CUPRINS:

Introducere

1. Esenţa erorii în dreptul penal

2. Clasificarea erorilor

3. Eroarea de drept

4. Eroarea de fapt

Încheiere

Bibliografie

Introducere

Principiul răspunderii si pedepsei penale numai pentru fapte săvârşite cu vinovăţie

(incriminarea subiectivă) presupune aprecierea tuturor reprezentărilor făptuitorului asupra

caracterului faptei săvârşite, atât ale celor veridice (reale), cât şi ale celor eronate. Astfel, pentru

determinarea corecta a conţinutului laturii subiective a componenţei infracţiunii, are o importanţă

deosebită stabilirea esenţei si influenţei erorii asupra formei de vinovăţie.

Legislaţia penală a Republicii Moldova nu conţine prevederi speciale care reglementează

răspunderea penală în prezenţa erorii, în doctrina penală, eroarea este definită ca "reprezentarea

greşită de către cel ce săvârşeşte o faptă prevăzută de legea penală a realităţii din momentul săvârşirii

faptei, reprezentare determinată de necunoaşterea sau cunoaşterea greşită a unor date ale realităţii, fie

a unor dispoziţii legale.

Eroarea poate avea ca sursă fie o completă necunoaştere a unei împrejurări de fapt ori de

drept în care a avut loc săvârşirea faptei, fie o cunoaştere greşită, inexactă a unor astfel de date. Din

această caracterizare rezultă că nu există eroare în caz de îndoială (dubiu), ci doar în conştiinţa

necunoaşterii exacte a acesteia. Cel care acţionează cu conştiinţa cunoaşterii nesigure a realităţii

accepta riscul urmării prejudiciabile a faptei sale, atitudine caracteristică intenţiei indirecte. Tot astfel,

nu poate fi considerată eroare incapacitatea sau neglijenţa profesională care a determinat o greşeală

de calcul sau aplicarea greşită a unui procedeu ştiinţific în exercitarea unei profesii (inginer, farmacist

etc.), deoarece în astfel de cazuri există obligaţia legală pentru cei în cauză de a cunoaşte realitatea

(neglijenţa penală).

Eroarea influenţează direct factorul intelectiv al vinovăţiei şi indirect pe cel volitiv.

Factorul intelectiv constă în prevederea sau neprevederea rezultatului firesc al acţiunii sau

inacţiunii prevăzute de legea penală, precum si în cunoaşterea tuturor acelor stări, situaţii sau

împrejurări care atribuie faptei caracter penal ori o anumită gravitate. 1

1 Matei Basarab, „Drept Penal – partea generală”, vol I, ed. Lumina Lex, Bucureşti 2002, pag. 194

2

1. Esenţa erorii în dreptul penal

Capacitatea psihică a unei persoane de a-şi da seama de actele sale şi de a fi stăpân pe ele

poate fi infirmată, anihilată în prezenţa unor condiţii, situaţii care conduc la o acţiune ineficientă a

acestei capacităţi. Capacitatea psihică este considerată că se manifestă eficient atunci când făptuitorul

are în mintea sa, în timpul săvârşirii faptei, reprezentarea întregii realităţi în contextul căreia el

săvârşeşte fapta; când, însă, făptuitorul nu a cunoscut ori a cunoscut greşit realitatea, în momentul

săvârşirii faptei, înseamnă că în acel moment capacitatea psihică a făptuitorului nu a putut acţiona

eficient, adică nu a fost in stare să-1 facă pe făptuitor sa-şi dea seama de gravitatea urmărilor acesteia

ori nu s-a putut exprima sau dirija conştient voinţa.

Eroarea de fapt constituie reprezentarea greşită a realităţii, adică necunoaşterea sau

cunoaşterea greşită a acesteia.2

Prin eroare de fapt, în dreptul penal, se înţelege necunoaşterea sau cunoaşterea greşită a

împrejurărilor esenţiale, constitutive în care se săvârşeşte o faptă prevăzută de legea penală.

Nu există eroare în caz de „îndoială”, deoarece, cel care se află in îndoială nu are o

reprezentare greşită a realităţii, ci îşi dă seama că nu este încă in măsură a cunoaşte exact realitatea şi

ezită încă să săvârşească fapta.

Eroarea poate fi de mai multe feluri, şi anume:

a. — în funcţie de obiectul asupra căruia poartă, există: eroare de fapt, când poartă asupra

unei entităţi existente în realitatea materială (exemplu, asupra unei persoane, asupra unui lucru, a unei

aşezări, a unei activităţi etc.), eroare de normă, când poartă asupra vreunei reguli aplicabile in

efectuarea unei activităţi, operaţii, comportări, etc. (exemplu, asupra unor reguli tehnice, profesionale,

de circulaţie pe drumuri publice, de convieţuire socială, etc.) şi eroare de drept, când poartă asupra

unei norme juridice.

În literatura juridică s-a arătat că eroarea de fapt, la rândul ei, poate fi o eroare esenţială, când.

se referă la vreun element constitutiv, la vreo împrejurare de fapt care corespunde unui element

constitutiv al infracţiunii ori la vreo circumstanţă agravanta legală a infracţiunii şi eroarea neesenţială,

care poartă asupra altor împrejurări care nu constituie elemente constitutive ale infracţiunii sau unor

2 Alexei Barbăneagră ş.a., Cod Penal – comentat şi adnotat”, ed. Cartier juridic, Chişinău 2005, pag, 219

3

circumstanţe agravante ale acesteia şi care nu prezintă importanţă juridică (exemplu, eroarea asupra

persoanei victimei in caz de omor, asupra obiceiului în caz de furt etc.).

b. — în raport de factorii care au determinat eroarea există eroarea prin necunoaştere şi

eroare prin amăgire (inducerea în eroare).

c. — în raport de posibilitatea evitării erorii, aceasta poale fi eroare invincibilă (de neînlăturat)

şi eroare vincibilă (care poate fi înlăturată).

Eroarea de fapt esenţială sau principală exclude atît existenţa dolului, adică a intenţiei, cât şi a

culpei.

Necunoaşterea sau cunoaşterea greşită a legii penale nu înlătura caracterul penal al faptei.3

Pentru ca eroarea de fapt să constituie o cauză de înlăturare a caracterului penal al faptei se

cer întrunite, cumulativ, următoarele condiţii:

a. — să se săvârşească o faptă prevăzută de legea penală, altfel nu poate fi vorba de

înlăturarea caracterului penal al faptei;

b. — în momentul săvârşirii faptei făptuitorul să nu fi cunoscut anumite stări, situaţii sau

împrejurări, această necunoaştere trebuind a se menţine pe toată durata săvârşirii faptei, mai ales când

este vorba de infracţiuni continue, continuate sau de obicei.

c.—stările, situaţiile sau împrejurările necunoscute să fie dintre cele care sunt necesare pentru

ca fapta să constituie infracţiune ori o circumstanţă agravantă legală a acesteia, adică să intre in

conţinutul laturii obiective a infracţiunii (conţinutul faptei descrise în norma specială de incriminare);

spre exemplu, la bigamie, bărbatul care încheie căsătoria nu ştie că femeia este căsătorită, la

infracţiunea de uz de fals, cel ce foloseşte actul nu ştie că este fals, la specula prin înşelare la măsurat,

vânzătorul-să nu ştie că aparatul cu care cântăreşte este defect etc.

În cazul când eroarea de fapt poartă asupra unei situaţii, stări sau împrejurări care corespunde

unei circumstanţe agravante, generale sau speciale, cel in eroare nu va răspunde pentru săvârşirea

infracţiunii calificate, ci pentru săvârşirea infracţiunii simple.

În cazul infracţiunilor săvârşite din culpă, pentru a opera eroarea de fapt trebuie îndeplinite

următoarele condiţii:

a. — să fie încriminară săvârşirea din culpă a faptei respective, iar nu numai a faptei săvârşite

cu intenţie;

3 Matei Basarab, „Drept Penal – partea generală”, vol I, ed. Lumina Lex, Bucureşti 2002, pag. 198

4

b. — însăşi asupra stării, situaţiei sau împrejurării de care depinde caracterul penal al faptei să

nu se datoreze culpei făptuitorului; exemplu, nu este eroare de fapt atunci când un conducător auto

săvîrşeşte un accident soldat cu moartea unei persoane datorită unei defecţiuni tehnice care trebuia şi

putea fi depistată la controlul lehnic obligatoriu la plecarea în cursă.4

Orice acţiune (inacţiune) conştientă are ca temei subiectiv un anumit mobil (motiv), iar

prin producerea consecinţelor acestora, urmarea, se doreşte un anumit scop. Mobilul şi scopul

preced şi însoţesc atât luarea hotărârii cât şi acţiunea (inacţiunea).

Mobilul (motivul) este factorul psihic datorită căruia se naşte ideea infracţională şi îl

determină pe infractor să comită acţiunea (inacţiunea). Acesta poate consta într-un sentiment de

ură, gelozie, lăcomie, răzbunare, fanatism, milă etc. Aşadar, dacă intenţia este mereu aceeaşi (directă

sau indirectă), mobilul este variabil, în funcţie de infractor şi de împrejurări.

Scopul constă din ceea ce vrea să realizeze pe plan subiectiv infractorul prin producerea

urmării acţiunii (inacţiunii) sale periculoase. De exemplu, satisfacerea unor plăceri în cazul furtului, al

moştenirii victimei în cazul omorului etc.5

Scopul este imediat când este cerut de conţinutul legal al infracţiunii (la furt, în scopul

însuşirii bunului mobil pe nedrept) şi unul îndepărtat (satisfacerea unor plăceri, cumpărarea unor

obiecte etc.). Asemenea infracţiuni se comit întotdeauna cu intenţie directă.

Când scopul nu este cerut de conţinutul legal al infracţiunii, el este întotdeauna imediat (la

omor, înlăturarea unui rival, pentru a moşteni victima; la trădare, avantajele pe care le obţine

infractorul etc.).

Cu toate că atât mobilul cât şi scopul sunt prezente cu ocazia comiterii oricărei infracţiuni,

acestea nu fac parte, de regulă, din conţinutul legal al acesteia, în sensul că vinovăţia penală a unei

persoane se poate realiza independent de luarea în considerare a motivului şi scopului, însă, pentru

stabilirea gradului de vinovăţie concretă, se vor avea în vedere şi unul şi altul cu ocazia

individualizării judiciare a răspunderii penale şi a sancţiunii.

Mobilul şi scopul, când fac parte din conţinutul legal al infracţiunii, trebuie constatate pentru

existenţa acesteia fie în forma simplă, fie în forma agravată. De exemplu, la infracţiunea de abuz în

4 Matei Basarab, „Drept Penal – partea generală”, vol I, ed. Lumina Lex, Bucureşti 2002, pag. 1995 Alexei Barbăneagră ş.a., Cod Penal – comentat şi adnotat”, ed. Cartier juridic, Chişinău 2005, pag, 223

5

serviciu prin îngrădirea unor drepturi, mobilul constă în temeiul naţionalităţii, rasei, sexului sau

religiei, sau scopul în cazul infracţiunii de furt este acela al însuşirii bunului mobil pe nedrept .

Alteori vinovăţia poate avea un grad sporit de gravitate dacă intenţiei i se alătură un anumit

mobil ori se urmăreşte un anumit scop prevăzut expres în norma de incriminare sau în partea

generală a Codului penal. De exemplu, omorul din interes material (circumstanţă agravantă specială

care a atras crearea unui conţinut legal agravat), iar pentru a se sustrage ori pentru a sustrage pe altul

de la urmărire sau arestare ori de la executarea unei pedepse (omorul agravat, calificat). De

asemenea, conţinutul infracţiunii de vătămare corporală este agravat când scopul este de a produce

anumite urmări.

Conţinutul agravat se realizează chiar dacă, datorită unor împrejurări străine infractorului,

rezultatul urmărit s-a răsfrânt asupra altei persoane. De exemplu, infractorul a pus soluţia toxică în

mâncarea victimei pentru a o ucide ca să o moştenească, dar întâmplător a consumat-o altă persoană

care a decedat.

Faptele incriminate în Codul penal sau în legi speciale se comit, de regulă, cu intenţie. De

aceea normele incriminatorii din partea specială a Codului penal şi din legile speciale nu prevăd că

faptele trebuie să fie săvârşite cu intenţie, decât în unele cazuri.6

2. Clasificarea erorilor

Dacă făptuitorul nu cunoaşte ori nu cunoaşte exact, în momentul săvârşirii infracţiunii,

anumite date ale realităţii care determină caracterul prejudiciabil al faptei sau gravitatea acesteia,

eroarea sa îl face să nu-şi dea seama de caracterul şi gravitatea urmărilor faptei şi, totodată, îl îm-

piedică să-şi determine în mod conştient voinţa.

Deşi dispune de toate facultăţile psihice care îi permit să înţeleagă şi să-şi dirijeze actele sale

de conduită, sub influenţa erorii această capacitate psihică poate deveni ineficientă, ducând la lipsa de

vinovăţie a persoanei. De aceea, în ştiinţa dreptului penal este studiată această influenţă posibilă a

erorii asupra vinovăţiei şi răspunderii penale.

Doctrina penală face distincţie între mai multe tipuri de eroare, în raport cu diferite criterii:

6 V. Dongoroz ş.a. „Explicaţii teoretice ale Codului Penal Român”,vol III, ed. ALLBECK, Bucureşti 2003, pag. 293

6

a) în raport cu obiectul său, eroarea poate fi de fapt si de drept (aceste modalităţi vor fi

supuse analizei detaliate în paragraful următor);

b) In raport cu efectele sale juridice, eroarea este denumită principală (atunci când se

răsfrânge asupra unor date de fapt privind unul dintre elementele constitutive ale infracţiunii) şi

secundară (atunci când se referă la o stare, situaţie sau împrejurare care constituie o circumstanţă a

infracţiunii);

c) după factorii care determină eroarea, se disting: eroare prin necunoaştere sau ignoranta

(determinată, de regulă, de lipsa de cultură) şi amăgirea sau inducerea în eroare (care reprezintă o

stare psihică provocată de acţiunea de înşelare exercitată de către o persoană asupra alteia);

d) după consecinţele pe care le poate avea, eroarea poate fi esenţială (când reprezintă

pentru făptuitorul aflat în eroare o justificare a activităţii Iui şi exclude vinovăţia) şi neesenţială (când

apare ca o scuză pentru făptuitorul aflat în eroare, iar pe planul consecinţelor juridice reprezintă o

circumstanţă atenuantă).

e) după posibilitatea de evitare a erorii se disting: eroare de neînlăturat sau invincibila (când

se datoreşte necunoaşterii complete a realităţii care nu ar fi putut fi înlăturată oricâtă diligență ar fi

depus făptuitorul) şi eroare vincibilă sau înlăturabilă (care ar putea fi înlăturată dacă făptuitorul era

mai atent, mai diligent).7

3. Eroarea de drept

Eroarea de drept reprezintă aprecierea greşită de către vinovat a esenţei de drept sau a

consecinţelor juridice ale faptei săvârşite. Se disting următoarele modalităţi ale erorii de drept:

A. Aprecierea greşită de către cel ce săvârşeşte fapta, ca având un caracter inofensiv,

neincriminat de legea penală, atunci când în realitate aceasta constituie o infracţiune. Această

modalitate a erorii nu exclude răspunderea penală, deoarece necunoaşterea legii nu poate fi

identificată cu lipsa conştientizării caracterului prejudiciabil al faptei și nu constituie o justificare

pentru cel vinovat.

B. Aprecierea greşită de către cel ce săvârşeşte fapta, ca având un caracter prejudiciabil,

incriminat de legea penală, atunci când în realitate aceasta nu constituie infracţiune. În acest caz, fapta

nu aduce prejudiciu valorilor sociale apărate de normele dreptului penal, nu este social-periculoasă şi

7 Alexei Barbăneagră ş.a., Cod Penal – comentat şi adnotat”, ed. Cartier juridic, Chişinău 2005, pag, 239

7

ilegală, de aceea nu constituie temei obiectiv al răspunderii penale. De exemplu "sustragerea" unor

anvelope auto aruncate din cauza uzurii nu constituie infracţiune deoarece lipseşte obiectul

atentatului.

C. Reprezentarea greşită a făptuitorului asupra consecinţelor juridice ale infracţiunii săvârşite;

calificarea faptei, categoria şi cuantumul pedepsei ce poate fi stabilită pentru fapta săvârşită.

Conştientizarea împrejurărilor menţionate nu face parte din conţinutul intenţiei şi nu influenţează

forma vinovăţiei, de aceea nu exclude răspunderea penala.

În cazul erorii de drept regula generală este că răspunderea penală a persoanei, ce are o

reprezentare greşită asupra particularităţilor şi consecinţelor de drept ale faptei săvârşite, survine în

corespundere cu aprecierea acestei fapte de către legiuitor şi nu de către subiect. Astfel, putem

menţiona că eroarea de drept nu influenţează forma vinovăţiei, calificarea faptei şi răspunderea

penală a făptuitorului.8

4. Eroarea de fapt

Numai persoana vinovată de săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală (art. 6, 51 CP) poate fi

supusă răspunderii penale şi pedepsei penale, în CP nu se defineşte noţiunea de vinovăţie, însă ea

poate fi dedusă din dispoziţiile art. 17-18 CP. Ea reprezintă atitudinea psihică conştientă şi volitivă a

persoanei în procesul comiterii infracţiunii, care, împreună cu motivul şi scopul, constituie latura

subiectivă a infracţiunii.9

Dispoziţia art. 17 CP reproduce întocmai definiţia intenţiei, ca formă a vinovăţiei, prevăzută în

art. 8 CP din 1961. Intenţia în norma penală citată este caracterizată sub aspectul manifestării ei în

două modalităţi:

a) intenţia directă se manifestă în situaţia în care persoana îşi dă seama de caracterul prejudiciabil al

acţiunii sau inacţiunii sale, prevede urmările prejudiciabile ale acesteia şi doreşte survenirea acestor

urmări;

b) intenţia indirectă se manifestă în situaţia în care persoana îşi dă seama de gradul prejudiciabil al

faptei, prevede urmările ei prejudiciabile, nu doreşte, însă conștient survenirea acestor urmări.

8 L.Barac, „Constantele şi variabilele dreptului penal”, Bucureşti, ed. ALLBECK, a. 2001, pag. 203

9 ? S. Botnaru, A. Şavga, V. Grosu, M. Grama, „Drept penal – partea generală”, ed. Cartier juridic, Chişinău 2005, pag. 168

8

Înţelegerea caracterului prejudiciabil al faptei săvârşite atât prin intenţie directă, cât şi prin

intenţie indirectă înglobează reprezentarea în conştiinţa persoanei a obiectului infracţiunii, acţiunii

sau inacţiunii prin care se realizează activitatea infracţională. Dacă latura obiectivă a infracţiunii se

caracterizează şi prin anumite semne referitoare la timpul, locul, mijloacele sau modul săvârşirii

infracţiunii, înţelegerea trebuie să cuprindă şi aceste semne. De exemplu, se consideră infracţiune de

jaf atunci când infractorul îşi dă seama că săvârşeşte infracţiunea în prezenţa părţii vătămate sau a

altor persoane, în cazul în care făptuitorul în situaţia creată consideră că acţionează pe ascuns, cele

săvârşite se încadrează în componenţa de infracţiune de furt.

Art. 17 CP nu cere cunoaşterea de către făptuitor şi a caracterului ilicit al faptei, adică

prevederea ei ca infracţiune în legea penală, însă gradul prejudiciabil al unor fapte prevăzute în CP ca

infracţiuni este legat, în primul rând, de încălcarea de către făptuitor a unor legi, reguli, interdicţii sau

de o activitate ilegală. De exemplu, efectuarea ilegală a sterilizării chirurgicale de către medic (art.

160 CP); încălcarea intenţionată a legislaţiei privind accesul la informaţie (art. 180 CP); aplicarea

mijloacelor şi metodelor interzise de ducere a războiului (art. 143 CP) etc. în astfel de cazuri

conştiinţa făptuitorului trebuie să cuprindă şi înţelegerea că el săvârşeşte o faptă interzisă.

Un alt aspect al elementului intelectiv - acela al prevederii urmării prejudiciabile a faptei cu

intenţie directă şi indirectă – se manifestă diferit.

Elementul volitiv al intenţiei se caracterizează printr-o anumită atitudine volitivă faţă de

urmarea prejudiciabilă.

Persoana care activează cu intenţie directă doreşte survenirea urmării prejudiciabile şi îşi

depune voit eforturile pentru atingerea rezultatului dorit. Spre deosebire de intenţia directă, la

săvârşirea infracţiunii prin intenţie indirectă, persoana, prevăzând posibilitatea survenirii reale a

urmării prejudiciabile, nu o doreşte, însă o admite în mod conştient. Are, deci, o atitudine de

indiferenţă, de nepăsare faţă de producerea urmării prejudiciabile.

Rezultă că reglementarea intenţiei în art. 17 CP este orientată spre infracţiunile cu componenţe

materiale, însă în CP o mare parte de infracţiuni au componenţe formale, urmarea prejudiciabilă a

cărora nu este un semn obligatoriu al laturii obiective, în astfel de cazuri, elementul volitiv se

caracterizează prin dorinţa de a săvârşi acţiunea sau inacţiunea prejudiciabilă indiferent de faptul

survenirii unor urmări materiale. De exemplu, infracţiunea de expediere ilegală de substanţe

narcotice se consideră consumată din momentul primirii coletului poştal sau a bagajului cu astfel de

9

substanţe de către instituţia de comunicaţie sau de punctul de recepţie a bagajelor (p. 3. HP CSJ nr.

12 din 27.03.1997 Despre practica aplicării de către instanţele judecătoreşti a legislaţiei privind

infracţiunile legate de mijloacele narcotice).

Delimitarea intenţiei directe de intenţia indirectă are importanţă teoretică şi practică. Astfel,

dacă omorul intenţionat poate fi săvârşit atât cu intenţie directă, cât şi cu intenţie indirectă, tentativa de

omor este posibilă numai cu intenţie directă, adică atunci când

acţiunile vinovatului demonstrau că el a prevăzut survenirea morţii, dorea aceasta, dar sfârşitul

letal nu a survenit din cauza circumstanţelor ce nu au depins de voinţa lui (p.3 HP CSJ nr. 9 din

15.11.1993 Cu privire la practica judiciară în cauzele despre omor intenţionat).10

Eroarea de fapt este necunoaşterea sau cunoaşterea greşită a unor stări, situaţii sau împrejurări

de fapt in care a fost săvârşită infracţiunea și care, potrivit legii, reprezintă fie un element constitutiv al

infracţiunii, fie o circumstanţă agravantă.

În doctrina penală sunt cunoscute următoarele modalităţi ale erorii de fapt:

a. eroarea în obiectul infracţiunii;

b. eroarea în caracterul acţiunii sau inacţiunii;

c. eroarea în urmările infracţionale;

d. eroarea în legătura de cauzalitate;

e. eroarea în circumstanţele agravante ale infracţiunii.

Suplimentar la modalităţile evidenţiate, în literatura de specialitate sunt analizate eroarea în

obiectul atentatului, în victima infracţiunii, in mijloacele şi modalitatea săvârşirii infracţiunii.

Eroarea în obiectul infracţiunii există în cazul reprezentării greşite a infractorului asupra

naturii sociale şi de drept a obiectului atentatului. Sunt două categorii ale acestei modalităţi de eroare:

Substituirea obiectului infracţiunii (subiectul infracţiunii consideră că atentează la un obiect,

însă în realitate, din eroare, atentează la alt obiect juridic generic ocrotit de legea penală). De exemplu,

persoana încearcă să sustragă dintr-un depozit farmaceutic preparate narcotice, dar în realitate

sustrage medicamente ce nu conţin substanţe narcotice. In cazul acestei erori fapta se va califica

ţinându-se seama de intenţia subiectului - tentativa de sustragere a substanţelor narcotice,

necunoaşterea circumstanţelor care schimbă aprecierea socială ţi de drept a obiectului infracţiunii. 11

10 S. Botnaru, A. Şavga, V. Grosu, M. Grama, „Drept penal – partea generală”, ed. Cartier juridic, Chişinău 2005, pag. 174

11 ? Dongoroz ş.a. „Explicaţii teoretice ale Codului Penal Român”,vol III, ed. ALLBECK, Bucureşti 2003, pag. 304

10

Astfel, graviditatea victimei în cazul omorului intenţionat sau minoritatea victimei în cazul

violului sporesc pericolul social al acestor infracţiuni si servesc drept semne calificative. Dacă

subiectul nu cunoaşte despre existenţa acestor circumstanţe, dar ele există în realitate, infracţiunea va

fi calificată ca săvârşită fără circumstanţe agravante. Atunci când subiectul are o presupunere greşită

că există o asemenea circumstanţă agravantă, fapta va fi calificată drept tentativă de infracţiune în

prezenţa circumstanţelor agravante. Eroarea în obiectul infracţiunii trebuie deosebită de eroarea în

obiectul atentatului şi de eroarea în persoana victimei infracţiunii.12

Spre deosebire de eroarea în obiectul infracţiunii, care este o eroare în relaţiile sociale ocrotite

de legea penală, eroarea în obiectul atentatului constă dintr-o falsă percepere si reprezentare a

calităţilor materiale ale obiectelor în limitele acestor relaţii sociale asupra cărora atentează persoana,

în cazul acestei erori, subiectul cauzează daune nu obiectului preconizat, ci unui alt obiect similar. De

exemplu, intenţionând să săvârşească o sustragere prin pătrundere la vila proprietarului A,

infractorul, din eroare, pătrunde in vila proprietarului B. Această modalitate a erorii nu afectează

elementele constitutive ale infracţiunii şi nu influenţează forma vinovăţiei, calificarea faptei şi

răspunderea penală.

Eroarea în persoana victimei constă în aceea că vinovatul, intenţionând să atenteze asupra

unei persoane concrete, din eroare, atentează la o altă persoană. In acest caz consecinţele de drept

sunt similare erorii în obiectul atentatului cu condiţia că nu este substituit obiectul juridic generic al

infracţiunii de exemplu, omorul unui cetăţean de rând în locul unui funcţionar înalt de stat, preconizat

drept victimă a infracţiunii pentru a-i curma activitatea de stat sau politică).13

Eroarea în caracterul acţiunii sau inacţiunii se poate manifesta in două situaţii:

- persoana apreciază greşit fapta săvârşită ca fiind prejudiciabilă, în realitate insă aceasta

neconstituind o infracţiune. Această modalitate a erorii nu influenţează forma vinovăţiei, infracţiunea

rămânând intenţionată. Răspunderea penală va surveni pentru tentativa de infracţiune, întrucât

intenţia infracţională nu a fost realizată (de exemplu, punerea în circulaţie a valutei străine, pe care

vinovatul, din eroare, o consideră falsă, constituie tentativa la punerea în circulaţie a valutei străine

false).

12 ? Alexei Barbăneagră ş.a., Cod Penal – comentat şi adnotat”, ed. Cartier juridic, Chişinău 2005, pag, 27513 L.Barac, „Constantele şi variabilele dreptului penal”, Bucureşti, ed. ALLBECK, a. 2001, pag. 209

11

- persoana apreciază greşit fapta săvârşită ca fiind legală, in realitate însă aceasta constituie

o infracţiune (de exemplu, persoana este sigură că efectuează o achitare cu bani adevăraţi, aceştia

fiind însă falşi). Această modalitate a erorii exclude intenţia infracţională, înlăturând răspunderea

penală.

Eroarea în urmările infracţionale constă în reprezentarea greşită a făptuitorului asupra

particularităţilor calitative sau cantitative ale prejudiciului provocat prin săvârşirea infracţiunii,

Eroarea în calitatea urmărilor infracţionale, adică în caracterul prejudiciabil al acestora, poate

consta în:

- prevederea unor urmări care în realitate nu au survenit. Această eroare nu exclude

răspunderea penală, fapta fiind calificată corespunzător intenţiei făptuitorului. De exemplu,

sustragerea unui pistol cu gaze, din eroare considerat armă de foc, va fi calificată ca tentativă la

sustragerea armei de foc.

Neprevederea unor urmări care de fapt au survenit. Această eroare exclude răspunderea

penală pentru provocarea intenţionată a urmărilor survenite de fapt, fapta subiectului fiind calificată

ca săvârşită din imprudenţă. De exemplu, vinovatul provoacă o lovitură cu pumnul în faţă,

considerând că va cauza doar o vătămare corporală uşoară. Insă, de la lovitură, victima a căzut pe

asfalt şi a decedat, în acest caz, subiectul va fi supus răspunderii penale pentru lipsirea de viaţă din

imprudenţă, deoarece, provocând victimei lovitura în faţă, el nu a prevăzut faptul căderii acesteia şi

decesul, deşi trebuia şi putea să prevadă posibilitatea acestei urmări.

Eroarea în cantitatea urmărilor infracţionale se referă la reprezentarea greşită a făptuitorului

privind gradul de prejudiciabilitate al urmărilor survenite. In acest caz, urmările survenite de fapt pot

fi atât mai grave, cât si mai uşoare în comparaţie cu cele preconizate de infractor.14

Eroarea în cantitatea urmărilor infracţionale ce nu depăşeşte limitele stabilite de legiuitor nu

influenţează nici forma vinovăţiei si nici calificarea faptei, în situaţia când răspunderea penală

depinde de gravitatea urmărilor, persoana afectată de eroare va purta răspundere potrivit orientării

intenţiei. De exemplu, X a intenţionat să sustragă dintr-un seif suma de 50 000 de lei (proporţii

deosebit de mari), dar din cauze independente de voinţa sa in realitate a sustras doar suma de 10 000

14 A.Borodac, „Drept Penal – partea generală”, ed. Ştiinţa, Chişinău 1994, pag. 142

12

de lei (proporţii mari). Fapta săvârşită va fi calificată ca tentativă de sustragere a bunurilor

proprietarului în proporţii deosebit de mari.

Eroarea în legătura de cauzalitate constă într-o reprezentare greşită a făptuitorului privind

evoluţia adevărată a dependenţei cauzale dintre fapta săvârşită şi urmarea survenita. Dacă fapta

săvârşită provoacă rezultatul preconizat de infractor, eroarea în legătura de cauzalitate nu

influenţează vinovăţia și răspunderea penală a infractorului (eroare "tehnică").

Importanţă juridico-penală are doar eroarea în legătura cauzală, care duce la survenirea unei

alte urmări infracţionale, ce serveşte ca temei pentru o nouă calificare a faptei. De exemplu, subiectul

atentează asupra vieţii unei persoane, provocându-i câteva lovituri cu toporul în cap. Considerând că

victima a decedat, el a aruncat-o în iaz. În realitate, decesul victimei a survenit de la înec. În acest caz,

infractorul va fi tras la răspundere penală pentru vătămarea intenţionată gravă a integrităţii corporale

sau a sănătăţii şi lipsirea de viaţă din imprudenţă.

Eroarea în circumstanţele agravante ale infracţiunii constă în reprezentarea greşită a

infractorului despre lipsa circumstanţelor agravante, atunci când ele există sau - viceversa - prezenţa

acestora atunci când ele în realitate lipsesc, în primul caz, persoana va purta răspundere penală pentru

fapta săvârşită în limitele intenţiei sale. Adică pentru o componenţă a infracţiunii fără circumstanţe

agravante, în al doilea caz, infractorul va fi tras la răspundere penală pentru tentativa de infracţiune cu

circumstanţe agravante.

13

Încheiere

În cazul erorii de drept regula generală este că răspunderea penală a persoanei, ce are o

reprezentare greşită asupra particularităţilor şi consecinţelor de drept ale faptei săvârşite, survine în

corespundere cu aprecierea acestei fapte de către legiuitor şi nu de către subiect. Astfel, putem

menţiona că eroarea de drept nu influenţează forma vinovăţiei, calificarea faptei şi răspunderea

penală a făptuitorului.

Suplimentar la modalităţile evidenţiate, în literatura de specialitate sunt analizate eroarea în

obiectul atentatului, în victima infracţiunii, in mijloacele şi modalitatea săvârşirii infracţiunii".

Considerăm însă nejustificată evidenţierea acestor categorii de eroare drept modalităţi de sine

stătătoare, în fapt, acestea reprezintă nişte variaţii ale modalităţilor sus-menţionate de eroare sau în

general nu au importanţă pentru răspunderea penală. Valoare practică are doar eroarea de fapt

esenţială, care ţine de elementele constitutive ale componenţei infracţiunii, influenţând vinovăţia în

limitele răspunderii penale.

Eroarea de fapt înlătură caracterul penal al faptei şi, implicit, răspunderea penală, dacă poartă

asupra unui element constitutiv al infracţiunii; dacă poartă numai asupra unui element care agravează

infracţiunea, înlătură agravarea respectivă. Fiind vorba de o împrejurare care afectează latura

subiectivă, are caracter personal şi nu se răsfrânge asupra participanţilor.

14

Bibliografie

1. Alexei Barbăneagră ş.a., Cod Penal – comentat şi adnotat”, ed. Cartier juridic, Chişinău

2005;

2. A.Borodac, „Drept Penal – partea generală”, ed. Ştiinţa, Chişinău 1994;

3. L.Barac, „Constantele şi variabilele dreptului penal”, Bucureşti, ed. ALLBECK, a. 2001;

4. Matei Basarab, „Drept Penal – partea generală”, vol I, ed. Lumina Lex, Bucureşti 2002;

5. S. Botnaru, A. Şavga, V. Grosu, M. Grama, „Drept penal – partea generală”, ed. Cartier

juridic, Chişinău 2005;

6. V. Dongoroz ş.a. „Explicaţii teoretice ale Codului Penal Român”,vol III, ed. ALLBECK,

Bucureşti 2003.

15