2.Aşezările, satul, gospodăria, locuinţa

Termenii de aşezare şi sat, la care se adaugă cel de habitat (preluat din expresia franceză “habitat

rural”), sunt folosiţi de către unii etnologi, sociologi, istorici, geografi cu aceeaşi valoare

semantică. Alţi cercetători, luînd drept criterii aria de răspândire şi caracterul locuirii – criterii

folosite şi la clasificarea satelor, gospodăriilor şi locuinţelor- fac distincţie între cei trei termeni.

Astfel, satul este definit ca un întreg teritorial, delimitat ca urmare a organizării spaţiului

respectiv şi constituit din vatră, hotar şi populaţie; aşezarea are o sferă mult mai largă însemnând

ansamblul construcţiilor gospodăreşti fie grupate în vatra satului, fie risipite în hotarul satului, fie

izolate în poieni, în păduri sau în golul alpin, constituind aşezări temporare pastorale, forestiere

ori turistice; habitatul rural este identificat cu ceea ce în româneşte se numeşte vatra satului şi

înseamnă spaţiul locuit, unde se odihnesc locuitorii, au gospodărie, îşi adăpostesc vitele şi

uneltele, îşi depozitează o parte din produse.

1 Aşezările omeneşti

1.1.Factorii favorizanţi

Aşezările omeneşti sunt produsul unui complex de factori geografici, economici, istorici,

demografici, administrativi şi etnici.. Factorul geografic a fost determinant pentru primele faze

de geneză şi evoluţie a aşezărilor deoarece de configuraţia terenului a depins forma şi structura

vetrei satului, structurarea terenului de folosinţă şi ocupaţiile locuitorilor. Locurile preferate

pentru întemeierea aşezărilor umane au fost cele care au oferit condiţii cât mai bune pentru

desfăşurarea ocupaţiilor. Factorul economic, prin tipul de economie al regiunii ( pastorală,

agricolă) a influenţat structura şi forma aşezărilor. Factorul politic şi administrativ, prin dispoziţii

de ordin administrativ ca şi prin diferite împărţiri adminstrative, precum şi factorul demografic,

prin sporul natural şi migratoriu şi prin colonizări de populaţie au influenţat configuraţia

aşezărilor. Cu privire la factorul etnic, cercetarea etnografică consideră ca sate specific

româneşti cele de tip risipit şi răsfirat, în timp ce satele adunate în organizare geometrică aparţin

populaţiei germane colonizată în evul mediu

1.2. Geneza şi evoluţia aşezărilor

Aşezările româneşti au luat naştere prin libera ocupare a terenului “oricât şi oriunde”, din

averea devălmaşă a obştei, în raport cu nevoile gospodăriei şi cu posibilitatea de a le munci, o

formă autohtonă de dobândire a proprietăţii şi a dreptului de proprietate având originea în dreptul

roman. Acest sistem de luare în stăpânire a terenului a condus la apariţia unor gospodării

risipite, care, acolo unde configuraţia terenului a permis, au format grupuri de case întemeiate de

obicei de către copiii descinşi din acelaşi strămoş.al neamului de sânge.Grupurile de case au

evoluat din generaţie în generaţie devenind cătune.Cătunul este tipul de sat cel mai vechi şi mai

specific românesc, chiar termenul de sat (din latinescul fossatum), desemnând o aşezare formată

din mai multe cătune.

Evoluţia aşezărilor româneşti este legată în primele faze de roirea obştilor săteşti prin

defrişarea şi desţelenirea terenurilor pe măsură ce primele vetre de sat cunosc un spor

demografic. De obicei, cătunul care ia naştere prin roire este alcătuit dintr-un număr restrâns de

familii noi, înrudite, şi poartă numele neamului din care se trag.

O altă cale de formare a aşezărilor o constituie colonizarea. fie spontană, fie dirijată. Satele

de colonizare spontană iau naştere prin aşezarea unor grupuri de populaţie din zonele mai dens

locuite spre zonele de câmpie şi cele colinare, sau prin aşezarea unor “economi de vite”, care

practicau transhumanţa pastorală în câmpie, în Bărăgan în Dobrogea sau în zonele subcarpatice

unde se întemeiază satele de ungureni.

Satele de colonizare dirijată se constituie prin măsuri luate de către domnitorii din Ţara

Românească şi Moldova în Evul Mediu prin care populaţia care se aşeza în anumite locuri

numite slobozii beneficia de anumite facilităţi fiscale, reglementate de hrisoave. Din această

categorie mai fac parte satele cu populaţie germană adusă din regiunea Moselei şi a Rinului în

Evul Mediu, sau cu populaţie secuiască aşezată la hotarele de răsărit ale Transilvaniei.

Evoluţia satului românesc de la forma risipită pe platforme, interfluvii şi versanţi spre satul

adunat, de vale şi de-a lungul drumului este legată de dezvoltarea industriei textile şi de

prelucrare a lemnului. Începând din a doua jumătate a secolului al XIX-lea dezvoltarea

comerţului face ca drumul să exercite o puternică forţă de atracţie asupra gospodăriei ţărăneşti.

Ca urmare, de-a lungul drumului apar, mai întâi, gospodării care se specializează în activităţi

comerciale. Cu timpul din gospodăria din deal se desprind tinerele familii care întemeiază

gospodării în vale şi de-a lungul drumului, aşezarea căpătând configuraţia de sat de tip adunat.

După caracterul locuirii distingem două tipuri de aşezări:

a. aşezări permanent locuite (satele)

b. aşezări temporar locuite (hodăile, sălaşele, stânile)

2. Satul românesc

2.1.Componentele satului

La început, satul a fost moşia, adică pământul stăpânit şi lucrat de un moş sau strămoş. Cu

timpul, noţiunea s-a extins asupra întregului complex teritorial, social şi economic alcătuit din

vatră, hotar şi populaţie.

Vatra este partea satului în care sunt amplasate gospodăriile, locuită permanent, cu funcţii

specifice de adăpost şi loc de odihnă al oamenilor, adăpost pentru animale, spaţiu pentru

activităţile casnice şi de depozitare a produselor la care se adaugă funcţii nespecifice rurale, aşa

cum sunt cele administrative, culturale, educative.

Hotarul satului este teritoriul structurat în zone economice: teren arabil, păşune, fâneţe, pădure,

în proporţii variind în funcţie de relief şi de ocupaţiile locuitorilor.

Populaţia rurală include atât locuitorii care se îndeletnicesc cu ocupaţiile specifice, cât şi pe cei

care îndeplinesc funcţii nespecifice în sat: funcţionarii, intelectualii etc.

2.1 Tipologia satului românesc.

Dintre etnografii care au cercetat cu mare interes şi competenţă satul românesc o poziţie

dominantă o ocupă Romulus Vuia, titularul catedrei de etnografie de la Universitatea din Cluj în

prima jumătate a secolului XX şi fondatorul Muzeului Etnografic al Transilvaniei. Dintre

criteriile folosite de către reputatul etnograf la elaborarea tipologiei satelor planul satului

(reţeaua uliţelor) şi structura internă (desimea şi modul de grupare a gospodăriilor) sunt criterii

principale. Potrivit acestora distingem trei tipuri morfologico-structurale de sate:

a.sate de tip risipit, forma arhaică a satului românesc, având gospodării izolate,

caracteristic zonei muntoase în care predomină fâneţele şi păşunile destinate creşterii animalelor

b.sate de tip răsfirat, cu o reţea întinsă de uliţe în lungul cărora sunt dispuse

gospodăriile, între care se găsesc livezi de pomi şi viţă de vie sau terenuri arabile , cultivate cu

porumb, legume etc.; este tipul de sat cel mai răspândit, caracteristic zonei colinare, cu o

economie predominant pomiviticolă, cu teren arabil pe suprafeţe reduse

c. sate de tip adunat, în care se face o delimitare precisă între vatră şi hotar; este tipul

de sat caracteristic zonelor de câmpie şi podişurilor joase. Întâlnim două variante de sat adunat:

-sate adunate cu structură neregulată (îngrămădită)

-sate adunate cu structură regulată, liniară sau geometrică

Ţinând seama de tipul predominant al activităţii economice, reflectată în ocupaţiile

locuitorilor deosebim următoarele tipuri funcţionale de sate:

a.sate cu funcţii predominant agricole ( în zona de câmpi şi în zona colinară)

b.sate cu funcţii pastoral-agricole sau pastoral-forestiere ( în zona de munte)

c. sate specializate în diferite meşteşuguri ( prelucrarea lemnului, olărit etc.)

3. Gospodăria tradiţională

Gospodăria tradiţională este un ansamblu de bunuri mobile şi imobile compus din casa de locuit,

construcţiile anexe, construcţiile economice, terenul aferent şi împrejmuirile.

Gospodăria este o componentă a aşezării şi în raport cu factorii de influenţă configurează un

anumit tip de aşezare, permanentă sau temporară.

3.1. Funcţiile gospodăriei

Gospodăria în ansamblu şi fiecare componentă în parte răspund nevoilor familiei căreia îi

aparţine, acelea de:

-adăpost pentru oameni, animale şi unelte de muncă

-spaţiu organizat pentru producţia,depozitarea şi conservarea produselor şi alimentelor

-spaţiu pentru activitatea familială şi spirituală

3.2. Factorii determinanţi ai structurii gospodăriei

La apariţia şi evoluţia gospodăriei tradiţionale pe teritoriul ţării noastre şi la individualizarea

tipurilor de gospodării prin destinaţia şi modul de grupare a construcţiilor în cadrul curţii au

contribuit o seamă de factori:

-ocupaţiile

-factorul geografic

-factorul demografic

-factorul etnic

Dintre aceşti factori, ocupaţiile au avut un rol determinant; acolo unde predomina creşterea

animalelor s-a impus construirea unui anumit tip de anexe pentru adăpostirea acestora şi

depozitarea nutreţului; în zonele în care agricultura a fost activitatea economică de bază s-a

impus construirea unor anexe (pătule, hambare, jitniţe) pentru depozitarea cerealelor.

Un alt factor de influenţă rămâne, în toate fazele de evoluţie, factorul geografic pentru că

amplasarea componentelor gospodăriei trebuie să ţină seama de condiţiile terenului, iar

materialul de construcţie rămâne pentru gospodăriile tradiţionale cel pe care îl oferă zona

respectivă: lemnul şi piatra la munte şi în zona colinară, pământul şi, mai târziu, cărămida la şes.

Factorul demografic, prin creşterea naturală şi migratorie a populaţiei, a condus la

fragmentarea terenurilor pentru noile familii, fapt ce a influenţat şi asupra modalităţilor de

amplasare a construcţiilor şi a structurii mai dense sau mai laxe a gospodăriilor

Înfăţişarea construcţiilor gospodăreşti capătă şi anumite particularităţi locale sau zonale

datorate factorului etnic care a impus un anumit stil arhitectural pe o anumită arie, contribuind la

conturarea a ceea ce numim zonă etnografică.

3.3. Componentele gospodăriei tradiţionale

3.3.1.Locuinţa-nucleul de bază al gospodăriei

3.3.2.Anexe ale locuinţei pentru depozitarea produselor alimentare şi vestimentare

a) anexe încorporate casei de locuit

-pivniţa

-podul casei

-celarul

b) anexe în construcţii separate

-cămările în Transilvania

-groapa de bucate şi bordeiul pentru cereale, legume şi fructe

-găbănaşul pentru cereale în Transilvania

-pătule pentru porumb în Muntenia

-coşer sau sâsâiac pentru porumb în Moldova

-jitniţele pentru cereale în Gorj

c) anexe pentru prepararea şi consumul hranei

-cuptorul de copt pâinea

-bucătăria de vară

-sursa de apă potabilă (fântâni,uluce şi jgheaburi)

3.3.3.Construcţiile economice

a) construcţii pentru adăpostirea animalelor şi furajelor

-grajdul

-şura

-coteţele

-fânăria

b)construcţii pentru adăpostirea uneltelor şi mijloacelor de transport

-aria şurii

-şopronul

3.4. Tipuri economico-funcţionale de gospodării

Gospodăriile tradiţionale au o structură specifică adaptată ocupaţiei de bază care se reflectă în

felul şi proporţiile construcţiilor gospodăreşti, ca şi într-o anumită organizare şi împărţire a

terenului în fâneaţă, păşune, grădină de legume, holdă pentru cultura cerealelor, livadă de pomi,

vie etc.S-au conturat astfel mai multe tipuri economice de gospodării:

-gospodării agricole

-gospodarii agricole-pastorale

-gospodarii pastorale

-gospodarii viticole

-gospodarii piscicole

-gospodarii specializate în diferite meşteşuguri

3.5. Tipuri morfologico-structurale de gospodării

Criteriul pe baza căruia cercetarea etnografică diferenţiază gospodăriile din punct de vedere

morfologico-structural este modul de grupare a construcţiilor componente potrivit căruia

distingem:

a)gospodarii cu curti deschise

b)gospodării cu curţi închise

Gospodăriile cu curţi deschise se caracterizează prin amplasarea construcţiilor în funcţie de

teren, mai aproape sau mai departe de casă, fără o o împărţire a curţii cu garduri, aşa cum

întâlnim la cele cu curţi închise. Sunt tipice satelor risipite din zonele muntoase, alături de

gospodăriile cu ocol închis.

Gospodăriile cu curţi închise se întâlnesc pe terenurile care permit gruparea construcţiilor pe o

suprafaţă restrânsă, despărţită prin garduri de terenurile agricole din jur. Luînd drept criteriu de

clasificare amplasarea construcţiilor în cadrul curţii distingem mai multe variante:

a.gospodăriile cu curţi în organizare liniară, având constrcţiile înşirate pe o singură latură

a curţii, începând cu casa, amplasată înspre uliţă, continuînd cu anexele pentru depozitarea

produselor, cu grajdul pentru vite, şi încheind cu şura pentru depozitarea furajelor. Aria de

răspândire a gospodăriei pe o singură linie cuprinde Câmpia Română,ţinutul Năsăudului şi

Bistriţa, întâlnită atât la români cât şi la saşi în trecut, când construcţiile erau din lemn acoperit

cu paie, întrucât acest mod de amplasare era mai puţin expus in cendiilor.

b.gospodăriile cu curţi organizate pe două linii având construcţiile aşezate pe două laturi

ale curţii: casa şi unele anexe pe una din laturi, iar pe cealaltă linie, în partea opusă sunt

amplasate şura şi alte anexe. Gospodăriile pe două linii sunt fracvente în zonele joase.

c.gospodării cu curţi organizate în unghi, răspândite mai ales în satele situate de-a lungul

drumului, având şura dispusă în latul curţii, paralelă cu uliţa, pentru a permite accesul la şură al

carelor încărcate cu furaje. Organizarea în unghi este caracteristică şi gospodăriei săseşti cu curte

franconă, întâlnită frecvent în aşezările din Ţara Bârsei.

d. gospodăriile cu curţi organizate pe trei linii, se obţin prin completarea gospodăriei în

unghi cu o a treia linie de construcţii în faţa casei. Apar în zonele cu ocupaţii mixte şi

specializate.

e. gospodării cu ocol închis , caracterizate prin gruparea construcţiilor gospodăreşti în

jurul unei curţi pătrate sau poligonale cu anexe, şoproane şi polatre care fac legătura între

componentele principale ale gospodăriei. Se întâlnesc în satele răsfirate sau în cele risipite din

nordul Moldovei, zona muntoasă a Banatului, Bran etc.

3.6. Împrejmuirile

Ansamblul gospodăriei tradiţionale era întregit de garduri şi porţi, construcţii care, pe lângă

funcţia de delimitare a sapţiului în zone economice, aveau şi anumite semnificaţii magico-

religioase.

Gardul era, în primul rând, un semn juridic de delimitare a proprietăţii şi avea totodată rolul

de a apăra curtea.

Gardurile s-au diferenţiat în timp prin materialele şi tehnicile de construcţie. Distingem:

-garduridin lemn (nuiele împletite,ţambre,răzlogi,ulucă)

-garduri din trestie

-garduri din lut

-garduri din piatră

În succesiunea lor cronologică, gardurile din nuiele împletite orizontal, pe pari bine fixaţi în

pâmânt sunt cele mai vechi, urmate de gardurile din răzlogi, din leaţuri, din scânduri sau din

grinzişoare..

În zonele joase şi mlăştinoase, s-au făcut garduri din trestie, iar în satele cu gospodării înşirate

de-a lungul văilor şi în zonele înalte se folosea piatra pentru îngrădituri ca şi pentru unele

construcţii anexe

Poarta are în cadrul gospodăriei aceleaşi funcţii pe care le are gardul. Cele mai vechi porţi

s-au construit din aceleaşi materiale şi tehnici ca şi gardurile. Cu timpul s-au dezvoltat şi

înfrumuseţat odată cu celelalte componente ale arhitecturii populare. Ornamentica porţilor a fost

preluată în mare parte din aceea a bisericilor. Ca urmare motivul principal pe stâlpii porţilor este

funia împletită, care dă naştere şi altor motive, ca: cercul, triunghiul, şarpele, crucea. La porţile

din Podişul Moldovei se întâlnesc şi figuri umane sculptate în trunchiuri groase de stejar şi puse

ca stâlpi la porţi şi la garduri.. Cele mai frumoase porţi sunt întâlnite în Maramureş şi Gorj, zone

cu cele mai desăvârşite realizări în acest domeniu al culturii populare. Deosebite ca realizare

artistică sunt şi porţile secuieşti din zonele Harghita şi Covasna.

.

. 4. Locuinţa tradiţională

Cercetătorii din domeniile ştinţelor etnologice folosesc atât termenul de locuinţă cât şi pe cel

de casă cu acelaşi sens, Considerăm că termenul de casă se referă la caracteristicile construcţiei

care serveşte ca locuinţă, sub aspect arhitectural, în timp ce acela de locuinţă defineşte

funcţionalitatea spaţiilor interioare. Ca urmare, casa tradiţională va fi tratată la capitolul

“Arhitectura populară“

4.1. Funcţiile locuinţei

Nucleu al gospodăriei, locuinţa îndeplineşte funcţii multiple pentru satisfacerea nevoilor

familiei atât în planul vieţii materiale cât şi al celei spirituale

Locuinţa este spaţiul în care oamenii îşi petrec viaţa, generaţiile tinere primesc învăţătura,

experienţa de viaţă a generaţiilor în vârstă, îşi însuşesc normele de viaţă ale obştei, îşi săvârşesc

obiceiurile legate de cele trei momente ale vieţii: naştere, căsătorie, moarte.

Locuinţa este adăpost şi loc de odihnă, locul de desfăşurare a activităţilor casnice, locul de

păstrare, preparare şi consumare a hranei, loc de petrecere pentru întreaga familie

Cel mai vechi tip de locuinţă acela cu o singură încăpere îndeplineşte toate funcţiile locuinţei,

cu excepţia celei de păstrare a produselor şi a hranei pentru care s-au folosit anexe gospodăreşti

(bordeie, gropi de bucate) şi podul casei mai ales pentru păstrarea alimentelor.

Evoluţia locuinţei tradiţionale de la planul cu o singură încăpere la planul cu două, apoi cu trei

şi cu patru încăperi a fost impusă de necesitatea extinderii spaţiului de locuit sub presiunea

demografică a familiei şi de cerinţele de îmbunătăţire a condiţiilor de locuit. Spaţiile apărute

( tinda, cămara, casa mare) şi înscrise în planul dreptunghiular tradiţional al casei preiau o parte

din funcţiile pe care le îndeplinea locuinţa cu o singură încăpere: prepararea hranei se mută odată

cu vatra şi cuptorul de pâine în tindă, păstrarea alimentelor şi a unor produse în cămară, casa

mare (camera dinainte) este destinată petrecerii şi săvârşirii ritualurilor de trecere din ciclul

vieţii, dar şi de etalare a zestrei şi concepţiei artistice a omului tradiţional.

În raport cu modul de folosinţă şi caracterul locuirii locuinţele pot fi grupate în două categorii:

a. locuinţe permanente, folosite tot timpul anului de întreaga familie

b. locuinţe temporare, care, la rândul lor, pot fi împârţite în două subcategorii:

b.1. locuinţe sezoniere,folosite ani la rând în acelaşi anotimp al anului, aşa cum

sunt stânele din zona alpină

b.2. locuinţe la adăposturile temporare, folosite doar un anotimp sau douădin an

vară-iarnă: hodăi, colibe de fân, în zona de munte, conacele, colibele de la vii în zona colinară şi

surlele, bordeiele, stânele mutătoare în zona de câmpie şi în Lunca Dunării.

4.2. Interiorul locuinţei

La organizarea interiorului interiorului locuinţei tradiţionale contribuie următoarele

componente:

a.Pe orizontală

a.1.sistemul de încălzit şi de preparare a hranei (vatra, soba)

a.1.1.vatra

vatra liberă

vatra liberă cu sobă oarbă

vatra cu babură

vatra cu camniţă

vatra cu cuptor de copt pâine

a.1.2.soba de cărămidă cu plită

a.1.3.soba de tuci

a.1.4.soba de prăvălie

a.1.5.soba de teracotă cu plită

a.2.Mobilierul (patul, laviţa, masa, lada)

-dulgheresc, din lemn cu crestătur şi din lemn pictat

-tâmplăresc

a.3. Piesele de decor (textile , ceramică. icoane).Textilele erau ţesute din lână, din cânepă

şi in şi din bumbac

b. Pe verticală organizarea interiorului locuinţei tradiţionale româneşti cunoaşte împărţire

în trei registre:

-registrul cu mobilierul

-registrul median cu textile

-registrul superior cu ştergarele şi cuierul cu vase de sticlă şi cancee

Aceste elemnte au evoluat în timp, paralel cu evoluţia casei în plan arhitectural şi al funcţiunii

interioarelor: sistemul de încălzit şi de preparare a hranei de la vatra liberă la soba cu plită;

mobilierul de la formele vechi dulghereşti la mobilierul tâmplăresc; textilele de la formele

prepoderent utilitare , spre cele cu funcţii mai ales decorative.

Întreaga evoluţie a interiorului locuinţei este marcată de amplasarea componentelor în raport

de cele două criterii de bază: criteriul funcţional şi criteriul decorativ

Asigurarea funcţionalităţii întregului spaţiu al locuinţei (desfăşurarea activităţilor casnice,

pregătirea hranei etc.) a impus împărţirea interiorului încă de la cel mai vechi tip de locuinţă pe

colţuri:

a. colţul cu vatra de foc

b. colţul cu patul

c. colţul cu masa

d. colţul de după uşă cu blidar pentru vase

Colţul cu masa era cel mai frumos amenajat, întrucât aici erau primiţi musafirii; era situat între

ferestre acolo unde se întâlneau două laviţe, cele mai vechi cioplite din lemne groase, fixate pe

patru picioare înfipte în pământ. La capătul uneia dintre laviţe era lada de zestre, piesă de

mobilier care, în variante pictată, atinge forme arttistice deosebite.; cu timpul laviţele au fost

încheiate în coadă de rândunică şi au primit un spătar. Masa, străveche piesă de mobilier, avea ca

formă tradiţională patru colţuri tot atâtea câte are şi lumea. În unele zone din Transilvania

întâlnim masa cu secrie, considerată una din cele mai frumoase piese de mobilier specifice

interiorului ţărănesc românesc, prezentă şi în Moldova sub denumirea de masă cu ladă, în care se

păstrau alimentele de consum curent. În Oltenia,masa cu secrie devine masa cu dulap,

confecţionată prin aceleaşi tehnici ca şi lada de zestre.Aceasta are in interior două despărţituri:

una în care se ţin alimentele, cealaltă pentru vase.

În organizarea interiorului locuinţei tradiţionale româneşti apar şi unele trăsături specifice

locale datorate relaţiei satului cu centrele urbane, contactelor culturale între diferitele etnii etc.

Astfel în sudul ţării, în Oltenia, Muntenia şi Dobrogea întâlnim ca particularităţi soba oarbă

asociată cu vatra liberă, patul acoperit cu rogojină, masa joasă rotundă, scoarţele ţesute în tehnica

chilimului; În Muntenia un element distinctiv îl constituie prezenţa pe pereţi a ştergarului cu

decor în vărgi; în Moldova ca particularitate semnificativă menţionăm cuptoarele cu vatră care,

de multe ori, înlocuiesc patul; la casa transilvăneană elementele cele mai semnificativeale

organizării interiorului sunt patul cu rol decorativ din casa mare, acoperit cu ţesături şi perne cu

feţe alese, cu ştergare şi tindee, culmea sau ruda pe care sunt etalate ţesături decorative ( ţoale,

ştergare, prosoape), mobilierul pictat, lăzi de zestre, cuiere, cancee

Tendinţa înlocuirii pieselor vechi de mobilier şi a textilelor cu produse de fabrică se face

simţită începând cu a doua jumătate a secolului al XX-lea când, odată cu dispariţia generaţiei

care le-a conservat şi cu schimbări importante cu privire la funcţionalitatea interioarelor dispare

şi planul locuinţei tradiţionale.

3. Ocupaţiile tradiţionale ale poporului român

Ocupaţiile, ca modalităţi şi tehnici tradiţionale de valorificare a resurselor naturale, ocupă un

loc important în sistemul culturii populare întrucât ele se reflectă direct în modul de trai al unui

popor, în structura gospodăriilor şi aşezărilor, în configurarea unui anumit tip de economie.

Ponderea unei ocupaţii în economia satului depinde de:

-ponderea uneia sau alteia dintre resurse

-categoriile de terenuri existente în hotarul satului(arabil,fâneţe, păşuni, păduri)

-calitatea solului

-climă

-apropierea de căile de comunicaţii

-asimilarea descoperirilor tehnice

-nevoile de adăpost,hrană şi îmbrăcăminte ale oamenilor

Cu privire la ocupaţii etnografia studiază:

-modurile de valorificare a resurselor naturale

-modurile de prelucrare a materiilor prime şi a produselor obţinute

-tipurile morfologice şi funcţionale de unelte şi instalaţii în evoluţia lor istorică, aria

lor de răspândire

Etape în dezvoltarea ocupaţiilor

În ansamblul structurii ocupaţionale, treapta inferioară o constituie culegerea din natură a

materiilor prime organice şi anorganice pentru satisfacerea nevoilor primordiale ale oamenilor,

de hrană, adăpost, îmbrăcăminte, un proces de achiziţie conştientă care a condus la apariţia

primelor unelte din istoria civilizaţiei omeneşti.

Pe o treaptă superioară, cultivarea pământului şi creşterea animalelor domestice au marcat

prima intervenţie conştientă şi creatoare a omului în modificarea naturii, pentru producerea unor

materii prime agroalimentare.. Iau naştere astfel, cele două ocupaţii de bază, nespecializate:

agricultura ( incluzând aici şi pomicultura şi viticulture) şi creşterea animalelor. Apar, ca o

necessitate, şi ocupaţiile casnice de prelucrare a materiilor prime agricole alimentare şi fibre

textile.

Încă din epoca neolitică apar şi meşteşugurile ca ocupaţii specializate, o dată cu confecţionarea

uneltelor, marcând, astfel, prima revoluţie tehnică din istoria omenirii.

Tipuri de ocupaţii tradiţionale

Folosind drept criteriu de clasificare modurile de valorificare a resurselor naturale, distingem

următoarele tipuri de ocupaţii tradiţionale ale poporului român:

1. ocupaţii nespecializate, clasificate, la rândul lor, după ponderea în economia rurală

şi modul de valorificare a resurselor naturale, în:

a ocupaţii.principale: agricultura (inclusive pomicultura şi viticulture), creşterea

animalelor, lucrul la pădure

b.ocupaţii secundare:albinăritul,vânătoarea, pescuitul, culesul din natură

c.ocupaţiile casnice: prelucrarea produselor agricole alimentare, pregătirea

hranei, prelucrarea fibrelor textile, confecţionarea îmbrăcămintei

2.ocupaţiile specializate - meşteşugurile legate de prelucrarea resurselor naturale şi a

materiilor prime obţinute din practicarea ocupaţiilor de bază

Referindu-se la tipul de viaţă economică a poporului român când “se naşte ân sate tipul de

viaţă populară a românilor, atât cel economic cât şi cel cultural”, istoricul P.P.Paanaitescu

consideră că este vorba de “tipul economic nord-balcanic şi daco-roman caracterizat prin

creşterea intensivă a vitelor şi a oilor de pe poziţii stabile, îmbinată cu o agricultură redusă la

nevoile de consum ale obştilor săteşti”. Cu privire la raportul dintre cele două ocupaţii, acelaşi

istoric susţine că pondere o deţinea creşterea animalelor, “pentru că economia animalieră

constituia o mai mare bogăţie, vitele şi oile constituind obiecte de schimb, în timp ce grânele au

fost destinate, mai ales, consumului intern al obştilor

Cercetarea etnografică a evidenţiat caracterul mixt al ocupaţiilor, care reflectă pentru faza

economiei autarhice, nevoia de a asigura oamenilor cerinţele variate ale traiului pentru produse

vegetale, animale şi minerale.

Cerinţele alimentaţiei tradiţionale, în care produsele vegetale s-au situat pe primul plan au făcut

ca o pondere însemnată să o deţină pomicultura şi viticultura, ramuri specializate ale agriculturii,

ale căror produse au constituit alimente importante în timpul posturilor de peste an.

Produsele animale, răspunzând unei duble nevoi, atât alimentare, cât şi de asigurarea

îmbrăcămintei şi a textilelor de interior, totodată preţioase ajutoare ale omului în muncile

agricole şi în transporturi. În toate zonele şi mai ales în cele montane cu sol mai puţin productiv,

creşterea animalelor asigura şi îngrăşarea pământului prin forme tradiţionale. Ca urmare

agricultura s-a dezvoltat în strânsă interdependenţă cu creşterea animalelor,

Încă din timpuri îndepărtate apar şi meşteşugurile populare ca ocupaţii complementare, menite

să asigure, în primul rând, obiectele de uz gospodăresc şi uneltele necesare desfăşurării

îndeletnicirilor de bază.

Ocupaţiile principale

1.Agricultura

Cultivarea plantelor are vechi tradiţii pe teritoriul ţării noastre. S-a practicat agricultura nu

numai în câmpie şi în zona colinară ci şi pe înălţimi, ceea ce a făcut ca munţii Carpaţi să fie

intens populaţi până pe la 1200 m altitudine. Ba mai mult, cercetarea etnografică confirmă faptul

că până în secolul al XIX-lea agricultura românească s-a dezvoltat preponderant în regiunile

deluroase, pe văi şi sus la munte, în timp ce la şes pădurile şi bălţile acopereau suprafeţe întine.

1.1. Etape în dezvoltarea agriculturii

În dezvoltarea agriculturii tradiţionale distingem o primă etapă.bazată pe cultivarea unor

specii vechi autohtone de cereale, plante textile şi legume. Aceată etapă se incheie în secolul al

XVIII-lea prin generalizarea porumbului in cultură şi adoptarea a noi plante aduse în Europa

din America.

Dovezi arheologice privind practicarea agriculturii datează din epoca neolitică. Se cultiva

grâul, meiul şi orzul, iar ca unelte pentru lucratul pământului sunt atestate săpăligile din corn de

cerb şi râşniţele de mână pentru măcinatul grânelor. În acelaşi timp în epoca neolitică se

intensifică activitatea de domesticire a calului, care va fi folosit ca animal de tracţiune la plug şi

la car.

Epoca bronzului marchează trecerea de la cuţitele de recoltat din piatră şi os la secera

propriu-zisă din bronz, la întrebuinţarea securii din aramă şi bronz, care va înlesni defrişarea, la

întrebuinţarea plugului primitiv de lemn.

În cea de a doua epocă a fierului se generalizează întrebuinţarea uneltelor de fier (toporul de

fier, brăzdarul de fier de la plug).

În epoca dacică agricultura cunoaşte o remarcabilă dezvoltare, fapt confirmat de varietatea

uneltelor descoperite în staţiunile arheologice din această perioadă: coase, seceri, sape, râşniţe,

alături de urme de grâu şi mei carbonizat, gropi de provizii şi vase mari din lut ars pentru păstrat

cereale.. Dintre uneltele agricole folosite de geto-daci, izvoarele literare antice menţionează

aratrul pentru arat şi sapa folosită pentru înlăturarea buruienilor.

În epoca stăpânirii romane în Dacia, când alături de aratrul dacic pătrunde şi aratrul roman,

Dacia devine grânarul Imperiului Roman. În această perioadă, pe lângă stăpânerea devălmaşă

asupra terenurilor, specifică obştii săteşti geto-dace, se trece şi la proprietatea individuală şi,

implicit, la o nouă formă de structurare şi zonare a terenurilor în: terenuri arabile, păşuni şi

păduri, la măsurarea şi cadastrarea terenurilor.

În Evul Mediu, alături de străvechile sisteme autohtone de agricultură pătrund şi tehnici datorate

contactelor cu civilizaţia din Apus. O dată cu creşterea suprafeţelor de teren arabil pe întreg

continentul european, animalele de muncă, în special calul dobândesc o valoare deosebită atât în

domeniul agriculturii cât şi în cel al transporturilor. Invenţia care a făcut posibilă folosirea

calului în muncile agricole a fost hamul, folosit iniţial pentru cămilele din stepele care separă

China de pădurea siberiană şi care îşi face apariţia în Europa în secolul al VIII-lea. Randamentul

calului a fost îmbunătăţit prin folosirea potcoavelor fixate cu caiele, generalizate în Europa în

secolul al XI-lea. O dată cu extinderea folosirii calului în agricultură, are loc şi trecerea la

sistemul rotaţiei bienale, o tehnică ce asigura cea mai bună valorificare a terenurilor arabile.

Invenţia care marchează însă cel mai mult agricultura Evului Mediu este plugul, răspândit cu

adevărat în secolul al XI-lea, o formă mai perfecţionată a plugului celtic, prevăzut cu o roată,

grindei, coarne, cuţit, brăzdar şi, în plus, ca element definitoriu pentru acest tip de unealtă,

cormanul care răsturna brazda. Folosirea plugului face necesară perfecţionarea grapei şi folosirea

pe scară largă a bălegarului pentru îngrăşarea terenurilo ceea ce va determina o creştere a

numărului de oi.

Sisteme de cultură

Documentele istorice atestă practicarea unor sisteme de cultură autohtone înainte de

răspândirea sistemelor din vestul Europei specifice feudalismului dezvoltat şi epocii moderne.

Cel mai vechi sistem de agricultură practicat de români poate fi considerat sistemul moinei, în

înţelesul de rotaţie permanentă a cultivării plantelor cu păşunea. Sistemul moinei constă în aceea

că pământul desţelenit se cultiva mai mulţi ani la rând până când sărăcea , după care era lăsat

pârloagă să se înţelenească şi să se refacă, perioadă în care sunt desţelenite alte terenuri.

O dată cu intensificarea culturilor, sistemul moinei se retrânge în zonele joase, dar se menţine

până astăzi în zonele înalte, datorită avantajelor pe care le prezintă pentru îngrăşarea terenurilor,

întrucât întreaga parte a terenului favorabilă culturii plantelor era transformată în teren arabil.

Treapta următoare a evoluţiei agriculturii este alternarea regulată între cultura plantelor şi

păşune sau fâneaţă, sistem întâlnit în literatura de specialitate sub denumirea de sistem bienal

sau sistemul celor două câmpuri. Propice zonelor joase, sistemul celor două câmpuri permitea

o mai bună exploatare a pământului deoarece rămânea nelucrat doar un singur an timp în care era

păşunat şi îngrăşat. A fost utilizat mai întâi în Transilvania, s-a răspândit în Moldova şi în Ţara

Românească la începutul secolului al XVI-lea, când documentele menţionează împărţirea

hotarului satelor în câmpul de sus şi câmpul de jos, cultivat alternativ, unul cu cereale, celălalt

rămânând păşune.

Introducerea porumbului în cultură şi a plantelor cerealiere de toamnă a făcut ca în agricultura

ţărilor române, mai ales în zonele cu populaţie săsească şi în special pe marile domenii să

asistăm la adoptarea sistemului celor trei câmpuri. Cunoscut şi aplicat în vestul Europei încă

din timpul lui Carol cel Mare şi atestat documentar în Banat în secolul XIV, sistemul celor trei

câmpuri consta în împărţirea hotarului satului în trei părţi distincte: păşunea, fâneţele şi terenurile

arabile. La rândul lor terenurile arabile sunt împărţite în trei câmpuri care se rotesc anual: unul

semănat cu grâu numit şi ţarină, al doilea semănat cu porumb numit şi mălăişte şi al treilea lăsat

să se odihnească; sau unul destinat grâului de toamnă, altul cerealelor de primăvară, iar al treilea

pentru păşunat.

Plantele cerealiere cultivate

Într-o pimă etapă s-au cultivat specii de plante caracteristice lumii vechi: meiul, orzul, grâul,

secara şi ovăzul. Cea de a doua etapă este marcată de adoptarea speciilor aduse după

descoperirea Americii: porumbul, cartoful, floarea soarelui fasolea, tutunul etc.

Istoricul P.P.Panaitescu susţine că ţara noastră face parte din aria europeană de cultură a

meiului şi a orzului care cuprinde Italia, Peninsula Balcanică şi Ungaria, în timp ce la nord

predomină culturile de ovăz iar la răsărit secara înlocuieşte grâul de toamnă. Meiul a constituit

planta cu cea mai largă întrebuinţare în alimentaţie până în secolul al XVIII-lea când, treptat, este

înlocuit cu porumbul. Din făina de mei se făcea mămăliga, iar boabele pisate erau folosite la

prepararea sarmalelor, plachiei ertc. Din mei se prepara şi braga.

Muncile agricole (arat, semănat, recoltat) s-au desfăşurat în perioadele optime de evoluţie

a vegetaţiei ca urmare a unor îndelungate observaţii asupra mersului vremii.

Aratul începea la Mucenici (9 martie). O practică străveche, având rolul de a asigura

fertilitatea pământului, era obiceiul ca înainte de începerea aratului să se rupă un „măcinic” de

coarnele plugului, pe care să-l mănânce bărbaţii care urmau să are.

Primul arat se făcea în vederea semănării păioaselor (orz, ovăz). Pentru mei şi mai apoi pentru

porumb, aratul se făcea după 5 aprilie când înfloreau mărăcinii.

Penttru semănatul cerealelor, tradiţia a fixat termene raportate la sărbătorile religioase sau

legate de ciclul vegetaţiei. A fost consemnată şi orientarea după fazele lunii; plantele din pământ

se puneau pe lună nouă, în timp ce plantele de la suprafaţă se semănau pe lună veche. Semănatul

grâului era atributul exclusiv al bărbatului. Aceste trebuia să fie „curat la trup” şi cu „inima

goală”, adică nemâncat, să fie obligatoriu cu haine albe, simbol al castităţii lucrătoare, cu

influenţe asupra calităţii recoltei.

Pentru importanţa pe care o are în conturarea unor caracteristici ale întregului sistem al

culturii populare (tehnici de lucru, unelte de muncă, structura gospodăriei), recoltarea,

păstrarea şi prelucrarea cerealelor au constituit un obiectiv de prim ordin al cercetării

etnografice.

Recoltarea (seceratul) cerealelor începea la date diferite: în zona de câmpie la Drăgaică,

în zona de munte mai târziu în funcţie de momentul în care se coceau.. Unealta străveche a fost

secera cu lama arcuită, cu gura dinţată sau nedinţată. În zonele agricole mai bogate s-a folosit

coasa. Grâul secerat se lega în snopi, care se clădeau în clăi de câte 12-13 snopi, aşezaţi în cruce.

Clăile de snopi erau lăsate pe mirişti un timp, după care erau transportate la locul de treierat

numit în toate regiunile ţării arie.

Îmblătitul sau treieratul cerealelor constituie o operaţie semnificativă din punct de

vedere etnografic, datorită vechimii şi varietăţii tehnicilor şi uneltelor folosite în diferite zone ale

ţării noastre, aspecte ce atestă legături cu marile areale culturale.Cercetarea etnografică a

consemnat mai multe procedee de îmblătit:

a.bătutul cu maiul în sac

b.îmblătitul cu îmblăciul

c. călcatul cu caii pe arie

d. treieratul cu tăvălugul de piatră ori cu sania de îmblătit sau dicania

e. treieratul cu maşina

Îmblătitul cu îmblăciul datează de pe vremea dacilor şi s-a practicat până la începutul celei de a

doua jumătăţi a secolului al XX-lea în zonele colinare şi muntoase.

Călcatul sau treieratul cu caii pe arie, atestat pe o arie europeană care cuprinde Spania,

Albania, Bulgaria, Ungaria, România şi sudul Rusiei, s-a practicat în zonele joase ale ţării

noastre încă din epoca neolitică.

Operaţia următoare treieratului era vânturatul grăunţelor pe arie. Sistemul de vânturat

cel mai general practicat pe teritoriul României era aruncarea boabelor în vânt cu lopata de

lemn numită vântureşcă.

Pe la sfârşitul secolului al XIX-lea apar primele maşini de treierat, mânate de câte patru

oameni. Treptat, se răspândesc maşinile de treierat, numite iergane, acţionate de animale. Mai

întâi pe moşiile boiereşti se ivesc spre sfârşitul secolului al XIX-lea şi batozele, care se

răspândesc mai ales după primul război mondial.

Păstrarea cerealelor în satul tradiţional cunoaşte forme diferite de la o regiune la alta.

Un sistem arhaic, după cum atestă ţi termenul arhaic cu care este denumit, a fost groapa de

bucate, sistem cunoscut încă din epoca neolitică. Un alt sistem folosit la păstrarea cerealelor a

fost depozitarea în construcţii special amenajate, numite găbănaşe, în hambare păstrate în

anexele gospodăriei, iar în zonele de câmpie în coşuri de nuiele lipite cu lut.

Porumbul nu se depozita în gropi, ci se păstra în construcţii speciale numite pătul în Oltenia şi

vestul Munteniei, coşar în Moldova şi Transilvania, sâsâiac în nord-vestul Moldovei.

Plantele legumicole

Legumicultura, ca ramură a agriculturii a fost o specialitate sud-dunăreană încă din

antichitate. Pe baza celor relatate de scriitorii antici Herodot şi Pliniu cel Bătrân se poate aprecia

că tracii (respectiv geto-dacii) cultivau ceapă, linte, usturoi, castraveţi şi dovlecei. Termenii de

origine autohtonă mazăre, posibil şi mărar dovedesc că aceste plante se bucurau de atenţia

strămoşilor noştri.

Analizele de polen demonstrează că încă din epoca neolitică erau cunoscute loboda, spanacul

şi chiar sfecla.

Termenii de origine latină ceapă, varză, curechi, ridiche, pepene, lăptucă, nap, linte,

pătrunjel, usturoi probează faptul că aceste legume erau cultivate sigur de către daco-romani.

Nelipsite din grădinile ţărăneşti erau şi condimentele vechi: cimbrul, leuşteanul, mărarul.

Dacă odinioară varza, lintea, mazărea şi bobul constituiau alimente de bază, începând de

prin secolul al XVI-lea li se adaugă fasolea, plantă originară din America de Sud.

Din secolul al XVIII-lea se introduce în cultură, mai întâi în Transilvania, cartoful,

descoperit în munţii Anzi şi adus în Europa în jurul anului 1530. Sunt adoptate, treptat şi

pătlăgelele şi vinetele

Plantele textile

Mărturiile arheologice, cum sunt fusaiolele şi urmele de ţesături imprimate în lut, conduc la

concluzia că pe teritoriul ţării noastre plantele textile: cânepa şi inul erau folosite încă din epoca

neolitică.

Pe lângă importanţa pe care fibrele de in şi cânepă o aveau la confecţionarea pieselor de

îmbrăcăminte şi textile de casă, seminţele celor două plante aveau o largă întrebuinţare în

alimentaţie, în obţinerea uleiului vegetal necesar consumului în zilele de post sau la obţinerea

făinii din care se prepară julfa, dar şi în practicile magice şi în medicina populară,

Informaţiile de teren arată că indiferent de condiţiile geografice, cultura cânepii şi a inului a

fost răspândită pe toată întinderea ţării. Terenul care urma să fie cultivat cu cânepă era îngrăşat

cu gunoi de grajd. De aceea locul cel mai prielnic dezvoltării plantelor textile era pe la capetele

tarlalelor de porumb sau cu vii. Cânepa da vară numită şi bărbătească se culegea prin luna iulie,

iar spre sfârşitul lunii august se recolta şi cânepa de toamnă căreia i se mai spunea şi femeiască

sau cânepă de sămânţă.

1.2.Pomicultura

Ca ramură specializată, pomicultura s-a dezvoltat în zonele colinare concomitent cu cultura

viţei de vie, favorizată de mediul natural şi impulsionată de importanţa pe care fructele au avut-o

în alimentaţie.

Între pomii fructiferi cel mai preţuit este mărul; merele pădureţe se foloseau pentru prepararea

oţetului de mere cu largă întrebuinţare în alimentaţie şi în medicina populară. Dintre soiurile de

mere autohtone, mai valoros şi mai răspândit a fos mărul creţesc, căruia i se alătură merele

botane şi panavrigi.

Merele se puneau, tăiate felii, la uscat pe poliţe sub streaşina casei. Poamele astfel uscate se

păstrau în podurile caselor şi erau folosite în alimentaţie în zilele de post din timpul iernii.

Merele care prisoseau şi cele căzute erau zdrobite într-o piuă de lemn, scobită într-un trunchi

de fag şi se obţinea mustul numit în unele zone liveş, o băutură obişnuită toamna. Din merele

zdrobite, peste care se turna puţină apă se obţinea prin fermentare, cidrul, o băutură folosită în

alimentaţie în zilele de post.

Părul cunoaşte numeroase soiuri autohtone dintre care cele mai valoroase erau busuioacele,

tămâioasele, pergamutele şi perele văratice. Perele se întrebuinţau mai ales ca poame uscate la

soare sau în cuptoare speciale. Se mai foloseau la prepararea cidrului.

O largă întrebuimţare aveau prunele.Soiuri autohtone ca grase româneşti, vinete româneşti,

şi tuleu gras aveau un rol important în alimentaţie, consumate cu pâine sau preparate chisăliţă

(fierte şi strecurate se mâncau cu pâine sau cu mămăligă).O mare parte din prune se întrebuinţau

la prepararea, prin fermentare şi distilare, a licorilor alcoolice ca pălinca în nordul Transilvaniei

şi ţuica în subcarpaţii Munteniei şi Olteniei.

O parte din prune se uscau pentru consumul din timpul iernii, prin diferite procedee: pe leasă

de nuiele,în cuptorul de pâine şi, cel mai frecvent, în cuptoare speciale numite lojniţă, slaniţă,

loază, bujdei, având două tipuri mai importante: cuptoare de uscat poame în căldură cu fum

şi cuptoare de uscat poame în căldură fără fum

1.3.Viticultura

Vechimea cultivării viţei de vie şi a locului pe care producerea vinului îl ocupa în economia

strămoşilor noştre daci este probată de numeroase descoperiri arheologice şe texte antice.

Numeroase documente medievale atestă faima de care vinurile româneşti se bucurau în

Polonia, Rusia şi chiar în centre vestite din Europa, aşa cum era Veneţia.

Renumite podgorii sunt în toate regiunile de deal din ţara noastră : Cotnari, Odobeşti şi Huşi în

Moldova, Valea Cîlugărească şi Drăgăşani în Muntenia, Segarcea în Oltenia, Niculiţel în

Dobrogea, Târnave în Transilvania.

Cercetarea etnografică s-a oprit asupra uneltelor şi tehnicilor specifice viticulturii. Dintre

acestea cosorul, unealtă cu peste două milenii de folosinţă, postava, linul şi călcătoarea,

atestate ca fiind de provenienţă dacică, precum şi teascul, constituie instrumentarul de bază

folosit la întreţinerea viţei de vie, la recoltarea şi prelucrarea strugurilor.

Cercetarea etnografică s-a oprit pe larg asupra studiului teascului, unealtă pentru storsul

strugurilor, cunoscută încă din Antichitate. Se cunosc trei tipuri de teascuri:

a.cu pene de lemn

b.cu şurub de lemn

c.cu şurub de lemn şi grapă

Dintre acestea, tipul de teasc cu pene de lemn este considerat ca unealtă de provenienţă

autohtonă.

Practicarea viticulturii a determinat şi apariţia unor componente ale gospodăriei specifice

anumitor zone:

-conacele în satele gorjene

-pimniţa, specifică Gorjului

-crama în Moldova şi Muntenia

-pivniţa, construită în pantele dealurilor, specifică Transilvaniei şi Banatului

2. Creşterea animalelor

Ocupaţie de bază a poporului român, creşterea animalelor a deţinut ponderea în economia

satului românesc datorită importanţei produselor animaliere pentru gospodăria ţărănească în

asigurarea hranei şi îmbrăcămintei, în transpot, munci agricole şi, în egală măsură, pentru

fertilizarea solului.

Creşterea animalelor a fost favorizată de condiţiile geografice existeente: un relief variat, cu

munţi bogaţi în păşuni pentru vărat, cu întinse suprafeţe de fâneţe în zona submontană şi colinară

pentru asigurarea nutreţului pe timpul iernii şi cu o bogată vegetaţie de luncă şi baltă în zonele de

câmpie din apropierea Dunării, care putea asigura iernatul a numeroase turme de vite în cazul

păstoritului de transhumanţă.

Creşterea animalelor a avut un caracter mixt, datorat în primul rând structurii unei economii

autarhice. În această fază de evoluţie au predominat animalele mari, boii şi caii, care asigurau

desfăşurarea muncilor agricole şi transporturile; pentru transporturile locale şi pentru lucrul la

pădure erau preferaţi boii, mai domoli şi mai puternici; caii erau folosiţi pentru transporturi la

distanţe mai mari, pentru călătorii.

Pentru asigurarea laptelui în toate anotimpurile erau preferate vacile, iar pentru diferite

sortimente de brânzeturi şi pentru blana din care se confecţinau diferite piese de îmbrăcăminte,

oile şi, pe o scară mai redusă, caprele, mai ales în partea de sud a ţării. Oile erau folosite şi pentru

îngrăşarea prin târlire a terenurilor arabile şi a fâneţelor.

Porcii erau crescuţi în număr mare, uneori în turme mânate la jir în pădurile din apropierea

satelor.

Creşterea animalelor în varianta evoluată de păstorit, în turme, s-a dezvoltat la români şi a

deţinut ponderea în raportul cu agricultura datorită marii sale rentabilităţi, întrucât vitele mari şi

oile erau căutate pe piaţa internaţională, în timp ce cultivarea cerealelor era redusă la nevoile de

consum intern.

Păstoritul se desfăşoară potrivit unui calendar pastoral care coincide cu ciclul vegetaţiei şi

cuprinde două mari perioade: văratul şi iernatul , suprapuse celor două anotimpuri

corespunzătoare.

Potrivit ariei teritoriale de desfăşurare a celor două etape ale ciclului pastoral cercetarea

etnografică distinge trei tipuri de păstorit:

a. păstoritul local, practicat pe izlazul situat în hotarul satului

b. păstoritul local-zonal, cu văratul la munte şi iernatul în sat

c. păstoritul transhumant cu văratul la munte şi iernatul în afara satului, în câmpie sau „ în baltă”

După modul de asociere a proprietarilor de vite, cercetarea etnografică a consemnat două

tipuri de stână (stâna în accepţiunea de unitate economică pastorală constituită pe perioada

văratului, în vederea asigurării păşunatului vitelor şi a prelucrării laptelui): a. stâna de strâsură,

la care vitele aparţinând membrilor comunităţii săteşti sunt încredinţate unui „stăpân de munte”şi

b. stâna individuală a „economilor de vite”, mocani cu vite multe care închiriau munţi. Acest tip

de stână aparţinea, de regulă, mocanilor care practicau transhumanţa pastorală.

Cel mai vechi şi mai frecvent practicat nu numai la noi, ci în tot sud-estu şi chiar în vestul

Europei este păstoritul local, la care vitele păşteau în hotarul satului iar producţia pastorală

(laptele şi lâna) era destinată acoperirii nevoilor gospodăreşti.

Numit de unii cercetători şi păstorit pendulator, păstoritul local-zonal constă în văratul

animalelor la munte şi iernatul în gospodăria propie, tip de păstorit predominat în zonele

premontane unde predominante sunt fâneţele.

Păstoritul transhumant, caracterizat prin pendularea turmelor între munte pentru vărat şi

câmpie pentru iernat, constituie forma cea mai evoluată a păstoritului, care a cuprins, în Evul

Mediu, aria de locuire a popoarelor de origine latină din Europa meridională, Spania, Franţa

meridională, , provinciile italiene din zona Apeninilor şi românii din sud-estul Europei.

Începând din secolul al XVIII-lea, ca urmare a dezvoltării economice a ţărilor române,

îndeosebi a industriei textile, cât şi datorită interesului economic ala puterilor vecine, Austria şi

Poarta Otomană, păstoritul transhumant ia o amploare fără precedent şi va fi reglementat juridic

prin privilegii acordate de către domnitorii din Ţara Românească şi Moldova.

Cele mai însemnate centre pastorale din Transilvania care au practicat transhumanţa pastorală

au fost Mărginimea Sibiului, Săcelele şi Scheii Braşovului din Ţara Bârsei, Branul, Ţara Oltului,

Covasna, Breţcu şi Ţara Haţegului.

Plecarea turmelor spre baltă avea loc pe la 20 septembrie când sus la munte oile se răvăşeau.

Ajunse în câmpie (în baltă) turmele se răspândeau în funcţie de vegetaţie, de obicei în apropierea

bălţilor şi a terenurilor cu păduri şi stufăriş şi se aşezau într-un anumit loc numai după ce

stăpânul turmei încheia cu ocoalele silvice contracte pentru pădurile de salcie. În timpul iernii

oile se hrăneau cu coajă de salcie şi iarbă, iar în timpul fătatului cu porumb cumpărat din satele

apropiate.. Singurele construcţii pastorale erau saialele pentru ciobani şi perdelele din stuf

pentru adăpostitul animalelor. Primăvara turmele urcau din nou la munte pentru vărat.

Complexul pastoral de la munte pentru vărat, întâlnit în cele mai multe cazuri sub denumirea

de stână sau târlă, cuprinde câteva elemente tradiţionale asemănătoare ca funcţionalitate în

majoritatea zonelor ţării. Acestea sunt: stâna, adăpost pentru prelucrarea laptelui, adăpost pentru

unelte pastorale, depozit pentru produsele lactate, strunga pentru mulsul oilor, comarnicul

ataşat strungii, oborul vacilor, arcaciul pentru înnoptatul oilor şi cocina porcilor

4.Ocupaţiile secundare şi ocupaţiile casnice

4. 1. Albinăritul

Favorizat de existenţa a numeroase plante melifere în floră, apicultura a fost una dintre cele

mai vechi şi mai importante ocupaţii la români, datorită multiplelor intrebuinţări pe care le-a avut

mierea ca aliment şi medicament, ceara ca materie primă pentru fabricarea lumânărilor.

Mierea şi ceara au fost importante articole în comerţul cu lumea greacă în Antichitate şi printre

cele mai frecvente mărfuri în comerţul dintre Ţara Românească, Moldova şi Transilvania în Evul

Mediu.

Tehnici de obţinere a mierii

Cea mai veche tehnică de obţinere a mierii de albine, întâlnită şi la alte popoare, este

bărcuitul., mai precis culegerea ei de la stupii sălbatici adăpostiţi prin scorburile copacilor din

pădure, folosind ca unealtă specială pentru descoperirea stupilor cornul de bărcuit, confecţionat

dintr-un vârf de corn de bou. Toamna, având asupra lor unelte pentru scosul fagurilor din

scorburi(fireze,securi, fumigene,cuţite, vase pentru transport şi cornul de bărcuit), bărcaşii aflau

stupul, însemnau locul şi seara, când albinele se aşezau, făceau o bortă în copac, afumau albinele

şi deschideau scorbura pentru recoltarea fagurilor..

Faza de trecere la albinăritul sistematic a constituit-o aşezarea de ştiubeie de lemn în scorburile

buturugilor din pădure,în aşa numitele prisăci, instalate în locuri adăpostite de vânturi, însorite,

prin poieni, pe terenuri special amenajate, îngrădite şi uneori plantate cu pomi fructiferi. Stupii se

ţineau în prisăci până toamna în august sau la începutul lunii septembrie, când se culegea mierea,

apoi erau duşi la adăposturile pentru iernat, în stupini construite pe sol sau bordeie, numite

zemnic în Moldova. Din locurile pentru iernat,stupii se scoteau la Mucenici (9 martie) când se

puneau în care şi se duceau la prisăci.

Momentul trecerii la creşterea albinelor în sat, în stupi sistematici, confecţionaţi din diferite

materiale este fixat de către etnografi în secolul al XIX lea.

În albinăritul tradiţional pentru adăpostirea stupilor se foloseau ştiubeie,coşniţe de nuiele

lipite cu bălegar sau argilă amestecată cu pleavă, stropită cu mursă din miere subţiată cu apă

Mierea şi ceara se storceau cu ajutorul unor unelte casnice sau în teascuri asemănătoare

celor pentru storsul uleiului. Cercetarea etnografică a identificat două tipuri de teascuri: teascul

cu pene verticale, mai vechi şi mai simplu, numit în Munţii Apuseni scaun pentru stors ceara,

şi teascul cu şurub, mai evoluat şi mai eficient, folosit de marii crescători de albine şi negustori

de ceară

Din fagurii storşi puşi în apă călduţă se obţinea mursa; din mursa lăsată să fermenteze se

obţinea miedul, o băutură tradiţională la români care se vindea prin pieţe ca şi cidrul

Albinăritul tradiţional a cunoscut declinul o dată cu adoptarea în consum a zahărului şi o dată

cu decăderea comerţului cu ceara de albine.

4.2. Vânătoarea

Vânătoarea a fost practicată iniţial pentrru completarea hranei şi apărarea de sălbăticiuni a

semănăturiloe şi animalelor domestice, în timp ce blănurile constituiau o sursă de materii prime

pentru anotimpul rece şi o importantă marfă pentru export, pieile de jder şi de veveriţă din Ţările

Române figurând printre produsele căutate pe pieţele europene.

Tehnicile de vânătoare şi uneltele folosite cunosc forme arhaice, unele perpetuate până azi.Cele

mai cunoscute procedee utilizate de-a lungul timpului au fost:

a.vânătoarea cu ajutorul păsărilor, al şoimului şi al eretelui

b. vânătoarea cu ajutorul câinelui

c.vânătoarea cu ajutorul curselor şi capcanelor

d.. vânătoarea cu arma.

Procedeul cel mai larg răspândit, cunoscut ca aparţinând tipului de vânătoare pasivă a fost

vânarea cu ajutorul curselor şi al capcanelor, ingenios costruite.

Numite local şi capcane, (cele în care animalul cădea şi nu mai putea ieşi) cursele au fost

uneltele tradiţionale cele mai eficace şi, ca urmare, cele mai frecvent utilizate la noi, întâlnite la

toate popoarele lumii cu faună adecvată acestui tip de mijloace pentru vânat.

Folosind drept criteriu de clasificare tehnica de prindere a animalului, Romulus Vuia distinge

şapte tipuri de curse:

1.curse care prind vânatul prin căderea unui capac

2. curse care strivesc vânatul prin greutatea lor

3.curse care prind animalul la ieşirea din vizuină, folosite la vânatul

vulpilor şi jderilor

4.curse care prind animalul de picior sau de cap, acţionate de arcuri

5. curse cu momeală vie (o tolbă rotundă, folosită pentru prinderea vulpilor în care se

folosea ca momeală vie un cocoş închis într-o cutie)

6.gropile sau capcanele în care cădeau animalele; pentru mistreţi erau

săpate şanţuri, în care se băteau pari ascuţiţi, cu vârful în sus, în care animalul cădea

7.cursele cu laţ, folosite frecvent la prinderea jderului de copac

4.3.Culesul din natură

Culesul plantelor spontane întrebuinţate în alimentaţie, în medicina populară şi la vopsitul cu

culori vegetale a constituit pentru locuitorii satului tradiţional o ocupaţie secundară importantă,

cu o vechime care poate fi plasată la începuturile vieţii omeneşti

Dintre plantele alimentare spontane mai căutate au fost cele care suplineau, la începutul

primăverii, insuficienţa vitaminelor şi valoarea nutritivă scăzută a alimentelor, perioadă care

corespunde cu începutul Postului mare. Dintre acestea mai importante au fost cele.din care se

preparau mâncăruri: urzica, loboda, măcrişul, ştevia şi purul

Erau căutate şi plantele care se consumau crude cum erau: rizomii de baraboi, napi porceşti,

frunzele de măcrişul iepurelui, lăstarii cruzi de măcriş, de brăbin, racameţi, urechea porcului.

Începând de primăvara şi până toamna târziu, când cădea bruma, erau culese, pentru deosebita

lor valoare nutritivă, bureţii, dintre care erau preferaţi mai ales gălbiorii, mănătărcile (de fag,

de prun, de mesteacăn),râşcovii, sbârciogul, folosiţi în alimentaţie, fie copţi pe jeratic, fie

gătiţi. Se practica şi conservarea bureţilor pentru iarnă, uscaţi pe poliţe sau muraţi, aşa cum se

folosesc şi azi ghebele, ciuciuleţii şi flocoşeii, întrebuinţaţi ca murături în timpul iernii.

Unele plante spontane, ca cimbrişorul de câmp şi chimenul erau condimente apreciate şi, în

acelaşi timp, eficace plante medicinale

În timpul verii foarte căutate erau fructele comestibile: fragii, zmeura, afinele, coacăzele,

murele. Se mai consumau fructele păducelului şi porumbarului şi mai ales fructele pomilor

pădureţi (meri, peri), întrebuinţate pentru prepararea cidrului şi oţetului, nelipsite din gospodăria

tradiţională, precum şi cireşele folosite la prepararea ţuicii, aşa cum era renumita ţuică din

bazinul superior al Crişului Alb, foarte preţuită la târgul de pe Muntele Găina.

Plantele au avut o largă întrebuinţare şi la obţinerea coloranţilor vegetali pentru vopsitul

pieselor textile. De la unele se foloseau scoarţa şi rădăcina, de la altele frunzele, florile şi

fructele. Culegerea lor era încadrată în anumite termene tradiţionale, legate de timpul optim din

ciclul vegetal când planta ajungea la maturitate.. Cercetarea etnografică a consemnat o serie de

tehnici şi procedee de obţinere a culorilor vegetale, numai pentru negru fiind reţinute peste 50 de

reţete.

Ca practică generală, plantele sau numai anumite părţi ale lor se fierbeau până se obţinea

colorantul, apoi se adăuga piatră acră care se topea şi avea rolul de a fixa culoarea după care se

introduceau firele sau materialele textile ce urmau să fie vopsite. Pentru fixarea culorilor se mai

folosea borşul, urina şi usucul de la lână.

Un alt procedeu pentru obţinerea coloranţilor vegetali consta în macerarea frunzelor sau a

florilor plantelor. Astfel se obţineau, de pildă, aşa-numitele flori dulci din şovârf amestecat cu

pădureţ acru, ţinute trei zile la macerat. Prin amestecul şi proporţionarea diferită a anumitor

plante se obţineau mai multe nuanţe ale culorilor; roşu pute fi: deschis, închis, cireşiu, vişiniu,

aprins etc.; galbenul era curat, limoniu, ceriu, aprins etc.. Dintre plante, spre exemplu pentru

roşu, se foloseau: măr şi borş, măr şi şovârf, şovârf şi corn, prun şi şovârf, arin şi şovârf, măr şi

arin, arin şi mesteacăn etc.

Numeroase erau şi plantele folosite ca leacuri (muşeţelul, chimenul, coada şoricelului, coada

calului), numite într-o vreme „băbeşti”, uneori cu sens peiorativ, dar care –trebuie precizat-au

reprezentat în bună parte elemente constitutive ale fondului de cunoştinţe din care s-a dezvoltat o

dată cu botanica, medicina ştiinţifică încă din Antichitate.În fiecare sat mai toate femeile

cunoşteau leacurile vegetale,le strângeau la timp şi le foloseau când era nevoie pentru alinarea

suferinţelor oamenilor

Cercetare etnografică s-a oprit atât asupra practicilor medicale tradiţionale cât şi asupra

credinţelor şi practicilor magice în legătură cu lumea vegetală.

. 4.4.Ocupaţiile casnice

Prin practicarea ocupaţiilor principale şi secundare omul şi-a procurat produsele necesare

cerinţelor vitale Prelucrarea acestora s-a realizat însă prin practicarea ocupaţiilor casnice:

-prelucrarea produselor agricole alimentare

-pregătirea hranei zilnice

-prelucrarea fibrelor textile pentru confecţionarea îmbrăcămintei şi a textilelor de casă

2.1.Prelucrarea produselor agricole alimentare

Cercetarea etnografică consideră prelucrarea cerealelor în scopul obţinerii făinei şi mălaiului

necesare preparării alimentelor de bază ca una din cele mai vechi şi mai importante ocupaţii

casnice Uneltele cele mai simple folosite în acest scop încă din epoca neolitică au fost: râşniţa,

care folosea tehnica zdrobirii boabelor prin frecarea cu pietre şi piua, în care boabele erau pisate.

Ambele instalaţii erau acţionate cu braţele.

Piua, considerată cea mai arhaică unealtă era confecţionată dintr-un trunchi de lemn scobit, în

care boabele erau pisate cu ajutorul unui bătător..Este atestată şi piua de piatră, în care

grăunţele se pisau cu ajutorul unui pisălog, tot din piatră.

Cealaltă unealtă, râşniţa, este formată din două pietre late, de formă circulară suprapuse, la

care piatra superioară era învârtită manual în faza arhaică cu ajutorul unui băţ

Pentru decorticarea meiului se folosea o râşniţă de pământ formată dintr-o singură piesă de

formă rotundă, confecţionată din lut amestecat cu câlţi de cânepă ca liant. Unealta se fixa cu un

cui în podea în apropierea patului şi era învârtită cu ajutorul unui hădărag. Boabele de mei erau

decorticate prin frecarea de podea în timpul învârtirii râşniţei, după care erau pisate într-un

ştiubei (chilug) de lemn până se obţinea păsatul, folosit în alimentaţie la prepararea supelor,

sarmalelor şi caltaboşilor. Aria de răspândire a râşniţei de pământ cuprinde sudul Moldovei, estul

Bărăganului şi Lunca Siretului, zone în care cultivarea meiului s-a menţinut până în ultimele

decenii

Obţinerea făinei prin frecare şi pisare cu râşniţa şi piua, acţionate manual, a constituit o

ocupaţie casnică practicată în fiecare gospodărie.

Încă din Antichitate, însă, au fost aplicate şi sisteme mai perfecţionate de acţionare a

râşniţelor, care să înlocuiască acţionarea cu braţele prin forţa apei, a animalelor şi a vântului. Au

apărut astfel cele trei tipuri de mori: mori de apă, mori acţionate cu animale şi mori de vânt.

Uleiurile vegetale folosite în alimentaţia tradiţională se obţineau în instalaţii pentru zdrobirea

seminţelor oleaginoase, numite oloiniţe, care au luat naştere din pivele simple acţionate cu mâna,

folosite la obţinerea făinei ca înlocuitor al uleiului.

Oloiniţele erau compuse din două mecanisme de lemn: piua pentru zdrobirea seminţelor şi

teascul sau storcătoarea pentru extragerea uleiului

2.2. Prepararea hranei. Alimentaţia şi bucătăria tradiţională

Primii cercetători care s-au aplecat asupra aspectelor care ţin de sistemul alimentaţiei

tradiţionale au fost medicii cărora le datorăm primele lucrări de sinteză, dintre care s-a impus

Alimentaţia poporului român de I. Claudian (Bucureşti, 1939).

În ultimele decenii, atenţia cercetătorilor s-a îndreptat asupra celor două aspecte ale alimentaţiei

tradiţionale: alimentaţia obişnuită în zilele de post şi în zilele de dulce şi alimentaţia

ceremonială şi festivă, privite în interdependenţă cu evoluţia sistemelor tehnice de preparare a

hranei şi cu evoluţia, în general, a componentelor modului de viaţă.

Cercetarea etnografică distinge în sistemul alimentaţiei tradiţionale:

-alimente de bază

-alimente principale

-alimente sezoniere

-alimente ocazionale

Privind alimentele de bază din epoca dacică reţinem aprecierea reputatului istoric al culturii

P.P.Panaitescu, potrivit căruia laptele şi meiul au fost elementele de temelie ale hranei ţărăneşti

provenite din practicarea celor două ocupaţii de bază: creşterea animalelor şi cultura plantelor,

completate cu plante provenite din culesul din natură. Din sec.al XVII- lea, meiul incepe să fie

înlocuit, treptat, cu porumbul., pentru ca din secolul al XIX-lea , cartoful să constituie un

moment de cotitură în regimul alimentar obişnuit

Cercetătorii etnografi sunt unanimi în a aprecia că alimentele de bază folosite în alimentaţia

tradiţională de către poporul român au fost pâinea de grâu şi mămăliga din mei şi orz şi mai

târziu din făină de porumb. În timp ce pâinea a fost alimentul de bază în zonele bogate în

cereale, consumul de mămăligă a fost mai semnificativ în zonele mai înalte şi care dispuneau de

mai multe produse lactate.

Din grâu s-au preparat şi copturile rituale şi ceremoniale:prescuri, colaci, parastase, pască,

pomeni.etc., pentru practicile religioase şi pentru mesele sărbătoreşti.

Pâinea reprezenta simbolul rodniciei şi al bogăţiei (cu pâine sau cu boabe de grâu se azvârlea,

pentru belşug, peste nuntaşi şi miri).Obiceiul schimbului de colaci între mire şi mireasă

reprezintă simbolic legământul spiritual înfăptuit între tineri.

Privind evolutiv procedeele de coacere a pâinii folosite pe teritoriul ţării noastre, Georgeta

Stoica afirmă că, la origine, pâinea a fost coaptă în cenuşa caldă a vetrei, procedeu căruia i-a

urmat coacerea pe cărămizi încinse, mai târziu în cuptor.

Dintre toate sistemele folosite pentru coptul pâinii şi păstrate până în zilele noastre cel mai

arhaic este ţestul (din lat.”testum”, care înseamnă vas de lut). Ţestul avea forma unui clopot şi

era mai frecvent în Banat, Oltenia, Muntenia, Dobrogea şi sud-vestul Transilvaniei, unde se

interferează cu o altă instalaţie pentru copt pâinea, generalizată pe întregul teritoriu al ţării

noastre, cunoscută sub denumirea de cuptor.

Mai vechi şi mai frecvente, mai ales în Oltenia, erau ţesturile de lut, făcute din argilă sau

humă, amestecată cu câlţi, pleavă de grâu şi baligă de cal, frământată cu picioarele de nouă ori şi

modelată apoi pe un muşuroi de pământ presărat cu cenuşă, după care se făcea orificiul pentru

introducerea fierului cu care ţestul se lega de lanţul hornului, apoi se finisa, se spoia şi se lăsa la

uscat vreo 2-3 săptămâni.

Pentru confecţionarea ţesturilor, atribut al femeilor, se stabile o zi anume,ziua ţestelor sau

repotinul ţestelor,care cădea într-o marţi(prima sau a treia) după Paşti

Ţestul se încălzea cu coceni de porumb, paie şi tizic (bălegar) şi, pe lângă pâine, mălai, turtă, se

coceau sub el şi diferite mâncăruri cu cartofi, carne etc.

În zona de munte a Banatului şi în sud-vestul Transilvaniei s-au folosit şi ţesturile de piatră,

făcute de locuitorii unor sate specializate în pietrărit, în timp ce în satele din apropierea centrelor

siderurgice (Oţelul Roşu şi Reşiţa) se foloseau şi ţesturi din fontă.

Mai răspândit decât ţestul a fost cuptorul pentru copt pâinea. În unele zone era construit

în interiorul locuinţei şi a evoluat o dată cu planul casei; în altele cuptorul era construit afară într-

un şopron.

De origine foarte veche este cuptorul de piatră de formă sferică, specific aşezărilor din

centrul Transilvaniei unde se afla în folosinţa mai multor familii. În cuptorul de piatră se cocea

pâinea dospită de dimensiuni mari, în timp ce pâinea nedospită, sub formă de lipii se cocea în

cuptorul din lut şi pleavă

Era răspândit cuptorul de formă tronconică construit din nuiele împletite şi lipite cu lut,

folosit pentru coptul pâinii crescute, pe o arie care cuprinde Transilvania, Dobrogea şi Câmpia

Dunării. Caracteristică acestui tip de cuptor este asocierea cu o vatră (liberă sau cu plită),

amplasată lateral, pe care se pregătesc alimentele.

Folosirea ţestului sau a cuptorului a conturat anumite particularităţi locale privind alimentaţia

tradiţională; pâinea coaptă în ţest, nedospită, numită lipie este caracteristică sudului ţării, diferită

de pâinea mare, dospită, coaptă în cuptor, caracteristică Transilvaniei.

Pe lângă pâinea folosită în mod obişnuit în alimentaţie, cercetarea etnografică a consemnat şi

numeroase forme ceremoniale de copturi din făină de grâu ca daruri de sărbători, la nunţi, la

înmormântări, la mesele pentru pomenirea morţilor (prescuri, căpeţele etc).

Alimentele principale pentru zilele „ de dulce” erau carnea şi grăsimile, laptele şi produsele

lactate, completate cu legume, condimente şi fructe. Consumul de carne era rânduit după

sărbătorile de peste an şi după anotimpuri; porcul se tăia la Ignat (20 decembrie) pentru Crăciun ;

mieii de Paşti ; oile botoaşe pentru pastramă, toamna.

Laptele folosit pentru alimentaţie îl furnizau vacile; din laptele de oaie se prepara brânza (în

unele zone de munte în amestec cu laptele de vacă) păstrată în berbânţă sau în burdufuri.

Pentru zilele de post nelipsite erau ceapa şi usturoiul, apoi fasolea, cartofii, uleiurile, mierea,

fructele şi diferite preparate din fructe, completate cu plante spontane din categoria alimentelor

sezoniere, ca: lobodă, urzici, lăptuci, bureţi etc.

Dintre preparatele bucătăriei tradiţionale un loc important îl ocupau sarmalele (Muntenia şi

Oltenia), numite boace în Bucovina şi Maramureş sau găluşte în Transilvania, care se preparau

cu mei pisat, învelit în frunze de varză sau de potbal, fierte în oale de pământ pe vatra

cuptorului.

O mare varietate au cunoscut preparatele din varză cum ar fi varza cu nuci în zilele de post şi

la nunţi şi varza nefiartă călită cu untură.

În alimentaţia tradiţională, uleiurile vegetale au cunoscut o largă întrebuinţare, mai ales după

ce creştinismul a impus restricţii severe în regimul alimentar din zilele de post. Înainte de

adoptarea florii soarelui, uleiul vegetal se obţinea din seminţele unor plante mai vechi în cultură,

cum ar fi cânepa, inul, nucul, seminţele de fag (jirul), .Din cauza cantităţii reduse de seminţe

oleaginoase, acestea se foloseau în alimentaţie sub formă de făină, obţinută prin pisarea

seminţelor în piua de lemn, după care se cerneau cu o sită. Făina obţinută, numită târbă în Bihor,

era utilizată la pregătirea unor mâncăruri de post, fiartă se întindea pe pâine; în amestec cu varză

fiartă se folosea ca umplutură în plăcinte ; cu târbă şi păsat de mei se umpleau sarmalele. În

nordul Transilvaniei, făina obţinută din seminţe oleaginoase se numea julfă, ca în estul

Transilvaniei şi Moldova. Julfa se mai obţinea şi din turtele rămase după extragerea uleiului În

restul Moldovei, julfa îndulcită şi amestecată cu varză se folosea pentru umplutul plăcintelor.

În sudul Transilvaniei, ca umplutură la plăcintele din aluat se folosea făina obţinută din

seminţele de bostan în amestec cu varză. Aceeaşi întrebuinţare o avea făina de bostan, numită

bârţă, în nordul Olteniei şi al Munteniei.

Băuturile tradiţionale

Pentru prepararea băuturilor s-a folosit tehica fermentării, cunoscută-după cum consemnează

Hellanicos- încă de pe vremea tracilor; berea se obţinea din malţ de orz fermentat în apă cu

drojdie sau pâine dospită, la care se adăugau diferite ingrediente; braga, băutură acidă, uşor

alcoolizată, se prepara prin fermentarea meiului, la care se adăuga,uneori, puţin grâu, porumb sau

orz. Braga era băutura caracteristică Moldovei, Munteniei şi Dobrogei, unde a fost consemnată

până de curând cultivarea meiului; cidrul, numit şi cider în centrul Transilvaniei era obţinut din

fermentarea mustului de mere şi pere pădureţe, numit şi cirghir sau ţigheriu. O altă băutură de

mare vechime era miedul , obţinut din mierea rămasă în faguri după stoarcerea lor manuală, care

fermenta în combinaţie cu o anumită cantitate de apă.

Principala băutură obţinută în gospodăria tradiţională prin fermentare a fost vinul, a cărui

vechime este atestată arheologic şi documentar în scrierile lui Herodot şi Xenofon, care relatează

despre vinul băut în cornuri la ospeţele date de traci.

Tehnica distilării rachiului , cunoscută de către turci, pătrunde în ţările române prin secolul

al XIV-lea -al XV-lea şi ia o mare amploare în secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea. În raport cu

materia primă folosită în procesul de preparare (tescovină, prune etc) şi cu tehnologia utilizată

întâlnim anumite varietăţi de rachiuri desemnate cu diferiţi termeni:ţuică, palincă, horincă,

tescovină.

În nordul Transilvaniei băutura desemnată cu termenul specific de palincă sau vinars avea un

grad de alcoolizare mai mare,cca.40-50 grade.

Privind utilizarea băuturilor alcoolice în alimentaţie la poporul român, cercetarea etnografică

relevă o moderaţie a folosirii acestora atât în alimentaţia zilnică cât şi în cea ceremonială şi

preferinţa folosirii apei naturale şi a laptelui (dulce sau fermentat) în timpul muncilor agricole.

Comunitatea satească-după cum constată Ofelia Văduva- impunea o anumită decenţă în

comportamentul legat de consumul băuturilor alcoolice, acesta constituind un test prin care se

stabilea valoarea socială a unui membru al grupului şi chiar un argument în favoarea sau

defavoarea unui tânăr peţitor.

Modelul tradiţional al utilizării băuturilor nu presupunea doar împlinirea unor nevoi organice;

folosirea băuturilor avea semnificaţii precise în anumite momente ceremoniale în care era

antrenată întreaga comunitate în cadrul obiceiurilor şi ceremoniilor legate de ciclul vieţii, a celor

calendaristice şi sociale. Astfel, în relaţiile dintre oameni, băutura era folosită ca semn al

perfectării problemelor legate de o tranzacţie comercială (adălmaşul); vinul devine în timp un

element ritual în obiceiurile tradiţionale, element sacru (sângele Domnului nostru Iisus Hristos),

simbol al bucuriei, abundenţei şi belşugului folosit în riturile din cadrul nunţii, în credinţa că,

prin însuşirile lui, ar putea influenţa viitorul noii căsnicii..

Riturile legate de cultul morţilor au păstrat vechi credinţe în anumite valenţe ale vinului;

mormântul era stropit cu vin; participanţii la masa de pomenire a morţilor vărsau un strop de vin

pentru morţi; ulcica care se oferea în zilele de pomenire a morţilor conţinea de cele mai multe ori

vin, mied sau bere.

3.Industria casnică de prelucrare a fibrelor textile.

Conceptul de industrie casnică priveşte operaţiile de prelucrare a materiilor prime textile,

animale şi vegetale în propria gospodărie şi nu prelucrarea ţesăturilor în instalaţiile de tehnică

populară.

Materiile prime tradiţionale au fost: lâna, cânepa, inul, părul de capră, bumbacul şi borangicul.

Preferinţa pentru una sau alta dintre materiile prime a fost determinată de structura ocupaţiilor,

de condiţiile geografice şi de posibilităţile de procurare. La şes, unde agricultura era mai

dezvoltată, iar clima mai blândă, s-au folosit mai ales cânepa şi inul. În zonele de munte , cu o

economie preponderent pastorală şi o climă mai aspră, materia primă de bază a fost lâna pentru

îmbrăcăminte şi textile de casă., dar şi aici cânepa şi inul au fost preferate pentru ţesăturile de uz

casnic legate de prepararea laptelui şi pentru pânzeturile din care se confecţionau cămăşile.

Cercetarea etnografică a insistat asupra etapelor de prelucrare a fibrelor animale şi vegetale,

mai ales pentru a sublinia vechimea aspectelor analizate şi particularităţile zonale.

Lâna obţinută de la oile ţurcane (cu firul lung) era folosită în special pentru textilele de

interior, în timp ce lâna de la oile ţigăi era preferată pentru îmbrăcăminte. Oile se tundeau pe la

sfârşitul lunii mai înainte de a urca sus la munte. Lâna era păstrată în saci mari din cânepă, până

în luna iulie când, după prima coasă a fânului, era spălată şi depozitată în pod până toamna

târziu, după recoltarea produselor agricole când începeau operaţiile de prelucrare şi anume:

-scărmănatul cu o unealtă numită foşălăi

-pieptănatul cu piepteni cu dinţi de fier cu care se piaptănă şi fuioarele de cânepă

-torsul folosind ca unelte furca şi fusul

-răşchiatul cu ajutorul răşchitorului de lemn; firele erau făcute jirebii (scule)

-depănatul jirebiilor pe vârtelniţă

-ţesutul , comun pentru toate materiile prime folosite

Prelucrarea părului de capră este consemnată în sate din zona colinară şi montană de la sud

de Carpaţii Meridionali: Petreşti din Oltenia, Băleni, Suici din Argeş. Produsele obţinute:

procoviţe pentru pat, glugi, ţoluri, traiste şi desagi erau vândute la târgurile de la Ploieşti,

Târgovişte şi Bucureşti.

Ocupaţie aproape exclusivă a bărbaţilor, prelucrarea părului de capră parcurge aceleaşi etape

ca în cazul prelucrării lânii, cu deosebirea că ţesutul se efectua numai la războiul de ţesut

vertical.

Cânepa, folosită atât pentru îmbrăcăminte cât şi pentru textilele de interior şi de uz casnic,

era prelucrată numai de către femei. Etapele prelucrării cânepii înainte de ţesut sunt: topitul,

scosul seminţei, meliţatul, pieptănatul, torsul, fiertul şi robăitul.

După cules cânepa era dusă la topit într-o margine de apă curgătoare, liniştită, unde cânepa de

vară stătea 3-7 zile, iar cânepa de toamnă circa două săptămâni, apoi se punea la uscat până când

îi venea rândul să fie prelucrată. Prima operaţie consta în sfărâmarea învelişului lemnos prin

batere cu meliţa. Cânepa meliţată se strângea în chite şi se punea în pod până când era

pieptănată, adică trasă prin piepteni cu dinţi de fier, pentru a se alege fuiorul, cea mai bună

calitate de fire din care se ţesea pânza. Cânepa rămasă după ce se alegea fuiorul se pieptăna ,

obţinându-se câlţii folosiţi la băteală şi zgrebenelele, partea cea mai slabă ca şi calitate din care

se făceau sacii. Urmează torsul, operaţie similară celei întâlnite la prelucrarea lânii, după care

firele se depănau de pe fuse pe răşchitoare, obţinându-se jirebii. Apoi firul de fuior se

„robăieşte”, adică se trece printr-o fiertură de sămânţă de in şi tărâţe ca să capete netezime, în

timp ce firele de câlţi se fierbeau şi se opăreau cu leşie de cenuşă.

Firul de fuior, tors subţire se folosea în special pentru urzeala şi băteala pânzei de cămăşi, firele

de câlţi se foloseau ca băteală la pânza pentru feţe de masă, lepedee etc.

Firele de bumbac s-au întrebuinţat la ţesutul pânzei pentru cămăşi în amestec cu cele de

cânepă; din urzeala de bumbac cu băteală de câlţi se obţine pânza pentru feţe de masă.

Pentru brodat şi pentru confecţionarea unor ţesături fine s-a folosit mătasea. Începând din

secolul al XIX-lea se foloseşte şi borangicul, îndeosebi pentru ţesutul maramelor care, în zona

Muscel, a înlocuit ştergarul din bumbac ca învelitoare a capului.

Înainte de a începe ţesutul propriu-zis firele se urzeau pe urzoaie, improvizate uneori chiar dintr-

o grapă de lemn, apoi teara cu urzeală era trasă pe sulul războiului, operaţie numită învelit.

Urma neveditul prin iţe şi spată care se fixează în brâglă, apoi se montează iepele de care se

leagă aţele iţelor.

Cercetarea etnografică a identificat mai multe tipuri de război de ţesut. Cel mai vechi pare a fi

războiul vertical, folosit la ţesutul covoarelor în Oltenia. Un tip arhaic era războiul fix

orizontal folosit la ţesutul cânepii. Războiul orizontal mobil este o unealtă atestată încă din

secolele X-XII prin descoperirea de la Garvăn-Dinogeţia, generalizată în întregul spaţiu locuit

de români şi utilizat până astăzi la ţesutul mai multor categorii de ţesături.

Ţesăturile din lână care urmau să fie urilizate la confecţionarea unor piese de îmbrăcăminte,

dar şi cele pentru unele textile de interior erau finisate şi îngroşate în instalaţii speciale acţionate

de forţa apei: piuă, dârstă şi vâltore.

5. Meşteşuguri populare

Potrivit informaţiilor oferite de cercetarea istorică, în feudalismul timpuriu meşteşugurile se

dezvoltă în legătură cu ocupaţiile de bază, creşterea animalelor şi agricultura, pentru ca o dată cu

conturarea unei economii de tip urban, să asistăm la diferenţierea unor meşteşuguri spacializate

în diferite branşe, organizate în bresle (fierari,cojocari, tăbăcari, blănari, cizmari, croitori etc)

Concomitant are loc şi diferenţierea meşteşugurilor ţărăneşti legate de prelucrarea materiilor

prime obţinute din practicarea ocupaţiilor tradiţionale. Momentul generalizării separării

meşteşugurilor de agricultură, în Transilvania, este fixat de către istorici în secolul al XIV-lea

când în oraşe se trece la organizarea breslelor, în timp ce în Moldova şi Ţara Românească

procesul este mai lent.

Apariţia meşterilor ţărani,la început pentru a acoperi nevoile locale, cu timpul pentru a

satisface cerinţele de produse pe spaţii mai largi este diferită de la o zonă la alta şi de cele mai

multe ori este dependentă de materiile prime existente

Cerccetarea etnografică a clasificat meşteşugurile, folosind drept criteriu de bază materia primă

utilizată în: meşteşuguri specializate în prelucrarea produselor agricole, în finisarea textilelor,

prelucrarea pieilor, prelucrarea lemnului, prelucrarea lutului (olărit), pietrărit, fierărit, aurărit şi

meşteşuguri secundare ca: împletiturile din nuiele sau din papură din care se ţeseau rogojini,

confecţionarea funiilor şi plaselor de pescuit din fibre de cânepă

5.1. În domeniul prelucrării produselor agricole, un meşteşug de străveche tradiţie a

fost morăritul, practicat de meşteri morari, buni cunoscători ai tehnicii de măcinare a boabelor

cerealiere în instalaţii tehnice acţionate hidraulic În unele zone, în care s-a păstrat forma de

proprietate colectivă a morilor pe neamuri sau pe vecinătate, dreptul la măcinat s-a stabilit în

număr de zile, astfel încât în decurs de două săptămâni să vină fiecăruia rândul la măcinat

5.2. Dintre meşteşugurile specializate în finisarea şi îngroşarea textilelor amintim

piuăritul şi dârstăritul, practicate de către piuari şi dârstari. Aceste meşteşuguri specializate se

dezvoltă în strânsă legătură cu practicarea păstoritului de transhumanţă în Mărginimea Sibiului,

Săcele, Bran

5.3. Prelucrarea lemnului

În timpuri mai îndepărtate, în sate, fiecare gospodar cunoştea cele mai simple tehnici de

prelucrare a lemnului. Cu timpul, în Evul Mediu, mai ales în satele cu teren agricol mai puţin

productiv, dar cu suprafeţe întinse de păduri se ajunge la o specializare a celor mai iscusiţi şi

chiar a majorităţii locuitorilor în anumite ramuri: satele cu păduri de foioase în confecţionarea

pieselor de mobilier, hambarelor, războaielor de ţesut, care satisfăceau cererea de produse în

satele din zonele joase (meşterii din Budureasa-Bihor erau specializaţi în confecţionarea lăzilor

de zestere, lădoaielor de făină şi a războaielor de ţesut); satele de pe înălţimi, situate în

apropierea pădurilor de conifere s-au specializat în confecţionarea vaselor de uz cassnic (putini,

ciubere), şindrile, şiţe, care deserveau zone întinse, străbătute de o reţea de drumuri parcurse de

meşterii populari spre locurile unde avea loc schimbul de produse.

Cercetarea etnografică deosebeşte o grupă de ramuri comune de meşteşuguri specializate în

prelucrarea lemnului: (dulgherit, tâmplărit, rotărit, văsărit, butnărit, cărbunărit) şi anumite

meşteşuguri locale cum sunt: bozăritul, spătăritul şi construcţia instrumentelor muzicale.

Un meşteşug mai vechi, care presupune şi cunoştinţe teehnice de îmbinare a lemnului, dar şi de

respectare a unor raporturi matematice (intuitiv realizate) între părţile componente ale

construcţiei, a fost dulgheritul. Organizaţi în echipe, dulgherii specializaţi erau solicitaţi la

construirea cetăţilor, înălţau construcţiile obşteşti, în primul rând bisericile. Erau echipe de

meşteri renumiţi în Maramureş şi în Munţii Apuseni, solicitaţi la construirea bisericilor din toate

părţile ţării.

Ca meşteşug specializat, tîmplăritul se desprinde din dulgherit odată cu evoluţia arhitecturii,

când uşile şi ferestrele caselor, precum şi mobilierul făcut de dulgheri sunt înlocuite cu cele

confecţionate din scânduri “tăiate” la joagărele acţionate de forţa apei.

Rotăritul cunoaşte amploare în satele situate în apropierea pădurilor de foioase, a celor de

frasin, folosit pentru butucul roţii, de stejar, indicat pentru spiţe şi de mesteacăn utilizat la

construirea căruţelor. Centre specializate: Bahna-Neamţ, Racoviţa.Muscel, Jupâneşti-Gorj,

Răşinari-Sibiu.

Butnăritul sau dogăritul este un meşteşug specializat în confecţionarea vaselor de mare

capacitate (buţi, căzi, butoaie) din doage de stejar sau de dud utilizate pentru prelucrarea

fructelor, păstrarea vinului şi a ţuicii, solicitate, mai ales, în zonele pomicole şi viticole.Centre

renumite erau : Rădeşti-Argeş, Piscurile-Gorj, Breaza- Buzău, Proviţa de Sus- Prahova.

Văsăritul, meşteşug specializat în confecţionarea vaselor mai mărunte de uz gospodăresc, din

doage de brad s-a dezvoltat în satele cu păduri întinse. Meşterii făceau bote şi ciubere pentru

apă, găleţi de muls şi putinee, pe care le transportau în zonele de desfacere. Practicau văsăritul

sate precum: Nereju-Vrancea, Nehoiaşu- Buzău, Ceraşu- Prahova. În Transilvania cei mai

cunoscuţi erau văsarii din Munţii Apuseni.

Alte sate s-au specializat în confecţionarea instrumentelor muzicale: fluiere în Junc din

Apuseni şi Hodac-Mureş, cobze în Izvorul Bedeciului şi la Nadişa-Bacău.

Rudăritul era practicat în sate din Vâlcea, precum Băbeni unde tot satul lucrează din esenţe

moi: linguri, căuşe, troci şi coveţi.

Cărbunăritul s-a practicat în satele din apropierea centrelor miniere şi metalurgice, unde

cărbunii de lemn sau mangalul se folosea la prelucrarea metalelor.

5.4.Prelucrarea pieilor a constituit în vremuri îndepărtate o ocupaţie casnică

nespecializată, în care se foloseau procedee simple şi materiale comune în uzul casnic cum ar

fi:sarea, tărâţele, zerul, cenuşa şi varul, precum şi scoarţa de copac folosită şi pentru obţinerea

coloranţilor vegetali. Este vorba de argăsitul pieilor (dubitul), procedeul cel mai vechi răspândit

în aşezările din întreaga ţară şi folosit cu precădere la realizarea pieselor de port, în timp ce

tăbăcitul pieilor presupune o anumită specializare, la care se ajunge odată cu diferenţierea pe

branşe a meşteşugurilor de prelucrare a pieilor.

Un alt factor care a contribuit la specializarea meşteşugurilor în general şi, în mare măsură a

celor de prelucrare a pieilor l-a constituit dezvoltarea aşezărilor urbane încă din primele secole

ale epocii medievale, unde apar: cojocarii, curelarii, blănarii, cizmarii, tăbăcarii

În viaţa satelor cele mai importante meşteşuguri au fost: tăbăcăritul şi cojocăritul.

Pentru confecţionarea încălţămintei şi a diferitelor curele, întrebuinţate fie ca piese de port, fie

pentru legatul şi înhămatul animalelor, s-au utilizat pieile bovinelor, mai groase şi mai rezistente,

şi mai rar pieile de porcine, în timp ce pentru piesele de îmbrăcăminte s-au folosit pieile de

ovine, cu lâna pe ele (blana)

Izvoarele documentare consemnează diferite procedee folosite la tăbăcitul pieilor. Astfel, în

Mehedinţi, acum 100 de ani, pieile crude se ţineau în apă timp de o săptămână ca să se înmoaie,

se cărnuiau cu o cuţitoaie, se spălau, se introduceau într-o cadă mare îngropată în pământ într-un

amestec de var şi apă unde se ţineau două săptămâni, se scoteau se rădea părul cu o cuţitoaie, se

puneau din nou în lapte de var timp de şase săptămâni,se scoteau, se spălau în apă limpede, se

cărnuiau a doua oară, se spălau din nou, se puneau în borş timp de o zi şi o noapte ca să se

înmoaie faţa, iar pe dos să iasă zeama din ele, apoi se puneau intr-un butoi cu zeamă de gorun

timp de trei zile-procedeul se repetă de încă 2-3 ori, apoi pieile se pun pe banc, se curăţă cu

cuţitul, se întind pe masă, se ung cu untură de peşte , se pun la uscat şi se folosesc potrivit

necesităţilor

Cel mai important şi răspândit meşteşug specializat în prelucrarea pieilor de oaie pentru

confecţionarea diferitelor piese de îmbrăcăminte în satele din ţara noastră a fost cojocăritul.

Specializat în confecţionarea diferitelor piese de îmbrăcăminte, cojocăritul era practicat în cadrul

unor gospodării de către membrii familiei cu înclinaţie pentru cusut şi brodat.Principalele faze de

lucru în cojocărit sunt: argăsitul, croitul şi cusutul, brodatul

1-Argăsitul- pieile se ţineau în apă trei zile să se înmoaie, , se scoteau, se

cărnăleau pe o ramă cu un cuţit special, numit scafă, se presăra pe ele sare şi tărâţe, şi se puneau

la argăsit într-un butoi, se presăra şi piatră acră şi se turna peste ele apă rece . Se ţineau la argăsit

14-18 zile, întoarse de 2-3 ori pe zi, se scoteau, se puneau la uscat, apoi se întindeau şi se curăţau

cu scafa.

2.Croitul şi cusutul

3.Brodatul- cu lână şi mătase, aplicaţii cu fâşii de piele curăţate de lână numite

irhe, garnituri din blănuri scumpe-jder

Principalele produse ale cojocăritului erau:

-pieptarele deschise în faţă cum se poartă în Bucovina, Maramureş, ţinutul

Năsăudului, ţinutul Pădurenilor şi Banat

-pieptarele înfundate, deschise într-o parte, purtate în Ţara Oltului, mocănimea

Munţilor Apuseni, Bran, Vâlcea

-cojoacele fără mâneci tipice Bucovinei, Ţării Moţilor, sudului Transilvaniei,

Muscelului

-cojoacele cu mâneci

-bituştile-Bran, Mărginimea Sibiului

-bunda mocănească din piei de oaie ţurcană folosită sus la munte sau pe drmurile

transhumanţei pastorale

5.5.Pietrăritul s-a dezvoltat în legătură cu unele cerinţe vitale cum sunt construirea locuinţelor şi

măcinatul cerealelor. Un centru renumit este Albeştii de Muscel, unde se extrage un calcar de

nuanţe galben, gri sau roz, bun pentru construcţii şi sculptură, la monumente funerare.

Pietrele de moară se ciopleau la Hârlău şi Comăneşti-Moldova, la Deniştepe în Dobrogea,

Stănija-Apuseni. La Ciceu, în Transilvania se mai făceau râşniţe, tocile pentru ascuţit cuţite şi

topoare şi troci pentru apă.

5.6. Fierăritul- meşteşug întâlnit şi practicat în fiecare sat, ocupă un loc important în viaţa

comunităţilor rurale. Din barele de fier, fierarii făceau unelte (sape, topoare, securi, seceri, coase)

sau diferite ferecături pentru care şi căruţe.), potcoveau animalele de tracţiune şi confecţionau

feroneria pentru geamuri şi uşi.

5.7.Olăritul

Meşteşugul olăritului s-a dezvoltat de timpuriu în legătură cu prepararea hranei şi păstrarea

alimentelor. Naşterea ceramicii-potrivit părerii arheologilor- este legată de meşteşugul

împletiturilr din nuiele din care oamenii făceau coşuri, lipite cu lut pentru păstrarea cerealelor.

Prin arderea întâmplătoare a unor asemenea coşuri lipite cu lut au constatat că lutul se întăreşte la

foc. Treptat au făcut vasele din suluri de argilă plastică care se încolăcea în spirală, începând cu

fundul vasului către gura lui.

Cercetările arheologice au scos la iveală obiecte ceramice, remarcabile din punct de vedere

tehnic şi artistic aparţinând neoliticului-culturilor Cucuteni, Gumelniţa, Hamangia-care au

produs vase de uz, vase rituale şi plastică mică (figurine).

Începând din secolul al III-lea î.Hr.se conturează o ceramică aparţinând civilizaţiei geto-dace,

unele forme, tehnici de lucru şi de decorare regăsindu-se şi astăzi în producţia atelierelor de olari

din ţara noastră. Ceramica neagră este considerată ca fiind o ceramică autohtonă, aceleaşi forme,

procedee tehnice şi de decorare întâlnindu-le şi astăzi în centrele din Bucovina şi Maramureş.

În Evul Mediu o mare înfluenţă asupra ceramicii româneşti o are ceramica bizantină, mai ales

prin tehnicile decorative orientale. Centrele medievale din care s-a transmis influenţa bizantină în

ceramica populară au fost Curtea de Argeş şi Suceava, care produceau ceramică pentru curtea

domnească.

Materia primă pentru confecţionarea vaselor este argila-lutul-un pământ compus din silicat de

aluminiu, carbonat de calciu , magneziu şi oxizi de fier care are calităţi plastice, adică se poate

modela în forme diferite..

Argila cunoaşte mai multe varităţi:

1. Caolinul-o rocă argiloasă de culoare albă folosită pentru fabricarea porţelanului

2. Argila plastică folosită în olărit-are culoare cenuşie, se foloseşte la fabricarea faianţei şi olăriei

comune

3. Pământul galben-este un pământ de culoare galbenă, roşie sau brună, care serveşte la fabricarea

olanelor, cărămizilor şi ornamentelor de argilă arsă.

3.1.Tehnici folosite pentru confecţionarea ceramicii.

-modelarea vaselor cu mâna

-confecţionarea ceramicii la roata olarului

3.2.Etapele parcurse pentru confecţionarea ceramicii populare

a-Pregătirea lutului

Lutul se extrage cu târnăcopul, sapa, cuţitoaia din locuri

cunoscute, situate în hotarul satului; este adus acasă şi depozitat la adăpost de soare şi ploaie sau

lăsat peste iarnă să degere pentru a se omogeniza, mărindu-se astfel plasticitatea.

b.Prelucrarea lutului

Lutul este frământat prin călcare cu picioarele goale pe un ţol de

cânepă sau pe duşumea, sau cu malaxorul, bătut cu maiul, adăugându-se treptat apă. Apoi se taie

felii subţiri cu cuţitoaia, se curăţă de impurităţi, se fac bulgări atât cât trebuie pentru un vas.

c. Fasonarea sau modelarea se face pe roata olarului cu mâna pentru a-i da

forma dorită.. Se mai folosesc şi unelte tradiţionale ca pieptene pentru modelarea formei vaselor,

, strungul din lemn tare de păr pentru netezirea vaselor adânci în interior şi plotogul, o bucată de

piele de oaie pentru finisarea vaselor.

d. Uscarea vaselor –se face la umbră, în atelier sau pe prispă timp de

câteva zile

e.Angobarea sau barbotinarea vaselor se face după uscare; constă din

acoperirea acestora cu o pastă din humă diluată cu apă, numită angobă. Are rolul de a astupa

eventualele porozităţi ale vasului.

f. Ornamentarea vaselor se face prin diferite procedee tradiţionale:

a. desenare sau pictare cu pensula, cu cornul sau prin jirăvire cu “gaiţa”

b.zgrafitare-zgâriere pe angobă cu un vârf metallic

c. cu ornamente în relief realizate prin

-imprimare cu degetul a unor brâne alveolate

-aplicare de figurine de lut

g. Arderea în cuptorul special construit din pământ pietros amestecat cu

nisip pentru a rezista la foc şi a păstra căldura.Cuptorul se încarcă pe sus,vasele aşezându-se

după mărime, cele mari dedesubt cele meci deasupra. Combustubilul folosit pentru ardere

depinde de resursele locale şi după tipul de ceramică; plop, pin , brad, mai ales pentru ceramică

neagră pentru-că produc mai mult fum dar şi o temperatură de la 500 la 1000 C.

Arderea vaselor în cuptor poate fi:

-reductivă –pentru ceramica neagră

-oxidantă-pentru ceramica roşie

3.3. Forme ceramice

Formele ceramice produse de olarii români sunt făcute să răspundă trebuinţelor casnice

cotidiene şi celor rituale.Sunt:

a.:forme întinse -farfurii,blide,străchini,tigăi

b. forme înalte –ulcioare,oale

c. forme complexe-ulcioare de nuntă, vase pentru flori, ţepi pentru case, sfeşnice,

figurine, instrumente muzicale-ocarină, cahle,olane

3.4 Categori de ceramică

1.Ceramica neagră

Ceramica neagră se obţine din acelaşi material şi prin aceleaşi procedee ca şi ceramica roşie

numai modalitatea de ardere diferă. Ceramica neagră se obţine în urma unei arderi incomplete,

neoxidantă (obţinută prin astuparea şi a deschiderii din partea superioară a cuptorului cu pământ

şi bălegar), cu mult fum care intră în porii vasului.

Se consideră a fi de tradiţie autohtonă şi se întâlneşte în Moldova şi nord-estul

Transilvaniei.Ceramica neagră are o tehnică specială de decorare prin lustruirea cu o piatră

specială şi o bucată de piele prin care se obţine un negru metalic şi în acelaşi timp vasul devine

impermeabil.Se mai decorează prin sgrafitare,pe pasta crudă cu motive simple,tip de decor de

tradiţie bizantină

Categorii de vase de ceramică neagră -oale,ulcele,străchini, farfurii,căniţe.

2.Ceramica roşie

Ceramica roşie se obţine prin ardere oxidantă, cu cuptorul deschis, activat de un curent

puternic.Treptat remperatura se ridică la 800-900 C cât este necesar pentru procesele chimice de

întărire şi înroşire a vaselor.

a.ceramica roşie nesmălţuită-ieftină şi mai rezitentă este preferată pentru vasele de

gătit.Este mai frecventă în Transilvania,unde olarii-ţărani aveau interdicţie de a folosi

smalţul.Centre de ceramică roşie nesmălţuită –Săcel,Lăpuş,Săscior de pe Valea Sebeşului,Băiţa

din Sălaj,Corund din Harghita,Gălăşoaia şi Glogova din nord-vestul Olteniei,Curtea de Argeş şi

Dărmăneşti din Muntenia,Iveşti din Moldova.

b.ceramica roşie smălţuită de veche tradiţie în producţia meşteşugărească este mai nouă în

meşteşugul ţărănesc

În ţările române ceramica smălţuită a apărut sub influenţa celei bizantine, în aşezările din

sudul ţării care aveau legături cu Bizanţul, în Dobrogea după care se răspândeşte treptat în

Moldova şi Ţara Românească..Meşteşugul confecţionării ceramicii smălţuite de influenţă

bizantină cunoaşte o mare dezvoltare în centrele voievodale Curtea de Argeş şi Suceava,de unde

tehnica smălţuirii a fost preluată şi de către olarii de la sate

.Descoperirile arheologice de la Garvăn-Dinogeţia din Dobrogea arată că smalţul se folosea la

producerea ulcioarelor încă din secolul al VII-lea.Forma cea mai caracteristică de tradiţie

bizantină care a fost preluată este reprezentată de ulciorul de mărime mijlocie, smălţuit, de

culoare verde .

Tehnicile şi decorul de tradiţie bizantină apar şi în centrele Horez ,Oboga,Româna din

Oltenia,Rădăuţi, Lespezi şi Tansa din Moldova şi în centrul maramureşean Lăpuş.

Smalţul a cunoscut o largă întrebuinşare în Antichitate; smalţul egiptean avea la bază sticla,

rezultatul amestecului de siliciu cu sodă la care se adăuga un oxid metalic-oxid de cupru sau oxid

de cobalt.

Smalţul folosit astăzi în olărit se obţine din litargă (oxid de plumb) în amestec cu siliciu

pulverizat din care se obţine o glazură care la ardere se vitrifică devenind transparentă şi

strălucitoare. Smalţul se aplică pe vasele angobate, acoperite cu motive decorative, după prima

ardere. Se aplică pe vas prin turnare cu o lingură sau prin scufundarea vasului într-o baie de

smalţ.

Smalţul se putea procura şi din comerţ-miniu de plumb-amestecat cu nisip. Smalţul poate fi

incolor, verde, bleu, brun, negru, roşu, galben.

2.1.Tehnici de ornamentare a ceramicii roşii

2.1.1.prin desenare sau pictare-pictura se execută pe vasul angobat (acoperit cu o

substanţă făcută din humă albă sau roşie diluată cu apă)cu diferite instrumente

-cu pensula

-cu cornul-un corn de vită folosit ca recipient pentru culoarea care se scurge printr-o

pană de gâscă înfiptă în vârful cornului

-prin jirăvire cu gaiţa,făcută din fire de porc mistreţ sau din mustaţă de iepure, înfipte

într-un mâner de lemn cu care se trasează linii foarte fine, obţinându-se ornamente policrome

asemănătoare unei pânze de păianjen.

2.1. 2.prin sgrafitare-adică prin zgâriere pe angobă cu un vârf metalic.De tradiţie

bizantină acest tip de decor s-a folosit în centrele de la Rădăuţi,Valea Izei şi Vama-Satu Mare.

2.1. 3.cu ornamente în relief prin imprimare cu degetul a unor brâne alveolate care

înconjoară corpul vasului şi prin aplicare a unor figurine de lut.Acest tip de decor se aplică

vaselor de dimensiunni mari cum sunt chiupurile de la Oboga şi cele de la Curtea de

Argeş,decorate cu figurine zoomorfe în relief,precum şi ulcioarele de nuntă de la Oboga,cu decor

reprezentând lei,broaşte .şerpi şi alte simboluri zoomorfe ale fertilităţii.

2.1. 4.prin lustruire cu piatra-tehnică întâlnită în centrul maramureşean Săcel şi care

aminteşte de epoca dacică La Tene când tehnica lustruirii era întrebuinţată atât pentru ceramica

neagră cât şi pentru ceramica roşie.

2.2.Ceramica pictată

Pictarea vaselor se făcea cu culori naturale obţinute din minerale şi plante.

Din neolitic şi până azi culorile cele mai utilizate erau cele minerale, adică „pământurile”

extrase din hotarul satelor:

-caolinul – alb

-oxidul de mangan – violet, brun, negru

-oxididul de fier – roşu

-oxidul de cupru – verde

-oxidul de antimoniu – galben

-oxidul de cobalt – albastru

-oxidul de plumb – alb-gălbui

Toate culorile se prepară astfel; mai întâi sunt transformate în pulberi fine prin măcinare, apoi

sub formă de emulsie în amestec cu apă.

Piatra albă de râu, măcinată cu râşniţa, împreună cu caolinul se amestecă bine în apă rezultând

o emulsie, cunoscută sub numele de angobă. Emulsia se punea într-o baie de lut în care era

introdus vasul; după uscare vasul era lustruit după care era ars în cuptor.

S-au conturat diferenţieri zonale în ceea ce priveşte preferinţa pentru anumite culori: la

ceramica de Suceava verde şi galben,la cea de Corund albastru, în Maramureş dominant este

brunul.

2.2.1.. Repertoriul ornamental

. a. Ornamentele geometrice sunt preponderente-linia vălurită,linia

frântă,rombul,punctul,spirala,meandrul,cercul ,crucea.Sunt dispuse în benzi ornamentale

care înconjoară vasul.Apar şi motive stilizate,coarnele berbecului,precum şi motive astrale

geometrizate legate de cultul sorelui-cercul,spirala.

b..Motive vegetale-pomul vieţii,vrejul cu frunze,brăduţul,flori-pe vasele mai vechi

puternic stilizate, geometrizate, pe vasele mai noi într-o interpretare mai realistă.

c..Motive zoomorfe –pasărea apare cel mai frecvent ca simbol legat de suflet,de

fecunditate,de spor şi rodnicie-calul căruia i se atribuie puteri protectoare de păzitor al

casei.,câinele-simbol al fidelităţii,şarpele-cu multiple semnificaţii simbolice ale

nemuririi,regenerării şi fecundităţii,cunoscător al tainelor lumii subpământene şi paznic al

comorilor ascunse.

d.Motive antropomorfe-figurate pe corpul vasului sau chiar corpul vasului de formă

umană.Mai frecvente sunt reprezentările feminine aparţinând cultului Marii Zeiţe şi ritului

fertilităţii.

Dintre toate categoriile ceramice ulcioarele de nuntă sunt cu cea mai mare încărcătură

simbolică,exclusiv motive solare de sugerare a fertilităţii ,conferind nunţii caracter magic şi

valoare simbolică.Sunt figurate şarpele,capul de berbec,calul înaripat,câinele cu rol protector,

simbolul crucii, pomul ca simbol al axului lumii-axis mundi-care face legătura între pământ şi

cer, pasărea care apare în vârful pomului-pasărea suflet,uneori chiar ulcioarele având formă de

pasăre.Uneori pomul vieţii apare între doi şerpi sau două păsări afrontate.

6.Portul popular

Portul popular trebuie considerat un element etnografic de cultură materială definitoriu

pentru identitatea culturală a poporului român şi, totodată, o componentă fundamentală a artei

populare

Prin formă, croi, ornamentică, cromatică şi funcţionalitate, portul popular a contribuit

substanţial la configurarea specificului etnic Pentru argumentarea originii noastre, concludente ni

se par şi asemănările dintre vestimentaţia dacilor reprezentaţi pe Columna lui Traian cu portul

ţăranilor români de la munte

a.Izvoare documentare pentru reconstituirea îmbrăcămintei tradiţionale româneşti

-reprezentările grafice ale ţăranilor români din Cronicum Pictum Vidobonense din

secolul al XIV-lea

-lucrări-descrieri –din sec.XIV-XVII aparţinând unor călători străini

-numeroase colecţii de albume din secolele XVII-XIX ce conţin informaţii cu privire la

piesele de îmbrăcăminte

-mărturiile etnografice din Descriptio Moldaviae a cărturarului-domnitor Dimitrie

Cantemir

Lucrări de referinţă privind portul popular românesc datorăm unor etnografi de prestigiu, ca:

Tzigara Samurcaş, Cornel Irimie, Tancred Bănăţeanu, Hedwig Formagiu, Maria Bâtcă şi alţii,

care abordează atât funcţia utilitară, ceremonială şi de distincţie socială cât şi valoarea estetică a

pieselor de port.

b. Piesele portului popular tradiţional românesc.

Piesa de bază a portului tradiţional românesc a fost cămaşa din cânepă, in sau

bumbac, în unele cazuri din lână subţire, purtată atât de către bărbaţi cât şi de către femei, în

variante diferenţiate pe sexe şi în raport cu folosirea în activităţi lucrative (haine de lucru) sau în

costumul de sărbătoare.

Pentru acoperirea părţii de jos a corpului în costumul bărbătesc s-au folosit iţarii sau cioarecii

pentru bărbaţi, în timp ce costumul femeiesc a fost întregit de la brâu în jos cu două pânzături

numite catrinţe, sau cu o piesă dreptunghiulară mai lată, din lână, strâns înfăşurată pe corp,

numită fotă, tipul iniţial al fustei. Varianta mai lejeră a fotei este vâlnicul, tipul iniţial al rochiei

Dintre hainele de lână ţesute la război, principala piesă de tradiţie autohtonă este sarica,

protectoare contra frigului.

Confecţionat din blană de oaie, de veche tradiţie este pieptarul, protectorul pieptului, purtat

atât de bărbaţi cât şi de către femei şi căciula,moştenită de la daci. În portul femeiesc, funcţia de

acoperitoare de cap o îndeplinea vălitoarea, o piesă de pânză albă cu care mireasa se gătea la

schimbatul portului şi pe care apoi, ca nevastă, o purta la sărbători şi o păstra până la moarte,

când făcea parte din îmbrăcămintea destinată călătoriei în lumea de dincolo.

O altă piesă comună atât costumului bărbătesc, cât şi celui femeiesc, era brâul, cu funcţii

importante în protejarea mujlocului (şalelor), moştenit de la daci, el coexistând cu o altă pisă cu

aceleaşi funcţii, preferată de bărbaţi la muncă, numită curea. După cum indică şi termenii cu

care sunt numite, aceste piese aparţin fondului autohton dacic. Ele sunt răspândite pe un areal, la

interferenţa pieselor de port specifice nordului friguros, croite din ţesături mai groase, cu cele

confecţionate, mai ales, din pânzeturi, aparţinând lumii mediteraneene.

Redăm o tipologie funcţională a pieselor componente ale portului popular românesc:

a. piesa de bază- cămaşa

-pentru bărbaţi

-pentru femei

b. piese care îmbracă trupul de la brâu în jos

-cioarecii sau iţarii pentru bărbaţi

- catrinţa sau fota pentru femei

c. haine de deasupra de tradiţie autohtonă

1.haine care acoperă trupul

-ţolul

-gluga

2. haine care îmbracă trupul

2.1. lucrate din textile

-laibărul

-sarica din lână ţesută în război,

-sumanul

2.2.lucrate din blană de oaie

-pieptarul din blană de oaie

-cojocul

-cu pielea în afară

-cu lâna în afară

3.. acoperitoare de cap

-căciula şi pălăria pentru bărbaţi

- vălitoarea pentru femei

4. cingătorile-piese pentru protejarea mijlocului (şalelor)

-brâul-pentru bărbaţi şi pentru femei

-cureaua-chimirul-şerparul pentru bărbaţi la muncă

5.piese care protejează picioarele

- obiala

-opincile

c. Evoluţia portului popular românesc

Din tipurile iniţiale, datorită evoluţiei tehnicilor de prelucrare a materiilor prime şi a tradiţiilor

locale de ornamentare, costumul popular românesc capătă anumite particularităţi zonale.

Elementele tradiţionale s-au îmbogăţit prin:

-ingeniozitatea meşterilor populari

-împrumuturi interzonele

-împrumuturi din arta meşteşugarilor din oraşe

-brandemburgurile de pe costumul bărbătesc

-caţaveica

-influenţele diferitelor etnii

-în Oaş, Maramureş:

-gacii caracteristici slavilor şi maghiarilor

-cămaşa foarte scurtă, carcteristică Slovaciei, Ungariei, Sloveniei, nordului Serbiei

-în sudul ţării şi Dobrogea

-pantalonii cu croiala largă asemănători cu şalvarii turceşti

c.1. Etape în evoluţia portului popular

1.conturarea elementelor de bază ale portului popular şi individualizarea în

raport cu cel al altor popoare o dată cu individualizarea celorlalte componente definitorii pentru

identitatea culturală a poporului român .Treptat se diferenţiază şi tipurile zonale de

îmbrăcăminte datorită unui complex de factori

-factori geografici-clima

-factori economici-ocupaţiile

2.accentuarea unor influenţe interzonale prin adoptarea în componenţa unor

tipuri zonale de costum popular a unor piese din alte zone datorită contactelor intermediate de

transhumanţa pastorală şi dezvoltarea legăturilor economice, a economiei de schimb.Sunt

adoptate şi piese de port inspirate din vestimentaţia orăşenească cum sunt caţaveica şi dulama,

precum şi componente ale costumului orăşenesc, la început cu rol de protecţie a pieselor

tradiţionale (în costumul femeiesc şorţul pentru protejarea zadiei şi bluza pentru protejarea

cămăşii).Treptat zadiile au fost înlocuite cu rochii şi şorţuri, iar cămăşile cu ciupag şi fodori

mari cu cămăşile simple.

3.începutul declinului portului tradiţional prin accentuarea influenţelor

orăşeneşti la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea.Factorii care au

determinat schimbări în portul popular au fost:

-factorul economic-evoluţia tehnicii şi apariţia de noi materii prime-

bumbacul şi materiale textile produse în manufacturi şi fabrici textile.

-moda

d. Costumul femeiesc

-cămaşa-ia în Muntenia şi sudul Transilvaniei

-catrinţa-opregul,fota sau vâlnicul

-învelitoarele de cap-velitoarea

-brâul

-ilicul

-opincile

d.1.Tipuri de cămăşi- având drept criteriu croiul stanului şi modul de racordare a

mânecii la stan:

-cămăşi cu stanul drept şi mânecile încreţite la gât, tipic portului românesc

-cămăşi cu stanul drept şi mâneca prinsă din umăr

d.2. Găteala capului

-fetiţele până la vârsta de 14 ani purtau părul pieptănat cu cărare la mijloc,împletit în

două codiţe legate cu fundiţe

-fetele de măritat purtau părul pieptănat şi împletit la spate într-o singură coadă

-femeile măritate purtau părul împletit în două cozi strânse pe creştetul capului într-un

conci, capul era acoperit cu o căiţă,vălitoare, gimbir, în zilele de sărbătoare cu ştergarul sau cu

marama

d.3. Cingătorile

-brâiele înguste-brăciile sau brăcirile

d.4.Hainele de deasupra-se îmbracă peste cămaşă

1.haine care acoperă trupul

-ţolul

-gluga

2.haine care îmbracă trupul

2.1.lucrate din textile

-ilicul,leibărica-fără mâneci

-scurteica-fără mâneci

-guba cu mâneci

2.2.lucrate din piele

-pieptarul-fără mâneci

-pieptarul înfundat

-pieptarul despicat

-cojocul

-cu pielea în afară

-cu lâna în afară

3.piesele care protejează picioarele

-obiala din dimie

-ciorapul împletit din lână ţigaie

-opincile

-cizmele şi ghetele

d.5.Podoabele

1.mărgele

-din coral aduse de negustori austrieci şi boemi

-lătiţarele-mărgele mici colorate

2. din metal

-salbe de monede

-lucrate de meşteri

-cingători

-paftale

-zale, inele ,balţi

d.6. Tipurile principale ale costumului femeiesc

1..costumul femeiesc cu catrinţe sau cu zadii- acoperă zona centrală a ţării noastre

din Maramureş până la Dunăre

-cătrinţele negre în sudul Transilvaniei din Haţeg ,Mărginimea Sibiului până în

Tara Oltului

-cătrinţele vărgate în restul zonelor

2 costumul femeiesc cu fotă- este răspândit în întreaga Moldovă şi în Muntenia cu

zonele Buzău, Prahova, Muscel, Argeş, Ilfov,Vlaşca şi Bărăgan

3. costumul femeiesc cu vâlnic –evoluat din fotă, lărgită şi încreţită pentru a fi mai

comodă la mers şi la muncă; este răspândit în Dolj şi Mehedinţi şi în unele sate din Gorj unde

vâlnicul este numit zăvelcă

4.costumul femeiesc cu oprege-evoluate din catrinţe; este răspândit în Banat

5. costumul femeiesc cu rochii albe-evoluate din catrinţe, răspândit din nordul

Banatului până în Ţara Oaşului cu zonele Câmpia Aradului,Ţara Zărandului, Bihorul, Sălajul,

Sătmarul şi Ţara Oaşului.

e.Costumul bărbătesc

e.1.Piesele da bază sunt:

-cămaşa albă confecţionată din pânză

-cioarecii sau iţarii în creţuri ori purtaţi strânşi pe picior

-brâul din lână ţesut în război

-şerparul din piele

-pieptarul din blană de oaie

Pe timp răcoros purtau sumanul,zeghea ,ţundra, sarica din lână ţesută în război şi cojocul

din blană de oaie

e.2.Acoperitorile de cap

-pălăria

-căciula

e.3. Cingătorile

-brâiele late ţesute în război

-curelele late-chimire sau şerpare

e.4. Haine care acoperă trupul

-ţolicul

-gluga –caracteristică costumului bărbătesc din Haţeg

e.5.Haine care îmbracă trupul

a.lucrate din textile

-vesta-leibărica

-guba şi sumanul -elemente principale în portul din Tara Oaşului

-sumanul

-buboul în Ţara Oltului

-sumanul şi mantaua în Bucovina

-mânecarul şi sarica, caracteristice portului păstorilor transhumanţi

b.lucrate din piele

-pieptarul

-cojocul

-cu pielea în afară

-cu lâna în afară-bunda mocănească

Stilul zonal al portului popular românesc

În ansamblul său portul românesc se bazează pentru femei pe cămaşa albă cu poale şi tot pe

cămaşă, completată cu pantaloni pentru bărbaţi.

Dintre provinciile istorice româneşti, Moldova prezintă cea mai mare unitate stilistică a zonelor

etnografice, evidenţiată în costumul femeiesc cu fotă şi ştergarul ca podoabă a capului, iar cel

bărbătesc cu cămaşa până la genunchi şi iţarii foarte strâmţi precum şi în unitatea structurală,

cromatică şi ornamentală a hainelor de deasupra, în special a sumanelor, preferat de culoare

închisă.

Ca particularităţi zonale putem remarca în zona Neamţ cămaşa cu fustanelă, pieptarul cu

blăniţă brumărie şi iţarul strâmt şi încreţit în portul bărbătesc; în zona Vrancea cămaşa cu

mâneca răsucită aparţinând costumului femeiesc.

Zonele Iaşi, Bârlad, Vaslui, în parte Botoşanul şi Romanul se înscriu în tipul de costum cu

cămăşile lucrate din ţesătură de lână; în portul femeiesc este prezent androcul şi fustele largi,

creţe, asociate în genere cu cămăşi de tip „poncho”. Ca învelitoare de cap, vălitoarea din nordul

Moldovei este înlocuită în aceste zone cu tulpănele, albe sau colorate, Tot în aceste zone erau în

uz şi caţaveicile din postav, îmblănite cu garnituri de vulpe roşie.

În Dobrogea, grupurile de aromâni au costumul tradiţional cu decor cu broderie cu fir auriu şi

aplicaţii de pasmanterii, accesorii bogate şi podoabe metalice, multe din argint filigranat. În

costumele turceşti de veche tradiţie sunt feregeaua, închisă la culoare şi şalvarii, purtaţi atât de

către bărbaţi cât şi de către femei. Costumul femeiesc, românesc din Dobrogea este acelaşi cu cel

din estul Munteniei cu cămaşa de tip poncho, purtată cu două catrinţe cu şorţ, sau fuste cu

catrinţă, iar capul se împodobeşte cu tulpănele albe.

În Muntenia anumite caracteristici specifice delimitează portul din zonele subcarpatice de

portul din zonele de câmpie.

În zonele Muscel, Argeş, Prahova , în costumul bărbătesc specifică este cămaşa până la

genunchi, din pânză cu „chenare”şi pantalonii strâmţi, în timp ce în zonele de câmpie, Vlaşca,

Teleorman, Ilfov, cămaşa este lungă până la glezne şi pantalonii din pânză, largi, tubulari.

În zonele Buzău, Râmnicu Sărat, Muscel se continuă aria costumului femeiesc cu fotă, dar

intervine şi o fotă mai mică, asociată cu o catrinţă în faţă. Zona Argeşului, aflată sub influenşa

curţilor domneşti de la Curte de Argeş şi Târgovişte, prezintă cel mai somptuos costum femeiesc,

cu decor din fir şi paiete şi cu o cromatică dominată de roşu rozaliu.

În Ilfov şi Teleorman portul femeiesc se bazează pe prezenţa a două catrinţe, diferit

dimensionate şi ornamentate una faţă de alta.

În zona Vâlcea costumul femeiesc cunoaşte două variante: tipul cu două zăvelci-catrinţe şi

tipul cu opreg-vâlnic. Costumul bărbătesc, pe vreme friguroasă foloseşte o piesă amplă,

spectaculoasă, din dimie albă, numită şubă, împodobită cu bârnaş negru

În zona Dolj se poartă vâlnicul, realizat dintr-o ţesătură de lână foarte fină.

În zona Gorj, costumul schileresc impresionează printr-un tip unic de compoziţie decorativă

realizat prin aplicarea de găitane negre de mătase pe fondul alb al hainelor din dimie. Cele mai

valoroase piese ale costumului bărbătec sunt vesta şi minteanul, o haină scurtă cu mâneci.

În Mehedinţi specifică portului bărbătesc este şuba lungă din dimie albă cu decor bogat

conturat cu găitan negru. Costumul femeiesc prezintă două variante: la munte –portul cu două

zăvelci-catrinţe, iar la câmpie-portul cu vâlnic creţ.

Elementele care individualizează costumul tradiţional din Banat sunt opregul cu franjuri şi

conciul-boneta, purtate de femei. Remarcabile sunt şi pieptarele şi cojoacele, bogat împodobite

cu broderii dinmătase policromă, cu oglinzi, cu bumbi şi aplicaţii din piele, dar şi vestele

bărbăteşti şi şubele purtate atât de către bărbaţi cât şi de către femei pentru frumuseţea decorului

realizat cu aplicaţii de şinoare negre pe fondul alb al ţesăturii.

În Transilvania, femeile poartă cămaşă cu ciupag şi catrinţe cu trup vânăt, susţinute pe talie

cu bete ţesute din lână. indiferent de vârstă şi statut civil-fată sau femeie măritată. Specificul

costumului bărbătesc este dat de croiul cămăşii drepte şi de lărgimea pantalonilor care diferă de

la o zonă la alta: în partea de nord-vest sunt foarte largi, din pânză şi se numesc gaci, iar în

centrul şi sudul Transilvaniei au o lărgime normală. De mare valoare artistică în portul

transilvănean sunt şubele, pieptarele şi cojoacele.

În zonele Arad, Bihor, Oaş, în costumul femeiesc cămăşile sunt bogat împodobite cu

broderii puternic colorate, poalele cămăşilor au rol de fustă şi peste ele se poartă o catrinţă sau

şorţ. Costumul bărbătesc se caracterizează prin izmene largi şi cămăşi scurte. Se poartă sumane

albe , cu aplicaţii de postavuri colorate şi cu broderie. Ca haină de deasupra caracteristică

Maramureşului, Lăpuşului şi Chioarului este guba, o haină albă din lână cu fire lungi, introduse

în băteală, purtată de ambele sexe.

În Maramureş, costumul femeiesc are ca piese distincte zadiile-catrinţe din lână- cu dungi

late, orizontale,colorate în roşu cu negru sau galben cu albastru şi guba., iar costumul bărbătesc

păstrează tipologia portului din vestul ţării cu izmene largi şi cămaşa scurtă, purtată pe dinafară.

Caracteristice costumului de Năsăud sunt pieptarele bărbăteşti cu canaci, decorate cu ciucuri

din mătase policromă, cojoacele lungi purtate de femei, brodate cu aplicaţii de meşină şi ciucuri

mari din mătase, ca şi pălăriile cu roată de păun, simbol al feciorilor şi păuniţele, o podoabă

specifică tinerelor fete-unice în ţară.

În zona Pădureni, cu cele 32 de sate de pe platourile Munţilor Poiana Ruscăi întâlnim un port

original şi unic în ţară. Cea mai valoroasă piesă a costumului femeiesc, cămaşa impresionează

prin cromatica şi decorul mânecilor, brodate cu arnici roşu sau negru în tehnici arhaice. Peste

poalele cămăşii , mărginite cu dantele femeile purtau două oprege-cătrinţe-din lână, cel din faţă

mai scurt. Cu timpul opregul din faţă a fost înlocuit de catrinţa vânătă, un şorţ din postav. Pentru

acoperit capul nevestele folosesc ceapsa brodată-bonetă- de care se prinde cu ace cu gămălii

florale, cârpa lungă, care se poartă petrecută pe sub cingătoare sau băgată sub cojoc. Specific

numai pădurencelor este purtatul podoabelor metalice pe talie: lanţurile cu chei şi inele din

alamă, balţii cu zimţi de cositor şi cheile pe chici, un grupaj de cinci cordele cu zimţi de cositor

terminate fiecare cu una-două chei, purtate pe şold, podoabe pe care femeia le primea la nuntă,

ca mireasă şi era obligată să le poarte până la moarte.

În zona Haţeg dintre piesele de port femeiesc specifice se impun: ceapsa cu coarne, care

acoperă doar conciul-cocul-nevestelor, lăsând la vedere frumuseţea pieptănăturii, cămaşa lungă,

peste poale catrinţoiul, ţesut din lână purtat la spate, iar în faţă catrinţa, mult mai scurtă lucrată

din cânepă pentru vară şi din lână pentru iarnă. Piese tipice care există doar în această zonă sunt

laibărul muieresc din şubi-haina scurtă- şi şuba lungă- haina bărbătească, lucrate din ţesătură

albă de lână precum şi pieptarul crăpat-despicat-din blană.

În zona Sibiu costumul femeiesc aparţine tipului cu două catrinţe neagre, cu cămaşă cu

broderie tot neagră, cu mânecile terminate cu fodori. Găteala capului are specifică vălitoarea cu

ciurel şi basmaua neagră cu franjuri. Costumul bărbătesc are ca piesă de bază specifică, cămaşa

cu barbure, peste care este îmbrăcat pieptarul mic foarte bogar ornamentat şi bituşca din blană,

iar ca acoperitoare de cap pălăriuţa lucrată de meşteri din Sălişte .

În zona Ţara Oltului-Făgăraş, costumului femeiesc îi aparţine păstura-cătrinţă-neagră în spate,

asociată cu şorţul din dimie roşie în faţă.. Peste căiţa cu reţe, capul se înfăşoară cu pomeselnicul

mare, alb. Ca haină de deasupra tipic zonei este recălul de culoare neagră şi buboul cu miţul

lung.

8. OBICEIURILE POPULARE

Lumea în care trăim se prezintă sub dublu aspect: lumea vizibilă ( lumea de aici) şi

lumea ascunsă ( lumea de dincolo), alcătuită din spirite şi forţe pe care nu le putem percepe, dar

care pot interveni asupra lumii perceptibile într-un mod care ne poate afecta negativ existenţa.

Asupra acestor spirite şi forţe se poate acţiona eficient dacă se recurge la un sistem de practici

adecvate în care cel care intervine trebuie să fie iniţiat. Aceste practici, pe care le numim practici

magice, presupun un alt tip de comportament decât cel cotidian, un comportament simbolic.

Momentul trecerii din planul obişnuitului în planul simbolicului este indicat prin termenul rit. Iar

succesiunea de gesturi, de acte şi de momente din structura unui comportament, diferit de cel

cotidian în care intervin reprezentări mitologice, având la bază o credinţă magică în împlinirea

unei dorinţe de ordin practic constituie un ritual.

Ritualul aduce în discuţie termenul de obicei prin care etnologii înţeleg un ansamblu de

credinţe şi convingeri, transmise din bătrâni prin intermediul tradiţiei, după care trebuie

întâmpinat un anume eveniment, marcată o anumită sărbătoare ori după care trebuie să se

desfăşoare un anumit ritual. Prin tradiţie înţelegem un sistem de modele consacrate de trecutul

îndelungat al unui grup uman cu statut de comunitate, transmise din generaţie în generaţie pe

cale orală şi însuşite necondiţionat de către unii din cei de astăzi. Obiceiurile sunt norme

obligatorii de comportament ale oamenilor în comunităţile tradiţionale.

Obiceiurile îndeplinesc două funcţii fundamentale: o funcţie morală, aceea de a

departaja faptele permise la nivelul individului şi ale comunităţii de faptele nepermise, interzise

şi o funcţie juridică de cadru normativ prin care toate iniţiativele umane sunt subordonate unui

cod de valori şi reguli validate de către comunitate Datorită caracterului obligatoriu, obiceiurile

funcţionau ca o lege în viaţa comunităţii.

În structura sa, obiceiul reuneşte un ansamblu de manifestări sincretice de la text, cântec,

mimică până la dans, manifestări legate de cele mai importante momente ale vieţii omului în

planul existenţei materiale şi spirituale.

În timp ce datina este un model comportamental transmis din generaţie în generaţie,

obiceiul pune în circulaţie nu numai reguli de viaţă ale generaţiilor trecute cât mai ales idealuri

comportamentale ale generaţiilor prezente.

Cercetare etnologică distinge trei categorii de obiceiuri

a. obiceiuri calendaristice legate de sărbători

b. obiceiuri din ciclul vieţii- naştere, nuntă, înmormântare

c. obiceiuri din ciclul muncii, cu caracter magic, care privesc ocupaţiile, construcţiile

etc.

O categorie aparte a obiceiurilor o constituie descântecele, farmecele , vrăjile care conţin

practici cu caracter magic prin care se solicitau împlinirile şi neîmplinirile,unele cu lucru curat

altele cu lucru necurat.

O altă categorie de norme comunitare reglementează raporturile individului cu obştea sătească

din care face parte.Aceste norme care privesc viaţa socială sunt :

-formele de organizare social-economică tradiţională

-formele şi modurile de dobândire a proprietăţii

-normele de conduită

Forma de organizare social-economică la români a fost în toate epocile istorice, începând din

Dacia preromană, obştea sătească alcătuită din grupuri familiale în genere cu legături de

rudenie,unite pe baza principiului vecinătăţii şi al teritoriului comun, prin interese comune legate

de autoapărare şi organizare a muncii.Organul de conducere al obştilor săteşti era sfatul obştii

care se dividea în trei cete de vârstă

a. ceata bătrânilor –legiuitorii, judecătorii şi administratorii satului

b. ceata oamenilor maturi-cu rol însemnat în întrajutorarea în muncă

c. ceata feciorilorc care au trecut formal ritul de iniţiere numit intratul în horă.Având în

frunte un jude, ceata feciorilor organiza ceremoniile festive de peste an, asigura judecata la

nivelul întregii comunităţi prin ceata de strigători, organiza paza satului, asigura disciplina în

rândul tineretului. În Ţara Oltului ceata se organiza la Sfântul Nicolae. În Scheii Braşovului

ceremonialul organizării cetei de feciori, cunoscută sub numele de Junii Braşoveni, avea loc la

sărbătoarea Paştelui când tinerii intrau în horă.

Legislaţia satului era obiceiul pământului, un sistem de norme de conduită şi convieţuire

socială privitor la organizarea comunităţii, proprietatea funciară şi asupra altor bunuri

mişcătoare şi nemişcătoare, norme de drept referitoare la moştenirea bunurilor şi la danii,

infracţiuni, pedepse şi procedura de judecată.

In satul tradiţional existau două forme de proprietate: proprietatea devălmaşă şi

proprietatea individuală,ambele costituite pe baza principiului de drept cutumiar potrivit căruia

ceea ce era creat de către natură-pădurea, apele, păşunile-se afla în stăpânirea comună a obştei,

iar ceea ce era creat de om prin munca lui devenea proprietate individuală.

Dreptul la proprietatea devălmaşă se stabile pe baza principiului potrivit căruia unui lot-matcă

( proprietatea individuală pe care se afla gospodăria) îi corespundea un drept de pe tot hotarul

satului.

Averea se transmitea urmaşilor prin înzestrare, în părţi egale fiecărui copil,iar părinţii îşi

păstru dreptul de uz viager asupra părţii pe care se afla gospodăria.Casa părintească rămânea

moştenire celui mai mic fiu potrivit principiului ultimogeniturii ,de bază în dreptul

obişnuielnic românesc, în schimbul sarcinilor de întreţinere a părinţilor, a obligaţiei

înmormântării şi a pomenirii lor după moarte.

O formă de protejare a proprietăţii obşteşti era aceea prin care în caz de înstrăinare a

proprietăţii funciare individuale trebuiau întrebate mai întâi rudele apoi vecinii,potrivit dreptului

de precumpărare şi răscumpărare a pământului, care odinioară era proprietatea unui moş

comun.

În problema raporturilor familiale, rudenia era: de sânge, prin alianţă şi spirituală; familia

era cu sistem patrilinial şi patrilocal; femeia e numită după numele soţului; era

obligativitatea vârstei mai mari a mirelui; căsătoria era interzisă între rude până la gradul

şapte. Sistemul endogamic interzicea căsătoria cu persoane din alt sat.

În comunităţile tradiţionale, purtarea faţă de oamenii vârstnici era plină de respect, forma de

adresare, chiar şi în cazul rudelor celor mai apropiate, era cu dumneata.

Cinstea era lucrul cel mai de preţ de aceea era pedepsit chiar şi prejudicial moral; era apoi

omenia şi frumuseţea definite prin hărnicie,modestie, cuminţenie, puse în evidenţă atât prin

comportamentul cotidian cât şi în cadrul unor manifestări sociale care antrenau întreaga

comunitate aşa cum erau horele duminicale şi şezătorile.

Şezătorile constituiau prilejuri de afirmare a hărniciei şi iscusinţei, a talentului de

interpretare a creaţiilor folclorice, era o adevărată şcoală a muncii. Cele organizate în prima parte

a iernii, iniţial pentru a prelungi în noapte prelucrarea fibrelor textile erau nu numai o şcoală a

muncii ci şi o şcoală a vieţii sociale şi spirituale, prilej de transmitere a moştenirilor culturale, de

comentare a evenimentelor din viaţa socială, aici se legau priepenii şi se puneai la cale căsătorii,

care aveau loc după sărbătoarea Crăciunului. Participarea la şezători constituia şi un prilej de

pregătire a fetelor pentru momentul trecerii în floarea vieţii, marcat prin „intrarea in joc”.

Pregătirea pentru acest ritual presupunea învăţarea dansurilor (jocurilor) practicate de

comunitate, Ca urmare, şezătorile erau acele obiceiuri sociale în care erau prezentate toate

jocurile populare practicate de către comunitatea respectivă.

Socializarea tinerilor începea cu înfrăţirea şi însurăţirea (prinsul văruţelor) , în

prima săptămână din Postul Paştelui, la Sân-Toader,moment care marca trecerea de la copilărie

la adolescenţă şi continua cu intrarea în joc, sau- cum i se mai spunea în zona Bran ieşirea la

joc, la Crăciun sau la Paşti,moment ce marca trecerea de la adolescenţă la maturitate.Ultima

etapă era intrarea în rândul celor însuraţi, marcată prin căsătorie când se întemeia o nouă

familie ce presupunea un nou statut social.

La începutul Postului Paştelui, la Sân-Toader o practică rituală străveche era spălatul

ritual al părului de către fete cu decoct de oman-iarbă mare Ceremonialul recoltării rădăcinilor

de oman se desfăşoară după un scenariu ritual care începe prin plecarea fetelor în hotar înainte de

ivirea zorilor având asupra lor ouă, pâine şi sare, căutarea rădăcinilor de oman, propunerea

adresată plantei pentru un schimb echivalent: „ Eu îţi dau pită cu sare/ Tu să-mi dai cosiţă mare;

„ Eu îţi dau pită şi ouă/ Tu să-mi dai cosiţă nouă”.

În săptămâna lui Sân-Toader feciorii se impuneau, în cadrul comunităţii, prin obiceiul

numit încurarea cailor,o întrecere organizată în hotarul satului la care participau feciorii din sat

asistaţi de către întreaga comunitate.

Pentru menţinerea normelor de convieţuire socială, a legii satului, o practică judiciară

aplicată în comunităţile tradiţionale era strigarea peste sat, efectuată de către ceata de

strigători, care avea ca scop să pedepsească moral pe cei care încalcă normele tradiţionale de

convieţuire,desfrâul, furtul, normele privitoare la căsătorie. Strigatul peste sat satiriza prin

strigăte versificate fetele care n-au terminat la timp torsul cânepii,beţivii etc.

Investigaţiile etnografice şi folclorice cu privire la credinţele,obiceiurilor şi practicile

magice legate de principalele momente din viaţa omului: naştere, nuntă, înmormântare s-au

materializat într-o serie de lucrări, dintre care se remarcă, ca dimensiuni şi arie de cuprindere,

trilogia.Naşterea la români, Nunta la români şi Înmormântarea la români, aparţinând

etnologului Simion Florea Marian

De regulă femeia năştea acasă, pe vatră asistată de moaşă, reprezentantă a moşilor şi

strămoşilor, o rudă apropiată a tatălui copilului, o persoană pricepută în probleme de ginecologie.

Ea era investită cu rezolvarea tuturor problemelor ivite la naştere, de la primele semne ale facerii

până la botez, de obicei la 40 de zile de la naştere: pregătea psihic şi ajuta femeia la naştere,

moşea copilul, răspundea de igiena, sănătatea şi viaţa mamei şi noului născut, efectua scaldele

rituale, asigura integrarea noului venit, prin gesturi, acte, formule magice în familie şi spiţa de

neam, pregătea Masa Ursitoarelor..

Începând cu botezul, atribuţiile moaşei de integrare a necunoscutului venit din altă lume

în lumea de aici sunt preluate de o instituţie creştină năşia a cărei principală atribuţie era

integrarea copilului în comunitatea de credinţă şi individualizarea acestuia în cadrul obştei

printr-un nume propriu, prin botez.

Al doilea moment din ciclul vieţii este căsătoria.Principalele momente ale

căsătoriei.sunt peţitul,învoiala,logodna şi nunta propriu-zisă.

Datorită amploarei şi conţinutului bogat în elemente folclorice şi de artă populară,nunta

poate fi considerată cea mai însemnată manifestare artistică populară În ceremonialul nunţii,

rânduielile cultice creştine sunt încadrate de obiceiuri aparţinând riturilor de trecere.Cel mai

important moment din desfăşurarea nunţii era schimbarea portului care avea loc după masa

mare şi evidenţia noua stare socială a miresei-aceea de femeie măritată.

Cel de al treilea moment principal din ciclul vieţii înmormântarea este un ritual care

marchează despărţirea de cei vii, trecerea într-o altă lume şi integrarea în acea lume.În cele trei

zile după deces, în care mortul rămâne între cei vii aveau loc o serie de practici în care

supravieţuiau numeroase elemente din fondul originar.Cele mai semnificative sunt privigherea,

jocurile de priveghi, cântecele rituale şi bocetele.

Ocupaţiile tradiţionale erau rânduite pe anotimpuri după observaţii asupra aparentei

deplasări a soarelui pe bolta cerească, pe luni după mişcarea lunii în jurul pământului, pe

săptămâni echivalente celor patru faze ale lunii, pe zile, unele favorabile altele nefavorabile.

Anumite îndeletniciri trebuiau începute numai în timpul uneia din cele patru faze ale lunii,

considerată ca forţă cosmică capabilă în acel moment să influenţeze în mod favorabil cursul

proceselor naturale, mai ales în timpul celor două faze: luna nouă şi luna plină..

Luna nouă era considerată o perioadă fastă, de aceea erau recomandate practice magice

prin care se putea influenţa bunăstarea individului în momentul în care luna era văzută prima

dată. Pe lună nouă era recomandat semănatul florilor şi al plantelor care cresc şi rodesc în sus, la

suprafaţa solului ( secara, grâul, porumbul), erau interzise: semănatul şi răsăditul legumelor, al

pomilor, punerea cloştii, nunţile.

Luna plină era considerată favorabilă împlinirilor de orice fel: pornirea plugului,

semănatul legumelor ce se dezvoltă în pământ, ceapa, usturoroiul, ridichea; acum este.timpul

favorabil pentru diferite activităţi: semănatul cânepii, inului, grâului de toamnă, vopsirea lânii cu

vopsele vegetale. Acum oamenilor trebuie să le meargă totul în plin..

Începutul,desfăşurarea şi terminarea principalelor activităţi productive erau legate de

termene ultimative: meliţatul cânepii până la Sf.Andrei-30 noiembrie-torsul cânepii până la Joia

mare dinaintea Paştilor.

Ritualul prilejuit de pornirea plugului şi semănat, ambele atribute ale bărbatului,

impunea restricţii în viaţa conjugală şi îmbrăcăminte curată. La semănat, bărbatul trebuia să

îmbrace o cămaşă albă, curată.

În perioada dintre semănat şi recoltarea păioaselor pe primul plan se aflau obiceiurile de

invocare a ploii. Străvechi rituri de invocare a ploii, atestate încă din epoca dacică şi păstrate în

cele mai multe zone din ţara noastră sunt: Caloianul şi Paparuda.

Caloianul,obicei păstrat până de curând în zona de câmpie a Olteniei,Munteniei,sudul

Moldovei şi Dobrogea consta în modelarea din lut galben sau din cârpe a unui om care era

împodobit cu coji de ouă, aşezat într-un coşciug şi îngropat de obicei lângă o fântână; după trei

zile era dezgropat şi i se dădea drumul pe o apă curgătoare ca să tulbure norii pentru a provoca

ploaia.

Paparuda, având acelaşi scop de invocare a ploilor se practica în joia a treia după

Paşti şi în Joia Verde, a doua după Rusalii, iar în timp de secetă mare în oricare altă zi din vară.

O fetiţă era îmbrăcată cu o cămaşă confecţionată din frunze şi alte materiale vegetale şi urmată

de fete şi de băieţi umbla pe uliţele satului, cântând şi săltând, în timp ce femeile ieşeau şi le

udau turnându-le apă pe cap.O variantă a obiceiului, atestată în Ţara Zarandului,Ţara Haţegului

şi în unele sate din Carpaţii Meridionali este Blojul, practicat de către băieţi neprihăniţi. In partea

de nord a Olteniei,obiceiul,numit Feroşeii, era practicat de către copii care foloseau ca recuzită

clopote, sape vechi pe care le loveau producând zgomote şi în timp ce erau udaţi cu găleţile de

apă,copiii jucau invocând ploaia.

Credinţele şi practicile rituale din timpul verii erau cele în legătură cu secerişul. Cel

mai răspândit obicei şi mai bine păstrat era acela de a lăsa ultimele spice pe câmp netăiate pe

care secerătorii le legau cu o aţă roşie şi le numeau barba popii sau barba lui Dumnezeu în

credinţa că în anul următor grâul o să rodească, să fie roşu şi să nu aibă neghină. Secerătorii luau

apoi un mănunchi de spice frumoase pe care le păstrau până primăvara, când le scuturau boabele

peste grăunţele care urmau a fi însămânţate.

La sfârşitul secerişului se desfăşura cel mai complex ritual agrar care antrena întreaga

comunitate sătească denumit Cunună în Transilvania, Drăgaică în Muntenia şi Moldova.

Obiceiul consta în împletirea spicelor în cunună sau legarea în buzdugan în formă de

cruce,urmată de procesiunea aducerii în gospodăria din sat de către ceata secerătorilor cântând şi

chiuind, încercând astfel să stimuleze rodnicia pământului.Cununa, în formă de cerc,

simbolizând soarele şi pe care numai fecioarele aveau îngăduinţa de a o împleti,era purtată de o

fată pe la răspântiile satului,sătenii o udau exprimând astfel dorinţa ca ploaia să cadă la timp.În

final obştea satului organiza o masă în cinstea participanţilor la ceremonial.Cununa de grâu se

păstra la loc de cinste în casă până la începutul noului an agrar când era împlântată în ultima

holdă semănată,un rit magico-religios menit sa transfere rodnicia-mana grâului-din cunună în

grâul proaspăt semănat.

Prin Drăgaică, obicei cu aceeaşi semnificaţie, românii sărbătoreau pe Ceres,zeiţa

recoltelor şi a grâului în mitologia romană,după cum susţine Dimitrie Cantemir,care ne lasă şi o

descriere a ceremonialului:”atunci când încep să se coacă semănăturile fetele din mai multe sate

se adună şi o aleg pe cea mai frumoasă dintre ele căreia îi dau numele de Drăgaică,o petrec pe

ogoare cu mare alai, ogătesc cu cunună împletită din spice şi cu multe basmale colorate şi-i pun

în mâini cheile de la jitniţe, aşa cutreieră toate satele petrecută de lume cântând şi jucând”.

Practicile amintite sunt legate şi de importanţa pâinii care în credinţele populare

simboliza rodnicia şi fertilitatea.

Potrivit credinţelor populare la Ziua Crucii-14 septembrie-se închide pământul şi

pentru ierburi iar gângăniile intră în ascunzişuri.Prin Oltenia şi Muntenia în această zi era

Cârstovul viilor,dată la care se credea că e binesă înceapă culesul viilor.Tot la Ziua Crucii era

ultima zi în care se puteau culege plantele de leac, se recolta mierea ,erau bătuţi nucii, în

Bucovina se duceau la biserică poame,unele se dăruiau,altele erau aruncate pe foc la Alexii-17

aprilie-şi tot acum se dăruiau ulcele cu miere sau mied.

Obiceiurile referitoare la creştere animalelor, mai numeroase în zona de munte sunt

legate, mai ales, de apărarea manei laptelui la vaci şi la oi care putea fi furat de către strigoi, iele,

vrăjitoare. De aceea în cadrul obiceiurilor de Sângeorz-23 aprilie-când începede perioada ciclului

pastoral destinată obţinerii produselor lactate-predomină riturile legate de mana vitelor întrucât

se credea că strigoii numiţi şi pricolici,se pot metamorfoza în câini, pisici, pătrund în grajd, mulg

laptele, iau mana vitelor şi o duc la vitele lor. Pentru conservarea manei vitelor şi pentru apărarea

de strigoi,la Sângeorz fiecare gospodar punea la stâlpul porţii ramuri verzi de salcie şi o glie

înverzită pe pragul grajdului,.Apărarea manei laptelui era vizată şi de alte rituri;sub prag se

punea un lanţ peste care erau trecute vitele, la uşa grajdului era aşezată o grapă cu colţii în afară,

în grajd se punea o furcă de tors cu caier şi fus, uşile grajdului se ungeau cu usturoi şi

leuştean,vacile erau stropite cu apă sfinţită şi li se ungeau cu usturoi şi leuştean coarnele şi

ugerul, vacilor cu lapte li se punea un fir roşu de lână în coadă, împotriva deochiului şi strigoilor.

Pentru asigurarea manei oilor la Sângeorzul vechi când se împreuna turma, la ieşirea oilor

din curtea gospodăriei, acestea erau stropite cu agheazmă, la staur se aşeza o secure şi doi

piepteni de cânepă încleştaţi ca să se încleşteze gura lupilor.

Credinţele, obiceiurile şi practicile magice în legătură cu creşterea oilor erau exprimate şi în

legătură cu unele interdicţii, pentru a asigura curăţenia şi calitatea producţiei de lapte şi pentru a

feri animalele de diferitele calamităţi naturale şi de animalele sălbatice; era interzis accesul

femeii la stână, ciobanii erau obligaţi să ducă o viaţă de castitate în timpul verii-baciului îi era

interzisă părăsirea stânei până la Sfântul Ilie-20 iulie,iar ciobanilor până la Sf.Petru-29 iunie,date

la care aveau loc nedeile pastorale,era interzis de a lucra în anumite zile când era rău de dihănii.

Ultimul moment al ciclului pastoral-văratul-este marcat la 14 octombrie-Sf.Paraschiva -de

împlinirea sorocului ciobanilor şi de băgarea berbecilor în oi.

9. Sărbătorile şi obiceiurile calendaristice

Cercetările arheologice, etnologice şi lingvistice au relevat faptul că poporul român

este moştenitorul unei spiritualităţi străvechi de peste opt mii de ani, având rădăcinile în

civilizaţiile neolitice carpatice, apoi în civilizaţia geto-dacă şi daco-romană, a evoluat şi s-a

îmbogăţit în acest spaţiu carpato-dunărean, aflat la confluenţa dintre cultura Occidentului şi cea a

Orientului.

Mircea Eliade susţine că religia dacilor este un rezultat al sincretismului dintre cultul lui

Zalmoxis şi cultul lui Gebeleizis. Zalmoxis este principalul zeu al geto-dacilor, zeu al

pământului, simbolizat prin funcţii în legătură cu creşterea tuturor vieţuitoarelor şi încolţirea

seminţelor, dar şi cu domnia asupra sufletelor morţilor. Zalmoxiss era, aşadar, divinitate a vieţii

şi a morţii, a credinţei în nemurire. Gebeleizis era un zeu urano-solar.. Acest cult al geto-dacilor

este simbolizat de Sanctuarele circulare de la Sarmisegetusa, fosta capitală a statului dac.

Pe fondul credinţei monoteiste şi în nemurire a dacilor a pătruns în Dacia creştinismul

(care are la bază aceleaşi idei religioase- credinţa într-un singur Dumnezeu şi în nemurirea

sufletului),odată cu romanizarea , şi s-a răspândit prin intermediul coloniştilor romani şi a

misionarilor din Orientul Apropiat. Primul misionar care a creştinat pe strămoşii noştri a fost

apostolul Andrei, care a poposit în Dobrogea, aproximativ în anii 59-.60 d. Hr., locuind timp de

20 de ani într-o peşteră din apropierea localităţii Adamclisi. S-au păstrat, însă şi credinţele,

practicile şi simbolurile precreştine, care, transmise din generaţie în generaţie erau ordonate în

desfăşurarea lor ciclică în funcţie de calendarul astronomic, de cel agrar şi pastoral străvechi

peste care s-a suprapus calendarul creştin. Împletirea dintre cele precreştine cu cele creştine s-a

constituit într-un sincretism de rituri, mituri şi credinţe care s-a transmis din generaţie în

generaţie, conturate în sărbători şi obiceiuri, repartizate pe zilele calendarului popular.

Calendarul popular este un instrument de măsurat timpul şi de planificare a

activităţilor economice şi spirituale(sărbătorile), în funcţie calendarul astronomic cu cele patru

momente cruciale-solstiţiul de iarnă, echinocţiul de primăvară, solstiţiul de vară şi echinocţiul de

toamnă, dar şi în funcţie de bioritmurile de reproducere ale plantelor şi animalelor.

Ţăranii spuneau despre calendar că este “rânduiala vremii, să ştii când să faci sau când nu

trebuie să faci un lucru. Calendarul ne rostuieşte lucrul şi viaţa”. Şi întrucât elementul central era

starea vremii, care putea influenţa hotărâtor viaţa omului, ţăranul acorda o mare atenţie

sistemului de prevestire a timpului, de citire a semnelor timpului, cosmice şi terestre.

În mentalitatea populară începutul anului este legat de începutul ciclului vegetaţional şi

de reproducţie a unor animale domestice sau sălbatice.Ca urmare începutul anului-Capul Anului-

potrivit calendarului popular era stabilit la 1 martie, odată cu regenerarea întregii naturi, aşa cum

îl sărbătoreau strămoşii noştri daci, antichitatea romană şi lumea Orientului.

Prin reforma calendarului roman la anul 153 î.d.Chr.şi mai apoi de către Iulius Cezar şi

învăţatul Sosigene la anul 46 î.d.Chr.începutul anului este fixat la 1 ianuarie când se suprapune şi

peste sărbătoarea închinată de către romani zeului Ianus Bifrons care privea cu o faţă spre trecut

şi cu alta spre viitor.De atunci-cu unele modificări aduse de către Papa Grigore al XIII-lea la

1582-calendarul civil oficial stabileşte începutul anului la 1 ianuarie,considerat Cap de An. În

raport cu acest Cap de An şi cu cele patru momente astronomice cruciale-solstiţii şi echinocţii-

sărbătorile şi obiceiurile pot fi grupate în tot atâtea cicluri

1.ciclul sărbătorilor de iarnă- solstiţiul de iarnă , în antichitate celebrat prin rituri

închinate renovării timpului şi zeului Mithra,divinitate a soarelui, devenind pentru lumea

creştină momentul sărbătoririi Naşterii lui Iisus,numită în tradiţiile româneşti Crăciun.

2.ciclul sărbătorilor de primăvară-echinocţiul de primăvară-renaşterea

vegetaţiei,reluarea ciclului agrar,marcat în calendarul creştin prin sărbătoarea Paştelui-Învierea

lui Hristos

3.ciclul sărbătorilor de vară-solstiţiul de vară-cu ritualuri consacrate recoltei,în

antichitatea romană sărbători consacrate zeiţei Ceres, zeiţa agriculturii, în calendarul creştin

Înălţarea Domnului la Cer şi Rusaliile-Coborârea Sfântului Duh asupra Apostolilor şi

fondarea Bisericii creştine.

4.ciclul sărbătorilor de toamnă-echinocţiul de toamnă-sărbătoarea plantelor şi

viilor,rituri pastorale,în antichitatea greco-romană era celebrat zeul Dionisos, în calendarul

creştin Naşterea Fecioarei Maria-8 septembrie-Înălţarea Sfintei Cruci-l4 septembrie-Sfânta

Paraschiva-14 octombrie-Sfântul Dumitru-26 octombrie.

Între echinocţii şi solstiţii calendarul popular şi cel creştin înscriu zile ale sfinţilor

protectori ai recoltelor şi animalelor,cărora oamenii comunităţilor tradiţionale le consacră rituri şi

ritualuri,dar şi o serie de interdicţii.

1.Ciclul sărbătorilor de iarnă

Cele 12 zile ale ciclului sărbătorilor de iarnă încep cu Crăciunul-25 decembrie şi se

încheie cu Boboteaza-6 ianuarie-ambele sărbători prefaţate de Ajunuri.

Perioada sărbătorilor de iarnă este împărţită în două subperioade: prima între Crăciun şu

Anul Nou când vin spiritele morţilor printre cei vii şi are loc îngroparea anului vechi, ilustrată

prin practici de pomenire a moşilor şi strămoşilor,cu elemente ale practicilor orgiastice-beţia

simbolizând îngroparea anului-şi cea de a doua subperioadă dintre miezul nopţii de Anul Nou şi

Bobotează, dedicată curăţirii spaţiului de forţele malefice, alungării spiritelor morţilor, practicilor

de propiţiere,de divinaţie şi de profilaxie.

În obiceiurile de iarnă apar diferenţieri zonale datorate ,în mare parte răspândirii diferite

a celor două componente-dacică şi romană aparţinând fondului cultural autohton; în Transilvania

sunt mai frecvente supravieţuirile din fondul cultural romanic, mai evidente în colindatul de la

Crăciun, iar cele traco-dacice mai evidente în zonele extracarparice îndeosebi în Moldova.unde

s-au păstrat jocurile de măşti şi un variat repertoriu de ritualuri la Anul Nou

Crăciunul este o sărbătoare traco-dacică,căreia i s-a suprapus la apariţia creştinismului

sărbătoarea Naşterii lui Iisus.Creştinii au sărbătorit Anul Nou în ziua de Crăciun timp de peste o

mie de ani,în Ţările Române până în secolul al XIX-lea.

Crăciun este un zeu solar specific strămoşilor noştri geto-daci.Apelativul de Moş purtat

de Crăciun sugerează vârsta zeului care trebuie să moară şi să renască la Anul Nou.Prezent în

legendele româneşti ca personaj care face tot ce e posibil să întârzie Naşterea lui Iisus,Crăciun se

căieşte în momentul în care află că pruncul Iisus s-a născut chiar în grajdul lui, cere iertare lui

Dumnezeu şi devine primul sfânt,cel mai bătrân, soţul femeii care a moşit-o pe Maria.

Pentru sărbătorile de iarnă la români aveau loc pregătiri,tăierea porcului la Ignat.-20

decembrie –act care avea şi o semnificaţie rituală,porcul fiind considerat o întruchipare a

spiritului grâului, pregătirea unor alimente rituale-turta din aluat nedospit,colacii,numiţi

colindeţe din aluat dospit,rezervaţi flăcăilor colindători,preoţilor şi pentru împodobirea mesei

de Ajun,covrigii care se dădeau copiilor colindători.

Potrivit credinţelor populare,atunci când cocoşul vestea miezul nopţii,spre Ajunul

Crăciunului spiritele morţilor reveneau printre cei vii.Pentru morţii aşteptaţi să sosească se

impărţeau alimente-turte,prune fierte ,colaci-gesturi purtând aceleaşi semnificaţii ca şi împărţirea

darurilor la Moşi.

Dintre obiceiurile din ciclul sărbătorilor de iarnă cele mai semnificative sunt colindatul

de Crăciun şi uratul cu Pluguşorul de Anul Nou.

La colindat în seara de Crăciun participă copii şi în multe sate din Transilvania ceata de

feciori în Tara Oltului,butca feciorilor între Târnave şi Olt,dubaşi în zona Pădurenilor şi

Hunedoara.Tema principală a colindelor este Naşterea Domnului Iisus Hristos,comparată cu

răsăritul soarelui.Ceata de colindători începea ritualul după apusul soarelui şi îl incheia înainte de

ivirea zorilor.Dacă la casele colindate se aflau şi fete de măritat cetaşii se opreau şi le

jucau.Pentru colindare se dăruiau membrilor cetei mâncare,băutură şi bani,semnificând

răscumpărarea puterii sfinţitoare a ritualului împlinit.În ziua de Crăciun,sau a doua zi din

bunurile căpătate se organiza o masă comună-agapă-la care erau invitate şi fetele împreună cu

părinţii lor.

Din Ajunul Crăciunului şi până în a treia zi a sărbătorii grupuri de 3-4 copii între 10 şi 15 ani

colindau cu Steaua purtând din casă în casă vestea cea mare a Naşterii lui Iisus.

Anul Nou este prima sărbătoare din ciclul calendaristic.Ei i se închină un complex de

rituri,practici şi credinţe pentru invocarea prosperităţii,a fertilităţii,urări de sănătate şi schimbări

benefice în viaţa socială a comunităţii.

La Anul Nou copiii şi flăcăii merg cu Pluguşorul,un evident obicei agrar arhaic care cuprinde

desfăşurarea muncilor agricole, aratul , semănatul şi coptul pâinii.

Un loc important în obiceiurile de Anul Nou îl ocupă jocurile cu măşti ca practică magico-

religioasă cu scopul de a asigura schimbarea anului şi cele dorite în anul care urmează. Masca

animalieră numită turcă, boriţă, capră, brezaie în satele din Transilvania era „reprezentarea în

imaginaţia şi credinţa populară a unei fiinţe din altă lume,născută din nevoia de concret a minţii

omeneşti de a da trup sau înfăţişare materială ideii imaginare a venirii divinităţii printre oameni’-

după cum susţine Traian Herseni.În afara măştilor animaliere-Capră,Turcă,Cerb,Brezaie-cu

rosturi augurale (prevestitoare) şi fertilizatoare, în alaiurile de urători apar şi alte măşti-moşii,

blojul,moşul şi baba, urâţii, matahulele etc.care simbolizează spiritele strămoşilor,venite aparent

în dezordine, făcând vacarm şi tulburând ordinea riturilor şi a gesturilor cutumiare, amestecând

cele două planuri existenţiale-lumea de aici şi lumea de dincolo.Este o manifestare indubitabilă a

cultului strămoşilor care conduce spre ideea că „omul tradiţional,în toate acţiunile sale se simţea

însoţit nu numai de cei vii, prezenţi-actanţii principali ai fiecărui ritual de renovare a timpului-ci

de întregul neam de moşi şi strămoşi”-după cum remarcă etnologa Maria Bocşe.

De Anul Nou se practicau şi obiceiuri cu o arie de răspândire mai restrânsă,cum era colindatul

Vasilcei, întâlnit în Muntenia şi Moldova; colindătorii purtau un cap de porc simbolizând

belşugul, pe care, în timp ce cântau colindul, îl aşezau pe pat în credinţa că va aduce gazdei

belşug.

În ziua de Anul Nou se merge cu Sorcova, pentru a ura gazdelor noroc şi sănătate în anul în

care au intrat.

Ciclul sărbătorilor de renovare a anului era considerat momentul cel mai potrivit pentru a afla,

prin practici magice de divinaţie, invocând puterea spiritelor, cum va fi vremea în anul care va

urma, dacă oamenii vor fi sănătoşi sau bolnavi, dacă va fi război sau pace, dacă fetele se vor

mărita şi cum va arăta soţul. Între aceste practici s-au păstrat până astăzi Calendarul de ceapă,

Sânvăsiile,Vergelatul,ultimul un obicei care se practică încă frecvent în unele sate din

Transilvania.

În obiceiurile de Anul Nou nu lipsesc actele de propiţiere-felicitări,urări de fericire,sănătate şi

belşug.

În perioada cuprinsă între Anul Nou şi Bobotează se efectuau acte rituale de profilaxie şi

purificare,de alungare a spiritelor malefice, practici menite să înnoiască anul. În Moldova şi în

Transilvania,curăţirea spaţiului de forţele malefice ale iernii se efectua la Bobotează printr-un

ritual numit chiraleisa, practicat de către băieţi între 7-12, constituiţi în grupuri care cutreierau

satul mergând din casă în casă, în vacarm de tălăngi, bice şi buhaie şi cântând „Chiraleisa,

Doamne/ Grâu de primăvară/ Şi- pod şi-n cămară/ şi pe prispă afară”. Ca obiecte simbol, copiii

purtau plante magice la căciuli: busuioc, brad, vâsc şi cârcei de salcie, iar în mâini bastoane din

lemn de alun, invocau belşugul caselor şi al ogoarelor, aruncând în ariile gospodăriilor „ pana de

la Chiraleisa”, care le împodobea căciulile. În urma grupurilor de copii preotul mergea din casă

în casă, boteza oamenii şi casele, cântând troparul „ În Iordan botezându-te Tu Doamne,

închinarea Treimii s-a arătat”.

Boboteaza-6 ianuarie-când se celebrează Naşterea spirituală a Domnului Iisus este ultima

sărbătoare a ciclului sărbătorilor de iarnă, marcată de forţa purificatoare a apei sfinţite –

Agheasma Mare.

2.Ciclul sărbătorilor de primăvară

În calendarul popular timpul ritual al înnoirii anului agrar cuprinde două perioade distincte

-zilele Babei între Mărţişor şi Măcinici-1-9 martie-când,prin acte rituale şi practici

magice,sunt redate simbolic degradarea ,îmbătrânirea şi moartea timpului vechi

-zilele Moşilor între Măcinici şi Alexi-9-17 martie în care practicile sunt de purificare a

timpului şi spaţiului

Situată la mijlocul intervalului ziua de 9 martie păstrează amintirea celebrării anului agrar

prin prepararea alimentelor rituale-Măcinicii,Bradoşii,Sfinţii-,aşteptarea spiritelor morţilor cu

mese întinse la focurile de Măcinici.

Sărbători specifice începutului de an nou agrar sunt concentrate şi la Lăsatul secului,care în

funcţie de calculul pascal-de Paşte-cade la o dată variabilă între 1 februarie şi 8 martie.Lăsatul

secului alcătuieşte un ciclu de sărbători conţinând practici specifice renovării sau schimbării

timpului,format din două săptămâni,prima denumită Săptămâna Nebunilor, suprapusă

Săptămânii Brânzei din calendarul creştin-o perioadă de îmbătrânire şi degradare a timpului

evidenţiată prin practici în care apar personaje mascate şi elemente orgiastice, şi ce de a doua

denumită Săptămâna Caii lui Sântoader-prima săptămână din Postul Paştelui-o perioadă de

practici de purificare a spaţiului,de recâştigare a armoniei şi echilibrului cu ajutorul celui mai

temut personaj mitologic românesc,Sântoaderul cu caii lui înfricoşători.Practicile cultice erau

dublate de cele practice pornirea plugului la început de an nou agrar şi cele de la Sângeorz-23

aprilie-la începutul anului pastoral cu practici de apărarea manei vitelor.

Cel mai important prag între anotimpuri este reprezentat de Paşte,cea mai mare sărbătoare a

creştinătăţii,stabilită de biserică în anotimpul primăverii ,care aduce bucuria trecerii de la iarnă la

vară,dar şi aceea a triumfului credinţei.Învierea Domnului-după ce a dobândit pentru oameni

iertarea păcatului strămoşesc prin suprema jertfă de sine şi Răstignirea pe Cruce-înseamnă

Apoteoza lui Hristos,a Luminii ,a Revelaţiei,a Cunoştinţei. Marea sărbătoare creştină se

încadrează modelului preistoric universal de renaştere simbolică a timpului şi a spaţiului prin

jertfa divinităţii adorate, substituită printr-un obiect –totem, printr-o fiinţă umană,un animal,

arbore sau plantă alimentară-după cum relevă etnologul Ion Ghinoiu. În arealul nostru cultural

sacrificiile umane au fost înlocuite cu substitute antropomorfe-colăcei în formă de 8, amintind

trupul uman-cosmomorfe-pasca rotundă şi aurie,unsă cu gălbenuş de ou,simbolizând prin formă

şi culoare,soarele-dendromorfe-colăcei în formă de brăduleţ-cu sacrificii animaliere-mielul de

Paşti,ouă roşii,diferite plante alimentare sau textile-grâu, secară, cânepă-şi magice,aromatice-

busuiocul,calapărul,considerate Florile Domnului,aducătoare de sănătate şi armonie prin puterea

lor vindecătoare.

Timpul celor 14 zile de sărbători pascale are similitudini cu cele 12 zile solstiţiale de iarnă de

la Naşterea Domnului la Bobotează,ambele cu ritualuri legate de renovare şi schimbare.După

Duminica Floriilor,Săptămâna Patimilor reprezintă degradarea treptată a timpului,apropierea

stării de haos,mormintele se deschid,sufletele morţilor se întorc acasă în ziua de Joimari,Iisus

este trădat ,îndură supliciul şi răstignirea.Intreaga săptămână este încărcată de rituri de invocare a

iertării şi a bunăvoinţei Dumnezeirii.

După Învierea Domnului , lumina, căldura soarelui, bucuria triumfului credinţei restabilesc

armonia, pacea şi împăcarea oamenilor cu Dumnezeu, ilustrată în practicile din Săptămâna

Luminată-între Duminica Paştilor şi Duminica Tomii-de împăcare între oameni,de iertare a

pricinilor,de bună înţelegere,exprimate cu ocazia vizitelor de copii la părinţi,de fini la naşi etc.În

acestă perioadaă se desfăşoară Junii Braşovului,un complex de ritualuri romăneşti în care

practicile precreştine şi cele creştine s-au influenţat reciproc pentru a reda ideea universală a

morţii şi naşterii anuale a timpului calendaristic.

La mijlocul primăverii cea mai mare sărbătoare era considerată în tradiţiile populare româneşti

aceea a Sfântului Mare Mucenic Gheorghe-23 aprilie numit în obiceiurile populare

Sângeorzul,care împreună cu cealată divinitate străveche,Sâmedrul ,peste care s-a suprapus

sărbătoarea creştină a Sfântului Mare Mucenic -26 octombrie împarte anul pastoral în două

anotimpuri,vara pastorală între Sângeorz şi Sâmedru şi iarna pastorală între Sâmedru şi

Sângeorz,între 26 octombrie şi 23 aprilie.Ei poartă la brâu cheile anului cu care Sângeorzul

închide iarna şi deschide vara la 23 aprilie,iar Sâmedru închide vara şi deschide

iarna.Sângeorzul este apărătorul animalelor şi al vitelor.Întreaga săptămână care urma până la

Armindeni cuprindea rituri, practici, gesturi menite să asigure protecţia casei, a familiei,a

animalelor din gospodărie şi a rodului ogoarelor.

La 1 mai,ultima sărbătoare de primăvară,numită în satele româneşti şi Capul verii,lumea

creştină celebrează pe Proorocul Ieremia,după al cărui nume i s-a zis acestei zile

Armindeni,sărbătoare cu străvechi rădăcini autohtone legată de cultul dendrolatric,al invocării

arborilor pentru înlăturarea spiritelor malefice.La porţi, la uşi sau în bătătură se puneau ramuri de

arbori verzi,numite Armindeni,care rămâneau acolo până când vine grâul nou,atunci Armindenul

este tăiat ,se face foc cu el şi se coace pâine nouă.

3.Ciclul sărbătorilor de vară

Principalele sărbători de vară se împart în două categorii

-cu dată fixă-Sânzienele şi Sân-Petru

-cu dată mobilă-Înălţarea Domnului ţi Rusaliile

Sărbătoarea Sânzienelor-Drăgaica în sudul şi răsăritul ţării- 24 iunie- marchează solstiţiul de

vară,perioada de maximă intensitate a naturii şi a energiei solare.Solstiţiul de vară este indicat

prin două repere importante,înflorirea sânzienelor şi amuţirea cucului.Are loc,ca practică ce

marchează locul sărbătorii în calendarul popular,culegerea rituală a plantelor de leac şi este

prilejul a numeroase practici de divinaţie,de prospectare magică a viitorului.

Calendarul creştin consemnează la această dată Naşterea Sfântului Ioan Botezătorul.

Sân-Petru-în calendarul creştin Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel-sărbătorit la 29 iunie este

mâna dreaptă a lui Dumnezeu, are în păstrare cheile raiului, este mai mare peste grânarele curţii

Dumnezeieşti, apără ogoarele de grindină dar poate şi pedepsi cu vijelie şi piatră pe oameni.

Conform calendarului religios,românii celebrează Înălţarea Domnului, în cea de a 40-a zi de

la Înviere,în a şasea joi după Paşti.O străveche legendă populară spune că un vrednic ţăran pe

nume Ispas în timp ce-şi lucra ţarina l-a văzut pe Iisus înălţându-se la cer de aceea în calendarul

popular sărbătoarea este numită Ispasul.

Rusaliile sau Cincizecimea este marea sărbătoare creştină care comemorează Coborârea

Sfântului Duh deasupra apostolilor la 50 de zile de la Învierea lui Hristos.Această mare

sărbătoare creştină a fost grefată peste alte celebrări precreştine,marcate prin practici de

comemorare,în ajunul acestei sărbători ,a morţilor prin ofrande de pâine rituală, de colaci,

prescuri şi flori, însăşi denumirea de Rusalii venind de la sărbătoarea latină Rosalia, adică

sărbătoarea rozelor,zi de pomenire a celor dispăruţi în altă Cealaltă Lume.Acum spiritele

morţilor,venite la Joimari,trebuiau împăcate şi determinate să se întoarcă de bună voie la locurile

lor. Ca urmare la Moşii de Rusalii se acorda o mare atenţie pomenilor constând din ulcele

umplute cu apă sau băutură,mâncare gătită,colaci,împărţite pentru morţii din familie ,pe la

rude,vecini.

La Rusalii în satele româneşti din Transilvania se organiza un străvechi obicei numit Boul

înstruţat.Cetele de feciori alegeau un bou frumos pe care îl purificau cu apă neîncepută,îi

puneau cununi din flori de câmp la gât,clopoţei în coarne,iar fetele îl îmbrăcau cu feţe de masă şi

covoare alese în războiul de ţesut.Îndrumat de vătaful Cetei de Feciori, alaiul, feciori şi fete

ducea Boul înstruţat din gospodărie în gospodărie ca un colindat al împlinirii roadelor .Întregul

alai era împrorat cu apă neîncepută şi cu boabe de grâu,ca invocare a ploilor fertile,a roadelor şi a

prosperităţii.

O altă componentă precreştină a ritualurilor îndătinate la Rusalii este Jocul Căluşarilor,al

cărui nume pare a fi legat de cultul calului,simbol solar şi geniu al vegetaţiei,având şi funcţia de

psihopomp-călăuză a sufletelor în Cealaltă Lume.Potrivit lui Dimitrie Cantemir acest joc avea

funcţie magică de vindecare a bolilor provocate de iele.Ceata Căluşarilor se constituia în ajunul

sărbătorii Rusaliilor,în mare taină şi sub jurământ,având drept însemn magic steagul ,lung de

două ori statul unui om şi o năframă neagră rămasă de la o femeie de curând decedată,care

semnifica investirea lor cu forţe magice ,dobândite de la cei plecaţi în Cealaltă Lume, necesare

pentru a învinge spiritele malefice şi bolile.Dansul Căluşarilor se desfăşura timp de 6-12 zile în

fiecare gospodărie,copiii erau luaţi în braţe în sens profilactic,cu bastoanele se schiţau gesturi de

luptă împotriva agresiunilor spiritelor văzduhului.

Calendarul creştin conţine şi o serie de sărbători praznicale menite să cinstească memoria

Maicii Domnului şi a lui Iisus,Schimbarea la Faţă-6 august-Adormirea Maicii Domnului,apoi

Naşterea Maicii Domnului-8 septembrie şi Intrarea Maicii Domnului în Biserică-21 noiembrie.

4.Ciclul sărbătorilor de toamnă sunt concentrate în jurul sărbătorii Înălţarea Sfintei Cruci

la 14 septembrie,care marchează echinocţiul de toamnă,după care sunt celebraţi sfinţii toamnei-

Sf.Paraschiva-14 octombrie şi Sf.Dumitru-26 octombrie.

Când timpul îmbătrânit se apropie de sfârşitul ciclului calendaristic,satele tradiţionale

sarbătoreau Sâmedrul,străveche sărbătoare autohtonă,închinată unei divinităţi protectoare a

îndeletnicirilor pastorale, peste care calendarul creştin ortodox a suprapus ziua de comemorare a

Sfântului Dimitrie al Tesalonicului,supranumit Izvorâtorul de mir.Sâmedrul reprezenta începutul

sărbătorilor sfinţilor bătrâni,Sâmedru,Sânt Andrei,Sânt Nicoară şi Crăciunul,sfinţi care asigurau

echilibrul anului,al sărbătorilor,practicilor,riturilor rânduite la cap de iarnă.În ţinuturile de sud

ale ţării şi în sudul Transilvaniei se făcea aşa numitul Foc al lui Sâmedru,un rit solar cu

profunde semnificaţii agro-pastorale,în care divinitatea carpatică are ca substitut vegetal

bradul,aprins în seara de 25 octombrie.La Sâmedru se organizau vestitele Târguri de

Sâmmedru,ocazii pentru schimburile economice dar şi culturale între satele,zonele şi ţinuturile

carpatice.

Capul iernii,adică prima zi a lunii decembrie este precedată de sărbătoarea Sfântului Andrei-

30 noiembrie-Apostolul lui Hristos,care a venit să creştineze

ţinutul strămoşilor noştri geţi de la Dunăre.Calendarul popular celebrează pe Sânt Andrei,-

Andrea-divinitate autohtonă cunoscută în tradiţiile populare ca Patronul Lupilor.În plan

mitologic Sânt Andrei era considerat cel mai mare peste vite şi fiare.Această zi era respectată

pentru apărarea vitelor de urşi,de lupi şi de alte jivine ale pădurii,pentru paza caselor şi a

familiilor de strigoi printr-o serie de interdicţii.Împotriva forţelor malefice se consuma usturoi,cu

care se şi ungeau uşile,ferestrele,gardurile,porţile.Fetele săvârşeau practici de divinaţie,de

prevestire pentru a-şi visa ursitul.Un obicei al nopţii de Sânt Andrei era şi acela al păzirii

usturoiului,care, apoi,avea proprietăţi magice,se planta primăvara şi era păstrat de leac la oameni

şi la vite,sau ca panaceau apotropaic în călătoriile lungi. Atât calendarul popular cât şi cel

religios înscriu,între solstiţii şi echinocţii,un Pantheon de sfinţi,protectori ai recoltelor şi

oamenilor.

Reluate ciclic,în fiecare an,obiceiurile şi sărbătorile sunt momente de referinţă în viaţa

spirituală şi culturală a poporului român,constituind totodată elemente ale identităţii

etnice,comune întregului spaţiu de etnogeneză al poporului român.

ICOANELE PE STICLĂ

Icoana–gr.eikon-chip,reprezentare-este imaginea sacră, redată în conformitate cu Erminiile

(canoanele) iconografiei bizantine (o artă sacră, considerată ca fiind „cea mai curată formă de

artă religioasă pe care a cunoscut-o creştinismul”). Icoana a apărut în Imperiul Bizantin, dar îşi

are începuturile în pictura paleocreştină, îmbogăţită cu elemente luate din arta clasică greacă şi

din arta elenistică a Egiptului.

Principiul călăuzitor în dezvoltarea iconografiei bizantine a fost credinţa creştină, creatorii ei

remarcându-se printr-o profundă credinţă.

Acceptarea icoanei ca obiect de cult, specific ortodoxiei este condiţionată de asemănarea cu

arhetipul ei, modelul iniţial, atribuit de tradiţia Bisericii evanghelistului Luca..

Potrivit iconografiei bizantine, icoanele reprezintă persoanele şi evenimentele sfinte pe

suporturi de lemn, pe perete, pe pânză, pe sticlă. Pe perete apar sub formă de fresce şi mozaicuri.

Persoanele sfinte înfăţişate sunt:

Iisus Hristos,

Maica Domnului,

Sfântul Ioan Botezătorul,

Cele nouă cete ale sfinţilor îngeri, împărţite în trei triade, fiecare triadă, fiind

alcătuită din trei cete

-prima triadă-serafimi, heruvimi şi tronuri

-a doua ierarhie-domnii, puteri şi stăpânii

-a treia ierarhie-începătorii, arhangheli şi îngeri

Cele şase cete de sfinţi-apostoli, mucenici, proroci, ierarhi, cuvioşi şi drepţi

Evenimentele sfinte sunt scene inspirate mai alesdin viaţa Mântuitorului şi a Maicii Sale şi

din Vieţile Sfinţilor.Uneori apar în compoziţie şi persoane care nu au dobândit sfinţenia, pentru

că descrierea anumitor episoade necesită prezenţa lor aşa cum ar fi cea a bogatului nemilostiv şi

a săracului Lazăr sau a lui Iuda, care l-a vândut pe Hristos.

Pictorul de icoane respectă şi redă întocmai chipul dintâi al sfinţilor aşa cum îl fixează

canoanele iconografice cuprinse în Erminiile bizantine-manuale de pictură sacră care au

circulat în lumea bizantină şi post-bizantină până în secolul al XIX-lea. Erminiile descriu

înfăţişarea fiecărui sfânt, indicând cum trebuie să fie pictat.

Imaginea persoanelor sfinte este redată în icoană sub forma unor trupuri astrale, cu trăsături

care exprimă asceza, descărnate, într-o atitudine hieratică, rigidă pentru a nu sugera mişcarea

vieţii..Personajele sunt pictate pe un fond de aur-culoare pe care nu o întâlnim în natură-un spaţiu

transcedental care desprinde corpurile de tot ce este lumesc şi creează o deplină seninătate

spirituală.

Icoana este oglinda lumii nevăzute şi evită tot ce aminteşte lumea văzută, perceptibilă cu

simţurile noastre.

Pictura murală şi icoanele în Biserica ortodoxă

Bisericile de rit ortodox au trei încăperi, pronaos, naos şi altar, cu picturi în tehnica frescei,

reprezentând persoanele sfinte şi evenimentele sfinte, repartizate potrivit tematicii iconografice

bizantine.In altar sunt pictate scene din Ciclul Liturgic-Dumnezeiasca Liturghie,

Impărtăşirea Apostolilor şi Sfinţii Ierarhi.Altarul este despărţit de naos printr-un iconostas ,de

obicei din lemn sculptat,pe care sunt 41 de icoane aşezate după canon,în registre orizontale,în

registrul inferior icoanele împărăteşti-Iisus Hristos şi Maica Domnului cu Pruncul. Pe uşile

altarului se pictează,central Bunavestire,iar pe cele laterale Arhanghelii, Mihail şi Gavriil,în

registrul median icoane ale celor douăsprezece praznice împărăteşti, iar în registrul superior

icoanele Apostolilor.Partea superioară a iconostasului este încununată de Ochiul lui Dumnezeu

Tatăl.

Principalele icoane ale ciclului preznical, pe care deseori le întâlnim reprezentate împreună

în icoanele pe sticlă în aşa-numitul Prăznicar-sunt:

1-Buna Vestire

2-Naşterea lui Hristos

3-Botezul Domnului

4-Întâmpinarea Domnului

5-Schimbarea la Faţă

6-Învierea lui Lazăr

7-Intrarea în Ierusalim

8-Răstignirea

9-Învierea

10-Înălţarea

11-Cincizecimea

12-Adormirea Maicii Domnului

Icoanele pe sticlă

Începuturile picturii pe sticlă în Transilvania s-au produs în prima jumătate a secolului al

XVIII-lea sub influenţa fenomenului respectiv central european. În timp ce pictura pe sticlă din

centrul Europei abordează şi tematica laică în afara celei dominant religioasă de esenţă catolică,

în Transilvania icoanele pe sticlă adoptă iconografia ortodoxă de provenienţă bizantină

Primul centru românesc unde s-a pictat pe sticlă a fost Nicula ,un sat situat la 50 de km. de

Cluj,unde la 15 februarie 1694 icoana Maicii Domnului, pictată pe lemn de preotul Luca din

Iclod a lăcrimat când militarii Regimentului de cavalerie Hohenzollern au intrat în

biserică.Această minune a făcut ca Mânăstire Nicula să devină loc de pelerinaj .Aici vin şi

colportori ai centrelor de iconari din Austria şi Boemia unde existenţa manufacturilor de sticlă a

favorizat apariţia picturii pe sticlă. De la aceşti colportori, ţăranii-iconari din nordul Transilvaniei

au preluat şi au aplicat tehnica picturii pe sticlă, de provenienţă catolică, specifică Europei

Centrale.

În sudul Transilvaniei, însă, predomină iconografia bizantină receptată de zugravii

transilvăneni prin intermediul icoanelor de provenienţă rusă venite prin Moldova, al celor

greceşti de la Muntele Athos venite prin Tara Românească şi sârbeşti venite prin Banat.

Apariţia icoanelor pe sticlă în Transilvania a fos favorizată de existenţa glăjăriilor la Arpaşul

de Sus, Porumbacu şi în alte centre,unde sticla se obţinea folosind ca materii prime potasiul,

nisipul de cuarţ şi piatra de var. Sticla conţinea bule de aer şi datorită întinderii şi călcării

manuale a pastei se produceau inegalităţi în grosimea suprafeţei, ce apar sub formă de ondulaţii

provocând o extraordinară sclipire a sticlei.

a.Materiale şe tehnică de lucru

Suportul icoanei poate fi lemnul sau sticla. Icoana pe sticlă foloseşte sticla atât ca suport cât şi

ca strat protector.

Faze ale picturii pe sticlă

1-Trasarea contururilor cu culoare neagră preparată din negru de fum, zeamă subţire de

clei cu adaos de piatră acră sau gălbenuş de ou diluat cu alcool,denumită local chindruţ.Desenul

ce formează urzeala icoanei se trasează după model-izvod, tipar-cu o pensulă moale sau cu pana

de gâscă.

2-Executarea desenelor interioare de detaliu şi punerea petelor de culoare de

dimensiune mică.

3-Completarea suprafeţelor cu culoare-se face după uscarea desenului.Culorile se aplică

succesiv, în ordinea inversă decât la pictura pe suport netransparent.Vopselele erau preparate din

coloranţi naturali denumiţi teruri-pământuri, procuraţi direct din natură sau de la prăvălii şi

negustori ambulanţi.

-albul se obţine din piatră de var

-galben şi ocru din pământ galben

-roşu din miniu de plumb

-verdele din oxid de cupru

-brun şi violet din mangan

-albastrul din săruri de cobalt sau carbonat de cupru

Tehnica de obţinere a pigmenţilor

Bulgării sau prafurile de pigmenţi se frecau pe o lespede de granit sau marmură cu o altă piatră

dură până se obţinea o pudră fină. Pudra se amesteca cu emulsie tempera preparată din:

-soluţie de clei animal rezultată din fierberea oaselor de iepure sau a unor bucăţi de piele de

oaie

-gălbenuş de ou amestecat cu ulei de in la care se adaugă fiere de bou sau oţet pentru a evita

alterarea

Culorile preparate prin aceste tehnici aveau o transparenţă care a dispărut odată cu folosirea

lianţilor chimici care dau tonuri stridente şi uniforme.

În afara culorilor obişnuite în compoziţia icoanei intra şi foiţa de aur care dă strălucire

nimburilor,veşmintelor,obiectelor simbol-Crucea,Sfântul Potir.

Culorile se aşterneau pe suprafaţa sticlei cu o pensulă denumită malstock. După ce stratul de

culoare se usca dosul picturii se ungea cu terebentină ca strat protector.

4-Ultima fază de lucru era înrămarea .Ramele erau simple sau profilate cu câteva caneluri şi

vopsite cu brun.Pe dosul ramei se fixa un capac din lemn, protector, gros de 2-3 cm.

b. Tematica icoanelor

La începutul picturii pe sticlă, în centrele Nicula şi Gherla predomină reprezentarea Maicii

Domnului şi scene din viaţa sa: Naşterea Precistei, Adormirea Maicii Domnului, Încoronarea

Maicii Domnului, Intrarea în Biserică a Maicii Domnului.

Când pictura pe sticlă s-a răspândit în tot Ardealul,tematica s-a adaptat cerinţelor clienţilor

ţărani interesaţi mai ales de sfinţii patronimici şi de sfinţii protectori ai sănătăţii,ai casei,ai vitelor

şi recoltelor:Sf.Ilie,Sf.Haralambie, Sf.Gheorghe, Sf.Ioan,Sf.Nicolae.

Pentru iconarii din Nicula principala sursă de inspiraţie erau xilogravurile –icoane tipărite pe

hârtie-lucrate de ţărani din satul vecin Hăjdate,meşteşug importat din tiparniţele de la Neamţ

Desenele gravurilor erau folosite adesea ca decalc de către iconarii din Nicula,Scheii

Braşovului,Valea Sebeşului,Mărginimea Sibiului.Xilogravurile circulau paralel cu icoanele pe

sticlă în secolele XVII-XIX

In sudul Ardealului se afirmă puternic iconografia bizantină în arta picturii icoanelor pe sticlă,

reflectată în calităţile grafice şi într-o sumedenie de detalii vestimentare.Principala sursă de

inspiraţie a zugravilor transilvăneni de icoane pe sticlă de factură bizantină a fost interiorul

bisericilor ortodoxe săteşti,cu pictura lor murală şi- după cum am arătat mai sus- icoanele pe

lemn ruseşti, greceşti şi sârbeşti care circulau şi în Transilvania, zugrăvite de meşteri care

respectau canoanele Erminiilor.

În a doua jumătate a secolului al XIX-lea se dezvoltă icoana narativă, incluzând elementul

folcloric, preponderent, iar temele sunt tratate cu o mare libertate faţă de canoanele bisericeşti. În

această perioadă se ridică talente puternice, care se îndepărtează de canoanele izvodului şi

creează o artă autentic românească, inspirată din tezaurul folclorului nostru.

c. Centre de iconari

1-Icoanele de Nicula

Satul Nicula este un sat specializat de iconari unde meşteşugul picturii pe sticlă se practica în

mici ateliere de familie încă din secolul al XVIII-lea Erau şi familii care se ocupau cu vânzarea

icoanelor.Unii meşteri din Nicula au migrat spre alte zone ale Transilvaniei unde s-au stabilit şi

au format mici ateliere de pictat icoane pe sticlă,lângă Făgăraş,în Scheii Braşovului,Alba Iulia.

Trăsătura comună a icoanelor de Nicula este maxima simplificare a formelor,limitarea

desenului la liniile esnţiale.Coloritul are ca dominant acordul roşu-alb-negru, comun tuturor

icoanelor vechi de Nicula, punând astfel în evidenţă personajul ca element principal, roşul pentru

veşminte, albul pentru faţă şi mâini, negrul pentru încadrarea feţei. De obicei scenele şi portretele

icoanelor vechi sunt încadrate pe trei laturi de un chenar pe care se înscriu un fel de zăluţe care

imită motivul frânghiei, simbol al eternităţii.

Dintre toate centrele de iconari, Nicula e singurul care a dat icoanelor cele mai evidente calităţi

picturale.

În tematica icoanelor de Nicula predomină Maica Domnului,de obicei cu Pruncul în braţe şi

Maica jalnică, ciclul cristologic: Naşterea lui Iisus, Botezul lui Iisus, Răstignirea, Învierea,

portretele sfinţilor protectori, iar ca scene din Vechiul Testament doar Adam şi Eva şi Masa

raiului.

.

2.Icoanele din Iernuţeni,centru aflat lângă Cluj

Se caracterizează prin formatul mare 60x47,60x40 cm., fondul alcătuit în întregime din foiţă de

aur, presărat cu flori multicolore în formă stelară şi prin datarea lor în litere chirilice.

Culoarea este dominată de tonuri de bleu-gri,de alb cu gri,de roşu vişiniu şi verde-oliv.

Temele iconografice folosite sunt sfinţii protectori, Arhanghelii, Sf.Nicolae şi Maica

Domnului cu Pruncul,Iisus Învăţător, Sf.Treime

3-Icoanele din Scheii Braşovului

Unii iconari din Nicula s-au stabilit în Scheii Braşovului.Primul iconar niculean atestat în Schei

a fost pe la începutul secolului al XIX-lea Ghimbă,fiul său fiind cunoscut sub numele de

Ghimbăşanu Iconaru.

Producţia de vârf a icoanelor de Schei a fost în a doua jumătate a secolului al XIX-lea când se

lucra în serie în ateliere mici de doi-trei iconari

Caracteristicile icoanelor de Schei sunt schematizarea desenului şi decorativismul coloritului

dus la extrem.Se folosesc pigmenţi de provenienţă industrială,iar în prima jumătate a secolului

XX culori de ulei.

Sticla procurată iniţial de la glăjăria din Râşnov a fost înlocuită cu sticla de provenienţă

industrială,perfect plană.

Coloritul este viu ,cu tonuri violente de roşu,galben,portocaliu,albastru,auriu,subordonat

decorativismului.

În tematica icoanelor din Schei apare frecvent Maica Domnului sub forma neobişnuită a

mamei alăptându-şi Pruncul şi cu o salbă de aur,asemenea celor purtate de femeile avute din

Ţara Românească. Frecvent apar sfinţii protectori,un loc important ocupându-l Sf.Ilie, ca sfânt

protector al recoltei.Mai întâlnim Botezul şi Naşterea lui Iisus, ultima îmbogăţită cu elemente

folclorice-cioban cântând din fluier şi mergând în urma oilor,sau cioban mestecând mămăliga.

Icoanele din Schei s-au răspândit în zona Făgăraşului până în Mărginimea Sibiului,colportate

de către negustorii ambulanţi din satele Vlădeni şi Ţânţari din Tara Bârsei.

4.Icoanele din jurul Făgăraşului şi din Tara Oltului

Sticla pentru meşterii iconari a fost oferită aici de glăjăriile din Arpaşu de Sus,

Porumbacu,Tălmaciu,Curţişoara.

În Tara .Oltului se ridică o pleiadă de zugravi pe lângă meşterii veniţi din Tara Românească să

zugrăvească bisericile ortodoxe ca răspuns la tendinţele de catolicizare ale habsburgilor.Alţi

meşteri şi-au făcut ucenicia în Ţara Românească.

Pictura pe sticlă a fost adusă şi de meşteri din Nicula.La sfârşitul secolului al XVIII-lea se

stabileşte în satul Galaţi de lângă Făgăraş primul zugrav venit din Nicula, pe nume Ioan Pop

Moldovan-1774-1869-care formează mulţi pictori de biserici şi de icoane pe sticlă .În anul 1808

se mută la Făgăraş şi de aici în Scheii Braşovului în 1818 unde lucrează până la moarte.

Tot în satul Galaţi se stabileşte zugravul Tamaş cu soţia veniţi din Nicula , dar care se

adaptează la coloritul mult mai viu şi la preferinţele tematice ale zonei.El măreşte compoziţiile la

dimensiunile cerute în Tara Oltului..

In pictura pe sticlă din Ţara Oltului s-au manifestat două curente distincte: cel al zugravilor

profesionişti de pictură murală care vor influenţa pictura pe sticlă a lui Savu Moga şi curentul

pictorilor –ţărani care practică o pictură derivată din cea de la Nicula adusă de meşterii veniţi

aici.

Caracteristica icoanelor pe sticlă din Ţara Oltullui este îmbinarea fericită şi echilibrată între

tema religioasă,detaliul etnografic şi motivul ornamental,cerul de noapte luminat de câteva stele

printre care sunt semănate flori mari roşii precum şi draperii roşii cu falduri strânse în colţurile

superioare ale cadrului.

Temele iconografice preferate ale pictorilor de icoane din Ţara Oltului sunt: Sf.Ilie aruncând

cojocul lui Eliseu care ară cu un plug de lemn, Sf.Paraschiva, Maica Domnului Jalnică.

Pictura pe sticlă din Ţara Oltului a culminat cu opera celor doi mari pictori populari Savu

Moga şi Matei Ţimforea.

Cel mai renumit iconar al Ţării Oltului,care a activat în a doua jumătate a secolului al XIX-lea

a fost Savu Moga -1816-1899, venit din nordul Transilvaniei, care aduce în pictura pe sticlă ceva

din somptuozitatea artei bizantine datorită contactului cu mediul artistic din Ţara Românească,

răspândit de zugravii de biserici.A lucrat după izvoade dar şi din imaginaţie.A introdus predilect

elementul folcloric,femei cu legători de cap caracteristice zonei Făgăraşului şi păstori în costum

tradiţional în scena Naşterea lui Iisus. Pictura sa se caracterizează prin fastul deosebit al

culorilor şi scenelor care aminteşte de pictura bizantină; foloseşte mult aur ceea ce dă un aspect

preţios picturii sale. Frecvent foloseşte culorile complementare, roşu şi verde.O altă caracteristică

a sa este reprezentarea sfinţilor cu multe podoabe.După 1860 se constată o schimbare în paleta

coloristică a sa cu înclinare spre folosirea foiţei argintii.Temele preferate sunt portretele de

sfinţi,Sf.Gheorghe,Sf.Ilie,scenele din viaţa lui Iisus,din viaţa Fecioarei Maria

Un alt mare pictor de icoane din Ţara Oltului a fost Matei Purcariu-Ţimforea-1836-1906-

originar din satul Cârţişoara unde a fost ţăran iobag pe moşia contelui Teleki Oliver. A învăţat

meşteşugul de la tatăl său. Nu a părăsit niciodată satul său, singurele surse de inspiraţie fiind

xilogravurile, cărţile bisericeşti ilustrate, icoanele şi frescele din biserica satului.Renumele i l-au

creat icoanele cu tema Judecata de apoi în care se afirmă ca un fin observator al moravurilor,

însuşirilor şi păcatelor lumii din preajma sa, ilustrate prin zeci şi chiar sute de personaje dispuse

în registre orizontale reprezentând raiul, pământul şi iadul.Icoanele sale au şi valoare

etnografică prin bogăţia de elemente din viaţa satului, case şi biserici, ţărani în costume

tradiţionale, orăşeni îmbrăcaţi după moda timpului.

5.Pictura pe sticlă din Valea Sebeşului cu centrele Lancrăm,Sebeşel,Săsciori,Laz,Căpâlna

şi Răhău.

Cea mai veche tradiţie în pictura pe sticlă o întâlnim în satul Lancrăm,unde exista o mânăstire

construită înainte de 1562 de către boieri pribegi din Tara Românească,care au adus cu ei

iconografia şi formele stilistice bizantine.Icoanele din acest centru sunt transpuneri pe sticlă ale

icoanelor pe lemn.

Cel mai productiv centru de pictură din această zonă a fost satul Laz,unde fiica penultimului

iconar, Ilie Poenaru, pe nume Maria a transformat gospodăria într-un muzeu care adăposteşte o

colecţie a celor nouă zugravi ce poartă acest nume.Unul dintre ei, Simion Poenaru introduce în

Laz compoziţia Prăznicarului cu scena centrală a Învierii,înconjurată de 12 scene mici ilustrând

praznicele, principalele sărbători ortodoxe de peste an.

6.Icoanele din Banat

In Banat au circulat icoane din Nicula dar şi din Sandl-Austria, furnizate mânăstirii de la Radna

pentru pelerinii veniţi la onomasticile Sf.Marii.

Un grup aparte îl formează icoanele cu ornamentele şlefuite şi gravate cu acizi, cu pictură pe

fond de oglindă, răspândite în unele sate banăţene odată cu sosirea unor mari grupuri de

populaţie imigrate din Boemia şi Moravia.

10. ARHITECTURA PE TERITORIUL ROMÂNIEI

1.Arhitectura populară

1.1. Casa tradiţională

Într-un capitol anterior ne-am referit la casa tradiţională privită sub aspectul ei funcţional,

acela de locuinţă. În acest capitol abordăm casa din punct de vedere arhitectural: materiale şi

tehnici de construcţie, elemente componente şi modalităţi de exprimare artistică, tipuri de case

potrivit celor două criterii de bază: elevaţia şi planul.

1.1.1.Tipuri de case

După elevaţie diferenţiem două tipuri de case: a.case pe un nivel şi b.case pe două nivele.

Cea mai veche şi mai răspândită în toate regiunile ţării noastre este casa pe un singur nivel.

Potrivit planului, cel de al doilea criteriu de clasificare, casa pe un singur nivel s-a dezvoltat pe

orizontală, din casa cu o singură încăpere până la casa cu patru încăperi înscrise într-un plan

dreptunghiular.

Casa cu o singură încăpere (monocelulară) a fost tipul cel mai vechi care a evoluat rapid spre

casa cu două încăperi. Tipul da casă cu două încăperi cunoaşte variantele:

a.casa cu tindă

b. casa cu cămară

Casa cu două încăperi este tipul arhaic al casei pe o arie întinsă a Europei. O întâlnim la albanezi,

bulgari, unguri, ucraineni, polonezi, slovaci, cehi, constituind, astfel, un fenomen cultural comun

diferitelor etnii.

Adăugarea la planul casei cu tindă a încă unei încăperi în partea opusă camerei de locuit, numită

camera dinainte, a dat naştere casei cu trei încăperi ( casa (camera de locuit), tinda ,casa

dinainte), care va deveni tipul de locuinţă dominant începând din a doua jumătate a secolului al

XIX-lea, în varianta casei având tinda pe mijloc.

Prin închiderea unei părţi din tindă, formând o încăpere numită celar, a luat naştere casa cu patru

încăpei (camera de locuit, tinda, camera dinainte, celarul) Acest tip de casă cunoaşte o largă

răspândire în Ţara Bârsei, Munţii Apuseni, regiunea Hunedoarei, zona Lăpuşului şi parţial în

Vâlcea.

Casa pe două nivele apare în zona subcarpatică şi este atestată mai întâi în Gorj încă din secolu al

XVIII-lea, iar în Transilvania în prima jumătate a secolului al XIX-lea, la început în Mărginimea

Sibiului. Casa pe două nivele este mai răspândită în zonele viticole şi pomicole din sudul

Carpaţilor Meridionali unde era nevoie de amenajarea unui spaţiu destinat depozitării vinului şi

fructelor. Unele au la nivelul superior un foişor la care se accede printr-o scară exterioară de

lemn. La începutul secolului al XX-lea se răspândeşte şi în sudul Transilvaniei şi în nordul

Moldovei.

1.1.2. Materiale şi tehnici de construcţie

Materialele folosite la construirea caselor şi anexelor gospodăreşti tradiţionale au fost lemnul,

pământul şi piatra. În zonele de munte lemnul de molid a fost principalul material de construcţie

în timp ce în zonele deluroase materialul de bază a fost stejarul. În zonele de câmpie pereţii

caselor s-au construit din îngrădituri de nuiele lipite cu lut, mai târziu din lut amestecat cu

pleavă, iar la construirea scheletului acoperişurilor s-a folosit lemnul.

Pentru învelitoarea acoperişurilor în zonele înalte s-a folosit şindrila din lemn, în zonele colinare

şi de şes paiele şi stuful, în timp ce în Dobrogea s-au folosit frecvent olanele ceramice.

Încă din prima jumătatea a secolului al XIX-lea, sub influenţa arhitecturii urbane, în unele zone,

printre care şi Ţara Bârsei, s-a introdus cărămida pentru construirea pereţilor şi ţigla pentrru

învelitoarea acoperişurilui.

a.Temelia caselor a constat în faza arhaică în aşezarea pe bolovani mari la colţuri a patru

temeie, nişte bârne groase sub care se umplea cu bolovani de râu.. Cu timpul, printre pietre s-a

pus argilă, mai târziu mortar de var cu nisip.

În unele zone zidăria din faţă s-a lărgit odată cu streaşina şi a dat naştere târnaţului din lemn,

numit şi prispă, sală sau foişor.

O altă fază în evoluţia casei, care coincide cu trecerea la casa cu trei încăperi o constituie

înălţarea unor temelii din piatră, care a făcut posibilă apariţia pivniţei în temelie, sub casă.

b.Pereţii caselor. La casele cu pereţii din lemn se foloseau bârne lungi, rotunde, aşezate în cununi

orizontale şi îmbinate la capete în “cheotoare”, numită şi “cheie bătrânească”.Cu timpul, locul

bârnelor rotunde a fost luat de bârnele cioplite în “patru feţe”, îmbinate la capete prin cheotori

drepte “în coadă de rândunică”, numite şi “cheie nemţească”.

Dintre sistemele constructive, tehnica cununilor orizontale, numită, în literatura de specialitate şi

sistemul blockbau, este cea mai veche şi o întâlnim în regiunea carpatică, în sud-estul european

şi în zona Alpilor Dinarici până în zilele noastre.

În unele zone întâlnim sistemul nimit fachwerk, al construcţiilor în paiantă.

Casele cu pereţii de lut, potrivit tehnicilor de construcţie cunosc mai multe variante:

a.case cu pereţii din lut aplicat pe îngrădituri de nuiele

b. case cu pereţii din lut introdus între leaţuri

c. case cu pereţii construiţi numai din lut amestecat cu paie şi pleavă

c. case din chirpici,vălătuci

Casele cu pereţii din piatră sunt mai frecvente în sudul Dobrogei, în sudul Munţilor Apuseni şi în

sudul Banatului. În unele aşezări din imediata vecinătate a centrelor dacice din Munţii Orăştiei şi

acoperişurile caselor erau construite tot din piatră.

Introdusă încă din secolul al XIX-lea ca material de construcţie, cărămida începe să înlocuiască

celelalte materiale de construcţie în aşezările urbane şi treptat în satele apropiate.

c. Acoperişul casei şi al anexelor gospodăreşti tradiţionale s-a construit din materiale şi în tehnici

diferite, adaptate întotdeauna condiţiilor climaterice.Aşa se explică înălţimea mare pe care o

capătă acoperişul în zonele cu precipitaţii abundente sau acoperişul cu pante reduse în zonele cu

vânturi puternice.

Formele tradiţionale ale acoperişurilor sunt:

a..în patru ape

b.în două ape

După materialele din care au fost construite distingem:

a.acoperişuri din paie şi trestie

b. acoperişuri din şindrilă, şiţă şi draniţă

c. acoperişuri din ţigle şi olane

d. acoperişuri din tablă

Acoperişurile din ţigle şi olane au apărut în oraşe de unde s-au răspândit la sate; în Transilvania

sunt renumite ţiglele, în timp ce în Dobrogea predomină acoperişurile de olane, făcute de meşteri

locali

Materialele şi tehnicile tradiţionale sunt treptat părăsite, o dată cu evoluţia casei spre planuri

dezvoltate care părăsesc , la rândul lor, planurile tradiţionale şi caută să asigure un grad mai

sporit de confort, dar care se abat de la formele arhitecturale ce au definit un anumit şi

inconfundabil stil arhitectural românesc

d. Prispa casei este un spaţiu funcţional construit în primul rând din nevoia ocrotirii pereţilor

casei de intemperii, dar totodată locul preferat pentru desfăşurarea imaginaţiei ornamentale a

ţăranului şi spaţiu de trecere funcţională şi plastică între mediul înconjurător şi interiorul

încăperilor.

1.1.3. Modalităţi de exprimare artistică

Obţinerea frumosului în arhitectura populară a fost mai curând rezultatul intuirii de către

meştrul-ţăran a anumitor legi matematice decât aplicare unor principii de compoziţie.

Modalităţile de exprimare artistică sunt legate de:

-aşezarea casei şi a celorlate componente ale gospodăriei în ansamblu şi încadrarea

întregului ansamblu în peisajul înconjurător

- stabilirea unor raporturi de mărime dintre diferitele părţi componente ale clădirii

- decorul arhitectural, remarcabil în arhitectura lemnului

O caracteristică de bază a arhitecturii populare este preferinţa pentru forme asimetrice,

exprimată în dimensionarea diferită a încăperilor, în prezenţa unui foişor amplasat lăturalnic la

casele vechi în timp ce la cele mai noi se manifestă tendinţa către simetrie, evidentă în

amplasarea foişorului în mijlocul faţadei.

Arhitectura populară se remarcă şi printr-o bună proporţionare a întregului clădirilor,

datorită stabilirii unor raporturi armonioase între diferitele părţi componente atât în plan orizontal

, cât şi în elevaţie :

-raportul dintre lăţime şi lungime la casele vechi este frecvent de 2/3 si 3/4

-raportul dintre înălţimea faţadei până la streaşină şi înălţimea acoperişului este în

regiunea muntoasă de 1/2, la cele din regiunea deluroasă de 2/3, pentru ca în regiunea de câmpie

să ajungă la 1/1

Decorul casei ajunge la forme evoluate în arhitectura lemnului pentru că lemnul a oferit

desfăşurarea unui bogat repertoriu decorativ arhitectural, Elementele ornamentale sunt amplasate

pe componentele arhitecturale funcţionale ale casei: grinda, stâlpii, prispa, contrafişele, în acele

locuri în care pot să pună mai bine în valoare frumuseţea construcţiei. Grinzile casei mari din

interior poartă decor crestat, geometric, alături de consemnarea anului construcţiei şi de numele

meşterului. Cele mai reuşite realizări ale decorului arhitectural le întâlnim în Maramureş şi în

Gorj: stâlpii în torsadă, funia ca element tipic pe care îl întâlnim şi la bisericile de lemn, decorul

geometric alcătuit din cercuri şi rozete care acoperă faţa inferioară a fruntarului casei, decorul

geometric al stâlpilor, decorul traforat al balustradei prispelor. În partea de nord a Moldovei ,

stâlpii prispelor sunt în întregime acoperiţi cu motive geometrice, prin crestare, în alte zone un

efect decorativ se obţine prin dispunerea în romburi a scândurilor din care este făcută uşa de la

intrare, în decorul traforat al cerdacului.

Remarcabilă realizare a arhitecturii populare româneşti este casa cu foişor din Vâlcea, cu decor

realizat atât prin crestare, cât şi prin traforarea pălimarului (prispei)

Începând din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, o dată cu trecerea la tehnica mai evoluată

de înbinare a bârnelor cioplite pe patru muchii în “coadă de rândunică” şi sub influenţa

arhitecturii urbane se răspândeşte decorul în tencuială sau în stucatură la ancadramentele

ferestrelor ale uşilor, la colţurile pereţilor, la început cu motive geometrice, iar în ultimele

decenii cu elemente florale asociate şi cu alte materiale introduse în tencuială, străine culturii

populare tradiţionale.

1.2. Bisericile de lemn

Ca realizări tehnice şi artistice , bisericile de lemn se situează printre cele mai izbutite în

domeniul arhitecturii de lemn.

Construite de către meşteri populari, prin contribuţia comunităţii săteşti aceste monumente de

cult pleacă de la forma simplă a casei ţărăneşti, cu care se înrudeşte atât ca materiale şi tehnici de

construcţie, cât şi ca formă şi decoraţie.

În evoluţia sa, biserica de lemn împrumută, începând din secolul al XIV-lea, şi unele

elemente de plan şi structură din arhitectura edificiilor religioase de zid.

Cea mai veche formă de plan este dreptunghiular-alungită, în care sunt amplasate cele trei

încăperi cerute de rânduielile bisericii greco-orientale (ortodoxe): altarul cu masa cultică, naosul,

partea centrală, rezervată bărbaţilor şi pronaosul, destinat femeilor; altarul este despărţit de naos

printr-un iconostas, naosul de pronaos printr-un perete străpuns de trei goluri, şi pronaosul de

exterior printr-un zid cu uşă în ax sau pe lături.

În Ţara Românească bisericile sunt foarte simple, au înfăţişarea unei case precedată la apus

de un pridvor, ca o prispă de casă, altarul are o formă dreptunghiulară la cele mai vechi.

În Moldova, planul bisericilor de lemn interpretează caracteristicile arhitecturii de zid la

biserica din Răpciuni-Neamţ, cu un foişor de plan pătrat supraînălţat de un turn clopotniţă,

acoperiş în patru ape şi streaşină proeminentă.

Cele mai desăvârşite biserici aparţinând arhitecturii de lemn sunt cele din Transilvania, la care,

deasupra pronaosului, se înalţă turnul-clopotniţă. Terminat la partea superioară cu un balcon

încoronat de un coif piramidal cu săgeată, având ca origine un model gotic, adaptat nevoii ca

sunetulu clopotului să fie auzit de departe. Un exemplar de mare valoare artistică atât prin

realizarea constructiv-arhitecturală, cât şi prin înscrierea în peisaj, este biserica din Şurdeşti-

Maramureş, construită în anul 1766, al cărui turn are o înălţime de 54m, fiind printre cele mai

înalte construcţii religioase din lume.. În anul 1999, biserica din Şurdeşti a fost inclusă în lista

patrimoniului cultural mondial UNESCO.

Pridvoarele bisericilor, ca şi cele ale caselor, au fost locul de desfăşurare a creaţiei artistice;

pereţii exteriori au fost de cele mai multe ori împărţiţi în două registre de un brâu în torsadă

(funie), străvechi element decorativ arhitectural, în timp ce la ancadramentele uşilor întâlnim

elemente ale arhitecturii în piatră, romanice şi gotice.