EFECTUL SUSPENSIV, DEVOLUTIV ŞI EXTENSIV AL RECURSULUI

I.N.P.P.A. CRAIOVA

DISCIPLINADREPT PROCESUAL PENAL

TEMA REFERAT:

EFECTUL SUSPENSIV, DEVOLUTIV ŞI EXTENSIV AL RECURSULUI

AVOCAT STAGIARDEACONU SILVIU – BAROUL GORJ

OCTOMBRIE2010

I.N.P.P.A. CRAIOVAREFERAT CURS PROCESUAL PENALDEACONU SILVIU – BAROUL GORJ

PLAN DE REFERAT

I. Consideraţii introductive privitoare la căile ordinare de atac. Conceptul de căi de atac. Sistemul căilor ordinare de atac.

II. Reglementarea dublului sau triplului grad de juristicţie în dreptul procesual penal român

III. Importanţa căilor de atac pentru înfăptuirea justiţiei în cauzele penale

IV. Recursul. Noţiune şi caracteristici.

V. Efectele recursului

5.1. Efectul suspensiv al recursului

5.2. Efectul devolutiv al recursului

5.3. Efectul extensiv al recursului

5.4. Efectul neagravării situaţiei în propriul recurs

BIBLIOGRAFIE


I. Consideraţii introductive privitoare la căile ordinare de atac. Conceptul de căi de atac. Sistemul căilor ordinare de atac.

Interesul general cere ca valorile sociale fundamentale să fie cu grijă ocrotite prin organizarea în aşa mod a activităţii de înfăptuire a justiţiei încât eroarea, sub diferitele ei înfăţişări, să nu îşi aibă locul în hotărârile judecătoreşti. Căile de atac sunt instituţii create tocmai în scopul preîntâmpinării şi al înlăturării erorilor în sfera de realizare a justiţiei, întrucât două sau mai multe instanţe vor vedea mai clar şi vor greşi mai puţin decât una singură.

În cadrul etapei judecăţii unei cauze penale, soluţiile la judecata în căile ordinare de atac contribuie la realizarea finalităţii ansamblului de acte ce constituie procesul penal, aceea a „dezlegării”, a soluţionării temeinice şi legale a cauzelor, adică într-un mod conform cu prevederile legii şi cu realitatea faptelor.

Căile de atac sunt mijloacele procesuale care permit un nou examen al procesului în care s-a pronunţat o hotărâre judecătorească (sau chiar două), în vederea desfiinţării, totale sau parţiale, a acestora atunci când sunt greşite, în fapt sau în drept.

În justificarea raţiunii instituirii căilor ordinare de atac, în literatura juridică de specialitate s-a pornit de la constatarea, a cărei justeţe este mai mult decât evidentă, că „în justiţia represivă, perfecţiunea este un ideal greu, dacă nu imposibil de atins. Nu toate hotărârile judecătoreşti se sprijină pe adevărul real, după cum nu toate au la bază o corectă interpretare şi aplicare a legii. În administrarea justiţiei, ca şi în orice alt domeniu de activitate umană, oricând se pot săvârşi eror, generatoare de nedreptate, cu toate măsurile impuse de lege pentru a se asigura subiecţilor procesuali maximum de garanţii în desfăşurarea procesului penal. Dar, dacă este cu totul de înţeles că erorile nu pot fi întotdeauna evitate, ar fi absolut de neiertat ca acestea, odată comise, să se permanentizeze, chiar atunci când este posibil să se descopere existenţa lor.”

În susţinerea argumentelor pentru instituirea căilor de atac, profesorul R. Garraud exprima, într-o manieră realistă, constatarea că „Judecătorii sunt oameni, expuşi, cu toată cultura, educaţia şi recrutarea lor, la ignoranţe, surse de erori, sau la slăbiciuni, surse de nedreptăţi (subl. ns); de aceea s-a simţit nevoia de a căuta, într-o nouă examinare a cauzei, o garanţie contra acestui risc inerent funcţionării justiţiei.”

Aceeaşi idee este exprimată şi de profesorul Traian Pop, care arată că „este necesară şi utilă această judecată de control, fiindcă judecata omenească, oricâte precauţiuni şi-ar lua, nu este infailibilă, ci este supusă erorii garanţii procedurale şi injustiţiei. Căile de atac oferă posibilitatea de a se controla eventualele greşeli şi nedreptăţi şi de a se corecta şi repara. Două sau trei instanţe vor vedea mai clar şi vor greşi mai puţin decât una singură.”

În literatura de specialitate se consideră că o hotărâre judecătorească poate fi nelegală şi netemeinică din cauza a două vicii fundamentale : pronunţarea ei ca rezultat al nesocotirii regulilor de procedură penală, care asigură aflarea adevărului şi garantează drepturile părţilor, de natură a pune la îndoială corectitudinea soluţiei adoptate (vitium in procedendo); soluţionarea greşită a cauzei (vitium in judicando), fie prin stabilirea greşită a situaţiei de fapt (error in facto), fie prin aplicarea greşită a normelor de drept substanţial – penal sau civil, sau omiterea aplicării lor (error in jure), care a condus la o soluţie neconformă cu legea.

Judecata în căile de atac, indiferent de obiectul acesteia – hotărâre dată în primă instanţă sau hotărâre dată în soluţionarea unei alte căi de atac – este întotdeauna, o activitate de control

I.N.P.P.A. CRAIOVAREFERAT CURS PROCESUAL PENALDEACONU SILVIU – BAROUL GORJjudecătoresc, control exercitat, de regulă, de instanţe superioare celei care a pronunţat hotărârea sau hotărârile atacate, căci, în principiu, ideea de control nu se conciliază cu aceea de verificare a propriei activităţi; numai în mod excepţional instanţa care a examinat cauza este autorizată să-şi verifice ea însăşi hotărârea – efectuând, deci, un autocontrol – şi dacă este cazul, să revină asupra ei şi să dea o nouă hotărâre.

Controlul în justiţie, mai precis controlul asupra hotărârilor judecătoreşti, are aceeaşi justificare, aceeaşi raţiune şi acelaşi rol, ca în orice domeniu al activităţii umane, îndeosebi a celei publice şi anume să asigure o cât mai desăvârşită administrare a justiţiei.

Ideea a fost susţinută chiar de către primii autori de tratate de drept procesual penal, care au subliniat că acest control constituie pentru instanţa a cărei judecată urmează să fie supusă controlului, un stimulent de a judeca cu cât mai mare grijă şi o frână contra arbitrariului şi a abuzului. Controlul, verificarea din partea juristicţiunilor superioare, formează, prin numărul şi experienţa mai mare a respectivilor judecători, o garanţie mai mare pentru o bună judecată.

II. Reglementarea dublului sau triplului grad de juristicţie în dreptul procesual penal român

Fazele (treptele) pe care le parcurge judecata unei cauze penale poartă denumirea de grade de jurisdicţie. Aşadar, numărul gradelor de jurisdicţie depinde de numărul căilor ordinare de atac prevăzute de lege, care se pot exercita împotriva unei hotărâri judecătoreşti nedefinitive.

Ca regulă generală, Codul de procedură penală român, reglementează triplul grad de juristicţie în materie penală, odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 45/1993 prin care s-a trecut la sistemul de două căi de atac ordinare, apelul şi recursul; astfel, persoana trimisă în judecată prin rechizitoriul procuroruliu sub acuzaţia de a fi săvârşit o infracţiune are posibilitatea de a beneficia atât de o judecată în primă instanţă, cât şi de judecată în căile ordinare de atac – apelul şi recursul. Cele mai multe dintre reglementările acestor două căi ordinare de atac sunt comune, deosebirile existând în legătură cu domeniul de aplicare a fiecăreia dintre aceste căi de atac, în legătură cu motivele de apel şi de recurs, cu desfăşurarea şedinţei de judecată, precum şi cu soluţiile ce se pot pronunţa. Ca exceptie, însă, anumite cauze pot fi judecate, conform art. 361 alin. (1) C. Proc. Pen., numai în două grade de jurisdicţie. Trebuie subliniat că nu există însă nici o situaţie în care procesul penal să se desfăşoare în faţa unui singur grad de jurisdicţie, nefiind admisă în nici un caz pronunţarea unei hotărâri în materie penală în primă şi ultimă instanţă.

Curtea Constituţională a fost sesizată de-a lungul timpului în numeroase rânduri, a examinat şi s-a pronunţat cu privire la modul de reglementare a căilor de atac în procesul penal român, mai precis asupra chestiunii dacă liberul acces la justiţie este compatibil cu instituirea unor proceduri speciale pentru situaţii deosebite, inclusiv în ceea ce priveşte exercitarea căilor de atac. De asemenea, au fost analizate condiţiile în care existenţa unor particularităţi procedurale, în special referitoare la exercitarea căilor de atac, este în concordanţă cu principiul egalităţii cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice, prevăzut la art. 16 alin. 1 din Constituţie.

Instanţa constituţională a statuat de asemenea că liberul acces la justiţie presupune şi accesul la mijloacele procedurale prin care se înfăptuieşte justiţia. Instituirea regulilor de desfăşurare a procesului penal în faţa instanţelor judecătoreşti este de competenţa exclusivă a legiuitorului. Această soluţie decurge din dispoziţiile constituţionale ale art. 126 alin. (2), potrivit cărora „Competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute

I.N.P.P.A. CRAIOVAREFERAT CURS PROCESUAL PENALDEACONU SILVIU – BAROUL GORJnumai prin lege”, precum şi din cele ale art. 129, conform cărora „împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii.”

III. Importanţa căilor de atac pentru înfăptuirea justiţiei în cauzele penale

Inexistenţa unui control asupra activităţii instanţelor judecătoreşti, în condiţiile în care judecătorilor li se recunoaşte apartenenţa la una din cele trei puteri ale statului – puterea judecătorească – poate produce mari perturbări în judecarea cauzelor penale, prin amânări inutile sau abuzive, prin nesocotirea procedurii prevăzute de lege, dar poate produce şi comiterea de grave erori în soluţionarea cauzelor, fie prin stabilirea greşită a faptelor şi a vinovăţiei, fie prin aplicarea greşită a legii penale şi a celei civile. Instituirea unui control asupra modului în care s-a desfăşurat judecata ori s-a soluţionat o cauză penală înseamnă, în primul rând, un mijloc de prevenire a încălcării legii şi a erorilor judiciare; într-adevăr, ştiindu-se controlaţi, judecătorii vor încerca să procedeze conform legii şi să dea soluţiile corecte.1

În cazul în care s-au produs viciile de procedură sau erorile de fapt sau de drept, exercitarea căii de atac creează posibilitatea înlăturării lor, prin desfiinţarea hotărârilor care nu sunt conforme cu legea şi adevărul. Calea de atac devine, astfel, un mijloc distructiv, de înlăturare a hotărârilor nelegale şi netemeinice, prin desfiinţarea casarea sau anularea acestora. Efectul distructiv constituie o garanţie de cea mai mare importanţă pentru orice persoană interesată în înlăturarea unei hotărâri judecătoreşti necorespunzătoare.

Desfiinţarea, casarea sau anularea unei hotărâri judecătoreşti lasă, de regulă, cauza penală în curs de desfăşurare, deoarece trebuie înlocuită hotărârea desfiinţată cu o altă hotărâre judecătorească. Calea de atac, constituie, aşadar, şi un mijloc reparator, un remediu procesual2, prin care se asigură soluţionarea justă a cauzelor penale. Acest scop se poate realiza chiar în faţa instanţei care judecă în calea de atac, prin schimbarea sau modificarea soluţiei date prin hotărârea desfiinţată, ori se poate realiza printr-o rejudecare a cauzei în faţa altei instanţe judecătoreşti, căreia i se trimite cauza spre soluţionare. Ca urmare, calea de atac poate pune în mişcare o singură etapă de judecată, prin care cauza îşi capătă o nouă soluţie (instanţa de apel ori de recurs soluţionează şi fondul cauzei), sau mai multe etape, dacă este necesară rejudecarea cauzei de către o altă instanţă (casarea în recurs cu trimitere la prima instanţă are ca urmare o rejudecare în primă instanţă şi apoi o eventuală judecare în apel şi din nou în recurs). În orice situaţie, calea de atac are finalitatea de a asigura pronunţarea unei hotărâri definitive, legale şi temeinice, în cauza în care a fost exercitată.

Recursul penal realizează toate cele trei scopuri ale căii de atac: declanşând înfăptuirea unui control din partea instanţei superioare în grad aceleia care pronunţase hotărârea atacată, pune în gardă judecătorii fondului de a nu abuza sau de a nu trata cu uşurinţă judecarea şi soluţionarea cauzelor penale, astfel expunându-se la desfiinţatea hotărârilor pe care le-au dat; în cazul în care s-au produs încălcări ale legii şi erori de fapt, intervine efectul distructiv, prin care se casează hotărârea nelegală şi netemeinică; prin efectul reparator se înlocuieşte hotărârea casată cu o hotărâre legală şi temeinică, de îndată sau după rejudecarea cauzei.

Recursul penal, în calitatea sa de cale de atac, constituie, astfel, o importantă garanţie3atât pentru stat, cât şi pentru persoanele interesate în soluţionarea legală şi temeinică a cauzelor penale.

1 „Controlul judecăţii constituie pentru instanţa a cărei judecată urmează a fi supusă controlului un stimulent de a judeca cu cât mai mare grijă şi o frână contra arbitrariului şi abuzului”, T. Pop, op. Cit. Vol IV, p. 3382 V. Dongoroz, Curs de procedură penală, op. Cit. P. 3163 T. Pop, op. Cit., Vol IV, p. 338


IV. Recursul. Noţiune şi caracteristici.

Aşadar, recursul este o cale de atac ordinară de anulare, parţial devolutivă şi în mod excepţional extensivă, destinată a repara erorile de drept comise de instanţele de fond, în hotărârile date.1

Această cale de atac corespunde celui de-al doilea grad de jurisdicţie şi de aceea se îndreaptă împotriva hotărârilor judecătoreşti date în ultimul grad de fond, pentru erorile de drept pe care le conţine.2

Printre trăsăturile recursului merită menţionate următoarele:1. Este o cale de atac ordinară; trebuie introdus într-un termen fix şi împiedică

hotărârea din ultimul grad de fond să devină definitivă şi executorie;2. Este o cale de atac exclusiv de drept, întrucât provoacă un control parţial, numai în

drept. El repune în discuţie nu întreaga cauză, ci numai chestiunile de drept şi pentru motive bine determinate. El poate avea loc numai pentru nulităţi de fond şi de formă, adică pentru erori de drept substanţiale şi procesuale. Starea de fapt nu este supusă controlului instanţei de recurs;

3. Este o cale de atac în anulare, el tinzând la obţinerea casării sau anulării hotărârii atacate;

4. Este o cale de atac ireverenţioasă, întrucât se adresează unor instanţe judecătoreşti superioare;

5. Nu pune în mişcare o nouă judecată a cauzei în fond, ci doar o verificare a hotărârii atacate pe baza lucrărilor şi a materialului din dosarul cauzei şi a oricăror înscisuri noi, prezentate la instanţa de recurs. Instanţa de recurs este obligată să se pronunţe numai asupra motivelor de recurs, invocate de procuror şi de părţi;

6. Este o cale de atac uşor accesibilă. Orice hotărâre penală a instanţei de apel şi a primei instanţe care nu este supusă apelului poate fi atactă cu recurs, de către oricare parte din proces, în termen fix şi cu forme procesuale simple. Accesul liber al oricărei părţi la folosirea acestei căi de atac este uşurat de regula neagravării situaţiei în propriul recurs(non reformatio in peius)3.

V. Efectele recursului

În ceea ce priveşte efectele recursului, doctrina română a distins patru asemenea efecte:1. Efectul suspensiv de executare;2. Efectul devolutiv;3. Efectul extinctiv;4. Efectul neagravării situaţiei în propriul recurs.

Dintre acestea, doar primele 3 efecte sunt specifice căii de atac a recursului, ultimul fiind un motiv general valabil pentru toate căile de atac.

1 I. Neagu, Drept procesual penal. Partea Specială., Editura Global Lex, Bucureşti, 2008, p. 2872 In doctrină, recursul este privit de unii autori ca fiind un alt treilea grad de jurisdicţie. In acest sens, a se vedea Gh. Mateuţ, Noua reglementare a recursului în procedura penală română, în Dreptul, nr. 2/1995, p. 433 Gh. Mateuţ, op.cit, p. 44


5.1. Efectul suspensiv al recursului1

Potrivit art. 385, recursul este suspensiv de executare atât în ceea ce priveşte latura penală, cât şi în ceea ce priveşte latura civilă, afară de cazul în care legea dispune altfel.

Efectul suspensiv constă în suspendarea, prin declaraţia de apel sau de recurs, a executării 12 dispoziţiilor din hotărârea atacată, pe tot timpul judecării căii de atac. Temeiul acordării efectului suspensiv al căii de atac este amânarea executării dispoziţiilor dintr-o hotărâre până în momentul confirmării de către instanţele de control a legalităţii şi a temeiniciei soluţiilor conţinute în hotărâre.

Efectul suspensiv se produce în virtutea legii, cu condiţia ca recursul să fie declarat în termen. Suspendarea executării hotărârii primei instanţe sau a instanţei de apel are loc în dispoziţiile care privesc partea care l-a declarat. În acest sens, trebuie menţionat că recursul inculpatului suspendă executarea atât a laturii penale, cât şi a laturii civile a cauzei, pe când recursul părţii vătămate suspendă executarea numai a laturii penale a cauzei.Pentru părţile care nu au declarat recurs sau la care recursul declarat nu se refră, hotărârea este executorie la data expirării termenului de recurs.

Recursul procurorului, declarat fără rezerve, adică cel care nu se referă la o anumită latură a procesului penal suspendă executarea tuturor dispoziţiilor din hotărârea atacată.2

Prin derogare de la această regulă, recursul nu suspendă executarea dispoziţiilor din hotărârea atacată, în următoarele cazuri:

- Luarea, menţinerea unei măsuri preventive sau constatarea încetării de drept a arestării preventive prin încheiere(art. 141 alin. 3);

- Luarea, revocarea şi menţinerea acestei măsuri prin sentinţă sau decizie(art. 350 alin. 4);

- Confirmarea măsurii internării(art. 162 alin.6);- Suspendarea judecăţii(art. 303 alin. 3);- Liberarea condiţionată, cu excepţia recursului declarat de procuror(art 450 alin. 4);- Contestarea măsurii asiguratorii(art. 168 alin. 2);- Prelungirea arestării preventive în faza de urmărire penală(art. 159 alin. 6).

În consecinţă, declaraţia de recurs făcută în termen atrage prelungirea desfăşurării ordinare a procesului penal şi deci deducerea cauzei la o instanţă superioară, ceea ce are ca efect imediat suspendarea executării dispoziţiilor din hotărârea primei instanţe atacate prin declaraţia de recurs, cu excepţiile precizate mai sus, prevăzute de lege.

Efectul suspensiv al recursului constituie deci o prelungire până la soluţionarea cauzei în recurs, a efectului suspensiv acordat de lege pe durata termenului de recurs. Suspendarea priveşte atât latura penală cât şi latura civilă a cauzei judecate de prima instanţă sau a instanţei de apel. De asemenea, produce efect suspensiv şi recursul tardiv în privinţa căruia s-a admis repunerea în termen, potrivit art. 364 raportat la art. 3853 din C. proc. pen., dar numai după admiterea repunerii în termen.

Efectul suspensiv este total atunci când prin declaraţia de recurs hotărârea primei instanţe sau a instanţei de apel sunt atacate în întregul lor, de către procuror sau de către inculpat.

1 Despre efectul suspensiv al recursului a se vedea: I. F. Ciobanu, Este suspensiv de executare recursul declarat în condiţiile art. 160(8) C.p.p?, în Dreptul, nr. 5-6/1994, p. 154; V. Pavăleanu, Efectul suspensiv al recursului în cazul măsurilor preventive, în Dreptul, nr. 8/1996, p. 115-117; R. Pătru, Efectul suspensiv de executare al recursului formulat împotriva încheierilor prin care instanţa se pronunţă asupra măsurilor preventive în cursul judecăţii. Momentul punerii în libertate a inculpatului în cazul revocării arestării preventive, în Dreptul, nr. 4/2006, p. 225-2332 A. Boroi, Ş. Ungureanu, N. Jidovu, Drept procesual penal, Editura All Beck, Bucureşti, 2002, p. 380


Efectul suspensiv este parţial atunci când prin declaraţia de recurs este atacată numai o latură a procesului sau numai anumite dispoziţii din hotărârea atacată.

5.2. Efectul devolutiv al recursului

Noţiunea de efect devolutiv al unei căi de atac a fost definită în literatura de specialitate ca fiind trecerea sau transmiterea, în întregime sau în parte, a cauzei, de la instanţa care a pronunţat hotărârea atacată la instanţa competentă să soluţioneze acea cale de atac. S-a arătat că prin devoluţie cauza este repusă în discuţie, în măsura în care a fost atacată, pentru o nouă judecată în faţa instanţei superioare sesizate cu calea de atac, subliniindu-se că prin declararea căii de atac nu se provoacă o reiterare a judecăţii, ci o verificare multilaterală, în fapt şi în drept, a acelei sentinţe, în măsura în care aceasta a fost atacată, măsură care constituie conţinutul expresiei efect devolutiv al căii de atac. Întrucât esenţa devoluţiei o constituie transmiterea cauzei de la o instanţă la instanţa superioară, este evident că judecata în calea de atac este limitată la faptele şi la persoanele supuse judecăţii iniţiale, în baza principiului că nu se poate transmite mai mult decât s-a judecat în primă instanţă sau în apel.

În ceea ce priveşte faptele, efectul devolutiv se traduce prin aceea că instanţa de recurs nu poate fi sesizată decât cu faptele care au constituit obiectul judecăţii în primă instanţă sau în apel. Aşadar, instanţa de control nu poate extinde procesul penal la fapte asupra cărora instanţa anterioară n-a fost chemată să se pronunţe, căci în acest caz părţile ar fi lipsite de un grad de jurisdicţie.

În ceea ce priveşte persoanele, în baza efectului devolutiv, instanţa de recurs nu poate dispune cu privire la persoane care n-au figurat în cauză la prima instanţă, şi nici să modifice calitatea pe care instanţa de prim grad a atribuit-o unor participanţi la proces, în sensul inculpării lor. Astfel, instanţa de control nu ar putea să condamne, ca inculpat, o persoană care a fost judecată în calitate de parte responsabilă civilmente. În schimb, efectul devolutiv permite achitarea unui inculpat, condamnat fie ca autor, fie ca instigator sau complice, şi obligat la despăgubiri, şi să reţină numai răspunderea sa civilă, ca parte responsabilă civilmente.

Recursul, spre deosebire de apel, nu poate avea efect devolutiv integral, ci numai parţial. El devoluează pricina în faţa instanţei de casare numai în drept. Deci devoluează numai chestiunile de drept substanţial sau formal care privesc cauza şi învesteşte instanţa de casare numai cu controlul în drept, nu şi în fapt, al hotărârii de fond.

Potrivit art. 385, efectul devolutiv al recursului prezintă anumite limite determinate de : persoana care l-a declarat, persoana la care se referă declaraţia de recurs, calitatea pe care o are recurentul în proces, motivele de casare, prevăzute expres în lege.

Situaţiile analizate ca „efect” el efectului devolutiv al căilor ordinare de atac, cele mai multe dintre ele constituind impedimente în cadrul noii judecăţi, au fost caracterizate în literatura de specialitate fie ca limite ale efectului devolutiv, fie ca manifestare specifică a acestui efect, consecinţă firească a principiului că ceea ce n-a existat nu poate fi transmis.

Recursul este, de asemenea, ghidat de principiul ne ultra petitam, potrivit căruia hotărârea instanţei de recurs nu poate fi decât limitată la interesele pe care le reprezintărecurentul, precum şi de principiul tantum devolutum,după care numai atât este devoluat, cât este recurat.1

Cu toate acestea, ca o excepţie de la cele menţionate mai sus, trebuie subliniat faptul că recursul are caracter integral devolutiv, atunci când se atacă o hotărâre care nu poate fiatacată cu apel, ci direct cu recurs. În acest caz, recursul, rămânând singura cale de atac ordinară, împrumută caracterul integral devolutiv al apelului, nefiind limitat la motivele de

1 I. Neagu, op. cit, p. 316-317

I.N.P.P.A. CRAIOVAREFERAT CURS PROCESUAL PENALDEACONU SILVIU – BAROUL GORJcasare prevăzute de lege, iar instanţa este obligată ca, în afara temeiurilor invocate şi a cererilor formulate de recurent, să examineze cauza sub toate aspectele de fapt şi de drept. De aici rezultă că instanţa de recurs are obligaţia de a examina cauza sub toate aspectele hotărârii atacate, chiar dacă rpin recurs nu au fost invocate decât unele temeiuri sau nu au fost formulate decât unele cereri.

Prin folosirea căii de atac a recursului, cauza penală este dedusă înaintea instanţei de recurs în vederea efectuării controlului judecătoresc.

Dar, acest control judecătoresc nu este efectuat de către instanţa de recurs în mod nelimitat ci în mod mărginit la ceea ce recurentul a putut şi a înţeles să atace prin declararea recursului. În consecinţă, cauza penală este supusă controlului judecătoresc al instanţei de recurs în măsura în care hotărârea primei instanţe sau a intanţei de apel au fost atacate, măsură care constituie conţinutul expresiei efectului devolutiv al recursului.

Astfel, sub aspectul efectului devolutiv, instanţa de recurs are cădere să judece atât cât este atacată hotărârea primei instanţe sau a instanţei de apel, prin recursul declarat, conform prevederilor art. 3856 C. proc. pen. care dispune că „Instanţa judecă recursul numai cu privire la persoana care l-a declarat şi la persoana care se referă declaraţia de recurs şi numai în raport cu calitatea pe care recurentul o are în proces”.

În cazul în care există mai multe declaraţii de recurs, deci nu mai multe recursuri, limitarea legii se aplică faţă de fiecare recurs în parte.

Potrivit art. 3856 alin. (2) C. proc. pen., instanţa de recurs examinează cauza numai în limitele motivelor de casare prevăzute de art. 3859.

Acest text de lege prevede cazurile în care se poate face recurs, dispunând că hotărârile sunt supuse casării în următoarele cazuri :

Hotărârile sunt supuse casarii in urmatoarele cazuri: 1. nu au fost respectate dispozitiile privind competenta dupa materie sau dupa calitatea

persoanei; 2. instanta nu a fost sesizata legal; 3. instanta nu a fost compusa potrivit legii ori s-au incalcat prevederile art. 292 alin. 2

sau a existat un caz de incompatibilitate; 4. sedinta de judecata nu a fost publica, in afara de cazurile cand legea prevede altfel; 5. judecata a avut loc fara participarea procurorului sau a inculpatului, cand aceasta era

obligatorie, potrivit legii; 6. urmarirea penala sau judecata a avut loc in lipsa aparatorului, cand prezenta acestuia

era obligatorie;*) 7. judecata s-a facut fara efectuarea anchetei sociale, in cauzele cu infractori minori; 8. cand nu a fost efectuata expertiza psihiatrica a inculpatului in cazurile si in conditiile

prevazute de art. 117 alin. 1 si 2; 9. hotararea nu cuprinde motivele pe care se intemeiaza solutia ori motivarea solutiei

contrazice dispozitivul hotararii sau acesta nu se intelege; 10. instanta nu s-a pronuntat asupra unei fapte retinute in sarcina inculpatului prin actul

de sesizare sau cu privire la unele probe administrate ori asupra unor cereri esentiale pentru parti, de natura sa garanteze drepturile lor si sa influenteze solutia procesului;

11. instanta a admis o cale de atac neprevazuta de lege sau introdusa tardiv; 12. cand nu sunt intrunite elementele constitutive ale unei infractiuni sau cand instanta a

pronuntat o hotarare de condamnare pentru o alta fapta decat cea pentru care condamnatul a fost trimis in judecata, cu exceptia cazurilor prevazute in art. 334-337;

13. cand inculpatul a fost condamnat pentru o fapta care nu este prevazuta de legea penala;

14. cand s-au aplicat pedepse gresit individualizate in raport cu prevederile art. 72 din Codul penal sau in alte limite decat cele prevazute de lege;


15. cand persoana condamnata a fost inainte judecata in mod definitiv pentru aceeasi fapta sau daca exista o cauza de inlaturare a raspunderii penale, pedeapsa a fost gratiata ori a intervenit decesul inculpatului;

16. cand in mod gresit inculpatul a fost achitat pentru motivul ca fapta savarsita de el nu este prevazuta de legea penala sau cand, in mod gresit, s-a dispus incetarea procesului penal pentru motivul ca exista autoritate de lucru judecat sau o cauza de inlaturare a raspunderii penale ori ca a intervenit decesul inculpatului sau pedeapsa a fost gratiata;

17. cand faptei savarsite i s-a dat o gresita incadrare juridica; 171. cand hotararea este contrara legii sau cand prin hotarare s-a facut o gresita aplicare

a legii;*) 18. cand s-a comis o eroare grava de fapt; 19. cand judecatorii de fond au comis un exces de putere, in sensul ca au trecut in

domeniul altei puteri constituite in stat; 20. cand a intervenit o lege penala mai favorabila condamnatului; 21. cand judecata in prima instanta sau in apel a avut loc fara citarea legala a unei parti,

sau care, legal citata, a fost in imposibilitate de a se prezenta si de a instiinta despre aceasta imposibilitate.

Aceste limite nu sunt însă aplicabile în cazul prevăzut de art. 3856 alin. (3) care dispune că „Recursul declarat împotriva unei hotărâri care, potrivit legii, nu poate fi atacată cu apel, nu este limitat la motivele de casare prevăzute de art. 3859 C. proc. pen., iar instanţa de recurs este obligată ca, în afara temeiurilor invocate şi cererilor formulate de recurent, să examineze întreaga cauză sub toate aspectele”.

Deci, în acest caz, controlul judecătoresc al instanţei de recurs nu trebuie să se mărginească numai la examinarea cauzei în raport cu temeiurile invocate de recurent, ci trebuie să cerceteze, dacă din materialul proesual aflat la dosarul cauzei nu rezultă şi alte neregularităţi privind legalitatea sau temeinicia hotărârii atacate.

Totodată, în cazul recursului declarat împotriva unei hotărâri care nu poate fi atacată cu apel, se va examina hotărârea atât cu privire la legalitate cât şi la temeinicie spre deosebire de recursul împotriva hotărârilor care pot fi atacate cu apel, caz în care în recurs examinarea priveşte numai motivele de legalitate prevăzute de art. 3859 C. proc. pen. Acest fapt poate fi explicat în sensul că motivele de netemeinicie au fost examinate de instanţa de apel şi nu mai fac obiectul instanţei de recurs.

Examinarea integrală în cazul recursului declarat împotriva unei hotărâri care nu poate fi atacată cu apel duce la următoarele constantări :

1. Existenţa şi a altor încălcări decât cele invocate în cererea de recurs privind temeinicia şi legalitatea hotărârii atacate, care vin în sprijinul susţinerilor recurentului şi deci recursul trebuie admis;

2. Faptul că există suficiente probe care duc la concluzia că susţinerile recurentului nu sunt întemeiate şi deci recursul urmează să fie respins.

În concluzie, în aceste cazuri, recursul poate fi admis şi pe alte temeiuri decât cele invocate de recurent în condiţiile precizate mai sus.

5.3. Efectul extensiv al recursului

În general, căile de atac profită numai celor care le-au formulat, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege.

În acest sens, şi recursul, în principiu profită numai aceluia sau acelora care l-au declarat în termenul legal.


La nivel de excepţie de la această regulă, art. 385 alin. 1 prevede că instanţa de recurs examinează cauza prin extindere şi cu privire la părţile care nu au declarat recurs sau la care aceasta nu se referă, putând hotărî şi în privinţa lor, fără, însă, să poată crea acestor părţi o situaţie mai grea1.

Alineatul 2 din art. 385 completează cu posibilitatea procurorului de a cere extinderea recursului declarat de el în termen, chiar după expirarea termenului de recurs, şi faţă de alte persoane decât acelea la care s-a referit, fără a se putea crea acestora o situaţie mai grea.

În doctrină s-a arătat că efectul extensiv al căilor de atac este incident numai atunci când într-o cauză penală există aşa numitele grupuri procesuale - mai mulţi inculpaţi, mai multe părţi civile sau responsabile civilmente -, dintre care numai unele au declarat apel sau recurs, sau calea de atac promovată se referă numai la unele dintre părţile care alcătuiesc un grup procesual. În aceste cazuri, instanţa de control este obligată să examineze cauza şi în privinţa celorlalte părţi care aparţin aceluiaşi grup procesual (consortium litis), putând hotărî – fără a le fi citat - şi în privinţa lor, dar fără a le îngreuna (agrava) situaţia, aceasta indiferent de soluţia dată referitor la partea care a declarat calea de atac.

Temeiul instituirii acestui principiu îl constituie înlăturarea riscului de creare a unor inechităţi între membrii aceluiaşi grup procesual, atunci când, în urma exercitării unei căi de atac de către unul dintre ei, situaţia să fie modificată în favoarea sa, iar situaţia altei părţi, cu aceeaşi calitate procesuală, dar care nu a atacat hotărârea, să rămână nemodificată - să dobândească caracter de imutabilitate – într-o exprimare din doctrină, în pofida viciilor de fond sau de formă care afectează hotărârea iniţială, descoperite de instanţa de control.

Aşadar, instituţia efectului extensiv a fost reglementată în scopul de a constitui un remediu împotriva inechităţilor pe care le poate genera formalitatea mecanismului procesual, ce permite imutabilitatea parţială a unei hotărâri judecătoreşti, ca urmare a neatacării ei de către unele părţi din proces, fapt care poate duce la pronunţarea unor hotărâri contradictorii, deoarece, în urma judecării căii de atac, instanţa poate modifica sau chiar desfiinţa hotărârea atacată numai de unele dintre părţile din proces, iar soluţia adoptată este puţin probabil să concorde cu soluţia – rămasă definitivă -, pronunţată de prima instanţă sau de instanţa de apel cu privire la celelalte părţi din proces, care aparţin aceluiaşi grup procesual, şi care sunt legate de cele care au exercitat calea de atac prin solidaritate procesuală şi prin comunitatea de interese, ceea ce este contrar exigenţelor justiţiei.

În pofida clarităţii formulării textului de lege, precum şi a dezvoltărilor din doctrină, totuşi, în practica judiciară recentă se exprimă opinii care vădesc nu numai neînţelegerea justificării instituţiei efectului extensiv şi a mecanismului său de funcţionare, ci chiar necunoaşterea dispoziţiilor legale.

Efectul extinctiv al recursului obligă, deci, instanţa de recurs să examineze cauza (sub aspectul motivelor de casare) şi cu privire la:

- Părţile care nu au declarat recurs;- Părţile care au declarat recursu după expirarea termenului prevăzut de lege, dacă

aparţin grupului procesul al recurentului, iar acesta a declarat recursul în termen;- Părţile la care se referă recursul.

Totodată, efectul extensiv al recursului se deosebeşte de cel al apelului, deoarece conferă procurorului facultatea să ceară extinderea recursului declarat în termen, chiar după expirarea termenului de recurs, şi faţă de alte persoane decât acelea la care s-a referit. Legea are în vedere o singură ipoteză şi anume, aceea determinată de posibilitatea pe care o are procurorul de a restrânge recursul său numai la unele

1 Aşadar, dacă unul dintre inculpaţi a declarat recursul în termen, instanţa de recurs examinează cauza prin extindere şi cu privire la inculpaţii care au declarat recurs după expirarea termenului prevăzut de lege(ICCJ, s.p., dec. nr. 5672/2006, în C54, p. 780-782).


persoane prin precizările pe care le poate face în declaraţia de recurs sau într-o declaraţie ulterioară, dar înăuntrul termenului de recurs.2

Potrivit art. 3857 C. proc. civ., instanţa de recurs examinează cauza prin extindere şi cu privire la părţile care nu au declarat recurs sau la care acesta nu se referă, putând hotărî şi în privinţa lor, fără să poată crea acestor părţi o situaţie mai grea.

Norma specială privitoare la efectul extensiv al recursului se întemeiază pe solidaritatea procesuală care se întâlneşte atunci când, în aceeaşi cauză penală sunt mai mulţi inculpaţi – participanţi la comiterea aceleiaşi sau acelorlaşi fapte – sau mai multe părţi civile ori părţi responsabile civilmente, cu interese comune.

Această solidaritate are drept cauză indivizibilitatea în cadrul situaţiei subiecţilor respectivi, iar ca rezultat răsfrângerea oricărui act procesual îndeplinit de unul din membrii grupului asupra celorlalţi membri atunci când priveşte un aspect obiectiv.

Cazurile de indivizibilitate sunt prevăzute de art. 33 C. proc. pen., astfel :

a) Când la savârşirea unei infracţiuni au participat mai multe persoane.b) Când două sau mai multe infracţiuni au fost săvârşite prin acelaşi act.c) În cazul infracţiunilor continuate sau în orice alte cazuri când două sau mai multe

acte materiale alcătuiesc o singură infracţiune.

Participaţia este reglementată în art. 23-26 Cod penal, participanţii la comiterea unei sau unor infracţiuni fiind :

- Autorul care săvârşeşte în mod nemijlocit fapta prevăzută de legea penală, iar dacă fapta penală este săvârşită de mai multe persoane se poate vorbi de coautorat.

- Instigatorul, fiind persoana care, cu intenţie, determină pe o altă persoană să săvârşească în mod nemijlocit fapta prevăzută de legea penală.

- Complicele, fiind persoana care, cu intenţie, înlesneşte sau ajută în orice mod la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală. Este deasemenea complice persoana care promite, înaintea sau în timpul săvârşirii faptei, că va tăinui bunurile provenite din aceasta sau că va favoriza pe făptuitor, chiar dacă după înfăptuirea infracţiunii promisiunea nu este îndeplinită.

Textul de lege citat impune ca într-o asemenea situaţie în care sunt mai mulţi inculpaţi, sau mai multe părţi civile ori părţi responsabile civilmente şi care formează pentru fiecare categorie un grup de subiecţi procesuali – consortium litis – instanţa de recurs să examineze cauza şi să extindă această examinare şi la părţile care nu au declarat recurs sau la care recursul nu se referă.

Părţile la care se poate face extinderea sunt cele care aparţin aceluiaşi grup procesual – consortium litis – şi între care agrează solidaritatea procesuală. Aşa după cum nu se poate agrava situaţia recurentului, tot aşa nu se poate agrava situaţia celor faţă de care operează extinderea.

Astfel, în materie de participaţie, dispoziţiile art. 28 alin. (2) C. penal dispun că circumstanţele privitoare la faptă se răsfrâng asupra participanţilor numai în măsura în care aceştia le-au cunoscut sau le-au prevăzut, în timp ce aliniatul (1) prevede că circumstanţele privitoare la persoana unui participant nu se răsfrâng asupra celorlalţi.

În cazul în care instanţa de recurs, examinând cauza constată că fapta pentru care a fost condamnat inculpatul recurent, trebuie să primească o încadrare mai uşoară sau că există unele circumstanţe obiective care trebuie să atragă o reducere a pedepsei, admiţând recursul

2 I. Neagu, op.cit., p. 317-317.

I.N.P.P.A. CRAIOVAREFERAT CURS PROCESUAL PENALDEACONU SILVIU – BAROUL GORJpentru aceste temeiuri instanţa va extinde efectele casării şi la participanţii care nu au făcut recurs ori care şi-au retras recursul.

Tot astfel, dacă instanţa de rescurs constată că nu trebuiau acordate despăgubiri civile sau că cele acordate sunt prea mari, va extinde efectele casării şi la inculpaţii care au fost în solidar obligaţi la plata despăgubirilor.

O situaţie aparte o reprezintă recursul declarat de procuror care fiind în defavoarea inculpatului care a făcut şi el recurs, instanţa în acest caz, dacă admite recursul procurorului, nu va putea extinde efectele casării şi la inculpaţii care nu au făcut recurs deoarece ar duce la agravarea situaţiei nerecurenţilor.

5.4. Efectul neagravării situaţiei în propriul recurs

Principiul general de drept, potrivit căruia părţii nu i se poate agrava situaţia în propria cale de atac, îşi găseşte aplicarea şi în materia recursului, potrivit art. 385 alin. 1, instanţa de recurs, soluţionând cauza, nu poate crea o situaţie mai grea pentru cel care a declarat recurs.

Regula este incidentă nu numai în recursul părţilor, ci şi în recursul martorilor, experţilor, interpretului, apărătorului sau altor persoane.

Neagravarea situaţiei părţii în propria cale de recurs îşi găseşte aplicarea numai în ipoteza în care există doar recursul unei singure părţi sau al mai multor părţi care formează un grup cu aceeaşi poziţie procesuală.

Schimbarea încadrării juridice dintr-o infracţiune continuată într-un concurs de infracţiuni constituie o agravare a situaţiei inculpatului, atât din punct de vedere moral, cât şi juridic, deoarece în sarcina acestuia se vor reţine două sau mai multe infracţiuni, având aceeaşi încadrare juridică ca şi cea iniâială, pentru care se vor stabili două sau mai multe pedepse, deşi prin hotărârea atacată el fusese condamnat la una singură1 . Partea care a făcut în recurs nu poate renunţa la beneficiul principiului non reformatio in pejus pentru a cere adoptarea unei soluţii care i-ar agrava situaţia. O asemenea cerere nu poate fi primită deoarece dispoziţiile art. 385 se adresează instanţei, în mod imperativ, peste voinţa părţii, interzicându-i să creeze celui care a exercitat calea de atac o situaţie mai grea.

Regula este incidentă şi în recursul declarat de procuror în favoarea unei părţi, în sensul că, în acest caz , instanţa de recurs nu va putea agrava situaţia acesteia.

Regula nu este aplicabilă în următoarele cazuri:

- Când există şi recursul uneii părţi contrare;- Când există recursul procurorului fără rezerve.2

În literatura de specialitate s-a arătat însă că, deşi faţă de dispoziţiile art. 372 C.proc.pen şi cele ale art. 385 C.proc.pen., care folosesc expresiile „instanţa de apel”, respectiv „instanţa de recurs”, s-ar părea că principiul non reformatio in pejus operează numai în cadrul soluţionării cauzei de către aceste instanţe, definiţia cuprinsă în dispoziţiile legale citate având în vedere numai sensul strict de manifestare a principiului, în practică, întinderea efectelor acestui principiu este mult mai mare, regula imperativă exprimată în dispoziţiile legale citate având aplicare şi asupra soluţiei pe care trebuie să o dea instanţele sesizate - prima instanţă

1 În practica judiciară există şi o opinie mai nuanţată conform căreia schimbarea încadrării juridice dintr-o infracţiune continuată într-un concurs de infracţiuni reprezintă o agravare a situaţiei inculpatului, doar în principiu. Pentru că, în ipoteza în care legea prevede pentru infracţiunea continuată o pedeapsa mai grea decât cea care s-ar putea pronunţa pentru cea mai gravă dintre infarcţiunile în care ea ar putea fi descompusă, nu se poate vorbi de o agravare a situaţiei inculpatului. Cu alte cuvinte, în aplicarea principiului neagravării situaţiei în propria cale de atac nu se poate face abstracţie de situaţia concretă a cauzei supusă spre examinare( V. Papadopol, notă la Curtea de Apel Bucureşti, s. p., dec. nr. 532/1998, în C 25, p. 159. )2 I. Neagu, op. cit., p. 319

I.N.P.P.A. CRAIOVAREFERAT CURS PROCESUAL PENALDEACONU SILVIU – BAROUL GORJsau instanţa de apel, după admiterea căilor de atac, desfiinţarea hotărârilor şi restituirea cauzei spre rejudecare, chiar şi asupra soluţiei procurorului, căruia i s-a restituit cauza pentru refacerea urmăririi penale, conform art. 332 C.proc.pen.. Aşadar, situaţia oricăreia dintre părţi nu poate fi agravată în propria cale de atac, în nici una din situaţiile de mai sus, deoarece raţiunea ce stă la baza principiului – necesitatea ca părţile să nu aibă temeri în exercitarea dreptului lor de a supune controlului judiciar hotărârile care le privesc -, este prezentă în toate aceste cazuri. De asemenea, în doctrină s-a arătat că principiul neagravării situaţiei în propria cale de atac constituie o garanţie a libertăţii folosirii căilor de atac, în caz contrar ajungându-se la o îngrădire a voinţei părţilor de a ataca hotărârile pe care le consideră nedrepte, din cauza temerii că există posibilitatea ca, prin declanşarea unei noi judecăţi a cauzei, să-şi înrăutăţească situaţia.

Proiectul Noului Cod de procedură penală modifică esenţial calea de atac a recursului, transformand-o din una ordinară într-una extraordinară, denumindu-l în continuare recurs în casaţie, cale de atac ce atrage competenţa Inaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. De asemenea, codul aduce modificări importante la nivelul procedurii de judecată a recursului în casaţie, introducând, printre altele, admiterea în principiu a acestuia.

În ceea ce priveşte efectul suspensiv al recursului în casaţie, acesta nu mai operează ope legis, ci, acum recursul fiind o cale extraordinară de atac, şi suspendarea judecăţii se dispune de instanţa de judecată, dacă aceasta apreciază că se impune suspendarea motivată, în tot sau în parte, a executării hotărârii, putând impune respectarea de către condamnat a uneia dintre obligaţiile prevăzute de art.214 alin.(1) şi (2), conform art. 434 C.p.p.

Acelaşi articol completează:” În cazul în care persoana condamnată nu respectă obligaţiile impuse prin încheiere, completul care va judeca recursul, din oficiu sau la cererea procurorului poate dispune revocarea măsurii suspendării şi reluarea executării pedepsei.”

În ceea ce priveşte efectul devolutiv al recursului, noua reglementare menţine în întregime alineatul 1 al art. 385 C.p.p în vigoare, dar renunţă la alin. 2 care prevedea: ” Recursul declarat împotriva unei hotărâri care, potrivit legii, nu poate fi atacată cu apel, nu este limitat la motivele de casare prevazute in art. 3859, iar instanţa este obligată ca, în afara temeiurilor invocate şi cererilor formulate de recurent, să examineze întreaga cauză sub toate aspectele.”

Având în vedere noua calificare juridică pe care o primeşte recursul, respectiv aceea de cale extraordinară de atac, este firesc ca acesta să nu îşi mai menţină efectul devolutiv integral pe care-l are în actuala reglementare, în cazul hotărârilor lipsite de calea de atac a apelului.

Celelalte două efecte ale recursului, respectiv cel extensiv şi cel al neagravării situaţiei părţii în propriul recurs sunt preluate integral din textul actualului cod de procedură penală.

BIBLIOGRAFIE

Controlul judecăţii constituie pentru instanţa a cărei judecată urmează a fi supusă controlului un stimulent de a judeca cu cât mai mare grijă şi o frână contra arbitrariului şi abuzului”, T. Pop, op. Cit. Vol IV, p. 338 V. Dongoroz, Curs de procedură penală, op. Cit. P. 316 T. Pop, op. Cit., Vol IV, p. 338 I. Neagu, Drept procesual penal. Partea Specială., Editura Global Lex, Bucureşti, 2008, p. 287 In doctrină, recursul este privit de unii autori ca fiind un alt treilea grad de jurisdicţie. In acest sens, a se vedea Gh. Mateuţ, Noua reglementare a recursului în procedura penală română, în Dreptul, nr. 2/1995, p. 43 Gh. Mateuţ, op.cit, p. 44

I.N.P.P.A. CRAIOVAREFERAT CURS PROCESUAL PENALDEACONU SILVIU – BAROUL GORJ Despre efectul suspensiv al recursului a se vedea: I. F. Ciobanu, Este suspensiv de executare recursul declarat în condiţiile art. 160(8) C.p.p?, în Dreptul, nr. 5-6/1994, p. 154; V. Pavăleanu, Efectul suspensiv al recursului în cazul măsurilor preventive, în Dreptul, nr. 8/1996, p. 115-117; R. Pătru, Efectul suspensiv de executare al recursului formulat împotriva încheierilor prin care instanţa se pronunţă asupra măsurilor preventive în cursul judecăţii. Momentul punerii în libertate a inculpatului în cazul revocării arestării preventive, în Dreptul, nr. 4/2006, p. 225-233 A. Boroi, Ş. Ungureanu, N. Jidovu, Drept procesual penal, Editura All Beck, Bucureşti, 2002, p. 380 I. Neagu, op. cit, p. 316-317

LE ARANJEZI SI TU

EFECTUL SUSPENSIV, DEVOLUTIV ŞI EXTENSIV AL RECURSULUI

Documents

Transcript of EFECTUL SUSPENSIV, DEVOLUTIV ŞI EXTENSIV AL RECURSULUI