Mediul internaţional de afaceri

Definiţie; istoric; evoluţii recente ale mediului internaţional de afaceri

Dimensiunea culturală a mediului internaţional de afaceri

Dimensiunea politică a mediului internaţional de afaceri. Riscul de ţară

Dimensiunea concurenţială a mediului internaţional de afaceri

Dimensiunea tehnologică a mediului internaţional de afaceri

Economia globală

Comerţul internaţional

Sistemul monetar internaţional

Fluxuri investiţionale internaţionale

Managementul afacerilor în mediile internaţionale

2

I. Mediul internaţional de afaceri (InternationalBusiness)

Definirea mediului internaţional de afaceri

Este de remarcat faptul că, tot mai mult, IB devine o realitate a lumiiafacerilor. Înţelegerea mediului internaţional de afaceri presupune depăşireaviziunii etnocentrice. Un atribut important în înţelegerea mediuluiinternaţional de afaceri este abordarea lumii dintr-o perspectivă diferită.

Mediul internaţional de afaceri semnifică orice iniţiativă comercială,industrială ori profesională care implică două sau mai multe naţiuni sauagenţi economici ce aparţin acestora. Un “domestic business”(DB) opereazăîntr-o singură ţară, iar IB în mai multe ţări, deci ceea ce le desparte estefaptul că IB implică activităţi care traversează frontierele naţionale.

De asemenea, IB se referă la un anumit tip de afaceri şi la un anumitmod de organizare a afacerii, de la firmele multinaţionale, transnaţionalepână la cele globale.

Având un element de extraneitate, IB este mai complex decât DB.Ceea ce înseamnă influenţa unui număr sporit de legi şi reglementări,diferenţe lingvistice, culturale, sisteme financiare, monetare diferite, pentru anu aminti decât câteva influenţe.

Ca şi DB, IB poate fi privit dintr-o perspectivă macroeconomică şidintr-o perspectivă microeconomică, cum ar fi problemele de managementale companiilor internaţionale.

Evoluţii istorice în mediul internaţional de afaceri

Caracterizarea mediului internaţional de afaceri, din perspectivăistorică, presupune conturarea anumitor etape şi explicarea conţinutului lor.Din acest punct de vedere, există mai multe modalităţi de etapizare, funcţiede criteriul avut în vedere. De exemplu, dacă avem în vedere criteriulglobalizării, se poate stabili următoarea etapizare:

3

a) faza germinală (1400-1750) care indică perioada marilor cuceririgeografice, apariţia primelor hărţi ale planetei şi consacrareafaptului că Pământul este rotund. Este adoptat calendarul universalşi încep să se contureze hotarele primelor puteri coloniale.

b) faza incipientă(1750-1875) în cadrul căreia apar statele naţiune,începe să se dezvolte diplomaţia formală dintre ele, apar primeleconvenţii legale internaţionale, precum şi primele idei despreinternaţionalism şi universalism.

c) faza decolării (1875-1925) când are loc un proces deconceptualizare a lumii în termenii existenţei unei singure societăţiinternaţionale şi a unei singure umanităţi, proces amplificat desporirea legăturilor comerciale dintre naţiuni independente,extinderea comunicaţiilor, apariţia unor migraţii în masă, îndeosebidinspre Europa spre America. Dacă primele două perioade aucaracterizat îndeosebi continentul european, de această dată fazadecolării cuprinde zone mai întinse ale planetei.

d) faza disputelor pentru hegemonia mondială (1925-1969) declanşatăde primul război mondial şi continuată de cel de-al doilea. LigaNaţiunilor şi apoi Organizaţia Naţiunilor Unite au atras atenţiaasupra unor probleme cu caracter global (poluarea, exploziademografică, epuizarea resurselor naturale, malnutriţia,subdezvoltarea economică).

e) ultimele decenii ale sec. XX, când s-au făcut progrese uriaşe înexplorarea spaţiului cosmic şi în telecomunicaţii, au apărut diverseforme de integrare regională, pe fondul adâncirii fără precedent adiviziunii internaţionale a muncii.

IB nu este o descoperire recentă. În diferite forme, ea a existat încă dintimpurile străvechi. După profilul IB, putem deosebi următoarele perioade:

a) epoca comercială (1500-1850). Ea s-a caracterizat îndeosebi prinexistenţa unor întreprinzători individuali căutând averi în ţinuturiîndepărtate. Această perioadă a fost caracterizată, de asemenea,prin strânsa relaţie dintre întreprinzători şi monarhii europeni.Astfel s-au format companiile comerciale, cu drepturi exclusive decomerţ, dar şi cu puteri consulare.

b) epoca industrială (1850- 1914) a fost caracterizată prin creareaunuor imperii industriale bazate mai degrabă pe produse industrialedecât pe produse exotice. IB a căutat surse ieftine de materii primeoverseas. Astfel încât în colonii au înceut să se dezvolte investiţii.

4

c) epoca concesiunilor(1914-1945) caracterizată de o creştere aresponsabilităţii paternaliste a firmelor vestice în ţările-gazdă, elecăpătând concesiuni pentru diferite activităţi. Ţările-gazdă auacceptat această creştere a dependenţei, deşi o dezvoltare acapitalului naţional a început să se petreacă.

d) epoca naţională (1945-1970) caracterizată prin creşterea ostilităţiifaţă de firmele vestice şi investiţiile străine, ceea ce a dus larestricţii pentru firmele străine. Aceasta a însemnat o perioadă deexpansiune a multinaţionalelor

e) epoca globalizării caracterizată prin creşterea număruluimultinaţionalelor nu numai americane, dar şi japoneze, etc.

Evoluţii recente ale mediului internaţional de afaceri

Evoluţiile recente ale mediului de afaceri pot fi etapizate funcţie demodalitatea de interacţiune şi de implicare a actorilor pieţei internaţionale.Din acest punct de vedere avem următoarea clasificare:

a) etapa “bi-partenerială” care cuprinde perioada cuprinsă de la sfârşitulcelui de-al doilea război mondial până în 1955. În această decadă, ceidoi parteneri importanţi erau firmele însele şi contraponderile lorstrăine (clienţi, ofertanţi, parteneri etc.) Firmele americane au fostdominante în această perioadă în care Europa şi Statele Unite au fostocupate cu reconstrucţia. Multe din ţările în curs de dezvoltare nu erauîncă independente, politicile naţionale privind investiţiile străine nuerau încă formulate cu claritate.

b) etapa “tri-partenerială”, între 1955 şi 1970. La firmă şi interlocutoriisăi comerciali se adaugă ţara-gazdă. Multe ţări devenindindependente, guvernele lor au devenit sensibile la riscul diminuăriiputerii odată cu investiţiile străine. Ceea ce a dus la noi reglementăriprivind investiţiile străine. Firmele europene şi japoneze au pătruns pearena internaţională şi ţările comuniste au oferit asistenţă multor ţăriindependente.

c) etapa “cvadro-partenerială” din 1970-1980 reflectă creştereaimportanţei ţărilor mamă. Interdependenţa economiilor naţionale adevenit clară atât ţărilor gazdă cât şi ţărilor-mamă, şi acestea din urmăau recunoscut impactul multinaţionalelor. Astfel ele au căutat sălimiteze şi să normeze activităţile acestora. Se răspândesc înţelegerileîntre state, care protejează înţelegerile dintre firme.

5

d) etapa multipartenerială, din 1980 şi până în prezent, care include maimulţi participanţi, incluzând o varietate de grupuri de interese, fiecareconsiderând că activitatea multinaţionalelor le afectează membrii. Depildă, grupurile de presiune pe probleme de mediu. Etapamultipartenerială este una complexă, unde balanţa de putere nu esteatât de clară. Perioada următoare este marcată de câteva schimbări ale mediului

politic, cu influenţe pe viitor: integrarea ţărilor celor mai puţin dezvoltate şi a fostelor ţări

socialiste în economia mondială; dificultăţile (şi oportunităţile) ridicate de inegalităţile economice în

lume; sporirea ponderii multinaţionalelor ceea ce ridică problema : cine

conduce lumea, consiliile de administraţie sau guvernele? rolul instituţiilor importante ale lumii ca OECD, Banca Mondială,

OMC, Comisia Europeană sau FMI în legătură cu direcţiacomerţului internaţional şi investiţiilor internaţionale;

diviziunea secolului XX între ţări gazdă şi ţări “mamă” dispare.Multe ţări sunt simultan şi una şi alta.

chestiunile de mediu. Apare întrebarea dacă piaţa sau mecanismelereglatoare pot fi capabile să limiteze nivelul poluării.

6

II. Economia globală

Globalizarea este o tendinţă fără de care evoluţia recentă a mediuluiinternaţional de afaceri nu poate fi înţeleasă. Deşi globalizarea este unfenomen istoric, ea este caracteristică mai ales celei de-a doua jumătăţi asecolului XX.

Factorul care a imprimat tendinţa de afirmare a globalizării a fostprocesul industrializării. Ea a introdus primele practici comune în societăţidiferenţiate din punct de vedere cultural. Folosirea unor tehnologii tot maiperformante a atras după sine raţionalitatea care a fost considerată solventulglobalizării. Acest proces a fost însoţit de cel de omogenizare a concepţiilorcu privire la conducerea şi organizarea firmelor, anume la managementulfirmelor. La acestea s-a adăugat dislocarea unor industrii întregi din spaţiullor naţional şi apropierea lor de sursele de aprovizionare şi de consumatori.Evoluţia tehnologică tinde către o unificare globală tehnologică şi care a fostposibilă datorită deschiderilor erei postindustriale, în cadrul căreia mai multepersoane sunt angajate în producerea de servicii şi mai puţin în extragerea şiprelucrarea de materii prime. Aceasta a dus la un alt proces legat deglobalizare, anume, sincronizarea informaţiei, care a dus la sincronizareapracticilor economice, în direcţia pieţelor libere, cum ar fi , de pildă, rundeleGATT.

Trăsături distinctive ale globalizării economiei sunt următoarele: Globalizarea reprezintă un proces care constă în realizarea

unei pieţe de dimensiuni mondiale. Această piaţă s-a construitmai întâi prin intermediul schimburilor şi apoi, după anii ’80,printr-o dezvoltare considerabilă a investiţiilor directe şi acolaborării interfirme. În prezent piaţa se dezvoltă ca o combinaţieîntre investiţiile internaţionale, schimburi şi cooperare interfirme,cu suportul unei globalizări financiare.

Globalizarea se realizează pe suportul multilateralismului.Totuşi, globalizarea nu trebuie identificată cu multilateralismul,acesta fiind doar o formă de evoluţie a globalizării.

Globalizarea se realizează pe suportul internaţionalizăriicapitalurilor. Odată cu sporirea mobilităţii capitalului productiv şicu fructificarea avantajelor delocalizării, s-a trecut la o fazăspecifică de internaţionalizare şi de interpenetrare a capitalurilor.

7

Una din caracteristicile esenţiale ale globalizării esteintegrarea. Este vorba de integrarea simultană a celor trei pieţespecifice, a mărfurilor şi serviciilor, piaţa capitalului şi atehnologiei şi piaţa muncii.

Globalizarea schimbă sistemele de receptare şi abordare,anume ansamblul dobândeşte trăsături pe care părţile nu le posedă.Distanţele geografice încetează de a mai fi un factor determinantîn stabilirea relaţiilor economice şi politice. Mărfurile şisimbolurile sunt eliberate de contextul lor geografic.

Globalizarea are drept cauză dar şi efect creştereainterdependenţei dintre state şi economii.Aceasta obligă la ostrategie globală.

Globalizarea relaţiilor economice duce şi la o globalizare aconcurenţei. Avantajul competitiv nu poate fi limitat la o ţară saula un grup de state, păstrarea avantajului competitiv fiindconsecinţa unei strategii globale.

Aşadar, globalizarea se referă la multiplicarea legăturilor şiinterconexiunilor dindtre statele şi societăţile care fac parte în present dinsistemul mondial. Globalizarea are două trăsături distincte: sfera de acţiune(întinderea) şi intensitatea (adâncimea). Pe de o parte ea defineşte un set deprocese care cuprind aproape tot globul, fapt ce dă acestui concept oconotaţie spaţială. Pe de altă parte, presupune intensificarea nivelelor deinteracţiune, interconectare sau interdependenţă între statele şi societăţilecare alcătuiesc comunitatea mondială.

8

III. Comerţul internaţional

O seamă de decizii în cadrul IB implică mişcări ale bunurilor (produseşi servicii) care traversează frontierele naţionale. Aceasta presupuneposibilitatea de acces pe alte pieţe, depăşirea unor bariere vamale şiobţinerea unui anumit avantaj comparativ.

Adâncirea continuă a diviziunii muncii obligă orice naţiune săconceapă o strategie de participare la acesta, ca o condiţie a dezvoltării sale.În cadrul acestei strategii, un loc important îl ocupă relaţiile comercialedintre naţiuni. Comerţul internaţional este totalitatea legăturilor comercialede cumpărare-vânzare de bunuri şi servicii ce se desfăşoară între diferitestate ale lumii pe baza diviziunii internaţionale a muncii.

În decursul timpului au apărut diferite teorii cu privire la justificareacomerţului internaţional şi la modalitatea de obţinere a câştigurilor întermeni de comerţ internaţional. Potrivit teoriei mercantiliste, exportultrebuia încurajat şi importul trebuia descurajat. Exportul sporeşte avuţia şiputerea unei naţiuni. Această teorie a fost predominantă în sec. XVII şiXVIII. Această teorie a fost înlocuită, odată cu dezvoltarea capitalismului,prin teoria avantajului absolut, care postulează că o ţară poate să-şi sporeascăavuţia specializându-se în producţia acelor bunuri în care este mai eficientăşi care ar putea să facă astfel, obiectul exportului. Deşi există astfel desituaţii în care o ţară dispune de un avantaj absolut în producerea unorbunuri, realitatea este mult mai complexă. Aceasta a dus la apariţia unei altegândiri, anume aceea a a avantajului comparativ, formulată de DavidRicardo, la începutul secolului XIX. Această teorie spune că, chiar dacă oţară dispune de un avantaj absolut în mai multe categorii de produse, pentruea este mai util să participe la comerţul internaţional, căci astfel poate utilizamai eficient munca naţională. O variantă modernizată a teoriei avantajuluicomparativ este teoria factorilor de producţie, potrivit căreia o ţară trebuie săse specializeze în exportul acelor produse care utilizează mai intens factorulde producţie mai abundent şi să importe acele produse care utilizeazăintensiv factori de producţie de care duce lipsă.

La aceste teorii care simplifică mult realitatea, se adaugă o varietate dealţi factori, care pot explica evoluţia comerţului internaţional. Printre aceştia:

relaţiile politice. Guvernele preferă anumiţi parteneri pe care îiconsideră mai acceptabili din punct de vedere politic.

9

preferinţele culturale. Comerţul între ţări apropiate cultural poatefi mai lesnicios decât cel dintre ţări mai diferite cultural.

apropierea geografică. Multe ţări consideră ţările vecine dreptparteneri de preferinţă.

monedele şi cursurile de schimb. Disponibilitatea,convertibilitatea şi stabilitatea monedelor naţionale, ca şipredictibilitatea cursurilor de schimb, sporesc viabilitateaexporturilor şi importurilor.

inflaţia. Preţul bunurilor autohtone se schimbă, în funcţie deinflaţie, afectând preţurile relative dintre bunurile autohtone şi celeimportate, influenţând nivelul importurilor.

Evident că aceşti factori acţionează în interrelaţie. O chestiune importantă vizând IB este cea legată de barierele comerciale.Libertatea comerţului poate crea, pe termen scurt sau lung, dezavantajepentru anumite grupuri de interese. De aceea, aceste grupuri solicităimpunerea anumitor bariere în calea comerţului liber. Iată câteva astfel deargumente:

protejarea industriilor emergente. Unele ţări impun bariere în caleaimporturilor pentru a proteja industriile autohtone şi pentru a le da,astfel, ocazia să devină mai competitive. Aceste ţări acceptă, astfel,pierderi pe termen scurt, în speranţa unor câştiguri pe termen lung.

protejarea industriilor învechite. Argumentul este similar celuiprivind industriile emergente. O perioadă de protecţie ar permiterelansarea industriilor uzate moral.

acţiunile de retorsiune. Unele ţări impun bariere comercialesocotind că partenerii sunt angajaţi în practici care le dau unavantaj rezultând din practici incorecte. În aceste condiţii,practicile respective trebuie definite ca fiind incorecte şi impunereataxelor de retorsiune trebuie justificată.

argumente de natură non-economică. Dintre acestea amintim:- naţionalismul, care socoteşte că industriile autohtone trebuie

stimulate, indiferent de costuri.- tradiţionalismul, care spune că anumite industrii tradiţionaletrebuie susţinute, indiferent de costuri.- dorinţa de a avea independenţă alimentară, ceea ce duce laîncurajarea agriculturii şi industriei alimentare, independent decosturi.

Aceste viziuni influenţează politica comercială a unui stat. Prinpolitica comercială se înţelege totalitatea reglementărilor adoptate de un stat

10

în scopul promovării sau al restrângerii schimburilor comerciale externe şi alprotejării economiei naţionale de concurenţa străină.

În domeniul politicii comercialese acţionează cu ajutorul a treicategorii principale de instrumente şi măsuri:

A) de natură tarifară;B) de natură netarifarăC) de natură promoţională.

A) Instrumentele de politică comercială de natură tarifară sunt, înprincipal, tarifele vamale (care cuprind taxele vamale), dar şi legislaţiavamală aferentă. Taxele vamale sunt impozite indirecte percepute de cătrestat asupra mărfurilor, atunci când acestea trec graniţele vamale ale ţăriirespective.

Taxele vamale pot fi clasificate după următoarele criterii:a) după scopul impunerii, ele sunt taxe vamale cu caracter fiscal,

menite să contribuie la sporirea veniturilor bugetare, şi taxe vamalecu caracter protecţionist, menite să reducă forţa concurenţială amărfurilor importate.

b) după obiectul impunerii, taxele vamale sunt de import, de export şide tranzit.

c) după modul de percepere, taxele vamale pot fi ad-valorem,specifice (pe unitatea de măsură fizică a mărfurilor importate) ş-imixte.

d) după modul de stabilire, taxele vamale sunt autonome,convenţionale (sau contractuale), preferenţiale, de retorsiune (taxeanti-dumping şi taxe compensatorii).

Taxele vamale, împreună cu nomenclatorul produselor supuseimpunerii vamale fac obiectul tarifului vamal.

B) Barierele netarifare constituie un complex de măsuri şireglementări de politică comercială care împiedică, limitează sau deformeazăfluxul internaţional de bunuri şi servicii şi care au ca principal scop apărareapieţei interne de concurenţa străină şi/sau echilibrarea balanţei de plăţi.Potrivit clasificării GATT, există cinci mari grupe de bariere netarifare.

a) bariere netarifare care implică o limitare cantitativă directă aimporturilor: interdicţiile la import, contingentele de import, licenţele deimport, limitările “voluntare” la export şi acordurile privind comercializareaordonată a produselor.

11

b) bariere netarifare care implică indirect limitarea importurilor prinmecanismul preţurilor: prelevări variabile la import, preţuriminime şi maxime la import, impozitele indirecte şi alte taxe cucharacter fiscal (ajustările fiscale la frontieră sau bariereleparatarifare), taxele de retorsiune (taxele antidumping şi taxelecompensatorii), depunerile(depozitele) prealabile în valută laimport.

c) bariere netarifare care decurg din formalităţile vamale şiadministrative privind importurile: evaluarea vamală şi documenteşi formalităţi suplimentare cerute la import.

d) bariere netarifare care derivă dinparticiparea statului la activităţilecomerciale: achiziţiile guvernamentale, comerţul de stat şimonopolul de stat asupra importului anumitor produse.

e) bariere netarifare care decurg din standardele aplicate produselorimportate şi celor indigene (obstacole tehnice) : normele sanitare şifitosanitare, normele de securitate şi normele privind ambalarea,marcarea şi etichetarea.

C) Politica comercială promoţională şi de stimulare a exporturilor demărfuri cuprinde două tipuri de măsuri:

a) măsuri promoţionale, cum ar fi negocierea de tratate şi acorduri,participarea la târguri şi expoziţii, activitatea reprezentanţelorcomerciale şi prestarea de servicii comerciale pentru clienţiiexterni.

b) măsuri de stimulare a exporturilor care pot fi:c) măsuri de stimulare a exporturilor de natură bugetară: subvenţiile

directe la export, primele directe la export şi subvenţiile indirectede export.

d) măsuri de stimulare a exporturilor de natură fiscală: facilităţifiscale pentru mărfurile exportate, facilităţi fiscale acordateexportatorilor.

e) măsuri de stimulare a exporturilor de natură financiar-bancară:creditele de export, asigurarea şi garantarea creditelor de export.

f) măsuri de stimulare a exporturilor de natură valutară: primelevalutare, deprecierea monedei naţionale.

O componentă principală a dezvoltării comerţului internaţional îljoacă tratatele, numite tratate de comerţ şi navigaţie. Ele pot cuprinde uneleclauze esenţiale şi care stau la baza relaţiilor economice dintre state, cum ar

12

fi clauza naţiunii celei mai favorizate sau clauza regimului naţional (sau atratamentului naţional).

Între state există o varietate de tratate de comerţ. Ele pot fi bilateralesau multilaterale. Scopul acestor tratate este acela de a spori comerţul dintrestatele semnatare, în general prin scăderea sau eliminarea barierelorcomerciale dintre ele. In numeroase cazuri înţelegerile au un caracterregional legat de apropierea geografică. Formarea blocurilor comercialeregionale poate spori comerţul dintre ţările membre, dar poate reducecomerţul dintre ţările membre şi terţe ţări. Cele mai importante astfel deblocuri comerciale sunt Uniunea Europeană şi Asociaţia Nord-Americană deLiber Schimb (NAFTA). Uniunea Europeană Uniunea Europeană a fost iniţiată în 1957 când Belgia, Franţa, GermaniaFederală, Italia, Luxemburg şi Olanda au semnat Tratatul de la Roma, careprevedea o progresivă eliminare a barierelor tarifare şi netarifare dintrestatele membre. Apoi, Danemarca, Grecia, Irlanda, Portugalia, Spania şiMarea Britanie au aderat la această comunitate economică. “The SingleEuropean Act”, adoptat în 1986, definea “comunitatea” ca o piaţă unică,fără frontiere interne în care libera circulaţie a mărfurilor, a serviciilor , apersoanelor şi a capitalurilor este asigurată, stabilind un program până în1993 pentru legiferarea tuturor acestor obiective. Astfel ComunitateaEuropeană a devenit Uniunea Europeană, schimbarea terminologieisemnificând trecerea de la o uniune vamală către o uniune monetară şi cătreo uniune politică. În 1995 UE a atins libera circulaţie între ţările membre,realizând la 1 ian 2002 uniunea monetară, prin trecerea la moneda unică euro(exceptând încă Marea Britanie, Suedia şi Danemarca). Acordul Nord-American de Liber Schimb NAFTA a fost una dintre cele mai semnificative acţiuni de cooperareregională a anilor 90. Acordul de Liber Schimb încheiat în 1989 între StateleUnite ale Americii şi Canada a servit ca punct de plecare în crearea NAFTA,prin alăturarea Mexicului. Acordul a fost finalizat în 1992 şi a fost aplicatîncepând cu 1994. Regulile sale acoperea domenii cum ar fi comerţul sauinvestiţiile. Proiectul de liberalizare a comerţului şi serviciilor are ca obiectivcuprinderea în NAFTA a ambelor Americi, urmându-se crearea Zonei deComerţ Liber a Americilor.

13

GATT GATT a fost încheiat în anul 1947, ca răspuns la protecţionismul careprecedase războiul. Obiectivul său a fost liberalizarea comerţului între ţărilemembre. Când a fost ratificat, GATT avea 23 ţări semnatare. Numărul acrescut la aproape 100 membri, incluzând ţări din toate regiunile lumii, fieindustrializate, fie în curs de dezvoltare, ţări cu economie de piaţă ca şi ţăricu economie centralizată. GATT diferea de toate formele de asociereregională, prin vocaţia sa mondială. Activitatea cea mai importantă dusă sub auspiciile GATT a fost parcurgereaunei serii de “runde” cu obiectivul de a aduce ţările semnatare împreunăpentru a negocia acorduri multilaterale de comerţ. În aceste runde, părţilesemnatare au convenit un număr de reduceri tarifare. Alţi paşi au fostîntreprinşi în scopul liberalizării comerţului; de pildă runda Tokyo, în anii70, s-a axat pe reducerea barierelor nontarifare simultan cu reducerile taxelorvamale. O trăsătură dominantă a GATT a fost principiul clauzei naţiunii celei maifavorizate. Acest principiu cere ca orice reducere tarifară negociată întreţările membre să fie extinsă la toţi membrii. Această prevedere este menităsă asigure liberalizării comerţului o abordare globală. Anumite excepţii potfi permise anumitor state pentru obiective precise: de pildă unei ţări care seconfruntă cu probleme ale balanţei de plăţi externe, i se poate permite săimpună temporar bariere comerciale. Un număr de excepţii au fost permise,de asemenea, concesiilor asociate alianţelor comerciale. Organizaţia Mondială a Comerţului O dată cu încheierea, la Marrakesh, la 15 aprilie 1994, a rundei Uruguay şisemnarea actului final, a demarat tranziţia către Organizaţia Mondială aComerţului. OMC a fost oficial lansată la 1 ianuarie 1995. Principaleleobiective ale OMC, odată cu lansarea sa au fost: facilitatea implementării, administrării şi operaţionalizării acordurilor

rundei Uruguay; oferirea unui forum de negociere pentru membri privind relaţiile

comerciale multilaterale; acţionarea ca un referenţial comercial global prin îmtărirea standardele

asupra cărora membrii au convenit; introducerea unei mecanism de rezolvare a disputelor

14

Iată şi care sunt diferenţele dintre OMC şi GATT: OMC este mai larg, în ce priveşte acoperirea în membri.

Obiectivele sale sunt legate de creşterea numărului membrilor lacca 150;

scopurile sale sunt mai ample, aducând într-un sistem comercialmultilateral, comerţul cu servicii, protecţia proprietăţii intelectualeşi investiţiile;

este o organizaţie de sine stătătoare, spre deosebire de GATT careera un tratat provizoriu, deservit de un secretariat ad-hoc;

OMC administrează un pachet unificat de acorduri la care toţiimembrii convin. Prin contrast, GATT cuprindea numeroaseînţelegeri separate ( de ex. măsurile anti-dumping şi subvenţiile);

OMC elaborează politici de protecţie în domenii sensibile mai multsau mai puţin tolerate de GATT ca de pildă restrângerile de exportpe textile şi îmbrăcăminte, comerţul agricol, măsurile comercialegri - aşa-numitele restrîngeri voluntare de export.

Membrii, cei 128, ai GATTau devenit automat membri OMC, dupăacceptarea rezultatelor rundei Uruguay.

15

III. Sistemul monetar internaţional

IV. Fluxuri investiţionale internaţionale

V. Dimensiunea culturală a IB

Deoarece IB are loc peste frontierele naţionale, înţelegerea diferitelormedii culturale este necesară. Între cultură şi organizare există o relaţiestrânsă, chiar dacă este dificil de comensurat.

Primul factor care trebuie luat în considerare este legat de variabilelenaţionale. Acestea se referă la legislaţia statului respectiv, la actul deguvernare, la particularităţile economice şi tehnologice ale contextuluinaţional.

Cel de-al doilea factor se referă la variabilele societale. Acestea suntspecifice unei naţiuni, dar pot fi împărtăşite, pe anumite segmente, şi demembrii unei alte naţiuni. Astfel de variabile sunt etnicitatea, limbajul,credinţele religioase. Luate împreună, variabilele naţionale şi variabilelesocietale pot defini setul de valori specifice unui popor sau ale unei naţiuni.Pentru a stabili însă, setul de valori individuale care influenţeazăcomportamentul organizaţional al unui spaţiu cultural, culturii naţionale şisocietale trebuie să i se adauge cultura corporativă şi cultura profesională.Cultura corporativă se referă la modul în care este perceput leadershipul,viziunea asupra muncii, sistemul de recompense. Cultura profesională sereferă la particularităţile legate de management, de standardele decontabilitate şi caracterizează grupurile profesionale.

Sistemul valorilor individuale, influenţat de cele cinci grupe diferitede factori stă la baza comportamentului organizaţional. Potrivitsimilarităţilor şi diferenţelor dintre factorii culturali pot fi distinse 9 grupe deţări: Anglo (Canada, Australia, Noua Zeelandă, Marea Britanie, Statele Uniteale Americii); Germanice ( Austria, Germania, Elveţia), Latin Europene(Belgia, Franţa, Italia, Portugalia, Spania); Nordice (Danemarca, Finlanda,Norvegia, Suedia), Latin Americane (Argentina, Chile, Columbia, Mexic,Peru, Venezuela); Orientul Apropiat (Grecia, Iran, Turcia); OrientulÎndepărtat (Indonezia, Malaezia, Filipine, Singapore, Vietnam, Taiwan);Arabe ( Bahrain, Kuweit, Arabia Saudită, EAU); Independente (Japonia,India, Israel).

16

O varietate de modele au fost create pentru a caracteriza grupurile devalori culturale. Fiecare model foloseşte anumite perspective şi poate fi utilîn sine sau prin combinaţie cu alte modele. The Hofstede Value Survey Model (1980) propune patru dimensiuni, sauindici, ai profilului cultural. Acest model a fost obţinut în urma cercetărilorefectuate pe angajaţii unei companii multinaţionale americane. Obiectivulacestui studiu a fost acela de a incorpora cultura ca unul din factorii careexplică deosebirile de natură managerială. Iată cele patru dimensiuni:

a) Individualismul (IDV) se referă la gradul în care deciziile şi acţiunileindividuale sunt acceptate şi încurajate de societate. O societate cu ungrad ridicat de individualism încurajează rolul individului, spredeosebire de societăţile colectiviste, care au un grad scăzut deindividualism şi accentuează rolul grupului. Unele societăţi vădindividualismul ca o valoare pozitivă, ca bază a creativităţii şiîmplinirii; altele îl dezaprobă şi îl consideră distructiv. Managementulîn ţările cu cu un IDV ridicat incorporează politici, practici şiproceduri care permit indivizilor să ia iniţiativa, să muncească pe contpropriu. În ţările cu IDV scăzut managementul se bazează pe decizii şiacţiuni de grup şi grupurile de lucru sunt preferate.

b) Evitarea nesiguranţei (UAI) se referă la gradul în care societatea estedispusă să accepte şi să aibă de-a face cu nesiguranţa. O societate cuun înalt UAI caută certitudinea şi siguranţa. Un indice scăzut UAIindică o societate care se simte mai confortabil cu un grad înalt denesiguranţă şi este deschisă noilor experienţe. Managementul ţărilorcu un grad înalt de UAI procură siguranţa locului de muncă şioportunităţi de scădere a nesiguranţei prin construirea consensului. Înţări cu un low UAI index securitatea locului de muncă nu e presantă,preluarea riscului este încurajată şi deciziile sunt luate fără oinformare temeinică.

c) Distanţa faţă de putere (PDI) se referă la gradul în care diferenţele deputere sunt acceptate şi sancţionate de către societate. Unde indicelePDI este ridicat, societatea îşi manifestă convingerea că trebuie săexiste o ordine bine-definită în care fiecare are un loc bine determinat.Acolo unde indicele PDI este scăzut, convingerea prevalentă este cătoţi trebuie să aibă drepturi egale şi oportunitatea să-şi schimbe loculîn societate. Managementul în ţările cu PDI înalt încorporează oierarhie bine-definită, decizii centralizate şi leadership autoritarist. Înceleltalte organizare mai flexibilă, cu nivele mai reduse de

17

management, mai puţini supervizori, democratic leadership este maide succes.

d) Masculinitatea (MAS) se referă la gradul în care valorile masculinetradiţionale (devotamentul, performanţa, ambiţia, împlinirea şiproprietatea) sunt importante unei societăţi. Societăţile cu un MASridicat au clar diferenţiat rolul sexelor şi bărbatul este dominant. Celecu MAS scăzut au o diferenţiere mai fluidă a rolului sexelor şi au capredominante valori feminine (focusare pe calitatea vieţii şi amediului precum şi preocupare pentru cei nefericiţi). Managementulunei societăţi cu MAS ridicat diferenţiază rolul muncii, accentueazăpe împlinire şi recompensează performanţa. Un indice scăzut al MASindică acceptarea echităţii, accentuează pe calitatea şi comoditateamuncii, şi recompensele nu sunt acordate doar pe baza performanţei.

Evident că aceste dimensiuni sunt descrise prin extremele lor şi ele suntîntâlnite în diferite combinaţii. De pildă, mixul de indici pentru grupurileAnglo este ridicat în individualism, moderat scăzut în UAI şi PDI şimoderat ridicat în MAS. Grupul germanic este similar, cu excepţia faptuluică indicele este mai ridicat în ce priveşte UAI. Grupul Latin European are ,de asemenea, un ridicat nivel de individualism, dar ridicat la UAI şi PDI şimediu în ce priveşte MAS. Cel nordic este similar cu cel Anglo, cu excepţiaindicelui MAS care este dramatic scăzut. Grupul Latin American este scăzutla IDV, moderat ridicat la UAI şi mediu la ceilalţi doi indici. GrupulOrientului Îndepărtat este scăzut la individualism, dar este ridicat la PDI şicombinat la celelalte. Japonia are un indice de masculinitate ridicat.

Orientările valorice ale lui Kluckhon şi Strodbeck

O altă modalitate de a clasifica este cea care are în vedere problemelefundamentale cu care se confruntă societatea. Kluckhon şi Strodbeckidentifică cinci astfel de teme:

a) Relaţia omului cu natura: subjugare, armonie şi stăpânire. Societăţilecare se văd subjugate de natură îşi concep viaţa esenţialmentepreordonată: oamenii nu sunt stăpânii propriului destin şi încercarea de aschimba inevitabilul este inutilă. Societăţile care se văd trăind în armoniecu natura cred că oamenii au datoria de a-şi schimba comportamentul însensul adecvării la mediu. Societăţile care se văd capabile să dominenatura gândesc în termenii supremaţiei rasei umane şi domolirea forţelornaturii. Musulmanii sunt tipici pentru cea dintâi categorie; Americanii

18

nativi sunt un bun exemplu pentru cea de-a doua iar lumea anglofonă estetipică celei de-a treia. b) Orientarea în timp: trecut, prezent şi viitor. Societăţile orientate cătretrecut îşi caută soluţiile în trecut; ele urmează ceea ce strămoşii lor aufăcut. Societăţile orientate către prezent apreciază efectele imediate aleacţiunilor lor. Societăţile orientate spre viitor privesc la rezultatele petermen lung ale acţiunilor prezente. Exemple: cultul chinezesc pentrubătrâni sugerează orientarea spre trecut; dorinţa americanilor de a obţinerezultate imediate sugerează o orientare spre prezent; accentul japonezpentru planificarea pe termen-lung. c) Credinţele despre natura umană: rea, bună şi mixtă. Societăţile carecred că omul este rău de la natură se canalizează pe controlulcomportamentului cu coduri specifice şi sancţiuni. Societăţile care credcă omul este esenţial bun sun mai înclinate să acorde încredereacordurilor verbale. Societăţile mixte văd oamenii drept schimbători şi secanalizează pe căi de a modifica comportamentul şi a descurajacomportamentul indezirabil. Ex. Japonezii sunt înclinaţi spre încredereaîn natura umană; nord-americanii sunt reţinuţi, fără a o cataloga dreptrea. d) Orientarea activităţii: a fi, a conţine şi a controla, şi a face. Societăţileorientate către a fi sunt emoţionale, oamenii reacţionează spontan, funcţiede ceea ce simt la acel moment. Cei concentraţi pe a controla şi a conţinese canalizează pe moderaţie, oamenii caută să obţină un echilibru în viaţăşi societate. Cei orientaţi spre a face sunt motivaţi spre a împlini, oameniisunt călăuziţi spre a îndeplini cele mai dificile sarcini. Latinii sunt maiemoţionale, britanicii pot fi consideraţi în cea de-a doua categorie.e) Relaţiile umane: individual, lineal şi colineal. Societăţile care suntorientate mai ales individual cred că indivizii trebuie să fie independenţisă să-şi ia răspunderea propriilor acţiuni. Cei care sunt lineali suntpreocupaţi de valorile familiale şi de structurile de putere bazate peierarhii. Cei colineali sunt orientaţi către grupuri şi accentuează peacţiunea şi interacţiunea dintre grupuri. Influenţe culturale importante pot aduce alţi factori, printre care limba,religia, educaţia şi sistemul social.

19

VI. Dimensiunea politică a IB. Riscul de ţară

În perspectiva interpretării conceputului de risc ca o manifestare arelaţiei oportunităţi/pierderi, tranzacţiile internaţionale (de naturăcomercială, industrială, financiar-bancară etc.) sunt supuse unei game amplede riscuri. Odată cu sporirea interacţiunilor dintre economiile naţionale şiagenţii economici din diferite ţări, începutul anilor ‘70 a dus la apariţiaconceptului de risc de ţară.

Riscul de ţară este riscul de materializare a unor pierderi datoratesituaţiei şi evoluţiei politice şi macroeconomice din ţara parteneră.

Pierderile nu sunt în mod necesar pierderi propriu-zise: este posibilăpierderea unor oportunităţi. Elementele care pot genera pierderi, dinperspectiva riscului de ţară sunt legate de capacitatea de plată şi, pe de alta,de voinţa de plată.

Capacitatea de plată pe termen lung a unei ţări este determinată, înprimul rând, de caracteristicile fundamentale ale economiei sale - structuraacestei economii, calitatea managementului economic, situaţia datorieiexterne, balanţa comercială - dar şi de elemente de natură politică: structuraşi situaţia politică, imaginea guvernului şi a ţării şi încrederea creditorilorinterni şi externi în guvernul respectiv. Pot exista şi elemente conjuncturalecare, afectând în mod direct, pot determina la un moment dat apariţiaincapacităţi de plată: eforturi financiare impuse de participarea la un conflict armat; întreruperea sau îngreunarea exporturilor ca urmare a unui război sau

a impunerii unui embargo; reducerea veniturilor din export ca urmare a scăderii preţurilor

mondiale la produsele respective sau a recesiunii globale; cerere exagerată pentru importuri, datorate creşterii preţurilor la

importurile esenţiale; serviciul excesiv al datoriei externe datorat dobânzilor ridicate sau a

unui grad de îndatorare exagerat; întreruperea temporară sau încetarea definitivă a sprijinului financiar

extern (bi- sau multilateral); reducerea transferurilor financiare private ale cetăţenilor statului

respectiv care lucrează în străinătate; reducerea sau încetarea intrărilor de capital; fuga capitalurilor.

20

Între existenţa capacităţii de plată şi cea a incapacităţii există situaţiiintermediare, în care statul respectiv dispune de resurse limitate cu carepoate achita o parte din obligaţiile sale. Această situaţie evidenţiazăimportanţa voinţei de plată. Un guvern se poate prevala de suveranitatea sapentru a refuza să achite, parţial sau integral, sumele pe care le datorează înstrăinătate. Asupra sa se pot exercita presiuni financiare, politice sau chiarmilitare; dar, de jure, orice guvern este liber să decidă dacă îşi va îndeplinisau nu obligaţiile către creanţierii externi. Totuşi, în situaţia unui refuz deplată, un guvern se poate confrunta cu o seamă de dificultăţi:

acţiuni juridice având ca obiect activele, proprietăţile şi exporturilesale către anumite state;

dificultatea de a obţine credite (inclusiv credite comerciale), celpuţin pe termen scurt;

încetarea primirii de ajutoare; izolare diplomatică, presiuni politice şi , eventual, militare; întreruperea fluxului investiţiilor străine; afectarea legăturilor internaţionale ale ţării şi ale elitelor sale. În general între capacitatea de plată şi voinţa de plată există o

interrelaţie, în sensul că refuzul de plată este rezultatul incapacităţii de plată.Sunt, însă, şi situaţii în care unele guverne vor putea decide în mod voluntarasupra refuzului de plată într-o situaţie ca cele ce urmează:

ţara se află în război; a avut loc o schimbare majoră de regim; la putere se află un guvern radical; guvernul este slab şi cedează în faţa presiunii publice; restructurarea datoriei externe implică plăţi masive; există un nivel ridicat al rezervelor, care reduce dependenţa de noi

credite.

În funcţie de preponderenţa unui dintre aceste două elemente şi decondiţiile specifice ale unui contract, riscul de ţară se poate manifesta suburmătoarele forme:

a) Riscul de transfer. Capacitatea de plată este asociată riscului detransfer. Această formă de manifestare a riscului de ţară se referă lasituaţia în care, deşi debitorul din ţara respectivă dispune (în monedălocală) de sumele datorate şi intenţionează să efectueze plata lor (învalută) conform obligaţiilor contractuale, nu poate efectua transferulrespectiv datorită restricţiilor impuse de guvernul ţării gazdă. Această

21

atitudine poate fi determinată de diminuarea bruscă a încasărilor şirezervelor sale valutare şi de intenţia de a descuraja operaţiunile carear descuraja această diminuare.

b) Riscul suveran. Atunci când este vorba de tranzacţii în care parteneruleste reprezentat de guvernul unui stat suveran sau de agenţi economicicare dispune garanţii guvernamentale, voinţa de plată se regăseşteîntr-o formă specifică de manifestare a riscului de ţară, numită risculsuveran. Acest risc nu este legat de particularităţile tranzacţiei, ci desituaţia sau intenţiile guvernului respectiv. În majoritatea cazurilor,materializarea riscului suveran ţine de incapacitatea guvernelor de amobiliza sumele respective. Este, aşadar, vorba de un risc posibil într-o ţară în curs de dezvoltare. Riscul suveran poate surveni, însă, şi dinmotive politice. Iată, de pildă, situaţia modificării radicale a relaţiilorcu statul creditor datorată unei răsturnări de regim (cazul Rusieibolşevice). Materializarea riscului suveran duce la depreciereaimaginii şi credibilităţii unui guvern în plan internaţional. De aceea,cazurile refuzului integral de plată sunt foarte rare, statele preferândrenegocierea datoriei.

c) Riscul specific debitorilor cvasi-suverani. Atunci când sumeledatorate trebuie achitate de agenţii guvernamentale sau deîntreprinderi publice, riscul de ţară asociat este apropiat de risculsuveran. Acesta poate avea şi conotaţii nepolitice, de naturăbirocratică sau managerială.

d) Riscul de ţară generalizat. Acest termen caracterizează toateelementele de natură socio-politică şi macro-economică care, la scaraunei ţări, influenţează situaţia unui debitor în raport cu un creanţierextern

e) Riscul sistematic. Fluctuaţiile globale care influenţează în mod“sistematic” toate statele - criza petrolului sau variaţia cursuluidolarului, de ex. - sunt reunite în noţiunea de risc sistematic. Adeseariscul sistematic se adaugă riscului de ţară, în situaţia în care guvernulnu ia cele mai adecvate măsuri pentru contracararea acestuia.

f) Catastrofele naturale. Chiar dacă catastrofele naturale nu pot fiatribuite ca atare riscului de ţară, ele nu pot fi ignorate în derulareaunei tranzacţii sau realizarea unei investiţii în ţara respectivă.

g) Riscul politic. Adesea, în mod eronat, se pune semnul egalităţii întreriscul politic şi riscul de ţară. În fapt, riscul politic este acea formă demanifestare a riscului de ţară asociată evoluţiilor politice şi socialedintr-un stat care pot influenţa valoarea sau profitul unei investiţii

22

străine ori rambursarea unui credit internaţional. Trebuie ţinut seamacă evoluţiile politice şi sociale sunt privite prin întrepătrunderea cuevoluţiile economice. Riscul politic se referă în mod exclusiv la investiţii şi crediteinternaţionale. În cazul operaţiunilor comerciale, utilizarea risculuipolitic ca manifestare preponderentă a riscului este improprie. Riscul politic este expresia structurilor şi evoluţiilor socio-politiceinterne şi externe ale statului respectiv. Factorii determinanţi pot fisocotiţi următorii: A. Structuri politice

1. Structura claselor sociale.2. Instituţiile: sistemul constituţional, aparatul de stat, armata,

biserica, sindicatele, banca centrală etc.3. Personalităţile politice.4. Mecanismele de control: spirijinul popular, represiunea,

corupţia, implicarea grupărilor de opoziţie etc.B. Factori de politică externă.1. Instabilitatea politică a regiunii.2. Apartenenţa la categoria ţărilor importante dpv geopolitic.3. Apartenenţa la grupări şi organizaţii politice.

Analiza riscului de ţară

Obiectivul fundamental al analizei riscului îl constituie evitarea saucel puţin limitarea pierderilor probabile datorate riscului de ţară. Elementeleluate în analiză sunt numeroase şi ele pot fi clasificate astfel:1. Situaţia politicaa) Situaţia politica război civil, lupte de gherilă, războaie; tipul regimului; legitimitatea regimului; contestarea regimului:

proteste organizate; rezistenţă armată; terorism politic

potenţialul pentru o schimbare radicală a conducerii; măsuri coercitive necesare pentru menţinerea regimului; sistemul constituţional;

23

modul de asigurare a succesiunii la conducere; stabilirea guvernului; continuitatea politicii guvernamentale; calitatea aparatului de stat; sistemul de partide; dezvoltarea partidelor politice; fragmentarea politică; caracteristicile principalelor partide politice; partide şi grupări radicale; implicarea militarilor în politică; implicarea grupurilor religioase în politică; flexibilitatea sistemului politic; participarea populaţiei; tradiţia de respectare a legii şi ordinii; comportamentul anterior în situaţii de criză; intruziuni politice în managementul economiei.

b) Mediul social nivelul de trai; distribuţia veniturilor şi a bogăţiei; structura claselor sociale; situaţia clasei de mijloc; conflicte sociale; polarizarea sindicatelor; condiţiile pieţei de muncă; politica de ajutor social; tensiuni rasiale, etnice, lingvistice, religioase, culturale etc.; caracteristici culturale şi demografice; mentalităţi: naţionalism, corupţie, nepotism, birocraţie; nivelul de alfabetizare; tendinţe de urbanizare; ameninţări teroriste; activitatea elementelor criminale.

c) Relaţii externe existenţa unor conflicte externe; tensiuni în relaţiile cu vecinii;

24

tipul de politică externă promovată de guvern; existenţa unor motivaţii ideologice în politica externă; stabilitatea regională; raportul regional de forţe; dependenţa de o putere externă; apartenenţa la organizaţii internaţionale şi regionale; apartenenţa la alianţe militare.

2. Situaţia economică

a) Indicatori economici deficit bugetar / PIB; creşterea masei monetare; creşterea volumului creditelor interne; inflaţia; investiţii interne brute / PIB (sau PNB); investiţii interne pe o perioadă / variaţia PIB pe perioada următoare; economii interne brute / PIB; economii interne brute / investiţii interne brute; ratele dobânzilor.

b) Rolul statului în economie legislaţie, impozite, reglementări financiare, politica monetară etc.; implicarea în dezvoltarea infrastructurilor; existenţa planificării; importanţa sectorului public.

c) Politica de preţuri

d) Priorităţi în domeniul investiţiilor

e) Strategia comercială creşterea valorii exportului; creşterea volumului exportului; competitivitatea; gradul de protecţionism.

25

f) Balanţa de plăţi rata de creştere a importurilor; rata de creştere a raportului importuri/PIB; rata de creştere a exporturilor; rata de creştere a raportului exporturi/PIB; balanţa comercială / exporturi; rata de creştere a exportului de mărfuri către principalii parteneri / media

ratei creşterii PIB al principalilor parteneri ponderată cu pondereafiecăruia în totalul exporturilor;

supraevaluarea monedei naţionale (evaluată pe baza parităţii puterii decumpărare);

importul de bunuri şi servicii / PIB; importul de bunuri şi servicii neesenţiale / total import de bunuri şi

servicii; exportul către principalii parteneri / total export mărfuri; rezerve externe /importul anual de bunuri şi servicii; balanţa contului curent / PIB; balanţa contului curent / intrări de cont curent.

g) Volatilitatea veniturilor valutare veniturile generate de principalele produse de export / total venituri din

export; importuri petroliere / total importuri; importuri alimentare / total importuri.

h) Datoria externă total datorie / PIB; total datorie / exportul de bunuri şi servicii; serviciul datoriei externe / exportul de bunuri şi servicii; seviciul datoriei / total datorie externă; serviciul datoriei / total credite externe pe termen lung; total datorie + serviciul datoriei / PIB; total datorii bancare / exportul de bunuri şi servicii; total datorii bancare – credite comerciale / exportul de bunuri şi servicii; datoria pe termen scurt / total datorie externă; datoria pe termen scurt / export de bunuri şi servicii; total credite externe pe termen lung / exportul de bunuri şi servicii.

26

i) Lichiditatea rezerve / importuri; rezerve / total plăţi datorate băncilor; variaţia rezervelor + variaţia angajamentelor / total plăţi datorate

băncilor; datoria pe termen scurt către bănci / datoria totală către bănci; profitul scadenţei datoriei; serviciul datoriei publice pe termen mediu / export bunuri şi servicii; serviciul datoriei publice pe termen mediu + dobânzile pe termen scurt +

datoria scadentă pe termen mediu / export buri şi servicii; serviciul datoriei publice pe termen mediu + dobânzile pe termen scurt +

datoria scadentă pe termen mediu – rezerve / export buri şi servicii.

Modalităţi de evaluare

Agenţii de evaluare financiară (risk rating agencies). O agenţie deevaluare financiară evaluează riscul asociat valorilor mobiliare - şi în specialal obligaţiunilor - emise pe pieţele internaţionale.Cu alte cuvinte, acesteagenţii stabilesc riscul suveran al unei ţări numai atunci când se calculeazăriscurile asociate obligaţiunilor (sau, în general, al datoriilor) denominate învalută emise de guvernul respectiv.

Piaţa mondială este dominată de trei mari agenţii: Standard&Poor’sRatings Group, Moody’s Investors Service (ambele americane) şi Fitch-IBCA (anglo-americană). Pe baza evaluării indicatorilor amintiţi mai sus,agenţiile de risc stabilesc o seamă de clase de risc. Iată, de pildă, aceste clasede risc, potrivit clasificării S&P:

Clase de risc

AAA — Capacitate extrem de puternică de îndeplinire a obligaţiilorfinanciare

AA — Capacitate foarte puternică de îndeplinire a obligaţiilor financiare

A — Capacitate puternică de îndeplinire a obligaţiilor financiare, daroarecum sensibilă la condiţii economice adverse şi la modificări alecircumstanţelor

27

BBB — Capacitate adecvată de îndeplinire a obligaţiilor financiare, dar maisensibilă la condiţii economice adverse

BB — Mai puţin vulnerabilă pe termen scurt dar confruntată cu incertitudinicrescânde în raport cu condiţii de afaceri, financiare şi economice adverse

B — Mai vulnerabilă în condiţii de afaceri, financiare şi economice adversedar având în present capacitatea de a-şi respecta angajamentele financiare

CCC — Vulnerabilă în present şi depinzând de condiţii de afaceri, financiareşi economice favorabile pentru a-şi respecta angajamentele financiare

CC — Foarte vulnerabilă în present

C — Au fost anunţate dificultăţi de plată dar pe moment plăţile continuă

D — Defecţiuni de plată în îndeplinirea angajamentelor financiare

Clasele de risc AA—CCC pot fi modificate prin adăugarea semnelor + sau.

Clasele AAA—BBB au character investiţional, în timp ce clasele BB—Dsunt considerate ca având caracteristici speculative importante.

Pe termen scurt sunt folosite doar şapte clase, a căror relaţie cu cele petermen lung este ilustrată în următorul tabel:

Clase investiţionale Clase speculativeTL TS TL TS

AAA —A+ A–1+ BB+ —BB– BA+ —A– A–1 B+ —C C

A– —BBB A–2 D DBBB —BBB– A–3

În afară de clasele de risc pe termen scurt şi lung, fiecărei ţări îi esteatribuit şi un calificativ privind posibila evoluţie a claselor respective înurmătorii doi-trei ani: pozitivă, negativă, stabilă, în desfăşurare,nesemnificativă.

28

VII. Dimensiunea concurenţială a IB

Mediul competiţional implică două sau mai multe entităţi acţionândpentru dobândirea unor pieţe sau a unor resurse limitate. Un argumentimportant pentru care firmele devin internaţionale este tocmai necesitatea dea cuceri şi a obţine avantaje pe noi pieţe şi de a găsi resurse noi, mai variatesau mai îmbunătăţite.

Firmele intră în competiţie atât în plan naţional, cât şi în planinternaţional. În unele zone, firmele autohtone dispun de un tratamentpreferenţial şi protejate într-o anumită măsură. Experienţa arată că, îngeneral, firmele autohtone dispun de un anumit avantaj în faţa celorinternaţionale. În evoluţia lor, cel mai adesea firmele se dezvoltă în planulcompetiţiei interne şi abia apoi înfruntă competiţia internaţională.Competiţia internaţională este mai dificilă atât datorită multitudinii sporite afactorilor care o pot influenţa cât şi datorită specificităţii acestora. Iată oseamă de factori care pot influenţa competitivitatea unei firme în contextinternaţional: reglementările guvernamentale. Firmele trebuie să se confrunte cu o

nouă legislaţie, aceea a ţării în care decid să opereze, pe care trebuiesă o cunoască la fel de bine ca pe legislaţia ţării de origine.

condiţiile economice. Firmele se concentrează asupra acelor domeniiunde speră să obţină un avantaj competitiv, în anumite condiţii denatură economică. Într-un anumit fel trebuie orientată producţia într-oţară cu populaţie săracă, acolo unde preţul este un factor important.Într-o ţară bogată, calitatea şi serviciile auxiliare sunt mai importante.

disponibilitatea resurselor. Acest factor poate încuraja firmele să seorienteze către anumită producţie. Competiţia poate fi mai intensă saumai redusă funcţie de gradul de disponibilitate al resurselor.

Experienţa culturală. Acest factor poate influenţa semnificativ relaţiilede piaţă. De pildă, în anumite locuri, relaţiile dintre cumpărători şivânzători sunt specifice, funcţie de mediul cultural. Numeroaseconvenţii culturale au impact asupra formării competiţiei. Gradul de dezvoltare al competiţiei depinde în bună măsură de

numărul competitorilor. Ei depind de existenţa barierelor la intrarea pe şi laieşirea de pe o piaţă.

Barierele la intrare se referă la factori cum ar fi mărimea capitaluluiiniţial investit şi necesităţile pentru continuarea investiţiei, modul de control

29

al resurselor, al distribuţiei, al tehnologiilor sau al pieţelor. O firmă poatedecide intrarea pe o nouă piaţă numai dacă se socoteşte capabilă sădepăşească aceste bariere.

Barierele la ieşire se referă la modul de dispunere de propriile active,dificultăţile de transfer a contractelor şi angajamentelor precum şi aprofiturilor.

În mod obişnuit, dacă aceste bariere sunt mari, atunci numărulcompetitorilor pe o piaţă este relativ mic. Firmele care acţionează pe pieţeleinternaţionale trebuie să evalueze impactul acestor bariere pe diferite pieţenaţionale.

În oricare din aceste situaţii, firmele trebuie să urmărească creareaunui avantaj comparativ pentru ele. În competiţia internaţională există oseamă de principii ce trebuie respectate:

firma trebuie să aibă o preocupare permanentă pentru a îmbunătăţişi a inova. În mediul internaţional, firmele câştigă în măsură în caregăsesc noi căi de a anticipa necesităţile interne şi internaţionale.

avantajul competitiv implică întregul sistem de valori. Adeseaavantajul competitiv vine tocmai din identificarea unor noi căi de aconfigura şi manageria sistemul de valori.

avantajul competitiv presupune o acţiune permanentă de colaborareşi concentrare a capitalurilor. O firmă trebuie să caute outsiders-icare au capacitate inovativă pe care să-i incorporeze în propriastructură. O firmă care rămâne staţionară riscă să fie scoasă de pepiaţă.

Păstrarea avantajului competitiv presupune găsirea unor noi sursede câştig , pe propria piaţă, astfel încât eficienţa finală să fie maigreu de concurat, dacă încorporează mai mulţi factori (ex. calitate,inovaţie tehnologică, acces la resurse etc.).

Păstrarea avantajului competitiv presupune o strategie globală. Oastfel de strategie presupune evitarea ameninţărilor şi fructificareaoportunităţilor pe o bază mai largă. Ea presupune, de asemenea,diminuarea dezavantajelor din ţara mamă şi sporirea avantajelordin ţările gazdă.

30

VIII. Dimensiunea tehnologică a IB

Evoluţia rapidă a tehnologiei este o caracteristică a ultimelor decenii.Dezvoltarea tehnologică se referă la dezvoltarea unor produse sau serviciinoi ca şi îmbunătăţirea proceselor de producţie, marketing sau distribuţie aproduselor sau serviciilor respective. Dimensiunea tehnologică a mediuluiinternaţional de afaceri se referă la strategiile inovatoare în aceste domenii,precum şi la transferul de tehnologie.

Firmele trebuie să dezvolte o adevărată cultură inovaţională. Aceastapresupune o continuă schimbare a condiţiilor de acţiune. Inovaţia şischimbarea sunt strâns legate de o performanţă managerială deosebită.Aparentul dezechilibru rezultat din schimbarea condiţiilor trebuie săservească instituirii unei noi ordini. Este ceea ce se cheamă “haosul creativ”.

În mediul internaţional, cultura inovaţională este imposibil de realizatfără transferul de tehnologie dintr-o locaţie în alta. Ca şi în alte domenii,transferul de tehnologie trebuie realizat în condiţiile unei bune cunoaşteri aunor factori diferiţi, cum ar fi cei culturali, cei legislativi, cei privinddezvoltarea pieţelor şi circumstanţele sociale, precum şi condiţiile de naturăclimatică. În aceste condiţii cea mai adecvată tehnologie nu este neapărat ceamai performantă, potrivit criteriilor occidentale. Transferul de tehnologietrebuie să evite o seamă de obstacole care pot apărea în mediileinternaţionale şi anume: existenţa unui număr mic de potenţiali manageri şi mână de lucru slab

calificată; existenţa unui decalaj nu numai de natură tehnologică, dar şi de natură

culturală, socială sau motivaţională; atitudine ostilă. Interesul local poate fi axat, în principal, pe

procurarea locurilor de muncă, ceea ce ar putea să constituie unobstacol pentru transferul de tehnologie;

rezistenţa faţă de modul de viaţă occidental.

31

IX. Managementul afacerilor în mediileinternaţionale

Întâi de toate trebuie să facem distincţie între companiile globale şicele multinaţionale. Companiile globale operează pe întreg globul cu ostrategie şi acţiuni integrate global. Spre deosebire de acestea, companiilemultinaţionale operează, în mare măsură, prin companii naţionale distinctecare poartă aceeaşi marcă.

Deşi activitatea în mediul internaţional presupune riscuri sporite,totuşi ea este aducătoare de profituri mai mari. Implicarea unei firme înInternational Business este fie rezultatul unor reacţii la evoluţiile pieţei, fierezultatul unor iniţiative independente. Iată câteva tipuri de argumente denatură reactivă:

bariere tarifare: tarifele, cotele şi alte politici restrictive dincomerţul internaţional pot face exporturile dificile. Din aceastăcauză firmele preferă să-şi stabilească locaţii productive înstrăinătate.

internaţionalizarea clientelei: dacă un client tradiţional capătăanvergură internaţională şi firma doreşte să-l păstreze, atunci eatrebuie să capete, la rândul său, anvergură internaţională,dobândind locaţii în străinătate;

internaţionalizarea competiţiei: dacă un competitor al firmei începesă acţioneze pe pieţele internaţionale şi firma respectivă doreşte să-şi păstreze forţa competitivă, atunci ea trebuie, la rândul său, să seconfrunte cu competiţia internaţională;

legislaţia: reglementările şi restricţiile din ţara mamă pot creştedificultăţile de operare. Stabilirea în străinătate a unei părţi aactivităţii poate diminua costurile.

Iată câteva argumente de natură pro-activă: resurse adiţionale: inputuri diferite, incluzând resurse naturale,

tehnologii, personal calificat pot fi obţinute mai lesne decât în ţarade origine.

costuri scăzute: costuri privind munca, materiile prime, transportulşi finanţarea pot fi mai scăzute în exterior decât în ţara de origine;

stimulente: diferite stimulente pentru investiţiile străine pot fi maiatractive în ţările-gazdă decât în ţara de origine;

32

pieţe noi, în expansiune: astfel de pieţe pot fructifica resursele înexces, incluzându-le pe cele manageriale, calificarea, utilajele şibanii;

exploatarea avantajelor specifice: tehnologiile, brand-ul potprocura oportunităţi în locaţii străine;

impozitele: sistemele fiscale pot fi mai stimulative în ţările-gazdădecât în ţara-mamă. Astfel profitul rezultat în urma impozităriipoate fi maximizat;

economia la scară: piaţa naţională poate fi prea restrânsă pentru asusţine o producţie eficientă, ceea ce se poate obţine printr-ocreştere a volumului de producţie, posibil pe pieţele internaţionale;

sinergia: operaţiunile în diferite ţări pot procura oportunităţi dincombinarea avantajelor diferitelor locaţii;

putere şi prestigiu: imaginea de firmă internaţională poate sporiputerea şi prestigiul unei firme şi să-i îmbunătăţească vânzărilechiar pe piaţa naţională şi relaţiile cu grupurile de acţionariat;