Universitatea Dunarea de Jos

Facultatea de Istorie, Filosofie si Teologie

Educatia Religioasa

Dojan Daniel

Anul I

Istorie

1. Introducere

Educaţia religioasă trebuie asigurată copilului din primii ani de viaţă. Nu religia, ci lipsa acesteia este o viaţă artificială pentru copil, deoarece sufletul copilului se înrudeşte structural cu realitatea religioasă. Educaţia religioasă afirmă sufletul copilului şi, în acelaşi timp, îl înalţă prin iubire. Educatia religioasa se realizează în familie, Biserică şi şcoală, de către părinţi, preoţi şi profesori. Există o strânsă legătură între aceşti factori educativi, conlucrarea lor determinând transmiterea valorilor credinţei şi formarea conduitei exemplare. O educaţie temeinică şi durabilă este cea începută în familie, încă din fragedă copilărie, continuată în şcoală şi consolidată prin diferite activităţi ce se derulează în Biserică şi societate. Rămân ecouri adânci în mintea şi sufletul celui care acum începe să se formeze: bun, ascultător, harnic, răbdător, iubitor de dreptate şi adevăr. Legătura cu Dumnezeu este indisolubilă, iar orarul şcolar fără religie este ca trupul fără suflet. Chiar dacă religia s-ar reduce numai la credinţă, nu trebuie minimalizat rolul educativ al acesteia. Educaţia nu poate fi nici exclusiv raţională, nici exclusiv confesională. Are loc o confuzie a planurilor, în particular o confuzie între obiectivitate şi spiritualitate, care nu poate decât să compromită accesul conştiinţei la un echilibru normal. Facand referire la sintagma din popor “Sa nu faci ceea ce face popa ci sa faci ce zice popa.” aceasta distruge echilibrul normal si distanteaza omul de o credinta rationala si obiectiva ducand la un dualism periculos in care se confrunta pe de o parte puterea exemplului iar pe de alta parte pildele si perceptele morale ale credintei. Instrucţia, ca proces de ; spiritualizare a omului, ar fi sărăcită dacă n-ar avea în vedere integralitatea ; dintre materie şi spirit. „Sarcina educaţiei concepută în sens spiritual este de a duce cuplul Suflet-Spirit spre o armonie cu un altul, Viaţă-Corp. Iar dictonul „crede şi nu cerceta (pus pe seama religiei în mod nejustificat, căci această invitaţie nu o găsim în Biblie) nu trebuie interpretat ca o pledoarie pentru inactivitate în planul observării şi investigaţiei ştiinţifice, ci, mai degrabă, ca un îndemn la întemeierea unui ideal personal, coerent şi imperturbabil: crede şi nu cerceta temeiul credinţei tale, nu te îndoi.

Puţin contează dacă religia reprezintă o imagine reală, în sensul îngust pe care îl comportă acest concept. în fond, care filosofie reuşeşte aşa ceva? Şi, în definitiv, la ce ne-ar ajuta acest lucru? Ce este, în fond, realitatea? Şi de care „realitate" are omul nevoie ? Una impersonală, neutră, seacă ori una subiectivizată, contemplată, trăită?

2. Educatia religioasa

  De-a lungul secolelor, educaţia a fost strâns legată de religie. În Antichitate, în Orient, şcolile funcţionau în general pe lângă temple. În Occident, mănăstirile erau centre de cultură pe lângă care funcţionau şcoli, atât pentru viitorii clerici (şcoala interioară), cât şi pentru laici (şcoala exterioară). În ţara noastră încă din sec. al XI-lea existau şcoli

pentru pregătirea preoţilor pe lângă mănăstiri şi centre episcopale, cu predare în limba latină, greacă şi slavă. Prin educaţia religioasă trebuie să realizăm de fapt o reală cultivare a spiritului. Ea ne ajută să construim un sistem de valori spirituale, etice, estetice etc. racordate la personalitatea fiecăruia dintre noi şi materializarea în comportamente integratoare în viaţa comunităţii din care facem parte şi a societăţii în ansamblu.      În aspiraţia noastră  către perfecţiune, ne raportăm la fiinţa divină, la Dumnezeu, pentru că El este singurul model formativ existenţial. În cultivarea sufletului educaţia religioasă nu este unilaterală; ea apelează şi, chiar mai mult, îşi găseşte unele premise care o fortifică în educaţia civică, estetică, morală.      Cercetările în domeniul psihologiei copilului ne arată că educaţia moral-religioasă este posibilă de la cea mai fragedă vârstă, iar preşcolarii cu trăsăturile de voinţă şi caracter în formare sunt receptivi la influenţele exercitate asupra lor.      Dacă educaţia morală reprezintă acea latură a procesului de pregătire a copilului pentru viaţa care are în vedere cunoaşterea, înţelegerea şi practicarea binelui în viaţa socială şi adaptarea la viaţa conunităţii, educaţia religioasă trebuie privită într-o strânsă legătură cu educaţia morală acordându-i fundament divin.  Educaţia  moral-religioasă trebuie să înceapă încă din primii ani de viaţă în familie.  Apoi se continuă potrivit nivelului de înţelegere  a copilului pentru  a se forma în sufletul acestuia impresii, deprinderi de conduită şi sentimente cu ajutorul cărora să devină o adevărată persoană deschisă comuniunii cu Dumnezeu şi cu semenii. Religia este baza vieţii sociale, deoarece:

ea este principiul constitutiv al familiei şi al statului; religia dă naştere şi avânt culturii; literatura, artele şi ştiinţele au luat naştere din

religie şi sub ocrotirea ei; religia apropie pe oameni unii de alţii şi cimentează solidaritatea socială.

      Nu poţi constrînge sufletul să înveţe ceea ce este etic, religios; el trebuie să aibă această afinitate spre ceea ce este pur.

Omul reprezintă cea mai frumoasă realizare din creaţie, de care însuşi Dumnezeu este mândru. Sufletul este esenţa personalităţii, îl reprezintă pe om.       Educaţia este posibilă în toate perioadele vieţii omeneşti, de asemenea educaţia religioasă este posibilă în vârsta copilăriei deoarece însuşi sufletul copilului are în interiorul său cele necesare pentru aceasta. Sufletul copilului poate fi întărit ca o cetate; simţurile sunt porţile acestei cetăţi sau întăriturile lui. Se poate spune că sufletul cel mai propice pentru educaţie este sufletul curat al copilului. Educaţia religioasă creştină este posibilă numai dacă Hristos însuşi este primit în sufletul omului şi dacă acest suflet lucrează împreună cu Hristos la desăvârşirea sa.       Educaţia religioasă şi catehizarea presupun o introducere a subiectului în marile mistere, facilitând întâlnirea şi înţelegerea religiei şi tradiţiei creştine.

Experienţa religioasă îl face pe om să înţeleagă şi să acţioneze mai bine, îl invită la reflexie, îl luminează interior.  Ea are drept obiectiv cultivarea şi dezvoltarea religiozităţii la individul copil sau adult. Esenţa religiei constă în fenomenul de credinţă.  Religiozitatea este o stare psihică derivată din credinţa într-un principiu suprem, etern şi imuabil. Educaţia religioasă creştină, de pildă, are ca proiect formarea şi desăvârşirea profilului moral-religios, întrupartea la nivelul uman a unor virtuţi, într-un fel 

“îndumnezeirea” omului, în măsura  “coborârii” acestui atribut la dimensiunea şi condiţia umanului.        Din încercările de a surprinde specificul educaţiei religioase, se pot extrage următoarele trăsături  ale educaţiei religioase:

doar omul poate fi educat în perspectivă religioasă; această latură formativă,  ca şi educaţia în general,  nu poate fi apanajul lumii subumane;

educaţia religioasă presupune, în afară de om, prezenţa dimensiunii transcendente, a unui factor informat mai presus de om şi de lume;

educaţia religioasă nu se realizează de la sine, instantaneu, ci presupune o intervenţie exterioară conştientă, o serie de tactici procedurale şi metodologice, deliberate, dimensionate de factorii care înfăptuiesc  o atare educaţie;

intenţionalitatea acestei laturi a educaţiei este imprimată şi de prezenţa unui scop, a unui proiect al devenirii personalităţii umane în perspectiva unei valori ce merită să fie încorporate de individul  copil  sau  adult. Copilăria  - primii ani ai copilului se dovedesc a fi foarte importanţi pentru

dezvoltarea ulterioară pe un traiect religios. Copilul este foarte permisiv la credinţa în minuni, în supranatural, în mistere. Copilăria este faza în care individul este dispus să adere la o concepţie deistă sau atee despre existenţă; ea presupune o dinamică aparte. S-au stabilit, prin cercetări concrete, anumite corelaţii între imaginile parentale în primii ani de viaţă ai copilului şi paternitatea divină; astfel ajungându-se la următoarele concluzii:

imaginile parentale evocă şi condiţionează în plan psihic dezvoltarea atitudinii faţă de Dumnezeu;

dată cu maturizarea spirituală a persoanei, evocarea divinităţii prin imaginile părinţilor se purifică

criza  religioasă este dependentă de percepţia negativă a unui părinte

 Începând cu vârsta de trei ani, sfera de curindere spirituală de către copil se măreşte;  aceasta este vârsta când se pot recepta relativ optim, dispoziţii cu caracter moral. Regula principală este ca la fiecare întrebare să se dea un răspuns; acea parte din adevăr care poate fi receptată corect de către copil.

Există însă riscul ca  Dumnezeul  copilului de trei ani, să fie gândit ca un om cu atribute deosebite. În acest caz, sarcina educatorului de a transforma opinia copilului, a-l face să înţeleagă transcendenţa lui Dumnezeu prin sublinierea atributelor nemateriale ale Lui: bunătate, frumuseţe etc., pornind de la ceea ce copilu vede: bunătatea mamei, frumuseţea naturii etc. Nu se va renunţa la implicarea copilului la actul ritualic, rugăciuni sau alte improvizaţii scenice: Sărbătoarea Crăciunului;  Naşterea Domnului;  Săptămâna Mare;  Învierea Domnului etc.

3. Activitatile de invatare

Exemple de activităţi de învăţare: - observarea  şi  comentarea unor imagini cu conţinut religios;

- audierea unor texte religioase;

- realizarea unor scenete cu conţinut religios;

- audierea unor casete (povestiri, colinde etc.);

- discutarea în clasă a unor  reguli de comportament;

- jocuri de rol; 

- studii de caz;

- concursuri.

      Putem folosi texte şi cântece cu conţinut moral – religios accesibil preşcolarilor şi şcolarilor mici, precum şi planşe ilustrate, dar şi şabloane diverse (îngeri, cizmuliţe, clopoţei etc.) necesare activităţilor practice.       Fiecare sărbătoarte religioasă poate fi pregătită prin activităţi diverse: povbestiri, memorizări, activităţi mizicale, artistico – plastice, activităţi practice, plimbări, vizite, serbări etc.

4. Cocluzie

Prin educaţia religioasă se asigură un sens al vieţii credincioşilor, o direcţie şi un mod de a exista. Idealul educaţiei religioase nu poate fi decât un ideal integralist; el constă în a cultiva toate forţele de care dispune omul ca fiinţă psiho-fizică.

Formarea caracterului şi a personalităţii desăvârşite reprezintă idealul prioritar al educaţiei religioase. Spre acest ideal se ajunge prin cunoaşterea şi interiorizarea unor valori morale, estetice şi intelectuale.   

Bibliografie

1. Cucoş, Constantin, Pedagogie, Editura Polirom, Iaşi,1996

2. Cucoş, Educaţia religioasă. Repere teoretice şi metodice, Editura

Polirom, 1999

3. Galeriu, pr. prof., Constantin, Mântuitorul Iisus Hristos-Învăţătorul

nostru suprem în “Ortodoxia’’, nr. 1/1983, pag. 34-61