Epoca fanariotă   este perioada în care domnitorii Ţărilor Române au fost numiţi direct de către Sultanul turcilor, din rândul unor greci din cartierul Fanar al Constantinopolului. Turcii au ajuns astfel să încalce foarte grav autonomia Ţărilor Române, deoarece nu au mai respectat dreptul Adunării Ţării de a alege domnitorul şi nici măcar nu au mai numit domnitori români. Ei au sperat ca în acest fel să evite revoltele românilor împotriva suzeranităţii otomane. Epoca fanariotă a început în 1711 în Moldova şi 1716 în Ţara Românească.În timpul domnitorilor fanarioţi, Ţările Române au ajuns într-o situaţie financiară foarte dificilă, iar majoritatea locuitorilor erau în cea mai neagră sărăcie din cauza creşterii permanente a tributului către Imperiul otoman, creşterii birurilor şi taxelor către stat şi datorită corupţiei care era atât de mare încât orice funcţie în stat era cumpărată.

Domnitorii cumpărau ei înşişi tronul de la turci, cu bani împrumutaţi de la cămătari, iar când ajungeau în funcţie încercau prin toate mijloacele să câştige, pe seama locuitorilor, banii daţi, şi destul de mult în plus, ca să aibă în zilele negre ce vor urma după domnie. Domnitorii erau schimbaţi frecvent (după 1-2 ani şi chiar mai repede), unii dintre ei fiind chiar executaţi din ordinul sultanului. În Ţara Românească au fost 39 de succesiuni la domnie, iar în Moldova 37. Numărul domnitorilor a fost mai mic (33 în total în cele două ţări, din 11 familii) deoarece unii au avut mai multe domnii sau au fost mutaţi din Ţara Românească în Moldova şi invers. Ţările Române nu au mai avut armată deoarece nici oastea cea mică nici cea mare nu au mai fost convocate. Domnitorul era apărat de o gardă personală alcătuită din soldaţi plătiţi numiţi arnăuţi, care erau albanezi.