Epoca renasterii . Concepte politice.Renașterea a fost o mișcare culturală care s-a întins pe perioada secolelor XIV-XVII. A debutat în

Italia, în perioada Evului Mediu Târziu și ulterior, s-a răspândit în restul Europei. Deși apariția

tiparului a accelerat difuzarea ideilor în secolul al XV-lea, schimbările renașterii nu au fost

experimentate uniform de întreaga Europă.

Ca o mișcare culturală, a cuprins înflorirea inovatoare a literaturii latine și autohtone, începând din

secolul al XIV-lea când erau cercetate sursele literare din antichitatea clasică căreia i-a fost creditată

lui Francesco Petrarca, apoi a debutat dezvoltarea liniară de perspectivă a tehnicilor de acordare a

unei realități mult mai naturale în pictură, și treptat, la scară largă ceea ce a dus la o reforma

educațională.

În politică, Renașterea a contribuit la dezvoltarea convențiilor diplomatice precum și în știință.

Istoricii susțin că Renașterea a fost perioada de tranziție dintre Evul Mediu și Istoria Modernă.

Renașterea a văzut revoluții în preocupări intelectuale, dar și schimbări sociale și politice ce au

influențat evoluțiile artistice și contribuțiile depuse de personalități ca Leonardo da Vincidupă care a

fost inspirat noțiunea de "omul renașterii". Renașterea a început în Florența, Italia, în secolul al XIV-

lea. Diverse teorii au fost propuse pentru a explică origine și caracteristicile renașterii, concentrându-

se pe o varietate de factori, incluși pe particularitățile sociale și civice din Florența: structura sa

politică, patronajul familiei Medici și migrarea savanților greci și textelor în Italia după căderea

Constantinopolului în mâinile turcilor. Societatea feudală a Evului Mediu, cu structura să ierarhică

rigidă, dominată de economia agrară și sub puternică influență a Bisericii Catolice, a început să se

destrame. În decursul Renașterii, un rol determinant l-au avut oamenii de cultură și artiștii înclinați

spre clasicismul greco-roman.

Noțiunea de "Renaștere" a fost folosită pentru prima dată la începutul secolului al XIX-lea de către

istoricul francez Jules Michelet, de la care a fost preluată de istoricul elvețian Jacob Burckhardt în

lucrarea să fundamentală "Die Kultur der Renaissance în Italien" ("Cultură Renașterii în Italia"),

1860. Acesta din urmă a definit Renașterea drept perioada cuprinsă între pictorii Giotto și

Michelangelo. În acest timp, omul recăpăta conștiința de sine că individ, după o lungă perioada de

anihilare filozofică a personalității.

Condiții istorico-culturale[modificare | modificare sursă]

Renașterea începe în Italia la finele secolului al XIV-lea, răspândindu-se inițial în Europa de vest

meridională, după care gradual atinge și Europa de vest septentrională, sfârșindu-se în Anglia

începutului de secol al XVII-lea.[1] Explicația pentru care Italia a fost punctul de plecare al

umanismului renascentist este gradul de urbanizare ridicat al jumătății nordice a peninsulei: aceasta

era zona cea mai citadină și secularizată a Europei în epocă. În această arie puternic urbanizată,

clerul creștin era mai puțin probabil să domine guvernul și educația, până și bisericile fiind construite

și administrate aici de laici.[2] Spitalele și organizațiile caritative care țineau de biserică fuseseră

reorganizate și centralizate sub control guvernamental.[2] În contrast cu Europa nordică, unde

educația avea menirea de a pregăti preoți pentru biserici, în orașele Italiei educația era mult mai

probabil să fie supravegheată de administrațiile orășenești iar rolul ei era de a prepara forța de

muncă pentru comerț, aceasta fiind calificată în contabilitate, aritmetica și redactarea de scrisori de

afaceri.[2] În universitățile Europei septentrionale dominau logica și scolastica în secolele XIV-XV, în

timp ce în Italia educația era concentrată pe aspectele practice ale vieții urbane mai degrabă decât

pe speculații teologice[2], în timp ce italienii secolelor XIV-XV erau neîncrezători în programe

ideologice sau morale bazate pe argumente filozofice sau presupuneri religioase despre natura

umană. Primele manifestări artistice și literare ale Renașterii apar în Florența, oraș care poseda o

imensă bogăție generată de comercianții și bancherii locali, care controlau operațiile bancare ale

papalității. Din poziția lor de zapcii (colectori de taxe) ai papilor, familiile comercianților florentini au

ajuns să domine finanțele Europei întregi, de-o parte și de cealaltă a Alpilor.[3] Banii din împrumuturi,

investiții și schimb monetar care se revărsau în Florența au fost pompați în industriile locale, fapt

care a contribuit la vitalitatea economică a orașului. Renașterea apărută în orașele comerciale ale

Italiei a făcut din limba italiană a doua limbă a oricărui individ educat până pe la finele secolului al

XVII-lea.[4], în timp ce s-au impus tuturor europenilor și moda literară, stilul arhitectonic și chiar

gusturile italiene în materie de îmbrăcăminte și mobilă interioară. Republicile (care de fapt erau niște

oligarhii în care politica era dominată de familii de comercianți și bancheri) italiene gen Veneția,

Florența, Genova și Milano, se aflau în permanentă competiție sau conflict deschis pentru

supremație, ele inaugurând pentru prima oară în istoria politică a Europei și instituția ambasadorului

permanent.[5]

Originea ideii de renaștere aplicată vieții intelectuale și artistice trebuie căutată în chiar perioada pe

care și azi o numim Renaștere, la chiar cei care au inițiat-o[6]: în cercurile umanistice apare conștiința

faptului că între momentul prăbușirii Imperiului roman și epoca contemporană lor a existat o " epocă

a tenebrelor", marcată de războaie și decăderea vieții urbane și în care din punct de vedere

intelectual și artistic a prevalat barbaria.[7] Primul care a utilizat în epocă termenul de "Renaștere" a

fost istoricul artei și artistul Giorgio Vasari.[8]

După ce în prima jumătate a secolului al VI-lea împăratul creștin Iustinian a închis școlile de filozofie,

interzicând păgânilor să mai predea nu numai filozofia ci și orice altă disciplină[9], însăși literatura în

limba latină începe lungul proces de decădere: din chiar secolul al VI-lea, un creștin important

precum era (Papa) Grigore (I) cel mare, considera că "un episcop nu trebuie să predea gramatică,

pentru că nu-l poți sluji în același timp și pe Hristos și pe Jupiter." [10], iar în secolul al VI-lea Grigore

de Tours spunea că "orașele Galiei au lăsat studiul literelor să decadă, ba chiar să piară."[11] La doar

câteva secole distanță, un Gerard (episcop) de Cenad consideră, în acord cu numeroși alți creștini

importanți ai Evului mediu, că un creștin n-are nevoie să se îndeletnicească cu știința, care ea în loc

de înțelepciune aduce nebunia.[12] Istoricul catolic al filozofiei Étienne Gilson consideră[13] că (Sfântul)

Petru Damiani ilustrează o atitudine medievală răspândită față studiul disciplinelor nereligioase

(profane): pentru creștin, care crede în posibilitatea unei vieți după moarte condiționată de credința

în articolele religiei lui Hristos, singurul lucru important de știut este Scriptura; restul e de "disprețuit",

"abia ne poate interesa" și e "de evitat", gramatica însăși fiind pentru sfântul Petru Damiani diabolică

("născocire a diavolului, care el a fost primul dascăl de gramatică"), pentru că "ne învață să declinăm

Dumnezeu la plural." (în aceeași notă, un alt contemporan al sfântului Damiani, anume Manegoldus

din Lautenbach, care a fost unul dintre primii profesori de teologie creștină, respingea și el dialectica

citându-l în sprijin pe Cicero, care alegea în cursurile lui de retorică drept exemplu de propoziție

irecuzabilă afirmația "dacă a născut, înseamnă că s-a culcat cu un bărbat" - "si peperit, cum viro

concubuit"[14] ), fapt care contravenea dogmei creștine a nașterii lui Hristos din fecioară. Dihotomia

între latina cultă, a clasicilor, și latina biblică a Vulgatei sfântului Ieronim este un factor agravant în

animozitatea pe care creștinii medievali o manifestau pentru gramatică, așa cum era ea prescrisă de

Donatus.[15]

În opinia unor istorici, precum Will Durant, factorul declanșator al Renașterii nu a fost atât

redescoperirea civilizației clasice - manuscrisele așteptau doar de secole în mânăstiri și în

bibliotecile private ale iubitorilor de cultură și frumos ca să fie "descoperite" - cât factori materiali,

precum existența la acel moment a unei civilizații urbane suficient de complexe, ca și înființarea

universităților cu aproape două secole înainte.[16]

În urma cercetărilor istorice din ultimii ani, Evul Mediu nu mai este considerat drept o epocă

întunecată, lipsită de creativitate culturală. Datorită așa-ziselor "scriptoria" din mănăstirile medievale

se păstraseră exemplare în limba latină din scrierile autorilor greci sau romani,

ca Aristotel și Thucydide, Virgiliu, Seneca, Cicero și Ovidiu. Scriptoria mânăstirilor nu erau însă

nicicum unicele locuri în care s-au copiat scrieri mai vechi sau mai recente în perioada dificilă a

Evului Mediu: în ciuda obstacolelor au existat continuu copiști, anticari și vânzători de cărți, așa cum

știm din mărturiile lui Cassiodorus în secolul al VI-lea, ale lui Isidor și Benedict de Wearmouth în

secolul VII, ale lui Gerbert (Papa Silvestru al II-lea) în secolul al X-lea, ale lui Petru de Blois în

secolul al XII-lea, ale lui De Bury și Dante în secolul XIII.[17] Apoi manuscrisele de literatură clasică

latină care au fost descoperite de renascentiști în mânăstiri își au originea, în opinia unor istorici

precum William Birney, mai degrabă în donații spre mânăstiri din partea unor persoane private

(practică despre care amintește și F. Somner Merryweather în "Bibliomania"), bibliotecile personale

ale acestora conținând și lucrări ale autorilor clasici, decât datorită muncii de copiere a operelor de

literatură latină efectuată de călugări în scriptoria[18]: în perioada cuprinsă între înființarea primei

mânăstiri creștine și până spre finele secolului al XII-lea, istoricul american William Birney n-a reușit

să găsească numele niciunui călugăr copist menționat pentru copierea de literatură latină, iar

Merryweather, autor deja amintit și care s-a aplecat cu multă simpatie asupra tagmei călugărești, nu

menționează nici el vreunul care să fi trăit și copiat literatură latină până în anul 1178. Scriptoria

mânăstirilor erau de altfel locurile unde se copia literatura religioasă necesară clerului creștin, iar

faptul semnificativ că în mod sistematic căutătorii renascentiști de manuscrise de literatură clasică în

limba latină spun că nu le-au găsit în bibliotecile mânăstirilor explorate, amintind în schimb de locuri

puțin onorabile în care le-au găsit (poduri, beciuri, puțuri dezafectate, turnuri, donjoane, și holuri),

sugerează că ele fuseseră achiziționate sau, dacă primite gratuit păstrate, pentru valoarea lor

materială (pergamentul refolosibil pe care erau scrise), și nu pentru valoarea lor literar-artistică.[19] "Vânătorii" moderni de manuscrise antice confirmă și ei acest șablon al dezinteresului călugărilor

creștini pentru literatura nereligioasă în general: Lord Prudhoe a găsit un teanc de manuscrise

acoperite de un gros strat de praf într-o mânăstire nitriană în 1828 într-un pod, parlamentarul Robert

Curzon vizitând o mânăstire egipteană în 1833 îi găsește pe călugări în capelă stând fiecare cu

picioarele pe câte un manuscris folio, pentru a se feri de frig, aceștia având și ei un pod plin cu

manuscrise aflate în toate gradele de descompunere, iar relatarea împrejurărilor în care von

Tischendorf găsește "codex Sinaiticus" (anume în coșul pregătit cu material de ars în sobă) e

binecunoscută.[19] Laicii iubitori de literatură care au donat continuu colecții personale de cărți în

ciuda notoriului dezinteres al călugărilor pentru literatura nereligioasă, știau că în timpuri de război

mânăstirile sunt unul dintre puținele locuri protejate.[20]

Sistemul de drept din societatea modernă își are originea în dreptul civil și canonic din secolele al

XII-lea și al XIII-lea. Gânditorii Renașterii s-au ocupat mai departe cu

studiulgramaticii și retoricii medievale. În domeniul teologiei au continuat tradițiile filozofiei scolastice,

iar interpretarea filosofiei platoniciene și aristoteliene și-a păstrat mai departe un rol decisiv. Școlile

din Salerno (Italia) și Montpellier (Franța) reprezentau centre vestite pentru studiul medicinei.

§Precursori ai Renașterii[modificare | modificare sursă]

Curente înnoitoare în viața culturală au existat și înainte de epoca propriu-zisă a Renașterii, ele însă

cuprindeau doar stratul subțire al societății înalte, de curte. În plus, în opinia unor istorici precum

germanul (evreu) Erwin Panofsky, aceste tendințe de înnoire care au precedat Renașterea au

afectat numai forma nu și conținutul, ele cultivând o expresie artistică încă bine circumscrisă de

către dogma creștină. În contrast, în secolele XIV-XVI Renașterea a cutezat adesea să recupereze

în literatură și arte plastice și conținutul păgân al civilizației greco-romane,[21] cele mai grăitoare

exemple fiind creațiile literare sau plastice în care corpul femeii și sexualitatea umană în general

erau prezentate cu deschidere, ca în tradiția clasică, deși Renașterea rămâne și ea în general

îngrădită de tradiția biblică și patristică (pentru unii părinți ai bisericii femeia era "un templu clădit

peste canalizare."[22]).

Renașterea carolingiană, după numele lui Carol cel Mare, a reprezentat trezirea la viață a antichității

și, în parte, a culturii bizantine în cultura și arta imperiului franc, în secolele al VIII-lea și al IX-lea, în

încercarea împăratului Carol cel Mare de a continua și înnoi tradițiile Imperiului roman. Printre cele

mai însemnate realizări ale Renașterii carolingiene se numără ilustrațiile de carte din "Evangheliarul

lui Carol cel Mare", păstrat la Viena, sau Capela Palatină din Aachen, care amintește de "Bazilica

San Vitale" (sec. al VI-lea) dinRavenna, precum și Capela Sankt Michael din Fulda, în stilul bisericii

"Santo Stèfano Rotondo" (sec. al V-lea) din Roma. Prezența învățatului Alcuin (latină: Alcuinus) la

curtea imperială a stimulat transcrierea textelor vechi și introducerea limbii latine ca limbă literară,

fapt determinant pentru evoluția ulterioară în istoria culturală a lumii apusene.

Încercând a înțelege perioada de dinaintea secolului al VIII-lea, se poate sesiza faptul că atât

episcopii, cât și clericii sau călugării au încercat să demonstreze incompatibilitatea culturii antice cu

cea creștină[1]. În realitate, această idee, nu a putut fi demonstrată întrucât de-a lungul secolelor

descoperim cum tradiția culturii latine s-a păstrat atât la curțile regale, cât și în școlile episcopale sau

mediul monastic.

În prima jumătate a secolului al VIII-lea viața culturală a început să se deterioreze atât în urma

războaielor purtate de Carol Martel[2], cât și datorită faptului că pe parcursul domniei sale suveranul

se înfruptase considerabil din bogățiile clericilor, cei care dețineau în exclusivitate tehnica

transmiterii cunoștințelor[3]. Astfel, după moartea acestuia,Pepin cel Scurt(tatăl lui Carol cel Mare) a

încercat să reînvie viața culturală, însă, nu a reușit decât să pună bazele dinastiei carolingienilor,

putere politică sub bagheta căreia va apărea renașterea culturală[4] ce s-a desfășurat de-a lungul

mai multor decenii între secolul al VIII-lea și al IX-lea[5].

Renașterea carolingiană reprezintă evoluția culturală cu implicații politice, economice și sociale din

primele secole ale evului mediu[6]. Aceasta a luat naștere prin regenerarea esenței formelor

culturale[7] din antichitatea timpurie[8] și prin funcționarea unor centre culturale laice și religioase, care

au permis crearea condițiilor necesare pentru înviorarea culturii[9].

Între anii 794 (moment în care Carol cel Mare începe construcția palatului de la Aachen) și 877 (anul

morții lui Carol Pleșuvul) se poate remarca faptul că atât Carol cel Mare, cât și Ludovic cel Pios au

simțit nevoia de a se alipi puterii spirituale, reprezentată prin clerici, din dorința de a păstra cu

ajutorul acestora omogenitatea statului franc, în condițiile în care acesta își marea granițele de la o

perioadă la alta.

După ce a conceput o mai bună repartizare a bogățiilor Bisericilor, după ce a echilibrat condiția

precară a călugărilor și preoților cu cea a episcopilor și abaților, și după ce a reinstalat disciplina în

cadrul clericilor, ce fusese tolerantă sub merovingieni, Carol cel Mare a sprijinit deschiderea de școli

episcopale și mânăstirești și a făcut apel, pentru ridicarea nivelului cultural al clericilor, la literați

originari din regiunile unde se menținuseră importante focare de cultură latină, deci din regiunile care

nu decăzuseră din punct de vedere cultural la sfârșitul perioadei merovingiene așa cum se

întâmplase cu cea mai mare parte a Galiei france care pierduse tot cea ce dobândise în perioada

precedentă.

Răspunzând invitației regelui, la palatul imperial de la Aix-la-Chapelle, adevărat centru de formare a

clericilor și de difuzare a culturii, au sosit maeștri vestiți din Italia–Petru din Pisa și Paulin din

Aquileea, istoricul Paul Diaconul, din Spania–teologul și gramaticianul Theodulf , care a fost investit

mai apoi ca episcop de Orléans, din Irlanda–astronomulDungal și geograful Dicuil,

din Britania anglo-saxonă–filosoful, teologul și literatul Alcuin de York (Albinus Flaccus 735 – 804 ),

care a fost însărcinat să organizeze învățământul.

Cu ajutorul acestora au fost reînființate școlile publice după modelul vechi roman, încercându-se

astfel să se înlăture practica germanică de educare a tânărului în familie cu ajutorul unui perceptor.

Școlile nou înființate se aflau în jurul mănăstirilor. Cea mai importantă școală a fost școala palatină,

locul unde au predat intelectualii sus menționați. De reținut este faptul că însuși regele Carol cel

Mare a luat lecții de gramatică de la consilierul său cultural Alcuin. La începutul epocii carolingiene

precizia gramaticală se pare că avea ca singur scop înțelegerea bine a cuvântului lui Dumnezeu și

slujirea Lui cum se cuvine , însă, o dată cu renașterea carolingiană, gramatica s-a transformat

profund, și dintr-un simplu manual de reguli elementare de latină, a devenit o disciplină ce regla

exprimarea și gândirea.

Obiectivul principal al renașterii vieții culturale a fost educarea clerului în vederea îndeplinirii

corespunzătoare a funcției sale religioase și nu numai, deoarece se poate sesiza cum oamenii

Bisericii au devenit cei mai buni colaboratori ai regelui în conducerea treburilor publice. Paginile

capitularului despre cultivarea studiilor literare ("capitulare de litteris colendis") ne arată că și laicii

erau îndemnați să nu neglijeze studiul literelor, căci numai așa vor reuși să cunoască mai ușor și

mai exact misterele Sfintei Scripturi. De asemenea capitularul îl evidențiază și pe Theodulf,

episcopul de Orléans, cel care i-a îndemnat pe clericii aflați în subordinea sa să deschidă școli în

orașe și sate unde să primească toți copiii care vor să fie instruiți în meșteșugul literelor, fără însă să

perceapă o taxă pentru acest lucru. Din spusele episcopului Theodulf rezultă că învățământul era

general și gratuit pentru toți oamenii liberi.

Datorită învățământului practicat în noile școli înființate, care viza în deosebi interesele nobililor, ce-

și trimiteau copii cu precădere spre a fi instruiți, cultura a dobândit treptat un caracter clericalo-

feudal.

Limba folosită în școli și administrație a fost latina clasică deoarece unitatea administrativă a unui

imperiu atât de vast, de la Elba și Dunăre la Pirinei, antrenând mai multe popoare laolaltă, nu putea

fi menținută dacă fiecare dregător ar fi vorbit dialectul său. Astfel, limba pe care învățații o mânuiau

cu ușurință a devenit singura limbă prin intermediul căreia se puteau înțelege toți. Totodată, se pare

că, doar prin intermediul acesteia, renașterea carolingiană a reușit să transmită viitorimii ideile

autorilor antici. Nu în ultimul rând,Henri Pirenne a considerat limba latină drept instrument al

renașterii carolingiene, chiar dacă o privea ca fiind după anul 800 o limbă moartă, savantă.

Ceea ce a dat statului lui Carol cel Mare adevăratul caracter de "renovatio imperii" (restaurarea

imperiului) a fost amploarea folosirii scrisului în guvernare. Abundența documentelor de cancelarie

scrise în limba latină, capitulariile mai ales (circa 1700 ce s-au păstrat), scot în evidență bogata

activitate legislativă a timpului. De asemenea, datorită scrisului, Lupulus din Ferrières, persoană ce

a colecționat și corectat texte clasice cu o perspicacitate apropiată de cea a unui filolog modern, a

devenit cel mai de seamă reprezentant al erudiției carolingiene. Un alt mare cărturar al renașterii

carolingiene, care a reînviat biografia ca operă de artă, este Eginhard. Acesta luând ca model Viețile

împăraților de Suetonius a alcătuit o relatare a domniei lui Carol cel Mare, însă, în stil cronicăresc.

Amploarea pe care a luat-o scrisul în perioada carolingiană a dus la apariția frumoasei "minuscule

carolingiene". Spre deosebire de scrierea merovingiană mult alungită și greu de descifrat, minuscula

carolingiană era o scriere ordonată, cu caractere bine definite, rotunjite grațios, ceea ce permitea

citirea ei fără efort. Cu toate că putea fi executată mult mai repede față de scrierile anterioare, fiind

clară, aceasta aproape că nu a lăsat impresia unei scrieri de mână. Unciala minusculă carolingiană

a reprezentat ultima formă din evoluția scrierii romane. Difuzare sa în Imperiu a adus un progres

decisiv în cultură întrucât a fost un instrument cu ajutorul cărora intelectualii carolingieni au scris și

tradus deopotrivă mult și în domenii diverse. De asemenea, impunându-se în întreg Occidentul, cu

timpul a devenit unul dintre modelele cele mai des folosite până astăzi.

Originea minusculei carolingiene pare să fie la Corbie, deoarece aici s-a descoperit primul

manuscris redactat cu aceste litere. Este vorba de Biblia de la Amiens comandată deMaurdramne,

abate de Corbie între 772 și 780.

Renașterea carolingiană a asigurat difuzarea și succesul operelor literare și filosofice din antichitatea

timpurie, deoarece la palatul imperial de la Aix-la-Capelle, și nu numai, au existat centre de copiere

a manuscriselor din această perioadă. Erau copiate îndeosebi Sfânta Scriptură, evanghelierele și

sacramentarele folosite de biserici în celebrarea cultului. În această perioadă s-a scris pe pergament

întrucât, la mijlocul secolului al VIII-lea, papirusul, material fragil adus din Egipt și devenit din ce în

ce mai scump și mai rar, a fost abandonat.

Numărul atelierelor de copiat și multiplicarea manuscriselor au dat bibliotecilor epocii carolingiene o

bogăție nemaicunoscută până atunci. Se pare că mănăstirea Fulda avea biblioteca cea mai bogată:

aproximativ o mie de volume.

Renașterea carolingiană s-a manifestat și în planul artelor vizuale prin reînnoirea formelor antice

cărora le-a atribuit sensuri ideologice precise. Spre exemplu, modelele păgâne, ce au pătruns în arta

creștină, au fost adaptate nevoilor noii ideologii. Acest lucru poate fi sesizat cel mai bine la capela

imperială din Aachen, cel mai notabil reper spiritual al Occidentului medieval, ridicată de Carol cel

Mare. Pragmatic, acest monument de plan central prelua, odată cu unele spolii italice, planul ctitoriei

justiniene de la San Vitale dinRavena, indicând limpede legătura peste veacuri între două lăcașuri

imperiale, între cel mai însemnat monument carolingian și unul dintre cele mai vestite sanctuare din

vremea romano-bizantină.

Același plan central–amintind de un venerabil lăcaș de cult al primelor timpuri creștine de

la Ierusalim – sau planul bazilical căruia vechea biserică a Sfântului Petru din Roma îi conferise un

particular prestigiu, aveau să fie regăsite în lumea carolingiană–la Germignydes-

Pres și Centula, Corvey și Lorsh (unde o poartă ajungea să copieze arcul de triumf roman) într-o

arhitectură ale cărei strânse raporturi cu oficiile și cu spectacolele liturgice au fost puse mai de mult

în lumină, după cum tipul de "platium" romano-bizantin avea să fie copiat în reședințele epocii

lui Carol cel Mare de la Aachen și Ingelheim.

Asemenea monumente eclesiastice și laice, ctitorii imperiale și ale unor demnitari erau împodobite

cu piese de artă concepute și ele după moda antică-"ad iustar antiquorum operum", spre a relua

expresia cronicarului vremii Eginhard,-sau înrâurite de modele ale Răsăritului bizantin și islamic cu

care imperiul francilor se afla în contacte permanente, de o potrivă în arta fildeșului și în cea a

metalelor prețioase.

În același timp, în arta picturii murale, a mozaicului, a manuscrisului, era vie tradiția modelelor

paleocreștine. De asemenea erau prezente elemente ale realismului roman, alegorii, costume,

fonduri de arhitecturi clasice.

De reținut este faptul că renașterea artelor, deși a stat sub bagheta politică și religioasă, a reușit să

fie totuși mai originală și mai puțin dependentă de aportul străin, sau de cel al trecutului. Artiștii nu

au căutat neapărat să copieze modelele clasice, ci să introducă mai de grabă elemente noi.

Din Vita Karoli Magni se știe că dintre toți regii, "cel mai zelos în a-i căuta cu sârguință pe bărbații

învățați și în a le înlesni posibilitatea de a-și cultiva în voie înțelepciunea, ceea ce i-a îngăduit să

redea întreaga strălucire științei până atunci aproape necunoscute acestei lumi barbare", a

fost Carol cel Mare. Activitățile culturale desfășurate de acesta au fost un pas important în procesul

prin care poporul german a asimilat învățătura clasică și creștină. Un accent deosebit trebuie pus

pe Carol cel Mare în istoria medievală întrucât încoronarea lui ca împărat, de la 25 decembrie 800,

este foarte semnificativă, întrucât a marcat unirea populație vechiului Imperiu Roman cu cea a

alogenilor. Aceasta a pus capăt visului împăratului din Răsărit de a mai recuceri teritoriile din Apusul

Imperiului, ocupate de barbari în secolul al V-lea.

Actul încoronării explică atât prin imaginea papei, cât și cea a lui Carol cel Mare, de ce renașterea

carolingiană reprezintă o contopire de forțe, o unire de mai mulți factori care au determinat o nouă

sinteză și prin aceasta originală. Practic, ceea ce s-a urmărit după anul 800 a fost nu o restaurare

pur și simplu, ci o "translatio imperii translatio studii", adică o strămutare a formelor bătrânului

Imperiu pentru a se modela într-o lume tânără.

Efortul de a trăi după norme clasice, când relațiile feudale se afirmaseră cu tot ceea ce ele reclamau

ca mod de viață, a avut drept rezultat eliberarea forțelor inventive.Renașterea carolingiană a

reprezentat un izvor de inspirație pentru mișcarea intelectuală de mai târziu, deoarece a lăsat ca

moștenire: transcrieri străvechi ale poemelor barbare în care erau cântate istoria și războaiele regilor

de altă dată; ideile unui cler instruit, care a fost capabil să conducă cancelaria regală și administrația

statului; numeroase tratate de dogmatică ce au clarificat discuțiile aprinse asupra doctrinei

adopționiste, doctrinei iconoclaste și cea privind natura Trinității; o gramatică în limba națională și o

liturghie unificată potrivit ritului roman; cărți liturgice și o Biblie a cărui text latin a fost revizuit; o

scriere nouă care s-a dovedit a fi foarte utilă, etc.. De asemenea prin păstrarea formelor tradiționale

adaptate la cerințele epocii, renașterea carolingiană a însemnat un mare pas înainte, o descătușare

necesară în drumul spre viitor al istoriei.

Contrar aparențelor, istoria ca reconstrucție nu este dinspre trecut către noi, ci dinspre prezent către

trecut, deoarece trecutul este acela care se integrează în prezent. Se spune că în istorie termenul

limită pare a fi faptul sau evenimentul, deoarece faptul este elementar și ireductibil, el are

determinațiile spațiului de cultură și ale timpului său. Spațiul cultural și timpul pe care l-am parcurs

se pare că scot în evidență un eveniment foarte important din istorie, renașterea carolingiană, o

perioadă în care cultura s-a adresat atât omenirii, cât și conștiinței. Sensul și rolul acestei renașteri a

fost acela de a constitui, desemna și identifica omenirea, de a o caracteriza în chip decisiv.

§Renașterea ottonică[modificare | modificare sursă]

Aceasta se referă la caracteristicile de stil în arta și arhitectura din timpul împăratului Otto III (983-

1002), sub influența antichității și a Bizanțului, pentru obținerea unei "Renovatio imperii

Romanorum". Aceste influențe s-au exercitat mai ales în ilustrațiile de cărți, artizanat și în arhitectură

(Capela Sf. Bartolomeu din Paderborn, Germania).

Renașterea în diverse țări europene[modificare | modificare sursă]

Hieronymus Bosch - Grădina plăcerilor 1503-1504, Muzeul Prado, Madrid

Din Italia, Renașterea se răspândește și în alte țări din Europa apuseană. Învățați, artiști, negustori

sau meseriași călătoresc în orașele italiene și se întorc în Franța, Flandra sau în zona hanseatică nu

numai cu noi cunoștințe, dar și cu un alt gust în artă și în modul de viață. Declinul feudalismului și

centralizarea puterii politice deschid calea schimbărilor culturale, sociale și economice. Spre

deosebire de Italia, unde se cultivă limbile latină și greacă, în țările vest-europene, sub

influența protestantismului, se folosesc limbile naționale, fapt care contribuie la formarea noilor state

naționale - caracterizate printr-un limbaj unitar.

§Franța[modificare | modificare sursă]

François Rabelais - Gravură de Michel Lanne, 1630

Spiritul Renașterii italiene a pătruns în Franța datorită unor personalități ca Leonardo da

Vinci și Benvenuto Cellini, prezenți la curtea regelui Francisc I și participanți la proiectarea decorării

palatului din Fontainebleau. ScriitorulFrançois Rabelais (1494-1553), călugăr benedictin, autor al

povestirilor "Horribles et Épouvantables Faits et Prouesses du très renommé Pantagruel" (1532)

și "Vie inestimable du grand Gargantua, père de Pantagruel" (1534), întruchipează tipul perfect al

umanistului renascentist. Joachim du Bellay (1522-1560) redactează manifestul"Pleiadei",

intitulat "Défense et illustration de la langue française".

§Țările de Jos[modificare | modificare sursă]

Pictorul flamand Jan van Eyck (ca.1390-1441) este considerat întemeietorul picturii Renașterei

în Flandra și în Olanda. Rogier van der Weyden (1400-1464) călătorește în Italia, unde este foarte

prețuit, influențând prin lucrările sale școala de pictură din Ferrara. În tripticul "Grădina

plăcerilor", Hieronymus Bosch (1450-1516) prezintă de o manieră fantastică păcatele omenești, într-

o lume imaginară, supranaturală. Alți pictori din această perioadă sunt: Hans Memling (1433-

1494), Dirk Bouts (1415-1475), Hugo van der Goes (1440-1482). Printre manieriști se

numără Bernard van Orley (1488-1541) și Jan van Scorel (1495-1562).

Erasmus din Rotterdam (1466-1536), cel mai important reprezentant al umanismului de anvergură

europeană, își redactează majoritatea scrierilor în limba latină.

§Germania[modificare | modificare sursă]

Arta germană era orientată în special spre tradițiile stilului gotic. Konrad Witz (ca.1400-1445)

pictează peisaje sub influența artei flamande. Cu opera lui Albrecht Dürer (1471-1528), pictor,

desenator și gravor, se realizează legătura cu arta Renașterii, după modelul celei italiene. Ciclurile

sale de gravuri în lemn "Patimile" și "Viața Mariei" sunt cunoscute în întreaga Europă. În special

compoziția sa "Cei patru Apostoli" (1526) arată atașamentul la eleganța picturii italiene și forța sa de

exprimare. Dürer întreprinde călătorii în Italia și în Țările de Jos și întreține strânse legături cu artiștii

epocii. Contemporanul său Matthias Grünewald (1480-1528) pictează încă în stilul evului mediu.

Albrecht Dürer - "Adoraţia Sfintei Treimi", 1511 - Kunsthistorisches Museum, Viena

În literatură sunt de menționat:

Sebastian Brant  (1457-1521), scriitor alsacian, autor de poeme satirice;

Thomas Murner  (1475-1537), scriitor și predicator, traduce în versuri epopeea "Aeneis"

de Virgiliu;

Philipp Melanchthon  (1497-1560), autor al "Confesiunii din Augsburg" (1530);

Sebastian Franck  (1500-1543), scriitor umanist și teosof, publică și o culegere de proverbe.

§Spania[modificare | modificare sursă]

Regina Elisabeta I a Angliei - Gravură 1596, autor anonim

Spania, abia eliberată de sub dominația maură, se atașează cu întârziere Renașterii europene. În

secolul al XVI-lea, pictorul oficial al curții regale spaniole este Tiziano, deși el, personal, nu a fost

niciodată în Spania. Alonso Berruguete (1450-1504), cel mai important pictor spaniol din această

perioadă, lucrează în special în Valladolid. Reprezentant al manierismului tardiv este El Greco(1541-

1614), un discipol al lui Tintoretto. În jurul anului 1560 se construiește palatul "El Escorial" în

apropiere de Madrid, important centru al Renașterii spaniole.

§Anglia[modificare | modificare sursă]

Încă înainte de epoca Renașterii, Anglia a cunoscut o literatură înfloritoare, reprezentată prin:

Geoffrey Chaucer  (ca.1340-1400), considerat "părintele poeziei engleze"; (John Dryden), autor,

printre altele, al "Povestirilor din Canterbury" (The Canterbury Tales).

William Langland  (ca.1330-1400), autor al poemului alegoric "Piers Plowman".

Thomas Malory  (1395-1471), autorul primului roman în proză din literatura engleză, bazat pe

legenda regelui Arthur și a "Cavalerilor Mesei Rotunde".

Sub denumirea, de altfel controversată, de "Renaștere engleză" se înțelege mișcarea culturală și

artistică din Anglia de la începutul secolului al XVI-lea până la mijlocul celui de al XVII-lea, perioadă

pașnică de dezvoltare după sfârșitul Războiului de 100 de ani și alRăzboiului celor două roze.

Această perioadă include lunga domnie a reginei Elisabeta I, de aceea mai este denumită "Epoca

Elisabetană". Reprezentanți de seamă ai "Renașterii engleze" sunt:

§Literatură[modificare | modificare sursă]

Edmund Spenser  (1552-1599), autor de poeme pastorale și al unei epopei alegorice "The

Faerie Queen";

John Milton  (1608-1674), scrie celebrul poem pe teme biblice "Paradise Lost";

Christopher Marlowe  (1564-1593), poet dramatic;

William Shakespeare  (1564-1616), autor al unui mare număr de piese de teatru, poeme și

sonete;

Thomas Morus  (1478-1535), scriitor umanist, autor al poemului "Utopia" (1516). Ministru

cancelar al regatului, cade în dizgrație și este executat din ordinul regelui Henric al VIII-lea;

Francis Bacon  (1561-1626), filosof, dezvoltă teoria cunoașterii empirice în lucrarea "Novum

Organum" (1620);

Ben Jonson  (1572-1637), autor dramatic.

Bibliografie

1. Bernard Berenson, The italian painters of the Renaissance, Londra, 1962

2. Serge Berstein, Pierre Milza, Istoria Europei, vol II, De la Imperiul Roman la Europa (secoleleV –

XIV), Iași, Editura Institutul European, 1998, p. 101, 102

3. Mihai Berza, Funcțiunea regalității în concepția carolingiană, în Revista Fundațiilor Regale 11,

nr.9, 1944, p. 568.

4. Mihai Berza, Henri Pirenne și originile evului mediu occidental, în Convorbiri Literare, LXXI , 1-

5 , 1983, p. 73.

5. Jacob Burckhardt, Die Kultur der Renaissance in Italien, Basel, 1860

6. Jakob Burckhardt, Cultura Renașterii în Italia, vol. I-II, Editura pentru Literatură, BPT, București,

1969

7. Earle E. Cairus, Creștinismul de-a lungul secolelor, p. 182.

8. Florentina Căzan, Renașterea Carolingiană, în Studii și articole de istorie (SAI), XXXV-XXXVI,

București, 1977, p 16 - 17, 20 - 23

9. Andrei Cornea, Mentalități culturale și forme artistice în epoca romano-

bizantină, București, Editura Meridiane, 1984, p. 21- 22.

10. Jean Delumeau, La civilisation de la Renaissance, Flammarion, Paris, 1984

11. Ovidiu Drâmba, Istoria culturii și civilizației, vol. 3, București, Editura Științifică, 1990, p. 38 - 40,

46 - 48

12. Georges Duby, Arta și societatea. 980-1420, vol. I, II, București, Editura Meridiane, 1987, p. 15,

16.

13. Eiginhard, Vita Karoli Magni (Viața lui Carol cel Mare), București, Editura Vremea, 2001, p. 43.

14. Eugenio Garin, L'Umanesimo Italiano. Filosofia e Vita Civile nel Rinascimento, Bari, 1954

15. Georg Wilhelm Friedrich Hegel, Prelegeri de istorie a filosofiei, Editura Academiei, București,

1964

16. Paul Jaques, Biserică și cultură în Occident în secolele IX- XII, vol I, Sanctificarea ordinii

temporale și spirituale, București, Editura Meridiane, 1996, p. 157, 161, 164, 165, 168, 170, 181

17. Frédéric Lemerle, Yves Pauwels, L'architecture à la Renaissance, Flammarion, Paris, 2003

18. Ferdinand Lot, Les invasions germaniques. La penetration mutuelle du monde barbare et du

monde romain, Paris, Editura Payot, 1935, p. 161.

19. Radu Manolescu, Florentina Căzan, Răzvan Theodorescu, Renașterea carolingiană, în Istoria

Evului Mediu, vol I, Europa Apuseană ( secolele V- XV), coordonator Radu

Manolescu, București, 1993, p . 61.

20. Philippe Morel, L'art de la Renaissance entre science et magie, Rennes, 2005

21. Volker Reinhardt, Die Renaissance in Italien. Geschichte und Kultur, Beck, München, 2002

22. Jeffery C. Smith, The Northern Renaissance, Phaidon, Londra, 2006

23. Gheorghe Vlăduțescu, Filosofia primelor secole creștine, București, Editura Enciclopedică,

1995, p. 178 - 182.