Componentele educaţieiEducaţia morală şi educaţia religioasă : scopuri,

metode, specific şi importanţă

Probleme de tratat :- Prezentarea scopurilor educaţiei morale şi

comentarea acestora- Descrierea metodelor de educaţie morală- Relaţiile religie – educaţie, religie – cultură- Raportul dintre laic şi religios în realizarea

educaţiei creştine

1. Prezentarea scopurilor şi comentarea lor

1. A preciza scopurile educaţiei (finalităţile ei) înseamnă a răspunde la întrebările:

- ce fel de om trebuie să realizăm prin educaţie?- ce însuşiri concrete trebuie să posede el?2. OBIECTIVE ( sunt cele mai concrete) – SCOPURI (sunt mai

cuprinzătoare decât obiectivele) - IDEALURI (reprezintă perspectiva cea mai îndepărtată)

3. Idealul : ce ar trebui sa fie omul? În cea mai îndepărtată perspectivă sau înainte de orice.

Idealul educaţiei trebuie să fie personalitatea ,,rezonabilă şi responsabilă’’ Kant

Idealul trebuie să constea din ,,individualitatea morală’’ sau ,,caracterul moral’’ J.Herbart

4. Alţi autori aveau pe primul plan - unii individul - alţii interesele sociale

a. Adepţii priorităţii individului au formulat mai multe idealuri educative :

- historism teleologic - eclectism teleologic- psihologismul- esteticismul- pragmatismul

b. Adepţii primatului intereselor sociale aveau şi ei idealuri specifice : - omul care să se subordoneze de bună voie intereselor sociale

(Durkheim)- omul care să vibreze pentru interesele ordinii de stat şi să se

subordoneze ethosului naţional- omul care să se dedice profesiei (idealul profesionist)

5. Toate aceste orientări sunt considerate pe de o parte unilaterale (pentru că au în vedere numai o anumită valoare pe care o absolutizează); iar pe de altă parte sunt considerate abstracte (pentru că nu se raportează la o societate istorică concretă).

6. Pedagogii mai semnificativi au concluzionat astfel : - să se aibă în vedere nu numai o valoare (eticul,

esteticul, logicul etc.), ci o constelaţie de valori promovate în acelaşi timp

- să nu ne referim doar la un om abstract, ci la un om încadrat într-o societate concretă

7. În felul acesta, pedagogul G.G. Antonescu ajungea să adere la idealul educaţiei integrale şi Şt. Bârsănescu la idealul omului de cultură.

Noţiunea de cultură în concepţia lui Bârsănescu includea acea gamă de valori cunoscută în Şcoala germană de pedagogie (ştiinţă, artă, drept, religie, morală), iar idealul educaţiei astfel conceput ,,satisface şi subiectul şi obiectul; şi pe individ şi societatea’’.

Acest ideal urmează să se realizeze în diferite scopuri concrete : • pe de o parte în diferitele tipuri de şcoli : - şcoala primară : deprinderi elementare însoţite de atitudinile de bun cetăţean- în liceu : fortificarea gândirii, înţelegerea culturii, maturizarea spiritului - şcoli profesionale : formarea orizontului şi ethosului profesional - în învăţământul academic : cultivarea iubirii de înţelepciune, a iubirii

adevărului • pe de altă parte, pe componentele educaţiei :- formarea conştiinţei şi conduitei morale în educaţia morală- formarea şi dezvoltarea simţului şi gustului pentru frumos în educaţia estetică- formarea cetăţeanului prin educaţia civică- formarea şi fortificarea capacităţii de cunoaştere prin educaţia intelectuală

etc.

Componentele educaţiei Iniţial erau trei componente:• Educaţia voinţei• Educaţia sentimentului• Educaţia spirituluiTreptat s-au adăugat : • Educaţia fizică• Educaţia estetică

Tabloul componentelor educaţiei era stabilit de şcoala germană interbelică (prezentă şi azi în Europa)

• Educaţia fizica• Educaţia impulsiunilor• Educaţia intelectuală• Educaţia morală• Educaţia socială• Educaţia profesională• Educaţia estetică• Educaţia religiosă

Metodele educaţiei morale1. Metode de educaţie morală după HubertMetodele didactice b. Metode intuitive c. Metodele active 2. Metode de educaţie morală după Ştefan Bârsănescua. Supravegherea b. Instruirea morală

Forme: • Instruirea morală orală şi instruirea morală scrisă• Instruire morală individuală şi colectivă• Dupa forma de administrare : intruire morală propriu-zisă şi

moralizare a întregului învăţământ• Dupa felul de predare : ocazională şi sistematică

3. Metoda exemplului ca metodă de educaţie morală- marile exemple morale ale autorilor de sisteme morale- exemplele obişnuite 4. Pedeapsa şi recompensa (aprobarea şi dezaprobarea)• Pedeapsa – pentru a sancţiona, a produce o suferinţă,

sanţioneaza o abatere de la regula morală• Recompensa – pentru a răsplăti, a produce o bucurie, o

satisfacţie, răsplăteşte un succes intelectual şi conduita bună, morală.

Concluzie : Aceste clasificări şi sisteme de metode de educaţie morală, organizate după criterii diferite, redau în detaliu esenţa actului educativ. Rămâne însă ca fiecare profesor, în funcţie de experienţa şi specificul claselor cu care lucrează, plecând de la aceste sugestii, să-şi elaboreze sisteme de metode sisteme de metode care îi sunt mai proprii.

Relaţia dintre religie şi educaţie

Scopul educaţiei creştine (D. Călugăr) este dezvoltarea personalităţii, iar personalitatea

nu poate fi concepută fără dragoste, încredere, libertate. Dar, în timp ce educaţia

laică vrea să-l facă pe copil ,,cât mai asemănător cu omul’’, educaţia creştină ,,îl vrea cât mai asemănător cu Dumnezeu’’.

Relaţia dintre religie şi cultură

,,Cultura este acel întreg complex care cuprinde cunoştinţele, credinţele, arta, morala, legile, obiceiurile şi orice alte capacităţi şi obişnuinţe dobândite de indivizii unei societăţi’’.

Religia este un drum, şi singurul care începe pe pământ şi se sfârşeşte în viaţa viitoare, aducându-l pe om înaintea lui Dumnezeu, realizând aşadar o relaţie de subordonare a omului faţă de Dumnezeu, pe când cultura are ca domeniu de preferinţă operele minţii şi ale spiritului, făcând din ele o finalitate a efortului intelectual, dar nu şi o posibilitate de mântuire, sarcină care revine religiei.

Raportul dintre laic şi religios in realizarea educaţiei creştine

Nu tot ceea ce provine dinspre laicat trebuie repudiat sau pus în cumpănă şi nu tot ceea ce ţine de lumea bisericească trebuie îmbrăţişat şi apludat. A arăta cu degetul în curtea vecinului nu este numaidecât un gest de răutate, ci, de multe ori, un act curativ, de consideraţiune sau chiar de iubire. Ceea ce se întâmplă în interiorul bisericii ne interesează pe toţi, ne bucură sau ne întristează – după caz. Biserica este şi a laicilor şi, ca urmare, ar fi timpul ca vocile acestora să fie luate în seamă. Statutul laicului nu are un caracter pur formal, decorativ, ci trebuie să fie unul efectiv, lucrativ, corectiv. Ar însemna deci să stabilim mai clar zonele acestei interacţiuni necesare şi fecunde. Există, oare, suficientă bunăvoire în acest sens?

Nu numai lumea se va ghida după preceptele avansate de Biserica, dar şi Biserica se va plia, în concordanţă cu exigenţele vremii şi lumii. Nu numai perimetrul laic va ţine cont de chemările acestei instituţii, ci şi Biserica trebuie să fie atentă la exigenţele lumii de afară.