UNIVERSITAEA DE STAT DIN REPUBLICA MOLDOVAFacultatea de LITERE

LA EPIGRAFIA LATINĂ

A efectuat: MarianAnaGr.l.lit.rom.,anul III

Chișinău 2013Epigrafia (gr. epi = deasupra, pe; grapho = a scrie) este știința auxiliară a

istoriei care se ocupă cu studiul (descifrarea și interpretarea) inscripțiilor pe materiale dure: piatră, metal (plumb, bronz, aur, argint), oase, sidef, fildeș, lemn, piele, mușama, argilă, tencuială, sticlă, geme, camee, sigilii, inele (inscripția de pe veriga inelelor), ponduri și chiar pe stânci (cum este de exemplu inscripția lui Darius de la Behistun) în limbile vorbite odinioară sau mai recente.

Ea nu-și limitează cercetarea la operele cu caracter solemn, cu conținut juridic, religios, funerar arhitectonic, ci studiază numeroase produse și înscrisuri cum ar fi: cuvinte, litere izolate, semnături, nume proprii, formule, mărci de fabrică, nume de unități militare, scrierile trasate de mână pe monumente - graffiti.

Obiectul epigrafiei îl constituie nu numai inscripțiile grecești și latine, ci și cele egiptene, sumeriene, asiriene, hittite, etrusce, punice, miceniene etc. Justa interpretare a izvoarelor epigrafice se află în strânsă legătură cu filologia,  papirologia,  numismatica și ele furnizează date deosebit de prețioase pentru cunoașterea proceselor istorice.

Istoria epigrafiei este foarte veche. Chiar Herodot (484 - 428 î.Hr.) a folosit inscripțiile templelor ca izvoare istorice pentru alcătuirea operei sale. El a fost urmat de cercetarea izvoarelor epigrafice și arheologice de o serie de istorici greci și romani.

Ca știință auxiliară a istoriei, epigrafia s-a constituit abia la începutul secolului al XIX-lea. August Boekh și Theodor Mommsen sunt considerați fondatorii ei. Încă din anul 1827, în studiile sale, A. Boekh arăta scopul și necesitatea publicării corpusurilor de inscripții grecești. Tot el a definit epigrafia drept „[...] arta monumentelor literare care sunt scrise pe material durabil ca lemnul sau piatra [...]“.

În foarte multe țări europene a început o adevărată campanie publicitară a corpusurilor inscripțiilor antice (grecești și romane). Aceste mari colecții au oferit material de cercetare pentru apariția altor lucrări de interpretare. Astfel, în 1885 apăreau la Paris lucrările lui Solomon Reinach „Traité d’épigraphie grecque“ și René Cahnat „Cours d’épigraphie latine“. Acestea au pus bazele teoretice și științifice ale epigrafiei.

În perioada interbelică și după al doilea război mondial cercetările din domeniul epigrafiei s-au identificat atât prin publicarea de noi inscripții, cât și prin editarea a numeroase studii de teorie a acestei științe. Congresele internaționale de la Paris, Viena, Cambridge,München au fost locul unor dezbateri importante ale problemelor de epigrafie. La Paris apare o publicație specializată: „Année Epigraphique“ (http://ro.wikipedia.org/wiki/Epigrafie)

NUMELE ROMANENumele romane au fost folosite la început numai în Roma antică. În timpul Imperiului, numele romane s-au răspândit în întreaga Europă. Cele mai multe dintre ele au fost de origine latină, greacă sau etruscă.       Cele mai vechi legende ale Romei, ne arată că romanii au un singur nume – Romulus, Remus, Faustulus. Ulterior, alături de acestea vom găsi nume duble – Numa Pompilius, Ancus Martius, Tullus Hostilius. Este posibil ca la început să se fi fost folosit un singur nume, dar în inscripţiile timpurii găsim două nume; al doilea, aflat în cazul genitiv, reprezintă  numele tatălui sau al şefului casei: Marcus Marci, Caecilia Metelli. Ceva mai târziu un astfel de nume a fost urmat de litera F (pentru Filius sau Filia) sau uxor, pentru a indica relaţia.       Tria Nomina        În timpul Republicii aristocraţii romani au avut trei nume: un prenume (praenomen), un nume (numele ginţii – nomen gentilicum) şi o poreclă (cognomen). Numele de familie a fost necesar pentru a fi înscris în documentele oficiale care certificau cetăţenia.        Praenomen (pl. praenomina) – reprezintă un nume personal, individualizat; este dat prin ceremonia de numire; folosit în principal în cadrul familiei sau într-un mediu intim; de obicei, este abreviat pe inscripţii.       - se cunosc mai puţin de 100 de praenomina; clasele superioare se foloseau de 18 praenomina:

A. = Aulus    Ap(p). = Appius C. = Gaius Cn. = Gnaeus K = Kaeso D. = Decimus

L. = Lucius Mam = Mamercus M. = Marcus M’. = Manius N. = - Numerius P. = Publius

Q. = Quintus Ser. = - Servius Sex. = Sextus Sp. = Spurius T. = Titus Ti. = Tiberius

       Cognomen – folosirea poreclei se răspândeşte începând din timpul domniei lui Silla. Este folosit pentru a marca o particularitate fizică sau morală a unui om: Brutus – prostul, Cicero – năutul (de la un neg sau o aluniţă), Cato – şiretul, Caecus – orbul, Rufus – roşcovanul, Nasica – nas lung, Cincinnatus – creţul ş.a.         Până în perioada Republicii târzii, cei care nu aparţineau aristocraţiei aveau, în mod obişnuit, numai două nume (exemplu: Gaius Marius, Gnaeus Pompeius).        Numele uzuale folosite erau în număr mic. Exista o tendinţă de a folosi continuu

prenumele (praenomina) în familie, în special, primul-născut de sex masculin era, de obicei, numit după tatăl său. Pe inscripţii şi documente oficiale cetăţeanul de sex masculin a fost desemnat, de obicei, prin referire la strămoşii săi paterni şi la tribul roman cu drept de vot în care a fost înregistrat; indicarea tribului cu drept de vot este dovada faptului ca omul a fost un cetăţean roman. De exemplu, orator roman Cicero a înregistrat naşterea fiului său, după cum urmează:       M. Tullius M [ARCI] F [ilius] M [ARCI] N [epopee] M [ARCI] PR [onepos] COR [TRIBU nelia] CICERO, „Marcus Tullius Cicero, fiul lui Marcus, nepotul lui Marcus, strănepotul lui Marcus, din tribul Cornelia cu drept de vot.”       Notă: alfabetul antic roman nu a avut literele J şi U. În schimb, s-au folosit literelor I şi V pentru aceste sunete. Astfel, un nume scris în timpurile moderne, cum ar fiJulius a fost scris de fapt IVLIVS de romani. (http://istorie-edu.ro/istorie-universala/Roma/roma_12viac01.html)

VTITULATURA IMPERIALCum se știe, bazele Principatului au fost puse în ședințele Senatului din 16 ianuarie 27 a Chr.,

prilej cu care Senatul Ia oferit lui Octavianus titlul de Augustus, și pe acela de Princeps.Astfel Octavianus devine Caesar Divi filius Augustus (conform acestei noi titulări).

Imperator- are funcția de Praenomen, iar Caesar pe aceea de Nomen.Atare titulator a fost preluat de toți îmărații care i-au urmat lui Augustus.

Grenade Essai sur les origins du Principat.Investiture et renouvellment des pouvoirs impereaux.

Principatul- în esență o dictatură militară se baza pe un ansamblu instituțional adecvat promovării puterii împăratului, unicului imperator și singurul deintor de auspicii aimperiumque. În esență puterea împăratului se baza pe trei pîrghii fundamentale:

1. Imperium preconsulare maior .2 . Tribuncia protestas.3 . Pontifex Maximul.

Un exemplu celebru- inscripția dictatorie de pe Columna Lui Traian ilustriază modul de redactare curentă a titulaturii imperiale.

TITULATURĂ IMPERIALĂ

DescifrareaSenatus Populusque Romanus Imp(eratori) Caesari Divi(ni) Nervae F(ilio) Nervae Traiano Aug(ustus) Germ(anico) Dacico Pontif(ici) Maximo Trib(uncia) Pot(estate)XVII Imp(eratori VI ) Cons(uli) VI P(atri) P(atri) Ad Declarandum Quantae Altitudinis Mons Et Locus Tan---Tis Ope---Ribus Sit Egestus.

Traducerea Senatul și poporul din Roma. Pentru divinu împărat Caesar Nerva Traian Augustus Germanicus Dacicus, fiul lui Nerva, Ponrifex Maximus, investit cu puterea primului

tribun pentru XVII-a oară, consul pentru a VI-a oară, Părinte al Patriei pentru a VI-a oară, să rămînă mărturie, a fost făcut acest loc și turn înalt.

INSCRIPȚII FUNERARE

INSCRIPȚIE VOTIVĂ

În categoria Monumentelor onorifice sunt incluse cinci inscripţii (una din spaţiul pontic, trei din Moesia Inferior şi una din Dacia). În ambele provincii inscripţiile onorifice reprezintă expresia loialităţii faţă de imperator şi familia acestuia.

De asemenea, ele reprezintă aspecte ale loialităţii politice când sunt dedicate guvernatorilor din provinciile Dacia, Moesia Inferior şi Scythia Minor.

Pe de altă parte, unele dintre aceste monumente sunt expresia gratitudinii cetăţenilor din colonii, municipii, polisuri faţă de persoane particulare care au adus servicii comunităţii. În două inscripţii, foarte importante pentru istoria provinciei (descoperite la Tropaeum Traiani - Adamclisi, jud. Constanţa şi Carcaliu, jud. Tulcea), se menţionează lucrările de construcţie şi reconstrucţie a cetăţilor din perioada domniilor lui Constantin cel Mare şi a fiilor acestuia: Constantin al II-lea, Constantius şi Constans.

În textul inscripţiei de la Tropaeum Traiani ni se spune că cetatea a fost refăcută a fundamentis în scopul asigurării securităţii şi libertăţii romane (securitas et libertas) şi a întăririi graniţei împotriva populaţiilor barbare. Aceeaşi operă constructivă este continuată şi de fii lui Constantin cel Mare, căci inscripţia de la Carcaliu (datată între anii 337-340) ne vorbeşte despre zidirea unei fortificaţii "cu scopul de a întări veşnic securitatea cetăţenilor".