ECOU DE TIMP Nr. 6

ECOU DE TIMP SEPTEMBRIE ________________________________________________________________________

1


2

Sfântul Mare Mucenic Dimitrie, izvorâtor de mir şi făcător de minuni

Sfântul Mare Mucenic Dimitrie a trăit pe vremea împăraţilor Diocleţian şi Maximian Galeriu (284-311) şi era fiul voievodului cetăţii Tesalonicului, botezat în taină de părinţii săi de frica cruntelor prigoane împotriva creştinilor. Şi îl învăţau părinţii în cămara cea ascunsă a palatului lor toate tainele sfintei credinţe, luminându-i cunoştinţa despre Domnul nostru Iisus Hristos, precum şi milostenia cea către săraci, săvârşind, adica faceri de bine, celor ce le trebuiau. Şi aşa Dimitrie a cunoscut adevărul din cuvintele părinţilor săi, dar mai ales, a început a lucra într-însu darul lui Dumnezeu. Şi tânărul creştea cu anii şi cu înţelepciunea, urcând ca pe o scară, din putere în putere. Şi ajungând la vârsta cea desăvârşită, părinţii lui s-au dus din vremelnica viaţă, lăsând pe tânărul Dimitrie moştenitor nu numai al multor averi, ci şi al bunului lor nume.

Deci Maximian împăratul, auzind de moartea voievodului tesalonicului, a chemat la dânsul pe fiul acestuia şi, cunoscându-i înţelepciunea, l-a făcut voievod în locul tatălui său. Şi a fost primit Sfântul cu mare cinste de cetăţeni, iar el cârmuia cu multă vrednicie poporul, propovăduind pe faţă dreapta credinţă şi aducând pe mulţi la Hristos. Deci, nu după multă vreme, a cunoscut împăratul că Dimitrie este creştin şi s-a mâniat

foarte. Drept aceea, întorcându-se biruitor dintr-un război cu sciţii, Maximian a poruncit să se facă praznic în fiecare cetate, în cinstea zeilor, şi a venit împăratul şi în Teslonic. Şi, Dimitrie fiind întrebat, de sunt adevarate cele auzite despre dânsul, a răspuns cu îndrăzneală, mărturisind că este creştin şi a defăimat închinarea cea păgânească. Şi îndată, împaratul a poruncit să-l închidă în temniţă, până la încheierea jocurilor în cinstea venirii sale. Şi se bucura împaratul, mai ales, văzând pe un luptător vestit, Lie, vandal de neam, înalt, puternic şi înfricosător la chip, că se lupta cu cei viteji şi-i ucidea, aruncându-i în suliţe. Deci, era acolo un tânăr creştin, anume Nestor, cunoscut Sfântului Dimitrie. Acesta, văzând pe Lie ucigând fără cruţare pe oameni, mai cu seamă pe creştini, s-a aprins de râvnă. Şi vrând să se lupte cu Lie, a alergat la Sfântul, în temniţă, cerând de la dânsul rugăciuni şi binecuvântare ca să-l poată birui pe

cel ucigaş de oameni. Şi, însemnându-l cu semnul crucii pe frunte, Sfântul i-a zis: ,,Du-te şi pe Lie vei birui şi pe Hristos vei mărturisi !’’ Deci intrând în luptă cu Lie, Nestor a strigat: ,,Dumnezeul lui Dimitrie ajută-mi !’’Şi îndată, trântindul jos pe Lie, l-a omorât. Şi s-a întristat împăratul de moartea lui Lie. Aflând însă că Sfântul Dimitrie este cel care l-a îndemnat pe Nestor să se lupte cu Lie, împăratul a trimis ostaşi, poruncindu-le să-l străpungă cu suliţe pe Sfântul, în temniţă, că a fost pricina morţii lui Lie. Şi aceasta făcându-se îndată, marele Dimitrie şi-a dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu. Şi s-au făcut la moaştele lui multe minuni şi prea slăvite tămăduiri. Tot atunci din porunca împăratului s-a tăiat capul şi lui Nestor. Avram Bota


3

Adrian Gerhard SUB SEMNUL STATORNICIEI – CIREŞA - repere monografice - În ecuaţia evoluţiei umane destinul şi-a lăsat amprenta miraculoasă dincolo de puterea timpului. Ca în întregul Banat legende mai mult sau mai puţin ştiute au încercat să răspundă acelor întrebări care au însumat viaţa locuitorilor din satul Cireşa. Un sat modest închegat în imediata apropiere a confluenţei celor două Bistre surori – Bistra Ruscăi cu Bistra Mărului – şi străjuit la nord de culmile domoale ale dealurilor Chiciora, Vlădoni şi Siminicdin Munţii Poiana Rusca, pe locul numit de localnici Satul Bătrân. Dacă străbaţi aceste dealuri liniştea se răsfrânge ca un curcubeu tăinuit de taina vieţii. Fiecare pas te îndeamnă înspre spirala timpului scurs şi semnele, mai mult sau mai puţin vizibile, îţi arcuiesc dorinţa de a descoperii urmele trecutului. Nu-ţi rămâne decât să priveşti şi să înţelegi, lipindu-ţi trupul de crudul mătăsos al ierbii, pipăind trunchiul zvelt şi sănătos al copacului, la doi paşi de firicelul de apă al izvorului limpede ca ochiul cerului aflat atât de aproape. În această simplitate plină de încercări locuitorii din Cireşa – cireşenii cum sunt cunoscuţi pe Valea Bistrei – au răspuns timpului cu măsura propriei conştiinţe în lumina credinţei în care au fost călăuziţi de înaintaşi. Sub semnul statorniciei, la un pas de o traiectorie imaginară, destinul lor ne dezvăluie un trecut tumultos presărat cu evenimente care trebuiesc a fi cunoscute.


4

Prima atestare documentară despre satul Cireşa o găsim în documentele de cancelarie care fac referire la satul Iaz: „ În anul 1480, moşia Iaz, Valea Mare, Cireşa şi Keregh din districtul Sebeş erau întărite în stapânirea lui Ladislau de Armeniş; Pesty, Szoreny, III, p. 81” ( Dumitru Ţeicu – Banatul Montan din Evul Mediu – Editura Banatica, Timişoara, 1998 ). La 1580, voievodul Transilvaniei, Bathory, a dispus ca moşia satului să devină propietatea familiei Ana Floca şi a fiicei Ecaterina. Numele satului: La fel ca alte localităţi ale Banatului (Glimboca, Vârciorova) aşezate pe văile pârâurilor cu acelaşi nume, numele satului Cireşa este dat de pârâul Cireşelul, apa limpede de munte care izvorăşte din inima Scărişoarei şi care înainte de a se fi vărsat în Bistra tăia în două vechea vatră a satului ( Satul Bătrân ). De-a lungul timpului satul a purtat denumiri diferite: Cireaşa, Cseresse, Cheresse, Cseses-Bistra, Bisytracseres... Satul Cireşa nu a fost mare. Locuinţele respectau anumite reguli de construcţie, asigurau un anumit confort dar nu se ridicau la nivelul conferit de cele din cărămidă. Din curtea fiecărui gospodar nu lipseau uneltele casnice realizate cu măiestrie de meşterii locali. Această simplitate se datorează şi faptului că din generaţie în generaţie, viaţa românului bănăţean s-a intersectat cu stăpâni şi stăpâniri care nu au avut cele mai bune intenţii. În februarie 1738 deoarece „locuitorii din Măru au tras cu foc împotriva patrulelor împărăteşti” ( Patriciu Dragalina) – după alte surse ianuarie 1739 – satele Ohaba-Bistra, Mal, Crâjma, Măru, Marga şi Cireşa au fost transformate în cenuşă de către trupele generalului austriac Lentulus. Din cele povestite de bătrâni strămutarea satului pe actuala vatră s-a realizat treptat odată cu constituirea formaţiunilor militaro-grănicereşti. Primele case au fost construite în jurul bisericii şi aparţineau preotului şi famililor de grăniceri. Odată cu scindarea regimentului ilirc-bănăţean ( 1838 ) noul regiment va purta numele de „ Regimentul bănăţean nr. 13” având statul major la Caransebeş. Cireşa va face parte din compania a- 12-a cu sediul la Ohaba Bistra. Ca în fiecare comună grănicerească şi la Cireşa a funcţionat o şcoală, denumită după anul 1872 şcoală „poporală”, cu predare în limba română. Ştiinţa de carte şi dorinţa de cunoaştere au făcut ca pe Valea Bistrei să circule ziarele Albina şi Telegraful Român. Sunt ani de descătuşare în care s-a clădit temelia idealului românesc în spiritul tradiţiei împământenite. De remarcat că ziarul Albina apărea sub deviza „Daco-românia morală, culturală, una şi indivizibilă”, pronunţându-se împotriva dualismului austro-ungar. ( va urma )


5

Pagini pe străzi Pe strada prăfuita zac pagini de carte, rupte, împrăştiate în bătaia vântului, vorbe aruncate pe jos, cuvinte frumoase, tipărite odată, demult... E atât de trist, este contemporan şi totuşi nu mai trezeşte reacţii de nici un fel, nu impresionează pe nimeni, nu deranjează. Nu mă feresc să spun că, deşi eram grăbit, m-am oprit din drumul meu spre casă, m-am aplecat şi am ridicat una dintre pagini, este vorba chiar de cuprinsul unei cărţi ce număra iniţial 492. Numiţi-mă naiv sau sentimental, însa eu consider că locul unei cărţi este în librării, pe rafturile bibliotecilor lumii şi bineînţeles "pe raftul cel mai de sus", în sufletul nostru, după cum scriam odată într-o poezie proprie. Cu câţiva ani în urmă salvasem câteva cărţi de la pieire, una dintre aceste cărţi m-a determinat să scriu la rândul meu câteva poezii. Era o culegere de poeme scrise de autori de limbă engleza (Walt Whitman, Emily Dickinson, ş.a.), aceste opere mi-au deschis, prin frumuseţea şi muzicalitatea lor, apetitul pentru scris şi pentru deprinderea cât mai bine a limbii engleze, iar eu am scris ulterior atât în engleză cât şi în română. Revenind la pagina găsită pe stradă, este evident din rândurile ce urmează că este vorba din nou despre un autor străin, George Gordon Byron, poet romantic englez. O muncă laborioasă cuprinzând selecţia scrierilor, concepţie, traduceri, tehnoredactari, punere în pagină, bun de tipar, toate acestea realizate cu scopul de a etala frumuseţea creaţiei literare, toate acestea în van odată ce CARTEA ajunge la cine nu trebuie. Iată şi câteva rânduri din ceea ce a fost cândva o carte, acum e pierdută definitiv: CUPRINS - Satire Ecouri din Horaţiu, trad. Petre Solomon Notele lui Byron Blestemul Minervei, trad. Virgil Teodorescu Valsul, trad, Aurel Covaci şi Virgil Teodorescu Notele lui Byron Femeile savante, o eglogă literară, trad. Aurel Covaci Viziunea Judecaţii, trad. Petre Solomon Epoca de bronz sau Carmen Seculare et Annus Haud Mirabilis, trad. Petre Solomon


6

- Poeme Orientale Ghiaurul, trad. Ştefan Avadanei Mireasa din Abydos, trad. Al. Pascu Corsarul, trad. Aurel Covaci şi Virgil Teodorescu Lara, trad. Aurel Covaci şi Virgil Teodorescu Asediul Corintului, trad. Aurel Covaci Parisiana, trad. Aurel Covaci Mazzepa, trad, Aurel Covaci şi Virgil Teodorescu Insula, trad. Aurel Covaci - Poeme italiene Tânguirea lui Tasso, trad. Petre Solomon Beppo, trad. Virgil Teodorescu Oda Veneţiei, trad. Petre Solomon Profeţia lui Dante, trad. Aurel Covaci şi Virgil Teodorescu NOTE de Lia-Maria POP ............................................................................................................................................... Gabriel Găină

Nemurire Păşesc pe cărarea dintre aici şi neunde. Privesc înspre aici şi nicicând. Aud mulţimile tălăzuind pe cărarea dintre aici şi nicicând în lutul cu amprente de gând. Trec peste punţi desupra de văi şi nicicând şi niciunde nu mi-a fost dat să văd să aud să simt urma paşilor tăi.

Muntele Se prăbuşeşte muntele încet pe nesimţite în ţărână şi din colb se înalţă alt pisc mai semeţ. Şi, uite-aşa se plimbă munţii pe verticală în sus şi în jos. Dumitru Jompan


7

Mihail Sadoveanu

Copilul ,,dolofan cu ochi de gânsac’’ a deschis ochii inocentei în casa mamei sale, fată de clăcaşi din Verşeni, de pe apa Moldovei, Profira făcuse o alegere nepotrivită din punct de vedere al tatălui ei, cu un surtucar tomnatic şi pe deasupra nepăsător la cele religioase. Fapt ce a produs o anume consternare în familia de tradiţie răzăşească, aşa că scriitorul, a fost dus în grabă în satul bunicilor şi creştinat în biserica din Miteşti, sub binecuvântarea părintelui Ciotică, naş de botez fiindu-i Toader Cicea, un vecin apropiat.,,popa Ciotică a fost şi el aevea în această viaţă, deoarece m-a cufundat cu ale sale mâini în cristelniţa de la biserica de la Miteşti, în apa luminatului botez’’

Scriitorul făcea desele călatorii cu mama, la Verşeni, la bunici. După cum

relatează : ,, Dacă maica-mea nu şi-ar fi trăit copilaria în satul sărac ce se cheamă Verşeni, şi dacă nu veneam cu ea din când în când de la Paşcani, la bătrânii noştri, şi dacă n-aş fi ascultat despre împrejurari şi oameni de odinioară, tot ce-a fost durere şi iubire, asupriri şi răzbunări, ar fi rămas pururi închis sub stânca uitării’’. Bunica Anghelina din Verşeni,, era o fiinţă mititică şi blândă, cum trebuie să fie o bunică, bunicul Gheorghe Ursachi era un bătrân voinic, roşu la obraz, cu plete albe care se îndeletnicea cu meşteşugul rotăriei’’.

Verşenii fusese înglobat la bunurile lui Mihai Sturza Voievod, aşa încat Gheorghe Ursachi era clăcaş. Având pământ puţin, învăţase meşteşugul rotăriei. Ca mai toate aşezările din sat, şi gospodaria lui Gheorghe Ursachi era alcătuită dintr-o căsuţă scundă, acoperită cu stuf, o sură în care bătrânul lucra la roţi.

Aici i s-au întipărit imagini fragmentare, pe care, treptat, amintirile i le restituia tot mai spornic. Apa Moldovei jucând în soare, prundul ademenitor, fâneţele înflorite, munţii albaştrii, prisăcile pline de zumzet s-au asociat, pe masura trecerii aniilor, cu oamenii acelor locuri,mai întai cu acel ,,moş’’ şi acea ,,babă’’care se numeau Gheorghe şi Anghelina Ursache şi care erau bunicii săi . Şi-l aducea aminte pe bunic, ,,un bătrân cu tesla în mână’’, care lucra roţi de lemn sub un şopron unde se adăpostea şi nepotul bine acoperit cu ,,o tohoarcă miţoasă de berbece’’. Alteori, nepotul stătea sub părul din mijlocul ogrăzii, care-i slobozea altfel de fructe decat ale semenilor săi pădureţi din codru. Alte amintiri de neuitat, erau desele ieşiri cu bunicul său, rotarul, la pescuit,

La Verşeni, Sadoveanu ducea o viaţă de copil răsfăţat, deoarece bunica Anghelina socotea că relele trupeşti ce s-ar fi adunat în târg ar putea fi lecuite de zilele însorite, de hrana nesofisticată şi aerul tare al satului şi al împrejurimilor lui.

De câte ori venea la Verşeni, cu mama sa, bunica Anghelina, îl primea la sân, căinându-l cu lacrimi că e aşa de palid şi slăbuţ de-l da vântul jos.

Legătura cu satul, desele vizite erau percepute ca benefice pentru scriitor şi mama sa, aceste vizite aveau loc ,,la epoci anumite în satul bătrânilor ei, la malul Moldovei.


8

Făcea popas în această oaza si-mi da drumul si mie sa zburd in locurile tineretii ei, pe prunduri, in dumbrava, marginea fanetelor, pana ce ajungeam la o apa limpede in care-mi admiram ochii albastri şi părul zbârlit. Acolo m-am bucurat de petrecerile de iarnă, cu plugarii şi semănătorii simbolici şi cu animalele fantastice care afirmă, dupa mii de generaţii, sufletul oamenilor dintru început,,.

În desele sale incursiuni cinegetice şi a hălăduirilor la pescuit pe meleagurile Verşenilor, Tânărul Sadoveanu descopera frumuseţile peisajului şi-şi deschide ochi şi urechile către misterul naturii. Vânătoarea sa devine, treptat, o vânătoare pretext, un prilej de înregistrat imagini, un mod de a rămâne tot timpul în contact cu lumea mirifică a codrului şi muntelui, a câmpiei şi bălţilor, a întregului relief românesc. Aici autorul simţea că are în faţă timpul şi spaţiul. După cum relatează : ,, Eram ca într-o domnie a mea. Nimeni nu mă tulbura, nimeni nu mă întreba unde mă duc, ce fac, nu-mi cerea nimeni vreo socoteală dacă aveam vreo învoire. Eram nepotul lui moş Gheorghe Ursachi ; moşteneam deci toate drepturile pe care le aveau acei pământeni de la apa moldovei. Cositori din fânaţuri ori din oarze, prăşitori târzii, gospodari cu căruţele de pe drumeagurile ogoarelor, mă petreceau cu ochii de departe ca pe un copil al satului.

O întamplare dramatica din viaţa sa, moartea mamei sale în 1894, l-a marcat foarte tare. Când a murit mama sa scriitorul avea 14 ani şi era elev la liceul din Fălticeni. Această întâmplare dramatică l-a urmărit multă vreme, fiind între el şi mama sa ,, o legatură strânsă de iubire’’.

Împietrit, va fi privit nu numai pentru cea din urmă oara chipul celei care-i dădu se viaţă, dar şi ritualul pe care bunica Anghelina îl păzea cu străşnicie. Fără voie toate acestea îi intrase în sânge, le asimilase cu totul.

Drama din suflet şi viaţa clocotitoare îl urmăreau, fapt ce la făcut să-şi urmeze chemarea interioară, urmându şi paşii pe meleagurile unde se născuse mama sa şi ai săi. ,,Îndată ce mama n-a mai fost în această lume şi în această viaţă, în durerea desnădăjduită ce m-a cuprins, m-am întors la ai sai ; dintrodată bătrânii ei mi-au fost mai scumpi decât orice.

Contactul cu o nouă lume a fost atunci când a păşit pragul şcolii, fiind înregistrat la şcoala din Vatra Paşcanilor, pe numele de Mihail Ursachi, nume care-l va purta până pe la vreo 12 ani. Este înscris la şcoală la învăţătorul Mihai Busuioc, intrat apoi şi el în rândul personajelor, ca ,,domnul Trandafir’’.

La şcoala din Vatră, scriitorul leagă prietenii, pe care le va întări mai târziu, cu alţi copii ai târguşorului. Întâmplările păşcănene la care a asistat în copilarie ori pe care le-a auzit de la alţii au fost apoi refăcute după o modalitate proprie şi repuse în circulaţie în schiţe ce reînvie o atmosferă, adesea de sorginte livrească şi întărind o tradiţie tematică : a inadaptării provinciale, a aspiraţiilor nedefinite, a exasperării chinuitoare, dramatice. Târgul este plin de ţărani din satele vecine, angajaţi la ateliere şi ducând o viaţă care l-a impresionat adânc pe copilul Profirei Ursachi din Verşeni. Dealtfel, unuia din fraţii mamei îi va zice Ion Ursu şi îl va face personajul unei cunoscute povestiri din 1901. Desrădăcinat, personajul are din când în când constiinţa amarnicei vieţi în care s-a prăbuşit şi albeaţa straielor de sărbătoare ale foştilor consăteni, semn, pentru el, al unor iluzii spulberate, îl doboara pentru totdeauna între pâcle amăgitoare şi rachiuri prefăcute. Desigur, dramatica atmosferă a fost reânviată de Sadoveanu ceva mai târziu, în


9

adolescenţă, odată cu primele încercari literare, dar nu este mai puţin semnificativă alegerea târgului, ca loc al unor întâmplări revelatoare sub raportul unei anumite experienţe sociale.

După anumite episoade descurajante din viaţa sa,(episodul bucureştean din 1900) scriitorul se va muta la Fălticeni. Multă vreme după această stabilire la Fălticeni, scriitorul, nu va reveni pe meleagurile copilăriei sale, deşi, între altele, ele erau mereu în centrul preocupărilor. Ba, sar putea spune tocmai din această pricină. Totuşi după un timp va mai face vizite scurte, pentru a vedea de mormintele părinţilor. Făcând o vizită în Verşeni, satul bunicilor al copilăriei sale este pus în faţa dezastrelor pe care timpul le-a provocat. Pomul umbros de odinioară s-a uscat, locuinţa dârzului rotar a devenit o biată colibă. Fapt care l-a determinat pe scriitor să facă vizite cât mai scurte pe aceste meleaguri. La 21 octombrie 1901 se căsătoreşte cu frumoasa Ecaterina Bîlu făcând nunta în satul bunicului dinspre mamă al soţiei sale Gheorghe Andruşca, într-o localitate de pe malul Siretului şi anume Liteni, sat ce mai târziu îl vom regăsi în opera sa. Multe din întâmplările vieţii l-au ajutat să se cunoască pe sine, una dintre ele a fost chemarea sub arme la 4 noiembrie 1901 în Iaşi, pentru a îmbrăca uniforma jandarmilor,, nu pentru multă vreme ‘’ după cum o spune chiar scriitorul într-una din scrisorile sale scrise către prietenul său Enric Furtună.

După cateva luni este lăsat la vatră, la 1 octombrie 1902, la 19 octombrie se naşte primului său copil Despina Iulia Sadoveanu (Lia). Proaspăt cap de familie este nevoit să renunţe la proiectul de a pleca la Bucureşti pentru a se ocupa de revista ,,Pagini alese,, totusi la 1 noiembrie 1903 pleacă de unul singur la Bucureşti aducându-şi familia mai târziu.

Întorcându-se mai târziu pe meleagurile natale îl regăsim ca scriitor consacrat, laureat al premiilor Academiei Romăne, devenind deja cunoscut în cercuri largi de cititori. De aici în colo regăsim la scriitor o adevarată libertate în ceea ce priveşte infuzarea lirismul în scrierile sale. Din acest moment scrisul lui Sadoveanu capătă sobrietatea firească, măreţia simbolică şi o prestanţă distinctivă. Este ales membru activ în Academia Română la 2 iunie 1921. Îl găsim ca o mare personalitate care conferea autoritate unei culturi şi literaturi, el s-a făcut afirmat pe toate planurile vieţii literare, dintre care reamintim şi cel al Teatrului Naţional din Iasi, 1 aprilie 1910, timp în care instituţia câştiga o mare demnitate.

Trebuie menţionată şi activitatea sa politica în 1946 ca preşedinte al Parlamentului României, în 1948 -1961 a fost vicepreşedinte al Marii Adunări Naţionale.

În anul 1949 este ales preşedinte al Uniunii Scriitorilor Români. Contribuţia marelui scriitor Sadoveanu a adus şi a lăsat urme majore prin operele sale pe altarul culturii naţionale cât şi universale Vicu Cojocaru


10

CONSTANŢA S-a ales toamna... Simt pâcla ceţii la doi paşi spre stânga, cerul impregnat cu frunze răstignite de aţa timpului şi scârţâitul roţilor de fier înşurubate într-un desiş grotesc de rugină pentru a măcina porcilor porumbul mucegăit de pe pardoseala hambarelor. Număr duminicile. Au trecut vreo şaptesprezece, toate rezemate de zidul împăturit ca o cocă pentru pizza în care eu, Generalul, Doctorul şi tanti Angela suntem ingredientele. Mi-ar fi mai uşor să trec peste toate dar a venit... Ce toamnă ! Înainte, pe vremea aceasta, culegeam piersici cât soarele asfinţitului din livada preotului. Constanţa, săgeata din inima mult prea păcătoasă a celui ce ne îndemna să nu preacurvim, în contrasens cu acele destinului îşi petrecea ziua în gara de cărămidă sfărâmicioasă, de proastă calitate pentru a le vinde. Seara număra bănuţii pe burta cu miros de busuioc a preotului după care, într-un ritual copiat din filmele cenzurate,îi gâdila corpul cu o pană moale, înmuiată în miere. Constanţa a fost o femeie frumoasă. Am iubit-o în descântecul meu ca pe o mărgică albastră într-un izvor al deşertăciunii. S-a topit în timp cu aripi de flutur în luna florilor de soc într-o zi când trenul iluziei s-a oprit în gară şi nu a mai plecat fără ea. De atunci Constanţa a rămas o amintire.

- Ce faci ? Cotrobăieşti prin raftul cu amintiri ? - Da, Generale, o caut pe Constanţa, femeia sâmbur de piersică... - Să o alinţi ?, mă întrebă puţin ironic. - Să o scot din minte. Dar pot când toamna are mirosul ei şi culoarea tivului

descusut de la rochia ce o purta ? De data aceasta am fost sincer. Îngrămădit de sincer în carapacea timpului, stors ca mustul din boaba de strugure înfierbântată şi înţepată de viespii, dulci, arţăgoase. Am rămas până târziu lângă fereastra ce dădea dincolo în stradă, numărându-mi duminicile rostogolite ca un zar, aşteptând numărul câştigător. Spre seară, la adăpostul întunericului, tovarăşul Lazăr a trimis după mine. Cobora de la „centru” odată pe lună şi semna cu măiestrie în hârtiile spitalului. Îşi lăsa maşina la poartă, o Volgă neagră din care de fiecare dată, aceaşi mână flutura cu graţie o batistă.

-Bă, tu şti prea bine cine-s şi ce vreau de la tine. Să mi te laşi că de nu te strâng de gât cu basmaua măti până nu mai şti de tine, să-ţi treacă de fumuri. -Fumuri ? Mă uit în sus şi fac pe prostul. Sau pe nebunul că doar sunt la nebuni. - Aerul de poet, prostu mătii. Ai uitat unde trăieşti ? Ai uitat de comunism ? De Tovarăşu ? - În lumea asta uiţi, tovarăşe Lazăr. Şi în definitiv, mai există şi un alt scop ? - Bă, taci şi ascultă... Eu întreb şi tu răspunzi. Ce-a fost măta ? - Nu ştiu. - Bă, îţ spun io... Curvă la CAP...


11

Şi târâtura îşi aruncă dosul palmei pe obrazul meu. Învineţit de furie mă întrebă din nou.

- Dar tu, bă, tu ce eşti ? - Eu ? ... Eu sunt o piersică. - Bine, bă, eşti o piersică. Scrie pe foaia asta să vadă şi şefu ce eşti...

Foaia e mare şi albă. Ce uşurare... Să scriu ? Dar ce să scriu? Ce mi-a spus Generalul. Că jucăm cărţi pe amintiri şi tanti Angela se abţine să nu plângă. Că dincolo de gard e rău şi aici e bine ? Scriu... Necenzurată cade toamna / cu pâclă cenuşie de coşmar / târându-mi taina pe hârtie / şi pasul hâtru de hoinar / Cu stropi de ploaie şi cu nori / această ţară... - Bă, dar tu ce mâzgăleşti acolo ? Se uită cu coada ochiului şi deveni brusc interesat. Smulse foaia şi după ce silabisi pronunţat fiecare cuvânt, mă scuipă. Apoi îşi aprinse o ţigară bulgărească şi deveni mai calm. - Pleacă de aici. Du-te în măta de nebun. Am intrat în Templu. M-am oprit la fereastră. Dincolo de zăbrele, de gardul înalt şi de amintiri Volga uriaşă se contopea cu întunericul. Lângă ea o femeie frumoasă aştepta. Mirosea a sâmbur de piersică lăsând de-această dată o pană înmuiată în timp. Adrian Gerhard 2003

Ancestrală M-am culcat pe pământul gol Şi mi-a spus cineva: Întinde-te pe pământ Şi te vei naşte oriunde! Te vei naşte pe dealuri, În livezi! Te vei naşte în ploi, În strigăt! Câteodată în beznă, De multe ori….te vei naşte în trudă, În plumb, Pe mătăsuri! Sub cireşi te vei naşte! Dar….nu mi-a spus nimeni Că mă voi naşte vinovat, Prin sămânţa pleoapelor

Întrebare Ce îmi vei cere în schimb Doamne, Că m-ai pus pe roata olarului Şi m-ai învelit cu humă din haina Ta? Ce să-ţi dau ? …..am întrebat Îţi împrumut ….ţărână Doamne! Pentru că l-ai luat pe Noe, pe Avram, Mi-ai luat bunicii, mi-ai luat tatăl, De parcă ţi s-ar fi terminat ţărâna… Parcă nu ai mai avut ţărână pentru alţii; I-ai luat pe ei, i-ai trimis în ţărână, De acolo ei iar ţărână, Faci lut, Îl pui pe roată, îi faci pe alţii, Dar…din piatră….din piatră…. De ce nu faci oameni, Doamne? Vicu Cojocaru


12

Remember George Bacovia Seara Linişte…… Nu se mişcă nimic. Foi galbene, uscate, Roşii, Că vor pica … Pe după case Stă soarele Spre apus. Linişte …. Nu se mişcă nimic. Culori vii Şi lungi, Înspre apus. Pe nesimţite, Încet, Au dispărut aureole… Noapte. De-aş fi artist De-aş fi artist Eu ţi-aş descri A tale mândre gesturi,- Din al meu dor Ar mai pieri Cînd te-aş ceti În versuri…. Ca pictor, Eu te-aş picta,- Mi-ai fi icoană-n viaţă; Din al meu dor Aş mai uita Când te-aş privi În faţă…. Ca muzicant, Eu ţi-aţ şopti Cu flaut, Sau cu strună,- Din al meu dor S-ar povesti De tine-ntotdeauna.

Doină Frunze se târăsc, Întristări pe vânt Prin copacii goi. Îmi imaginez…. Că umblam prin parc, Astă-vară noi. Chiuie pe vânt, În geam somnoros, Idealuri noi…. Arhaism O stea fugi Din firmament… Şi strop de foc, Incoerent, Cu dânsa S-au sfârşit. De ce-am văzut-o Singur eu, Şi să mă-ntreb A cărui este? -Ce-a fost A fost! Nici trebuia O lume Ce întârzia… Cosmin Cristina


13

Construcţia căii ferate cu cremalieră Caransebeş - Haţeg

Publicaţie editată sub egida Casei de Cultură Oţelu Roşu Asteptăm orice material scris sau editat in format electronic pentru a fi publicate în paginile revistei “Ecou de timp” Adresa redacţiei: Casa de Cultură Oţelu Roşu Str. 22 Decembrie 1989. Nr. 1. Loc. Oţelu Roşu. Jud. Caraş Severin. Tel 0255 531599. Cod poştal: 325700. E-mail: [email protected] Site web: www.casadeculturaotelurosu.ro


14

ECOU DE TIMP Nr. 6

Documents

Transcript of ECOU DE TIMP Nr. 6