Portret de femeie

Neputinţa luminii

Mă nasc în fiecare zi din Sfântul Duh.

Nestingherit,înfăţişările mele hălăduiesc pe pământ.

Oglinzile mă repetă întruna ca pe un versştiut pe de rost.Lumina mă aşează

în fiecare ochi de argint sau de apă de om ori de înger care mă priveşte.

Ne întâlnim în lumile încrucişate - cei care-mi seamănă voiesc sufletul meu

zadarnic să-l fure.

Eu ştiu care din noi e cel adevărat: din orice altă imaginea a mea lipseşte imaginea mea despre tine.

Crochiu

Cât de uşoară să fie oglindirea chipului tăucoborâtă pe ciutură,dacă nici o undă nu tresare pe apă ?Cât de tăcut şi uşor este mersul tău

prin grădină -nici o frunză nu mişcă, nici un cuvânt

nu se aude, nici o jivină nu-l simte.

Când s-au deschis porţile împărăteşti, cine s-a aplecat chiar în dreptul tău

peste lume? A cui oglindire eşti?

Leoaica rănită

Eu sunt adevărata măsură -inima mea bate în orologiul din turlă.

Timpul e doar un cerc care arde pe margini, o rană deschisă

prin care sar, alungindu-se, vietăţile lumii şi primind fiecare o rană numai a ei. Leoaica rănită coboară din friză, îmi linge mâna pe care o întind

spre locul unde săgeata o străpunge în coapsă. Leoaica rănită nu ştie altminteri să-mi spună

despre iubirea ei;tristeţea din degetele mele care o mângâie o doare mai mult.

Printre daruri

Mărul şi eumuşcăm unul din celălalt cu lăcomie.

Carnea lui dulce şi acră se adaugă trupului meu, sufletul meu trece în sevele lui până la rădăcină

ca o apă caldă şi vie. În amurg

viteza umbrei e egală cu viteza luminii.Vremurile sunt coapte pentru euharistie:

sufletul meu - lui; trupul lui - mie. Astfel fiinţele noastre se cufundă în pace

aşteptând clipa când ai să te iveşti,oricât de subţire ar străluci luna, oricât de înguste ar fi

porţile împărăteşti.

Preţul

neatent, ca un vis,cobor printre lucruriîn lanul cel galben.

Tu eşti o altfel de floare a soarelui -pe timpul zilei adormi în unghere umbroase, noaptea te roteşti pe urmele lunii.

Cum să te ating, dacă nu rupându-mi din trup ca dintr-o haină subţiată şi veche.

Cum să te acopăr cu viul din mine dacă nu e o rană să-l scoată la iveală.

Aşa va fi: durere desfătare laolaltă, ca un bulgăre de tămâie aprinsă

fumegând în palmă.

Pietà

Îmbrăţişarea unuia singur;celălalt, purtând o durere prea mare

pentru un singur trup,e cel îmbrăţişat, cel, totuşi, izbăvit,

cel care pleacă.Priveşte-ne adânc, bărbatul şi femeia,puternici şi frumoşi, ca doi eleusini,

şi spune-ne, Stăpâne,care din noi e cel ce îmbrăţişează,

cel ce rămâne?

Noapte de aprilie

Cum plouă în aprilie:apa are gust de zăpadă

aşa cum sângele meu are gust de oţel.Plouă grăbit, ca un pintencare sparge burţile cailor,

şi întunecat.Cui îi pasă de mine în noaptea asta

îi dau ţărâna viselor mele,dulce ca o turtă de grâu,

sarea lacrimii şi cea mai adâncă dintre melancolii.

Celei căreia îi pasă de mine în noaptea asta,ţie, fată frumoasă, îţi dau un petec de umbră, o maramă subţireprin care, când o primeşti, ascunzându-ţi părul,

femeie să-mi fii.

Sufletul tău din care nu pot ieşi

În sufletul tău fructele pământului se distilează în alcooluri tari,lacrima se preschimbă în ploi repezi

şiroind pe fereastră, lumina se desface ca nişte cozi de păun.

În sufletul tău sunt altfel de oglinzi,ucigătoare şi limpezi,

ca o fântână mulţumită de a fi băutarsura buzelor mele,

ca un uter adânc, un aluat caldunde chiar tăişul cel mai ascuţit

se simte îmbrăţişat.

Baladă de iunie

Mirosul de teiface culorile să curgă leneşe, fără rost,şi sufletul meu amestecat printre ele,

o crestătură, un chivot,apropiindu-se prea încet de umbra ta,ca un gasteropod purtând în loc de cochilie

un clopot.Prea iute e jocul tău încât nu mai ştiu care-icarnea ta râvnită şi dulce ca o zmeură

coaptă pe povârnişuriacolo unde nu ajunge decât ploaia

şi numele fiarei.

Colind de toamnă

Atât de pline de gust răcoros şi de înţelesrămân fructele după ploaie.Atâţia ochi deodată răsfrângnenumăratele feţe ale aceluiaşi chip:semnele arată culesul a fi pe aproape.E însă o ramură de pe care rodulnu se poate culege rupându-l -

e Maica şi Pruncul.

Lumina e grea ca mierea sălbatică,astfel totul e mai greu şi adânc.Dimineaţa se aude intrând prin crăpătura uşii,cum curge pe geam ca un maslu,cum se oglindeşte în rărunchii apei.E însă o oglindire mai adâncă chiar decât adâncul,

e Maica şi Pruncul.

Unicornul mănâncă merele roşiiamestecate în iarbă.

Coboară o pace de început de lume.Aşează-le acum culcuşul cel cald,

lutul cu apa, vinul cu pâinea amestecându-l,unde şade Maica şi Pruncul.

Şi prin carnea fructelor, unde se coacemiezul triunghiular şi dulce,

arată-lpe Tatăl.

Setea

apa era atât de subţireîncât mi se scurgea printre degeteoricât de mult le-aş fi strânsla picioarele mele nisipul o soarbe -setea lui e aşijderea nesfârşită

ca şi a mea

îmi ling mâinile ude aşa cum lupoaicaîşi linge puii nedezmeticiţi

simt gustul trupului tăudupă urma rămasă pe palmă,aşa cum grămătici de demultscriau altminteri istoria

după urmele cailor

Despre întâlnirea lucrurilor potrivnicesau

Ivirea ta într-o dimineaţă geroasă

Dansează încet şi în deplină tăcere zeul cu trupul de fum

în locul cel mai strâmt cu putinţăunde lucrurile potrivnice se netezesccum ar fi cel dintre fiinţă şi nefiinţădintre lumină şi umbră, cuvânt şi tăcere

dintre zâmbet şi melancolie dintre somn şi trezvie.

Tu abur şi ceaţă şi fum, tu iarbă a fiarelor prelinsă între pământ şi cer

care netezeşti deznădejdea celor dimpotrivărăcoare a lacrimii care sfărâie pe obraz

ca pe o plită încinsăapropie-te cu talpa veşnic desculţă şi desperecheată

a zeului-negură, a păsării zeu:

o ceaţă subţire răspândeşte lumea, nepregătită încă pentru căldura trupului tău.

Copilul lunii

Copilul nostru va fi copilul lunii.Ca un tăiş, o pasăre albă va spinteca cerul,un armăsar şarg va ţâşni în galop peste câmp,un solz va sclipi, argintiu, în adâncuri,caisul va înflori, aducând luna în ogradă,în noaptea în care al şaptelea cercde pe pântecul tău va fi fost să cadă.Copilul nostru va fi copilul lunii,ursitoarele îi vor aşeza pe frunte căiţă,iarba se va acoperi, înaltă, pe urmele lui,să nu-l găsească cel rău şi să-l izbăvească

de cel viclean.Copilul nostru va găsi creanga de aurpe care o ascund în desişul pădurii aluniişi oamenii, mergând în urma lui, vor săpa fântâni.Copilul nostru va fi copilul lunii,când lumea va dormi, el va fi treaz,când lumea va fi trează, va visa.În carnea lui va curge toată patima noastră

şi păcatulpentru care, pruncul văzându-l ce frumos este,

Doamne, ne vei ierta !

Endymion

în nopţile cu lună plinăsomnul e un năvod aruncat peste umerii tăi sub care visele întunecate se zbat

încă vii, aruncate pe ţărm

în nopţile cu luna jumătate întorci spre mine obrazul cel albluminat deopotrivă dinspre cer şi pământ

în noaptea fără lună trupul tăue tot poleit cu argint

făptura ta subţire şi luna se adaugă una celeilalte o sferă

mereu egală cu sine lumina şi dragostea mea

sunt totuna

Speranţa ca aducere-aminte

Nimic nu este mai înţesat de memoriedecât începutul.

A fost ca niciodată într-o toamnă mai vecheatunci când se coccele văzute şi cele nevăzute.

Pământul şi cerul se strâng ca un teascsub care numai îmbrăţişarea încapecâteodată la o mie de ani şi la încă o mie.Aburii se preschimbă în broboane şi curg peste noiîn toamna cea veche când mustul cel proaspăt

ne aminteşte de tot ce va să fie.

Maria şi fructul

În ziua reîntrupării taleam strâns un coş cu mere roşii,

aşa cum se înodau odinioară ramuri de salcie pe zimţii de stâncă.Tot ce trebuia să se nască s-a născut de demult -

uneori se aşează talpa vreunui zeuca un abur pe ape,

călătorii se odihnesc în cerc la răspântii,mestecă îndelung un colţ de pâine uscatăpână capătă gust de carne omenească.

La umbra crengilor vii, dar rănitede culesul făcut prea în grabă,eu aşez coşul cu merele roşiiplin cu mireasma reîntrupării tale

dulce şi amară.În ziua aceasta hărăzită ţie,fructul e semnul sorocului tău:pe rând jertfă şi făgăduială.

Psalm de Crăciun

Din cuibul împletit cu ramuri de vâscse înalţă pasărea de foc.

Am lăsat uşa întredeschisă anumepentru gândul cel bun:

e zi de Crăciun - e zi cu norocşi atâta linişte de început de lumecă fiecare şoaptă poate să descânte:nu pot trăi fără tine - îmi şopteşte femeiacare mă veghează răsucindu-mă în somn.Ea se încălzeşte de la aburii sângelui meu,visele mele i se aşează broboane pe frunte.

Iar în clipa deşteptării mele, sfinte Dumnezeule, sfinte tare, sfinte făr’de moarte

rogu-te fă ca femeia aceasta să rămână la fel de frumoasă pentru ca poetul din mine din nou să se încumete.

Ritualul primăverii

Dimineaţa cea dintâi a primăveriie scurtă ca o jertfă.

Tot ce pe lumea asta poate ucide,oţelul şi fierul şi piatra,acum scânteiază.

Palma care le mângâie lasă să cadăpentru venirea ta

trei picături roşii în zăpadă. În lumea aceasta brusc poleită în argint

chipul tău mă împresoarăamintind că patima noastră poate fi de folos.Pe lama cuţitului care se ridicăcurge imaginea chipului tău oglindit,

un sânge luminos

Melancolia ca asimptotă

La capătul drumului mă aştepţi tu, melancolie,cea mai palidă umbră,cea mai frumoasă dintre femei.

Eu sunt mai ales ceea ce nu am putut împlini.Inima mea e un nod în care se strâng

toate dorurile,ca şerpii din tindă strânşi către searăîn jurul blidului dulce cu lapte.Nici o sferă nu e atât de perfectăsă mă legene în rotunjimile ei,nici un drum nu e îndeajuns de lungsă pot într-adevăr ajunge la capătul lui,acolo unde mă îmbrăţişezi tu, melancolie,

cea mai subţire luminăcea mai frumoasă dintre femei.

Bună dimineaţa !

Iată vestea cea bună:a înflorit caisul din curte

dintr-o dată, şi numaidecât noaptea.Astfel e partea fericită a vieţii mele,

o cronică a lucrurilor neaşteptate. Nimic nu prevestea apariţia ta şi tocmai de aceea te-am iubitde cum porţile împărăteşti s-au deschis.Ai să revii, în timpul visului meu

şi numaidecât noaptea,tu, parte neprevăzută a lumii,floarea mea de cais.

Biruinţa somnului

Somnul e starea mea de veghe.Ceea ce nu pot apăra cu braţele,adăpostesc în cetatea lui.Visul e hrana tâmplelor mele

şi lipsit de mirosca apa răcoroasă.

Atât de liberă eşti în visul meutocmai pentru că nu îl poţi părăsi;

atât de frumoasă eştiîncât în jurul tău umbră nu se va face.

Somnul e adevărata stare de veghe,nimic nu mi-l poate lua, nici măcar moartea,

ci dimpotrivă.

Cântec dulce şi amar

Vei muşca din mărul cel copt până la osîn zadar,

îi vei zdrobi între dinţi şira spinăriipână la măduvă,

dar nu vei simţi gustul pe care îl cauţidulce şi amar.

Vei muşca din mărul cel roşu până la frunzăpână la ramuri şi până la încrengăturile

în formă de cruce,dar nu vei găsi gustul misterios al fructului care va să vie mereu în altă toamnă pe rând amar şi dulce.Ochiule de cerb, nu ai să poţi străpungeadevărata frumuseţe a femeii melevoi lupi, adulmecaţi în zadar,cu colţii uscaţi, cu boturile însetate de sânge,nu veţi avea, o!, nu veţi aveace-i dincolo de păcatul dulce şi amarputerea ei de a zămisli:bunavestire, raza amară şi dulce.

Instantaneu

Strâng degetele pumn, să mângâi cât mai blând,şi pe dinăuntru, şi pe dinafară.Ca să privesc totul, închid ochii.

Nici o margine de pleoapă, nici un ţărm,nici un con răsturnat nu se opune vederii.Desişul mă zgârie pe umeri, pe braţe;

dincolo de el e mirosul de iarbăcare oblojeşte.

Gândesc fără cuvinte: deci simt şi înţeleg.Astfel carnea noastră rămâne pe veci nestricată.Nimic nu se repetă, nu se toceşte pe margini,

nu se opreşte şi nu osteneşte.Astfel povestea noastră, fără pricină şi fără leac,

e nesfârşit de scurtă.Să o povestesc mi-e destul să spun: deodată.

Genunchiul regelui

Iată cuvântul meu pentru această zi: mai şarpe decât oricare şarpe,

mai tărâtoare decât orice jivinăe umbra păsării.

Oraşul se face un grăunte uleios şi negrude ricină.

Pasărea ciuguleşte flămândă,se aruncă spre adâncul ceruluiîntr-o sinucidere fără margini.

Adâncul cerului şi al pământului e totuna.Mai sus decât pasărea, mai lipit decât şarpele,eu, mai pasărea şi mai şarpele, rămân

preasupusul dumneavoastră stăpân

Cel care priveşte

Ochiul este partea tăcutăa trupului meu.

El păşeşte înainte, aşa cum în desişuri,călăuza zvârle piatra legată cu pânză,pentru a nu rătăci drumul drept.Privirea e marginea fiinţei mele,aşa cum visul e marginea gândului meu.Ochiul e primul care te caută:plouă cu ochi mari şi curaţipeste acoperişuri, pe asfalt, prin văgăuni prin crăpăturile scoarţei.Ochiul meu, amestecat printre picăturile repezi,te va găsi oriunde te-ai ascundete va îmbrăţişa cu lumina lui.Căci privirea e marginea fiinţei mele,iar tu eşti marginea visului meu.

Taina

Fiecare pas al meu e pleoapă subţirecare închide un ochi al făpturii de sine.Umbletul meu e chiar ritmul somnului ei:cu cât mai iute alerg pe pământ,cu atât mai adânc îi e somnul.Se răsuceşte în vis, după cum frunzele

se răscolesc pe urmele cailor,după cum pietrele se întorc spre lumină

cu pântecul umed.Oprirea din vis a făpturii de sine

e chiar moartea mea;câte un ochi se naşte mereu şi privirea lui

mă poate ucide.Mesteacănul, fratele meu, l-ar fi acoperit cu ramuri;Umbra păsării s-ar fi lăsat ca un clopot uriaş

peste lume.Eu am ales să fiu om. Numai tălpile meleacoperă ochii, sărind de pe unul pe altul,

aşa cum treci râul de muntedin bolovan în bolovan.

La început a fost aburul, între cer şi pământ,între mine şi cel care dorm.E un abur visul, cum se ridică,din brazdele răscolite, din sângele

neînchegat.Tot astfel mersul tău prin lume, frumoasă femeie: fiecare pas al tău e o pleoapă subţire

închizând ochiul meu.

Pygmalion

Unde să aduc ofrandele tale, zeu al vederii?Ochiul meu nu priveşte în afara mea,

ci adânc, în lăuntru,acolo unde nu există pleoapă să-l închidă

şi colind să-l adoarmă.În jurul meu lumea se desface ca o coadă de păuna unei alte păsări, cu ciocul de vultur,care ciuguleşte în sângele meu boabe de fier.Pădurea aceasta ochiul meu a mai văzut-o cândva.Chiar şi pe mine m-am privit, cu ochiul ochiului meu,

încă dinainte de naşterea mea.Degetele mele sunt ca nişte lumânări; vârful lor

luminează în mine.Unde altcumva să-ţi aduc ofrandele, zeu al vederii,al auzului, al pipăitului şi al ierbilor crude?Chiar şi tu, femeie, nu eşti decât ceea ce îngerulcu urechea lipită de pieptul meu aude.

Portret de femeie cu fundal neliniştit

Ne-am desfăcut atunci. Ne-am închinatca după o masă cu bucate curate,ca după o mărturisire spusă cu buzele celuilalt,

deci fără ocolişuri.Tu nu ştii că în acest răstimp perdeaua din templu

s-a despicat ca un tunetlăsând pereţii orbi să se vadă.Osuarele se frâng ca pâinea uscată

braţe şi guri descleştate ţâşnesc din alcalii,piepturile uscate ticăie slabca un ceasornic neîntors.

Perdeaua ruptă ca vântul de crengile negre,e doar un fundal pentru trupul tău alb:

un petic de carne îmblânzită.

Mângâiere

Mergi pe vârfurica şi cum calci pe lucruri care ard:măciulia făcliei, şfichiul unei tăieturi,un cuvânt de demult purtat din gură în gură.

Aburul urcă pe urmele tale,greu, precum uleiul de nard.

Mereu se aprind focuri. E o grabă uscatăîn totul ce arde.

A venit vremea tihnei: aşează-ţi pasul întreg, dezgolit.Îţi fac culcuş din frunze, din crengi înverzite,din carnea umezită de tot viul din mine.Un pat care arde fără întoarcere, dar foculde astă dată e alb, e dulce, mocnit.

Psalm păgân

Când te vei reîntoarce,care parte a trupului meu te va primi mai întâi?Care din numele cu care te-am pomenit ţi se va potrivi?Se va întâmpla într-o noapte geroasă de toamnă

târzie şi despicată de lunăcând cele aflate deasupra se risipesc iar cele

din adâncuri şi dulci se adună.Pe masă vei găsi o pâine rotundă, numai s-o rupi,ca să se umple cu vălătuci calzi în odaie.Aşternutul va fi neatins ca izma curată, spălată de ploaie.Sfinţenie va fi în tot locul şi veghe şi pace,

când te vei reîntoarce.

Portret de femeie cu diademă

Am întâlnit femeia începutului.Ea se apropie aşa de încet, încât umbra

i-o ia mereu înainte.E atât de zveltă - nici un canat n-ar putea s-o oprească.

Lumina i se aşează broboane pe umeri.Cerbii şi vulpile, lupii ling urma tălpilor ei

ca pe un bulgăr de sare,o adulmecă precum vântul cald care rupe

în martie, pe povârnişuri, zăpada.În păr îi foşnesc amestecate frunzişuri,

pe rând moi şi uscate.Margine nu este care s-o cuprindă,de aceea alt veşmânt decât pelerina nu poartă,de aceea numele ei nu l-a dat încă nimeni.În ochi îi scapără incendiile cetăţilor vechi

şi diademă, pe frunte,piatra din capătul unghiului.

Cântec de leagăn

Nu am fost singur la naşterea mea,noi, omul şi îngerul ne-am născut împreună.

Eu am strigat iar el a tăcut,eu - jumătatea din soare, el - jumătatea din lună.Adormeam între penele lui mătăsoase

care foşneau a frunze şi stuh.Sudoarea mea, în aşternutul curat de copil,

mirosea a lapte,mahrama lui adulmeca răcoros a văzduh.Chipul lui nu-l mai ştiu. Nici o oglindă

nu putea să-l încapă.Pe obraz îi curgeau ca nişte lacrimi clipele scurse,până când odată cu primul meu păcat omenesc,

îngerul de mine se rupse.Uneori simt aripa lui atingându-mă-n treacătaşa cum aburul coboară seara pe apele mării.Atunci scriu un poem ca acesta. El este

semnul iertării.Alteori privesc pe fereastră zadarnic,el se roteşte în cerurile sale:cele două firi despărţite din bobul de grâu.În celălalt colţ de odaie, pe umbrele moi,tu dormi, iubita mea, îmbrăţişată încă

de îngerul tău.

Portret de femeie

1. Portret de femeie cu diademă2. Neputinţa luminii3. Leoaica rănită4. Crochiu5. Preţul6. Printre daruri7. Pietà8. Noapte de aprilie9. Sufletul tău din care nu pot ieşi10. Baladă de iunie11. Colind de toamnă12. Setea13. Bună dimineaţa!14. Despre întâlnirea lucrurilor potrivnice15. Copilul lunii16. Endymion17. Speranţa ca aducere-aminte18. Maria şi fructul19. Psalm de Crăciun20. Ritualul primăverii21. Biruinţa somnului22. Cântec dulce şi amar23. Instantaneu24. Genunchiul regelui25. Cel care priveşte26. Taina27. Pygmalion28. Portret de femeie cu fundal neliniştit29. Mângâiere30. Psalm păgân31. Cântec de leagăn32. Melancolia ca asimptotă