EDIP (OEDIPUS, OIDIPUS) (în mitologia greacă), erou din ciclul legendelor teban. Abandonat în munți îndată după naștere de către tatăl său, Laios, regele Tebei, căruia un oracol îi prezisese că va pieri de mâna propriului său fiu. E., care nu-și cunoștea părinții, și-a ucis mai târziu tatăl și s-a căsătorit ci mama sa, Iocasta. Aflând adevărul, E. și-a scos ochii. V. Sfinxul. ◊ (Psih.)Complexul lui E. = complex psihologic evidențiat de S. Freud pentru a descrie ura geloasă a fiului față de tată și dorința sexuală față de mamă, în perioada structurării psihismului infantil. Sursa: DE (1993-2009)   | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | PermalinkEdip = O e d i p u s .  Sursa: Mitologic (1969)   | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | PermalinkEdip (Oedip) (în mitologia greacă), erou din ciclul legendelor tebane, fiul lui Laios, regele Tebei, căruia un oracol îi prezisese că va fi ucis de propriul său fiu. Abandonat în munți de tatăl său, este salvat de niște sclavi și crescut la curtea regelui Polybos. Și-a ucis din impulsivitate tatăl, pe care nu-l cunoscuse, și s-a căsătorit cu Iocasta, mama sa. Aflând adevărul, Edip și-a scos ochii. Oedip rege rămâne cea mai norocoasă dintre tragediile lui Sofocle, pentru că nimereşte mai multe ţinte. Nu este doar tragedia incestului, promovată de Sigmund Freud la rang de diagnostic în psihiatrie („complexul lui Oedip” - atracţia faţă de mamă şi ura latentă faţă de tată). Mai este, ca în Hamlet, drama nevoii sinucigaşe de adevăr, pe care o resimte Oedip. Dar contrastul cel mai puternic este, aici, adevărul psihologic coexistând cu ficţiunea religioasă, astfel că piesa este şi drama psihologică a unui om abisal (Oedip), şi tragedie antică pusă în mişcare de misticismul politeist. Zbuciumul regelui Oedip la bănuiala că blestemul zeului Phoebus / Apollo s-a şi împlinit îl aruncă într-o stare de deznădejde vecină cu demenţa. Textul devine analiză psihologică pură: „Niciun străin sau băştinaş / În casa-i nu m-o mai primi / Nici mi-o mai vorbi. Îmi vor închide uşa toţi. / Nu însumi eu m-am blestemat? Lui Laios azi / Nu-i spurc culcuşul, când eu nevasta-i strâng / În braţele ce l-au ucis. Nu-s ticălos? / Şi nu-s spurcat? Ah, vreau să fug, surghiunu-mi vreau / Nicicând să nu-i mai văd pe-ai mei! Nici să mai calc / În ţara mea!”. Sigur, noi credem că analiza psihologică este o descoperire a literaturii moderne, dar literatura a trăit mereu din introspecţii psihologice. Ajuns propriul psihanalist, Oedip nu mai are nicio scăpare, pentru că se transformă din om în medic care scormoneşte propria maladie.Oedip rege în trei etape. Toată tragedia lui Oedip porneşte de la o simplă încăierare la drumul mare lipsită de orice urmă de regalitate, deşi este implicat însuşi regele Laios al Tebei şi suita lui. Oedip merge pe mijlocul drumului şi nu vrea cu niciun chip să se dea deoparte. Preferă să-l lovească în moalele capului pe bătrânul rege decât să se ferească din calea lui. Să fi presimţit că este tatăl său, care i-a dorit moartea? Avertizat de Oracolul din Delfi că va fi ucis de propriul său fiu cu regina Iocasta, Laios, regele Tebei, porunceşte ca pruncului să-i fie legate picioarele (oydipous, în greaca veche înseamnă „picior umflat”) şi să fie abandonat pe muntele Citeron. Om milos, păstorul însărcinat cu execuţia îl încredinţează vecinului său de păşunat, supus al regelui Polybos din Corint, care îl predă familiei regale. Regele Polybos şi regina Meropa l-au crescut ca pe propriul lor copil, până la maturitate, când Oedip, printr-o ciudată răsucire a destinului, ajunge salvatorul Tebei şi rege al cetăţii, după acea asasinare misterioasă a lui Laios. Misterioasă pentru că nu a declanşat nicio investigaţie. Imediat după încăierare, Oedip, inteligent, dezleagă întrebările Sfinxului („fecioara cu aripi”) scăpând cetatea Teba de teroarea acestuia. Este primit triumfal şi i se oferă tronul Tebei, împreună cu regina văduvă. Nimeni nu ştie nimic despre el, nici chiar numele adevărat, pentru că Oedip este doar un nume primit la Curtea din Corint, mai mult o poreclă. Nu ştii de partea cui să fii, pentru că totul se petrece într-o familie de criminali, familia Labdacizilor. Laios, fiul lui Labdacos, a ordonat moartea lui Oedip care încă nu se numea Oedip, acesta, la rândul lui, l-a ucis fără milă. Peste ani (abia acum începe piesa), Teba este lovită de o mare epidemie de ciumă.Oedip rege este o tragedie în trei etape. Prima este a ignoranţei în general şi a neştiinţei în treburile divine în special. Regele îşi compătimeşte supuşii decimaţi de ciumă. „Tebani de toate vârstele, purtând ramuri de măslin înfăşurate în fire de lână albă” deschid tragedia. Oedip se plânge Preotului că, în Teba lovită de ciumă, răsună doar peanuri (invocaţii către zei sau „jalnice cântări îndreptate către zeii vindecători”), iar Preotul îl roagă fierbinte să fie din nou salvatorul ţării, aşa cum a fost când a eliberat Teba de tirania Sfinxului. Oedip deja l-a trimis pe cumnatul şi unchiul său Creon să consulte oracolul lui Phoebus din Delfi cu privire la viitorul Tebei. Delfi era numit de greci omphalos, adică buricul sau centrul lumii. Exact în acelaşi timp apare Creon, cu o cunună de lauri, semn că vine cu veşti bune de la Delfi. Dar veştile bune sunt iluzorii, pentru că Oedip a schimbat familiile. Prin oracolul de la Delfi, spune Creon, Phoebus /Apollo „a spus răspicat că din ţară trebuie să stârpim acel păcat ce-a fost la sânul ei hrănit”. Oedip îi asigură pe tebani că va descoperi pe asasinul lui Laios: „Cu sprijin de la zei, izbânda-mi veţi vedea cu toţii sau vom pieri”. Este o afirmaţie a ignoranţei, pentru că seria de revelaţii pe care le va dobândi îl va duce nu la sinucidere, ci la ceva mult mai rău decât moartea: supravieţuirea fără vedere. Oedip încă nu ştie ce îl aşteaptă. Corul exprimă bucuria tebanilor pentru vestea bună adusă de Creon. O invocaţie către Pallas-Atena, fiica lui Zeus, este adresată de cor în „antistrofă”, cu rugămintea să stingă flacăra morţii pentru că : „Trec morţii şiraguri, şiraguri / Ca stolul de păsări cu repezi aripe / Mai iute ca focul cel straşnic / Spre-al zeului nopţii liman se avântă /…/ Tot hoituri şi hoituri. Nu-i cine să-i plângă / În jurul lor morţii duc moartea” (traducere de George Fotino). Imaginile din Teba bântuită de ciumă sunt apocaliptice şi pot fi incluse în orice carte a recordurilor terifiante. În aceste împrejurări, Oedip devine nu doar psihanalistul propriei boli, ci şi anchetatorul ignorant al propriei crime. Este chemat profetul orb Tiresias, care ştia toată succesiunea de blesteme divine, dar a ezitat s-o mărturisească pentru liniştea Tebei. Oedip îl acuză de trădare şi, mai rău, crede că unelteşte cu Creon, fratele Iocastei, să-l dea jos de pe tron.A doua etapă este a îndoielii, cea mai chinuitoare, pentru că s-ar putea ca vinovatul să fie tocmai cel ce invocă pedeapsa. Disputa dintre Oedip şi Creon, pe tema trădării, este întreruptă de apariţia reginei Iocasta, care îi desparte. Ea îl sfătuieşte pe rege să nu mai creadă în oracole. Dar abia acum revin în mintea lui Oedip imaginile crimei uitate cu prea multă uşurinţă: „Nevastă, doar te-aud că sufletul şi mintea mi se clatină… Sunt năucit!”. Este aşteptat Vestitorul din Corint, cu alte „veşti bune”, ce se vor dovedi blestemate. Regele Polybos a murit şi corintienii îl vor rege pe Oedip. Acesta încă mai speră că Polybos este tatăl lui şi că nu el este ucigaşul, de vreme ce bătrânul rege a murit de moarte bună, dar Vestitorul îi spulberă orice nădejde: „Lui Polybos tu nu-i eşti rudă nicidecum”. Intrat la bănuieli, Oedip îşi aminteşte că, la curtea tatălui său adoptiv din Corint, un beţivan i-a spus la un ospăţ că este „copil din flori şi de pripas”. Cu tragică întârziere, Oedip îşi dă seama, după această ciudată întâmplare, că l-a consultat pe Phoebus / Apollo care i-a descris toate păcatele ce vor cădea asupra lui. „Că sunt ursit să mă-mpreun cu mama mea, să zămislesc urmaşi ce-or fi ruşinea-ntregii lumi şi că-s ursit să fiu al tatei ucigaş”. Într-adevăr, vor avea două fete şi doi băieţi, pe Antigona şi Ismena, pe Eteocle şi Polynice. Fii şi fiice, fraţi şi surori în acelaşi timp. Iocasta îl confirmă pe Freud: „La gândul c-ai putea nunti cu maică-ta nu te-nfrica! În vis, mulţi s-au văzut cu a lor mamă-n aşternut”. De ce se declanşează târziu ancheta unui asasinat regal? Pentru că însuşi Sfinxul a pretins tebanilor „să privească înainte” şi să nu dezgroape morţii. Regina Iocasta nu s-a interesat nici ea prea tare de moartea lui Laios. Tot ce ştie este de la un servitor, nimeni altul decât ciobanul care a purtat pruncul lui Laios pe munte. Dar, înaintea lui Oedip, ea bănuieşte cumplita încurcătură: „Dea zeii ca nicicând să afli cine eşti!”.În sfârşit, a treia etapă este a revelaţiei tragice, dar eliberatoare. Adevărul cumplit se apropie odată cu bătrânul păstor al regelui Laios. În sfârşit, sunt doi martori imbatabili, Păstorul lui Laios din Teba, care a predat pruncul, şi păstorul lui Polybos din Corint, care l-a preluat.

Scena confruntării dintre cei doi păstori este încetinită anume pentru a creşte tensiunea revelaţiei, mai ales că păstorii, acum bătrâni, trebuie să-şi stoarcă memoria. Oedip are certitudini: „Azi văd ce-a fost! O, soare, n-am să te mai văd!” Iocasta se spânzură, iar Oedip îşi străpunge ochii cu acul broşelor ei. Asemenea lui Homer şi profetului Tiresias, Oedip alege orbirea ca autopedeapsă, dar şi ca înţelepciune supremă. Oedip rege nu este tragedia omului ca jucărie a divinităţii, nici doar drama morală a incestului, ci o metaforă a orbirii ca limită şi refuz al cunoaşterii. Există şi o explicaţie „realistă”, pe care o oferă traducătorul George Fotino. Oedip nu vrea să-şi vadă tatăl ucis nici în împărăţia morţii, unde toţi oamenii se revăd. Toate aceste atrocităţi, inclusiv orbirea lui Oedip, „se petrec în culise”, după încă una din legile sacre ale tragediei, dar sunt povestite la scenă deschisă de un Slujitor care a urmărit scena. Sofocle îl arată doar pe Oedip, cu ochii însângeraţi, căutâdu-şi drumul cu braţele. „Ce zeu te-a urât chiar atât de-ai fost, tu, strivit sub noianul de-amaruri?” - îl plânge Corifeul.Perfecţiunea de care vorbeau Aristotel şi Hegel în legătură cu Oedip rege era nu doar una stilistică, ci, mai ales, tehnică, fiind respectate sever celebrele trei unităţi ale tragediei antice (loc, timp şi acţiune). Tragediile sale sunt concentrate în jurul unor momente de criză (situaţii limită, spuneau mult mai târziu existenţialiştii francezi): ziua când Oedip are revelaţia incestului  (Oedip rege), ziua în care Antigona hotărăşte să îngroape cadavrul fratelui său Polynice, împotriva poruncilor lui Creon (Antigona), momentul sosirii lui Oreste în Argos (Electra).Fiind cât se poate de complicat raportul dintre vină şi nevinovăţia lui Oedip, Sofocle simte nevoia să revină cu explicaţii suplimentare, după aproape un sfert de secol, în Oedip la Colonos (401 î.Cr.). Alte întâmplări s-au petrecut între timp. Deşi a fost alungat de Creon din Teba, Oedip pretinde că fiii săi l-au alungat: „Din ţară-s izgonit de înşişi fiii mei…”. Oedip orbecăie zdrenţăros prin hăţişurile de la Colonos, ghidat de Antigona. În zare se conturează Atena cu Acropole. Din nefericire, a nimerit chiar în crângul interzis al Eumenidelor (Furiile). Este o continuă lamentaţie, în care Oedip încearcă să înţeleagă nevinovăţia sa, după ce, în  Oedip rege, s-a lamentat de vinovăţia sa.Una dintre cele mai bune parafraze literare româneşti pe tema Labdacizilor este Regina Iocasta, singura piesă de teatru a prozatorului Constantin Zărnescu (1985). Autorul ei urmează un drum fertil, pe care literatura română l-a părăsit odată cu Radu Stanca, reintrat într-o formulă disimulată prin proza şi dramaturgia lui D. R. Popescu. Este vorba de o literatură livrescă, ce reinterpretează marile mituri, foarte la modă în aria occidentală a anilor ‘40. Regina Iocasta este o tragedie feministă şi matriarhală, ce mizează pe temeritatea ideii de a împleti un cult al maternităţii (şi al fecundităţii) cu un altul al feminităţii şi dragostei, într-unul şi acelaşi personaj, tentativă menită să stârnească din capul locului nedumerirea bunului simţ comun. Simplificând (e adevărat, spre paguba dramei), Zărnescu legitimează în tragedia lui Oedip şi a Iocastei un drept arhetipal al fecundităţii feminine. Fără remanieri zgomotoase şi deturnări suspecte de sensuri, autorul înlocuieşte determinarea prin moira, a tragediei Labdacizilor, cu o cauzalitate enigmatică a feminităţii în multiplele ei ipostaze. Tensiunea tragică nu se mai instaurează între zei şi oameni, ci între bărbat şi femeie, într-un nou mit al tainei sexelor şi a speciei. Autorul pare a nu modifica nimic, ci doar a reconstitui presupuse omisiuni ale străvechiului mit, încât, în noua sa înfăţişare, acesta ne apare ca un minuţios mozaic restaurat de un expert în arheologie antică. Zărnescu are „şiretenia” de a inventa mărunte fapte de legătură, fără a da impresia că a modificat ilustrele elemente narative ale mitului, ci doar că şi-a adus modesta con tribuţie de cercetător întru luminarea unor laturi mai obscure. Ca urmare, cumplitele revelaţii succesive ale lui Oedip şi Iocastei, care îi vor conduce la revelaţia tragică a incestului, sunt extrem de amănunţite. Constantin Zărnescu a citit mitul nu numai dincolo de infailibila moira, ci şi dincolo de psihanaliza freudiană care a compromis - pare a spune Zărnescu - puritatea tragică a mitului, coborând în zona psihologiei abisale a sexului, şi a oferit o perspectivă arhetipală asupra condiţiei tragice atotputernice şi inefabile a femeii. Pentru autor, regina Iocasta, atât de greu încercată de păcatul incestului, devine, sub protecţia lui Dyonisos, o preoteasă a tainei, în opoziţie cu Oedip, un nefericit al adevărului, alergând, ignorant, în abisurile acestuia, la porunca lui Apollo. Conflictul este extras de sub imperiul etic: Zărnescu refuză să opereze cu ca tegoriile de adevăr şi minciună, de bine şi rău, pentru a ne proiecta în transcendent, unde dihotomiile etice se transfigurează, devenind principii cu egală îndreptăţire filozofică, iar ceea ce în limbaj curent se numeşte minciună devine mister şi taină. O performanţă este soluţia pe care o găseşte în construcţia dramatică, între taină şi destăinuire: Iocasta, transformată într-o depozitară a tainei, nu mai are dreptul la destăinuire, dar, pe de altă parte, logica desfăşurării cauzale a intrigii cere, mereu mai autoritar, dovezile incestului. Îndârjindu-se împotriva acestor dovezi ce o ruinează - atât pe ea, cât şi pe Oedip -, Iocasta, cea mai îndreptăţită să confirme incestul, taina atât de obscură şi purtătoare de nenorociri a naşterii lui Oedip, va alege tăcerea şi moartea. Scena sinuciderii reginei este o mică performanţă simbolică: Iocasta, regina tainei, a dragostei şi a maternităţii, împrumută chipul Sfinxului, simbolul tăcerii pline de înţelesuri, ucis de Oedip, dar şi monstrul sterp în care Zărnescu vede reversul arhetipului feminin. Nu lipsită de redundanţe - se insistă excesiv pe ideea de bază, pe care o formulează în fel şi chip, până la saturaţie, idee pe care, de regulă, o exprimă prin următoarea expresie: „Prin soţie, bărbatul o cunoaşte pe a doua lui mamă” sau, cu prioritate, prin enunţuri analoge ca: „noi, femeile, suntem rudă cu toată lumea, tot ca fiice ale Pământului. Suntem când soţii, când iubite, când surori, când verişoare, când mame, când mume, câte una dintre acestea toate deodată” -, nici de un anumit „păgânism” al viziunii generale, Regina Iocasta este o apariţie izolată în dramaturgia contemporană, ce are nevoie, în mod sigur, de o simplificare a limbajului, pentru că autorul ei nu face niciodată economie de cuvinte şi retorică. În ce măsură teoria despre taina de nepătruns a femeii, de un gust oarecum vetust într-o epocă a demitizării sexului, ne mai poate convinge astăzi nu mai are importanţă, pentru că discuţia este valabilă doar la un grad înalt de generalitate şi sublimare poetică şi nu la acela al preciziunii ştiinţifice, sociologice. Să admitem, totuşi, cu simţul proporţiilor, că Zărnescu este dispus să complice cu cochetărie cavalerească sufletul feminin, dar şi acesta este un tip de obiecţie ce poate spori valoarea umană a lucrării.

Tragedia „Oedip Rege” (Greacă veche începe cu freamătul cetății Teba, care se afla în fața unui chin: plantele, animalele și femeile erau sterile iar ciuma făcea nenumărate victime. Tebanii vin să ceară ajutorul lui Oedip, regele Tebei, care i-a scăpat și de Sfinx, răspunzând corect la ghicitoarea acestuia. Creon, fratele soției lui Oedip, este trimis la oracol să afle de ce s-a abătut această nenorocire asupra Tebei. Oracolul motivează prin faptul că moartea lui Laios, predecesorul lui Oedip, nu a fost ispășită. În scopul de a afla cine l-a omorât pe Laios, Oedip cere să fie întrebat Tiresias, bătrânul profet orb. Tiresias îi spune lui Oedip că el este ucigașul lui Laios. Crezând că Tiresias și Creon au complotat împotriva lui, Oedip se ceartă cu ei. Apare Iocasta, soția lui Oedip, care îi spune că el nu putea să-l fi omorât pe Laios, deoarece acestuia i-a fost prezis, de către oracol, că va muri de mâna fiului său. „Oedip rege” a fost considerat de contemporani și de Aristotel drept cea mai desăvârșită tragedie din întreaga Antichitate.