EDITORIALPoate fi mult, ori prea puțin…și totuși, încă de la început, aș vrea să menționez că nu doresc să fac o enumerare seacă reali- zărilor, ci aș vrea să ne reamintim de cei care au marcat într-un fel sau altul renăscuta noastră viață comunitară. Uniunea Armenilor din România a împlinit un sfert de secol de la reînființare. Dar Uni-unea Armenilor din Romania în-seamnă, în primul rînd, comunita-tea… Aproape jumatate din viața mea trăită pînă acum se leagă de UAR. Pe atunci, în 1990, cînd s-a reînființat UAR, aveam 15 ani. Entuziast, încă scandam în curtea Bisericii împreună cu vii-torul senator Varujan Vosganian, președintele UAR – și sub privi- rile îngăduitoare ale lui hayr surp Baronian – Gharabaghă merăn-e ! („Karabaghul e al nostru!”), deși nu realizam, atunci, adevărata di-mensiune a tragediei, a războiului pentru acel petec de pămînt. Am fost mustrat de Nadia Kevorkian căci smulgeam ramurile pomilor ce străjuiau bustul Generalului Andranic. Alți prieteni de demult de atunci au plecat, au dispărut, au emigrat în America ori spre alte zări. Apoi anii au trecut, dum-inica, după slujbă… mergeam la școală cu prieteni vechi, cu Var-tan Haceaturian, cu „Gadu” Na-rine Căuș, cu Silvia Terzian, cu frații Tapacia, ca să amintesc doar de cîțiva. Doamna Ulnia Blănaru (Tanti Ulig, cum îi spuneam noi) ne preda limba armeană cu atîta drag… Au mai trecut cîțiva ani, eram student, împreună cu priete-nii mei studenți împînzeam holuri-le căminelor studențesti cu afișe

electorale ale canditatului UAR Varujan Pambuccian (o figură severă la acea vreme, cu o bar-bă impozantă a la Nicolae Iorga). Noi lipeam afișe, iar studenții de la Matematică le rupeau în urma noastra pe motiv că Pambuccian i-a picat la examen!!! Apoi mi-am urmat destinul și tot datorită Un-iunii Armenilor din Romania am ajuns redactor la revistele noas-tre, Ararat și Nor Ghiank. Pentru alții șansa vieții a fost o carieră în străinătate, nu contrazic…însă eu am avut privilegiul sa „învăț meserie”, să discut cu oameni ce se nasc în comunitatea noastră poate la 100 de ani. Chiar și as- tăzi, după 18 ani de cînd sînt re-dactor la revista Ararat, îmi aduc aminte de „mentorii” mei trecuți la cele veșnice, încă bucurîndu-ne de înțelepciunea și de citatele lor. Îmi amintesc de Seti Maganian, uitîndu-se sever pe sub sprîncene și spunînd „manciugăs, șușig, pu-sig!”, și de dighin Meline Poladian cînd iarna, în orele tîrzii, venea în baston la Biblioteca Dudian și-mi spunea: „Edi djan, ia spune cîte regine armence au domnit în Cilicia?”; ori de Bogdan Căuș, mentorul nostru ce veșnic ne fre-dona vechi șlagăre interbelice și ne învăța cum se pune în pagină un articol și cum se scrie o știre

de senzație, de feblețea mea, An-dranic Andonian, cel care veșnic mă scruta cu ochii săi albaștri și ne spunea: „ Manciugăs, viața e haină !”; de Sergiu Selian, cel în fața căruia îți era rușine să faci o greșeală gramaticală într-un arti-col, de doamna Madeleine Kara-cașian, cea care întotdeauna ne-a dat sfaturi pertinente, de Șaram Hazarian, care princiar ne trata întotdeauna cu condescendență povestindu-ne despre subiecte și personaje „interzise” în comu-nitatea noastra. Îmi amintesc de energica tanti Ani, cea care în memoria noastră va rămîne ca o întruchipare a sufletului comu-nității, de baron Bergi, cel care în-totdeauna, cu un calm desăvîrșit, ne liniștea, de hayr surp Zareh Baronian, păstorul nostru în fața căruia ne-am deschis sufletul și care știe cine sîntem cu adevărat. Și de mulți alții, mai mult sau mai puțin vizibili, armeni sau români, oameni fără de care Uniunea Armenilor din România astăzi nu ar fi existat sau ar fi fost mult mai săracă sufletește.

La Mulți Ani U.A.R – 25 !

Eduard ANTONIAN

UAR UN SFERT DE SECOL…

4

La 15 octombrie, la Acade-mia Română s-a desfășurat

conferința internațională dedi-cată împlinirii a 125 de ani de la nașterea eminentului istoric și armenolog român de origine armeană, academicianul Hagop Dj. Siruni (1890-1973). La con-ferință au participat cercetători din România, Armenia, Franța și Turcia.

În deschiderea conferinței au luat cuvîntul academicianul Dan Berindei, ambasadorul Armeniei în România, E.S. Hamlet Gasparian, președin- tele Uniunii Armenilor din România, Varujan Vosganian, Întîistătătorul Bisericii Armene din România, Episcop Datev Hagopian, directorul Institutu-lui de Studii Sud-Est Europene,

Șerban Tanașoca, și directorul Institutului de Armenologie din Cluj, Lucian Nastasă-Kovacs.“Activitatea lui Hagop Siruni depășește granițele țărilor în care a trăit. Acesta și-a petrecut primii 32 de ani din viață în mediul armenesc de la Con-stantinopol, devenind încă din tinerețe un luptător pentru pro-gres și schimbare. Stabilindu-se în România grație ocrotirii lui Nicolae Iorga, își trăiește aici restul vieții, zece ani petrecîn-du-i în gulagul siberian, din care și o scurtă perioadă în Armenia sovietică. Acest des-tin excepțional i-a permis acu-mularea unui mare volum de c u n o ș t i n ț e , a u n u i u r i a ș bagaj de valori culturale și spirituale, pe care l-a materiali-zat în cuprinzătoarele sale stu-dii realizate în mai multe limbi și domenii”, a spus, printre al-tele, ambasadorul Armeniei.Profesorul Raymond Kevor- kian de la Universitatea Paris VIII, profesorul Ayhan Aktar de la Universitatea Bilgi din Istanbul, academicianul An-drei Pippidi, doctorul Andrei Timotin, scriitorul și publicistul Bedros Horasangian, șeful ca-tedrei de istoria artei armene de la Universitatea de Stat din Ere-van, doctor Levon Ciukaszian, cercetătorul superior al Insti-tutului de Studii Orientale al Academiei Naționale de Științe a Armeniei, Karine Avetian, și parohul bisericii armene din Pitești, preot Hetum Tarver- dian, au ținut prelegeri despre mutațiile politice survenite în

BUCUREȘTI CONFERINȚĂ INTERNAȚIONALĂ DEDICATĂ LUI H. Dj. SIRUNI

Ambasadorul Armeniei în România, E.S. Hamlet Gasparian

AA

AR R

T19 - 20 / 2015

E V E N I M E N TImperiul Otoman la începu-tul secolului al XX-lea și eli- minarea elitei armene, despre diferitele perioade din viața și activitatea lui Hagop Siruni și despre aportul său la studierea și propagarea culturii armene.Nepotul de frate al lui Hagop Siruni, Patrice Djololian, sosit de la Paris, a prezentat o inte-resantă expunere despre frații Djololian și serviciile aduse de aceștia națiunii armene.

În paralel cu conferința, în sălile Academiei Române s-a deschis o expoziție cu fotografii, cărți și documente de arhivă referi-toare la Hagop Siruni. Revista “Ararat” a publicat un supli-ment dedicat lui H. Dj. Siruni.

Avînd în vedere aportul ex-cepțional în dezvoltarea arme-nologiei de către marele savant, la 14 octombrie Haypost (Poșta Armeană) a emis o carte poștală – “125 de ani de la nașterea lui Hagop Siruni”.

La rîndul său, încă din 2012 Academia Română i-a acordat lui Hagop Siruni titlul de mem-bru post-mortem pentru întrea-ga sa activitate în slujba istoriei și culturii românești, cât și ar-menești si universale.

Conferința a fost organiza-tă prin eforturile comune ale Academiei Române, Institutu-lui de Studii Sud-Est Europene, Ambasadei Republicii Arme-nia, Uniunii Armenilor din România, Eparhiei Armene din România, Institutului de Orien-talistică al Academiei Naționale de Științe a Armeniei, Muzeu-lui de Literatură și Artă “Eghișe Cearenț” de la Erevan, precum și ministerelor armene ale Cul-turii și Afacerilor Externe.

Președintele Uniunii Armenilor din România, Varujan Vosganian

Întîistătătorul Bisericii Armene din România, Episcop Datev Hagopian

Directorul Institutului de Studii Sud-Est Europene, Șerban Tanașoca

6

Directorul Institutului de Armenologie din Cluj, Lucian

Nastasă-Kovacs

Profesorul Raymond Kevorkian de la Universitatea Paris VIII

Academicianul Andrei Pippidi Preot Hetum Tarverdian

profesorul Ayhan Aktar Patrice Djololian

Dr. Andrei Timotin

E V E N I M E N T

AA

AR R

T19 - 20 / 2015

Bedros Horasangian

Karine Avetian

Dr. Levon Ciukaszian

Avînd în vedere aportul ex-cepțional adus dezvoltării ar-menologiei de către marele savant, la 14 octombrie Hay-post (Poșta Armeană) a emis o carte poștală – “125 de ani de la nașterea lui Hagop Siruni”.

Data emiterii : 14 Octombrie, 2015Grafică de: David Dovlatyan, Vahagn MkrtchyanDimensiuni timbru : 35,0 x 25,0 mmCarte poștală: 150,0 x 110,0 mmValoarea: 500 drami

FILATELIE / “125 de ani de la nașterea lui Hagop Siruni”

8

Cele patru ediţii anterioare ale Zilelor Culturii Armene

– organizate în ultimul sfârşit de săptămână de septembrie, de armenii din Cluj, şi găzduite de Muzeul Etnografic al Tran-silvaniei – i-au invitat pe ce-tăţenii Oraşului Comoară la in-

cursiuni în istoria şi civilizaţia armenilor transilvăneni, de rit armeano-catolic, prin interme-diul unor expoziţii originale şi programe conexe atractive.Expoziţiile noastre sunt inedite, nu copiază pe nimeni” spune Mircea Tivadar, directorul

cultural al Asociaţiei Muzeul Armean, iniţiatorul şi anima-torul acestora. Şi are perfectă dreptate întrucât de fiecare dată, păşind pragul Muzeului Etnografic al Transilvaniei, vizitatorilor li s-a prezentat câte o altă faţetă a culturii ar-meneşti de pe aceste meleaguri: icoane, carte veche, covoare şi obiecte de vestimentaţie, res-taurate şi expuse cu profesiona- lism de muzeografii instituţiei, graţie sprijinului generos şi necondiţionat al directorului Tudor Sălăgean, sprijinitor en-tuziast al colaborării pe tărâm intercultural şi interetnic.De altfel, Tudor Sălăgean a re-marcat că armenii au fost de-schizători de drum în acest sens şi au constituit o pildă pentru celelalte minorităţi trăitoare la Cluj, în ceea ce priveşte part-eneriatul cultural cu muzeul etnografic.Cea de a cincea ediţie a Zilel-or Culturale Armene din Cluj, desfăşurată în zilele de 26 şi 27 septembrie, a stat sub sem-nul personalităţii episcopu-lui armeano-catolic Oxendius Vărzărescu (1655 – 1715), la tricentenarul morţii sale, având ca punct central expoziţia – pri-ma de acest gen din istoria ar-menilor transilvăneni – alcătu-ită din picturi, obiecte de cult, cărţi şi documente care evocă figura întemeietorului Gherlei (Oraşului Armenesc, Armeno- polisul de odinioară).Din vechiul tablou comandat de rude – după o bună bucată de vreme de la moartea epis-copului – ne priveşte un bărbat chipeş, brunet, cu barba deasă şi cu o căutătură de vizionar. După acest portret avea să şi-l imagineze posteritatea pe acest om important deopotrivă pen-tru biserică, pentru comunitate şi chiar pentru politica întregii

CLUJ / ZILELE CULTURII ARMENE DEDICATE EPISCOPULUI VĂRZĂRESCU

-

E V E N I M E N T

AA

AR R

T19 - 20 / 2015

Transilvanii, în măsura în care a mânuit atât sabia, cât şi tăişul gândirii pentru obţinerea priv-ilegiilor. Datorită demersurilor sale armenii stabiliţi în Ardeal au reuşit să producă saftian şi cordovan şi să facă negoţ pen-tru bunăstarea lor şi, pe cale de consecinţă, pentru prosperita-tea întregului principat.Alături de portretul episcopu-lui Vărzărescu au fost expuse şi câteva preţioase veşminte preoţeşti care i-au aparţinut, precum casula, dalmaticul şi epitrahilul primite în dar de la împărăteasa Eleonora.

Curând după moartea lui Vărzărescu, după inventarierea lăsământului său, comunitatea aleasă a Gherlei şi-a propus să ridice o statuie a episcopului întemeietor, proiect abandonat şi reluat de mai multe ori. Se ajunsese chiar şi la organizarea unui concurs de proiecte, însă înfăptuirea acestei năzuinţe a fost zădărnicită de frământările istoriei, când banii trebuiau folosiţi în scopul subsidiilor militare ale imperiului, pentru reconstrucţia după revoluţia din 1848-1849 sau protejarea co-munităţii în faţa altor vicisitu-dini, precum cele două războaie mondiale. Odată cu instalarea regimului comunist, ideea a fost aban-donată cu desăvârşire, din ma-chete statuii păstrându-se peste timp doar soclul. Ridicarea unei statui în central oraşului pe care l-a întemeiat, lângă maiestuoa-sa catedrală armeano-catolică, continuă să rămână un vis pe care armenii speră să-l înde- plinească în viitorul apropiat. Un pas simbolic s-a făcut, to-tuşi, cu prilejul tricentenarului morţii lui Oxendius Vărzărescu, filiala Cluj a Uniunii Armenilor din România, confecţionând o

10

plachetă comemorativă pe care a conferit-o, în cadrul festiv al Zilelor Culturii Armene, per-sonalităţilor şi organizaţiilor cu care a colaborat în ultimii ani, printre acestea numărându-se şi Tudor Sălăgean, directorul Muzeului Etnografic al Transil-vaniei.Expoziţia dedicată episcopului Vărzărescu, dar la care au fost expuse şi portretele altor parohi importanţi ai Oraşului Arme-nesc, a fost realizată cu sprijinul Parohia Armeano-Catolice şi Uniunii Armenilor din Gherla, prin strădania lui Mircea Ti-vadar, director cultural al Aso-ciaţiei Muzeul Armean, şi Anna Steib, secretar al UAR Cluj, şi cu concursul specialiştilor de la muzeul etnografic.În ultimii patru ani, la fiecare ediţie a Zilelor Culturale Ar-mene a fost prezentat câte un volum din versiunea română a monografiei Oraşul Liber Re-gal Gherla (1700-1900), de Kristóf Szongott, publicată de Editura Ararat (traduse de An-drea Ghiţă şi îngrijite de Lucian Nastasă).De astă dată a venit rândul ce-lor două tomuri ale Părţilor de sine stătătoare, peste 800 de pagini care conţin un număr impresionant de documente, re-flectând viaţa şi istoria Oraşu-

lui Armenesc, de la sta-

bilirea armenilor pe Domeniul Gherlei şi până la desăvârşirea acestei adevărate metropole a minorităţii armene din Transil-vania.Ca de obicei, de la Zilele Cul-turale Armene nu au lipsit cântecele şi dansurile. Corul Armenopolis a interpretat cân-tece bisericeşti, iar formaţiile Hayakaghak din Gherla şi Si-amanto, din Iaşi, au adus în faţa publicului ritmurile din îndepărtata Armenie.Şi pentru că anul acesta, toate

acţiunile culturale armeneşti au stat sub semnul Centenarului Genocidului Armean, publi-cul a avut ocazia să vizioneze câteva filme legate de această tragedie.

Fără doar şi poate ediţia a V-a a Zilelor Culturii Armene din Cluj s-a dovedit un succes.

Andrea GHIŢĂ

http://baabel.suprapus.ro

AA

AR R

T19 - 20 / 2015

-

E V E N I M E N T

AA

AR R

T

Uniunea Armenilor din România, filiala Constanţa, împreună cu Primăria Muni-cipiului Constanţa şi Direcţia Judeţeană pentru Cultură Con-stanţa a inaugurat sâmbătă, 3 octombrie, la ora 10, noua pla-chetă de patrimoniu cultural de pe Farul Genovez din Con-stanţa.În prezența primarului Con-stanței, Dl Decebal Făgădău, a președintelui Uniunii Arme-nilor din România, Sucursala Constanța si a altor membrii de vază ai comunității armene a fost dezvelită placheta de patrimoniu, prin efortul și im-plicarea Dlui Dr. Liviu Merdin-ian. Textul plachetei care oferă trecătorilor detalii despre acest monument, apare în 4 limbi, română, franceză, engleză și armeană.Farul Genovez este un monu-ment care ar putea trece ușor neobservat, însă frumusețea și importanța sa pentru isto-ria orașului Constanța sunt de necontestat. În ciuda numelui, farul nu are nimic în comun cu genovezii.

« A fost construit pe locul unui vechi far genovez. Sunt presu-puneri, deși nu a fost atestat, că locul pe care a fost construit a fost ales cu mare grijă », ex-plică Liviu Merdinian, consilier al Uniunii Armenilor, Sucursa-la Constanta. În jurul Farului Genovez s-a țesut chiar și o poveste de dra-goste. « Artin Aslan rămăsese aici din dragoste pentru o lo-calnică. S-a căsătorit cu ea, s-a angajat aici, la compania care a construit Portul Constanța. Fiind inginer constructor, a construit acest far », povestește Liviu Merdinian.Unic ca arhitectură, cu un turn în formă octogonală, farul Genovez măsoară 8 metri înălțime și este construit din blocuri de piatră. Are în interior o scară în formă de spirală, cu 53 de trepte. Lumina lui statică era vizibilă de la 5 kilometri în larg. În memoria inginerului care l-a construit, comunita-tea armeană de la malul mării a inaugurat noua plachetă de patrimoniu cultural de pe Farul Genovez.

« Toate aceste lucruri, simbo-luri, bucăți de suflet ale Con-stanței trebuie puse în valoare, iar cei care le-au generat trebui-esc împreunați », spune Dege-bal Făgădău, primarul interimar al municipiului Constanța.« Este un semn de recunoștință pentru arhitectul francez de origine armeană care a con-tribuit la reconstituirea acestui far, ca monument», spune Ha-cic Garabet, președintele Uniu-nii Armenilor din Constanța.La dezvelirea plăcii a fost pre-zent și un armean din Bulgaria care s-a deplasat la Constanța special pentru acest eveniment. În opinia sa, farul va aduce mereu aminte de existența poporului armean.Despre acest subiect si despre comunitatea armeana din Con-stanta, cu obiceiurile, cu istoria si oamenii ei, au vorbit dl Liviu Merdinian si Dl Harry Boiagi-an la emisiunea “Vocile Con-stanței” la Digi24 Constanța, emisiune ce poate fi vizionată în curând și în varianta online.

Luiza TERZIAN

CONSTANȚA A fost dezvelită placheta ce menționează că Farul Genovez face parte din patrimoniul cultural al orașului

12

Și în luna octombrie con-tinuă seria evenimentelor

dedicate comemorării a 100 de ani de la Genocidul armean din 1915 .Astfel, duminica 11 octombrie a.c. a avut loc la Gherla o ac-tivitate culturală dedicată aces-tui eveniment (eveniment care s-a desfășurat în colaborare cu Centrul Cultural Armean din Budapesta și Uniunea Arme-nilor din România Sucursala Gherla) și anume ceremonia de înmânare a medaliilor come- morative în cinstea celor 1200 de ofițeri și soldați de origine armeană căzuți la datorie în timpul Revoluției Maghiare și a luptei de eliberare de la 1848 urmat de un program cultural armenesc care a cuprins printre altele: o expoziție de fotografie a D-lui Vartapetjan Gabor din Budapesta, o expoziție inedită „ Cele 13 capitale ale Armeniei” și „ 500 de ani de tipar armean” expusă cu ajutorul unui sistem expozițional de tipul Pop Up Spider. A urmat apoi proiecția filmului „ Fotograful Genoci- dului: Armin T. Wegner” în re-

Program cultural armenesc la Gherla

gia lui Tigran Khzmalyan,film care a avut un impact foarte puternic asupra publicului.Medaliile au fost înmânate de către domnul Avanesian Alex ( vicepreședinte al Autogu-vernării din Ungaria) ca semn de mulțumire a colaborării cul-turale dintre cele două comu-nități (cea din Gherla și cea din Budapesta ) domnului preșe-dinte al Uniunii Armenilor din România Sucursala Gherla , Esztegar Ioan și domnului vice-președinte al Sucursalei Gher-la, Debreczeni Janos. Medaliile turnate în bronz îi înfățișează pe Lazar Vilmos și Kis Erno ,am-bii ofițeri de origine armeană și martiri ai Revoluției de la 1848.Expoziția a fost deschisă de Domnul Avanesian Alex un împătimit admirator al orașului ai cărui părinți s-au întâlnit la Gherla în 1942 la sărbătoarea Sfântului Grigore Iluminătorul.La eveniment au participat membrii comunității armene din Gherla precum și simpati-zanți ai acestora.Programul cultural a fost con-ceput și coordonat de către sub-

semnată în speranța de a aduce măcar o parte din strălucirea de altadată a ceea ce a fost odi- nioară Armenopolis și de a face cunoscut imensul tezaur al Ar-meniei unui public cât mai larg. .Ermone –Zabel MARTAIAN

A C U M 7 5 D E A N I

O c t o m b r i e 1 9 4 0

Răsfoind acest număr autum-nal al revistei noastre, ne-a fost clar de la bun început că ar-menii din România nu se aflau “tocmai în apele lor” cum se spune. Abunda o propagandă ce nu am mai întalnit-o în pre-sa armeană decat în “Bahag” şi mai târziu în “Nor Ghiank” desigur, dupa 1945. Regimul politic s-a schimbat din 1940 încoace dar ştim sigur ca toată această propagandă a fost ob-ligatorie. În Octombrie 1940 armenii din întreaga Românie celebrau cu fast “Suirea pe Tron a M.S. Regele Mihai I” şi înălţau rugi înflăcarate în toate bisericile noastre pentru “biruinţa Sa” pe toate planuri-le. Desigur. PSS Arhiepiscopul Husik Zohrabian trimite două telegrame (foarte importante ca o mărturie istorică, am adăuga noi, pentru comunitatea armea-na din Romania).

“Majestăţii Sale, Regele Mihai I – Suirea Majestatii Voastre pe Tronul Glorios al Romaniei

a fost sfinţită şi de Biserica Armeană în Capitală şi în în-treaga ţară. Rugi fierbinţi au fost ridicate de credincioşi pen-tru ca Pronia Cerească să Vă ocrotească şi să Vă ajute şi ca domnia Majestăţii Voastre să fie încoronarea tuturor năzuin- ţelor nobilului şi mult încer-catului popor românesc. Mulţi ani trăiască Regele Mihai I, întrupătorul tuturor năzuinţelor neprespectibile ale neamului” (NN.aici probabil PSS. Husik îşi exprima dezacordul total faţă de cedarea provinciilor româneşti.)

Iată şi cea de-a doua telegramă, mult mai “profundă” căci deja Generalul, viitor Mareşal îşi instaurase autoritatea, iar ar-menii, ca vechi “trăitori” sub teroare în Imperiul Otoman, cam ştiau ce să grăiască şi ce vor să audă “Mai Marii Zilei”.

“Dlui General Ion Antonescu, Conducătorul Statului – Suirea pe Tren a M.S. Regelui Mihai

AA

AR R

T19 - 20 / 2014

I (NN. Aici am râs cu mare poftă, căci, chiar aşa scrie în articolul din Ararat ”Suirea pe Tren”. Oare ce o fi păţit bietul Corector, ce sancţiuni ?) a fost sfinţită şi de Biserica Armeană din ţară. Credincioşii armeni cu inimele pline de cele mai pure sentimente româneşti, îngenunchiaţi pe lespezii lo-caşurilor sfinte s’au rugat cu toţi ce simt româneşte pentru o îndelungată şi glorioasă dom-nie a Suveranului Iubit ! (NN. Aici nu mă pot abţine să-mi nu-mi imaginez scena în care H.Dj.Siruni, K.H.Zambaccian ori Generalul Dro Kanaian sau alte somităţi din comu-nitatea noastra îngenuncheau în Biserică rugându-se pen-tru Majestatea Sa.) Domniei Voastre ca omul trimis de Cel de Sus pentru binele României în aceste grele timpuri îi urăm din tot sufletul deplină izbândă şi sănătate ! Să trăiţi Domnule General, traiască România şi Suveranul ei ! – Arhiepiscop Husik Zohrabian’’

În rest din nou ca propangandă sau nu, ştim cu toţi contextul, revista noastră omagia numirea lui Haig Acterian în funcţia de Director al Teatrului Naţion-al din Bucureşti şi ne anunţă cu mândrie cum că “Maestrul pregăteşte în present un studiu asupra vieţei şi operei lui Mo-liere.”

Bietul Haig Acterian, daca ar fi ştiut ce se va întampla cu el peste exact 3 ani. Uneori or-goliile primează…Khâsmet (soarta)…cum spuneau batrâ-nii noştri.

Eduard ANTONIAN

14

Ca în fiecare an, sărbătoar-ea de Hram a Bisericii ar-

mene SURP MARIAM AST-VADZADZIN din Constanța, așteptată cu emoție și nerăb-dare de către toți enoriașii, a re-unit întreaga comunitate locală, printr-o amplă prezență în sfân-tul lăcaș.Prin tradiție, această mare săr-bătoare, cumulând și solemni-tatea MADAGHULUI (Jert-fei), ne aduce oaspeți dragi din toate parohiile țării. Din pă-cate, ploaia torențială și vântul năprasnic au făcut imposibilă deplasarea celor situați mai departe; cu toate acestea, am avut bucuria de a-i întâmpina cu drag pe coetnicii noștri din

București, Bacău, Tulcea.

Madaghul – rânduială moșten-ită din cele mai vechi timpu-ri (adică Jertfa sau Pomana), săvârșită întru dobândirea milei și grației divine, pentru cei nev-oiași, bolnavi, vârstnici, este aducătoare de împăcare și pace; înseninează sufletul și întărește spiritul pentru anul care va urma.Au fost de față: Excelența Sa Hamlet Gasparian, ambasa-dor al Republicii Armenia în România, Varujan Vosganian, președintele Uniunii Armenilor din România, Berci Margarian, secretar general al U.A.R.Ceremonia a fost oficiată de P.S. episcop Datev Hagopian, în fruntea unui sobor de preoți: preot Kricor Radu Holca (Vi-

car, Preot paroh Botoșani), pre-ot paroh Oshakan Khachatryan (Constanța); dascăl: Artur Bo-ranian.După săvârșirea Liturghiei, părintele episcop a purces la sfințirea apei cu mirul adus tocmai din inima creștinătății armene, Ecimiadzin, unde re-cent avusese loc protocolul reînnoirii acestui haghtagan miron (mirul biruinței), ritual ce se execută la fiecare șapte ani. Corul bisericii, condus de doamna preoteasă Armine Kha-chatryan (organist – Luiza Ter-zian) a secondat ceremonialul de sfințire a apei.În predica sa, P.S. Episcop Da-tev Hagopian a explicat cu lux de amănunte procedeul obți-

SĂRBĂTOAREA DE HRAM ȘI MADAGH A BISERICII APOSTOLICE ARMENE

DIN CONSTANȚA

AA

AR R

T19 - 20 / 2015

nerii mirului. Este un proces complex, pregătit cu 40 de zile înainte de sfințirea propriu-zisă. În ziua sfințirii, un sobor de clerici aduce pe Sfânta Masă moaștele sfinte, bibliile sfinte, ulciorul cu substanțe pentru Sfântul Mir, porumbelul plin cu Vechiul Sfânt Mir, Lemnul Vieții, adică un fragment din Crucea pe care a fost răstig-nit Iisus, Lancea cu care a fost străpuns, mâna dreaptă a Sfân-tului Grigore, mâna dreaptă a Sântului Iacob Mățbăna și alte obiecte sacre. Are loc un ritu-al misterios efectuat de însuși Patriarhul (Catohicosul tutu-ror armenilor). Apoi se ame-stecă Vechiul Sf.Mir cu Noul Sf. Mir, ceea ce înseamnă că în Mirul actual se găsește și o infimă cantitate din Mirul de acum 1700 de ani. (Acest sfânt proces l-a descris și l-a explicat părintele Oshakan Khachatryan în articolul său Semnificația și folosirea Sfântului Mir în Bis-erica Apostolică Armeană, pu- blicat pe www.araratonline în 25 august, 2015).Sfântul Părinte episcop răspunde la întrebarea nespusă: „de ce I s-a dat acestui S. Mir denumirea de Haghtagan Miron (Mirul Biruinței)? Pentru că suntem poporul învingător, cel care a învins în numeroasele încercări prin care a trecut și iată dăinuie; cel care a rezistat datorită credinței lui, eveni-mentelor din 1915, cel care a rezistat războiului cu azerii, ca să nu le pomenim decât pe cele mai recente atrocități. Credința noastră este veche și nestrămu-tată: avem o credință de peste 2000 de ani în Iisus Hristos. De aceea vom rezista, căci suntem un popor pentru veșnicie și vom fi mereu cât va fi și lumea.”„Armenii sunt iubiți pretutin-deni în diaspora – a continuat

C R E D I N Ţ Ă

16

Sf. Părinte – , pentru că sunt buni, modești, harnici și de folos celor în mijlocul cărora trăiesc. Fie ca Dumnezeu să ne binecuvânteze în vecii vecilor. Amin.”A urmat apoi o surpriză minunată pentru credincioșii constănțeni: Sfântul Părinte a oferit unor mireni, vrednici slu-jitori ai bisericii HRISOV DE BINECUVÂNTARE ȘI APRE-CIERE ARHIEREASCĂ, pen-tru lăudabila sârguință și oste-neală de care au dat dovadă în folosul sprijinirii Sfintei noas-tre Biserici, pentru implicare și reușită în viața spirituală a poporului armean. Aceștia sunt: Hacic Garabet, Arșaluis Gurau, Azaduhi Benlian, Luiza Ter-zian, Agop Kevorkian, Sergiu Sarchizian, Liviu Merdinian si Eduard Diradurian. So-borul de preoți, urmat de cor și de întreg alaiul credincioșilor – armeni și destui simpatizanți români – a coborât apoi în curtea bisericii, unde a sfințit Troița cu Hacicar, dăruită de Hacic Garabet – președinte al filialei (sucursalei) Constanța a U.A.R. – , precum și de soția sa, Clemența, bisericii armene și credincioșilor săi. Binecu-vântați să fie ei și urmașii lor. Mulțumit de cuvioșia și ge- nerozitatea donatorului, Sf. părinte îi făcu acestuia un dar de neprețuit: o frumoasă icoană a Sfintei Marii Născătoarea de Dumnezeu, ca să-i ocrotească familia și casa, să-l apere de tot răul și să-l păstreze pe calea cea dreaptă a credinței și a iubirii de semeni.Mulțimea credincioșilor s-a în-dreptat apoi către una din sălile de la parter ale bisericii, unde așteptau stivuite pachetele cu madagh – rod al efortului și os-tenelii voluntarilor – 14 bărbați și femei – care au hărnicit toată

ziua de sămbătă, din zori și până noaptea târziu, pentru a efectua pregătirea jertfei și pentru care au mulțumirile întregii comu-nități. Bucatele pentru pomană au fost, de asemenea, sfințite, după care a urmat distribuirea lor. În ordine, toate persoanele au primit un pachet de familie, așteptat cu nerăbdare, căci gustul acestor merinde (carne de vită, pilaf, lipie) este întot-deauna special, diferit și mai bun decât ceea ce se pregătește acasă.Din ce în ce mai veseli, eno-riașii, neținând cont de ploaia vijelioasă, s-au îndreptat bucu-roși către restaurantul SPORT, unde îi aștepta o masă săr-bătorească cu preparate speci-fice Constanței: pește și… pește, apreciate de toată lumea.Președintele Hacic Garabet a dăruit personalităților prezente, precum și reprezentanților de față ai filialelor cartea lui Arșa- luis Sarchisian Gurău, Intervi-

uri, Portrete, Analize literare, Articole, din partea filialei con-stănțene.Au fost câteva ore plăcute, apoi oaspeții au fost conduși, iar gazdele au început déjà să se gândească la Hramul și Mada-ghul de anul viitor, dorindu-l mai reușit și cu mai mult fast.A doua zi, de dimineață, părin-tele paroh Oshakan Khachatry-an, a distribuit personal pache-tele cu madagh credincioșilor, care vârstnici ori bolnavi ne- deplasabili, n-au reușit să ajun-gă la biserică.De asemenea, conform unui obicei intrat déjà în tradiție și pe care l-a instituit Sfinția Sa, a donat Cantinei pentru nevoiași din Piața Griviței, patruzeci de pachete cu pomană, mai ales că sărbătoarea Madaghului este destinată în principal celor lipsiți de mijloace.

Arșaluis GURĂU

AA

AR R

T19 - 20 / 2015

C R E D I N Ţ ĂFoto: Areknaz Tatosian

Duminică, 4 octombrie, Întâi-stătătorul Bisericii Armene din România, Preasfinţitul Părinte Datev Hagopian, s-a aflat în mijlocul credincioşilor armeni din Galaţi cu prilejul hramului tradiţional al bisericii armene „Sfânta Maria” din localitate. Sărbătoarea comunităţii armene din Galaţi a mai inclus şi inau-gurarea Muzeului armenesc din cadrul sediului Uniunii Ar-

mene, filiala Galaţi, precum şi o agapă creştinească. La finalul programului său, Preasfinţitul Părinte Datev Hagopian a fost oaspetele chiriarhului Dunării de Jos, Înaltpreasfinţitul Părinte Arhiepiscop Casian, la Muzeul Istoriei, Culturii şi Spiritua- lităţii Creştine de la Dunărea de Jos. Cu acest prilej, cei doi ier-arhi au vizitat muzeul eparhial şi capela instituţiei. Înaltprea-

Vizită a Întâistătătorului Arhiepiscopiei Armene din România la Galaţi

sfinţitul Părinte Arhiepiscop Casian a arătat că „este o o- noare întâlnirea cu Preasfinţitul Datev Hagopian, Întâistătătorul Eparhiei Sfintei Biserici Apos-tolice Armene din România. Comunitatea Armeană este or-ganic implicată în viaţa cultu- rală, spirituală şi economică a Dunării de Jos, atât la Galaţi, cât şi la Brăila. Ne bucurăm foarte mult de revigorarea activităţilor cultice, culturale şi sperăm, şi economice ale comunităţilor noastre locale româneşti şi ar-meneşti. În acelaşi timp, sun-tem bucuroşi pentru că am putut rememora şi vedea îm-preună istoria noastră comună la Galaţi, a ortodocşilor români şi a ortodocşilor armeni”.Ca mărturie a vizitei sale, ie- rarhul Dunării de Jos a oferit în dar ierarhului Bisericii Armene o icoană cu Sfântul Constantin Brâncoveanu şi albumul Pala- tului Episcopal, iar Preasfinţitul Părinte Datev Hagopian a fost invitat să semneze în Cartea de Aur a muzeului.

Pr. Gabriel MOLOCEA

http://ziarullumina.ro

18

Cuvântul dosar trezește azi conotații nu prea plăcute.

Dosar DNA, dosar CNSAS, dosar penal.Dar noi ne vom ocupa de alt-fel de dosare. La conferința de aniversare a Academicianului Hagop Dj. Siruni, a reieșit că arhiva sa, cea care a supra-viețuit și se află în țară, conține peste 1500 de dosare. Adică în cei circa 40 de ani de activitate, peste 3 dosare pe lună. O ac-tivitate prodigioasă și neîntre-ruptă. Este evident că Siruni, așa cum o spune chiar el, mun-cea după exemplul lui Iorga cel care a fost modelul ce l-a urmat mereu.Dar Siruni, așa cum a subliniat și Prof. Andrei Pippidi, pe lângă efortul profesional continuu, a depus și o muncă asiduă și pe plan social: el a propagat cultura și civilizația armeană mai întâi printre conaționalii săi, care prin forța destinului nemilos, nu avuseseră prile-jul să studieze propria istorie

și cultură iar apoi și printre români care nu avuseseră oca-zia să o cunoască. Astfel apar publicațiile Navasart, Araz, în armeană, trimestriale iar apoi anuarul Ani, în română, ex-pozițiile de la Șosea și Dalles, ambele vizitate și de Suveranul țării, sugestia de a organiza corul Komitas încununată de succes, organizarea mișcării sportive EFA (Educația Fizică Armeană), legiferarea Bisericii Apostolice Armene prin decret guvernamental contrasemnat de Rege, organizarea Bibliotecii Centrale Armene și a Casei de Cultură Dudian, Asociația Stu-denților Armeni din România, toate aceste poartă pecetea de neșters a activității lui Siruni. Erau cam 10.000 de armeni care activau sau participau ca spectatori la toate aceste nivele, fără a mai aminti de orchestra de instrumente populare și echipa de dansuri populare, cea de teatru de care se ocupau di-ferite persoane impulsionate de

Siruni. Pe moment nu-mi vine în minte o personalitate compa-rabilă în epocă afară de Siruni pe planul activității comunitare.Dar…cum binele nu rămâne nepedepsit… Siruni este ca- lomniat la NKVD, drept hit-lerist (?!) și deportat în URSS. Asta în decembrie 1944, când trupele armatei roșii abia intras-eră în țară. Zece ani a petrecut el în detenție fără a i se putea găsi un cap de acuzare. Se zice că Siruni ar fi scris,ulterior, că a fost bine tratat. Să fi îndrăznit să spună altfel ! Iar dacă a scris așa ceva familiei, evident că dorea să o menajeze. Cineva fă-cea remarca precum că savan-tul nu a fost chiar în Siberia. Acolo la 600 km de Moscova, nu e Siberia. Pentru unii Sibe-ria nu e ceea ce este, adică un subcontinent cu mai multe zone climatice ( de ex. Irkutsk e bine mersi, Hanbarovsk e un extrem orient cu tigrii, păduri de foio-ase și clima destul de caldă) ci Siberia e musai Verhoiansk cu minus 70 Celsius. Să (re)citim Soljenițin unde gulagul exista pe lângă aproape orice oraș. De exemplu la Soci. Era gro-zav, nu? Dar iarna la gulagul de lângă Soci nu se făcea focul și deținuții dârđâiau. Vara însă tânjeau după Siberia unde nu aveau ocazia să stea în cuptorul celulelor neventilate. Gulagul e gulag. Iar Soljenițin a luat pre-miul Nobel, totuși.La revenirea în țară inserția în activitate a fost dificilă, admi- nistrativ. Dar nu i s-a putut refu-za colaborarea, cunoștințele lui fiind necesare. Însă cam tot ce construise el dispăruse. Presa

1.500 de dosare

AA

AR R

T19 - 20 / 2015

D I A S P O R ACOMENTARIUarmeană era Scânteia partidului tradusă. Școala practic nu mai era. Activitățile culturale stag-nate. Numai germanii și ungurii aveau forumuri celelalte mi-norități erau ignorate. Tineretul, acela care mai rămăsese era dis-persat și rupt de vreun izvor de cultură armeană. Siruni s-a mo-bilizat și a organizat acele seri de vineri unde o mână de tineri se adunau în Vaselor nr 8, la lo-cuința lui Siruni, unde acesta le povestea despre trecutul și glo-riile istoriei, artei și literaturii armene. Avea stofă de luptător acest aparent șoarece de bibli-otecă. Tinerii, se încărcau trep-tat cu conștiința apartenenței la un popor cu un trecut istoric și cultural apreciat de numeroși specialiști străini, iar Siruni cunoscuse personal pe unii din ei. Frederic Macler, Iorga (in-terzis o vreme sub comuniști), Sztrigowsky, și mulți alții. Dar, ca în parabola semănătorului, unele grăunțe cad pe teren fertil și dau roade înzecit. Siruni nu a lăsat doar 1500 de dosare cu lucrări încheiate sau începute doar, el a lăsat și continuatori. Toți și-l amintesc pe Suren Kolangian care a scris o istorie monografică a armenilor suce-veni.Dar unul din vizitatorii de vi-neri ai lui Siruni a adop-tat metoda lui de lucru și s-a molipsit de acribia și minuția cercetării istorice și a scris o seamă de articole publicate în revista Ararat, o adevărată saga a comunității armene din România. Iar acum, peste câte-va zile, vom asista la lansarea unei vaste monografii a Cat-edralei Armene din București care ar face cinste oricărei edi-turi. Iar autorul este tot Edvard Jeamgocian, cel care nu doar a ascultat prelegerile lui Siruni, dar a preluat mesajul acestora

ducându-l mai departe. Astfel, spiritul lui Siruni continuă să plutească și azi deasupra noas-tră.Și lucrurile merg înainte în continuare. La Conferința Ști-ințifică cu prilejul aniversării Acad. Hagop Dj. Siruni, care a avut loc sub cupola Academiei Române din București, alături de alți vorbitori veniți din apus și răsărit, dar și din țară, care au scos în evidență diferitele laturi ale activității lui Siruni, s-a prezentat o lucrare privind istoria medievală a armenilor din Transilvania, la alcătuirea

Siruni și Kolangian

căreia au fost folosite materiale inedite din câteva din cele 1500 de dosare ale arhivei Siruni. Lucrarea a fost prezentată de tânărul părinte paroh de la Pitești. p.c. Hetum Tarverdian.

Și astfel spiritul lui Siruni se prelungește peste decenii, se află printre noi, iar noi nu putem decât să fim mândrii că printre valorile cu care se mândrește comunitatea noastră putem așeza personalitatea pe-renă a lui Hagop Dj.Siruni.

Arpiar SAHAGHIAN

20

Nu este niciodată ușor să vorbești despre Arțakh

(sau Nagorno Karabagh, așa cum îl numește “Opinia Pub-lică” internațională, comițând o mare eroare) cu atât mai puțin să scrii dacă ești implicat în problematică. Fie doar prin ge-netică sau chiar prin formare profesională. Daca ești armean e cu atât mai greu, dacă ești un observator jurnalist, bun cunoscător al “Chestiunii” cu atât mai greu. Dacă mai ești și istoric pe deasupra, cumulate cu cele două modele enunțate mai înainte devine o misiune “Don Quijote-ască”). Arțakh-ul (Karabagh-ul) este pentru ar-meni în primul rând ceva sfânt. Nu poți vorbi, scrie, gândi (ca armean) despre acest petec de pamânt fără a te gândi că face parte din tine la fel ca un organ anatomic vital. Nu pot descrie

ce însemnă Arțakh-ul pentru ar-meni, nu am cum. Extrapolând însă, e ca și cum l-ai întreba pe un sârb ce înseamnă Kosovo sau (de ce nu ?) pe un român ce înseamnă Basarabia. Nu-i este niciunuia facil și nici nu poate fi obiectiv. Însă când ne referim la armeni lucrurile se schimbă. Fundamental.Tocmai pentru a-mi consolida, parcă, această părere, am citit de curând o lucrare substanțială care cu siguranță va deveni “de referință”. Este vorba de-spre cartea semnată de Sergiu Selian, da, exact, acel Domn Sergiu Selian, fost Redac-tor-Șef la Revista noastră Nor Ghiank, actualmente trăiește în Australia, un promotor al culturii armene în vremuri de restriște, în comunism, același Domn Sergiu Selian care avea orice răspuns, și încă are, la orice întrebare referitoare la armeni, traducător a zeci de lucrări aparținând scriitorilor armeni esențiali, el însuși scri-itor și jurnalist de mare talent, deși nu recunoaște datorită bi-necunoscutei sale modestii, un mentor, îndrumător și forma-tor de opinie, cel puțin pentru mine (păcat că nu m-am putut bucura mai mult de prezența d.sale în România, dar cel puțin o parte din “meseria” de jurnalist-istoric (o exista așa ceva ?) de la același S.S (cum îi plăcea să semneze articolele) am invațat-o. Cartea la care

facem referință poartă un tit-lu profund, simbolic, nu ca o metaforă ci ca o afirmație clară “Arțakh-un ținut care există” (Editura Ararat-2013). Din păcate cartea este insuficient difuzată, așa cum s-ar cuveni. Inițial, cititorul, ori chiar istori-cul neavizat se înșeală crezând că deschizând această carte va obține doar informații generale, istorice sau culturale în ceea ce privește această provincie armenească. Lucrarea este de fapt o adevărată Enciclopedie a Arțakh-ului la care baza (for-ma) a stat “Istoria Arțagh-ului de la începuturi până în zilele noastre” a eruditului Bagrat U- lubabian dar și mii de articole de sinteză pe care Sergiu Selian (cu binecunoscuta-i elocvență și acribie le-a “procesat” prin filtrul propriu.) O putem cate-gorisi, nu foarte ușor, la o lu-crare istorică, dar cartea este mai mult decât atât. Structura lucrarii este clara, cronologi- că, indispensabilă perceperii fenomenului “Nagorno Kara-bagh” (așa cum este cunoscut în lume). Este o trecere în re-vistă a istoriei și problematicii provinciei. Ca o soartă sau des-tin, această părticică de pământ se pare ca a fost destinat con-flic- telor. Nu are rost aici și acum să trecem în revistă în-treaga structură a lucrării. Cei avizați, armeni sau nearmeni, interesați în problematică știu desigur “în mare” tematica, dar cartea nu face altceva decât să reafirme (dacă cumva, cine-va, prin absurd, se îndoia că Arțakh-ul înseamnă Armenia.) Fără fals patriotism, sine ira et studio, Sergiu Selian reușește să ne lămurească și nu numai atât. Este o analiză la rece așa cum spune și autorul: “Arțakh-ul nu este o enclavă pe terito-riul Azerbaidjanului ci o parte

“ARȚAKH - UN ȚINUT CARE EXISTĂ”(“Suntem puțini, da, dar ne numim Armeni !”

– Paruyr Sevag)

AA

AR R

T19 - 20 / 2015

LITERATURĂ

Institutul Cultural Român de la Varșovia va fi pentru a doua

oară partener al Festivalului Internațional de Literatură „Jo-seph Conrad” de la Cracovia, cel mai important festival de gen al Poloniei și cel mai mare din Europa Centrală – cum îl intitulează organizatorii lui: Orașul Cracovia, Biroul pen-tru Festivaluri al Cracoviei și Fundația „Tygodnik Powszech-ny”.Aflat în acest an la cea de-a șaptea ediție (19-25 octom-brie), Festivalul s-a derulat sub deviza „împotriva curentului”, un manifest îndreptat împotriva tendinței de reducere a timpu-lui acordat lecturii și a mini-malizării importanței cărților. Cititul are sens, scriitori își au cititorii lor loiali, iar cititorii au timp pentru literatură – spun or-ganizatorii.La fel ca în anii precedenți, în centrul atenției au fost locuri ascunse de pe harta literaturii universale, limbi mai puțin cunoscute, idei încă nefami- liare. Inspirația e căutată în

fenomene surprinzătoare, la creatori ieșiți din comun. Totul pentru a complica înțelegerea literaturii, a îngreuna gândirea și a tulbura buna dispoziție a consumatorilor de cultură.Printre cei 150 de oaspeți de seamă polonezi și străini, alături de Jonathan Franzen, Hooman Majd, György Spiró, polonezii Wiesław Myśliwski și Hanna Krall, legenda repor-tajului polonez, din România a fost prezent Varujan Vosga-nian, căruia îi este dedicat un eveniment în data de 20 oc-tombrie. La întâlnirea cu publi-cul, moderată de criticul literar Dorota Kozicka, a participat, alături de scriitor, traducătoa- rea în polonă a Cărții șoapte-lor, Joanna Kornaś-Warwas. Volumul a apărut în acest an la Editura Książkowe Klimaty, în seria special dedicată litera-turii române, „Rumuńskie Kli-maty”, prin programul TPS al Centrului Cărții.

Comunicat de presă ICR Varșovia

Varujan Vosganian la “Conrad Festival”

constituentă demografic istoric și demografic a Armeniei care a încorporat de la începuturi și de-a lungul veacurilor ca părți integrante ale sale nu numai acest ținut ci și teritoriile din-tre Arțakh și Armenia…Des-tinul istoric al armenilor, nați-une sortită să viețuiască într-o oază de creștinism înconjurată de credințe potrivnice a deter-minat încă o dată mobilizarea decisivă a resurselor fizice și morale pentru ca aceia care au dreptul să trăiască pe pamântul strămoșilor lor să-și facă singuri justiție în ciuda tuturor opre-liștilor !” Ne alăturăm și noi acestor afirmații, amintindu-ne cu mândrie de “Mișcarea” din 1988-89 în care la unison în întreaga lume, toată Diaspora armeană scanda:”Karabaghă mern e!” – “Karabagh-ul e al nostru!” (chiar și la București în fața Ambasadei URSS !) de toți acei eroi adevărați în frunte cu Monte Avo Melkonian (ve-nit din SUA), ori Tatul Krpetian care au luptat pentru libertate și care s-au jertfit aici. Astă-zi visul lor a devenit realitate. Arțahk-ul este liber !“Arțakh-un ținut care există” este o lucrare ce nu ar trebui să lipsească din bibliografia și lectura oricărui analist politic, sau geostrategic adevărat. În final, veți concluziona la fel ca mine parafrazând o zicală (adevărată!) de la Radio Ere-van: “Coca Cola este mai veche decât Republica Azerbaidjan !” Dincolo de cărți, și păreri ori conjuncturi tip OSCE, un lucru este cert și clar pentru vecie. Arțakh (Karabagh-ul) a fost, este și va rămâne arme-nesc ! Nu veți mai îndrăzni să mă contraziceți după ce veți citi această carte !

Eduard ANTONIAN

22

Valérie Toranian s-a născut în 1962,

la Suresnes (Franța), din tată armean, membru al unei familii refugiate în cursul Genocidului și stabilite la Marsilia, și din

mamă franceză, profesoară de franceză, de latină și de greacă. Din 1983, este ziaristă liber pro-fesionistă, iar în 1994 a început să lucreze la revista de modă „Elle“, a cărei redactor-șef a

devenit în 2002. Este, de altfel, din iunie 2010, șefa Fundației „Elle“. Pe de altă parte, în de-cembrie 2014, a fost numită director-general la revista liter-ară „Revue des deux mondes“. Împreună cu soțul ei de atunci, Ara Toranian (între timp, ea a divorțat și s-a recăsătorit cu Franz-Olivier Giesbert, ziarist și teleast), a înființat, în 1991, revista lunară de informații și comentarii în limba franceză „Nouvelles d’Arménie“. Este militantă pentru drepturile fe-meilor și gazdă a unui forum anual al femeilor organizat la Deauville. A debutat editorial în 2004 cu eseul Pour en finir avec la femme (Grasset), iar în 2015, la prestigioasa editură Flammarion, i-a apărut ro-manul L’étrangère. Această carte care o impune pe Valérie Toranian ca scriitoare se deschide cu un motto din Albert Camus, foarte semnificativ pentru supraviețui-torii Genocidului, care ulterior aveau să opteze pentru tăcere: „Cei care au cu adevărat ceva de spus nu vorbesc niciodată“. O astfel de persoană, printre atâtea altele, este Aghavni (în carte, Aravni, în transcriere fonetică franceză), bunica au-toarei, care va refuza să se confeseze nepoatei: „Cine ar putea povesti cele prin care am trecut noi, cine ar putea înțele-ge? Dacă ai ști… Îi vânez vor-ba: Cum aș putea ști dacă tu nu vrei să-mi spui nimic?!… Ea se închide în tăcere.“ Dar pove-stea tinerei Aghavni, reconsti-tuită între timp, se derulează în paginile romanului-memo-rial-confesiune ca atâtea alte povești adevărate ale atâtor altor victime inocente scăpate ca prin minune dintr-o tragedie covârșitoare pentru viața unui om.

N O T E D E L E C T O R Valérie Toranian :

Străina

AA

AR R

T19 - 20 / 2015

R E C E N Z I E

În fapt, Străina (dar străină față de cine? pentru că este imigrantă într-o altă țară? sau nu cumva, din nou, um-bra lui Camus planează asupra acestor pagini?) este o narați-une cu două personaje cen-trale: bunica și nepoata. Scris la persoana întâi, de unde sem-nalul evident, dovedit și prin alte detalii, că relatarea este autobiografică, romanul plon-jează mai întâi în copilăria și în a- dolescența autoarei, dar desigur raportate la matroana familiei și dominate de aceasta, iar apoi în trecutul bunicii. Ca atare, capitolele se succed alter-nativ, plasate în două epoci dis-tanțate în timp, cele pornind din Amasia natală a Aghavniei și încheindu-se la Alep și pe urmă la Constantinopol fiind datate între iulie 1915, respectiv feb-ruarie 1919 și septembrie 1923. De altfel, datate sunt și etapele ulterioare, Marsilia 1927, Rue Dieu 1953, Paris 1955, Epi-log 9 august 1994, dar ele țin de-acum de o a doua existență, care o pregătește pe cea vii-toare, a nepoatei cu întreaga sa familie. Avatarurile celor de-portați din Amasia și mânați spre deșerturile din Siria, la

fel cu cele ale altor caravane destinate morții, poartă pece-tea ororilor proprii unui dia-bolic plan de exterminare. De aceea, traseul parcurs de tânăra Aghavni, proaspătă vădu-vă și orfană, este tipic pentru puzderia de cazuri din care se constituie o crimă apocalip-tică numită Genocid. Chiar și felul în care ea și mătușa sa întreprinzătoare scapă ascun-zându-se printre cadavre și apoi călătorind cu trenul până la Alep, unde fata va lucra ca infirmieră la spital, poate fi regăsit în biografia altor supra-viețuitori din acel infern. Ceea ce urmează și este narat de autoare la timpul prez-ent ține de alt aspect al realității armene, cel normal, și el tipic, din viața cotidiană fie și a unor imigranți, dar buni păstrători ai tradițiilor, cu specificul gas-

tronomic, cu un fiu/tată sever în principii educative și aliniat la activitatea naționalistă, cu copiii cărora li se induce o con-duită riguroasă, dar care curând vor descoperi o altă lume etc. Până într-atât, încât, iată, patri-otismul și principiile transmise din generație în generație dau roade materializându-se într-o carte (încă una!), martor al unui trecut dureros și mesager spre un viitor incert. Stilul abrupt, alert, nervos, dar expresiv al autoarei mărturisește profesia de ziarist a acesteia, dar Valérie Toranian este aici o scriitoare de-acum formată, de o elegantă ținută literară, promițându-și o carieră de urmărit.

Sergiu SELIAN

„Cine ar putea povesti cele prin care am trecut noi, cine ar putea înțelege? Dacă ai ști… Îi vânez vorba: Cum aș putea ști dacă tu nu vrei să-mi spui nimic?!… Ea se închide în tăcere.“

24

Am bucuria de a vedea cît de curînd apărută în ver-

siune românească cartea a doi jurnaliști francezi care m-a im-presionat de la prima lectură de acum cîțiva, nu foarte mulți, ani. Cei doi jurnaliști sunt Lau-re Marchand și Guillame Perri-er, unul de la Le Monde celălalt de la Le Figaro, prestigioase cotidiene da la Paris.Amân-doi corespondenți de presă la Istanbul de peste 10 ani, buni cunoscători atît al prezentului din Turcia de astăzi, dar și bine informați de ce s-a întîmplat în suta de ani consumată de la dispariția Imperiului otoman care a fost gazda unei tragedii ce încă mai are ecouri și astă-zi.Volumul care stă să apară și va fi lansat la Tîrgul de Carte Gaudeamus, Vineri, 20 octom-brie 2015 , ora 14.00, se nu-mește La Turquie et le Fantome Armenien, apărut la Solin/Actes Sud, iar în versiunea româneas-că, Turcia și fantoma armeană apare, în traducerea lui Nicolae Drăgușin, la Editura Corint.

Dincolo de satisfacția de a oferi publicului cititor – destul de puțini, altfel, interesați de o asemenea temă, - de limbă romînă, un asemenea op, am și mica bucurie ca pe lîngă prefața lui Taner Akcam să pot însoți volumul cu un text al lui Sorin Antohi. Il avem în exclusivi-tate, prezentat alăturat, de re-vista ARARAT, care găzduiește cu răbdare și generozitate DO-SAR 1915 pe care l-am alimen-tat, cît și cum am putut, de 25 de ani încoace. Nu comentez textul lui Sorin Antohi, la fel de

miezos și profund în analizele lui, ca și studiul semnat de prietenul meu în Dosar 1915.Genocidul armean, găzduit de revista Observator Cultural. Materialul gazetăresc cules de cei doi francezi - și m-am bucu-rat că o tenace și tare jurnalistă/scriitoare din Bielorusia, Svet-lana Alexievici a luat un meritat premiu Nobel pentru Literatură ( Cartea ei, Dezastrul de la Cer-nobîl , teribilă mărturie și doc-ument despre ce s-a întîmplat nu cu multe decenii în urmă – am descoperit recenzînd car-tea că la Cernobîl, în echipele de salvare și printre voluntarii care s-au dus acolo să se ocupe de dezastru au fost și armeni, oare ce s-a întîmplat cu ei, ar fi interesant de aflat) a apărut la aceeași Editură Corint - ce-lor doi jurnaliști este de primă mînă. Am mai spus-o, dar me-rită să repetăm. Mai ales acelo-ra care spun că despre dezastrul din 1915 trebuie să se ocupe istoricii, ca să aflăm ce a fost, și nu oamenii politici. Istoricii, și iată, și jurnaliștii, și-au făcut și-și fac datoria. Recunoașterea Genocidului din 1915 nu este o chestiune care să priveas-că doar Turcia și Armenia de astăzi, nu este doar o problemă gravă pe agenda Diasporei ar-mene, ci a întregii comunități internaționale. Cu dramele de azi legate de refugiații din Ori-entul Mijlociu, cu luptele din Siria și Irak iscate de Statul Is-lamic, cu resituarea Iranului în strategiile zonale legate de ridi-carea sancțiunilor economice. Genocidul Armean din 1915 este parte integrantă a situației internaționale de astăzi. Cu toate consecințele și abordările de varia feluri. De aceea, orice studiu este în continuare binev-enit, orice cercetare de arhivă poate aduce detalii de neocolit

Studii, documente, mărturii directe

AA

AR R

T19 - 20 / 2015

DOSAR 1915În acest sens, atragem iar atenția asupra unor cărți pe care nu am apucat încă să le comentăm.*Raymond Kevorchian, Yves Ternon, Memorial du Genocide des Armeniens, Seuil, 2014 (masivă și atot cuprinzătoare selecție de documente, studii , mărturii și cercetări din ultima sută de ani etc)*Andreea Riccardi, La strage dei cristiani.Mardin, gli armeni e la fine di un mondo, Edituri Laterza, 2015 (o monografie dedicată unei comunități ar-mene, catolice, într-un oraș cîndva multicultural, la granița dintre Turcia și Siria, astăzi turcizat și islamizat quasicom-plet,istorii puțin cunoscute de-spre armenii catolici vorbitori de limbă arabă etc)*Armin T.Wegner.Die Austrei-bung des armenischen Volkes in Die Wuste , Walstein Ver-lag, 2011, faimoasă confer-ință și coleție de fotografii,cu o excelentă postfață, un studiu al lui Andrea Meier – Armin T.Wegner Armenienprojekt - și comentariul aplicat al lui Wof-gang Gust, cel care a adunat într-un singur volum, încă din 1997, un impresionant număr de documente din arhiva Mi- nisterului de Externe german, ediția americană apărînd recent și în curînd va poposi și la Bu-curești)Rămîne să ne facem timp nu doar pentru lectură, ci și pen-tru a medita asupra acestul subiect,care dacă nu e deseori ocolit, din varia motive și mul-tiple interese, este în mod cert ignorat. În mod cert însă, me-moria documentelor este mai lungă decît a oamenilor.

Bedros HORASANGIAN

După exact un secol de la sîngeroasele evenimente,

masacrul armenilor din 1915 nu mai ridică probleme istori-ografice: majoritatea documen-telor și mărturiilor relevante au fost publicate; actorii, an-tecedentele, cauzele, contex-tele, sensurile, semnificațiile și consecințele au fost lămur-ite. În orice caz, faptele isto-riei mari au fost stabilite fără putință rațională de tăgadă, iar detaliile istoriei mici sînt tot mai minuțios cercetate -- pînă la nivelul comunităților mici, chiar al familiilor și indivizilor. Astfel, primul genocid al seco-lului trecut, paradigmatic din toate punctele de vedere, nu mai poate fi tratat în alt registru (de pildă, ca rezultat – contin-gent, nu premeditat și planificat al situației de anarhie,

anomie, lovituri de stat, război civil și război de la sfîrșitul Imperiului Otoman) decît de cei care, în moduri diferite (ca grad, nu ca natură), relati- vizează ori pur și simplu neagă evidențele. Știm și de ce Turcia nu-și asumă acest genocid: este crima fondatoare a unui stat și a unei societăți. (V. articolul meu “De ce nu-și asumă Tur-cia Genocidul armean?”, Ob-servator cultural, nr. 769, 24 aprilie 2015; cf. întregul dosar tematic al numărului, inițiat și îngrijit de Bedros Horasangi-an). În toate cazurile compa-rabile (dincolo de diferențele lor ireductibile), negaționismul însuși este un corolar durabil al genocidului, o intolerabilă continuare simbolică a crimei propriu-zise. Acest ultim punct, formulat exemplar de Pierre

Genocidul armean: istorie, amintire, memorie culturală

26

Vidal-Naquet (Les Assasins de la mémoire, 1987), este esențial pentru analiza Holocaustului -- mai veche, mai vastă și cu sigu-ranță mai cunoscută mediu- lui academic și opiniei publice –, aplicîndu-se oricărei expe-riențe genocidare. Pentru a opri cu adevărat genocidul, pentru a-l izola în trecut și pentru a putea merge înainte, statele, so-cietățile și indivizii trebuie să divulge, să deconstruiască și să contracareze negaționismul.În cazul particular al Turciei (scriam și în articolul amintit), negaționismul este însă mai radical decît putea fi în cazul Germaniei. Dar nu a fost, din cauze extrem de complexe, și nu fiindcă germanii ar fi trecut brusc de la genocid la etica weberiană a convingerii și re-sponsabilității. Așa cum Taner Akçam, unul dintre puținii in-telectuali turci care gîndesc lim-pede pe această temă tragică, arată în prefața acestui volum (un mișcător text confesiv și autoreflexiv, inspirat de Haber-mas și Elias Siberski, deci de o mai veche reflecție asupra Holocaustului, memoriei co-municative și uitării sociale), discuția despre genocid în Tur-cia echivalează cu o alegere imposibilă, deși dalectică, între ființă și neant. Ființa Turciei actuale depinde, pur și simplu, de neantul în care i-a aruncat pe armenii săi. Nu sînt vorbe mari, nici speculații metafizice. De la imposibilitatea de a-și defini identitatea colectivă și personală pînă la teama de obli-gația despăgubirilor materiale, Turcia și turcii sînt bîntuiți de fantoma armenilor, așa cum sugerează și titlul cărții de față. (Evident, au existat multe alte victime ale masacrelor, în spe-cial dintre creștini care reprez-entau cam 30% din populație în

1915. Din motive de concizie, vorbesc aici doar de cel mai numeros grup etnic-religios distrus de un stat și de o major-itate al căror nou consens și re-cunoaștere reciprocă s-au făurit printr-un program biopolitic bazat deopotrivă pe eugenismul exterminaționist și pe violența mimetică nestăvilită.)Dar dacă istoria genocidu-lui din 1915 și-a atins forma canonică, amintirea și memo-ria sa culturală sînt încă fluide. Tocmai de aceea salut demer-sul jurnaliștilor francezi Laure Marchand și Gillaume Perrier, corespondenții în Turcia ai ce-lor două mare cotidiene rivale, Le Monde, respectiv Le Figaro. Cartea lor, densă și captivantă, se citește ca un roman polițist și e utilă ca un tratat.Amintirea genocidului mai dăinuie, dar mai ales în spațiul privat și în cele comunitare, sub asediul insidios al uitării. Ca întotdeauna, dezastrele nat-urale și umane sînt comunicate cu greu de supraviețuitori, indi- ferent de care parte a baricadei s-au găsit -- actori (călăi, vic-time; uneori, și una, și alta) sau martori (de toate tipurile), in-diferent cum se văd ori ar vrea să fie văzuți astăzi. Cartea pe care o țineți în mînă are marele

merit de a explora acest vast și în mare parte secret teritoriu al amintirii. În maniera directă și lipsită de pretenții a jurnalismu-lui de calitate, fără veleitățile pseudo-savante ale unor dome-nii academice aflate în căutarea propriului statut epistemologic și instituțional (istorie orală, antropologie culturală, istorie recentă etc.), Laure Marchand și Guillaume Perrier au bătut Turcia în lung și-n lat, de la Ins-tanbul și Ankara pînă în locuri-le cele mai izolate ale Turciei profunde, vorbind cu oamenii. Căutîndu-i și găsindu-i pe mar-torii secundari ai genocidului (după aproape un secol, supra-viețuitorii sînt improbabili), cei doi autori le-au cîștigat încrederea, i-au făcut să vor-bească despre subiecte pe care uneori le țineau ascunse și de ei înșiși, i-au ascultat empatic. Astfel, vocile multiple și ete-rogene pe care ni le restituie au-torii acoperă aproape întregul spectru de posibilități: copii și nepoți ai supraviețuitorilor; fe-mei și bărbați; armeni (din Di-aspora ori din Turcia, unde ade-sea trăiesc în tăcere, vorbind sau nu limba maternă, con-vertiți la Islam, rămași creștini ori reveniți la creștinism, laici etc.), turci, kurzi, sirieni, din

AA

AR R

T19 - 20 / 2015

DOSAR 1915familii mixte și cu identități personale schimbătoare etc.; persoane încrezătoare, gata de confesiune și capabile să-și ar-ticuleze amintirile, reticente ori de-a dreptul ostile. De departe, cazurile cele mai interesante sînt cele ale armenilor care și-au pierdut identitatea ca urmare a genocidului și nu și-au pu-tut-o redescoperi ori reinventa, integral ori parțial, în privat, în sfera publică ori în ambele. Vocile acestor cripto-armeni, precum și încercarea de a le conferi credibilitate și demni-tate, indiferent de poziția lor (trecută, prezentă, prefigurată) pe linia continuă între turc și armean, între musulman și creș-tin, reprezintă contribuțiile cele mai importante ale volumului.Pentru a putea asculta aseme-nea voci și a înțelege asemenea vieți, un recurs la conceptul de memorie culturală este obliga- toriu. Din motivele de conci-zie deja invocate, mă limitez la enunțarea chestiunii și la sugestii de lărgire a sferei con-ceptului amintit pe baza expe-rienței cripto-armenilor.Construind o nouă teorie cu punct de plecare în teoria me- moriei colective a lui Maurice Halbwachs (elaborată în perio-ada interbelică de acest strălucit discipol alsacian al lui Bergson și Durkheim, asasinat la Bu-chenwald), soții Jan și Aleida Assmann au dezvoltat în anii 1980 o nouă paradigmă pen-tru studiul memoriei. Germania anilor 1980-2000 a fost domi-nată de epocale discuții despre istorie și memorie, legate de na-zism, de războaiele mondiale, de Holocaust și de nevoia de a reconstrui societatea germană printr-o terapie etico-morală de șoc. Toate pretinsele secrete ale nazismului, în realitate adevăruri cunoscute de cei mai

mulți dintre supraviețuitorii adulți ai perioadei interbelice, au fost repuse în discuție într-o manieră mult mai deschisă decît se întîmplase din anii 1940 și pînă în anii 1970 (cu toate pro-cesele publice, relativ modeste-le epurări și elaborarea de către Hannah Arendt și alții a unui discurs savant, juridic și public despre nazism și Holocaust). Pe acest fundal, într-un moment în care memoria vie începea să dispară (de regulă fără urme), soții Assmann, atît în lucrări individuale ori comune, cît și în proiecte colective, au ple-dat pentru studierea memoriei culturale, adică a unei memo-rii sociale (în sensul lui Aby Warburg; și cei doi Assmann au renunțat la conceptul de colectiv al lui Halbwachs, mai restrictiv și cumva înșelător) de lungă durată. Pe scurt, deși știm bine că societățile nu gîn-desc (numai indivizii o fac), ele determină ce, cum, cînd, de ce și cît gîndește (de pildă, își amintește) fiecare individ. Cadrele sociale ale memoriei (cum spunea deja Halbwachs; sau, cu terminologia ulterioară a lui Erving Goffman, cadrele, frames, tipare esențiale pentru

organizarea și comunicarea ex-perienței) asigură așadar con-strucția culturală a memoriei. În aceste spații memoriale, sociale și cel mai adesea imateriale, in-clusvi în cele numite de Pierre Nora lieux de mémoire, se con-figurează cultural și se comu-nică social tot ce ne amintim ca indivizi și comunități.Așa putem înțelege spusele și tăcerile martorilor secundari (Geoffrey Hartman și Aleida Assmann au elaborat și ilus-trat o indispensabilă teorie a mărturiei secundare; recomand cartea lor Viitorul amintirii și Holocaustul, precum și pe cea a lui Jan Assmann, Memo-ria culturală; ambele, traduse recent în românește la Editu-ra Universității “Al. I. Cuza” din Iași). Cum, ce și cînd îți amintești ceva despre genocid dacă te-ai născut armean(că), ai fost convertit(ă) forțat la Is-lam, ai aflat (sau nu) adevărul, vrei (sau nu) să redevii ce-ai fost (într-un efort de a șterge și deci de a învinge astfel istoria)? Ce faci și cum vorbești dacă descinzi dintr-o victimă sau dintr-un călău? Dar din cineva care a fost și una, și alta? Ori nici una, nici alta, dar a profitat

28

de vidul socio-economic apărut prin aneantizarea clasei mjlocii otomane, aproape exclusiv creștină și evreiască? Cum să spui povestea ta de descendent cripto-armean turcilor (care te detestă cînd știu că nu ești ca ei, ba chiar te amenință credibil și azi, după un secol de la ge- nocid)? Cum s-o spui armenilor din Armenia ori (poate mai ales!) celor din Diaspora? Subzistența morală, economică și socială a acestor identități flu-ide, ambivalente, eterogene și paradoxale ori chiar ireductibil conflictuale (legate de istoriile a sute de mii de asemenea con-versos și desaparecidos) con-stituie un test pentru toate con-strucțiile memoriale: a statului turc, a societății turce contem-porane, a Diasporei, a fiecărei comunități, a fiecărui individ etc. Și, pe un plan abstract, pen-tru orice teorie a memoriei cul-turale.Aducînd la lumină aceste vieți și întrebări, într-un mod em-patic și profesionist, Laure Marchand și Guillaume Per-rier au deschis o conversație publică fundamentală și, cel puțin potențial, vindecătoare. Ea trebuie purtată peste tot, în Turcia și Armenia, în Diaspo-ra armeană, precum și în toate

DOSAR 1915 îngrijit de

Bedros HORASANGIAN

celelalte cazuri de genocid și traumă istorică, pentru a duce, prin adevăr, la justiție (chiar numai retrospectivă) și recon-ciliere. Într-un cuvînt, la viitor. În acest sens, m-am bucurat să aflu de traducerea cărții în turcă și engleză, iar acum în română; așa cum m-am bucurat să răs-foiesc recenta carte de benzi desenate scrisă de cei doi autori (povestea a doi soți de origi-ne armeană din Marsilia care merg să-și caute rădăcinile în Turcia) și ilustrată splendid de Thomas Azuélos (Le Fantôme arménien, Futuropolis, 2015); și să văd documentarul Le Prin-

temps des Arméniens (realizat în 2014 de Gilles Cayatte și de autorii cărții noastre). Cum se vede, lucrarea pe care o citiți se înscrie într-un fenomen mai complex de renaștere memori-ală a unei lumi pierdute. În fața ororii Istoriei, ne rămîn numai asemenea modeste consolări. Discuția trebuie însă dusă pînă la capăt, în sensul cărții și al paginilor mele.

Sorin ANTOHI

„Studiul lui Laure March-and şi Guillaume Perrier marchează un punct de cotitură în felul de a înţele-ge informaţiile cu privire la societatea turcă sau statul turc. Cei doi practică aici un jurnalism axat pe istorie, pe analizarea unor eveni-mente fondatoare precum genocidul armenilor, în scopul de a decripta prez-entul.”

Raymond Kévorkian

AA

AR R

T19 - 20 / 2015

D I A S P O R A

ORFEO FUTURO [ORFEO VIITOR] Reţea a Festivalurilor de Muzică de Artă 2015, a in-clus un ciclu de nouă concerte dedicate memoriei Genocidului poporului armean, al cărui cen-tenar este amintit anul acesta în toată lumea prin simbolul florii “nu mă uita”, ale cărei cinci petale reprezintă numărul con-tinentelor care au oferit ospita- litate refugiaţilor.Unul dintre aceste spectacole a avut loc pe 29 septembrie 2015 la Uditoriul Vallisa, unul dintre cele mai vechi lăcaşuri de cult care se pot admira în Bari, situat în partea străveche a oraşului, construit în stil ro-manic, dar îmbogăţit cu ele-mente arhitectonice caracter-istice regiunii Puglia. După o scurtă vizită ghidată şi o intro-ducere la spectacol constituită dintr-o mărturie documentată şi filmată a unui bătrân armean în vârstă de 84 de ani, Ensem-ble Florilegium Vocis dirijat de Sabino Manzo, a dat viaţă unui concert intitulat Patarag – Voci din Armenia. Se ştiu puţine lucruri despre muzica şi compozitorii armeni, ce aparţin unui popor care a suferit şi care este cunoscut mai ales pentru tragicele evenimente din 1915 şi pentru diaspora care a luat naştere după aceea. Concertul a reprezentat o ocazie deosebită pentru a putea asculta o com-poziţie a unui autor care trăit într-o perioadă cuprinsă între

secolele XIX şi XX: Părintele Komitas (Komitas Vardapet), un religios dar şi un atent studi-os de folclor, supranumit «Béla Bartòk armean», care continuă şi în zilele noastre să fie amintit în acest sens. Exiliat în anul 1915, Părintele Komitas a su-pravieţuit tragediei poporului său, dar soarta sa a fost pecet-luită de o mare suferinţă, încât şi-a sfârşit zilele într-o clinică psihiatrică din Paris. Din com-poziţiile sale muzicale, este demnă să fie amintită, mai ales una, deosebit de sugestivă, in-titulată Patarag [Divina Litur-gia], pentru cor a capela, cu care a început spectacolul. Muzica Părintelui Komitas interpretată de grupul vocal Florilegium Vo-cis a devenit punctul de plecare pentru o reflexie în ce priveşte istoria armeană, cât şi pentru prezentarea pentru prima dată, a unor noi compoziţii scrise de autori contemporani, pe care îi voi aminti în continuare, in-spirate din tristele evenimente din secolul trecut. Gianmartino Durighello – “Frates in unum”, Manolo Da Rold – “Madrigale del ritorno” [Madrigalul întoar-cerii], John Taverner – “The lamb”, Vito Andrea Morra –

“Io me ne andrò nella notte” [Eu voi pleca noaptea] şi Mario Lanaro – “Alakiaz”. Grupul vo-cal Florilegium Vocis, în ultim a interpretat “Le monde entier”, compoziţie anonimă din seco-lul al XIIlea.Concertul a fost prezentat şi la Martina Franca pe 27 septem-brie 2015, în prezenţa Ambasa-dorului Armeniei în Italia E. S. Sarkis Ghazaryan şi face parte din a VIIa ediţie a Festivalu-lui Anima mea, care realizează proiecte originale în primă ab-solută, chiar şi în coproducţie cu alte festivaluri naţionale şi internaţionale.Muzica ascultată deosebit de pătrunzătoare, amplificată de o acustică extraordinară, a stre-curat în sufletul spectatorilor multă linişte, de care este mereu nevoie indiferent în ce epocă se trăieşte.

Simona Paula DOBRESCU

BARI MUZICĂ, L U M E , MEMORIE

30

Moştenirea lăsată de Mechi-tar, conservată şi îmbogăţită de stareţii care i-au urmat, se cuvine preţuită şi valorificată. Insula San Lazzaro şi-a dobân-dit notorietatea pentru că între-geşte imaginea despre armeni, atrăgând în acelaşi timp atenţia asupra artiştilor locali care au contribuit la reabilitarea şi de- corarea mănăstirii. Splendoarea naturii şi multitudinea de co-mori alcătuiesc un teritoriu pa-sionant şi un spaţiu de emulaţie care emoţionează privitorul.

În funcţie de evenimentele care au traversat Europa, interesul pentru istoria şi cultura arme-nilor nu a scăzut niciodată, chiar dacă uneori s-a manifestat mai discret. Contribuţia esenţială a abatelui Mechitar la fondarea mănăstirii şi la transformarea ei într-un puternic centru cul-tural şi religios este recunoscu-tă şi apreciată astăzi. Imensa colecţie de manuscrise, cărţi rare şi lucrări valoroase aflate pe insula San Lazzaro atestă efor-tul excepţional, perseverenţa şi

tenacitatea călugărilor mechita-risti. Astfel, profitul celor care vizitează acest loc unde sunt tezaurizate artefacte importante este însemnat.Zărită imediat după coborârea din vaporetto, statuia din bronz a abatelui Mechitar, realizată în 1962 de sculptorul Anto-nio Baggio, este aşezată pe un soclu înalt din marmură albă. Mănăstirea, care dăinuie de trei sute de ani, are o colonadă ce în-conjoară o grădina elegantă, în centrul căreia se află o fântână din secolul al paisprezecelea. Din 2009, colonada găzduieşte o expoziţie de fotografie per-manentă intitulată Armenia, ce include lucrări realizate de Grazziela Vigo. Tot aici se află bustul din bronz al marelui poet şi cărturar Ghevont Alişan, sculptat de Carlo Lorenzetti.În partea de est a coloanelor dorice, un pasaj conduce către biserica sfântului Lazăr care a conservat stilul gotic al edifi-ciului ridicat în secolul al pais-prezecelea cu naos şi două nave având şase coloane cilindrice. Absida, lărgită în 1899, are în centru trei vitralii, înfăţişându-i pe sfinţii Lazăr, Sahag şi Mes-rop Mastoţ. În faţa altarului este aşezat mormântul fondatorului

Jurnal de călătorieInsula San Lazzaro degli Armeni (2)

Statuia din bronz a abatelui Mechitar, realizată în 1962 de sculpto-rul Antonio Baggio

Redactor şef : Mihai STEPAN-CAZAZIAN

Redactori : Eduard ANTONIAN, Vartan MARTAIAN

Fotoreporter : Mihai GHEORGHIU

Colaboratori : Carmen DROPOL (Constanţa). Tiberiu COSOVAN (Suceava)

Corespondenţi din străinătate :Elena CHOBANYAN

(Erevan)Edvard JEAMGOCIAN

(New York),Anton Lanis ŞAHAZIZIAN

(Toronto),Giuseppe MUNARINI

(Padova)Cristina POPA

(Karabagh)Sergiu SELIAN

(Australia)Tehnoredactare :

Ovidiu PANIGHIANŢPagină web :

www.araratonline.come-mail :

redactia@araratonline.comAdresa redacţiei:

Bd Carol I Nr. 43, Bucureşti – 2 Tel. / Fax: (4021) 314.67.83

I.S.S.N.1220-9678Tiparul executat la ARARAT s.r.l.

ARA

RA

T19 - 20 / 2015

REDACŢIA ARARAT

mănăstirii, abatele Mechitar. În interiorul somptuoasei biserici ca şi în alte încăperi se află lu-crări remarcabile prin perfecţi-unea execuţiei şi acurateţea dispunerii, semnate de pictori veneţieni precum Francesco Zugno, elev al celebrului Gi-ambatista Tiepolo, Domenico Fedeli, Jacopo Negretti. Sfinţii Grigore Luminatorul, Hripsime, Vartan, Grigore din Narek, Nerses cel Mare sunt la rândul lor reprezentaţi în acest lăcaş de cult. În sala de mese, situată în partea dreaptă a mănăstirii, im-presionează tablourile “ Ultima cină”de Antonio Novelli, “Mar-tiriul sfântului Ştefan”de Santo Piatti şi portretul din mozaic al lui Mechitar. Forţa plastică a acestor lucrări de mari dimen-siuni are o importanţă covârşi-toare pentru că sugerează biru-inţa credinţei.

Aşa-numita scară a lui Mechitar poate fi găsită în partea de est a mănăstirii şi ea conduce spre primul etaj unde se află biblio-teca şi muzeul. În acest unives misterios vizitatorul trebuie să fie atent la pulsul culturilor din care provin exponatele.

De altfel, în mod firesc, pe insu-la San Lazzaro, la ceremoniile religioase a căror notă profundă m-a copleşit, în mănăstire sau în grădină pot fi trăite şi mo-mente de graţie. Parfumul lor ca şi aroma dulceţii de tranda-firi pregătită în mod tradiţional de călugării mechitarişti în luna mai nu se estompează în timp.

Andreea BARBU

Notă

In numărul viitor al revistei Ararat urmează prezentarea bibliotecii, a muzeului şi a al-tor săli situate la primul etaj al mănăstirii San Lazzaro.

Bustul din bronz al marelui poet şi cărturar Ghevont Alişan, sculptat de Carlo Lorenzetti