Globalizarea şi reversul medaliei – EFECTUL DE BUMERANG – CUM A DETERMINAT GLOBALIZAREA APARIŢIA TERORISMULUI14.11.2008 | Dragoş Moldoveanu, Politologie, Psihologie/Sociologie Autor: Ali LaidiRating:

Există o relaţie de cauzalitate între Al-Qaeda, paradigma sistemului terorist transfrontalier, şi fenomentul globalizării, prima nefiind decât „copilul teribil şi ultraviolent al celui de-al doilea”. Acestea sunt cuvintele lui Ali Laidi, în volumul Efectul de bumerang – Cum a determinat globalizarea apariţia terorismului, deloc tolerant cu atitudinea maniheistă la adresa mult-blamaţilor nebuni ai lui Allah. „Orice explicaţie pe această temă (n.n. – a explicaţiilor privind cauzele

violenţelor teroriştilor) a fost, practic, interzisă, imediat după acea tristă zi de 11 septembrie 2001. Intelectualii noştri au decretat că eram cu toţii americani şi, prin urmare, nu trebuia să încercăm să înţelegem (…). Singura reacţie permisivă era condamnarea fanaticilor islamişti”. Pentru a explica atitudinea aparent iraţională a extremiştilor musulmani, Laidi incită printr-o nouă teorie, conform căreia terorismul internaţional este produsul unei epoci noi, pentru care prăbuşirea Zidului Berlinului constituie piatra de temelie, iar „istoria şi-a reluat cursul”. În noul univers multi-polar, islamiştii ţintesc recucerirea influenţei naturale în Orientul Mijlociu, în detrimentul tendinţelor expansioniste ale mega-puterii americane. “Ceea ce vrem noi, o vrem şi o cerem, pentru că este dreptul oricărei fiinţe vii, este ca pământul nostru să fie eliberat de duşmani, să fie eliberat de americani!”, proclama în 1998 liderul reţelei Al-Qaeda , Osama Ben Laden . Laidi demontează mitul potrivit căruia acţiunile teroriştilor sunt determinate de instabilităţi emoţionale, boli psihice sau comportamente deviante. Per a contrario, susţine autorul, „toate cercetările au arătat, mai degrabă, că teroriştii sunt persoane surprinzător de echilibrate, nefiind nici indivizi inculţi sau provenind din cele mai sărace pături sociale”. Cadrul de referinţă al activiştilor îl reprezintă Islamul, însă preocupările a prea puţini lideri musulmani sunt centrate pe învăţăturile Profetului sau ale urmaşilor săi. În termeni reali, la baza comportamentului lor, rezidă un acut sentiment de nedreptate politică şi socială şi de pierdere a suveranităţii statelor arabe. Terorismul este, aşadar, de origine profană. Nimic din ceea ce s-a petrecut pe teritoriul până atunci intangibil al Statelor Unite nu ar fi fost posibil, dacă imaginăm o lume fără tehnologia pe care o cunoaştem azi. Exprimând un punct de vedere cinic, americanii au fost cei care au oferit gloanţele puştii declanşate asupra lor. Cvasi-totalitatea analizelor centrate pe motivaţiile acţiunilor teroriste au fost supuse, în epoca ulterioară lui „11.09”, decretelor totalitariste ale inchizitorilor

„corecţi politic”. Gânditorii oficiali au castrat minţile oamenilor, condamnându-i pe cei care refuză să gândească la fel. Este simptomatic pentru ideologia neomarxistă să manipuleze minţile oamenilor, pentru a impune un anumit tip de gândire unică, în conformitate cu dogmele postmodernităţii. Specificitatea grupării Al-Qaeda, Organizaţie Teroristă Non-Guvernamentală (OTNG), este reprezentată prin „inexistenţa unor relaţii de subordonare faţă de un stat anume, pe de o parte, şi, pe de altă parte, faptul că poate lovi oriunde în lume”. Al-Qaeda este produsul unui eveniment istoric, de importanţă capitală – retragerea din Afghanistan a Armatei Roşii, în 1989. Nici Osama Ben Laden, inamicul nevăzut al ordinii unipolare a lumii, nu este decât expresia violentă a capitalismului economiei de piaţă. Ben Laden nu este o reacţie a Islamului tradiţional, ci un avatar aberant al globalizării, explică Olivier Roy în Genealogie de l`Islamisme (Paris, Hachette Litterature, 2001). Opţiunea pentru lupta armată va fi definită explicit începând cu anul 1991, decizia sa fiind consecinţa unei polemici virulente cu regele Fahd al Arabiei Saudite.Furia lumii musulmane la adresa Casei Albe este determinată de viziunea egoistă a unei lumi unipolare, pe care strategii neoconservatori de la Washington au teoretizat-o în ultimele două decenii. Într-un document publicat în 1995 şi intitulat „A National Security Strategy of Engagement and Enlargement”, doctrina americană este fără echivoc: administraţiile americane vor manifesta toleranţă zero faţă de pretenţiile oricărui stat de a restructura relaţiile internaţionale. Emergenţa continentului asiatic este o altă chestiune spinoasă, care irită spiritele neoconservatoare. Diplomaţia americană este preocupată de implementarea democraţiei de tip occidental în statele vitale intereselor Casei Albe, scopul fiind „de a transforma lumea într-un gigantic supermarket, aflat în serviciul PIB american”. Secolul al XXI-lea are o nouă miză: războiul economic.O seamă de teorii politice asupra climatului post-bipolar s-au evidenţiat în ultimii ani, în cadrul polemicilor lansate la nivel internaţional. Francis Fukuyama predica, după prăbuşirea Cortinei de Fier, o nouă eră de pace şi prosperitate, Istoria luând sfârşit. Fukuyama susţine extinderea democraţiei, pe care o consideră cea mai bună formă de guvernare pe care a cunoscut-o omenirea. „Democraţia nu mai poate fi îmbunătăţită în planul principiilor”, omul atingând astfel stadiul ultim al evoluţiei sale. Ali Laidi îl acuză pe Fukuyama de „exces de optimism” şi este de părere că acesta ar fi fost mai „inspirat” dacă ar fi proclamat sfârşitul epocii războaielor ideologice. Într-un articol din Foreign Affairs, Samuel Huntington evocă un viitor conflict inter-civilizaţional. Huntington menţionează opt civilizaţii antagoniste – islamică, confucianistă, occidentală, japoneză, ortodoxă, latino-americană, hindusă şi africană – care se vor confrunta pentru hegemonia mondială. Teza sa se concentrează pe adversitatea care se conturează între civilizaţia occidentală şi celelalte civilizaţii care îi refuză principiile şi valorile. În acest sens, potenţialul formării unor alianţe pentru atacarea Occidentului nu este deloc de neglijat. Scenariul cel mai pesimist cu putinţă îl constituie o eventuală apropiere între islamism şi confucianism. Critica lui Laidi face referire la „eroarea” lui Huntington, care anticipa că conflictele viitoare vor apărea la graniţele civilizaţiilor, făcând abstracţie cu desăvârşire de războaiele dintre şiiţi şi sunniţi, în interiorul Islamului, sau de rivalitatea dintre cele două state coreene.

Ultra-realistul John Mearsheimer doreşte retragerea americanilor din Europa şi Asia şi afirmă că Statele Unite ca hiper-putere este un concept deja desuet. Epoca Războiului Rece este privită retrospectiv uşor melancolic, acel „echilibru al terorii” între principalii doi actori globali menţinând pacea mondială. Mearsheimer propune o nouă putere nucleară: Germania, situaţie în care perspectiva ameninţării atomice ar fi din ce în ce mai îndepărtată. Probabilitatea unui conflict armat creşte proporţional cu dezechilibrul care există la nivelul forţelor militare.Optica lui Charles A. Kupchan, similară grosso modo celei anterioare, are drept trăsătură definitorie ruptura dintre Bătrânul Continent şi Statele Unite, efectele politicii egoiste unidimensionale pe care Washingtonul a practicat-o resimţindu-se printr-o aversiune accentuată la nivel global. Kupchan face o predicţie a cărei actualitate devine din ce în ce mai îngrijorătoare: Rusia se află în plină ascensiune, iar dorinţa Kremlinului de a redeveni un pion important pe tabla de şah mondială constituie o realitate de care trebuie să se ţină cont. În ceea ce priveşte ameninţarea teroristă, Kupchan susţine că eroarea fundamentală pe care o comit administraţiile americane este hiperbolizarea acestui inamic. Relaţiile internaţionale nu pot fi dimensionate în funcţie de Al-Qaeda sau de psihoza creată de aceasta.Contrat concepţiei lui Francis Fukuyama, Ali Laidi consideră că prăbuşirea Zidului Berlinului, la finalul anului 1989, marchează, în fapt, „revenirea Istoriei pe scena internaţională”. Metaforic vorbind, secolul al XXI-lea a început la 9 noiembrie 1989, în timp ce, la 11 septembrie 2001, Statele Unite îşi descoperă un nou duşman – terorismul fundamentalist. Noul tip de conflict va fi de natură economică, „indicatorul de putere deplasându-se dinspre sectorul militar spre cel economic”. Epicentrul războiului economic îl constituie informaţia. Într-un moment istoric în care informaţia pare a fi la îndemâna oricui, puterea aparţine celui care deţine cele mai multe informaţii, la timpul potrivit. “Ţara care va fi în fruntea revoluţiei în domeniul informaţiei va fi cea mai puternică!”, arăta Joseph S. Nye, fost secretar adjunct al Apărării. Informaţia trebuie utilizată pentru a neutraliza şi intoxica, fiind, totodată, „miza şi obiectul competiţiei economice internaţionale”. Învingători vor fi cei mai eficienţi, a căror performanţă va însemna obţinerea informaţiei înaintea concurenţei. Actorii internaţionali au optat pentru adevărate provocări în domeniul informaţional. China, Marea Britanie, India, Rusia au demonstrat că fac uz din plin de noile arme ale războiului economic. Această confruntare de forţe globale, „într-o epocă în care totul este o piaţă”, este factorul determinant pentru ca fundamentaliştii islamişti să atribuie religiei rolul de „ultimă redută împotriva unei invazii care le clatină funcţiile socio-culturale”. Capitalul cultural arabo-musulman oferă un tablou deloc fericit, cenzura şi inexistenţa unei societăţi civile autentice fiind responsabile în acest sens. Pe plan extern, petrolul ca armă şi mijloc de presiune şi postul de televiziune Al-Jazeera sunt mărcile caracteristice ale spaţiului musulman. Notele conclusive ale lucrării lui Ali Laidi reiau teza afirmată la începutul acesteia: terorismul este reversul macabru al globalizării, războiul economic fiind „motorul istoriei noastre contemporane”. Perceput diferit la Londra, în comparaţie, de exemplu, cu Teheran, fenomenul mondializării este pentru unii mumă, iar, pentru alţii, ciumă, fiind „modul de exprimare a celor care nu pot obţine ceea ce au alţii”. Această inechitate la nivelul avuţiilor naţionale

avantajează fără echivoc tabăra cea mai puternică. Intervine un paradox: cel puternic are pretenţia faţă de cel slab de a-i urma exemplul, dar acesta din urmă nu îi poate lua locul. Cu alte cuvinte, poate rămâne un consumator, dar nu poate deveni producător. De aici se naşte frustrarea care generează violenţa fundamentaliştilor.

Scrisă de Dragoş Moldoveanu