Economie II Macroeconomie (1)

Capitolul 10

PIAŢA MUNCII Planul temei

10.1. Piaţa muncii; conţinut şi particularităţi Caseta 10. Segmentarea pieţei muncii

10.2. Cererea de muncă Factorii cererii de muncă Figura 10.1 Curba cererii de muncă a firmei

10.3. Oferta de muncă Figura 10.2 Curba atipică a forţei de muncă.

10.4. Formarea salariului pe piaţa muncii Figura 10.3 Echilibrul pieţei muncii Figura 10.4 Monopolul sindicatului pe piaţa muncii Figura 10.5 Monopsonul pe piaţa muncii Caseta 10.2 Salariul minim garantat Figura 10.7 Monopolul bilateral pe piaţa muncii

Obiectivele temei

• Definirea principalelor concepte utilizate în analiza pieţei muncii; • Explicarea conţinutului pieţei muncii şi înţelegerea mecanismului specific

de funcţionare a acesteia în cadrul sistemului de pieţe din economie; • Caracterizarea cererii şi ofertei de muncă şi identificarea factorilor care

influenţează elasticitatea şi modificarea celor două forţe ale pieţei muncii; • Prezentarea principalelor modele de analiză a proceselor de formare a

salariului pe piaţa muncii în funcţie de tipologia acesteia: piaţa competitivă, monopolul, monopsonul şi monopolul bilateral.

În acest capitol continuăm analiza începută în capitolul precedent privind remunerarea factorilor de producţie ocupându-ne în mod special de piaţa muncii, prin mecanismele căreia se formează cea mai importantă formă de venit din economie. Funcţionarea echilibrată şi efectivă a pieţei muncii, astfel încât să asigure folosirea cât mai deplină a forţei de muncă şi să asigure venituri permanente principalei categorii a populaţiei active, joacă un rol esenţial în asigurarea bunăstării sociale, a creşterii şi stabilităţii economice. Prima parte a capitolului este consacrată analizei caracteristicilor şi locului pieţei muncii în cadrul sistemului de pieţe din economie. În continuare vom studia cererea şi oferta de muncă, iar în final vom vedea cum interacţionează cele două forţe ale acestei pieţe pentru a determina preţul muncii. Formarea salariului este analizată mai întâi în cadrul modelului teoretic al pieţei cu concurenţă perfectă, după care vom extinde analiza pentru cazurile unor structuri ale pieţei muncii cu concurenţă imperfectă, în cadrul cărora purtătorul cererii si ofertei de muncă deţin o putere de piaţă care le permit să-şi exercite influenţa asupra nivelului şi dinamicii salariului.

10.1 Piaţa muncii. Conţinut, rol şi particularităţi În orice condiţii de timp şi de spaţiu, activitatea economică implică în mod necesar munca ca factor activ şi determinant al producţiei şi beneficiar al rezultatelor ei. În condiţiile economiei de piaţă, serviciile factorului muncă sunt furnizate producţiei, ca şi în cazul celorlalţi factori de producţie, prin intermediul tranzacţiilor de piaţă. Piaţa muncii s-a format şi funcţionează în corelaţie cu rolul şi caracteristicile muncii ca factor de producţie şi cu exigenţele generale ale teoriilor pieţei şi preţurilor. Ca piaţă derivată, ea primeşte influenţele celorlalte pieţe şi generează, la rândul său, efecte ce se regăsesc in toate celelalte structuri ale sistemului economiei de piaţă. Piaţa muncii sau piaţa forţei de muncă reprezintă spaţiul în care se întâlnesc şi se negociază în mod liber cererea de muncă de către cei ce au nevoie de ea (firmele) şi oferta de muncă, reprezentată de posesorii factorului muncă. Prin procesele specifice tranzacţiilor ce au loc pe această piaţă, în primul rând prin procesul formării salariului ca preţ al serviciului factorului muncă, se asigură echilibrarea cererii şi ofertei de muncă. Piaţa muncii se află în strânsă legătură cu celelalte pieţe ale factorilor de producţie, precum şi cu pieţele produselor (bunurilor materiale şi serviciilor). Astfel, creşterea preţurilor la bunurile de consum va afecta negocierile cu privire la salarizare, după cum modificarea preţurilor factorilor de producţie va influenţa

cererea şi oferta pe piaţa produselor. Intercondiţionarea fluxurilor reale (de factori şi de produse) şi monetare (de venituri şi de cheltuieli) rezultate din tranzacţiile ce au loc pe toate aceste pieţe decurge din unitatea circuitului economic. În ansamblul fluxului circular al activităţii economice, rolul pieţei muncii se realizează în principal prin următoarele funcţii:

• alocarea eficientă a resurselor de muncă pe sectoare, ramuri, unităţi economice şi teritoriale în concordanţă cu volumul şi structura cererii de muncă, determinată la rândul său din cererea de bunuri economice;

• formarea salariului prin confruntarea cererii cu oferta de muncă, ca preţ sau venit ce remunerează serviciul factorului muncă.;

• sursă de informaţii pentru procesul de orientare şi formare profesională, precum şi mijloc de control prin informaţiile pe care le furnizează în legătură cu disfuncţionalităţile şi dezechilibrele ce apar în economie;

• prin organisme special instituţionalizate, piaţa muncii îndeplineşte şi funcţia de protecţie socială a populaţiei active defavorizate de situaţiile conjuncturale din economie

Tranzacţiile ce au loc pe piaţa muncii privesc o marfă de un fel deosebit, care imprimă acestei pieţe caracteristici ce se reflectă în modul specific de funcţionare şi care o deosebesc de toate celelalte tipuri de piaţă. În consecinţă, piaţa muncii prezintă o serie de particularităţi ce trebuie luate în considerare atunci când analizăm mecanismele şi implicaţiile economice şi sociale ale funcţionării acestei pieţe.

În primul rând, piaţa muncii se caracterizează printr-un nivel ridicat de rigiditate, date fiind complexitatea laturilor economico-sociale ce se întrepătrund şi a gradului lor de sensibilitate asupra echilibrului economic şi social. Factorul uman care animă această piaţă şi implicaţiile pe care modul său de funcţionare îl exercită asupra tuturor domeniilor de manifestare ale vieţii unei naţiuni (economic, social, politic) pune deci, în alţi termeni problema echilibrului pe această piaţă. Piaţa muncii este nu numai un cadru specific în care se confruntă oferta cu cererea de muncă şi se ajustează cantităţile oferite cu cele solicitate la nivelul salariului; ea este în acelaşi timp şi cadru de manifestare a proceselor de formare şi recrutare a forţei de muncă, ale angajării, utilizării si remunerării muncii, ale concedierii şi protecţiei sociale, precum şi raporturile de cooperare şi relaţiile conflictuale. Or, în acest cadru – arată economistul francez Lionel Stoleru –„nici un ecart nu se poate tolera, deoarece nu se glumeşte cu ocuparea forţei de muncă; nici o civilizaţie nu ar suporta ca o parte a membrilor ei să găsească o muncă regulată şi un venit normal în timp ce o altă parte este condamnată la sărăcie pentru că nu i se oferă posibilitatea de a câştiga un salariu; aceasta este nu numai o problemă de echilibru economic ci şi una de

justiţie socială, de echilibru social şi politic”(L’echilibre et le croissance economique, Paris, Ed. Dunod, 1969, p. 106.) În al doilea rând, datorită complexităţii şi implicaţiilor proceselor menţionate, piaţa muncii este mai riguros reglementată în raport cu celelalte pieţe. Tranzacţiile care au loc pe această piaţă se realizează în condiţiile unui cadru instituţional dinainte acceptat de toţi participanţii, a unor instituţii şi legi care reglementează raporturile de muncă, problemele ocupării, salarizării şi protecţiei sociale. De asemenea, pe piaţa muncii se întâlnesc şi negociază nu numai cei care furnizează şi respectiv, achiziţionează serviciile factorului muncă (salariaţi şi întreprinzători) ci şi organizaţiile patronale şi cele sindicale ca reprezentanţi ai lor, precum şi statul prin politicile sale de ocupare şi de protecţie socială. În al treilea rând, pe ansamblul economiei, piaţa muncii are o structură eterogenă, cuprinzând numeroase segmente delimitate pe genuri de activitate sau utilizări ale forţei de muncă, pe profesii au ocupaţii, pe zone economice sau arii geografice, pe sexe, vârste, rasă, etc. Segmentarea pieţei muncii este o caracteristică semnificativă a funcţionării acestei pieţe, avută în vedere mai ales atunci când sunt analizate procesele de formare a salariului. Astfel, teoria segmentării pieţei muncii în grupuri neconcurente reprezintă una din principalele explicaţii ale diferenţierii salariilor între grupurile respective (vezi Caseta 10.1).

Caseta 10.1 Segmentarea pieţei muncii Împărţirea pieţei muncii într-un număr mare de segmente sau grupuri neconcurente între ele (competiţia are loc numai în interiorul grupului) este rezultatul adâncirii considerabile a diviziunii muncii în economia modernă şi implicit a faptului că majoritatea ocupaţiilor solicită forţa de muncă calificată şi înalt calificată pentru a putea fi preferate competitiv. Aceasta presupune investiţii substanţiale în educaţie şi instruire, precum şi timpul necesar pentru a dobândi calificările cerute de locurile de muncă din economie. Posesorii profesiunilor dobândite îşi oferă serviciile muncii lor pe segmente ale pieţei muncii separate de bariere practic insurmontabile pe termen scurt. „Din momentul în care se specializează într-un anumit domeniu, oamenii devin parte a unui segment al pieţei muncii. Prin urmare, ei intră sub influenţa cererii şi ofertei de muncă din domeniul respectiv şi vor constata că veniturile pe care le vor obţine din muncă vor creşte şi vor scădea în funcţie de situaţia din acel domeniu. Datorită acestei segmentări salariile unei categorii profesionale pot fi extrem de diferite faţă de salariile altor categorii profesionale. În plus, teoria grupurilor neconcurente ne ajută să înţelegem discriminările care se practică pe piaţa muncii (...), în mare parte rezultatul împărţirii muncitorilor în grupuri neconcurente după sex, rasă, sau origine etnică, din cauza obiceiurilor, a legii sau a prejudecăţilor” (Paul Samuelson, W. Nordhaus, Economie Politică, op.cit., p.279).

Piaţa muncii poate fi segmentată şi după alte criterii. Astfel, segmentarea pieţei muncii în funcţie de parametrii de performanţă determină împărţirea acesteia în: piaţa principală a muncii, caracterizată prin niveluri ridicate de salarizare, stabilitate şi siguranţă a locului de muncă, şi piaţa secundară a muncii, caracterizată prin parametrii specifici periferiei activităţii economiei. În cadrul celei din urmă poate fi inclus şi acel segment al pieţei muncii ce ţine de aşa numita economie subterană, cu locuri de muncă nesigure, prost remunerate şi mai ales fără contracte de muncă încheiate cu angajatorii.

În al patrulea rând, ca un rezumat al celor arătate mai înainte, piaţa

muncii este în mai mare măsură, faţă de celelalte pieţe, o structură de piaţă cu concurenţă imperfectă; sindicatele, uniunile şi federaţiile acestora pot fi asimilate oligopolurilor sau monopolului, iar patronatele oligopolului sau monopolului. În acest cadru, mărimea şi evoluţia salariului nu rezultă doar din acţiunea conjugată a forţelor pieţei, iar dinamica raportului cerere-ofertă şi a preţului muncii nu reprezintă unicul mecanism de reglare a proceselor de ocupare şi utilizare a resurselor de muncă. 10.2. Cererea de muncă Activităţile existente şi cele care se iniţiază în economie generează nevoia de muncă, care reprezintă volumul total de muncă necesar în perioada respectivă pe ansamblul economiei. Nevoia de muncă este condiţionată de o serie de factori cum sunt: volumul şi structura activităţilor economice, nivelul productivităţii muncii, formele de ocupare a forţei de muncă şi regimul ocupări, etc. În timp, evoluţia nevoii de muncă depinde în principal de ritmul creşterii economice, dinamica productivităţii muncii, de posibilitatea şi eficienţa înlocuirii muncii prin alţi factori de producţie. Nevoia de muncă nu se manifestă însă, în întregime ca cerere pe piaţa muncii. Ca şi în cazul altor bunuri sau servicii, nevoia sau trebuinţa în sine pentru ele nu se identifică cu ceea ce economiştii numesc cerere de muncă. Condiţia esenţială pentru ca nevoia de muncă să reprezinte cererea de muncă este constituirea ei după regulile pieţei, salarizarea acesteia. Cererea de muncă reprezintă nevoia de muncă salariată sau cantitatea de servicii ale factorului muncă care este dorită şi poate fi achiziţionată la un anumit preţ de către cei care au nevoie de aceste servicii într-o anumită perioadă de timp determinată. Aşadar, şi în cazul pieţei muncii, cererea poate fi determinată ca o relaţie între cele două variabile: cantitatea de muncă cerută şi preţul sau salariul la care poate fi achiziţionată.

În ultimă instanţă, cererea de muncă se exprimă în numărul locurilor de muncă create în toate sectoarele şi ramurile economiei. Ea se manifestă efectiv la nivelul angajatorilor (firmele de toate felurile) care au nevoie şi solicită serviciile factorului muncă şi care apar, pe piaţa muncii, ca ofertanţi de locuri de muncă. Din cele arătate, rezultă că cererea de muncă poate fi abordată atât la nivelul firmei cât şi la nivelul pieţei. Cererea de muncă a pieţei rezultă din însumarea cererii de muncă a firmelor participante, după cum curba cererii de muncă a pieţei poate fi dedusă din curbele individuale ale cererii de muncă. În consecinţă, în acest paragraf vom aborda în principal cererea de muncă a firmei. În partea finală a capitolului, unde analizam procesele de formare a salariului pe diferitele tipuri de pieţe, se înţelege că vom opera cu acest concept la nivelul pieţelor respective. Cererea de muncă este o cerere derivată: ea derivă din cererea pentru bunurile la a căror producere participă munca în combinaţie cu ceilalţi factori de producţie. Angajatorii achiziţionează serviciile factorului muncă în funcţie de contribuţia pe care acest factor o aduce la venitul firmei. Ei solicită şi angajează forţa de muncă când venitul suplimentar pe care îl implică decizia de angajare, adică aplică regula cunoscută care constituie condiţia de maximizare a profitului firmei atunci când aceasta ajustează cantităţile utilizate dintr-un factor variabil: Venit marginal = Cost marginal. Venitul marginal al factorului muncă (VmgL) reprezintă producţia suplimentară obţinută prin creşterea cu o unitate a volumului de muncă (un lucrător, o zi de muncă sau o oră de muncă) exprimată în bani, adică valoarea producţiei marginale a muncii, care este produsul dintre producţia fizică marginală sau productivitatea marginală a muncii (Q’L) şi preţul unitar al bunului (P), respectiv Q’L*P. Costul marginal al factorului muncă (CmgL) reprezintă costul unei unităţi suplimentare de muncă, fiind egal cu preţul acesteia sau salariul plătit (S). Aşadar, cunoscând nivelul salariului pe piaţa muncii, firma poate determina numărul de lucrători pe care îi poate angaja în condiţiile maximizării profitului: VmgL = CmgL = S. Pentru uşurarea înţelegerii modului de determinare a cererii de muncă a firmei vom face apel la un exemplu ipotetic. Presupunem o firmă care acţionează pe o piaţă cu o concurenţă perfectă. Ea poate angaja oricâţi lucrători doreşte şi are nevoie pentru un salariu de 120 000 lei ziua de muncă. De asemenea, firma produce un singur produs pe care îl vinde la preţul pieţei de 2 000 lei bucata. Dependenţa dintre volumul producţiei şi numărul de lucrători, precum şi celelalte corelaţii sunt prezentate în Tabelul 10.1.

Tabelul 10.1 Determinarea cererii de muncă a firmei

Număr de

lucrători

Producţia fizică totală

Producţia fizică

marginală

Valoarea producţiei

fizice marginale

Costul marginal al muncii

Venitul total

(L) (Q) (Q’L) (Q’L*p) (CmgL sau S) (Q*p) 1 30 - - 120 000 60 000 2 70 40 80 000 120 000 140 000 3 140 70 140 000 120 000 280 000 4 220 80 160 000 120 000 440 000 5 310 90 180 000 120 000 620 000 6 390 80 160 000 120 000 780 000 7 460 70 140 000 120 000 920 000 8 520 60 120 000 120 000 1 040 000 9 570 50 100 000 120 000 1 140 000 10 610 40 80 000 120 000 1 220 000 11 640 30 60 000 120 000 1 280 000 12 660 20 40 000 120 000 1 320 000

După cum rezultă din tabel, venitul marginal sau valoarea producţiei

marginale a muncii creşte la început, atingând un nivel maxim (180 000) după care începe să scadă. Această evoluţie a VmgL îşi are cauza în acţiunea legii randamentelor descrescânde, potrivit căreia productivitatea marginală a muncii scade pe măsură ce într-o activitate se foloseşte o cantitate tot mai mare de muncă, ceilalţi factori de producţie rămânând constanţi. Dar atâta timp cât venitul marginal este mai mare decât costul marginal al factorului muncă firma poate angaja forţă de muncă suplimentară până când suma de bani pe care trebuie să o plătească ultimului lucrător angajat echivalează venitul pe care ea îl obţine în urma angajării lui. În exemplul nostru ipotetic, cererea de muncă a firmei este de 8 lucrători unde salariul sau costul marginal al factorului muncă, rămas constant la 120 000 lei, este egal cu venitul marginal al acestui factor. De fapt, curba descrescătoare a valorii producţiei marginale a muncii sau a venitului marginal al acestui factor este curba cererii de muncă a firmei. Ca oricare curbă normală a cererii, curba cererii de muncă are panta negativă, evidenţiând relaţia inversă între cantitatea de muncă cerută de firmă şi nivelul salariului plătit.

Reprezentată grafic în Figura 10.1, curba cererii de muncă ne arată ce

cantitate de servicii ale factorului muncă poate fi achiziţionată de firmă în funcţie de nivelul salariului. Acţionând pe o piaţă cu concurenţă perfectă, firma nu poate controla nivelul salariului pe piaţa muncii. Ea poate în schimb ajusta cantitatea de muncă în raport de evoluţia venitului marginal,. angajând lucrători până la punctul în care curba VmgL intersectează linia salariului. Semnificaţia punctului de echilibru (E) constă în faptul că la acest nivel al cererii de muncă se realizează condiţia maximizării profitului (VmgL = CmgL). Suprafaţa de deasupra punctului de echilibru, unde VmgL > CmgL, arată că la niveluri mai ridicate ale salariului cantitatea de muncă cerută este mai mică, iar suprafaţa de sub punctul de echilibru, unde VmgL < CmgL indică faptul că pot fi angajaţi un număr mai mare de lucrători, dar numai la niveluri mai scăzute ale salariului.

Prin urmare, dacă celelalte condiţii rămân neschimbate (caeteris paribus), cantitatea de muncă cerută de firme se va reduce pe măsură ce preţul (salariul) care trebuie plătit pentru a o achiziţiona creşte, şi invers, va fi cerută o cantitate mai mare de muncă dacă salariul se reduce. Modificarea în sens invers a cantităţii de muncă cerută la variaţia preţului pune în evidenţă elasticitatea cererii de muncă; ea exprimă gradul de sensibilitate a cantităţii cerute din factorul muncă la o schimbare a preţului său.

S

30 000

L

90 000

60 000

150 000

120 000

180 000

2

4

6

8

10

12

0

VmgL = CmgL

VmgL > CmgL

VmgL < CmgL

CL

Figura 10.1 Curba cererii de muncă a firmei

Elasticitatea cererii de muncă este determinată de patru influenţe majore, cunoscute şi sub denumirea de principiile cererii derivate de muncă. Ele sunt în linii generale cele formulate de marele economist britanic Alfred Marshall în „Principles of economies” şi constau în următoarele:

• întrucât cererea de muncă este derivată din cererea pentru produsul obţinut ea depinde de natura acesteia. Astfel, cu cât cererea pentru bunul la a cărui producere contribuie factorul muncă este mai elastică, cu atât cererea de muncă este mai elastică; • ponderea costului cu factorul muncă (salariul) în costul total al produsului. Dacă ponderea salariului este redusă, modificarea preţului muncii (nivelului salariului) va afecta în mică măsură costul total al produsului, elasticitatea cererii de muncă fiind scăzută, şi invers; • substituţia muncii cu alţi factori de producţie, în principiu cu factorul capital. Cu cât există posibilităţi mai mari de substituire a muncii prin capital (maşini, echipamente de producţie, etc.), cu atât cererea de muncă este mai elastică. • productivitatea marginală descrescândă a muncii, care determină panta negativă a VmgL, respectiv a cererii de muncă a firmei. Cu cât productivitatea marginală a muncii se reduce mai repede o dată cu creşterea utilizării acestui factor, cu atât elasticitatea cererii de muncă a firmei este mai scăzută, şi invers. Cunoaşterea elasticităţii cererii de muncă, are importanţă pentru deciziile

firmelor privind angajarea şi remunerarea muncii. În condiţiile unei cereri elastice, o creştere a salariilor poate determina o reducere a ocupării prin efectul de contracţie al cererii de muncă. În aceste condiţii, este mai dificil pentru posesorii forţei de muncă de a obţine creşterea salariului şi a-şi asigura şi locurile de muncă. Cererea de muncă a pieţei reprezintă cantitatea de muncă cerută de către toţi cei care fac angajări pe piaţa respectivă, pentru o anumită perioadă de timp şi la un nivel dat al salariilor. În general, cererea de muncă a pieţei este mai puţin elastică decât cererea de muncă a firmei, mai ales atunci când reacţia preţului de piaţă al produsului este permisă ca urmare a modificării cantităţii de muncă utilizată. Într-o perioadă de timp, cererea firmelor pentru servicii ale factorului muncă poate să crească sau poate să se reducă în funcţie de evoluţia mai multor împrejurări. În această situaţie se modifică curba cererii de muncă în grafic (deplasarea ei spre dreapta sau spre stânga), ceea ce semnifică faptul că la un anumit nivel al salariilor pe piaţa muncii, cantitatea de muncă cerută, creşte sau scade. Principalii factori care determină modificarea cererii de muncă sunt: modificarea cererii pentru bunul produs; modificarea preţului produsului rezultat

din utilizarea factorului muncă; evoluţia productivităţii muncii; modificarea preţului factorului de producţie (capitalului) care poate substitui munca; anticipările angajatorilor (firmelor) în legătură cu mersul afacerilor întreprinse, etc. Modificarea cererii pentru produsul la care participă forţa de muncă determină modificări şi în cererea derivată pentru serviciile acestui factor de producţie: creşterea cantităţii cerute din produsul respectiv va determina o creştere a cererii de muncă (firmele fac angajări) iar scăderea cererii pe piaţa produsului duce la reducerea cererii de muncă din partea firmelor (acestea procedează la concedieri). Modificarea preţului bunului-produs va afecta de asemenea, cererea de muncă, întrucât determină modificarea curbei venitului marginal al factorului muncă, care am văzut că reprezintă curba cererii de muncă a firmei. Astfel, în exemplul luat mai înainte, dacă preţul produsului creşte de la 2 000 lei la 3 000 lei, curba VmgL se va deplasa la dreapta, determinând angajarea a 10 lucrători. Invers, dacă preţul produsului scade de la 2 000 la 1 500 lei, curba cererii de muncă se deplasează la stânga, permiţând angajarea a numai 6 lucrători la nivelul salariului pe piaţa muncii de 120 000 lei, care presupunem că rămâne nemodificat (pentru a vedea dacă aţi înţeles, reprezentaţi grafic exemplul ipotetic menţionat). Evoluţia productivităţii muncii determină modificarea cererii de muncă, întrucât afectează curba producţiei fizice marginale şi implicit a venitului marginal al acestui factor de producţie. Astfel, creşterea productivităţii muncii duce la deplasarea curbei VmgL spre dreapta şi deci a creşterii cererii firmelor pentru serviciile factorului muncă. În situaţia reducerii productivităţii muncii sensul mişcării curbei cererii de muncă este invers, ceea ce înseamnă că firmele nu pot păstra nivelul salariului fără reducerea numărului locurilor de muncă. Modificarea preţului factorului de producţie care poate substitui munca. Astfel, în situaţia în care munca poate fi substituită prin capital, între modificarea preţului capitalului şi evoluţia cererii de muncă există o relaţie pozitivă: creşterea preţului capitalului duce la creşterea cererii de muncă şi invers, scăderea preţului capitalului conduce la reducerea cererii pentru factorul muncă.

10.3 Oferta de muncă Satisfacerea cererii de muncă se realizează pe seama ofertei de muncă. Ea are la bază acea parte a populaţiei aptă de muncă care ocupă sau solicită un loc de muncă salarizat.

Oferta de muncă reprezintă cantitatea de muncă ce poate fi efectuată de populaţia aptă de muncă într-o perioadă de timp determinată şi care se delimitează pe baza criteriului de salarizare. Persoanele care nu îndeplinesc acest criteriu nu se includ în oferta de muncă, cum sunt femeile ocupate cu activităţile casnice, elevii şi studenţii, militarii în termen, şi toţi cei care desfăşoară activităţi pe cont propriu (nesalarizate) sau care nu doresc să-şi ofere serviciile lor pe piaţa muncii întrucât dispun de alte surse de venit. În orice economie, la un moment dat, oferta totală de muncă este o mărime determinată; la acest nivel al pieţei de muncă, ea este dată de numărul persoanelor care ocupă sau solicită un loc de muncă salarizat (angajaţii şi cei care caută de lucru). În timp oferta totală de muncă se poate modifica, ca efect al acţiunii, directe sau indirecte, a numeroase influenţe economice şi de altă natură. În context, atunci când analizăm modificarea ofertei de muncă şi elasticitatea acesteia (extinderea sau contracţia ei la variaţia muncii) trebuie să luăm în considerare anumite particularităţi ale ofertei de muncă. Ele privesc următoarele aspecte mai importante:

• formarea ofertei de muncă este supusă nu numai regulilor pieţei, ci şi factorilor demografici, în primul rând a acelora care determină mărimea populaţiei, structura acesteia pe categorii de vârstă, sex, etc;

• perioada relativ mare de timp necesară pentru a varia oferta de muncă calificată. Aceasta se formează în decursul unei perioade relativ îndelungate, până când noile generaţii ating vârsta la care se pot angaja şi dobândesc instruirea corespunzătoare;

• insepararea posesorului forţei de muncă de serviciile muncii sale, ceea ce face ca oferta de muncă să fie într-un fel unică în ansamblul factorilor de producţie. Faptul că oferta serviciilor de muncă necesită prezenţa în timp şi în spaţiu, a persoanei care le oferă, determină un loc aparte considerentelor nonmonetare care influenţează deciziile referitoare la oferta de muncă;

• absenţa în economie a unei „burse a capitalului uman”, ceea ce face ca formarea forţei de muncă să nu fie analoagă cu formarea capitalului fizic. Pe de altă parte, decizia de a investi în educaţie şi instruire nu este numai o funcţie a unor câştiguri viitoare; noile generaţii nu sunt instruite pur şi simplu pentru a-şi vinde forţa de muncă, căci, cum spune profesorul american Paul Samuelson, „omul este mult mai mult decât o marfă”. Aceasta pune din nou în evidenţă faptul că oferta de muncă nu se formează în exclusivitate pe considerente economice, precum şi legăturile complexe între procesul dezvoltării economice şi cel al educaţiei şi instruirii.

Cu toate aceste aspecte particulare, oferta de muncă are la bază în principal motivaţii de natură economică. În general, oferta totală de muncă, depinde de două variabile: mărimea populaţiei şi rata de participare la forţa de muncă salariată. Dacă oferta de muncă se modifică gradual şi numai pe o perioadă mare de timp ca efect al modificării ratei de creştere a populaţiei, în schimb, ea poate creşte repede şi semnificativ când un boom economic sau o situaţie favorabilă în mediul afacerilor aduce în rândurile forţei de muncă salariate o parte importantă a populaţiei apte de muncă. În plus, forţa de muncă salariată se mişcă continuu între sectoare de activităţi, ocupaţii, arii geografice sau zone economice, ca răspuns la semnalele date de nivelul salariilor şi de oportunităţile de angajare.

Oferta de muncă într-o economie reflectă, aşadar, ansamblul deciziilor alternative privind cantitatea de servicii pe care posesorii factorului muncă sunt dispuşi să le furnizeze în funcţie de nivelul salariului, care reprezintă preţul muncii. În consecinţă, funcţia sau curba ofertei de muncă evidenţiază relaţia între preţul muncii (salariul) şi cantitatea de muncă oferită. O curbă normală a ofertei de muncă are panta pozitivă, ceea ce arată că cele două variabile sunt corelate pozitiv: o creştere a nivelului salariului este însoţită de extinderea ofertei de muncă, iar o reducere salariului de contracţia ofertei de muncă. Proporţia în care cantitatea de muncă oferită se modifică la variaţia preţului, respectiv elasticitatea ofertei de muncă, depinde de mai multe împrejurări, în funcţie de nivelul la care aceasta este abordată. Astfel, oferta de muncă poate fi abordată la nivel individual (al posesorului forţei de muncă) şi la nivelul diferitelor segmente ale pieţei muncii, pe care le-am mai menţionat. Vom începe analiza cu nivelul de bază, al ofertei individuale, unde curba ofertei de muncă capătă o formă particulară, cunoscută sub denumirea de curba atipică a forţei de muncă. Studiul ofertei individuale de muncă necesită apelul la teoria consumatorului. Acesta, dispunând de un buget de timp limitat, face alegeri pe o curbă de indiferenţă între timpul liber şi timpul de muncă. Creşterea venitului determinată de sporirea numărului de ore lucrate măreşte cantitatea de bunuri ce se pot achiziţiona de pe piaţă, dar reduce timpul liber. Dimpotrivă, dacă creşte timpul liber se renunţă la o cantitate de bunuri de consum. Costul de oportunitate al timpului liber îl reprezintă, astfel, sacrificiul consumului de bunuri . Cum va influenţa modificarea nivelului salariului comportamentul consumatorului, respectiv deciziile acestuia referitor la oferta sa de muncă? O creştere a salariului orar implică o modificare a preţului relativ al bunurilor de consum şi al timpului liber. Bunurile devin mai „ieftine” comparativ cu timpul liber, întrucât fiecare oră lucrată asigură cumpărarea mai multor bunuri decât

înainte. În schimb, timpul liber devine mai scump, întrucât fiecare oră de timp liber înseamnă sacrificarea unei cantităţi mai mari de bunuri de consum. Această schimbare a preţurilor relative a celor două categorii de bunuri (bunuri de consum şi timp liber) ca rezultat al modificării nivelului salariului determină atât un efect de venit cât şi un efect de substituire, fenomen cunoscut de la teoria consumatorului (Capitolul 5). Efectul de substituire face ca posesorul forţei de muncă să achiziţioneze mai mult din bunurile de consum, care au devenit relativ mai ieftine, şi mai puţin din timpul liber, care a devenit relativ mai scump; pe scurt, el substituie timpul liber cu bunuri de consum. Efectul de venit determină pe posesorul forţei de muncă să consume mai multe bunuri dar şi mai mult timp liber. Creşterea venitului datorită măririi salariului orar face posibil pentru consumator să dobândească mai multe bunuri şi mai mult timp liber; de exemplu, dacă salariul orar creşte cu 20%, iar consumatorul lucrează cu 10% mai puţine ore pe săptămână, acesta va putea achiziţiona mai multe bunuri şi va avea şi mai mult timp liber. Constatăm că efectul de venit şi efectul de substituire acţionează în acelaşi sens în cazul consumului de bunuri, dar cele două efecte acţionează în direcţii opuse în cazul timpului liber. Ca urmare, o creştere a nivelului salariului conduce la mai puţin timp liber (la mai multe ore lucrate) când efectul de substituire este forţa dominantă, şi la mai mult timp liber (la mai puţine ore lucrate) atunci când efectul de venit este forţa dominantă.

În graficul din Figura 10.2 este reprezentată curba atipică a ofertei individuale de muncă, care are atât pantă pozitivă cât şi pantă negativă. Se observă că la început, la niveluri joase ale salariului, efectul de substituire este preponderent (Efectul de substituire > Efectul de venit) şi curba ofertei individuale este în acest caz pozitiv înclinată. Când efectul de venit este mai mare decât efectul de substituire (Efectul de venit > Efectul de substituire), are loc

S

L, [număr de ore]

0

Efect de substituţie < Efect de venit

Figura 10.2 Curba atipică a ofertei de muncă

Efect de substituţie = Efect de venit

Efect de substituţie> Efect de venit

reducerea cantităţii de muncă oferită odată cu creşterea salariului, panta curbei devenind negativă.

De regulă, preponderenţa efectului de venit succede celui de substituire. Dacă cele două efecte se compensează reciproc (Efectul de venit = Efectul de substituire) atunci curba ofertei individuale de muncă devine verticală sau perfect inelastică. Dacă oferta individuală de muncă are o curbă atipică de genul celei reprezentate în Figura 10.2, oferta de muncă a pieţei (pentru o anumită ocupaţie, industrie sau sector de activitate, zonă economică, etc.), prezintă de regulă o curbă normală, care are pantă pozitivă pe tot intervalul. Principala explicaţie constă în faptul că un nivel mai ridicat al salariului pentru oricare din aceste pieţe este de natură să atragă pe piaţa respectivă forţa de muncă suplimentară din populaţia neocupată sau din celelalte domenii de activitate. Aşadar, chiar dacă admitem că oferta totală de muncă e perfect inelastică pe diferite segmente ale pieţei muncii, oferta prezintă diferite grade de elasticitate în funcţie de variaţia salariului ca preţ al muncii. Gradul de elasticitate a ofertei de muncă depinde în principal de mobilitatea resursei de muncă, ca factor de producţie. O resursă de muncă ce trece relativ uşor de la o utilizare la alta ca răspuns la schimbări ale salariului pe piaţa muncii se caracterizează printr-o ofertă de muncă elastică. Dimpotrivă, dacă mobilitatea ocupaţională este redusă sau imposibilă (cazul segmentelor sau grupurilor neconcurente), atunci oferta de muncă pe pieţele respective este inelastică. De multe ori oferta de muncă poate fi inelastică pe termen scurt şi elastică pe termen lung. Rezultă astfel, că un factor esenţial al elasticităţii ofertei de muncă este timpul, iar un rol important în realizarea mobilităţii forţei de muncă revine sistemului de educaţie şi formare profesională. În concluzie, oferta de muncă pentru o anumită piaţă a muncii este mai elastică decât oferta de muncă pe întreaga economie, deoarece angajatorii pot atrage forţă de muncă suplimentară de la alte utilizări. Elasticitatea ofertei în cadrul diferitelor structuri ale pieţei muncii depinde de mobilitatea forţei de muncă, ce tinde să fie cu atât mai mare cu cât are mai mult timp ca reacţia să aibă loc ca răspuns la semnalele furnizate de modificările privind oportunităţile de angajare şi nivelul salariilor. 10.4 Formarea salariului pe piaţa muncii Determinarea mărimii salariului constituie una dintre cele mai importante probleme care preocupă teoria şi practica economică referitoare la piaţa muncii. Modul de rezolvare a acestei probleme interesează în cel mai înalt grad atât pe salariaţi cât şi pe angajatori, precum şi societatea în ansamblu.

În plan teoretic, după cum am văzut în capitolul precedent, de-a lungul timpului au fost elaborate mai multe concepţii cu privire la natura şi mărimea salariului. În economia de piaţă, formarea şi evoluţia salariului nu poate fi analizată în afara mecanismului pieţei muncii. Procesele care au loc în cadrul acestei pieţe determină cererea şi oferta de muncă şi implicit nivelul salariilor. Desigur, mărimea şi dinamica salariului nu este determinată exclusiv de raportul dintre cererea şi oferta de muncă. Aşa cum a rezultat din analiza făcută pieţei muncii, aceasta este o piaţă imperfectă, caracterizată în plus şi prin numeroase aspecte particulare ale manifestării cererii şi ofertei de muncă. Ca urmare, modelele de analiză a formării salariului pe piaţa muncii au evoluat în timp, sensul acestei evoluţii fiind o mai mare apropiere de realităţile economiei contemporane. În acest cadru, analiza formării salariului pe piaţa muncii pleacă de la modelul teoretic al pieţei cu concurenţă perfectă spre cele ale concurenţei imperfecte, incluzând aici situaţiile cele mai relevante, întâlnite pe piaţa muncii: monopolul, monopsonul şi monopolul bilateral (monopol-monopson). Aceasta este şi ordinea analizei noastre dedicate formării salariului pe piaţa muncii. Piaţa muncii cu concurenţă perfectă implică, ca şi în cazul pieţei produselor, existenţa aceloraşi premize şi caracteristici specifice acestei structuri de piaţă. Presupunem mai întâi că există atât de mulţi cumpărători şi ofertanţi de servicii ale factorului muncă, încât nici unul dintre ei nu poate influenţa nivelul salariului pe piaţa respectivă. De asemenea, considerăm că munca este omogenă, ceea ce înseamnă că preţul (rata salariului) este aceeaşi pentru toţi cei care achiziţionează sau vând fiecare unitate de muncă. Întrucât atât ofertanţii de servicii ale ai forţei de muncă cât şi cei care le achiziţionează iau preţul dat de piaţă, fiecare decide doar dacă şi cât ă vândă sau să angajeze la preţul pieţei. O astfel de piaţă a muncii este perfect competitivă, iar rata salariului şi rata de ocupare determinate de cele două forţe ale pieţei, aşa cum este redat în Figura 10.3. În graficul prezentat, curba cererii de muncă este dedusă din curbele cererii individuale de muncă ale tuturor firmelor din industria sau sectorul de activităţi, respectiv, curba cererii de muncă are panta negativă. În schimb, curba

S

L

Se

S2

S1

Le

0

Surplus de ofertă

E

CL

Figura 10.3 Salariul de echilibru

OL

Exces de cerere

ofertei de muncă are panta pozitivă, ceea ce arată că numai la niveluri mai ridicate ale salariului poate fi angajată forţa de muncă disponibilă sau atrasă din celelalte sectoare de activitate. Punctul de intersecţie dintre curba cererii şi ofertei de muncă determină concomitent salariul de echilibru (Se) şi ocuparea de echilibru (Le). Dacă salariul se situează temporar la un nivel superior celui de echilibru (S1), apare un surplus de ofertă de muncă în raport cu cererea de muncă, situaţie de dezechilibru temporar pe piaţa muncii cunoscută sub denumirea de şomaj clasic. Acest surplus de ofertă va exercita o presiune în jos a salariului până la atingerea nivelului său de echilibru. Dacă salariul se situează sub nivelul de echilibru (S2), cererea de muncă excede oferta de muncă, ceea ce înseamnă penurie sau deficit de forţă de muncă. Pentru a angaja forţa de muncă de care au nevoie, firmele sunt dispuse la creşterea salariului până la atingerea nivelului său de echilibru. Aşadar, pe o piaţă a muncii perfect competitivă, atât excesul de cerere cât şi surplusul de ofertă de muncă împing de fiecare dată rata salariului şi gradul de ocupare spre nivelul lor de echilibru. De asemenea, modificările intervenite în timp, în cele două forţe ale pieţei muncii,. ca efect al acţiunii factorilor care determină creşterea au reducerea acestora, vor determina schimbări în nivelul salariului de echilibru în mod similar modificării cererii şi ofertei pe piaţa produselor. Monopolul pe piaţa muncii se referă, ca şi în cazul pieţei produselor, la monopolul ofertei (un singur vânzător). Un asemenea monopol al ofertei de muncă este asumat de asociaţiile profesionale sau organizaţiile sindicale care apără interesele salariaţilor de o anumită profesie sau ale tuturor lucrătorilor dintr-o anumită industrie, sector de activitate sau zonă economică. Raţiunea constituirii prestatorilor ofertei de muncă în sindicate constă în atingerea unor obiective comune, cum sunt: condiţii mai bune de lucru, securitatea locurilor de muncă, creşterea salariilor, etc. Principalul rol asumat de sindicate constă în creşterea în anumite limite a salariilor sau cel puţin menţinerea nivelului salariului real. O creştere a nivelului salariului ca preţ al muncii în condiţiile echilibrului pieţei este însă posibilă numai dacă se produc modificări în cererea şi oferta de muncă; se cunoaşte că preţul creşte dacă cererea creşte şi/sau dacă oferta scade. Creşterea cererii de muncă nu depinde de sindicate, ci de politicile şi acţiunile firmelor privind investiţiile, înzestrarea tehnică a muncii, sporirea productivităţii, etc. Sindicatele pot cel mult influenţa indirect cererea de muncă: de exemplu, sprijinul acordat unor politici protecţioniste de subvenţionare a unor produse, extinderea comenzilor de stat, etc. Sindicatele pot, în schimb, determina creşterea nivelului salariilor acţionând asupra ofertei de muncă, al cărui monopol îl deţine. Acest lucru se

poate produce fie prin reducerea ofertei de muncă, fie prin contracţia acesteia, ambele situaţii fiind reprezentate grafic în Figura 10.4. Reducerea ofertei de muncă pentru a menţine la un nivel ridicat salariile negociate de sindicate (vezi graficul din Figura 10.4.a) poate fi rezultatul unor acţiuni ale acestora care privesc: program de lucru mai redus, concedii mai mari, refuzul de a acorda aviz favorabil de muncă celor care nu sunt membrii de sindicat, îndeosebi imigranţilor, precum şi alte măsuri menite să limiteze şi să ţină sub control liberalizarea unor profesii şi intrarea pe piaţa muncii. Creşterea salariilor obţinute de sindicat ca rezultat al impunerii unui nivel al salariului deasupra celui de echilibru este reprezentat grafic în Figura 10.4.b. Presupunem că un sindicat care reprezintă ofertanţii de muncă pe o piaţă competitivă, obţine creşterea salariilor peste nivelul lor de echilibru, de la S0 la S1. Aceasta modifică curba ofertei de muncă, care devine orizontală (perfect elastică) până la numărul de ofertanţi care sunt dispuşi să lucreze la noul nivel al salariului fixat de sindicat: curba ofertei este linia orizontală care merge de la S1 la F , după care urmează traseul curbei OL rămasă nemodificată. Confruntându-se cu o curbă a ofertei orizontală la nivelul S1, firmele reduc cererea de muncă la L1, care corespunde intersecţiei curbei cererii (CL) cu noua curbă a ofertei de muncă. Echilibrul pieţei se mută astfel de la E0 la E1, cu L1 lucrători angajaţi, însă şi cu un număr de persoane (L2 – L1) care doresc să-şi ofere serviciile muncii lor, dar nu pot fi angajaţi la noul nivel al salariului impus de sindicat.

S0

S1

S

L

S0

S1

L0

0

CL

b) Contracţia ofertei

OL

S

L

L0

0

E0

CL

a) Reducerea ofertei

OL2

E1

L1

OL1

E0

E1

F

Figura 10.4 monopolul sindicatului pe piaţa muncii

L1

L2

Prin monopolul asupra ofertei de muncă sindicatele pot ridica salariile peste nivelul celui format pe o piaţă competitivă, dar numai cu preţul scăderii gradului de ocupare. Excesul de ofertă de muncă va exercita o presiune permanentă în sensul reducerii salariului şi, în plus, va crea un conflict între servirea intereselor membrilor de sindicat care sunt angajaţi şi ale celor care rămân fără locuri de muncă. Dacă sindicatul doreşte menţinerea salariului crescut concomitent cu păstrarea locurilor de muncă, atunci firmele nu-şi mai pot restabili echilibrul prin contracţia cererii la noul nivel al salariului (în modul redat în Figura 10.4.b) şi vor apela la alte măsuri. Unele din firmele angajatoare vor părăsi sectorul de activitate şi piaţa respectivă, dar cele mai multe vor recurge la creşterea preţurilor produselor vândute ca urmare a scumpirii serviciilor factorului muncă. Această tendinţă are loc mai ales atunci când firmele nu găsesc soluţii de creştere a productivităţii muncii şi de reducere a costurilor de producţie. Există, aşadar, motive de a considera discutabil succesul sindicatului în creşterea salariului prin monopolul ofertei de muncă, problema fiind abordată în mod diferit în rândul economiştilor. În opinia multor analişti acolo unde sindicatele monopolizează efectiv oferta de muncă şi controlează intrarea pe piaţa muncii, salariile mai ridicate se obţin pe seama creşterii şomajului, scumpirii produselor iar pe termen lung chiar în detrimentul creşterii salariului real, datorită deteriorării mecanismului concurenţial al pieţei. Dimpotrivă, adepţii aşa-numitei „teorii a salariului înalt” susţin că un astfel de nivel al salariului, ca şi acţiunile sindicatelor în acest scop, se justifică prin faptul că stimulează creşterea productivităţii muncii şi determină pe angajatori să restructureze astfel managementul firmei şi tehnologia producţiei încât să conducă spre un nivel mai ridicat al salariului de echilibru. De asemenea, partizanii mişcării sindicale în scopul creşterii nivelului salariilor consideră că această acţiune este necesară pentru a contracara tendinţele monopsonice pe piaţa muncii. Monopsonul pe piaţa muncii caracterizează acea situaţie cu un singur cumpărător care ia decizii pe piaţa respectivă. Pe piaţa muncii un monopsonist poate fi o mare firmă sau mai degrabă cele câteva firme oligopoliste care formează o asociaţie patronală şi acţionează ca un singur angajator într-o anumită industrie sau localitate. În aceste condiţii, posesorii forţei de muncă îşi oferă la concurenţă serviciile lor angajatorului monopsonist la nivelul cererii şi al salariului dorit de către acesta. Ei pot fie să lucreze pentru salariul oferit, fie să se mute pe alte pieţe, schimbând sectorul de activitate, ocupaţia sau localitatea.

Pentru exemplificare, presupunem că un monopsonist doreşte să angajeze o anumită cantitate de forţă de muncă. Curba ofertei de muncă (OL) arată salariul care trebuie plătit la fiecare nivel al angajării; pentru monopsonist, ea este curba costului mediu al muncii. Cum aceasta are panta pozitivă, curba costului marginal al muncii (CmL) este poziţionată deasupra curbei ofertei şi respectiv a costului mediu pe tot traseul său, cu excepţia

punctului de origine, aşa cum este reprezentat grafic în Figura 10.5.. Curba cererii de muncă este dată, după cum se cunoaşte, de evoluţia venitului marginal al muncii, care reflectă contribuţia fiecărui angajat la venitul total. În graficul din Figura 10.5., nivelul ocupării şi al salariului care s-ar forma în condiţii de competiţie sunt L0 şi S0, corespunzător punctului de intersecţie (E0) a curbelor cererii şi ofertei de muncă. Monopsonul, urmărind maximizarea profitului, va determina însă cantitatea de muncă angajată la nivelul unde egalează costul marginal cu venitul marginal al angajării (CmgL = VmgL), care este punctul (E1) de intersecţie al celor două curbe. Acestui punct de intersecţie îi corespunde pe curba ofertei nivelul monopsonic al ocupării (L1) şi al salariului plătit lucrătorilor (S1). Rezultă că piaţă monopsonică se caracterizează printr-un nivel al salariilor şi al gradului de ocupare mai scăzut decât în cazul în care forţa de muncă este tranzacţionată şi angajată pe o piaţă competitivă. Din reprezentarea grafică, se observă că salariul stabilit de monopson este inferior atât celui de pe piaţa cu concurenţă perfectă cât şi venitului marginal al angajării. Acest nivel monopsonic al salariului a fost numit de unii economişti „salariu de exploatare”, întrucât preţul factorului muncă este sub nivelul venitului marginal al muncii, adică este remunerat de monopson sub contribuţia sa la produsul şi venitul firmei. O modalitate cunoscută de contracarare a puterii şi dominaţiei monopsonice pe piaţa muncii constă în negocierea de către sindicate a unui salariu minim, care să fie garantat şi de către autoritatea publică. Ea constituie însă o problemă contravenţională în rândul economiştilor, având în vedere

S

S0

S1

L0

0

E0

CL = VmgL

E1

L1

OL

Figura 10.5 Monopsonul pe piaţa muncii

L

CmgL

consecinţele introducerii şi aplicării salariului minim garantat pentru funcţionarea pieţei muncii (o succintă discuţie pe această temă se găseşte în Caseta 10.2.).

Caseta 10.2 Salariul minim garantat Consecinţele instituţionalizării salariului minim garantat în economie sunt diferite în funcţie de structurile pieţei muncii şi de nivelul la care acesta este stabilit. Astfel, structurile de piaţă în care aplicarea legilor salariului minim este probabil eficientă sunt cele în care angajatorii exercită putere de monopson. Pe aceste structuri de piaţă, după cum s-a văzut, atât salariile cât şi numărul angajaţilor sunt sub nivelul competitiv. De aceea, în cazul pieţelor de tip monopson stabilirea salariului minim garantat are ca efect creşterea nivelului salariilor, a gradului de implicare şi implicit a producţiei.

În cazurile pieţelor de muncă competitive efectele benefice ale legilor salariului minim garantat sunt discutabile în opinia multor economişti. Astfel, dacă salariul minim tinde către nivelul competitiv şi satisface condiţia de echilibru a firmelor angajatoare, în fapt garantarea lui nu se justifică.

În schimb, când salariul minim se situează semnificativ deasupra nivelului competitiv, garantarea lui de către autoritatea publică va avea ca efect creşterea salariilor celor care pot fi angajaţi, dar cu preţul reducerii gradului de ocupare a forţei de muncă. Cum se observă şi din reprezentarea grafică în Figura 10.6., crescând salariul pe care trebuie să-l plătească angajatorii de la S0 la S1, salariul minim garantat conduce la o reducere a cererii de muncă (de la L0 la L1) şi concomitent la o creştere a ofertei de muncă (de la L0 la L2). Ca rezultat, nivelul efectiv al gradului de ocupare scade sub nivelul competitiv al pieţei muncii, iar numărul celor care caută un loc de muncă este reprezentat acum de diferenţa dintre L1 şi L2. Dacă firmele angajatoare nu au posibilitatea reducerii cantităţii de muncă cerute (de la L0 la L1), datorită impunerii de către sindicate a obligaţiei păstrării locurilor de muncă, atunci, ele recurg, de regulă, la creşterea preţurilor bunurilor produse, pentru a-şi restabili echilibrul cerut de condiţia VmL = CmL, fapt care va accentua însă tendinţele inflaţioniste din economie.

Existenţa simultană a monopolului (un singur vânzător) şi a monopsonului (un singur cumpărător) pe piaţa muncii caracterizează o structură a acesteia cunoscută sub denumirea de monopol bilateral sau de monopol-monopson. Ea apare în aceste în acele situaţii când pe piaţa muncii se confruntă ofertanţii

L

S0

S1

L0

0

CL

OL

L

E0

Figura 10.6 Salariul minim şi reducerea gradului de ocupare

L1

L2

de forţă de muncă organizaţi în sindicate (dintr-un anumit sector sau ramură de activitate) şi marile firme reprezentate de o asociaţie patronală a angajatorilor din ramura sau industria respectivă. În acest cadru, nivelul salariului se stabileşte undeva între nivelul monopsonic şi cel de monopol şi este rezultatul negocierilor dintre sindicate şi patronat. Rezultatul dintre aceste negocieri va depinde de obiectivele pe care şi le fixează fiecare parte şi de abilitatea fiecăruia de a negocia pentru atingerea obiectivelor propuse.

După cum rezultă din reprezentarea grafică în Figura 10.7, dacă organizaţia angajatorilor monopsonişti nu s-ar confrunta cu un monopol al ofertei de muncă, firmele ar fixa salariul la nivelul monopsonic ce corespunde egalităţii dintre costul marginal al muncii (CmL) şi venitul marginal al muncii (VmL), care este curba cererii de muncă. Profitul lor va fi maxim când numărul de angajaţi este L1 iar nivelul salariilor plătite S1. Dimpotrivă, dacă sindicatul ar

avea puterea să fixeze unilateral salariul, rezultatul ar fi ridicarea nivelului acestuia cât mai sus, la S2, căruia îi corespunde un grad de ocupare L2. În final, rezultat al procesului de negociere şi potrivit raportului de forţe dintre monopol şi monopson, nivelul salariului poate fi între S1 şi S2 iar cantitatea de muncă angajată între L1 şi L2. Astfel, contracarând puterea de monopson, sindicatul poate creşte atât salariile cât şi gradul de ocupare la nivelul pieţei concurenţiale, cu L0 lucrători angajaţi la salariul S0. Dacă sindicatul doreşte un salariu peste nivelul competitiv, cererea de muncă şi gradul de ocupare vor scădea. De exemplu, sindicatul poate imune salariul L2 substanţial mai mare decât salariul competitiv (S0), dar la acest nivel gradul de ocupare este la fel de scăzut ca şi cel monopsonic (L1); la acest nivel al salariilor, există L2 – L1 lucrători care ar dori să se angajeze, dar nu li se pot oferi locuri de muncă. În concluzie, analiza formării salariilor pe piaţa muncii arată că preţul serviciilor celui mai important factor de producţie nu poate fi un produs exclusiv al forţelor cererii şi ofertei pe piaţa muncii. Nivelul şi dinamica salariilor, diferenţierea acestora pe diferite segmente ale pieţei muncii depind şi de influenţa altor factori de putere care intervin în negocierile şi tranzacţiile ce au loc pe această piaţă imperfectă şi reglementată.

S

S0

S1

L0

0

E0

CL = VmgL

L1

OL

Figura 10.7 Monopolul bilateral pe piaţa muncii

CmgL

L2

S2

Concepte cheie

• Piaţa muncii • Segmentarea pieţei muncii • Cererea de muncă • Venitul marginal al muncii • Curba cererii de muncă • Oferta de muncă

• Curba atipică a ofertei de muncă

• Efectul de venit • Efectul de substituţie • Salariul de echilibru • Salariul minim garantat • Monopolul bilateral

Probleme de reflecţie

• Arătaţi care este rolul pieţei muncii şi explicaţi particularităţile acesteia în comparaţie cu celelalte pieţe din economie.

• Ce înseamnă segmentarea pieţei muncii şi ce semnificaţie are aceasta? • Cum explicaţi caracterul derivat al cererii de muncă? Explicaţi pe baza unui

exemplu ipotetic cum determină firmele numărul angajaţilor şi reprezentaţi grafic curba cererii de muncă a firmei.

• De ce curba ofertei individuale de muncă poate avea atât pantă pozitivă cât şi pantă negativă? Ce sunt, şi cum influenţează în acest sens efectul de venit şi efectul de substituire?

• Care este semnificaţia salariului de echilibru în condiţiile pieţei competitive a muncii?

• Analizaţi salariul de monopol impus de sindicate în comparaţie cu salariul monopsonic. Ce se întâmplă cu nivelul salariilor când pe piaţa muncii se confruntă ambele structuri de putere (monopol-monopson)?

• Care sunt efectele instituţionalizării pe piaţa muncii a salariului minim garantat?

Capitolul 11

CIRCUITUL ECONOMIC DE ANSAMBLU Planul temei

11.1 Sectoarele instituţionale ale economiei nationale

Agentii economici agregaţi 11.2 Fluxul circular al venitului

Figura 11.1 Schema generala a fluxului circular al venitului. 11.3 Rezultatele macroeconomice. Produsul intern brut.

Caseta 11.1 Conturile nationale Caseta 11.2 Determinarea valorii adaugate PIB nominal si PIB real; deflatorul

Obiectivele temei • Cunoaşterea modului în care macroeconomia, prin procedeele specifice de

agregare a variabilelor economice, contribuie la înţelegerea problemelor privind economia unei ţări;

• Caracterizarea sectoarelor instituţionale din economia uneo ţări şi evidenţierea locului acestora în derularea fluxului circular al venitului;

• Determinarea pe baza conturilor naţionale ale principalelor aggregate macroeconomice de rezultate şi cunoaşterea rolului acestuia în aprecierea performanţei economiei unei ţări.

Incepând cu acest capitol trecem la secţiunea consacratâ temelor care privesc macroeconomia, cea de-a doua componentâ de baza a ştiinţei economice, preocupatâ în principal de studiul comportamentului si performanţei economiei în ansamblu. Pentru cunoaşterea modului de funcţionare a economiei naţionale ca un întreg, teoriile şi modelele elaborate de macroeconomie fac abstracţie de toate detaliile şi aspectele particulare sau specifice (întâlnite la

microeconomie) care ar face mai dificilă şi chiar imposibilă analiza acelor fenomene si forţe ce afectează simultan intreaga economie. Analiza în acest capitol a modelului de baza al circuitului economic de ansamblu ne va permite inţelegerea semnificaţiei unor concepte fundamentale ale macroeconomiei, determinarea acelor agregate şi a relatiilor dintre variabilele respective care se constituie ca o deschidere pentru capitolele urmatoare dedicate teoriilor şi politicilor macroeconomice. 11. 1 Sectoarele instituţionale ale economiei naţionale. Economia oricărei ţări reprezintă un ansamblu deosebit de complex, expresie a volumului uriaş de operaţii şi tranzacţii între numeroşii participanţi sau agenţi economici, care produc, finanţează, distribuie şi consumă bunuri şi servicii. Toţi aceşti participanţi, numiţi unităţi rezidente, pot avea sau nu naţionalitatea ţării respective şi pot să fie sau nu prezente pe teritoriul ţării în momentul în care efectuează operaţii si tranzacţii economice. Unităţi rezidente sunt toate acele entităţi care au un centru de interes pe teritoriul economic al ţării respective. Prin centru de interes economic se indică faptul de a efectua operaţii economice (a produce, a finanţa, a distribui a consuma etc) pentru o perioadă îndelungată (cel puţin un an) pe teritoriul economic al unei ţări. Prin teritoriu economic se înţelege teritoriul geografic în interiorul căruia bunurile circulă libere, precum şi incintele zonelor libere, antrepozite sub control vamal, spaţiul aerian naţional, apele teritoriale şi platforma continentală asupra căreia ţara dispune de drepturi exclusive, enclavele teritoriale (ambasade, consulate) etc. Pentru cunoaşterea realităţii complexe care este economia unei ţări, teoria macroeconomică, prin procedeele de agregare ce-i sunt specifice, încearcă să ofere o imagine sistematică şi generalizatoare, pe cât posibil măsurabilă şi comparabilă, în timp şi spaţiu, a activităţilor desfăşurate. Un pas important în acest demers ştiinţific îl reprezintă sistematizarea şi agregarea agenţilor economici. El constituie punctul de pornire în analiza principalelor variabile şi corelaţii macroeconomice. Agenţii economici agregaţi reprezintă clase de agenţi economici elementari care îndeplinesc funcţii similare. Agregarea agenţilor elementari se referă la o abordare tipologică bazată pe diferite criterii. În prezent, pe plan mondial cea mai largă utilizare cunoaşte tipologia care stă la baza Sistemului Conturilor Naţionale, aplicat în ţările cu economie de piaţă. În cadrul lui, agregarea agenţilor elementari în agenţi economici agregaţi se face după două criterii, fiecare răspunzând unor cerinţe şi probleme specifice de analiză macroeconomică şi anume: criteriul de ramură şi criteriul instituţional.

Pentru caracterizarea fluxurilor ce intervin în procesele de producţie şi de utilizare a bunurilor şi serviciilor, agenţii economici sunt grupaţi pe ramuri, respectiv tipuri de activităţi. Ramurile agregă unităţile cu producţie omogenă, care produc exclusiv un produs sau o grupă de produse. Ansamblul activităţilor agenţilor economici cuprinşi într-o ramură este descris prin referinţă la un nomenclator de produse, caracterizate ele însele prin natura lor, stadiul de elaborare şi tehnica de producţie utilizată etc. Gruparea agenţilor economici după criteriul de ramură pune în evidenţă relaţiile de ordin tehnico-economic în procesul de producţie, independent de contextul instituţional în care agenţii economici îşi desfăşoară activitatea. Acest criteriu stă la baza elaborării balanţelor (tabelelor intrări-ieşiri) folosite în evidenţierea şi analiza fluxurilor interramuri şi intraramuri. În vederea caracterizării fluxurilor reale (de bunuri şi factori de producţie) şi a fluxurilor financiare, gruparea agenţilor economici se realizează pe sectoare instituţionale. Se consideră că un agent economic (o unitate rezidentă) reprezintă o unitate instituţională dacă dispune de autonomie de decizie în exercitarea funcţiei sale principale ( de a produce, de a finanţa, a asigura, a consuma etc), acţionând într-un cadru care este propriu asupra utilizării resurselor sale financiare. Potrivit criteriului instituţional, în economia de piaţă întâlnim următoarele sectoare instituţionale: întreprinderile (firmele non-financiare), gospodăriile sau menajele, instituţiile de credit şi asigurări, administraţiile publice, administraţiile private şi străinătatea (exteriorul sau restul lumii). Întreprinderile (firmele), grupează unităţile instituţionale a căror funcţie principală constă în producerea de bunuri materiale şi servicii (non-financiare) destinate pieţei. Unităţile instituţionale respective (agenţii economici) sunt: societăţile de capital, cooperativele şi asociaţiile cu personalitate juridică, întreprinderile individuale şi întreprinderile publice la care operaţiile de repartiţie şi financiare sunt separate de cele de proprietate, semisocietăţile (nedotate cu personalitate juridică) care au un comportament economic şi financiar similar cu cel al societăţilor de capital etc; pe scurt, sunt incluse toate firmele care "lucrează" pentru piaţă, care produc bunuri destinate vânzării alcătuind sectorul productiv al economiei de piaţă. Veniturile acestor agenţi economici provin din vânzarea producţiei, iar scopul activităţii este obţinerea de profit, constituind astfel sectorul de afaceri (business) al oricărei economii de piaţă. Gospodăriile (menajele) reprezintă agentul economic agregat care exprimă generic calitatea de consumator de bunuri şi servicii personale. Acest sector cuprinde toate entităţile care, ca unităţi instituţionale, realizează venituri şi organizează folosirea lor pentru a cumpăra şi consuma bunurile de care au nevoie, pentru a face economii etc: familii, celibatari, diferite comunităţi consumatoare etc. Veniturile menajelor provin din remunerarea salariaţilor, din titlurile de proprietate precum şi din transferurile efectuate de celelalte sectoare.

Instituţiile de credit şi societăţile de asigurări reprezintă toate unităţile instituţionale (private, publice şi mixte) care îndeplinesc, în principal, rolul de intermediar financiar între ceilalţi agenţi economici; ele colectează, transformă şi redistribuie disponibilităţile financiare, sau (în cazul celor de asigurare) transformă riscurile individuale în riscuri colective. Din această grupă de agenţi economici fac parte toate băncile, inclusiv instituţia de emisiune monetară, societăţi de asigurări etc. Resursele principale ale acestor unităţi sunt constituite din fondurile provenite din angajamentele contractate (depuneri la vedere şi pe termen, bonuri de casă, obligaţiuni, dobânzile primite, primele de asigurare etc). Administraţiile publice (statul) formează acel agent economic agregat care exercită funcţia de redistribuire a veniturilor şi a avuţiei şi pe cea de prestare a unor servicii necomerciale în cazurile în care întreprinderile (sectorul afaceri) nu oferă astfel de servicii pe piaţă sau le oferă în cantităţi insuficiente. Din această categorie de agenţi economici fac parte administraţiile centrale şi locale de stat, şi toate celelalte instituţii publice care prestează servicii non-marfare pentru colectivităţi, cum sunt cele prestate în sistemul învăţământului public, securităţii (protecţiei) sociale, în cadrul justiţiei, al infrastructurilor publice rutiere, portuare etc. Veniturile principale ale acestui sector provin din vărsămintele obligatorii efectuate de către unităţile care aparţin celorlalte sectoare, primite direct sau indirect. Administraţiile private grupează entităţile instituţionale rezidente (organizaţii de cult, sindicate, partide politice, fundaţii, asociaţii culturale si sportive) care au ca funcţie principală prestarea de servicii nemarfare pentru diferite categorii de persoane sau colectivităţi. Resursele lor financiare provin în special din contribuţiile voluntare, cotizaţii, veniturile pe proprietate etc. Străinătatea (exteriorul sau restul lumii) este agentul economic agregat ce desemnează celelalte economii naţionale şi unităţile lor autonome (nerezidente), cu care agenţii economici interni (rezidenţi) intră în tranzacţii economice. Exteriorul reprezintă un sector instituţional specific, care nu este caracterizat printr-o funcţie anume. El grupează unităţile nerezidente în măsura în care efectuează tranzacţii cu unităţile rezidente permiţând evidenţierea fluxurilor economice care leagă economia naţională de restul lumii: tranzacţii referitoare la creanţe asupra străinătăţii, la angajamentele ţării, operaţii de import-export etc. 11.2 Fluxul circular al venitului Agregarea agenţilor economici pe sectoare instituţionale şi implicit a fluxurilor între aceste sectoare ne oferă imaginea unui tablou ordonat şi integrator al activităţilor complexe din cadrul economiei sub forma circuitului economic de ansamblu. În analizele de specialitate sunt prezentate diferite

modele ale unui astfel de circuit, cu scopul de a evidenţia principalele fluxuri şi agregate macroeconomice, precum şi locul sectoarelor instituţionale respective în derularea tranzacţiilor din economie. Analizele bazate pe datele oferite de Sistemul Conturilor Naţionale pun accentul pe fluxurile financiare, de venituri şi cheltuieli. Schema din fig. 11.1. reflectă sintetic circuitul economic de ansamblu sub forma fluxului circular al venitului. Fluxul circular al venitului descrie tranzacţiile ce au loc pe pieţele produselor, ale factorilor de producţie şi pe piaţa financiară între toate sectoarele instituţionale care participă la producerea, distribuirea şi utilizarea produsului şi venitului naţional.

Cum rezultă din schema acestui flux (figura11.1), venitul apare la început sub forma preţurilor (salarii, rente, dobânzi) serviciilor factorilor de producţie (munca, natura, capitalul) achiziţionate de firme. Gospodăriile cheltuiesc aceste venituri pentru cumpărarea bunurilor de consum, plăţi care reprezintă pentru firme încasări (venituri) pe care le vor folosi în achiziţionarea de noi servicii ale factorilor de producţie. Circuitul descris mai sus reflectă schema de bază a fluxului circular din economie, unde agenţii economici aparţinând celor două sectoare de bază din economie (firmele şi gospodăriile) alternează în rolurile de vânzători şi cumpărători pe pieţele produselor şi ale factorilor de producţie. Circuitul interior (marcat cu linie continuă) reflectă fluxurile reale din economie (de bunuri şi servicii ale factorilor de producţie) iar circuitul exterior, marcat cu linii întrerupte, evidenţiază fluxurile monetare, de venituri şi cheltuieli. Dacă gospodăriile ar cheltui integral veniturile obţinute pentru cumpărarea bunurilor de consum şi dacă firmele ar folosi integral încasările pentru achiziţionarea serviciilor factorilor

Figura 11.1 Schema generală a fluxului circular al venitului

de producţie, fluxul circular s-ar desfăşura, continuu, la acelaşi nivel, respectiv volumul producţiei, veniturilor şi cheltuielilor ar rămâne neschimbat. În realitate, în fluxul circular al veniturilor intervin si celelalte sectoare instituţionale. De asemenea, o parte din venit este retrasă din circuit sub diferite forme, retrageri care, de regulă, sunt însoţite de intrări (injecţii) în fluxul circular al venitului. Există trei forme principale ale reţinerilor sau retragerilor din fluxul circular al venitului şi anume: economiile (E) reprezintă veniturile pe care gospodăriile nu le cheltuiesc pentru consum şi care, în mod normal, sunt depuse în bănci, societăţi de valori mobiliare, fonduri de pensii etc; impozitele şi taxele (IT) care includ toate taxele şi impozitele plătite de posesorii de venit administraţiei publice centrale şi locale; importurile (IM) cuprind cheltuielile gospodăriilor pe bunuri de consum din import şi plăţile făcute de firme pentru importul unor materii prime şi materiale. În IM intră şi achiziţionarea de acţiuni ale unor firme străine precum şi depozitele bancare ale rezidenţilor în exterior. Deci retragerile totale (R) sunt:

R = E + IT + IM Intrările sau injecţiile în fluxul circular al venitului cuprind tot trei componente principale şi anume: investiţiile (I) făcute de firme pentru creşterea stocului de capital (sursele de finanţare a investiţilor sunt mijlocite de instituţiile financiar-bancare); cheltuielile publice (CP) care includ achiziţiile guvernamentale de bunuri şi servicii, precum şi transferurile către alte sectoare (pensii, alocaţii, ajutoare etc); exporturile (EX), respectiv veniturile realizate de firme din vânzarea de bunuri şi servicii în exterior. (EX includ şi investiţiile străine precum şi dividendele încasate de gospodării din acţiunile deţinute la firme străine. Deci injecţiile totale (J) sunt:

J = I + CP +EX Retragerile şi injecţiile din şi în fluxul circular al venitului însoţesc şi se condiţionează reciproc. Astfel, dacă cresc economiile realizate de gospodării, instituţiile financiar-bancare vor dispune de surse sporite pentru finanţarea investiţiilor, după cum creşterea exporturilor creează premise pentru creşterea importurilor. Cum se vede şi din schema fluxului circular al venitului, relaţiile dintre economii şi investiţii, impozite şi cheltuieli guvernamentale, importuri şi exporturi nu sunt directe, ci mijlocite de instituţiile financiar-bancare, administraţiile publice şi exteriorul. Aceasta nu înseamnă că pentru o perioadă dată există o egalitate între componentele retragerilor cu cele ale intrărilor, respectiv: E=I; IT=CP; IM=EX. Echilibrul fluxului circular al venitului se realizează în dinamică, iar o politică economică expansionistă implică, de regulă, un exces al injecţiilor faţă de retrageri. O astfel de situaţie, în care influxurile depăşesc retragerile (J>R) poate fi, de exemplu, rezultatul unui climat favorabil al afacerilor şi investiţiilor, al unei politici de stimulare a exporturilor, a unor măsuri de creştere a cheltuielilor publice sau de reducere a impozitelor şi taxelor etc. Excesul injecţiilor peste

retragerile din fluxul circular al venitului înseamnă implicit o expansiune a cererii agregate care, la rândul său, poate determina o creştere economică reală cu efectele favorabile cunoscute privind ocuparea forţei de muncă, creşterea veniturilor şi a consumului populaţiei etc. Măsura în care expansiunea cererii agregate va avea ca rezultat creşterea reală a producţiei şi a venitului sau, dimpotrivă, a preţurilor (inflaţiei) depinde însă de forma şi dinamica curbei ofertei agregate, problemă ce va fi analizată în capitolul urmator. Creşterea venitului ca efect al excesului de influxuri va fi însoţită, la rândul său de o creştere a retragerilor care tind să reechilibreze fluxul circular al venitului. Astfel, venituri mai mari realizate de gospodării înseamnă economii sporite, taxe şi impozite mai mari plătite administraţilor publice, creşterea cererii pentru bunuri din import etc. Cu alte cuvinte, în timp asistăm la o tendinţă permanentă de reechilibrare, la un nivel mai ridicat al venitului, a fluxului său circular. Acesta este in esenţă procesul cresterii economice. Creşterea economică se află în centrul strategiilor şi politicilor macroeconomice. Aprecierea performanţelor dobândite în această direcţie necesită însă instrumente şi tehnici de evaluare corectă a producţiei naţionale. Există trei moduri de evaluare a producţiei naţionale care, în esenţă, privesc agregarea celor trei fluxuri (de bunuri, de venituri şi de cheltuieli) din schema de bază a circuitului economic. Prima modalitate de calcul constă în însumarea tuturor bunurilor produse în economia naţională în perioada respectivă. Producţia de bunuri generează venituri pentru participanţii şi furnizorii de servicii ale factorilor de producţie. Ca urmare, a doua modalitate de evaluare a outputului naţional este de a aduna toate veniturile respective. În final, producţia este destinată vânzărilor pe piaţă, a căror valoare este egală cu cea a cheltuielilor pentru achiziţionarea bunurilor produse. Deci, a treia modalitate de calcul este agregarea fluxului de cheltuieli. În acest model simplificat al circuitului economic de ansamblu, unde nu există retrageri şi influxuri agregarea celor trei fluxuri ne conduce în principiu la acelaşi rezultat Ajungem astfel la una din identităţile macroeconomice de bază:

Producţia naţională ~ Venitul naţional ~ Cheltuielile naţionale În realitate, după cum s-a văzut în circuitul economic de ansamblu au loc retrageri şi injecţii, iar în derularea fluxurilor materiale şi financiare intervin toate sectoarele instituţionale. În practică, calculul rezultatelor macroeconomice este prin natura sa o problemă dificilă, care implică o serie de complicaţii şi subtilităţi. Pentru a ajunge la rezultate corecte trebuie identificate numeroasele variabile economice şi corelaţiile între ele, astfel încât construcţia agregatelor macroeconomice să evite atât omisiunile cât şi înregistrările repetate. 11.3. Rezultatele macroeconomice. Produsul intern brut

În ţările cu economie de piaţă, măsurarea rezultatelor macroeconomice se realizează cu ajutorul indicatorilor sintetici din Sistemul Contabilităţii Naţionale. Contabilitatea naţională reprezintă un ansamblu coerent de concepte şi tehnici care permite obţinerea unei reprezentări sistematice, măsurabile şi comparabile a activităţii economice a unei ţări într-un interval de timp, de obicei un an. Ca urmare a extremei complexităţi a economiei naţionale, metodologia Contabilităţii naţionale a cunoscut un îndelungat proces de elaborare şi perfecţionare. La sistemul actual, cunoscut sub denumirea de Sistemul Conturilor Naţionale (S.C.N.) s-a ajuns treptat, ca rezultat al eforturilor şi contribuţiilor mai multor generaţii de economişti, unii dintre ei laureaţi ai Premiului Nobel. Sistemul normalizat de Contabilitate naţională a fost dat publicităţii în anul 1953, iar în urma mai multor etape de perfecţionare a fost adoptat oficial de Comisia de Statistică a O.N.U. în anul 1969. În prezent, metodologia de calcul şi analiză a producţiei naţionale folosită aproape în toate ţările lumii este cea a S.C.N. Sarcina esenţială a actualului sistem al Contabilităţii naţionale constă în clasificarea marii varietăţi de fluxuri din economie într-un număr restrâns de variabile macroeconomice şi înscrierea acestora într-un tablou reprezentativ al circuitului economic de ansamblu. Forma matricială a acestui tablou pune în evidenţă multiple corelaţii şi interdependenţe din economia naţională. De aceea, S.C.N. nu este doar o metodologie de evidenţă şi calcul, ci şi un instrument adaptat nevoilor de analiză, previziune şi politică macroeconomică, într-un orizont de timp. S.C.N. se caracterizează prin existenţa a trei componente de bază: agenţii economici, operaţiunile şi conturile. Agenţii economici sunt grupaţi în categorii de agenţi agregaţi sau sectoare instituţionale (vezi paragraful precedent). Operaţiunile cuprind toate actele economice efectuate de agenţii economici şi sunt grupate în trei categorii: operaţiuni cu bunuri şi servicii, operaţiuni de repartiţie şi operaţiuni financiare. Toate aceste operaţiuni sunt înscrise în conturile analitice şi sintetice, în formă matricială; pe linii sunt înregistrate operaţiunile din creditul contului, iar pe coloane cele din debit. De exemplu, contul de producţie înregistrează în credit (pe linie) vânzările de mărfuri (pentru consum, investiţii şi export), iar în debit (pe coloane) valoarea adăugată şi importurile. Prin agregare, ansamblul economiei naţionale este reflectat într-o matrice generală cu patru categorii de conturi naţional, care cuprind date referitoare la cele mai importante variabile macroeconomice şi la relatiile dintre aceste variabile (vezi caseta 11.1) Caseta 11.1 Conturile naţionale

In vederea calcularii indicatorilor sintetici, analizei formarii, mişcării, repartiţiei şi

utilizarii veniturilor, interdependenţelor din economia naţionala, cunoaşterii stării economiei, a stabilitaţii preţurilor, gradului de ocupare a forţei de munca etc, SCN alcătuieşte conturile macroeconomice. Pentru aceasta SCN foloseşte un sistem propriu de principii, concepte fundamentale legate de producţie, producţia intermediara şi finala, consumul final şi amortizări, intern si naţional, evaluarea tranzacţiilor etc.Conturile macroeconomice se obţin pe baza unor multiple agregari si sintetizari ale informaţiilor din conturile agenţiilor economici şi sectoarelor economice, cu respectarea principilor si conceptelor fundamentale ale SCN. In categoria conturilor macroeconomice, în raport de folosirea informaţiilor, deosebim: a)conturi naţionale care stau la baza calcularii unor indicatori sintetici ai producţiei de bunuri, şi anume contul sintetic de bunuri şi contul de producţie; b) conturi naţionale care stau la baza calcularii indicatorilor ce permit analiza formarii veniturilor, repartiţiei şi utilizării acestora şi anume contul de creeare a veniturilor, contul de repartiţie a veniturilor, contul de redistribuire a veniturilor; c) conturi nationale care stau la baza indicatorilor şi analizei patrimoniului şi anume contul de modificare a patrimoniului şi contul de finanţare a modificarii patrimoniului; d) conturi naţionale care stau la baza analizei tranzacţiilor cu străinătatea, cuprinzănd un cont de baza numit contul străinătatea sau restul lumii care se defalcă in contul extern de bunuri materiale şi a soldului dintre ele, contul extern al veniturilor factorilor şi transferurilor curente, contul de capital cu evidenţierea transferurilor de capital in/si din străinătate şi contul financiar, ce reflectă modificăriile in nivelul şi structura creanţelor şi angajamentelor faţa de strainătate” (Dicţionar de economie, Bucureşti, Editura Economică, 1999, p.126)

Rezultatele activităţii economice sunt înregistrate în conturile naţionale la preţurile de bază sau ale producătorilor şi/sau la preţurile pieţei (consumatorilor), care includ în plus impozitele indirecte (TVA, accize etc). Diferenţa între preţurile pieţei şi impozitele indirecte poartă şi denumirea de cost al factorilor de producţie şi reflectă sumele imputate factorilor de producţie care au concurat la producerea bunurilor. Sistemul Conturilor Naţionale oferă informaţii cu privire la următorii indicatori macroeconomici de rezultate: Produsul intern brut (PIB), Produsul naţional brut (PNB), Produsul intern net (PIN), Produsul naţional net (PNN) şi Venitul naţional (VN). Potrivit metodologiei SCN, la baza determinării agregatelor macroeconomice menţionate se ţine seama de o serie de reguli sau criterii, cum sunt: - bunurile economice sunt incluse în calcul numai dacă sunt rezultatul activităţii perioadei pentru care se determină indicatorii respectivi;

- rezultatele activităţii economice cuprind numai bunurile finale destinate consumului, investiţiilor şi exportului; - delimitarea rezultatelor în funcţie de teritoriul pe care îşi desfăşoară activitatea agenţii economici şi de naţionalitatea acestora. În acest sens, atributul "intern" sugerează că indicatorii pe lângă care se foloseşte însumează rezultatele activităţii tuturor agenţilor care activează într-o ţară, indiferent de

apartenenţa lor naţional-statală. Dimpotrivă, atributul "naţional" semnifică faptul că indicatorul respectiv reflectă rezultatele activităţii tuturor agenţilor economici ce aparţin unei ţări, indiferent dacă aceasta se desfăşoară în limitele teritoriului economic naţional sau în afara acestuia (în alte ţări). Indicatorul de bază în evaluarea performanţelor economice ale unei ţări este produsul brut, care reflectă valoarea de piaţă a producţiei finale.Unele ţări folosesc PIB iar altele, de regulă cele cu economie dezvoltată, PNB.În România se foloseşte PIB; Institutul Naţional de Statistică publică anual serii de date cu privire la acest agregat macroeconomic începând cu anul 1990. PIB (Gross Domestic Product) exprimă valoarea totală a bunurilor finale produse de agenţii economici rezidenţi pe teritoriul ţării, în decursul unui orizont de timp, de obicei un an. El este principalul agregat macroeconomic din S.C.N., şi se poate calcula prin trei modalităţi: metoda de producţie, metoda veniturilor şi metoda cheltuielilor. Metoda producţiei de calcul a PIB constă în determinarea volumului producţiei finale produse în ţară în perioada respectivă. În economia modernă, practic fiecare produs până a ajunge la consumator trece prin diferite stadii de producere şi distribuţie cu implicarea mai multor agenţi economici în acest proces. Agregând vânzările efectuate de către toţi agenţii rezidenţi în economie se ajunge la o mărime globală (produsul global) care,inevitabil, include şi înregistrări repetate. Sunt două căi de evaluare corectă a producţiei finale, care să evite înregistrările repetate. Prima cale este să însumăm numai valoarea produselor finale (ajunse în ultimul stadiu al circuitului economic). A doua cale este să însumăm numai valoarea pe care fiecare unitate rezidentă o adaugă succesiv până la vânzarea produsului final. În ambele variante se ajunge la acelaşi rezultat, cum se poate vedea din exemplul prezentat în caseta 11.2

Caseta 11.2 Determinarea valorii adăugate brute Presupunem că bunul final este pâinea produsă şi vândută consumatorilor pe

baza activităţii succesive a următorilor agenţi economici:

Se constată că în fiecare stadiu de producţie se ia în calcul ca parte a PIB doar valoarea adăugată bunului în stadiul respectiv: valoarea grâului produs de fermier, apoi valoarea adăugată de morar, care este valoarea făinii vândute de acesta minus costul grâului ş.a.m.d. Observăm astfel, că suma valorilor adăugate în fiecare stadiu va fi egal cu valoarea finală a pâinii vândută de brutar, de 3.000.000 lei. Grâul pentru morar este consum intermediar, ca şi făina pentru brutar.Valoarea adăugată brută sau PIB reprezintă diferenţa între produsul global (PG) şi consumul intermediar (CI). Deci PIB=PG-CI.

O altă problemă legată de calculul PIB prin metoda producţiei este cea a stocurilor. Se ştie că producerea unor bunuri începe înaintea perioadei de referinţă iar alte bunuri sunt terminate şi comercializate după expirarea perioadei respective. De aceea mărimea PIB se corectează cu valoarea stocurilor de la începutul (+) şi sfârşitul (-) anului. În conturile naţionale producţia ramurilor producătoare de bunuri şi servicii este evidenţiat la preţurile de bază (ale producătorilor). De aceea, valoarea adăugată brută reflectă produsul intern brut la costurile factorilor (PIBCF). Pentru a exprima produsul intern brut la preţurile pieţei (PIBPP) trebuie adăugate impozitele indirecte (IIND ) şi scăzute subvenţiile de exploatare (SEXP).

PIBPP = PIBCF + IIND - SEXP Calculul PIB prin metoda de producţie, descris mai sus, este exemplificat cu datele din tabelul 13.1. referitoare la economia ţării noastre. Ele pun în evidenţă şi aportul diferitelor ramuri de activitate la producerea PIB al României pe anul 2000.

Tabelul 11.1 Produsul intern brut al Romaniei pe ramuri de activitate in anul 2000 Anul 2000

Indicatori miliarde

lei preţuri curente

Structură %

1. Industrie 201.953,0 25,2 2. Agricultură, silvicultură şi exploatare forestieră 88.536,8 11,1 3. Construcţii 39.821,7 5,0 4. Comerţ 115.153,8 14,4 5. Transporturi, poştă şi telecomunicaţii 83.812,0 10,47 6. Activităţi financiar-bancare, de asigurări şi tranzacţii imobiliare

120.998,9 15,1

7. Alte servicii 58.565,6 7,3

Valoare adăugată brută (PIBCF) 708.841,8 88,6

Impozite indirecte 96132,8 12,0 Subvenţii de exploatare -4666,5 -0,6 Produsul intern brut (PIBPP) 800.308,1 100,0

Sursa: Anuarul Statistic al României, 2001 Metoda venitului de calcul a PIB constă în însumarea veniturilor ce exprimă remunerarea factorilor de producţie (salarii, rente, dobânzi, profituri etc) cu alocaţiile pentru consumul de capital fix. Este reţinut faptul că PIB include numai veniturile provenite din producţia de bunuri şi servicii (nu şi veniturile care rezultă din transferuri de plăţi, cum sunt pensiile, alocaţiile, ajutoarele etc). Mărimea obţinută prin însumarea veniturilor care remunerează factorii de producţie (VF) cu alocaţiile pentru consumul de capital fix sau amortizarea (A) reprezintă PIBCF. Calculat prin metoda venitului acesta se mai numeşte şi venitul intern brut. Pentru a ajunge la PIBPP trebuie adunate impozitele indirecte şi scăzute subvenţiile de exploatare.

PIBPP = VF + A + IIND - SEXP Metoda cheltuielilor folosită în măsurarea producţiei naţionale, presupune agregarea cheltuielilor pentru achiziţionarea bunurilor care alcătuiesc producţia finală. Deci PIB însumează următoarele categorii de cheltuieli: pentru consumul final privat şi public (CF), pentru formarea brută a capitalului fix (FBCF) şi variaţia stocurilor (VS), la care se adaugă exportul net de bunuri (EN), calculat ca diferenţa între export (EX) şi import (IM).

PIBPP=CF + FBCF +VS +(EX - IM)

Tabelul 11.2 Produsul intern brut al României pe categorii de utilizatori - în anul 2000 Anul 2000

Indicatori miliarde lei preţuri curente

Structură %

Consumul final (CF) din care: - al gospodăriilor populaţiei - al administraţiei publice

687.878,7 632.377,7 55.501,0

85,9

Formarea brută de capital fix (FBCF) 151486,2 18.9 Variaţia stocurilor (VS) 6194,1 0,8 Exportul net (EN) -45250,9 -5,6 Produsul intern brut (PIBPP) 800.308,1 100,0

Sursa: Anuarul Statistic al României, 2001 Prin metoda cheltuielilor, PIB este analizat din punctul de vedere al agenţilor economici care cumpără bunurile finale (nu a celor care încasează veniturile rezultate din producerea lor). Interesează aşadar cererea agregată pentru producţia internă brută, componentele acesteia corespunzând, în principiu, cu cele ale calcului PIB pe categorii de utilizări (vezi tabelul 11.3.). Mărimea acestuia nu este însă egală cu cererea totală a rezidenţilor pentru bunuri finale, fapt pus în evidenţă de soldul pozitiv sau negativ al exportului net. PIB nominal şi PIB real; deflatorul.Dinamica PIB reflectă modificarea cantităţii de bunuri finale produse în economie într-o anumită perioadă de timp, dar şi evoluţia preţurilor acestor bunuri în perioada respectivă.De aceea, aprecierea corectă a performanţelor economice ale unei ţări face necesară determinarea PIB atât în termeni nominali cât şi în termeni reali. PIB nominal măsoară valoarea bunurilor finale în preţurile curente ale perioadei de calcul. Astfel PIB nominal al României din anul 1990 este de 857,9 miliarde lei şi exprimă valoarea producţiei finale brute la preţurile pieţei din acel an, iar PIB din 1997 de 252.925,7 miliarde lei măsoară valoarea producţiei la preţurile din anul respectiv. Ar fi însă o gravă greşeală să privim creşterea PIB în această perioadă, de peste 294 ori, ca indicând o îmbunătăţire a performanţelor obţinute în economie. Pentru a face o astfel de apreciere trebuie să comparăm producţiile reale obţinute în diferite perioade. PIB real reflectă modificarea producţiei fizice în economie prin exprimarea tuturor bunurilor finale produse în diferite perioade de timp în preţurile unui an de referinţă, numite preţuri constante sau comparabile. Tabelul 13.3. prezintă evoluţia PIB nominal şi real în ţara noastră în intervalul 1990-2000. În această perioadă PIB real a scăzut, în vreme ce PIB nominal a crescut de peste 932 ori.

Prin compararea lor obţinem o măsură a evoluţiei preţurilor, numită deflatorul PIB.

Tabelul 11.3 Evoluţia deflatorului PIB şi a IPC în economia României, în perioada 1990 - 2000

Indicatori 1990 1991 1995 1997 2000 Produsul intern brut nominal -miliarde lei -dinamică (%) Produsul intern brut real -miliarde lei -dinamică (%) Deflatorul PIB (%) IPC (%)

857,9 100,0

857,9 100,0 100,0 100,0

2203,9 256.9

747,2 87,1 294,9 270,2

72135,5 8408,4

770,4 89,8 9363,4 9353,4

252925,7 29481,9

752,4 87,7 33615,8 33076,9

800308.1 93286,9

711,2 82,9 112529,3 111767,0

Sursa: Anuarul Statistic al României, 2001

Deflatorul PIB, reprezintă raportul dintre PIB nominal şi PIB real şi este o măsură a inflaţiei în perioada care începe cu anul de bază (ale cărui preţuri se folosesc în exprimarea PIB real) şi se încheie cu anul de calcul De exemplu deflatorul PIB al României pentru anul 1995 este:

Întrucât se referă la toate bunurile finale produse în economie, deflatorul PIB reprezintă un indice general de preţ fiind unitatea de măsură cea mai cuprinzătoare pentru reliefarea modificărilor intervenite în nivelul general al preţurilor sau în puterea de cumpărare a monedei naţionale. El se distinge astfel de alţi indici sintetici de preţ, cum este indicele preţurilor de consum (IPC) care cuprinde modificările intervenite în media preţurilor bunurilor achiziţionate de gospodăriile tipic urbane. Există mai multe aspecte prin care deflatorul PIB se diferenţiază de IPC. În primul rând, deflatorul este o măsură a evoluţiei preţurilor întregii mase de bunuri finale, în comparaţie cu IPC care se referă la costul cumpărării unui coş fix de bunuri şi servicii considerate ca reprezentative pentru achiziţiile consumatorilor urbani. În al doilea rând, deflatorul ia în calcul preţurile bunurilor produse în ţară pe când IPC include şi preţuri ale unor bunuri de import. În al treilea rând, deflatorul PIB se referă la evoluţia preţurilor în economie pe perioade relativ mari (de cel puţin un an), IPC este calculat şi publicat lunar de către organele de statistică; acest ultim aspect face din IPC un instrument indispensabil în analizele şi măsurile curente de politică economică. Cu toate aceste diferenţe, cei doi indici agregaţi ai preţurilor evidenţiază niveluri relativ apropiate ale inflaţiei în economie, după cum se observă din datele prezentate în tabelul 13.3. La aceeaşi concluzie conduce şi analiza pe

perioade de timp îndelungate; de exemplu, rata anuală a inflaţiei în economia S.U.A. în perioada 1950-1988 a fost de 4,3% în cazul IPC şi de 4,4% pentru deflatorul PNB. Relaţiile dintre PIB şi PNB. O parte din producţia inclusă în PIB este rezultatul folosirii unor factori de producţie aflaţi în proprietatea agenţilor economici străini. Veniturile generate de aceste producţii revin în mod necesar proprietarilor factorilor respectivi. Totodată, o parte din veniturile obţinute de agenţii naţionali provin din investiţii de capital sau furnizarea altor servicii ale factorilor în exterior. PIB nu ia în calcul aceste fluxuri de venituri în şi din exteriorul ţării; acest agregat macroeconomic se referă, după cum s-a arătat, la producţia şi veniturile generate de aceasta în interiorul ţării, indiferent de naţionalitatea agenţilor economici. Integrarea fluxurilor de venituri cu exteriorul se realizează de către Contabilitatea naţională prin calculul PNB. PNB (Gross National Product) reflectă valoarea de piaţă a producţiei de bunuri finale realizate într-o anumită perioadă, prin utilizarea factorilor de producţie aflaţi în proprietatea agenţilor economici naţionali (ai unei ţări). Analizele bazate pe acest agregat macroeconomic pun accent pe fluxul de venituri, fapt ce devine relevant mai ales atunci când încercăm să stabilim o relaţie între PIB şi venitul naţional. PNB poate fi mai mare decât PIB sau dimpotrivă, mai mic decât acesta, relaţia concretă de mărime dintre cele două agregate macroeconomice depinzând de soldul contului de venituri în relaţiile cu exteriorul (diferenţa între valoarea adăugată brută obţinută de agenţii autohtoni în exterior şi cea realizată de străini în interior). Când soldul este pozitiv (PNB>PIB) aceasta înseamnă că rezidenţii unei anumite ţări obţin venituri mai mari în afara graniţelor decât obţin străinii în ţara respectivă. Aceasta este situaţia ţărilor dezvoltate economic (cum este Japonia) care deţin un important sold activ în fluxurile internaţionale de capital. Situaţia se prezintă de regulă invers (PNB<PIB) în ţări mai puţin dezvoltate economic, dar deschise la investiţii străine, cum este şi situaţia României. Sunt însă şi ţări dintre cele mai dezvoltate economic, cum este cazul S.U.A. care, la sfârşitul anilor '80 înregistrează solduri negative în conturile de venituri cu exteriorul. Din cel mai mare creditor net în perioada postbelică, S.U.A. realiza în 1988 un sold negativ de peste 500 de miliarde de dolari în nivelul investiţiilor internaţionale nete (drepturile unei ţări asupra restului lumii). PIB (sau, după caz, PNB) în termeni reali constituie cea mai bună măsură a performanţelor economice ale unei ţări. Aceasta nu înseamnă că datele referitoare la PIB oferă informaţii perfecte cu privire la producţia naţională şi, implicit, la bunăstarea rezidenţilor unei ţări. Există posibilitatea ca o parte importantă a activităţilor din economie, din diferite motive, să fie omise din calculul PIB. Unul din aceste motive priveşte situaţia activităţilor care nu generează tranzacţii de piaţă şi care devin mai greu sau imposibil de comensurat: serviciile gratuite, munca voluntară şi mai ales activităţile destinate

autoconsumului. Al doilea motiv se referă la activităţile din cadrul aşa numitei economii subterane care poate dobândi o extindere importantă (vezi caseta 11.3).

Caseta 11.3 Economia subterană "După unele estimări, nu mai puţin de 30% din PNB al S.U.A. nu este inclus în

statistici. Dăm aici câteva exemple de tranzacţii care generează bunuri şi servicii şi care ar putea fi totuşi neevaluate la determinarea PNB: deţinerea unui al doilea serviciu nedeclarat, jocuri ilegale de noroc, munca prestată de imigranţii ilegali, primirea ajutorului de şomaj şi deţinerea concomitentă a uni serviciu, afaceri ilegale cu droguri, primirea de bacşişuri nedeclarate, comercializarea unor legume produse în gospodării etc. (�)

Restul activităţilor din cadrul economiei subterane apar în principal deoarece oamenii încearcă să evite plata taxelor sau pierderea unor ajutoare oferite de guvern, iar ele ar trebui să contribuie la PNB.

Cât de întinsă este economia subterană şi cum poate fi ea măsurată? Bineînţeles că, prin însăşi natura lor acestea sunt date dificil de estimat, iar estimările variază mult. În cazul S.U.A, conservatorii dau valori de 3-4% din PNB, pe când cei mai radicali ajung la 33%. Şi estimările ce vizează alte ţări sunt asemănătoare. De exemplu, pentru Canada acestea variază între 4% şi 22% din PNB, iar pentru Italia între 8% şi 33%." (Rudiger Dornbusch, Stanley Fischer, op.cit., p. 46-47).

Producţia naţională de bunuri şi servicii provoacă deprecierea stocului de capital, amortizarea acestuia fiind destinată menţinerii capacităţii productive a economiei. Dacă din producţia finală brută (internă sau naţională) se scad alocaţiile pentru consumul de capital fix sau amortizarea acestuia rezultă indicatorii producţiei finale nete: produsul intern net (PIN =PIB-A) sau produsul naţional net (PNN =PNB-A). Raportul de mărime între cei doi indicatori este de aceeaşi natură cu raportul dintre PIB şi PNB. Astfel, PNN poate fi mai mare sau mai mic decât PIN în funcţie de soldul (pozitiv sau negativ) veniturilor factorilor în relaţiile cu străinătatea (PNN=PIN+SVFS ). Produsul naţional net (PNN) reprezintă valoarea producţiei finale nete obţinute în decurs de un an de către agenţii autohtoni pe teritoriul economic al ţării şi în afara acestuia. Statisticile oficiale ca şi analizele macroeconomice de specialitate folosesc mărimile brute ale producţiei naţionale şi nu pe cele nete, cu toate că cele din urmă par mai adecvate pentru caracterizarea performanţelor economice ale unei ţări. Această situaţie este cauzată de unele considerente de ordin metodologic şi practic, îndeosebi în privinţa evaluării corecte a deprecierii capitalului fix. Iată un comentariu făcut pe această temă de autorul unui cunoscut tratat de economie: "Deşi PNN oferă o imagine mai reală a venitului unei naţiuni decât cea oferită de PNB, economiştii preferă să folosească cifre brute ale outputului naţional. Motivul este că deprecierea stocului de capital este dificil de estimat cu

acurateţe. Alocaţiile în contul consumului de capital fix au la bază estimări pentru scopuri financiare sau de impozitare. Aceste sume sunt, deci, calculate pentru alte scopuri şi nu pentru a oferi o imagine clară a deprecierii reale a stocului de capital." (John Sloman, Economics, op.cit., p. 588). PNN poate fi exprimat în preţurile curente ale pieţei (incluzând şi impozitele indirecte) sau la preţurile producătorilor (la costurile factorilor). Evaluat în costurile factorilor PNN se numeşte şi venit naţional (VN). Mărimea VN este pusă în evidenţă de următoarele relaţii, dacă se porneşte de la PNB.

VN = PNBPP - IIND + SEXP - A = PNNCF Venitul naţional exprimă mărimea agregată a venitului imputată factorilor de producţie ce au participat la realizarea producţiei naţionale într-o perioadă determinată de timp. El reprezintă variabila ce stă la baza unor importante procese macroeconomice, cum sunt consumul, economisirea, investiţiile etc, a caror analiza o vom intălni in capitolul 13 al cursului nostru. Concepte cheie • Variabile (agregate) macroeconomice • Agenţi economici agregaţi • Sectoare instituţionale • Fluxul circular al venitului • Intrări (injecţii) in fluxul circular al venitului • Ieşiri (retrageri) din fluxul circular al venitului • Contabilitatea naţională • Consum intermediar • Consum final

• Export net • Costul factorilor • Valoarea adăugată brută • Cheltuieli guvernamentale (publice) • Economie subterană • Produs intern brut (PIB) • Produs intern net (PIN) • Produs naţional brut (PNB) • Produs naţional net (PNN) • Venit naţional • Deflatorul • Indicele preţurilor de consum

Probleme de reflecţie • De ce macroeconomia opereaza cu agenţii economici agregaţi pe sectoare

instituţionale? Analizaţi pentru fiecare sector in parte sursele principale de venit în corespondenţă cu funcţia indeplinită de acesta.

• În fluxul circular al venitului intervin toate sectoarele instituţionale din economia unei ţări sau numai o parte a acestora? Motivaţi raspunsul.

• Ce s-ar întampla în fluxul circular al venitului daca guvernul ar mări volumul cheltuielilor sale iar firmele volumul investiţiilor? Care ar putea fi efectele acestor opţiuni asupra unor variabile macroeconomice

• Analizaţi interacţiunea in dinamică intre intrăriile (injecţiile) si retragerile în şi din fluxul circular al venitului

• Explicaţi, eventual cu ajutorul unor date ipotetice, diferenţele dintre: PIB si PNB; PIB nominal şi PIB real; PIN şi PNN

• Precizaţi căteva distincţii intre deflatorul PIB-ului şi indicele preţurilor de consum (IPC). De ce in analiza macroeconomica folosim ambii indicatori?

• De ce veniturile gospodăriilor provenite din transferuri (pensii, ajutoare etc) nu sunt incluse calculul PIB dupa metoda veniturilor?

• Daca dorim să cunoaştem performanţele economiei unei ţari, trebuie să obţinem informaţii despre evoluţia PIB nominal sau PIB real? Explicaţi şi argumentaţi raspunsul pe exemplu economiei Romaniei in perioada 1990 şi 2000

• Este posibil ca într-o economie în criză profundă deprecierea capitalului fix să fie mai mare decat FBCF? Care sunt efectele pe termen lung asupra evoluţiei economiei?

• Care sunt, in opinia dumneavoastra, cauzele ce pot conduce la creşterea proporţiilor economiei subterane în economia unei ţări? Încercaţi să demonstraţi factorii de inflenţă şi efectele negative ale acestui fenomen în cazul economiei Romaniei.

Capitolul 12

CEREREA AGREGATĂ ŞI OFERTA AGREGATĂ Planul temei

12.1 Cererea şi oferta agregate; nivelul general al preţurilor Structura cererii agregate Figura 12.1 Curbele cererii şi ofertei agregate

12.2 Condiţiile şi efectele modificării cererii şi ofertei agregate Figura 12.2 Efectele creşterii cererii agregate Figura 12.5 Reducerea ofertei agregate şi creşterea preţurilor Caseta 12.1 Curba ofertei agregate în abordarea Keynesiană şi neoclasică Caseta 12.2 Politica ofertei agregate (supply-side-policy)

12.3 Echilibru versus dezechilibrul macroeconomic Teorii şi modele ale echilibrului macroeconomic Caseta 12.3 Modelul Keynesian al echilibrului cu şomaj Forme fundamentale ale dezechilibrului macroeconomic

Obiectivele temei

• O introducere diagramatică în problematica cererii şi ofertei agregate şi stăpânirea modelelor de analiză a stării şi evoluţiei economice bazate pe interacţiunea celor două forţe ale pieţei naţionale:

• Descifrarea şi înţelegerea ipotezelor referitoare la politicile macroeconomice fundamentate atât pe teoria cererii agregate (demand-side-polices) şi a ofertei agregate (supply-side-polices)

• Cunoaşterea principalelor teorii şi modele cu privire la echilibrul versus dezechilibru macroeconomic, în scopul înţelegerii interacţiunii între pieţe, a corelaţiilor complexe dintre numeroase variabile macroeconomice.

Continuăm caracterizarea conceptelor de bază cu care operează

macroeconomia cu cererea agregată şi oferta agregată şi cu prezentarea principalelor modele de analiză a echilibrului şi nonechilibrului macroeconomic. Prima parte a acestui capitol cuprinde o analiză diagramatică a cererii agregate (CA) şi ofertei agregate (OA) în scopul descifrării raţionamentelor legate de politicile macroeconomice bazate atât pe teoria CA (demand-side-polices) cât şi pe teoria ofertei agregate (supply-side-polices). Cele două forţe ale pieţei vor fi abordate atât în postura de variabile dependente de nivelul general al preţurilor (mişcarea de-a lungul curbelor CA şi OA) cât şi în cea de variabile independente, ale căror condiţii sau factori de influnenţă şi evoluţie în timp (deplasarea curbei CA şi/sau a curbe OA) pot determina nivelul produsului şi nivelul preţurilor şi implicit al inflaţiei în economie. Partea a doua a capitolului este consacrată analizei principalelor teorii şi modele ale echilibrului versus dezechilibrului

macroeconomic, scoţând in evidenţă interacţiuniile şi corelaţiile complexe dintre variabilele care intervin în circuitul de ansamblu al economiei.

12.1 Cererea şi oferta agregate; nivelul general al preţurilor Conceptele şi variabilele macroeconomice însuşite în capitolul precedent ne va ajuta să analizăm, în continuare, modul cum funcţionează economia în ansamblu prin acţiunea celor două forţe ale pieţei naţionale- cererea şi oferta agregate.

Cererea agregată (CA), reprezintă totalitatea cheltuielilor efectuate de cumpărători în economia unei ţări pentru achiziţionarea de bunuri materiale şi servicii. În analiza macroeconomică, CA se referă la volumul total al achiziţiilor de bunuri finale, indiferent de destinaţia acestora: consum, investiţii, export etc. Structura cererii agregate cuprinde patru componente de bază: cererea pentru consumul personal (C), achiziţiile guvernamentale (G), cererea pentru investiţii (I) şi cererea externă formată din exportul net (EN). Deci:

CA = C + G + I + EN Cererea pentru consumul personal este reprezentată de totalitatea cheltuielilor de consum ale sectorului privat (gospodăriilor) pentru achiziţionarea de bunuri materiale (inclusiv bunuri durabile) şi servicii de consum. Reprezintă componenta principală în structura CA, mărimea ei fiind în funcţie de veniturile consumatorilor şi de nivelul preţurilor pe care ei trebuie să le plătească pentru bunurile respective. Achiziţiile guvernamentale (ale administraţiilor publice locale şi centrale) se referă la cheltuielile pentru consumul public şi investiţiile publice. G nu trebuie confundat cu cheltuielile guvernamentale totale (ale bugetului de stat) care cuprind în plus şi transferurile de plăţi către alte sectoare. Cererea pentru investiţii reprezintă cheltuielile firmelor pentru investiţii brute, definite în sensul de adaos la stocul de capital fizic (formare brută de capital fix şi creşterea stocurilor). Ea nu include achiziţionarea hârtiilor de valoare şi nici investiţiile în capital uman. Exporturile nete reprezintă diferenţa dintre exporturi şi importuri (EN = EX-IM) şi reflectă influenţa comerţului exterior asupra cererii agregate. Unele componente ale CA sunt relativ stabile în timp şi evoluează, de regulă, în sens pozitiv (de exemplu, cererea pentru consum). În schimb, alte componente ale CA, cum sunt investiţiile, se modifică mai rapid şi pot cunoaşte oscilaţii importante, cauzând fluctuaţii ale activităţii economice.

Oferta agregată (OA) reprezintă producţia internă brută adusă şi oferită pe piaţă de către agenţii economici producători. OA cuprinde volumul total al producţiei interne de bunuri finale furnizate de firmele rezidente în economia naţională şi include atât bunuri de consum cât şi bunuri de capital. Structura ofertei agregate poate fi analizată prin prisma producţiilor sectoarelor sau ramurilor care susţin oferta internă, sau după alte criterii, în funcţie de scopurile analizei. În general, structurile OA sunt ale producţiei naţionale. Reflectând condiţiile producţiei, pe termen scurt OA este relativ constantă, adaptându-se la nivelul cererii agregate prin variaţiile stocurilor de produse finite; dacă firmele produc mai multe bunuri decât sunt cerute, diferenţa duce la creşterea stocurilor de produse (produc pe stoc) şi invers, firmele pot produce şi furniza pe piaţă mai puţine produse decât cererea pe termen scurt, diferenţa venind din stocurile existente. În condiţiile unei evoluţii normale a economiei, OA tinde să se extindă ca rezultat al creşterii forţei de muncă, a stocului de capital şi mai ales a randamentului folosirii factorilor de producţie. Nivelul producţiei şi respectiv al OA poate fi mai apropiat sau depărtat de cel al producţiei potenţiale, definite ca fiind nivelul corespunzător utilizării complete (full employment) a factorilor de producţie din economie. De regulă, producţia potenţială este considerată ca fiind acel volum al producţiei posibil de realizat în condiţiile în care ocuparea factorilor de producţie corespunde ratei naturale a şomajului. "Valoarea producţiei potenţiale se calculează în mai multe moduri. Unul din procedee, folosit de Biroul de Analiză Economică a Departamentului American de Comerţ, identifică drept PNB potenţial nivelul producţiei în cazul în care rata şomajului ar fi de 6%. Scara reprezintă o cotă de nivel pentru calcularea producţiei potenţiale, nu este însă o cotă rigidă şi poate fi supusă dezbaterilor." (Rudiger Dornbusch, Stanley Fischer, Macroeconomia, Timişoara, Editura Sedona, 1998, p.16).

Cererea agregată (CA) şi oferta agregată (OA) sunt analizate în legăturile lor complexe cu nivelul general al preţurilor şi cu alte variabile macroeconomice. Forţele pieţei naţionale pot fi privite atât în postura de variabile dependente (la un moment dat) de nivelul preţurilor, cât şi în cea de variabile independente ale căror condiţii (factori) şi evoluţie în timp determină modificarea nivelului general al preţurilor şi implicit a inflaţiei în economie. Graficul din figura 12.1. reprezintă modelul macroeconomic primar pentru studiul cererii şi ofertei agregate, a interdependenţelor dintre ele şi cu alte variabile. Vom analiza mai întâi curbele CA şi OA, pentru a pune în evidenţă dependenţa lor la un moment dat, de nivelul general al preţurilor (P) reprezentat grafic pe ordonată. CA şi/sau OA sunt evidenţiate pe axa orizontală şi simbolizate prin Y. Curba cererii agregate descrie combinaţiile dintre nivelul general al preţurilor şi mărimea cheltuielilor reale făcute de cumpărători pentru achiziţionarea bunurilor de care au nevoie. De exemplu, la nivelul PB al preţurilor, cumpărătorii pot achiziţiona un volum al bunurilor la nivelul YB. Analiza curbei CA ne arată aşadar, modul în care nivelul cheltuielilor reale (al cererii) se modifică odată cu modificarea nivelului general al preţurilor în situaţia în care nivelul veniturilor nominale şi a altor condiţii ale cererii sunt date. Curba CA arată, în ultimă instanţă, pentru orice nivel al preţurilor nivelul cererii globale la care cheltuielile reale şi veniturile reale sunt simultan în echilibru. O modificare a nivelului general al preţurilor modifică în sens invers nivelul veniturilor reale ale cumpărătorilor care are ca efect o modificare în acelaşi sens a cheltuielilor reale din economie.

Fig 12.1. Curbele cererii şi ofertei agregate

Procesul descris se numeşte efectul venitului asupra cererii dacă preţul se modifică, cunoscut de la analiza pieţelor individuale (produselor). La nivel macroeconomic, o creştere a nivelului general al preţurilor echivalează cu o reducere a veniturilor reale totale şi astfel cumpărătorii vor achiziţiona un volum mai mic de bunuri şi servicii. Există şi efecte de substituire care explică reducerea CA ca urmare a creşterii preţurilor (curba descrescătoare a CA), dar nu de natura celor cunoscute şi analizate pe pieţele produselor, când cumpărătorii achiziţionau un bun alternativ (substituibil) cu un preţ relativ mai mic al cărui nivel nu a crescut. La nivel macroeconomic creşte nivelul general al preţurilor şi, deci, nu se mai pune problema unor astfel de alternative în alegerile făcute de cumpărători. Se produc, în schimb alte efecte de substituire care explică relaţia inversă între modificarea nivelului preţurilor şi cel al CA. Primul şi cel mai evident se referă la substituirea bunurilor din producţia internă cu cele din import. Astfel, preţuri mai mari la produsele indigene vor stimula rezidenţii să achiziţioneze bunuri din import (care nu fac parte din CA) şi vor descuraja exporturile care reprezintă o parte a CA. A doua împrejurare care explică curba înclinată negativ a CA se referă la efectul soldurilor reale. Dacă preţurile cresc semnificativ, valoarea reală a soldurilor deţinute de cumpărători la bănci şi la alte instituţii financiare va scădea. Pentru a-şi proteja valoarea reală a soldurilor, cumpărătorii recurg şi la reducerea cheltuielilor. Un alt motiv pentru care cumpărătorii îşi reduc volumul total al achiziţiilor de bunuri odată cu creşterea preţurilor se referă la efectul modificării ratei dobânzii. Astfel, creşterea ratei dobânzii în condiţiile unui nivel mai ridicat al preţurilor va determina reducerea achiziţiilor de bunuri de consum şi a investiţiilor pe seama creditului. În concluzie, curba CA este descrescătoare, iar panta negativă a acesteia ne arată cum se modifică nivelul cheltuielilor reale, ca răspuns la modificarea nivelului general al preţurilor. Curba ofertei agregate reflectă combinaţiile dintre nivelul preţurilor şi volumul producţiei interne oferite de producători la nivelul respectiv al preţurilor; de exemplu, la nivelul PC al preţurilor, firmele vor oferi un nivel al producţiei YC (vezi fig. 12.1.). Panta pozitivă este cea mai evidentă caracteristică a curbei OA şi reflectă faptul că un nivel mai ridicat al producţiei este asociat cu un nivel mai ridicat al preţurilor, care să poată compensa firmele pentru costurile marginale crescătoare ale sporurilor de producţie oferite pe piaţă. În consecinţă, curba OA pe termen scurt este reprezentată grafic pornind de la ipoteza că, pe măsură ce producţia creşte, costurile unitare vor avea tendinţa să crească, chiar şi în condiţiile în care se presupune că preţurile factorilor de producţie rămân constante. La baza înţelegerii tendinţei de creştere a costurilor

unitare pe termen scurt stă legea randamentelor descrescătoare, cunoscută din teoria comportamentului producătorului. Intersecţia curbelor CA şi OA duce la determinarea simultană a nivelului producţiei de echilibru şi a preţurilor de echilibru. În graficul din figura 12.1., PE reprezintă nivelul preţurilor de echilibru, iar YE pe cel al producţiei de echilibru. Echilibrul pe piaţa naţională este acea situaţie în care nu apar forţe perturbatoare care fac ca volumul producţiei interne (OA) să nu corespundă nivelului cererii agregate. Un eventual surplus al cererii agregate va determina creşterea nivelului preţurilor, ceea ce va stimula firmele să producă mai mult determinând o mişcare în sus pe curba OA. În acelaşi timp, creşterea preţurilor va determina scăderea cererii de bunuri, respectiv o mişcare înapoi pe curba CA.

12.2 Condiţiile şi efectele modificării cererii şi ofertei agregate În analiza întreprinsă mai sus am considerat că nivelul general al preţurilor este dat, CA şi OA fiind funcţie de această variabilă independentă. Altfel spus, nu am luat în considerare posibilitatea creşterii inflaţioniste a preţurilor, una din problemele majore ale analiştilor în macroeconomie. Pentru această analiză trebuie să considerăm că evoluţia preţurilor este un rezultat al modificărilor în timp a CA şi OA. Modificările intervenite în timp în cazul oricăreia din cele două forţe ale pieţei naţionale determină schimbarea nivelului de echilibru al preţurilor şi al producţiei. În evoluţia pieţei spre un nou punct de echilibru, în funcţie de deplasarea curbelor CA şi/sau OA, de regulă se modifică raportul dintre cele două forţe ale pieţei naţionale. În general, modificarea raportului în favoarea CA duce la creşterea nivelului general al preţurilor şi explică cum se produce inflaţia. Noul raport poate fi cauzat de o mişcare spre dreapta pe curba CA sau spre stânga pe curba OA, ori din combinaţia ambelor forţe ale pieţei naţionale. Când creşterea inflaţionistă a preţurilor rezultă din deplasarea la dreapta a curbei CA există inflaţie prin cerere (demand-pull inflation), iar când rezultă din deplasarea spre stânga a curbei OA există inflaţie prin costuri (cost-push inflation). Creşterea cererii agregate este determinată de creşteri ale componentelor sale, respectiv creşteri ale cheltuielilor de consum, sporirea investiţiilor firmelor, creşterea cererii externe etc. Condiţiile sau factorii care determină nivelul şi dinamica acestor variabile macroeconomice sunt implicit şi condiţii sau cauze ale modificării CA.

De regulă, în analizele de specialitate se face distincţie între condiţiile monetare şi cele non-monetare ale CA. Astfel, monetariştii atribuie creşterea CA în principal sau în întregime unei creşteri a cantităţii de bani în economie. Creşterea cererii agregate poate fi cauzată şi de o expansiune a cheltuielilor publice sau de o reducere a impozitelor pe venit, a gradului de fiscalitate, în general, care pot creşte semnificativ cererea de consum şi de investiţii.

Indiferent de cauzele care determină modificarea CA, la o creştere importantă a acesteia firmele vor răspunde prin mărirea producţiei (ofertei) şi/sau ridicând preţurile de vânzare. În ce măsură se vor produce cele două tendinţe, aceasta depinde de forma (înclinaţia) OA. Procesul este ilustrat în graficele din fig. 12.2. Creşterea cererii agregate este însoţită de o mişcare spre dreapta a curbei acesteia de la CA1 la CA2. Drept urmare, nivelul preţurilor creşte de la P1 P2 al producţiei de la Y1 şi la Y0 În graficul din fig. 12.2.A. observăm că atunci când curba OA este puţin înclinată aproape plată, deplasarea spre dreapta a curbei CA atrage după sine creşterea producţiei într-o măsură mult mai mare decât creşterea nivelului general al preţurilor. În schimb, în fig. 12.2.B. observăm că dacă curba OA ia forma unei pante abrupte, aproape verticală, o creştere a CA determină, în principal, creşterea nivelului general al preţurilor şi doar o creştere nesemnificativă a venitului şi producţiei reale. Rezultă astfel că una din problemele fundamentale ale analizei macroeconomice priveşte forma (alura) curbei ofertei agregate. În această analiză sunt menţionate mai întâi cele două cazuri speciale (extreme) ale curbei OA, a căror ilustrare se găseşte în caseta 12.1.

Fig 12.2. Efectele creşterii cererii agregate

Caseta 12.1 Curba ofertei agregate în abordare keynesiană şi neoclasică Curba orizontală a OA (denumită şi curba keynesiană a ofertei globale) indică faptul

că firmele pot oferi orice cantitate de bunuri la nivelul existent al preţurilor şi al CA (vezi fig. 12.3.A.). Deoarece în economie există un grad de neutilizare a factorilor de producţie (aşa numitul echilibru cu şomaj), firmele pot achiziţiona orice cantitate de servicii ale factorului muncă la mărimea curentă a salariilor. Ca urmare, firmele sunt dispuse şi pot produce şi oferi pe piaţă, la nivelul dat al preţurilor, orice cantitate de bunuri cerute de cumpărători.

Opusul acestei situaţii este curba verticală a OA (denumită şi curba neoclasică a

ofertei agregate), care indică faptul că aceeaşi cantitate de bunuri va fi produsă şi oferită pe piaţă, indiferent de nivelul preţurilor (vezi fig. 12.3.B.). Ea se bazează pe ipoteza că piaţa muncii, ca şi celelalte pieţe, se află mereu în echilibru şi, deci, nu există şomaj. Se înţelege că dacă întreaga forţă de muncă este angajată, atunci nivelul producţiei de echilibru nu poate fi ridicat deasupra celui curent, chiar dacă preţurile cresc.

Situaţiile descrise reprezintă cele două cazuri extreme, ca modele ipotetice de analiză, considerând OA fie perfect elastică (curba orizontală), fie perfect inelastică (curba verticală). Situaţiile reale din economie şi analizele macroeconomiştilor moderni se încadrează între cele două extreme.

Forma curbei ofertei agregate evidenţiază o particularitate importantă a acesteia, panta pozitivă crescătoare. Această pantă în creştere a curbei ofertei agregate este efectul tendinţei de creştere a costurilor unitare odată cu sporirea producţiei în măsura în care firmele apelează la factori mai scumpi sau cu randamente descrescătoare. Astfel, pe măsură ce se urmăreşte în sens ascendent curba OA, se observă asocierea creşterii producţiei cu o creştere tot mai accentuată a nivelului preţurilor. Expresia grafică a acestei asimetrii în evoluţia comportamentului specific ofertei agregate este curba neliniară a OA (cu două tronsoane principale).

Fig 12.3.A Fig 12.3 B

Graficul din figura 12.4. arată că la niveluri ale ofertei sub cel al producţiei potenţiale (YP) curba OA este puţin înclinată, la început aproape orizontală, sugerând faptul că o producţie considerabil sporită poate fi obţinută cu o creştere relativ mică a nivelului preţurilor. Într-o astfel de situaţie, de regulă, politica economică va opta pentru extinderea CA şi prin aceasta pentru un nivel mai ridicat al ocupării, venitului şi producţiei reale. Pe măsură însă ce economia se apropie de nivelul producţiei potenţiale, preţurile tind să crească puternic, fapt ilustrat de forma abruptă, verticală, a curbei OA. În principiu, curba OA tinde să devină verticală în măsura în care economia se apropie de vârful unui ciclu economic iar nivelul producţiei reale de cel al producţiei potenţiale. Se consideră că în aceste condiţii o politică expansionistă în privinţa cererii agregate nu este indicată; măsurile de politică (monetară, bugetară, fiscală etc) menite să ducă la creşterea cheltuielilor globale în economie, respectiv a CA, se vor reflecta în creşterea inflaţionistă a preţurilor, rămânând neutre faţă de variabilele reale din economie. Modificarea nivelului de echilibru al preţurilor şi al producţiei este şi rezultatul evoluţiei OA. Principalii factori sau condiţii ale ofertei agregate sunt preţurile factorilor de producţie şi productivitatea acestora. O creştere a preţurilor factorilor de producţie sau o reducere a productivităţii lor duce la o deplasare spre stânga a curbei OA. În schimb, o reducere a preţurilor factorilor de producţie sau o creştere a productivităţii acestora au fiecare ca efect o deplasare la dreapta a curbei OA. Deplasarea curbei OA face ca nivelul preţurilor şi cel al producţiei să se modifice în direcţii opuse. Astfel, după cum s-a arătat, creşterea preţurilor poate fi asociată şi cu mişcarea spre stânga a curbei OA, atunci când costurile de producţie au tendinţa să crească (cost-push inflation). Dacă firmele, datorită unor împrejurări, se confruntă cu o creştere a costurilor, vor răspunde atât prin a-şi reduce volumul producţiei cât şi prin creşterea preţurilor produselor oferite pe piaţă. În graficul din fig. 12.5. deplasarea spre stânga a

Fig 12.4

Fig 12.5

curbei ofertei agregate de la OA1 la OA2 determină creşterea preţurilor de la P1 la P2 şi reducerea producţiei de la Y1 la Y2. Măsura în care firmele cresc preţurile şi/sau scad producţia depinde şi de alura şi panta curbei CA în funcţie de factorii care o determină. Astfel, dacă CA este inelastică şi are panta ridicată (ca în fig. 12.5) preţurile vor creşte mai mult decât reducerea producţiei, şi invers. Reducerea ofertei agregate şi efectele negative ale acesteia (recesiune economică şi inflaţie) pot interveni sub impactul unor evenimente (economice, sociale, politice etc.) care se manifestă sub forma unor şocuri ale ofertei (restrângerea bruscă a acesteia), sau presiunii crescânde a costului ofertei agregate: creşteri repetate ale salariilor, peste dinamica productivităţii muncii, impuse de sindicate; creşteri accentuate ale preţurilor unor inputuri din import; poziţia dominantă a unor firme în cadrul pieţei interne care pot obţine profituri ridicate prin restrângerea producţiei şi creşterea preţurilor de vânzare etc. În aceste condiţii, de regulă, politica ofertei agregate (supply-side policies) sau bazată pe teoria ofertei agregate (supply-side economics) susţin promovarea acelor măsuri menite să "elibereze" piaţa de elemente de monopol şi să stimuleze competiţia pe piaţa bunurilor şi a factorilor de producţie. (vezi 12.2) Caseta 12.2 Politica ofertei agregate (supply-side-polices) Politicile macroeconomice bazate pe teoria ofertei pornesc de la premisa că pentru a influenţa economia în vederea creşterii economice mai ales în situaţii nefavorabile (stării de recesiunea etc) este esenţială ameliorarea stimulentelor pentru a îi determina pe producători sa măreasca oferta agregată. În context, sunt sugerate două categorii de măsuri sau politici: prima categorie vizează efectuarea unor reforme structurale orientate spre extinderea concurenţei şi liberalizarea preţurilor, atenuarea forţei economică (monopoluri, oligopoluri, centrale sindicale) care pot obţine venituri relative stabile independent de evoluţia OA; a doua categorie de politici priveşte folosirea unor pârghii economice menite să îmbunătaţească perspectivele de profit ale producătorilor care sa îi determine să menţină şi să sporească oferta de bunuri pe piaţă. Iată şi câteva considerente pe aceasta temă făcute de autorii unor tratate de economie pe care le-am mai citat: "Aici scopul supply-side policies este reducerea ratei de creştere a costurilor, care duce la deplasarea spre stânga a curbei ofertei agregate. Aceasta poate fi făcută fie prin restrângerea puterii monopolurilor sau a uzului de putere asupra preţurilor şi veniturilor (de exemplu, politici de restrângere a fuziunilor şi comasărilor, diverse forme de control a salariilor şi preţurilor), fie prin politici de stimulare a creşterii productivităţii (de exemplu, stimularea diferitelor tipuri de cercetare-dezvoltare, oferirea de avantaje firmelor care investesc în echipamente noi şi în perfecţionarea personalului)."(J. Sloman, Economics, Second Edition, London, Harvester Wheatsheaf 1994, p.554). “Termenul de terorie economică bazată pe ofertă (supply-side economics) a fost inventat în anii `70 pentru a descrie un set de analize şi recomandări având ca obiectiv accelerarea creşterii economice şi ocuparea forţei de muncă prin ameliorarea

stimulentelor pentru producători. Principala recomandare a acelora care au început să se autointituleze economişti partizani ai ofertei s-a referit la un climat mai favorabil de impozitare şi de reglementare pentru afaceri....Pe economiştii partizani ai supply-side economics îi vom găsii la ambele capete ale spectrului politic. Unii vor susţine că deoarece pieţele nu funcţionează adecvat, guvernul trebuie să aibă un rol mai activ în controlul preţurilor şi veniturilor dacă vrem să avem o şansă în a controla atăt inflaţia cât şi recesiunea. Alţii vor fi de parerea aproape inversă că pieţele funcţionează atât de bine incât singura cale pentru guvern de a stimula expansiunea economică este de a imbunătăţi perspectivele de profit ale firmelor de afaceri” (Paul Heyne, Modul economic de gândire, ap.cit, p. 419)

În condiţiile unei dinamici pozitive a economiei unei ţări, evoluţia normală este creşterea ofertei agregate, respectiv mişcarea spre dreapta a curbei OA. După cum se observă în graficul din fig. 12.6., pe măsură ce economia se apropie de nivelul producţiei potenţiale şi al ocupării depline (cu cererea agregată la CA3 şi producţia la Y3) venitul şi producţia reală pot creşte numai prin creşterea ofertei agregate (de la OA1 la OA2 şi producţia la Y4). Efectele deosebit de favorabile pentru economie în ansamblu (creşterea

producţiei reale şi reducerea ratei inflaţiei) fac din creşterea ofertei agregate o prioritate a politicilor macroeconomice promovate de orice ţară.De această dată instrumentele politicii economice, monetare şi fiscale focalizează pe creşterea ofertei pe pieţele factorilor de producţie şi mai ales a productivităţii acestor factori. "Supply-side economics se concentrează pe producţia sau venitul potenţial. Supply-side policies au ca scop deplasarea curbei posibilităţilor de producţie şi, similar, să deplaseze spre dreapta nivelul ocupării depline şi al venitului naţional." Supply-side policies pot fi folosite pentru creşterea cantităţii totale de factori de producţie; de exemplu, scutiri de taxe pentru companiile petroliere pentru stimularea prospectării de noi surse, politici pentru stimularea construirii de noi fabrici. Alternativ ele pot fi folosite la încurajarea creşterii productivităţii factorilor de producţie: de exemplu, stimularea calificării forţei de muncă şi a performanţei în muncă." (J. Sloman, Economics, op. cit. p.872)

Fig 12.6

În general, politica bazată pe oferta agregată asigură rezultate pozitive pe o perioadă mai îndelungată de timp, în măsura în care se produc ameliorări cantitative şi calitative al factorilor de producţie. Totodată, ea poate fi corelată cu măsuri de influenţare a cererii agregate, în funcţie de obiectivele urmărite privind echilibrul şi stabilitatea economiei. Pe termen scurt, politica urmăreşte extinderea cererii agregate spre nivelul potenţial al producţiei, iar pe termen lung să deplaseze curba CA astfel ca venitul şi producţia reală curentă să urmeze creşterea potenţialului productiv al economiei.

12.2 Echilibru versus dezechilibru macroeconomic Desfăşurarea normală a circuitului economic şi realizarea unor performanţe economice optime implică dezvoltarea echilibrată a economiei în ansamblu. Din punct de vedere teoretic echilibrul la nivel macroeconomic reflectă acea stare a economiei în care toate pieţele sunt simultan în echilibru, fără existenţa excesului de cerere sau de ofertă. Diversitatea deosebită a factorilor ce condiţionează evoluţia cererii şi/sau ofertei ansamblului pieţelor face ca o astfel de stare să nu se întâlnească efectiv niciodată, economia tinzând spre ea ca spre ceva ideal. Aşa cum în realitate nu există piaţă pură şi perfectă, tot astfel echilibrul macroeconomic există mai întâi ca un concept teoretic. Înainte de a analiza în ce măsură economia de piaţă modernă se caracterizează prin echilibru sau dezechilibru macroeconomic, este necesară precizarea conţinutului unor concepte folosite în această analiză. Termenul de echilibru derivă de la cuvintele latine "aequs" (egal) şi "libre" (balanţă), descriind egalitatea a două mărimi măsurabile; de exemplu, în economie, echilibrul bugetar, care înseamnă egalitatea dintre venituri şi cheltuieli. Opusul stării de egalitate este desemnat prin conceptul de dezechilibru; de pildă , în economie, excesul cererii pe piaţa unui produs. Echilibrul economic poate fi interpretat sub diferite forme, în funcţie de anumite criterii. În funcţie de modul de manifestare în timp distingem echilibrul static şi echilibrul dinamic. Echilibrul economic static se caracterizează prin absenţa schimbărilor şi este considerat doar ca o ipoteză, neexistând practic în realitate. Economia prin natura ei, constituie un proces (nu o stare de repaus), o realitate aflată în continuă schimbare şi progres. De aceea, echilibrul economic este un echilibru economic dinamic ce se manifestă prin modificarea permanentă a raporturilor dintre forţele care se confruntă, concordanţa lor realizându-se în timp, ca tendinţă dominantă.

Echilibrul economic dinamic poate fi privit, la rândul său, ca un echilibru pe termen scurt şi pe termen lung. Echilibrul pe termen scurt se manifestă în condiţiile unor schimbări nesemnificative sau a modificării unor restricţii posibil de ameliorat numai pe termen scurt. Echilibrul economic pe termen lung admite posibilitatea schimbărilor în toate variabilele sistemului, progresul tuturor factorilor de producţie ceea ce presupune depăşirea unor dezechilibre temporare prin atragerea unor forţe de compensare existente în sistem sau în afara lui. Din punctul de vedere al sferei de cuprindere (al pieţelor la care se referă), echilibrul economic poate fi parţial şi general. Ca expresie a echilibrelor tuturor segmentelor pieţei naţionale, echilibrul economic general se manifestă doar ca echilibru macroeconomic. Echilibrul economic general exprimă acea stare spre care tinde piaţa naţională în ansamblul său (piaţa bunurilor economice, piaţa muncii, piaţa monetară şi piaţa capitalului) caracterizată prin concordanţa cererii şi ofertei, decalajele dintre forţele pieţei nedepăşind anumite limite considerate normale, care să afecteze performanţa sistemului economic şi să genereze tensiuni sociale grave. În condiţiile economiei de piaţă echilibrul economic general este indisolubil legat de interdependenţele complexe generate de comportamentele tuturor agenţilor economici în calitatea lor de purtători ai cererii şi ai ofertei pe toate pieţele care formează sistemul. Din alegerile şi acţiunile întreprinse de toţi subiecţii economici, în funcţie de propriile interese, dar respectând regulile "jocului", rezultă acel comportament maximizator menit să asigure competiţia şi performanţa funcţionării sistemului care tinde în mod necesar spre o stare de echilibru sau de optim. Echilibrul economic general sau echilibrul macroeconomic caracterizează, aşadar, acea situaţie generală a economiei unei ţări în care proporţiile şi corelaţiile dintre mărimile sau variabilele macroeconomice permit desfăşurarea normală a fluxurilor reale şi monetare în economie, o funcţionare performantă a sistemului care dă satisfacţie subiecţilor economici. În raport de această stare a economiei, a pieţei naţionale în ansamblu sunt formulate şi obiectivele politicii macroeconomice spre care tind toate ţările: o creştere economică pozitivă şi durabilă, ocuparea deplină a forţei de muncă, stabilitatea nivelului general al preţurilor, balanţe comerciale şi de plăţi externe echilibrate pe termen mediu şi lung. Definind echilibrul macroeconomic drept "concordanţă relativă" a forţelor pieţei naţionale, mai departe totul depinde de sensul concret atribuit sintagmei respective. Pornind de aici se poate interpreta că o astfel de situaţie generală a economiei poate fi definită la fel de bine prin starea de dezechilibru economic. Aceasta cu atât mai mult cu cât în planul vieţii economice reale deseori vizibile şi

predominante sunt preocupările de depăşire a variatelor dezechilibre în vederea asigurării performanţei sistemului economic. "Ideea de echilibru, care are un sens bine determinat când se limitează la agenţii individuali cum sunt gospodăria şi firma, nu se aplică la fel de uşor la descrierea interacţiunii umane. Ea mai are oarecare utilitate dacă este aplicată la un tip de piaţă foarte simplu, cum ar fi la Marshall piaţa cerealelor. În schimb, echilibrul industriei e un concept cu care greu se poate opera. Echilibrul sistemului economic e o idee depărtată de realitate, deşi Walras şi Pareto au demonstrat consistent logica ei. Echilibrul unui sistem economic în mişcare, creşterea echilibrată se învecinează cu absurdul." (Ludwig Lachman, Individualismul economic şi economia de piaţă, în Filozofia ştiinţelor economice, Bucureşti, Editura Humanitas 1994, p.277). Dezechilibrul economic general caracterizează acea stare a unei economii care este marcată mai mult sau mai puţin prin dereglarea raportului dintre cererea şi oferta agregată, dereglare pusă în evidenţă şi de decalajele altor agregate macroeconomice faţă de punctul lor de echilibru. Conceptul de dezechilibru este dezvoltat pe larg în curentul de gândire economică al teoriei dezechilibrului. Dinamismul vieţii economice conferă dezechilibrelor un caracter permanent, iar scara acestora poate fi destul de largă, de la dezechilibre naturale (vezi rata naturală a şomajului) şi acceptate ca normale până la cele anormale şi nedorite, care pot provoca tensiuni economice şi sociale de mare anvergură. Cele mai semnificative obiective şi măsuri ale politicilor economice privesc gestionarea unor dezechilibre cum sunt: stagnarea sau recesiunea, subocuparea sau şomajul, inflaţia, dezechilibre în balanţele naţionale (bugetul de stat, balanţa comercială şi cea de plăţi externe) etc. În funcţie de situaţia raportului dintre cererea agregată şi oferta agregată, formele de bază ale dezechilibrului pieţei naţionale sunt presiunea şi absorbţia. Presiunea caracterizează o piaţă cu exces de ofertă (excess supply), ceea ce înseamnă că vânzătorii "stau la rând" şi "aleargă" după cumpărători. Ea este considerată, în principiu, un dezechilibru normal şi corespunde unei economii dezvoltate şi diversificate, fiind o piaţă a cumpărătorilor (buyers market). Absorbţia este, în schimb, un dezechilibru mai mult sau mai puţin anormal ce evidenţiază o piaţă cu exces de cerere (excess demand); este o piaţă a vânzătorilor (sellers market), caracterizată printr-o penurie de bunuri, cumpărătorul fiind cel care "stă la rând" şi "aleargă" după vânzători. Teorii şi modele ale echilibrului şi dezechilibrului macroeconomic. Investigarea multiplelor probleme ale echilibrului şi/sau dezechilibrului economic însoţeşte întreaga evoluţie a ştiinţei economice. Teoria clasică a preţurilor şi distribuirii venitului constituie punctul de referinţă în cercetarea echilibrului economic. În condiţiile pieţei concurenţiale mecanismul preţurilor şi al concurenţei joacă rolul unei "mâini invizibile" care asigură echilibrul

cererii şi ofertei, ea fiind, în concepţia lui Adam Smith, singura în măsură să lege şi să armonizeze comportamentele producătorilor şi consumatorilor. Potrivit acestui principiu, variaţia preţurilor de piaţă (ale produselor şi ale factorilor de producţie) în raport de cerere şi ofertă are un caracter vremelnic, echilibrul fiind restabilit de evoluţia ofertei care va readuce preţurile de producţie şi ratele veniturilor factorilor la nivelul lor "natural sau necesar". Teoria clasică a echilibrului economic este aşadar o teorie a ofertei, pusă sintetic în evidenţă de legea debuşeelor (sau legea lui Say). Potrivit acestei legi, cererea şi oferta se echilibrează automat, întrucât orice vânzare este în acelaşi timp cumpărare, sau, altfel spus, "oferta îşi creează propria-i cerere". Leon Walras a elaborat primul model al echilibrului economic general, considerat vârful realizării walrasiene şi al economiei neoclasice. Modelul matematic al echilibrului economic general este construit ca un sistem de ecuaţii lineare în care sunt integrate toate pieţele din economie şi în care toate preţurile (bunurilor produse şi ale factorilor de producţie) şi toate cantităţile (de bunuri şi servicii ale factorilor) sunt determinate simultan. În ceea ce priveşte soluţia dată determinării echilibrului în reţeaua de preţuri este cea a "tatonării", astfel că, în final, procesul ajustării automate în condiţiile concurenţei perfecte va culmina într-un echilibru stabil, fără ca Walras să o poată demonstra matematic riguros. Prima argumentare matematică riguroasă a teoriei echilibrului economic general a fost realizată abia peste şase decenii de către Abraham Wald într-o serie de lucrări de economie matematică. Analiza a fost dezvoltată şi perfecţionată ulterior de K. Arrow, G. Debreu (ambii laureaţi ai premiului Nobel pentru contribuţiile lor la teoria echilibrului general), precum şi de alţi economişti. Modelul Walras-Wald este un model simplificat al economiei concurenţiale care are la bază sistemul linear de producţie elaborat de Walras. Matricea inputurilor (A) defineşte resursele şi tehnologiile de producţie, unde inputurile sunt egale cu numărul de factori folosiţi (m) înmulţit cu numărul de bunuri obţinute (A=mn). Dacă fiecare output (y) necesită folosirea tuturor factorilor de producţie iar oferta totală de resurse este fixă (V0 ), limitele resurselor şi ale tehnologiei sunt prezentate sub forma restricţiei:

Ay = V0 , y <= 0 Comportamentul consumatorilor este descris prin funcţiile agregate ale cererii, venitul lor provenind din vânzarea factorilor, fiecare consumator fiind posesorul unei cantităţi din fiecare factor de producţie. Cum întregul venit se cheltuieşte de către consumatori, restricţia bugetară este:

px = wV0 , unde: p = vectorul preţurilor bunurilor; V0 = vectorul resurselor fixe; w = vectorul preţurilor factorilor; x = vectorul cererii de bunuri economice.

În situaţia în care vectorul cererii excedentare pentru bunuri este z = x-y şi cel al cererii excedentare de factori U = Ay - V0, condiţiile echilibrului pieţei sunt:

pz = 0 P >= 0 ; Z <= 0 wu = 0 W >= 0 ; U <= 0

În aceste condiţii, echilibrul economic general este dat de vectorii p, w, y, z şi u, care satisfac relaţiile de mai sus. Teoria echilibrului economic general a fost dezvoltată şi perfecţionată de K. Arrow, G. Debreu şi McKenzie care au elaborat diferite modele de echilibru dar având ca elemente comune reprezentarea economiei concurenţiale şi demonstrarea existenţei echilibrului. Aceste elemente comune au fost integrate de Debreu într-un model unic cunoscut sub denumirea de "Modelul Arrow-Debreu-McKenzie", apreciat ca fiind şi cea mai elaborată analiză a echilibrului general. Modelele prezentate au o valoare teoretică de necontestat. Adecvarea lor la realitatea practică şi concluziile desprinse în acest scop sunt însă limitate. Caracterul abstract al modelului neoclasic al echilibrului economic general a fost pus în evidenţă cu mult timp în urmă de economistul englez J.M. Keynes. În lucrarea care i-a adus celebritatea, "Teoria generală a ocupării, a dobânzii şi a banilor" (1936), Keynes supune unei ample analize critice teoria clasică şi neoclasică a echilibrului economic. Critica raţionamentelor anterioare (numindu-le pe toate clasice) pleacă de la o serie de ipoteze, care devin premisele propriului său model de analiză a echilibrului şi ocupării: "Întâi, o economie aflată în depresiune ar putea să rămână în această stare. Nu există nici un element inerent mecanismului care s-o urnească din loc. Poate exista "echilibru" în condiţii de şomaj, chiar de şomaj de masă. În al doilea rând, prosperitatea depinde de investiţii. Dacă scad cheltuielile destinate echipamentelor de producţie, începe o spirală a contracţiei. Numai o creştere a investiţiilor de capital ar fi urmată de o spirală a expansiunii. În al treilea rând, investiţiile sunt pentru economie o forţă motrice nesigură. Nu siguranţa ci incertitudinea formează miezul economiei capitaliste." (Teoria generală a ocupării, a dobânzii şi a banilor, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1970). Înainte de toate, "Teoria generală..." ajunge la concluzia că nu există un mecanism de siguranţă automat în realizarea echilibrului. Economia nu se aseamănă cu o balanţă care se echilibrează de la sine, ci mai degrabă cu un elevator; ea poate să urce şi să coboare, dar poate să stea la fel de bine nemişcată foarte jos, iar criza economică să nu se vindece de la sine. De asemenea, nu se poate vorbi de echilibru general din moment ce există un şomaj de masă şi persistent, respectiv dezechilibru pe piaţa muncii. În sfârşit, rata dobânzii poate să nu asigure echilibru pe piaţa capitalului şi folosirea integrală a economiilor. În măsura în care economia rămâne stagnantă, masa economiilor, care reflectă comportamentul consumatorilor, poate să nu determine scăderea

ratei dobânzii, iar această scădere a dobânzilor, dacă are loc, poate să nu-i determine pe întreprinzători să folosească bani ieftini pentru a-şi mări capitalul investit. Deci investiţiile sunt determinate nu numai de rata dobânzii dar şi de speranţa de profit în viitor sau de ceea ce Keynes a numit eficienţa marginală a capitalului. Modelul keynesian de analiză a echilibrului şi ocupării s-a dezvoltat după marea criză a anilor '30, "evenimentul care a dat formă multor instituţii din economie, dar şi macroeconomiei moderne". El reprezintă o reformare profundă a teoriei tradiţionale, o abordare veridică macroeconomică, aflându-se la baza fundamentării rolului statului şi a politicilor promovate în cele mai multe ţări, după cel de-al doilea război mondial. Esenţa analizei keynesiene este bazată pe teoria cererii agregate, aceasta ocupând locul central în determinarea echilibrului. El este abordat în termeni de circuit care ia în considerare corelaţiile dintre fluxurile din economie (vezi caseta 12.3.), echilibrul sprijinindu-se pe două condiţii de bază:

- egalitatea cererii globale efective (De) cu oferta globală (Y); De = Y. - volumul economiilor (S) să fie egal cu cel al investiţiilor (I); S = I.

Valoarea producţiei globale oferite de producători la costul factorial (Y) este egală cu venitul naţional distribuit, care, pentru ca circuitul să fie în echilibru, trebuie integral cheltuit. Deci prima condiţie de bază a echilibrului este: De = Y. Venitul global cheltuit este format, la rândul său, din suma cheltuielilor scontate pentru consum ale colectivităţii (C) şi cele consacrate noilor investiţii de către întreprinzători (I), respectiv Y = C + I. Cum economiile (S) reprezintă surplusul venitului peste cheltuielile pentru bunuri de consum, a doua condiţie de bază a echilibrului constă în convertirea integrală a economiilor în investiţii (S=I). Mărimea cheltuielilor pentru consum şi investiţii la punctul de pe curba cererii globale unde ea intersectează curba ofertei globale reprezintă cererea globală efectivă; acesta fiind punctul la care întreprinzătorii scontează că vor maximiza profiturile obţinute. Egalitatea cererii globale efective cu oferta globală poate fi însă un "echilibru cu şomaj" şi chiar şomaj de masă dacă punctul de intersecţie între cele două curbe este mult îndepărtat de nivelul potenţial] ocupării şi al producţiei. De aici necesitatea ca statul să intervină prin investiţii şi achiziţii guvernamentale, în general prin politici fiscale şi monetare adecvate.

Caseta 12.3 Modelul keynesian al echilibrului cu şomaj “Analiza lui Keynes asupra echilibrului şi ocupării poate fi explicată cel mai simplu în termenii fluxului circular al venitului. Să începem de la o stare de echilibru unde injecţiile sunt egale cu retragerile (J=R). Dacă apare o creştere a injecţiilor (J>R) cererea globală va fi mai mare (De>J). Firmele vor răspunde acestei cereri crescute folosind mai multă forţă de muncă şi alte resurse, plătind astfel venituri mai mari ( Y↑). Cheltuielile pentru consum ale gospodăriilor vor creşte iar firmele

pot vinde mai multe bunuri. Firmele vor răspunde producând mai mult şi astfel utilizează mai multe resurse. Veniturile gospodăriilor vor creşte din nou, ca şi cheltuielile lor pentru consum. Va exista astfel o creştere multiplicată a producţiei şi venitului. Acesta este efectul de multiplicare. El nu se va repeta însă la nesfârşit. Când retragerile cresc, egalând influxurile, se restabileşte echilibrul iar creşterea venitului se va opri. Procesul poate fi reprezentat astfel:

J > R → Y ↑ →R ↑, până când J = R Similar, o scădere iniţială a influxurilor (J↓) sau o creştere a retragerilor (R↑) va duce la o reducere multiplicată a producţiei şi a venitului naţional:

J < R → Y ↓ →R↓, până când J = R. Rezultă că poate exista echilibru în fluxul circular al venitului la orice nivel al producţiei şi ocupării. "Dacă acesta este mult sub potenţialul producţiei şi al ocupării depline, susţinea Keynes, guvernele trebuie să intervină în creşterea cererii agregate. Ele pot folosi două modalităţi: politica fiscală şi politica monetară." (J. Sloman, op.cit. p. 613-615).

Spre sfârşitul anilor '60, ca urmare a înrăutăţirii stării monedei şi a accentuării unor dezechilibre, a existenţei simultane a inflaţiei şi şomajului, s-au amplificat criticile aduse analizei keynesiene, atât din partea monetariştilor cât şi a noilor clasici. Cu toate acestea, ea constituie un moment de referinţă în dezvoltarea macroeconomiei moderne şi a politicilor bazate pe ea. În macroeconomia modernă sunt analizate, trei forme fundamentale ale dezechilibrului: excesul de ofertă pe piaţa bunurilor economice şi pe piaţa muncii; excesul de cerere de pe piaţa bunurilor şi excesul de ofertă de pe piaţa muncii; excesul de cerere pe piaţa bunurilor, a monedei şi pe piaţa muncii. Excesul de ofertă pe piaţa bunurilor şi a ofertei pe piaţa muncii caracterizează o stare a economiei în care o parte a ofertei producătorilor nu este satisfăcută iar şomajul se accentuează. Este o situaţie de tipul şomajului keynesian, când datorită limitelor cererii globale există concomitent producţie fără desfacere şi forţă de muncă neocupată. Formarea excesului de ofertă (sau starea de presiune) pe piaţa bunurilor poate fi generată de mai mulţi factori: inflaţia crescătoare care reduce puterea de cumpărare a populaţiei, accentuarea incertitudinii pe piaţă, formarea surplusului de capacităţi datorată unor erori de investiţii în perioadele anterioare etc. În măsura în care influenţa acestor factori se diminuează şi cererea creşte, presiunea slăbeşte, astfel că în perioada de trecere de la presiune la absorbţie ritmul de creştere se accentuează iar şomajul se reduce. Excesul de cerere pe piaţa bunurilor şi excesul de ofertă pe piaţa muncii înseamnă penurie de bunuri şi şomaj, cu toate că producătorii se confruntă cu o cerere excedentară. Această situaţie a economiei, numită şi şomaj de tip clasic ("al salariilor ridicate") apare mai ales atunci când volumul echipamentelor întreprinderilor şi/sau eficienţa utilizării lor nu permit nici folosirea

deplină a forţei de muncă nici satisfacerea cererii de bunuri. Soluţia care presupune că firmele măreasc gradul de ocupare şi oferta de bunuri este fie reducerea nivelului salariilor, fie creaşterea investiţiilor şi productivităţii pentru a provoca deplasarea curbei produsului marginal spre dreapta. Cauzele directe ale acestei stări de dezechilibru pot fi diferite: disproporţiile dintre ramurile de producţie, neconcordanţa între intenţiile de investiţii şi condiţiile tehnice reale ale efectuării lor, forţa de muncă slab calificată sau insuficient de mobilă pentru a răspunde modificărilor etc. De aceea, în condiţiile în care economia se află în perioada de trecere de la absorbţie la presiune, conversiunea este însoţită de o încetinire temporară a ritmului de creştere şi implicit de unele sacrificii în domeniul consumului. Din analiza celor două forme de bază ale dezechilibrului macroeconomic rezultă că pieţele nu sunt niciodată golite şi simultan în echilibru. Excesul ofertei (presiunea) sau cel al cererii (absorbţia) sunt, în ultimă instanţă, expresia ajustărilor pe care le fac de fiecare dată firmele şi gospodăriile atunci când nu pot cumpăra sau vinde cantităţiile dorite de bunuri şi servicii ale factorilor la nivelul existent al preţurilor. În acest cadru, presiunea sau absorbţia sunt stări fireşti ale economiei, trecerea de la o stare la alta prin acţiunea conjugată a forţelor pieţei asigurând dinamismul şi progresul economiei, ca efect al menţinerii la un nivel ridicat al intenţiilor şi a aspiraţiilor purtătorilor cererii şi ai ofertei. "Importantă pentru abordarea dezechilibrului este presupunerea că salariile şi preţurile nu se deplasează rapid, lăsând astfel pieţele în dezechilibru, ceea ce provoacă ajustări cantitative. Aceste ajustări cantitative pe diferite pieţe sunt interdependente prin constrângerile cantitative în contextul cărora firmele sau gospodăriile iau decizii optime proprii. Cea mai interesantă contribuţie a abordării dezechilibrului de până acum a fost aceea de a influenţa analiza empirică. De exemplu, în studii ale pieţei muncii, această abordare sugerează că există o importantă distincţie între şomajul în contextul "salariului ridicat" sau clasic, şi şomajul în contextul "lipsei de cerere" sau keynesian. În ambele cazuri este neprofitabil pentru firme să angajeze mai mulţi salariaţi. Într-unul din cazuri problema este că munca este prea scumpă, în celălalt nu există piaţă pentru surplusul de producţie, dar esenţial este că ne dăm seama de felul şomajului cu care se confruntă economia înainte de a elabora măsurile necesare." (R. Dornbusch, S Fischer, op. cit., p. 544). Excesul de cerere pe piaţa bunurilor, a monedei şi pe piaţa muncii evidenţiază situaţia unei economii aflate în criză structurală profundă, în care dezechilibrele afectează grav toate categoriile de pieţe: hiperinflaţie, şomaj cronic, penurie generalizată şi înrăutăţirea condiţiilor de viaţă. Referindu-se la relaţiile dintre aceste dezechilibre, Milton Friedman arăta - în conferinţa ţinută cu prilejul obţinerii Premiului Nobel - că "stagflaţia" (existenţa simultană a şomajului şi inflaţiei), deschide calea "slumpflaţiei" (creşterii simultane a şomajului şi a inflaţiei), dar că aceste fenomene se produc în perioade de tranziţie măsurate cu

ajutorul jumătăţilor de secol sau a deceniilor, şi nu cu ajutorul anilor. În evoluţia economiei intervine o perioadă de tranziţie, restructurarea implicând importante costuri sociale şi programe adecvate de macrostabilizare. Concepte cheie

• Cererea agregată • Oferta agregată • Curba cererii agregate • Curba ofertei agregate • Nivelul general al

preţurilor • Producţia potenţială • Producţia de echilibru • Politica cererii aggregate

(demand-side polices) • Politica ofertei aggregate

(supply-side polices) • Echilibru economic

• Echilibrul economic general (echilibrul macroeconomic)

• Dezechilibrul economic • Absorţia pe piaţa

bunurilor • Presiunea pe piaţa

bunurilor • Legea lui Say • Echilbrul walrasian

(classic) • Modelul Keynesian al

echilibrului (ehilibru cu şomaj)

Probleme de reflecţie şi aprofundare • Ce se înţelege prin cererea agregată (CA) şi care sunt componentele ei? • De ce curba CA are panta negativă şi se evidenţiază mărimea pantei

respective? • Fiecare punct de pe curba CA exprimă egalitatea intre veniturile şi

cheltuielile reale ale cumpărătorilor. De ce şi in ce sens se vor modifica cele două variabile ca efect al modificărilor în nivelul general al preţurilor?

• Ce este oferta agregată (OA) şi care sunt condiţiile (factorii) modificării ei? • De ce este important să facem distincţie între curba OA pe termen scurt şi

cea pe termen lung? • Cum se va modifica oferta agregată (şi se va deplasa curba CA) dacă

guvernul decide să crească volumul achiziţiilor sale de bunuri? Dar dacă

acesta procedează la o creştere a gradului de impozitare?Reprezentaţi grafic cele două situaţii

• În cazul unor progrese tehnologice şi de productivitate semnificative în economia unei ţări, pe termen lung cum se va modifica curba OA?

• Care sunt efectele creşterii cererii agregate asupra economiei în situaţia în care echilibrul (egalitatea între CA şi OA) se află la un nivel mai scăzut decât cel al producţiei potenţiale? Aceaşi întrebare în cazul în care egalitatea CA cu OA se realizează la un nivel superior producţiei potenţiale (echilibru deasupra ocupării depline)? În care din cele două situaţii sunt recomandate mmăsuri de politică economică de tipul demand-side polices?

• Ce se înţelege prin echilibrul şi dezechilibrul economic general şi care este semnificaţia acestor concepte în analiza macroeconomică?

• Cumpărătorul este avantajat când în economie domneşte starea de presiune sau cea de absorţie pe piaţa bunurilor? Analizaţi prin comparaţie avantajele şi dezavantajele celor două stări ale economiei pentru participanţii la raporturile de schimb pe piaţa bunurilor economice.

• Precizaţi ipotezele şi condiţiile de bază ale modelului Keynian al echilibrului şi arătaţi de ce acesta mai este numit şi echilibru cu şomaj.

Capitolul 13

VENITUL, CONSUMUL ŞI INVESTIŢIILE Planul temei

13.1 Venitul şi formele lui la nivel macroeconomic Identitatea de bază privind alocarea şi cheltuirea venitului naţional

13.2 Consumul şi economiile Figura 13.1 Funcţia Keynesiană a consumului Figura 13.2 Funcţia consumului şi cea de economisire Caseta 13.1 Teorii postkeynesiene cu privire la consum şi conomisire

13.3 Investiţiile în economie Cererea pentru investiţii şi factori de influenţă

13.4 Funcţia cheltuielilor agregate şi multiplicatorul Figura 13.3 Funcţia cheltuielilor agregate şi nivelul de echilibru al venitului Figura 13.4 Reprezentarea grafică a multiplicatorului

Obiectivele temei

• Cunoaşterea şi interpretarea corectă a variabilelor care privesc alocarea şi cheltuirea venitului naţional şi a relaţiilor între aceste variabile;

• Stăpânirea conceptelor şi a modelelor de analiză a consumului şi economisirii, a factorilor care determină procesele respective şi a corelaţiilor pe care le antrenează în timp;

• Cunoaşterea particularităţiilor investiţiilor, a factorilor care determină comportamentul acestei variabile macroeconomice şi deprinderea studenţiilor cu metodologia indicatorilor pe care se bazează decizia de a investi a întreprinzătorilor;

• Determinarea grafică şi analitică a multiplicatorului în scopul înţelegerii procesului de multiplicare a venitului ca efect al modificării cheltuielilor agregate

În evoluţia economiei, fluxul circular al venitului se înfăptuieşte permanent prin realizarea unor procese esenţiale referitoare la consum, economisire şi investiţii sub diferitele lor forme şi în cadrul unor mecanisme proprii economiei cu piaţă concurenţială. De aceea, vom începe capitolul de faţă cu un set de relaţii referitoare la formele venitului la nivel macroeconomic. Pe această bază vom analiza comportamentul variabilelor care rezultă din alocarea şi cheltuirea venitului naţional şi cum sunt corelate variabilele respective. În mod special vom studia acele forţe sau factori care determină consumul şi investiţiile şi efectele acestor procese asupra evoluţiei şi performanţei economiei în ansamblu. În finalul capitolului va fi prezentat , în relaţie directă cu funcţia cheltuielilor agregate, teoria multiplicatorului, care constituie una din importantele realizări ale macroeconomiei moderne.

13.1 Venitul şi formele lui la nivel macroeconomic Din analiza agregatelor economice de rezultate in capitolul 11 a reieşit că produsul naţional net la costul factorilor (PNNcf) se numeşte curent venit naţional. Venitul naţional(VN) reprezintă suma veniturilor factorilor de producţie participanţi la realizarea producţiei naţionale de bunuri în interiorul ţării şi în afară, sub formă de salarii, rente, dobânzi nete, profituri etc. El exprimă astfel

mărimea agregată a veniturilor obţinute de participanţii naţionali la activităţiile economice de toate felurile şi cuprinde atât veniturile din activităţi cât şi a celor din patrimoniu (din titluri de proprietăţi). Această mărime agregată, numită generic venit naţional, trebuie înţeleasă atât ca flux real (de bunuri şi servicii) cât şi ca flux monetar (de venituri sau cheltuieli) atunci când analizăm procese macroeconomice fundamentale, cum sunt consumul, economisirea, investiţiile etc. Mărimea venitului naţional poate fi pusă în evidenţă de următoarele relaţii: -dacă facem trecerea de la calculul după concepţia „intern” la calculul după concepţia „naţional” venitul naţional este egal cu produsul intern brut la preţurile pieţei (PIBpp), minus deprecierea sau amortizarea capitalului fix (A), plus soldul veniturilor factorilor de producţie în raport cu străinătatea (SVFS) minus impozitele indirecte (I ind) plus subvenţiile de exploatare sau pe produs (Sexp)

VN=PIBpp-A+SVFS-Iind+Sexp, sau VN=PIBCF+SVFS-A, sau

VN=PINCF+SVFS -dacă pornim de la produsul naţional brut la preţurile pieţei (PNBpp), venitul naţional este egal cu mărimea acestuia din care se scad impozitele indirecte şi amortizarea capitalului fix şi se adaugă subvenţiile.

VN=PNBpp-A-IIND+SEXP, sau VN=PNNpp-IIND-SEXP

de unde venitul naţional este identic cu produsul naţional net la costul factorilor: VN≡PNNCF

Dacă facem abstracţie de exterior sau restul lumii şi de sectorul administraţiilor publice, veniturile realizate de gospodării (de sectorul privat) sunt destinate consumului(C) şi economiilor (E). Altfel din punctul de vedere al alocării VN=C+E. Din punctul de vedere al cheltuielilor venitul naţional este egal cu cheltuielile de consum şi cele pentru investiţii (VN=C+I). Rezultă astfel identitatea de bază privind alocarea şi cheltuirea venitului

C + E ≡ VN ≡ C + I Scăzând consumul din ambele părţi ale acestei identităţi obţinem cunscuta relaţie Keynesiană între economii şi investiţii

I ≡ VN –C ≡ E Această relaţie arată că într-o economie simplă (fără relaţii cu exteriorul şi fără sectorul administraţiilor publice) investiţiile sunt egale cu economiile (I = E) În fluxul circular al venitului intervin şi celelalte sectoare instituţionale ale economiei. Asfel, o parte a veniturilor realizate de gospodării este destinată plăţii impozitelor şi taxelor (IT), iar acestea (gospodăriile), la rândul lor, primesc venituri care provin din transferuri (TR) de la celelalte sectoare (pensii, alocaţii, ajutoare, burse etc). Prin aceste operaţii obţinem venitul disponibil (VD) indicator ce exprimă posibiliitaţiile populaţiei pentru consum şi economisire

VD = VN + TR - IT În consecinţă, dacă luăm în considerare şi celelalte sectoare instituţionale (administraţiile publice şi exteriorul) identitatea de bază privind alocarea şi respectiv cheltuirea venitului naţional capătă următoarea formă:

C + E + (IT-TR) ≡ VN ≡ C + IN + EN Partea stângă a identităţii arată modul de alocare a venitului naţional, iar partea dreaptă componentele cererii agregate, cunoscute de la tema respectivă. Identitatea prezentată sugerează existenţa unor relaţii importante între sectoarele economiei, dar şi a unor condiţii de bază ale dezvoltării echilibrate a economiei, privind procesele producerii, repartiţiei şi utilizării venitului.

13.2 Consumul şi economiile

Consumul şi funcţia de consum Consumul constituie componenta principală în structura cererii agregate; de exemplu, în România consumul final (privat şi public) reprezintă peste ¾ din produsul intern brut. Consumul cuprinde totalitatea cheltuielilor efectuate pentru achiziţionarea bunurilor de consum, într-o perioadă determinată de timp, de regulă un an. Ca proces, el constituie scopul final al activităţii economice şi constă în folosirea bunurilor de consum de către populaţie şi administraţiile publice şi private pentru satisfacerea trebuinţelor personale şi colective. Structura consumului poate fi analizată după diferite criterii, cum sunt: după natura bunurilor de consum avem consum de bunuri materiale şi consum de servicii; după subiectul consumului există consum privat şi consum public; după durata consumului acesta se împarte în consum de bunuri care îşi pierd utilitatea într-un singur act de consum şi consum de bunuri de folosinţă repetată şi îndelungată, care se depreciază în mod treptat; după variaţia consumului cu venitul există consum de bunuri normale, a căror cerere creşte o dată cu venitul şi consum de bunuri inferioare, a căror cerere scade o data cu creşterea venitului. Consumul care îşi are sursa în venitul curent şi se modifică o data cu variaţia acestuia se numeşte consum indus, iar consumul care nu depinde de venitul realizat se numeşte consum autonom. Acesta din urmă poate avea ca sursă împrumuturile sau economiile acumulate în perioadele anterioare. Consumul poate fi mai mare decât venitul disponibil realizat numai pe o perioadă scurtă de timp; pe o perioadâ îndelungată de timp consumul autonom tinde spre zero. Factorii care influenţează consumul reprezintă acele împrejurări , de natură obiectivă sau subiectivă, care determină creşterea sau descreşterea cheltuielilor pentru consum, la un moment dat sau pe o anumită perioadă de timp. În afară de venitul disponibil, nivelul şi dinamica consumului depind în principal de următorii factori:

• Avuţia economică, în care se include şi capitalul uman, astfel că pe măsură ce avuţia generatoare de venit creşte şi consumul va creşte. Între modificarea avuţiei şi evoluţia consumului există, deci, o relaţie directă sau pozitivă;

• Creditul de consum, care influenţează direct consumul prin sumele împrumutate şi indirect prin rata dobânzii la creditele pentru consum;

• Anticipăriile consumatorilor în legătură cu evoluţia venitului lor şi a preţurilor la bunurile de consum. Dacă consumatorii se aşteaptă ca veniturile lor viitoare să crească; consumul va creşte, şi invers. Aceaşi relaţie directă sau pozitivă există şi în privinţa anticipării evoluţiei preţurilor la bunurile de consum;

• Impozitele şi taxele, care influenţează în sens invers nivelul şi evoluţia consumului. Autoritatea publică poate astfel, prin modificarea politicii fiscale să inflenţeze cheltuielile şi respectiv cererea pentru consum;

• Nivelul general al preţurilor; dacă preţurile bunurilor de consum cresc, consumul nominal va creşte, dar consumul real poate să nu crească sau chiar să scadă.

Consumul se extinde sau se contractă în funcţie de creşterea sau reducerea venitului real, însă nu în aceaşi proporţie, ci într-o proporţie mai mică. Această corelaţie dintre venit şi cheltuielile pentru consum a fost pusă în evidenţă de către economistul englez J.M Keynes, prin ceea ce el a numit legea psihologică fundamentală, potrivit căreia „o data cu creşterea sau scăderea venitului oamenii înclină, de regulă şi în medie, să-şi mărească sau să să-şi diminueze consumul, dar într-o proporţie mai mică” Pentru teoria macroeconomică importantă este analiza în dinamică a consumului în funcţie de evoluţia venitului şi a altor factori. Cheltuielile de consum sunt determinate în principal de venitul curent disponibil. Funcţia de consum bazată pe această ipoteză este numită funcţia keynesiană. În forma cea mai simplă a acestei analize, consumul este funcţie de venitul disponibil C=c(VD), evidenţiind astfel că cererea pentru consum şi implicit cererea agregată nu sunt independente de venit Funcţia de consum pune, deci, în legătură cheltuielile de consum cu venitul disponibil şi este analizată cu ajutorul a două expresii tehnice: înclinaţia medie şi înclinaţia marginală spre consum. Înclinaţia medie de consum sau rata medie a consumului (ĉ) exprimă partea din venitul disponibil alocată cheltuielilor pentru consum la un moment dat şi se determină ca raport între nivelul cheltuielilor pentru consum (C) şi cel al venitului disponibil (VD):

ĉ=C/VD Dacă luăm în considerare cerinţa legii psihologice fundamentale, potrivit căreia pe măsură ce venitul real creşte sau scade, consumul se extinde sau se

contractă, dar într-o proporţie mai mică, atunci înclinaţia medie spre consum are tendinţa de reducere o data cu creşterea venitului disponibil. Înclinaţia marginală spre consum (c’) exprimă creşterea consumului (∆C) ce ia naştere la creşterea cu o unitate a venitului disponibil (∆VD)sau partea din sporul venitului care se adaugă la consum, într-o anumită perioadă de timp.

c’=∆C/∆VD Înclinaţia marginală spre consum este, de regulă, o mărime pozitivă dar subunitară (0<c’<1). Deci, în condiţii normale c’ nu poate lua nici valoarea zero, nici valoarea unu, mărimea ei fiind mult mai aproape de unu. Întrucât consumul creşte o dată cu creşterea venitului disponibil funcţia consumului este ascendentă, respectiv curba consumului are panta pozitivă. Mărimea pantei este dată de înclinaţia marginală spre consum (c’) şi indică nivelul cheltuielilor de consum la fiecare nivel al venitului disponibil.

A. Funcţia liniară B. Funcţia afină C. Funcţia concavă

Figura 13.1. Funcţia keynesiană de consum

Funcţia de consum keynesiană poate fi analizată în trei moduri: ca funcţie simplă lineară, ca funcţie afină (lineară dar cu consum autonom) şi ca funcţie concavă (cele trei forme sunt redate în figura 13.1) a) Funcţia liniară a consumului unde acesta este un consum indus şi creşte proporţional cu venitul (vezi figura 13.1 A)

C=c’(VD), unde 0<c<1 În această ipoteză, înclinaţia medie spre consum (ĉ) este constantă şi se identifică cu înclinaţia marginală spre consum (c’) care indică mărimea pantei funcţiei (curbei) consumului. b) Funcţia afină a consumului, unde acesta este format din consumul autonom (C0) şi consumul indus de venitul disponibil din perioada curentă. În această ipoteză, înclinaţia medie spre consum se modifică de la o perioadă la alta şi este decrescătoare, iar înclinaţia marginală spre consum este constantă şi inferioară înclinaţiei medii (fig.13.1 B)

C=c’(VD)

C

VD

C=C0 + c’(VD)

C

VD

C=f(VD)

C

VD

C=C0+c’(VD) c) Funcţia concavă a consumului de forma C=f(VD), cu ∆C/∆VD>0 şi C0>0 şi unde ĉ şi c’ se modifică în funcţie de variaţia venitului (figura 13.1.C). Forma concavă a funcţiei de consum arată că ĉ scade o dată cu variaţia venitului iar c’ are valoarea pantei tangentei în fiecare punct al curbei şi scade o dată cu creşterea venitului disponibil. Economiile şi funcţia de economisire. Veniturile disponibile necheltuite de posesorii lor sunt economisite. Economiile reprezintă, deci, partea din venitul disponibil peste cheltuielile pentru consum. VD = C + E E = VD - C, unde E = economiile Pentru ca venitul să depăşească cheltuielile de consum şi să se realizeze economii, sunt necesare anumite condiţii, cum sunt: existenţa unei activităţi economice eficiente care să asigure un excedent de venit peste nevoile curente ale vieţii; existenta unei anumite doze de prevedere în vederea satisfacerii unor trebuinţe viitoare; existenţa unei proprietăţi a venitului economisit de a fi conservat proprietate ce s-a generalizat o dată cu folosirea monedei ca mijloc de economisire şi rezervă; existenţa unor instrumente şi instituţii care să faciliteze procesul economisirii (sistemul finaniar bancar) etc. Existenţa acestor condiţii permite formarea economiilor menajelor, administraţiilor publice şi ale celor private. În condiţiile unui nivel al venitului disponibil, mărimea economiilor depinde de o serie de factori care stimulează înclinaţia şi dorinţa oamenilor pentru economisirea unei părţi a venitului, cum sunt: prudenţa sau prevederea de a avea o rezervă pentru situaţii neprevăzute sau de a putea majora cheltuielile pentru consum în viitor; spiritul de afaceri; dorinţa de a lăsa avere moştenitorilor ; senzaţia de independenţă şi de liberatate de mişcare pe seama unor venituri economisite; manifestarea, la unele persoane, a zgârceniei sau avariţiei etc. La aceste mobiluri ale indiviziilor se adaugă şi prevederile administraţiilor publice centrale şi locale, ale administraţiilor private de a-şi asigura resurse pentru investiţii sau rezerve pentru a putea face faţă unor urgenţe sau dificultăţi în viitor. Toate aceste mobiluri sau factori incită gospodăriile şi administraţiile publice şi private să nu consume o parte din veniturile disponibile, generând economiile pozitive. Pot apărea şi economiile negative sub forma economiilor pentru asigurarea bătrâneţii, a ajutoarelor de şomaj finanţate prin împrumuturi etc. Economiile depind în principal de venitul disponibil realizat. Relaţia între nivelul economiilor şi al venitului este pusă în evidenţă de funcţia de economisire.

E=e(VD) sau E=e(VD)-C0 Ca şi în cazul funcţiei de consum, funcţia de economisire este analizată cu ajutorul a două expresii tehnice: înclinaţia medie şi înclinaţia marginală spre economii.

Înclinaţia medie spre economii sau rata medie a economiilor (ē) exprimă partea proporţia economiilor în totalul venitului disponibil, la un moment dat.

ē = E / VD Înclinaţia marginală spre economii (e’) evidenţiază variaţia economiilor (∆E) în raport de modificarea venitului disponibil (∆VD) şi arată cu cât cresc economiile la creşterea cu o unitate a venitului.

e’ = ∆E / ∆VD Înclinaţia marginală spre economii este o mărime pozitivă şi subunitară (0<e’<1), de regulă, mai mică decât înclinaţia marginală spre consum. Pe de altă parte, dacă în cazul înclinaţiei marginale spre consum, creşterea venitului devansează creşterea consumului, în cazul e’ creşterea economiilor devansează creşterea venitului. Între înclinaţiile (medii şi marginale) ale consumului şi ale economisirii există nişte relaţii simple. Astfel, întrucât orice venit sau spor al venitului disponibil sunt fie cheltuite sau economisite (VD=C+E); ∆VD=∆C+∆E) înseamnă că suma dintre fracţiuni trebuie să fie egale cu întregul (cu unitatea). Deci, ĉ +ē=1 c’ + e’ = 1 ĉ=1-ē c’ = 1 - e’ ē=1-ĉ e’ = 1 - c’ Funcţia economisirii poate fi, astfel, dedusă porniind de la funcţia consumului:

E=1-c’(VD); E=1-c’(VD)-C0 Împărţirea venitului disponibil pentru consum şi economii implică, în fapt, o singură decizie; astfel că, dacă ştim relaţia consumului faţă de venit, cunoaştem şi dependenţa economiilor faţă de acesta. Ca urmare, avem două perechi de concepte paralele: înclinaţiile medii şi cele marginale ale consumului şi respectiv economiilor. Vom analiza corelaţiile dintre variabilele funcţiei consumului şi ale economisirii cu ajutorul unui exemplu ipotetic. Astfel, presupunem că în perioada de bază consumul este pozitiv, respectiv consumul autonom este de 300 miliarde u.m. Consumul indus este o parte a venitului disponibil (cealaltă parte se economiseşte) şi se măreşte pe măsură ce VD creşte, cu o înclinaţie marginală spre consum de 0,7 (c’=0,7). Funcţia de consum este deci: C=300C0+0,7(VD), iar funcţia economisirii este E=e’(VD)-300C0

Tabelul 13.1 Relaţiile consumului şi economiilor cu venitul

VD C E ĉ ē ∆VD ∆C ∆E c’ e’ 0

100 300

300 370 510

-300 -270 -210

- 3,7 1,7

- -2,70 -0,70

- 100 200

- 70

140

- 30 60

- 0,7 0,7

- 0,3 0,3

500 1000 1500 2000 2500 3000

650 1000 1350 1700 2050 2400

-150 0

150 300 450 600

1,3 1,0

0,90 0,85 0,82 0,80

-0,30 0,0

0,10 0,15 0,18 0,20

200 500 500 500 500 500

140 140 350 350 350 350

60 150 150 150 150 150

0,7 0,7 0,7 0,7 0,7 0,7

0,3 0,3 0,3 0,3 0,3 0,3

Atât datele din tabel cât şi reprezentarea grafică a celor două funcţii permit formulrea unor particularităţi ale acestora, şi anume:

• o dată cu creşterea venitului rata medie a consumului (ĉ) scade, iar rata medie a economiilor (ē) creşte. Un venit disponibil în creştere este însoţit de creşterea consumului, dar într-o proporţie mai mică şi de sporirea mai accentuată a economiilor. Pe măsură ce indiviziii ating un anumit nivel de bunăstare, cu cât venitul disponibil este mai ridicat, cu atât decalajul dintre venit şi consum este mai mare;

Figura 13.2. Funcţia de consum şi cea de economisire

• există un nivel al consumului unde rata medie a acestuia este egală cu

unitatea (ĉ=1). Acest nivel de echilibru, unde consumul este egal cu venitul disponibil şi pentru care economiile sunt egale cu zero, se mai numeşte şi prag de ruptură;

500 1000 1500 2000 2500 3000 VD

C 3000

2500

2000

1500

1000

500

0

-500

Linia de 45o

C=300C0 + 0,7(VD)

E=0,3(VD)-300C0

• sub acest nivel de echilibru, consumul depăşeşte venitul disponibil, , cea ce înseamnă că economiile sunt negative, având loc un proces de dezeconomisire (consumatorii apelează la împrumuturi sau îşi cheltuiesc economiile);

• peste nivelul de echilibru, venitul disponibil depaşeşte consumul şi intervine procesul de economisire. Rezultă astfel că se poate economisii decât la un nivel al venitului disponibil, superior pragului de ruptură, unde consumul este inferior venitului realizat şi apar economiile pozitive;

• pentru toate nivelurile de venit înclinaţia marginală spre consum este o mărime pozitivă dar subunitară (1>c’>0), ceea ce înseamnă că pentru fiecare unitate suplimentară de venit disponibil se cheltuieşte numai o fracţiune, iar diferenţa se economiseşte (1>e’>0). Aşadar, ambele funcţii (a consumului şi cea a economisirii) sunt crescătoare faţă de venitul disponibil, mărimea pantei fiind dată de înclinaţiile lor marginale (c’=0,7 şi e’=0,3). Întrucât analiza este făcută pe exemplul funcţiei afine a consumului, c’şi e’ sunt prin definiţie constante la toate nivelurile de venit iar graficele consumului şi economisirii au forma unei drepte;

• linia înclinată la 45 de grade serveşte la localizarea nivelului de echilibru la care cheltuielile de consum egalează venitul disponibil. În exemplu ipotetic luat, funcţia (curba) consumului intersectează linia de 45 de grade la nivelul de echilibru al venitului de 1000 miliarde unităţi monetare.

În teoria keynesiană despre funcţia de consum şi cea de economisire, analizate mai sus, cheltuielile de consum şi economiile sunt corelate, după cum s-a văzut, cu venitul curent disponibil. Teoriile mai recente in domeniu pun în relaţie consumul şi economiile cu venitul total deţinut de-a lungul vieţii precum şi cu alte variabile sau factori de influenţă, cum sunt avuţia, vârsta, aşteptările referitoare la venitul viitor etc. Cele mai cunoscute teorii postkeynesiene privind consumul şi economisirea sunt „teoria venitului permanent” şi „teoria ciclului de viaţă”. Un comentariu mai amplu referitor la ipotezele şi implicaţiile celor două teorii se găseşte în caseta 13.1 Caseta 13.1 Teorii postkeynesiene cu privire la consum şi economisire Teoria venitului permanent (TVP) a fost dezvoltată de profesorul Milton Friedman iar teoria ciclului de viaţă (TCV) de profesorul Franco Modigliani, ambii laureaţi ai premilui Nobel pentru economie (Prima lucrare în care Milton Friedman şi-a prezentat teoria sa despre venitul permanent se numeşte „A Theory of the Consumption Function, Princeton University, 1957, iar lucrarea pentru care Franco Modigliani a primit Premiul Nobel pentru economie este intitulată „Ciclu de viaţă, economiile individuale şi bogăţia naţiunilor” publicată în American Economic Review, 1986) Între teoria venitului permanent (TVP) şi teoria ciclului de viaţă (TCV) există evidente diferenţe ceea ce le şi particularizează iar în analizele de specialitate cele

două teorii sunt tratate, de regulă, ca fiind complementare. Între TVR şi TCV există însă şi importante similititudini atât în privinţa ipotezelor cât şi a implicaţiilor majore ale acestor ipoteze asupra evoluţiei economice. La aceste similarităţi ne vom referi pe scurt în continuare. În primul rând, există similarităţi în modul de abordare de către noile teorii a celor trei variabile de bază privind alocarea şi cheltuirea venitului naţional; respectiv consumul, economiile şi venitul. Astfel, spre deosebire de modelele de tip Keynesian ale funcţiei de consum, TVP şi TCV fac distincţie între cheltuielile pentru consum (partea de venit destinat achiziţionării bunurilor de consum) şi consumul propriu-zis sau fluxul real al servicilor furnizate de bunurile de consum achiziţionate de către consumator. Distincţia dintre cele două concepte (cheltuielile pentru consum şi consumul curent sau actual) devine cu totul evidentă în cazul bunurilor durabile sau de folosinţă îndelungată (locuinţă, automobile, aparate electrocasnice etc). De exemplu, dacă un consumator acihiţionează un automobil cu 10.000 de dolari pe care îl utilizează 10 ani, cu toate că el a cheltuit suma respectivă în anul cumpărării, serviciile de consum furnizate de acest automobil se distribuie pe parcursul celor 10 ani la o rată anuală relativ constantă de 1000 de dolari. Mutarea de la cheltuielile de consum la consumul curent real impilcă şi o schimbare corespunzătoare modului de abordare a economiilor. Acestea nu mai sunt excendentul de venit disponibil peste cheltuielile de consum, ci reprezintă venit minus valoarea consumului actual; în exemplu ipotetic luat mai sus, numai 1000 de dolari valoarea serviciilor de consum este considerată consum în anul achiziţionării automobilului, diferenţa de 9000 de dolari reprezentând economisire. În privinţa venitului ca variabilă de bază folosită în analiza funcţiei de consum, TVR si TCV utilizeaza în locul venitului curent disponibil un concept ce leagă consumul de venitul pe termen lung sau de venitul total pe viaţă. Ipoteza de bază a celor două teorii se referă la faptul că, pe termen lung, raportul consum-venit este stabil iar oamenii adoptă comportamente de consum similare, chiar dacă veniturile curente de care dispun pot fi diferite. Acesta intrucât consumul curent dintr-o anumită perioadă nu depinde de venitul disponibil din acea perioadă, ci este funcţie de toate resursele pe care indivizii caută sa le aloce în aşa fel încât consumul să rămână la un nivel realativ constant pe toată durata vieţii. Teoria venitului permanent dezvoltată de Milton Friedman presupune că viaţa este infinită şi uniformă, cheltuielile pentru consum depind de venitul mediu pe termen lung, iar consumul este funcţie de venitul permanent: C=c(VP) Unde, c este înclinaţia marginală spre consum, considerată o constantă, şi VP este venitul permanent în care se transformă şi averea. Se consideră că „venitul permanent reprezintă acea rată stabilă a consumului pe care o persoană ar putea-o obţine pe tot parcursul vieţii, ţinând cont de nivelul actual al averii şi al venitului câştigat în prezent şi viitor” Potrivit TVP înclinaţia medie spre consum (ĉ), este mai degrabă constantă decât în scădere, iar consumatorii răspund diferit la modificările venitului pe termen scurt şi pe termen lung. Dacă schimbarea pozitivă a venitului apare ca fiind tranzitorie sau pe

termen scurt, indivizii nu îşi modifică imediat şi semnificativ consumul; ei vor economisii o mare parte din acest spor al venitului sau vor achita cu el datorii contractate în perioade anterioare. Când modificările pozitive ale venitului sunt permanente nivelul consumului creşte, curba acestuia deplasându-se în sus, ē rămâne constantă la acelaşi nivel, iar înclinaţia marginală spre consum (c’) este constantă pentru diverse niveluri de mărime a venitului. (Amintiţi-vă că potrivit modelului Keynesian al funcţiei de consum, c’este constantă şi, ca atare, înclinaţia medie spre consum-ē, are o tendinţă de scădere pe măsură ce venitul disponibil creşte). Teoria ciclului de viaţă fundamentată de Franco Modiglioni, ia în considerare faptul ca viaţa este limitată şi structurată. În consecinţă, veniturile prezintă variaţii sistematice cauzate de ciclu de viaţă caracterizat de succesiunea celor trei faze: cea pregătitoare anilor de muncă, cea activă a anilor de muncă şi cea a anilor de după pensionare.. Ca şi în ipoteză TVP, raportul consum venit este stabil, întrucât indivizii iau decizii în funcţie de perspectiva întregii vieţii; nivelul consumului este astfel stabilit încât să poată fi menţinut de-a lungul perioadei active şi după pensionare. În perioada activă o parte din venit este transformată în economii, astfel că averea creşte rapid şi atinge maximul în pragul pensionării. După pensionare începe procesul de cheltuire a economiilor pentru a menţine nivelul consumului. Potrivit TCV, funcţia consumului poate lua forma: C=aWR+cVL unde a este înclinaţia marginală spre consum faţă de avuţia reală (WR) şi c înclinaţia marginală spre consum în raport de modificarea venitului din munca (VL). Coeficienţii a şi c depind de poziţia individului în cadrul ciclului de viaţă; cu cât persoana este mai în vârstă cu atât a este mai mare. Ipoteza ciclului de viaţă este astfel în măsură să explice nu numai implicaţiile şocurilor aleatorii ale venitului asupra consumului, ci şi variaţiile sistematice ale economiilor şi averii în cadrul ciclului de viaţă. În concluzie analizând relaţia dintre cele două teorii se poate spune că ele sunt mai degrabă complementare decât concurente. Teoria ciclului de viaţă acordă mai multă atenţie factorilor care stau la baza economisirii, oferind motive convingătoare pentru a include averea în funcţie de consum. Pe de altă parte, teoria venitului permanent se concentrează mai ales asupra modului în care indivizii işi formează aşteptările cu privire la veniturile viitoare. În context, noile modele de analiză a funcţiei consumului şi cea a economisirii combină elemente ale celor două teorii: formarea aşteptărilor, avuţia, factorii demografici etc. Combinate, cele două teorii, explică mai bine comportamentul unor variabile macroeconomice precum consumul, economiile şi implicaţiile lor în evoluţia economiei naţionale.

13.3 Investiţiile în economie Economiile pot rămâne ca o tezaurizare sterilă sau se pot transforma într-un plasament în afaceri prin intermediul investiţiilor. În această accepţiune investiţiile reprezintă totalitatea cheltuielilor care conduc la creşterea patriomoniului (averii)

agenţiilor economici în perioada respectivă, indiferent dacă aceste cheltuieli se referă la elemente ale capitalului real (fix şi circulant) la capitalul financiar (acţiuni şi obligaţiuni) sau la valori imobiliare. În analizele macroeconomice ale venitului şi producţiei naţionale investiţiile sunt privite din punctul de vedere al cererii agregate, a carei componenţă de bază este. În această accepţiune investiţiile reprezintă totalitatea cheltuielilor efectuate pentru achiziţionarea bunurilor de capital, în vederea menţinerii şi sporirii potenţialului productiv (stocului de capital) din economie; deci, nu includ investiţiile în capitalul uman şi nici investiţiile financiare, respectiv achiziţionarea de valori mobiliare şi imobiliare care nu contribuie la formarea de capital real, ci numai la schimbarea proprietarului. În funcţie de destinaţia bunurilor de capital, investiţiile se împart în: investiţii de înlocuire, destinate înlocuirii bunurilor de capital depreciate şi scoase din funcţiune; investiţii nete, destinate creşterii stocului de capital. Suma investiţiilor de înlocuire şi a investiţilor nete reprezintă investiţii brute sau formarea brută de capital. Investiţiile sunt efectuate în principal de sectorul privat (de către întreprinzători) şi se numesc investiţii private, dar pot fi efectuate şi de administraţiile publice centrale şi locale, în acest caz fiind numite investiţii publice. Din punctul de vedere al locului (ţărilor) unde se efectuează, avem investiţii interne, efectuate de către rezidenţi în cadrul graniţelor naţionale ale unui stat, şi investiţii externe realizate de investitorii străini. Investiţiile reprezintă un proces economic esenţial în fluxul circular al venitului, care provoacă creşterea acestuia. Ele au totodată, un puternic efect de antrenare în toate sectoarele de activitate asupra tuturor agenţilor economici. Un trend ascendent al investiţiilor şi într-o structură corespunzătoare acestora, au ca rezultat noi locuri de muncă; înlocuirea şi modernizarea echipamentelor de producţie, sporirea ofertei globale de bunuri şi deci, condiţii mai bune de muncă şi de viaţă pentru membrii colectivităţii. Dacă cererea agregată de bunuri de consum depinde mai ales de mărimea venitului, cererea pentru bunuri de capital depinde de o multitudine de factori pe care se bazează opţiunea (decizia) pentru investiţii a întreprinzătorilor. În general, cererea pentru investiţii este succeptibilă la mari variaţii în timp, care se vor repercurta şi asupra dinamicii venitului şi producţiei naţionale. Principalii factori care influenţează cererea pentru investiţii şi implicit evoluţia acestora în economie sunt:

• stocul bunurilor de capital în raport cu producţia de bunuri cerută pe piaţă. Existenţa unor importante capacităţi de producţie excedentare va influenţa negativ cererea de investiţii;

• progresul tehnic- necesitatea promovării unor tehnologii moderne, introducerii în fabricaţie de noi produse în vederea menţinerii competivităţii pe piaţă- determină pe intreprinzători să investească;

• previziunile investitorilor în legătura cu evoluţia vânzărilor şi a preţurilor, respectiv starea generală a economiei naţionale precum şi conjunctura economiei mondiale. Dacă în economie există un grad ridicat de incertitudine şi instabilitate, un mediu al afacerilor nefavorabil investite se vor reduce;

• taxele şi impozitele pe profit, în general nivelul de fiscalitate din economie care influenţează în sens negativ cererea de investiţii. Prin politica fiscală dar şi prin alte măsuri, politica statului poate contribui la creşterea sau reducerea volumului investiţiilor în economie;

• rata reală a dobânzii care, în ultimă instanţă reprezintă costul de oportunitate a investiţiei. Cererea de investiţii se extinde dacă rata reală a dobânzii scade şi invers, aceasta se contractă dacă rata reală a dobânzii creşte. În general, cererea pentru investiţii se extinde până la acel punct la care rata profitului net devine egală cu rata reală de piaţă a dobânzii. Nivelul la care rata profitului net este egală cu rata reală a dobânzii poartă denumirea de eficienţa marginală a investiţiilor. În consecinţă, volumul investiţiilor curente în economie va creşte până la acel punct de pe curba cererii de investiţii până când nu mai există nici o categorie de investiţii a căror eficienţă marginală depăşeşte rata reală a dobânzii.

Compararea ratei venitului net cu rata reală a dobânzii constituie unul din criteriile care stau la baza aprecierii oportunitîţii financiare a deciziei de a investi. Rata venitului net se determină raportând profitul net actualizat la costul investiţiei, iar rata reală a dobânzii este egală cu diferenţa dintre rata nominalâ a dobânzii şi rata inflaţiei. Dacă rata venitului net este mai mare decât rata realâ a dobânzii decizia de a investi se justifică. Un alt criteriu de apreciere a oportunităţii financiare a investiţiei este compararea valorii economice a activului fizic în care s-a investit şi costul investiţiei. Fundamentarea deciziei de a investi prin folosirea acestui criteriu presupune, mai întâi, determinarea valorii economice a obiectivului de investiţii prin actualizarea fluxului de venituri pe care el le va genera pe întreaga perioadă de funcţionare. Valoarea economică a activului fizic în care s-a investit este dată de capacitatea acestuia de a genera în viitor un flux de venituri. Un venit ce va fi obţinut în viitor valorează însă mai puţin decât un venit egal obţinut în prezent; cu cât timpul realizării unui venit este mai îndepărtat ci atât valoarea lui prezentă este mai mică. Ca urmare evaluarea din punct de vedere economic a unui activ achiziţionat necesită ajustarea fluxurilor viitoare de venituri pe care le generează, pentru a stabili valoarea acestora in prezent. Procedeul se numeşte actualizare

şi întrucât dobânda reprezintă preţul utilizării banilor în timp, rata reală a dobânzii este folosită ca rată de actualizare. Aplicând procedeul actualizării, valoarea prezentă a unui venit (Vp) ce va fi obţinut peste „n”ani (Vn) rezultă din relaţia:

nd)(1

VnVp

+=

Deoarece un activ de investiţii generează un flux de venituri (V1,V2.....Vn) pe întreaga perioadă de funcţionare, valoarea economică (Ve) rezultă prin însumarea valorilor actualizate a tuturor veniturilor obţinute, potrivit relaţiei:

nn

221

d)(1

V...

d)(1

V

d1

VVe

+++

++

+=

De exemplu, considerând că durata de funcţionare a unui activ fizic în care s-a investit este de 5 ani, costul investiţiei este de 300 mil lei, care s-au efectuat într-un an (dacă se realizează în mai mulţi ani, atunci costul se actualizează după acelaşi procedeu), fluxul de venituri pe care le generează sunt în medie de 100 milioane pe an, iar actualizarea se realizează pe baza unei rate a dobânzii de 12% valoarea economică a obiectivului de investiţii este:

lei mil 35456,763,571,279,782,9

0,12)(1

mil 100

0,12)(1

mil 100

0,12)(1

mil 100

0,12)(1

mil 100

0,121

mil 100Ve

5432

=++++=

=+

++

++

++

++

=

Fundamentarea deciziei de a investi rezultă din compararea costului investiţiei cu valoarea economică a activului respectiv; dacă valoarea economică este mai mare decât costul investiţiei atunci investiţia se justifică din punct de vedere financiar şi invers. În exemplu nostru, valoarea economică fiind mai mare decât costul, decizia de a investi în obiectivul respectiv este oportună.

13.4 Funcţia cheltuielilor agregate şi multiplicatorul Multiplicatorul sau efectul de multiplicare reprezintă una din importantele realizări ale macroeconomiei. Cu ajutorul modelelor bazate pe principiul multiplicatorului macroeconomia modernă explică modul cum economia în ansamblu se adaptează la schimbările intervenite în cererea agregată şi să determine amplitudinea efectului modificării diferitelor componente ale cheltuielilor agregate asupra producţiei şi venitul naţional. Termenul de multiplicator a fost folosit pentru prima dată de către R.F Kahn în anul 1931, pentru a determina efectul modificării cu o unitate a unei variabile exogene asupra unei variabile endogene (al cărui nivel este explicat de teoria

respectivă). Ulterior, J.M Keynes a folosit şi consacrat principiul multiplicatorului în cadrul interacţiunii dintre modificarea investiţiilor şi a venitului naţional. Teoria multiplicatorului nu se reduce însă la multiplicatorul investiţiilor, aşa cum întâlnim uneori în unele manuale sau alte lucrări de specialitate. Limitarea principiului multiplicatorului la investiţii poate creea chiar unele confuzii în sensul că efectul pe care îl descrie nu priveşte în sine sporirea capacităţilor de producţie care rezultă dintr-o operaţie de investiţie considerată ca o creştere a stocului de capital. Investiţia este privită aici ca orice altă cheltuială, ca oricare altă componentă a cheltuielilor agregate şi care poate fi cheltuielile de consum, cheltuielile guvernamentale, exportul net etc. Acest aspect este esenţial în înţelegerea principiului efectului de multiplicare care în macroeconomia modernă are un domeniu de aplicare mult mai larg decât cel iniţial atribuit de Keynes, şi anume: multiplicatorul cheltuielilor publice, multiplicatorul exportului net etc, care toate au aceaşi semnificaţie ca şi multiplicatorul investiţiilor. Importantă este, aşadar, caracteristica comună a tuturor acestor procese care privesc cheltuielile agregate, respectiv faptul că ele reprezintă intrări (injecţii) în circuit care compensează ieşirile şi produc în timp un efect multiplicator. În analiza din capitolul de faţă urmărim, în principal, să descriem modul cum economia se adaptează la o modificare a cheltuielilor agregate. Între modificarea cheltuielilor şi a venitului are loc un efect de conexiune inversă: o creştere a cheltuielilor determină sporirea venitului, dar în acelaşi timp creşterea venitului se răsfrânge asupra cheltuielilor şi provoacă în continuare noi şiruri de ajustări. Analiza multiplicatorului arată ce se întâmplă cu nivelul de echilibru al producţiei şi venitului naţional dacă are loc o creştere a cheltuielilor autonome, respectiv cu cât creşte venitul naţional dacă are loc o creştere cu o unitate a cheltuielilor autonome. Acestea din urmă pot fi oricare din componentele cheltuielilor globale sau ale cererii agregate şi le vom nota cu simbolul „Ä” Pentru a determina multiplicatorul vom construi mai întâi funcţia cheltuielilor agregate care pune în relaţie nivelul cheltuielilor globale planificate (estimate, dorite de agenţii economici) cu nivelul venitului real. După cum ştim, formula cheltuielilor globale sau a cererii agregate este: CA=C+I+EN. În scopul simplificării analizei, vom considera, cum am mai procedat la începutul capitolului, o economie simplă, fără exterior şi sectorul public, ceea ce înseamnă că cheltuielile agregate sunt formate numai din cheltuielili pentru consum şi investiţii: CA=C+I. Totodată, considerăm că nivelul preţurilor este constant, că toate cheltuielile de investiţii sunt autonome şi egale cu 300 mild.u.m iar consumul autonom este de 100 mild.u.m Astfel, cheltuielile autonome sunt egale cu 400 mld.u.m (Ã=100C0+300I0=400). La rândul lor, cheltuielile induse sunt formate numai din consumul indus (c.VN), înclinaţia marginală spre consum c’=0,8. Funcţia cheltuielilor aggregate este, potrivit exemplului ipotetic luat, următoarea: CA=Ã+c’(VN)=400+0,8(VN). Ea este redată în tabelul 13.2

Tabelul 13.2 Funcţia cheltuielilor agregate şi nivelul de echilibru al VN Venitul naţional VN

Consumul estimat C=100C0+0,8VN

Investiţiile estimate I0=300

Cheltuielile autonome Ã=C0+I0

Cheltuielile agregate estimate CA=400Ã=0,8VN

Tendinţe în evoluţia VN

100 500

1000 1500 2000 2500 3000 3500 4000

180 500 900

1400 1700 2100 2500 2900 3300

300 300 300 300 300 300 300 300 300

400 400 400 400 400 400 400 400 400

480 800

1200 1700 2000 2400 2800 3200 3600

Datele din tabel prezintă evoluţia cheltuielilor agregate în funcţie de venitul naţional şi nivelul la care acestea sunt egale (CA0=VN0). Nivelul de echilibru al venitului apare acolo unde cheltuielile agregate estimate (planificate) egalează producţia naţională (CA0=VN0=2000). Când cheltuielile agregate estimate depăşesc producţia curentă de bunuri şi servicii, acest fenomen stimulează firmele să-si mărească producţia şi venitul creşte; invers, dacă cheltuielile agregate estimate sunt mai mici decât valoarea producţiei curente, atunci firmele produc pe stoc, îşi restrâng producţia şi venitul naţional scade.

500 1000 1500 2000 2500 3000 VN

CA 3000

2500

2000

1500

1000

500

0

Linia de 45o

CA0=VN0

CA=400Ã +0,8(VN) E0

VN0

Echilibru

extindere

contracţie

Figura 13.3. Funcţia cheltuielilor agregate şi nivelul de echilibru al VN

În graficul din figura 13.3 nivelul de echilibru al venitului naţional este in punctul E0, unde funcţia cheltuielilor agregate intersectează linia de 450. Deoarece toate cheltuielile induse din economie sunt cheltuieli de consum, panta funcţiei cheltuielilor agregate este egală cu panta funcţiei de consum care este înclinaţia marginală spre consum (c’=0,8). Ea indică modul cum cheltuielile agregate cresc o dată cu variaţia venitului naţional. Acelaşi echilibru al venitului este ilustrat în termenii unei egalităţi între economii şi investiţii, aşa cum se vede din partea de jos a figurii 13.3. Distanţa verticală între E şi I este egală cu distanţa între linia de 450 şi CA. Astfel, într-o economie simplă, fără sectorul public şi cel exterior, la nivelul de echilibru al venitului, economiile estimate egalează investiţiile estimate (E=I). După cum se observă din reprezentarea grafică, curba economiilor intersectează curba investiţiilor, la nivelul de echilibru al venitului de 2000 unde acesta este egal cu cheltuielile agregate estimate. Nivelul de echilibru al venitului naţional la care producţia curentă egalează cheltuielile agregate estimate este redat de formula:

Ac'1

1VN0 •

−=

Rezultă că nivelul de echilibru al venitului naţional este cu atât mai mare cu cât înclinaţia marginală spre consum (c’) este mai mare şi, de asemenea, cu cât nivelul cheltuielilor autonome (Ã) este mai mare.

Inversul complementului la unu a înclinaţiei marginale spre consum ('1

1

c−)

este multiplicatorul pe care îl notăm cu simbolul K) şi arată cu cât creşte venitul atunci când cheltuielile autonome cresc cu o unitate, adică modificarea venitului naţional (∆VN) raportată la modificarea cheltuielilor autonome (∆Ã) care au determinat-o:

500 1000 1500 2000 2500 3000 VN

CA

500

300

0

-100

-500

E=0,2(VN)-10C0

VN0

I

A

VN

∆

∆=

−=

c'1

1K

Întrucât înclinaţia marginală spre consum este o mărime subunitară iar multiplicatorul este supraunitar, înseamnă că o creştere cu o unitate a cheltuielilor autonome determină creşterea venitului mai mult cu o unitate. De exemplu, dacă c’=0,6 atunci K=2,5, dacă c’=0,8, K=5, dacă c’=0,9 K=10. Atunci când din venitul suplimentar nu se cheltuieşte nimic pentru consum şi c’=0, multiplicatorul are valoarea extremă minimă egală cu unitatea (K=1). Plecând de la relaţia între înclinaţiile marginale spre consum şi economisire (c’+e’=1, de unde e’=1-c’), putem determina o formulă echivalentă a multiplicatorului în funcţie de înclinaţia marginală spre economisire:K=1/e. În această formulă, multiplicatorul reprezintă inversa înclinaţiei marginale spre economisire (de a nu cheltui din sporul de venit suplimentar obţinut). Aşadar, multiplicatorul arată amplitudinea modificării venitului naţional ca efect al modificării cheltuielilor autonome, oricare ar fi acestea: un spor al investiţiilor, al cheltuielilor publice, a exportului net etc. Sporul venitului este un multiplu al creşterii venitului, un multiplu al creşterii cheltuielilor agregate (∆VN=K.∆Ã). O creştere a uneia sau mai multor componente ale cheltuielilor autonome deplasează curba CA în sus cu suma iniţială, sporind nivelul de echilibru al VN cu un multiplu al creşterii iniţiale a cheltuielilor autonome. Dimensiunea multiplicatorului depinde de panta curbei CA, respectiv de înclinaţia marginală spre consum; cu cât c’ este mai mare, cu atât curba CA este mai abruptă şi cu atât multiplicatorul este mai mare. Dimpotrivă, multiplicatorul este mai mare cu cât înclinaţia marginală spre economisire (de a nu cheltui) este mai mică.

VN0 VN1 VN

CA

CA1

CA0

A1

A0

0

Linia de 45o

CA=VN

CA1=Ã1 +c’(VN)

E1 CA0=Ã0 +c’(VN)

E0

Ac

∆•− '1

1

∆VN

∆ Ã

∆ Ã

P

Figura 13.4. Reprezentarea grafică a multiplicatorului Figura 13.4 prezintă o interpretare grafică a multiplicatorului, care arată cum nivelul de echilibru al venitului naţional creşte cu un multiplu al sporului cheltuielilor autonome. Iniţial echilibrul este în E0, unde curba CA0 intersectează linia înclinată la 450. Creşterea cheltuielilor autonome de la Ã0 la Ã1 deplasează graficul (curba) cheltuielilor agregate în sus până în CA1, într-o poziţie paralelă cu curba iniţială CA0. Această înseamnă că, la fiecare nivel al venitului cheltuielile globale estimate sunt mai mari cu ∆Ã. Cererea agregată sau cheltuielile globale estimate depăşesc acum nivelul producţiei şi al venitului naţional, stocurile se reduce iar firmele vor reacţiona prin mărirea producţiei şi a ofertei. La rândul său, creşterea producţiei generează cheltuielile induse, întrucât orice creştere a venitului determină o creştere a cererii pentru consum, în funcţie de înclinaţia marginală spre consum care este şi panta CA. Echilibrul este astfel restabilit printr-o mişcare de-a lungul noii curbe a cheltuielilor agregate până în punctual E1, unde cheltuielile estimate sunt egale cu venitul (CA1=VN1). Creşterea venitului necesară pentru restabilirea echilibrului (∆VN=VN1-VN0) este un multiplu al creşterii cheltuielilor autonome. Din figura 13.4 se observă clar că variaţia venitului, egală cu distanţa PE1, depăşeşte variaţia cheltuielilor autonome (∆Ã) execendentul rezultând din faptul că dreapta CA1 are panta pozitivă (nu este orizontală şi deci, multiplicatorul este supraunitar: 1/1-c’>1. Aşadar, mărimea evoluţiei venitului în direcţia nivelului său de echilibru, o dată cu variaţia cheltuielilor aggregate, depinde atât de creşterea cheltuielilor autonome, cât şi de înclinaţia marginală spre consum (de a cheltui) care determină panta curbei CA, sporul produsului şi venitului naţional fiind egal cu formula deja cunoscută: ∆VN=K(∆Ã) O modalitate de determinare mai analitică a multiplicatorului este cea numerică sau algebrică. Casetă 13.2 oferă o astfel de analiză a efectului de multiplicare în cazul multiplicatorului investiţiilor, una din componentele de bază a cheltuielilor agregate.

Caseta 13.2 Multiplicatorul investiţiilor-exemplu numeric În vederea determinării analitice a multiplicatorului investiţiilor vom porni tot de la modelul nostru cu o economie simplă (fără sectorul public şi exterior). Aceasta înseamnă că structura cererii agregate sau a cheltuielilor globale este formată numai din cheltuielile pentru consum şi investiţii: CA=C+I. Presupunem că cheltuielile autonome (∆Ã) sunt reprezentate de investiţii în suma de 100mild u.m. Înclinaţia marginală spre consum c’=0,8, de unde rezultă că valoarea multiplicatorului este Ki=5. Aplicând formula cunoscută (∆VN=K.∆I) obţinem sporul venitului realizat ca effect al investiţiilor (5000∆VN=5·1000∆I). Se pune întrebarea:cum se face că atunci când injectăm un milliard investiţii în economie poate să rezulte un spor de venit de 5 mild. u.m.

Pentru a explica acest process de multiplicare trebuie să plecăm de la fluxul circular al venitului luând în considerare că orice cheltuială făcută de agenţii economici reprezintă venit. O parte din acest venit va fi cheltuit (potrivit înclinaţiei marginale spre consum) ceea ce înseamnă ca va genera un nou spor de venit ş.a.m.d. Astfel, în cazul exemplului numeric luat mai sus, când investitorii din sectorul privat fac cheltuieli de investiţii de 1000mild. u.m, cei care au furnizat serviciile factorilor de producţie necesare realizează venituri, sub formă de salarii, rente, dobânzi, profituri etc. Venitul creşte deci cu o sumă respectivă (1000∆VN1), dar procesul de expansiune a producţiei şi venitului naţional nu se opreşte aici. Furnizorii de servicii ale factorilor de producţie care au încasat cele 1000 mild. U.m vor cheltui 800 mild. u.m, iar diferenţa de 200 mild. u.m le economisesc. Cea de-a doua rundă generează astfel, un nou spor de venituri de 800 mild. u.m care, la rândul lor, induc cheltuielile de 640 mild. u.m în runda a treia. În mod similar, fiecare rundă succesiunea de venituri generează, în proporţie de 0,80% cheltuieli şi fiecare nouă rundă de cheltuieli induce sporuri de venit, aşa cum se sugerează în tabelul şi graficul din figura 13.5

Perioada (runde) I∆ =1000 C∆ VN∆

1 1000 ∆VN1

2 800 800 ∆VN2

3 640 640 ∆VN3

4 512 512 ∆VN4

5 410 410 ∆VN5

6 328 328 ∆VN6

: :

n 0 0 ∆VNn

∆VN=5000

Figura 13.5 Multiplicatorul investiţiilor

Atât datele din table cât şi graficul din figura 13.5 descriu etapele successive ale expansiunii produsului şi venitului naţional începând cu creşterea iniţială a investiţiilor autonome care generează primul spor de venituri, astfel că prin însumarea sporurilor de venit aferent fiecărei perioade (runde) se obţine mărimea rezultată din formula ∆VN=Ki∆Ī, 5000=5*1000. Aceasta apare drept limita sumei sporurilor de venit al diferitelor runde în procesul expansiunii producţiei şi venitului naţional ca efect al influxului de cheltuieli determinat de investiţia iniţială. Aşadar, în procesul multiplicării venitului ca effect al sporului de investiţii (dar poate fi creşterea oricăreia dintre componentele cheltuielilor aggregate) iau naştere unde sucesive şi descrescătoare de venit, care vor tinde la limita către zero. Cu alte cuvinte, avem de-a face cu o serie infinită, termenii din serie devenind din ce în ce mai

1 2 3 4 5 6 n VN

CA5000

4000

3000

2000

1000

0

mici, ecuaţia în exemplul nostru numeric prezentându-se astfel: 1000+1000(1+0,8)+1000(1+0,8)2+………+1000(1+0,8)n

=1000(1+0,8+0,82+….+0,8n)=5000

În determinarea funcţiei cheltuielilor agregate şi a modelului multiplicatorului am considerat, aşa cum s-a precizat de fiecare dată, o economie simplă, fără sectorul public şi exterior. Se subînţelege că în această situaţie venitul naţional se identifică cu venitul disponibil. Incluzând sectorul public în fluxul circular al venitului este evident că între venitul naţional (VN) şi venitul disponibil (VD) există diferenţe atât de mărime cât şi în privinţa variabilelor care rezultă din alocarea şi cheltuirea lor. Important este să vedem cum implicarea sectorului public influenţează înclinaţia marginală spre consum şi valoarea multiplicatorului, care ştim că determină panta funcţiei cheltuielilor agregate. Pentru aceasta vom rescrie relaţia de la începutul capitolului dintre VN şi VD, unde am văzut că venitul disponibil al gospodăriilor este egal cu VN plus transferurile de la buget (TR) minus impozitele şi taxele pe venit (IT), respectiv:

VD=VN+TR-IT Considerând mărimea impozitelor şi taxelor pe venit o rată procentuală (t) din venitul naţional (t=IT/VN) iar transferurile de la buget o componentă a cheltuielilor autonome, alături de investiţii şi achiziţiile publice (Ã=TR+I+G), atunci funcţia cheltuielilor agregate este:

CA= Ã+c’(1-t)VN Observăm că prin implicarea sectorului public în fluxul circular al venitului cheltuielile autonome (Ã) cresc proporţional cu nivelul transferurilor (TR) şi al achiziţiilor publice. În schimb, impozitele şi taxele (IT) reduc cheltuielile de consum pentru fiecare nivel al VN, întrucât consumul indus al gospodăriilor depinde de venitul disponibil care prin prezenţă este mai mic. Astfel, în timp ce înclinaţia marginală spre consum din VD este c’, înclinaţia marginală din VN devine c’(1-t), unde 1-t reprezintă partea din venit rămasă după prelurea obligatorie a inpozitelor şi taxelor pe venit t=0,25 atunci înclinaţia marginală spre consum din venitul naţional c’(1-t)=0,8(1-0,25)=0,6. Aceasta înseamnă că la o creştere cu o u.m. a VN consumul creşte cu 0,6 din acea unitate (deci nu cu 0,8), întrucăt gospodăriile trebuie sa plătească o fracţiune din fiecare unitate monetară de venit sub formă de impozite şi taxe. Corespunzător reducerii înclinaţiei marginale spre consum datorată prezenţei impozitelor şi taxelor pe venit, multiplicatorul şi respectiv panta funcţiei CA capătă valori mai reduse. Astfel, dacă la o înclinaţie marginală spre consum din VD de 0,8 multiplicatorul este 5 (K=1/1-0,8=5), la aceaşi înclinaţie marginală consum (c’=0,8) şi cu o cotă de impozit din VN de 0,25 multiplicatorul este redus la jumătate, respectiv K=1/1-0,8(1-0,25)=2,5. Acum, la o creştere a cheltuielilor autonome (∆Ã) cu o unitate monetară îi corespunde o multiplicare a venitului

(∆VN) de 2,5 ori (∆VN=2,5∆Ã). Aşadar, impozitele şi taxele (ca şi alte retrageri din fluxul circular al venitului) scad multiplicatorul şi duc la reducerea pantei CA, aceasta devenind mai lină (mai puţin abruptă). După cum se cunoaşte şi din reprezentarea grafică (vezi figurile 13.4 şi 13.5) cu cât înclinaţia marginală spre consum este mai mare şi cu atât panta CA este mai abruptă, şi invers. Caseta 13.3 Analiza empirică a multiplicatorului şi politica macroeconomică Studiile empirice şi cercetările econometrice tot mai complexe intreprinse în unele ţări cu economie de piaţă dezvoltată (SUA, Regatul Unit, Franţa etc) dau valori reale mai mici multiplicatorilor cheltuielilor, decât cel din modelul nostru didactic prezentat mai sus. Luând în considerare şi alte retrageri din fluxul circular al venitului, cum sunt importurile, astfel de studii şi cercetări indică cel mai adesea faptul că mărimea acestor multiplicatori tind să varieze între 1,4-1,5 pentru perioade de până la 5 ani. Interesul pentru o estimare cât mai realistă a multiplicatoriilor cheltuielilor sau a celui fiscal este dat de faptul că ei servesc drept bază pentru elaborarea recomandărilor de politică economică în domeniile respective: „Cunoaşterea realistă a dimensiunilor multiplicatorilor reprezintă o parte esenţială a diagnosticării şi prescrierii unei politici economice. Aşa cum un medic care prescrie un calmant trebuie să cunoască mărimea multiplicatorilor cheltuielilor şi a celui fiscal. (......). Primele studii în acest domeniu au fost efectuate de pionieri precum Jon Timbergen şi Lawrance Klein, ambii primind premiul Nobel pentru elaborarea modelelor macroeconomice empirice. Astăzi, există o întreagă armată de specialişti în economie care elaborează modele macroeconomice, determină multiplicatori şi fac previziuni cu privire la viitorul economiei”. (P. Samuelson, W. Nordhaus, Economie politică, op.cit., p.568)

Concepte cheie

• Venit naţional • Venit disponibil • Consum • Consum autonom şi consum

indus • Funcţia de consum • Înclinaţia medie spre consum • Înclinaţia marginală spre

consum • Economii • Funcţia de economisire • Înclinaţia medie spre economii

• Înclinaţia marginală spre economii

• Investiţii • Investiţii brute şi nete • Investiţii de înlocuire • Cheltuieli autonome • Funcţia cheltuielilor agregate • Multiplicatorul • Teoria venitului permanent • Teoria ciclului de viaţă

311

Probleme de reflecţie • Care sunt principalele forme de venit la nivel macroeconomic?Descrieţi

identitatea macroeconomică de bază care reflectă alocarea şi cheltuirea venitului naţional;

• Venitul disponibil al gospodăriilor este mai mare sau mai mic decât venitul naţional? În ce situaţie cele două variabile ar putea fi egale?

• Ce este consumul şi care sunt principalii factori de influenţă ai acestuia. Explicaţi şi reprezentaţi grafic cum reacţionează consumul la modificarea venitului disponibil şi a averii

• Când şi de ce consumul poate fi mai mare decât venitul disponibil? Arătaţi care sunt particularităţiile funcţiei Keynesiene a consumului

• Cum influenţează venitul disponibil procesul de economisire?Enumeraţi şi alţi factori care influenţează mărimea şi dinamica economiilor

• Descrieţi şi ilustraţi grafic relaţiile dintre funcţia de consum şi cea de economisire

• Ce sunt investiţiile şi de ce acestea reprezintă cea mai instabilă componentă a cererii agregate? Ce implicaţii are acest fapt asupra evoluţiei economiei?

• Ce factori determină cererea pentru investiţii a întreprinzătorilor? Arătaţi care sunt criteriile (indicatorii) pe baza cărora aceştia îşi fundamentează decizia de a investi.

• Ce legătură există între înclinaţia marginală spre consum şi panta funcţiei cheltuielilor agregate? Determinaţi şi reprezentaţi grafic funcţia cheltuielilor agregate şi nivelul de echilibru al venitului .

• Cum se explică efectul de multiplicare a venitului determinat de modificarea cheltuielilor agregate?Analizaţi, cu ajutorul unui exemplu cifric, acest efect în cazul modificării investiţilor (multiplicatorul investiţilor).

• Efectul de multiplicare a venitului naţional este egal cu cel al venitului disponibil? Cum infleuenţează impozitele şi taxele pe venit mărimea multiplicatorului şi panta funcţiei cheltuielilor agregate? Argumentaţi răspunsul cu ajutorul unui exemplu ipotetic.

• De ce este important pentru cei care adoptă măsuri de politică macroeconomică să cunoască cât mai exact valoarea reală a multiplicatorilor cheltuielilor (investiţiilor, cheltuielilor publice, exportului etc) şi a celui fiscal?

Capitolul 14

312

PIAŢA MONETARĂ

Planul temei: 14.1. Rolul băncilor şi instituţiilor financiare 14.2. Masa monetară şi structura acesteia

Caseta 14.1. Teoria cantitativă a banilor 14.3.Cererea de monedă. Mobilurile preferinţei pentru lichiditate

Caseta 14.2. Mobilurile preferinţei pentru lichiditate Figura 14.1. Cererea de bani ca o funcţie de ratele dobânzilor, venit şi nivelul preţurilor

14.4. Oferta de monedă şi echilibrul pieţei monetare Figura 14.2. Echilibrul pieţei monetare Figura 14.3. Rata dobânzii şi forţele pieţei monetare

Obiectivele temei:

• Cunoaşterea elementelor definitorii ale pieţei monetare; • Reliefarea interdependenţelor dintre piaţa monetară şi celelalte pieţe

specifice; • Evidenţierea factorilor ce influenţează cererea şi oferta de monedă; • Înţelegerea semnificaţiei şi condiţiilor echilibrului pieţei monetare • Prezentarea principalelor metode şi instrumente de realizare a politicii

monetare. Moneda are un rol de mare importanţă în funcţionarea economiilor de

piaţă. În capitolul privind caracterizarea generală a economiei de piaţă, am prezentat pe larg funcţiile banilor/monedei, subliniind, între altele, că moneda mijloceşte schimburile, constituie instrument de paltă, îndeplineşte funcţia de economisire, etc.. În cadrul acestui capitol vom vedea cum moneda devine ea însăşi un obiect a numeroase şi variate tranzacţii în care sunt implicaţi agenţi economici spăecifici.

Cunoştinţele dobândite pe baza studierii elementelor teoretice şi metodologice din acest capitol vor permite evidenţierea şi argumentarea unităţii indestructibile dintre piaţa bunurilor şi pieţele monetară, financiară şi valutară. Cunoaşterea premiselor teoretico-metodologice menţionate va face posibilă, totodată, înţelegerea particularităţilor pieţei monetare şi a politicilor specifice acesteia.

Existenţa şi funcţionarea pieţei monetare are la bază o realitate evidentă în condiţiile economiei de piaţă: desfăşurarea circuitului economic determină frecvent situaţii când anumiţi agenţi economici au nevoie de mijloace de plată, în timp ce alţi agenţi economici dispun de lichidităţi mai mari decât cheltuielile efectuate. Procesul prin care nevoile curente de lichidităţi ale unor

313

agenţi economici sunt satisfăcute pe seama surplusului altora este mijlocit de piaţa monetară.

14.1. Rolul băncilor şi instituţiilor financiare

Piaţa monetară se referă la cererea şi oferta de monedă, la

relaţiile privind tranzacţiile cu monedă. Întâlnirea cererii cu oferta de monedă nu se realizează, de regulă, prin negocieri directe între cele două categorii de agenţi economici. Este dificil sau chiar imposibil ca fiecare purtător al cererii de monedă să-şi găsească partenerul care dispune şi doreşte să-i ofere (împrumute) mijloacele de plată pentru perioada şi suma solicitată. De aceea, întâlnirea cererii cu oferta de monedă şi satisfacerea lor este intermediată şi facilitată de către bănci. Acestea mobilizează disponibilităţile băneşti ale tuturor agenţilor economici nonfinanciari şi satisfac – în condiţiile respectării prevederilor legale – cererile de monedă din economie. Ele formează astfel nucleul pieţei monetare, numită adesea şi piaţa bancară.

Băncile, instituţiile bancar-financiare în general (băncile de toate felurile, societăţile de asigurare, casele de economii şi împrumuturi, casele de pensii etc.) reprezintă acea categorie de agent economic care îndeplineşte rolul de intermediar financiar între ceilalţi agenţi economici, gestionând instrumentele monetare folosite în sistemul economiei de piaţă.

Funcţia principală a băncilor constă în acordarea de împrumuturi agenţilor economici care întrunesc condiţiile de bonitate financiară, care au capacitatea de a restitui sumele împrumutate împreună cu dobânzile aferente. Împrumuturile se acordă pe seama soldului activ rezultat din depuneri şi restituiri şi din capitalul propriu al băncilor. Acestea prestează şi alte servicii bancare, cum sunt: gestionarea conturilor deponenţilor şi operarea mişcării banilor în conturile acestora, primirea spre păstrare a economiilor populaţiei, organizarea înfiinţării de societăţi comerciale şi plasarea titlurilor de valoare ale acestora etc.

Rolul crescând al agentului economic financiar-bancar în sistemul economiei de piaţă, diversificarea şi specializarea activităţii desfăşurate de bănci au condus la constituirea diferitelor tipuri şi forme de bănci. Cea mai generală clasificare a băncilor se referă la gruparea lor în bănci de emisiune şi bănci comerciale.

Banca de emisiune (banca centrală) ocupă poziţia centrală în cadrul sistemului bancar al fiecărei ţări. Rolul său de bancă centrală (banca băncilor) rezultă din operaţiunile pe care le efectuează: emiterea biletelor de bancă, crearea şi gestionarea puterii de plată în ţară, supravegherea societăţilor bancare şi a altor instituţii de credit,

314

coordonarea politicii monetare, de credit şi valutare a ţării în vederea asigurării stabilităţii monetare şi funcţionalităţii sistemului bancar.

Băncile comerciale prestează servicii altor agenţi economici pe baze comerciale sau lucrative, adică în scopul obţinerii de profit. Ele se împart în următoarele categorii: bănci de depozit, care primesc depuneri la vedere şi pe termen şi acordă credite la termen scurt; bănci de afaceri, care dispun de însemnate capitaluri proprii şi îşi procură mijloacele necesare şi prin emisiunea de obligaţiuni sau de acţiuni, acordând şi credite pe termen lung; bănci ipotecare, care îşi procură mijloacele financiare prin emisiunea de înscrisuri şi obligaţiuni ipotecare.

Tipurile de bănci, diversificarea şi specializarea activităţii acestora, modul de organizare etc. cunosc aspecte specifice în funcţie de condiţiile economico-sociale din fiecare ţară. Astfel, în S.U.A., sistemul financiar-bancar cuprinde: Sistemul Federal de Rezerve (F.E.D.), format din cele 12 bănci de rezervă ale statelor federative, care constituie de fapt o adevărată bancă centrală a naţiunii americane; un număr foarte mare de bănci comerciale de toate felurile care au numeroase filiale în afara graniţelor ţării; societăţi de asigurare, cooperative de economii şi împrumuturi, fundaţii de ajutor reciproc etc.

În prezent, sistemul financiar-bancar din ţara noastră este format din: Banca Naţională, un număr în continuă creştere de bănci comerciale, case de economii, cooperative de credit, case fundaţii de ajutor reciproc, case de pensii, societăţi de asigurare şi Trezoreria statului.

Banca Naţională a României reprezintă banca centrală (de emisiune), având ca principală funcţie emiterea şi gestionarea monedei naţionale (leul) şi de a coordona întreaga politică monetară şi de credit a ţării. Banii în numerar emişi şi gestionaţi de Banca Naţională (bancnotele şi moneda divizionară) sunt alcătuiţi din următoarele componente: numerar în circulaţie, existent în afara sistemului bancar; rezerva în tezaurul băncilor comerciale; numerarul echivalent cu suma depozitelor băncilor comerciale existente la B.N.R.. Ultimele două componente stau la baza creării şi gestionării banilor de cont (monedă scripturală) de către băncile comerciale. 14.2. Masa monetară şi structura acesteia

Moneda constituie instrumentul cheie într-o economie de piaţă, ea

înlesnind schimbul şi contribuind la dezvoltarea economiei pe baza liberei iniţiative a agenţilor economici. Moneda face posibilă derularea tuturor tranzacţiilor economice, oricare ar fi natura lor, conservă averea şi înlesneşte transmiterea activelor care o compun de la un subiect la

315

altul, facilitează economisirea şi formarea capitalului etc. Desfăşurarea activităţii economice a ajuns, astfel, să fie tot mai mult funcţie de monedă, de folosirea instrumentelor monetare.

Totalitatea instrumentelor monetare, existente la un moment dat în economia unei ţări constituie masa monetară. Deoarece cantitatea de bani poate fluctua semnificativ de la o zi la alta, masa monetară se determină, de regulă, ca o medie pe o anumită perioadă de timp.

În teoria şi practica economică, masa monetară cunoaşte accepţiuni diferite în funcţie de elementele incluse în structura ei. Aceasta, întrucât calitatea de bani (de monedă) atribuită diferitelor active ale rezidenţilor este în fapt o funcţie a instituţiilor financiar-bancare, un rezultat al practicilor monetare care s-au dezvoltat de-a lungul timpului.

Din acest punct de vedere s-au conturat două concepte cu privire la calitatea de bani a activelor ce definesc masa monetară: moneda propriu-zisă, care se referă la acele instrumente monetare caracterizate prin lichiditate perfectă, schimbarea lor cu alte active realizându-se imediat şi fără nici un cost din partea deţinătorului; semimoneda (quasimonedă) reprezentată prin acele instrumente monetare care necesită una sau mai multe operaţii pentru a deveni bani lichizi, ceea ce presupune din partea deţinătorului consum de timp şi alte costuri, fără să existe însă riscul diminuării activelor deţinute, ca în cazul unor active fizice.

În consecinţă, masa monetară poate fi determinată – fie ca stoc (existent la un moment dat), fie ca flux (care circulă într-o anumită perioadă de timp) - în funcţie de agregatul monetar care o defineşte. Un agregat monetar cuprinde moneda propriu-zisă (banii lichizi) şi o parte a instrumentelor semimonetare gestionate de bănci sau de alte instituţii financiare. În general, criteriul după care aceste instrumente semimonetare sunt delimitate şi incluse în fiecare agregat monetar se referă la gradul de lichiditate, de care depinde şi costul transformării lor în bani lichizi; aceasta în funcţie de modul cum ele se află mai aproape sau mai departe de moneda propriu-zisă, care constituie primul agregat monetar – M1. Celelalte agregate monetare sunt: M2, M3 şi L.

Primul agregat monetar – M1, defineşte masa monetară în sens restrâns, aceasta fiind formată din: numerar (numerar şi moneda divizionară); conturile bancare operabile prin cecuri aparţinând rezidenţilor nonfinanciari, cunoscute şi sub denumirea de depozite la vedere; cecurile la purtător sau de călătorie. În acest context reţinem faptul că este vorba numai de numerarul aflat în circulaţie sau din afara sistemului bancar, ceea ce înseamnă că depunerile sau retragerile de numerar în şi din conturile curente nu modifică volumul lui M, ci schimbă doar forma în care sunt deţinute mijloacele de plată de

316

rezidenţii nonfinanciari. De exemplu, dacă o persoană depune o bancnotă de 100.000 lei într-un cont operabil prin cecuri, componenta depozite la vedere se majorează cu suma respectivă, iar numerarul în circulaţie scade cu aceeaşi sumă, volumul masei monetare rămânând acelaşi.

Al doilea agregat monetar – M2, reprezintă masa monetară definită în sens larg. Aceasta cuprinde în plus faţă de primul agregat (M2 – M1) următoarele disponobilităţi semimonetare: depozitele la termen deţinute de public la băncile comerciale, depunerile la casele de economii şi împrumut, alte conturi neoperabile prin cecuri. M1 şi M2 constituie principalele agregate ce caracterizează (ca stoc şi

ca flux) masa monetară din economia unei ţări. Primul agregat (M1) evidenţiază la un moment dat sau într-o anumită perioadă mărimea mijloacelor reale de plată ale agenţilor economici dinafara sistemului bancar, instrumentele monetare respective răspunzând pe deplin calităţii şi facilităţilor atribuite monedei propriu-zise, banilor lichizi. Componentele suplimentare ale lui M2 (M2 – M1) reprezintă, în fapt, economiile sau disponibilităţile băneşti ale rezidenţilor nonfinanciari gestionate de instituţiile financiar-bancare.

Raporturile de mărime dintre cele două agregate ale masei monetare şi evoluţiile lor în timp, diferă semnificativ de la o ţară la alta şi de la o perioadă la alta. În general, modificările în structura lui M sunt consecinţa preferinţelor publicului pentru lichiditate (bani lichizi) sau pentru economisirea mijloacelor băneşti pe care le deţine. Astfel, dacă cei 100.000 lei sunt transferaţi din contul operabil prin cecuri într-un cont de economii la bancă (depozit la termen), M1 se va reduce cu suma respectivă, dar M2 va rămâne neschimbat, deoarece acest agregat monetar include, cum am văzut, tot ce cuprinde M1; cei 100.000 lei pe care îi posedă persoana respectivă contribuie deci în aceeaşi măsură la totalul lui M2, indiferent dacă acest activ este deţinut sub formă de numerar, într-un cont operabil prin cecuri sau dacă se află într-un cont de economii la bancă. Ca urmare, înclinaţia publicului de a deţine mai mult în conturi de economii va influenţa ritmurile de creştere ale lui M1 şi M2.

În teoria şi practica monetară sunt analizate şi agregate monetare cu o sferă mai largă, reprezentate prin M3 şi L. M3 cuprinde în plus faţă de M2: bonurile de tezaur şi certificatele de subscriere la împrumuturile de stat, depunerile de valoare mare sau pe termen lung etc. De exemplu, în ţara noastră, M3 este determinată adăugând la M2: bonurile de tezaur, disponibilităţile bugetului de stat, soldul bugetului asigurărilor sociale, fondul pentru pensia suplimentară ş.a. Agregatul monetar “L” caracterizează cea mai largă structură a masei monetare, incluzând în plus faţă de M titlurile de valoare emise de agenţii economici nonfinanciari şi alte plasamente neoperabile ale acestora.

Caseta 14.1. Teoria cantitativă a banilor

317

În termenii cei mai generali, această teorie evidenţiază relaţia dintre cantitatea de semne băneşti în circulaţie, pe de o parte, nivelul general şi dinamica preţurilor, pe de altă parte. Astfel, ocupându-se de relaţia dintre preţuri şi monedă, economistul american Irving Fisher a exprimat-o prin următoarea ecuaţie, care îi poartă numele:

M.V.=P.T. , în care:

M = cantitatea de monedă existentă în medie într-un interval de timp; V = viteza de circulaţie a monedei; P = nivelul preţurilor; T = volumul tranzacţiilor.

Din ecuaţia cantitativă a schimbului rezultă că masa monetară în circulaţie se află în raport direct proporţională cu volumul total al schimburilor mijlocite efectiv de monedă (produsul dintre T şi P) şi invers proporţional cu viteza de circulaţie a monedei (V), respectiv cu numărul de acte de schimb pe care le facilitează o unitate monetară în perioada respectivă. În consecinţă, la acest nivel de analiză, formula masei monetare în circulaţie este următoarea:

M = (P ● T) /V

În legătură cu teoria cantitativă a banilor, o serie de economişti au atras atenţia că relaţia de schimb nu poate fi explicată doar pe baza luării în considerare a influenţei dintr-un singur sens, acela dinspre monedă spre preţuri. Se subliniază totodată faptul că, prin teoria menţionată, se identifică nejustificat cantitatea de monedă disponibilă cu cea efectiv cheltuită. S-au pus astfel bazele aşa-numitei teorii calitative a banilor, prin care se introduceau unele elemente subiective în analiza relaţiei preţ-monedă. Variaţia preţurilor este pusă în dependenţă nu cu masa monetară în general, ci mai ales cu acele disponibilităţi băneşti care sunt considerate de către deţinătorii lor ca venituri, ce pot fi cheltuite în perioada dată. Ecuaţia cantitativă a schimbului cuprinde deci şi unele elemente ce ţin de comportamentul deţinătorilor de venituri băneşti, care decid asupra modului utilizării banilor lor, în funcţie de evoluţia viitoare a preţurilor şi de alţi factori.

În ultimele decenii, eforturile economiştilor au fost îndreptate spre analiza şi explicarea complexă a cantităţii de bani în circulaţie; s-a eleborat, astfel, o teorie integratoare şi dinamică despre bani şi rolul lor în economia de piaţă. Astfel, unul dintre cei mai cunoscuţi monetarişti contemporani, economistul american Milton Friedman, arată că mişcarea preţurilor şi

318

evoluţia venitului bănesc nominal sunt provocate de variaţiile cererii şi ofertei de monedă şi importantă este înţelegerea nu numai a nivelului şi dinamicii mărimilor nominale, dar şi a celor reale, privite dintr-o perspectivă mai îndelungată. În acest sens, el introduce noţiunea de putere de cumpărare a monedei, care provine din compararea, nu întotdeauna conştientă, între mărimile disponibile curente şi cele viitoare previzibile ale indicatorilor marfaro-băneşti.1

14.3. Cererea de monedă. Mobilurile preferinţei pentru lichiditate

Cererea şi oferta de monedă caracterizează o piaţă specifică, diferită prin natura tranzacţiilor atât de piaţa bunurilor de consum cât şi de cea a factorilor de producţie. În ansamblul economiei de piaţă, piaţa monetară ocupă însă un loc deosebit de important, datorită rolului şi semnificaţiei banilor în comportamentul tuturor agenţilor economici. După cum s-a arătat, obiectul tranzacţiilor pe piaţa monetară îl constituie

moneda- numerarul în circulaţie, a cărui emisiune cade în sarcina Băncii Centrale, şi/sau banii de cont (moneda scripturală), a căror creare este realizată de băncile comerciale. Totalitatea tranzacţiilor care definesc piaţa monetară rezultă din confruntarea specifică dintre cererea şi oferta de monedă în funcţie de preţul ei, care este rata dobânzii. Ansamblul tranzacţiilor cu monedă are o mare complexitate, diferenţiindu-se de instrumentele monetare utilizate şi de alţi factori. Oricare dintre aceste tranzacţii cu monedă are însă o finalitate –intrarea în posesia disponibilităţilor băneşti de către cei care le-au solicitat.

Purtătorii cererii solicită monedă pentru facilităţile pe care le asigură disponibilităţile băneşti. Cererea de monedă este dată deci de utilitatea pe care agenţii economici o atribuie acesteia, respectiv de funcţiile îndeplinite de bani. Facilităţile oferite de monedă se referă la rolul său de mijlocitor al schimbului de bunuri economice, dar şi la alte importante funcţii ale monedei în condiţiile economiei de piaţă, cum sunt cele privind cumpărarea de acţiuni, obligaţiuni etc.

În consecinţă, cererea generală de monedă şi cererea pentru fiecare agregat monetar sunt condiţionate de numeroşi factori obiectivi şi subiectivi. Piaţa monetară se referă, în esenţă, la cererea de monedă propriu-zisă (de bani lichizi), care determină masa monetară în circulaţie sub forma numerarului şi a disponibilităţilor (monedei scripturale) în conturile curente ale agenţilor economici nonfinanciari.

Cererea de monedă este determinată, în primul rând, de nevoia de mijloace curente de plată ale rezidenţilor nonfinanciari, nevoie care depinde, 1 Milton Friedman, Politique monetaire au politique fiscale, Paris, Edition Marne, 1969, p. 70

319

la rândul său, de o serie de factori obiectivi cum sunt: volumul tranzacţiilor mijlocite efectiv de monedă, mărimea veniturilor băneşti ale agenţilor economici şi perioada de timp între încasarea şi cheltuirea acestora etc.

În al doilea rând, cererea de monedă depinde de raportul dintre vânzările pe datorie şi plăţile făcute în contul creditelor ajunse la scadenţă în perioada de referinţă, precum şi de necesitatea efectuării unor plăţi neprezăzute sau în situaţii neaşteptate.

În al treilea rând, cererea de monedă este influenţată de modificarea ratei dobânzii, respectiv a preţului plătit creditorului pentru folosirea disponibilităţilor băneşti ale acestuia până la restituirea lor. Cu toate că marfa-monedă este omogenă, preţul tranzacţiei cu monedă diferă în funcţie de gradul de risc asumat de creditor, de sumele tranzacţionate şi termenul scadenţei. De asemenea, evoluţia ratei dobânzii, în funcţie de starea economiei şi a afacerilor poate stimula sau restrânge cererea de monedă pe piaţa monetară.

În al patrulea rând, cererea de monedă este influenţată de comportamentul agenţilor economici faţă de banii lichizi, exprimat prin înclinaţia spre lichiditate.

Intensitatea înclinaţiei spre lichiditate se exprimă prin masa şi rata lichidităţii. Masa lichidităţii reprezintă mărimea absolută a soldurilor de bani lichizi deţinute de public, determinată fie ca stoc existent la un moment dat, fie ca medie într-un orizont de timp. Rata lichidităţii reprezintă raportul dintre masa lichidităţii şi volumul tranzacţiilor mijlocite de monedă, fiind egală cu inversul vitezei de circulaţie a banilor.

Dacă soldurile băneşti efective sunt mai mici decât cele preferate de public, cererea de monedă creşte, şi invers. În general, agenţii economici măresc stocul de monedă pe care îl deţin prin reducerea cheltuielilor sub nivelul venitului propriu sau prin schimbarea de alte active pe monedă; invers, ei îşi reduc soldurile băneşti prin majorarea cheltuielilor proprii peste venitul lor sau schimbând bani pentru alte active.

Costul de oportunitate al deţinerii unei anumite cantităţi de bani lichizi este dat de dobânda suplimentară ce s-ar fi obţinut dacă banii respectivi ar fi folosiţi pentru alte plasamente (cumpărarea de obligaţiuni, acţiuni, etc.).

Din această definiţie rezultă că banii vor fi ţinuţi ca atare (de către deţinătorii lor doar atunci când ei furnizează servicii care au o valoare cel puţin egală cu costul de oportunitate al deţinerii lor. Cele mai importante servicii obţinute prin păstrarea banilor sunt legate de trei motive/ mobiluri:

• tranzacţional; • de precauţie; • speculativ

320

Caseta 14.2. Mobilurile preferinţei pentru lichiditate

Mobilul tranzacţional

Aşa cum am văzut într-un capitol anterior, banii trec de la consumatori la firme ca plăţi pentru bunurile cumpărate de la ele, iar de la firme la angajaţi ca răsplată pentru serviciile factorului muncă. Rezultă că în orice moment sunt necesare anumite sume de bani pentru a finanţa fluxurile menţionate mai sus, numite sume de tranzacţie. Aceste sume de bani sunt cu atât mai necesare, cu cât plăţile şi încasările agenţilor economici nu sunt nicidecum perfect sincronizate, între ele existând anumite decalaje de timp. În legătură cu dinamica cererii de bani determinate de mobilul tranzacţional se poate aprecia că în general, între valoarea medie a acestor sume de bani şi evoluţia tranzacţiilor (inclusiv a venitului naţional) există o relaţie pozitivă, direct proporţională.

Mobilul precauţiei

Firmele şi indivizii se confruntă deseori cu o serie de cheltuieli ce apar în mod neaşteptat. Pentru a preveni apariţia unor „crize de bani gheaţă”, manifestate prin faptul că încasările sunt mai mari decât plăţile, firmele şi consumatorii îşi constituie anumite rezerve de bani. Aceste „rezerve de precauţie” constituie o protecţie împotriva nesiguranţei legate de momentul în care este nevoie de bani lichizi pentru a efectua anumite plăţi. Nesiguranţa/ riscul sunt legate de faptul că insuficienţa banilor lichizi la un moment dat te obligă să împrumuţi bani şi deci să accepţi dobânzile existente, indiferent cât de mari ar fi ele. Rezultă că motivul precauţiei este generat, în ultimă instanţă, ca şi mobilul tranzacţional, tot de posibila nesincronizare a plăţilor şi încasărilor. Sumele de bani necesare protecţiei/ precauţiei sunt de asemenea direct proporţionale cu fluxurile monetare, cu evoluţia volumului tranzacţiilor şi a venitului naţional.

Mobilul speculativ Acest motiv a fost analizat, pentru prima oară, de către J.M. Keynes, iar

analiza modernă clasică a fost dezvoltată de către James Tobin, laureatul pentru economie al Premiului Nobel, în anul 1981. Teoretic, averea poate fi deţinută fie sub formă de obligaţiuni, fie sub formă de bani (lichizi şi depozite). Deţinătorii de avere nu adoptă de obicei nici una din cele două poziţii extreme, ei apelând la aşa – numita diversificare a activelor, averea fiind deţinută sub ambele forme. În stabilirea proporţiei concrete în care este deţinută averea sub cele două forme, trebuie

321

comparate veniturile suplimentare scontate a fi obţinute din dobânzi ( dacă ar deţine obligaţiuni) cu riscurile pe care le antrenează obligaţiunile datorită modificării preţului lor∗. Motivul speculativ îi determină pe indivizi şi firme să-şi sporească depozitele lor băneşti până când reducerea riscului generată de ultima unitate monetară adăugată este egală(din punctul de vedere al fiecărui deţinător de avere) cu costul exprimat în dobânda la care se renunţă pentru unitatea monetară respectivă. Motivul speculativ implică faptul că mişcarea cererii de bani este corelată negativ cu rata dobânzii.

În caracterizarea pieţei monetare este important să facem distincţie între cererea reală de bani şi cererea de bani nominali. Cererea de bani reali reprezintă numărul de unităţi de putere de cumpărare pe care publicul doreşte să-l păstreze sub forme unor sume băneşti. Ea se determină prin raportul dintre cantitatea nominală cerută şi indicele general al preţurilor. Dacă presupunem că toate celelalte variabile sunt constante, rezultă că modificarea cererii nominale de bani este direct proporţională cu nivelul preţurilor; aceasta constituie o propoziţie centrală a teoriei cantitative a banilor.

Figura 14.1. Cererea de bani ca o funcţie de ratele dobânzilor, venit şi nivelul

preţurilor Cantitatea de bani cerută variază negativ cu rata nominală a dobânzii şi pozitiv atât cu venitul naţional real cât şi cu nivelul preţurilor. În partea (i) a figurii este ilustrată corelaţia invers proporţională dintre bani şi rata dobânzii. Când rata dobânzii creşte de la i0 la i1, indivizii şi firmele reduc cantitatea cerută de bani de la M0 la M1. În partea (ii) a figurii este ilustrată corelaţia direct proporţională dintre cererea de bani şi venitul naţional. Când venitul naţional creşte de la Y0 la Y1, indivizii şi firmele cresc cantitatea cerută de bani de la M2 la M3. ∗ O serie de indivizi şi firme sunt adversari ai riscului, preferând o anumită sumă de bani unui rezultat nesigur pentru care valoarea aşteptată este aceeaşi.

Niv

elul

pr

eţur

ilor

Ven

ituL

naţi

onal

rea

l

Y1

Y

P0

P1

Rat

a no

min

ală

a do

bânz

ii

i1

i0

,MD

MD MD

M1 M0 M2 M3 M4 M5

322

În partea (iii) a figurii este ilustrată corelaţia direct proporţională dintre cererea de bani şi nivelul preţurilor. Când nivelul preţurilor se dublează de la P0 la P1, indivizii şi firmele îşi dublează cantitatea cerută de bani de la M4 la M5 (sursa: Lipsey, R., Chrystal, K.A., op.cit., pag. 766).

14.4. Oferta de monedă şi echilibrul pieţei monetare

Oricare ar fi cantitatea de bani lichizi pe care publicul o doreşte, masa

monetară existentă efectiv în circulaţie va fi cea furnizată de sistemul bancar, de oferta de monedă.

Prin tranzacţiile specifice pieţei monetare are loc reglarea masei monetare în circulaţie necesară desfăşurării activităţii economice. Acest proces se realizează prin oferta de monedă de către bănci.

Oferta de monedă se manifestă activ atunci când moneda părăseşte depozitele băncilor şi încetează cînd banii revin în sistemul bancar. Moneda este pusă în circulaţie de băncile comerciale, care creează monedă de cont (scripturală) prin acordarea de credite agenţilor economici, şi de Banca centrală prin mecanismele de emisiune ce-i sunt specifice. Desigur, procesul este mult mai complex şi angajează relaţii între verigile sistemului financiar-bancar, care realizează operaţii de finanţare şi refinaţare. Operaţiile de finanţare se referă la acordarea de către bănci a mijloacelor de plată solicitate de agenţii economici nonfinanciari. Refinanţarea intervine atunci când o bancă se adresează altei bănci pentru a obţine, la rândul său, un credit pentru a satisface cererile de monedă. Într-un astfel de sistem monetar ierarhizat, Banca centrală îndeplineşte funcţia de casă centrală, de ultim rezervor de lichidităţi; prin remonetizarea creanţelor primare, ea asigură refinanţare băncilor comerciale.

În general, oferta de monedă, respectiv cantitatea de bani lichizi puşi în circulaţie, depinde de următorii factori: politica financiară a guvernului, volumul emisiunilor efectuate de Banca centrală, volumul depozitelor bancare, utilizarea unor instrumente specifice de anulare a datoriilor, viteza de circulaţie a banilor, politica băncilor comerciale cu privire la împrumuturi etc. În funcţie de influenţa acestor factori, Banca centrală şi celelalte bănci participă, prin operaţiile ce le sunt specifice, la reglarea masei monetare în circulaţie. Intervenţia Băncii centrale în tranzacţiile de pe piaţa monetară se referă, în principal, la trei categorii de operaţii: acoperirea deficitului bugetar, convertibilitatea devizelor în moneda naţională, refinanţarea băncilor comerciale prin remonetizarea creanţelor primare (rescontarea cambiilor). Oferta de monedă este suplimentată de către Banca de emisiune în primul rând pentru acoperirea nevoilor de resurse financiare ale statului. Astfel, dacă bugetul de stat este întocmit cu deficit sau dacă în cursul execuţiei sale rezultă un deficit, pentru acoperirea cheltuielilor

323

Administraţiei de stat, Trezoreria emite bonuri de tezaur la care subscriu băncile comerciale. Sumele obţinute de către băncile comerciale din revânzarea bonurilor respective Băncii centrale reprezintă oferta de monedă, bilete de bancă puse în circulaţie sub formă de monedă scripturală sau de numerar. În ceea ce priveşte convertabilitatea devizelor, Banca centrală suplimentează masa monetară în circulaţie de fiecare dată când cumpără devizele străine obţinute prin exportul de mărfuri, şi diminuează aeastă masă cu ocazia vânzării devizelor pentru a finanţa importurile pe care le fac agenţii economici. Biletele Băncii centrale intervin, de asemenea, în formarea ofertei pe piaţa monetară în situaţiile în care băncile comerciale au nevoie de sume suplimentare pentru a putea face faţă retragerilor mai mari decât depunerile (publicul doreşte să păstreze o parte mai mare din active sub formă de numerar), precum şi atunci când rezervele lor sunt sub nivelul celor legale sau dorite pentru a putea satisface cererile de monedă din partea clientelei. În aceste situaţii au loc operaţii de remonetizare a unor creanţe primare sau de rescontare a cambiilor. Cambia reprezintă denumirea generică atribuită unor documente (poliţe) care fac dovada unei creanţe, respectiv a dreptului creditorului de a primi (încasa imediat sau la un anumit termen) de la debitor sumele datorate din vânzări pe credit sau alte efecte comerciale. Astfel, dacă un agent economic deţine una sau mai multe cambii (creanţe) şi are nevoie de bani lichizi el se poate adresa băncii sale (la care are contul deschis) sau la altă bancă comercială pentru a obţine un credit. Operaţia se numeşte scontare, iar suma reţinută din valoarea cambiei sub formă de dobândă se numeşte rata sau taxa de scont. Banca comercială care a realizat scontarea se poate adresa, la rândul ei Băncii centrale pentru o operaţie de rescontare sau de remonetizare a creanţelor deţinute în portofoliul său. Dobânda percepută de Banca centrală pentru această operaţie de refinanţare a băncilor comerciale se numeşte taxa de rescont sau rata de scont oficială. Scontarea este o operaţie de finanţare a agenţilor economici nonfinanciari, în timp ce rescontarea este o operaţie de refinanţare a băncilor comerciale, care le dă posibilitatea să-şi suplimentze propriile rezerve şi prin aceasta oferta pe piaţa monetară. Din cele arătate rezultă că oferta sau crearea de monedă nouă (care măreşte masa monetară în circulaţie) este legată, în principal, de operaţiunile de creditare a agenţilor economici din afara sistemului bancar de către băncile comerciale. Masa monetară creşte când băncile comerciale acordă împrumuturi clienţilor şi se reduce când clienţii achită creditele obţinute de la acestea. Băncile comerciale acordă credite clienţilor lor în condiţiile unor restricţii de rezerve obligatorii sau dorite de ele. În general, rezervele băncilor

324

comerciale sunt formate din numerarul păstrat în tezaurul propriu şi din cel depozitat în conturile lor la Banca de emisiune. Pe baza acestor rezerve, băncile comerciale creează monedă scripturală, potenţează masa monetară în circulaţie, proces cunoscut sub denumirea de expansiune a depozitelor la vedere, de multiplicator al banilor de cont sau multiplicator al creditului. Să luăm un exemplu ipotetic: presupunem că băncile comerciale au convenit benevol sau sunt obligate prin lege ca nivelul rezervelor să fie 10% din volumul depozitelor la vedere. De asemenea, cosiderăm că un agent economic din afara sistemului bancar decide ca din activele sale în numerar, o sumă de 10 mil. u.m. să o depună într-un cont operabil prin cecuri la o bancă comercială pe care o notăm cu A. Dacă banca ar fi obligată să păstreze în rezervă întreaga sumă depusă, operaţiunea respectivă ar avea ca efect numai o modificare în structura masei monetare: transformarea a 10 mil. u.m. din numerar aflat în circulaţie în depozite la vedere. Deoarece cota maximă de rezervă este de 10%, banca reţine efectiv ca rezervă doar 1 mil. u.m. diferenţa de 9 mil. u.m. fiind împrumutată unui client. Creditul acordat de banca A înseamnă crearea unei cantităţi suplimentare de bani în cont de 9 mil. u.m., depozitarul sumei putând fi aceeaşi bancă sau o altă bancă comercială unde se află contul operabil prin cecuri al beneficiarului creditului respectiv. Important este faptul că banca unde s-a creat noul depozit la vedere ( pe care o notăm cu B) poate proceda în acelaşi mod: să reţină ca rezervă 10% din cei 9 mil. u.m. adică 0,9 mil. u.m. şi diferenţa de 8,1 mil. u.m. să o împrumute clienţilor săi, şi aşa mai departe. Aşadar, în întregul sistem bancar, oriunde vor fi depozitate de beneficiari sumele luate cu împrumut, se realizează în acelaşi mod noi suplimentări la rezervele băncilor comerciale, ce permit acordarea de noi credite care, atâta timp cât vor fi cheltuite de beneficiarii lor prin redepozitare (sub forma banilor de cont) – vor potenţa masa monetară în circulaţie. Procesul de expansiune (multiplicare) a banilor de cont va continua până când se vor epuiza rezervele noi pe care s-a bazat creditarea; în exemplul nostru, până când întreaga sumă de 10 mil. u.m. este reţinută de băncile comerciale ca rezervă obligatorie. Rata acestor rezerve fiind de 10%, înseamnă că procesul creditării de către băncile comerciale a avut ca efect înlocuirea a 10 mil. u.m. bani de cont sau monedă scripturală. Astfel spus, pentru fiecare unitate monetară introdusă în sistemul bancar, băncile comerciale au creat 10 u.m. depozite la vedere sau monedă de cont. Acest raport este pus în evidenţă de multiplicatorul monedei de cont sau multiplicatorul creditului. El se determină ca raport între volumul noilor depozite şi cel al noilor rezerve:

Mc = D/R = 1/r , unde

325

Mc = multiplicatorul monedei de cont (creditului) D = depozite la vedere R = rezervele băncilor r = rata rezervelor obligatorii. În cazul în care are loc o scurgere de numerar din sistemul bancar,

procesul analizat în sens invers, adică al contracţiei ofertei de moendă de cont. Astfel, dacă un client al băncii decide să retragă din contul să curent o sumă în numerar, rezervele băncii se vor diminua cu aceeaşi mărime. Scurgerea numerarului din sistemul bancar va antrena o distrugere a monedei de cont de 1/r sau mai mare. De regulă, când rezervele băncilor scad sub nivelul legal sau dorit, volumul noilor credite acordate de acestea va fi sub nivelul la care se restituie vechile credite, ceea ce va reduce masa monetară în circulaţie. Procesul de contracţie se va opri pe măsură ce băncile obţin rezervele suplimentare necesare pentru a spori oferta netă de credit.

În concluzie, fiecare unitate monetară intrată ca rezervă iniţială în sistemul bancar poate crea mai mulţi bani de cont în măsura în care băncile comerciale utilizează rezervele lor excedentare pentru a oferi pe piaţa monetară credite aducătoare de dobânzi. Rezervele băncilor comerciale şi cererea pentru credite din partea agenţilor economici care îndeplinesc condiţiile de bonitate financiară determină, în general masa monetară în circulaţie.

Piaţa monetară se află în stare de echilibru atunci când, la un anumit nivel al preţului monedei (ratei dobânzii), cantitatea de monedă oferită este egală cu cantitatea cerută. În figura de mai jos punctul de intersecţie (E0) între curba cererii de monedă (MD) şi curba ofertei de monedă (MS) arată că echilibrul pe piaţa monetară se realizează la un anumit nivel al ratei dobânzii şi la o anumită mărime a masei monetare în circulaţie.

E

326

Figura 14.2. Echilibrul pieţei monetare În general, creşterea rezervelor excedentare de care dispun băncile

comerciale duce la sporirea ofertei de monedă pe piaţa monetară, şi invers. Asupra ofertei de monedă influenţează însă şi alţi factori: modificarea cotei rezervelor (obligatorii sau dorite) păstrate de băncile comerciale, preferinţele publicului privind forma în care doreşte să deţină disponibilităţile sale băneşti, politica monetară promovată de Banca centrală etc. Sensurile diferite ale influenţei factorilor menţionaţi fac ca oferta generală de monedă să crească sau să scadă, determinând extinderea sau contracţia masei monetare în circulaţie.

Cantitatea de monedă în circulaţie depinde însă şi de cererea de monedă. Astfel, se poate ca băncile comerciale să dispună de rezerve suplimentare pe care doresc să le împrumute, dar să nu existe cerere de credite la nivelul respectiv al ratei dobânzii. Surplusul de ofertă de monedă poate fi absorbit printr-o diminuare a ratei dobânzii, stimulând cererea de monedă şi realizând astfel echilibrul pe piaţa monetară la un nivel mai scăzut al preţului monedei.

Acest proces de intercondiţionare şi ajustare reciprocă cerere-ofertă-preţul monedei (rata dobânzii) are loc în condiţiile specificului pieţei monetare. Ea este o piaţă omogenă prin natura tranzacţiilor, dar de tip oligopol, cu puţini ofertanţi. De asemenea, rata dobânzii, ca preţ al monedei, se caracterizează printr-o anumită rigiditate. Astfel, în principiu, o bancă comercială nu poate coborî rata dobânzii pentru a mări volumul creditelor acordate decât dacă reduce şi rata dobânzii plătite pentru depozitele colectate. Or, un astfel de comportament al băncii poate duce la pierderea clienţilor, care se vor reorienta spre băncile ce oferă dobânzi mai ridicate pentru depunerile lor.

Interdependenţele complexe dintre forţele pieţei monetare, rata dobânzii şi echilibrul/dezechilibrul monetar sunt prezentate cu ajutorul figurii de mai jos.

M0

MD MS d’

d’

e

327

Figura 14.3. Rata dobânzii şi forţele pieţei monetare Rata dobânzii creşte atunci când există o cerere excesivă de bani şi

scade atunci când există o ofertă excesivă de bani. Cantitatea fixă de bani, M0, este arătată de curba complet inelastică a ofertei, MS. Cererea de bani este MD; panta sa negativă indică faptul că o scădere a ratei dobânzii determină creşterea cantităţii de bani ceruţi; ea este desenată pentru valori date ale venitului, avuţiei şi nivelului preţurilor. Echilibrul este la E0, cu o rată a dobânzii de i0. Dacă rata dobânzii este i1, atunci va exista o cerere excesivă pentru bani pe M0M1. Obligaţiunile vor fi oferite spre vânzare, într-o încercare de a spori sumele de bani deţinute. Aceasta va forţa rata dobânzii până la nivelul i0 (preţul obligaţiunilor scade), nivel pentru care cantitatea de bani ceruţi este egală cu cantitatea fixă disponibilă, M0. Dacă rata dobânzii este i2, va exista o ofertă excesivă de bani M2M0. Obligaţiunile vor fi cerute în schimbul sumelor excesive de bani. Aceasta va forţa rata dobânzii să scadă la nivelul i0 (preţul obligaţiunilor creşte), nivel pentru care cantitatea de bani ceruţi creşte pentru a egala oferta fixă de bani, M0 (vezi şi Lipsey, R., Chrystal, K. A., op.cit., pag 767). Concepte cheie:

• piaţa monetară; • banca de emisiune; • banca comercială; • bilete de trezorerie; • titluri comerciale; • cecuri; • certificate de depozit; • acorduri de răscumpărare; • agregat monetar;

• multiplicator monetar; • scontare; • rescontare; • piaţă de capital; • active fizice şi active

financiare; • acţiune; • dividende; • obligaţiune;

E0

MS

MD

Rat

a no

min

ală

a i2

i0

0 M2 M0 M1 M

328

• valoare economică a unui activ;

Probleme de reflecţie: • Care sunt funcţiile active ale băncilor? Dar cele pasive? • Enumeraţi cele mai importante instrumente ale politicii monetare. • Care sunt pârghiile ofertei pe piaţa monetară? • Interpretaţi corelaţiile dintre rata dobânzii şi forţele pieţei monetare. • Analizaţi componentele masei monetare. • Definiţi teoria cantitativă a banilor şi argumentaţi importanţa ei.

Capitolul 15

CREŞTEREA ECONOMICĂ ŞI DEZVOLTAREA DURABILĂ

Planul temei:

15.1 Conţinutul şi delimitările creşterii economice Caseta 15.1. Natura creşterii economice

15.2. Dezvoltarea durabilă şi dimensiunile ei Tabelul 15.1. Indicele dezvoltării umane a unor ţări aflate în tranziţie

15.3. Factorii şi tipurile creşterii economice Caseta 15.2. Sursele creşterii economice

15.4. Modelarea creşterii economice 15.5. Creşterea economică în România

Tabelul 15.2. Dinamica PIB în termeni nominali şi reali Tabelul 15.3. Volumul producţiei unor bunuri industriale Figura 15.1. Evoluţia PIB în perioada 1990-2000 Figura 15.2. Structura PIB pe categorii de utilizare

Obiectivele temei

• Înţelegerea conţinutului şi semnificaţiilor noţiunilor de creştere şi dezvoltare economică pe baza analizei interdependenţelor complexe dintre dinamica macroeconomică şi dinamica demografică.

• Cunoaşterea principalelor etape ale evoluţiei teoriei dezvoltării economice.

• Desprinderea elementelor cu caracter universal şi a celor particulare presupuse de modelele/politicile ţărilor în dezvoltare.

328

• Evidenţierea sistemului factorilor creşterii economice şi a semnificaţiilor neofactorilor.

• Formarea deprinderilor necesare interpretării şi utilizării în scop teoretic sau pragmatic a unor modele economico-matematice.

• Argumentarea viabilităţii strategiei dezvoltării durabile şi prezentarea sistemului de indicatori ai dezvoltării durabile.

• Reliefarea aspectelor definitorii ale creşterii economice din ţara noastră şi a legăturilor dintre mersul reformei economice şi exigenţele dezvoltării durabile.

Evoluţia activităţii economice a format obiectul unor ample analize şi

dezbateri teoretice. Alături de preocuparea pentru analiza şi modelarea procesului de creştere şi a factorilor acesteia, s-au constituit diferite concepţii cu privire la esenţa, sensul şi trăsăturile dinamicii economice. Caracterizarea dezvoltării economice în timp şi spaţiu şi desprinderea trăsăturilor definitorii ale creşterii economice în diferite etape şi ţări au la bază serii statistice mai mult sau mai puţin consistente, în funcţie de informaţiile disponibile. Dacă în secolul trecut, seriile de date statistice erau – cum spunea economistul John Hicks – mai “rarefiate”, în prezent, instrumentele de observare, înregistrare şi prelucrare a informaţiilor au devenit tot mai bogate, astfel încât ele acoperă practic totalitatea laturilor şi fenomenelor economice. Analizele privind creşterea economică se bazează pe indicatori agregaţi, rezultaţi din Contabilitatea naţională, care pun în evidenţă mişcarea economică pe perioade lungi de timp şi permit desprinderea unor trăsături generale ale dinamicii economice.

15.1.Conţinutul şi delimitările creşterii economice

Macroanaliza îşi are începuturile în secolul al XVIII-lea, perioadă care coincide în fapt cu stadiul iniţial de constituire şi afirmare a economiei ca ştiinţă. Sunt reprezentative în acest sens lucrările economistului François Quesnay, “Tabloul economic” elaborat de el fiind considerat ca o investigaţie genială în acest domeniu pentru acea perioadă. El are meritul de a fi conceput pentru prima dată o reprezentare coerentă a funcţionării economiei ca rezultat al interacţiunii unor subsisteme ale economiei cu roluri specifice, interconectate prin fluxuri reciproce de dublă natură: materiale şi valorice.

În secolul al XIX-lea, studiul unor probleme macroeconomice a fost continuat de reprezentanţi ai economiei politice clasice. Astfel, cercetările lui A. Smith şi apoi D. Ricardo cu privire la diviziunea muncii la scara societăţii, natura şi cauzele avuţiei naţiunilor, înzestrarea economiei cu

329

factori de producţie, schimburile economice internaţionale etc., au dus la concepţia lor referitoare la progresul şi dezvoltarea economiilor naţionale. În prima parte a secolului al XX-lea, pe fondul unor tot mai evidente

dezechilibre şi distorsiuni economice şi sociale cu care au fost confruntate economiile naţionale, s-au intensificat cercetările legate de echilibru şi creştere economică. Dar, abia după criza economică din 1929-1933 se poate vorbi despre o deplasare a preocupărilor economiştilor de la analiza cu preponderenţă a problemelor microeconomice şi pe termen scurt, la analiza cu predilecţie a problemelor macroeconomice şi pe termen lung. Marea depresiune care a afectat întreaga lume industrială în anii 1929-1933 a impus cu necesitate abordarea proceselor macroeconomice dinamice, scoţând totodată în evidenţă limitele ştiinţei economice tradiţionale în acest domeniu.

Prima şi cea mai semnificativă reacţie de adaptare a ştiinţei economice la asemenea cerinţe este datorată economistului englez J.M. Keynes. În scopul de a susţine teoretic necesitatea intervenţiei statului în economie ca factor corectiv şi stabilizator în desfăşurarea normală a activităţii economice şi de a fundamenta instrumentele acestei intervenţii, Keynes, în cunoscuta lucrare “Teoria generală”, elaborează un model al cererii şi ofertei agregate bazat pe realităţile economice din acea perioadă.

Modelul agregat elaborat de J.M. Keynes este fundamentat în mare parte pe o analiză statică. Abia după cel de-al doilea război mondial se realizează, în plan teoretic, sinteza propriu-zisă dintre abordarea macroeconomică şi abordarea dinamică, întruchipată iniţial de neokeynesişti şi apoi de alţi economişti. În acest context, se realizează teoria creşterii economice, ca o componentă a ştiinţei economice contemporane, aflată în contact nemijlocit atât cu o serie de discipline conexe, cât şi cu practica elaborării de politici şi măsuri în favoarea procesului de creştere economică.

330

Preocupările economiştilor în acest domeniu au condus la diferite puncte de vedere cu privire la conceptele de creştere economică. Astfel, economistul american S. Kuznets consideră creşterea economică a unei ţări ca “o mărire a capacităţii ei de a furniza în măsură tot mai mare diferite bunuri economice, această capacitate fiind bazată pe adaptările tehnologice şi instituţionale necesare”2. J. Marie Albertini defineşte creşterea economică drept “un ansamblu de fenomene şi schimbări structurale, care însoţesc îmbunătăţirea performanţelor cantitative ale economiei”3. Alţi economişti înţeleg prin creşterea economică sporirea venitului pe locuitor, determintă în mod obişnuit prin raportarea venitului naţional sau a produsului intern brut la populaţie. După părerea economistului francez Fr. Perroux, numai sporul cantitativ pe termen lung constituie creştere economică, cel pe termen scurt definind expansiunea.

Sintetizând diferitele puncte de vedere cu privire la conţinutul conceptului de creştere economică, acesta poate fi interpretat ca reprezentând procesul de sporire a dimensiunilor economiei naţionale, exprimate prin rezultatele macroeconomice, prin indicatori macroeconomici specifici, sub forma venitului naţional sau a produsului intern brut pe locuitor.

Creşterea economică reflectă deci o evoluţie pozitivă, ascendentă a economiei, pe termen mediu şi lung, evoluţie care nu exclude existenţa unor oscilaţii conjuncturale sau chiar a unor regrese economice temporare. În definirea acestui concept sunt foarte importante şi următoarele aspecte:

a. ritmul sporului PNB sau a PIB pe locuitor constituie rezultanta raportului dintre dinamica economică şi dinamica demografică;

b. creşterea economică efectivă implică sporirea rezultatelor macroeconomice reale pe locuitor;

c. evoluţia ascendentă a rezultatelor macroeconomice reale pe locuitor trebuie să aibă loc în condiţiile unor indici supraunitari ai populaţiei şi în cadrul unor perioade de timp relativ îndelungate.

În opinia unor autori, creşterea economică este sinonimă cu dezvoltarea economică. Marea majoritate a economiştilor consideră însă că aceste concepte nu trebuie opuse unul altuia, dar nici suprapuse în totalitate. Astfel, deşi cele două concepte au unele elemente de interferenţă (ambele sunt procese evolutive, au la bază combinarea şi utilizarea aceloraşi factori, finalitatea socială a ambelor procese o constituie îmbunătăţirea calităţii vieţii oamenilor etc.),ele au o sferă de cuprindere diferită. Dacă sfera de cuprindere a creşterii economice o constituie sporirea cantitativă a economiei naţionale, a rezultatelor economice ale acesteia prin VN sau PIB pe locuitor, în schimb,

2 S. Kuznets, Economic Growth and Structure, Selected Essay, Heinemann Educational Books Ltd., London, 1966, pag. 6 3 J. Marie Albertini, Les rouages de l’economie nationale, Paris, Les édition ouvrières, 1991

331

sfera de cuprindere a dezvoltării economice o constituie şi modificările calitative în fizionomia şi structura economiei naţionale: tehnologică, interramuri, economico-socială, organizaţională, teritorială etc., precum şi în nivelul de viaţă al oamenilor.

În concluzie, dezvoltarea economică-socială reflectă multitudinea aspectelor cantitative şi calitative interdependente, proprii evoluţiei societăţii, iar creşterea economică este percepută mai mult ca modificări cantitative ale dinamicii activităţii economice.

Conceptelor de creştere economică şi dezvoltare economică li se asociază şi conceptul de progres economic. Acesta evidenţiază sensul şi specificul dezvoltării din fiecare etapă în comparaţie cu etapele anterioare şi constituie suportul unei viziuni optimiste asupra destinului omenirii.

Teoria creşterii economice are anumite interferenţe şi cu teoria reproducţiei lărgite, elaborată de K. Marx la mijlocul secolului al XIX-lea şi dezvoltată ulterior de către alţi economişti. Deosebirea dintre cele două concepte constă în aceea că, în timp ce teoria reproducţiei lărgite evidenţiază doar procesul reluării continue a producţiei pe o scară mai mare, prin acumularea de capital, teoria creşterii economice relevă şi factorii utilizaţi în acest scop, precum şi combinarea şi substituirea lor.

Dezvoltarea economică reliefează ansamblul transformărilor cantitative şi structural-calitative ce au loc în cadrul vieţii economico-sociale, al mecanismului economic, inclusiv în modul de viaţă şi de gândire al oamenilor.

Caseta 15.1. Natura creşterii economice Creşterea economică este unicul şi cel mi puternic motor care poate genera creşteri pe termen lung ale standardului de viaţă. În general, se afirmă tot mai mult că, ceea ce se întâmplă în timp cu standardele noastre de viaţă se datorează, în primul rând, creşterii venitului naţional, analizat în corelaţie cu creşterea populaţiei. În primele şapte decenii ale secolului XX, PIB per capita a crescut, în timp ce distribuţia sa a devenit relativ tot mai puţin inegală. Drept rezultat, cei mai mulţi cetăţeni, din cele mai multe ţări ale U.E., au un standard de viaţă tot mai bun, de la un deceniu la altul; nu de puţine ori, copiii au condiţii de viaţă mai bune decât cele pe care le aveau la aceeaşi vârstă părinţii lor. Se pare însă că, în anii, ‚70, motorul care a susţinut o astfel de creştere a eşuat. Ratele de creştere au scăzut şi inechităţile înregistrate în distribuţia venitului au început să se adâncească. Drept rezultat, veniturile reale ale familiilor europene au rămas relativ constante... mulţi autori începând să considere că s-ar putea să ne aflăm spre sfârşitul epocii în care fecare generaţie se aşteaptă să o ducă mult mai bine decât predecesorii săi. (Lipsey, R., Chrystal, K.A., Economia pozitivă, Ed. Economică, Bucureşti 1999, pag. 686).

332

15.2. Dezvoltarea durabilă şi dimensiunile ei Finalitatea socială a creşterii şi dezvoltării economice o constituie

realizarea progresului individului şi societăţii nu numai la nivelul fiecărei ţări şi pentru o perioadă scurtă de timp, ci şi la nivel mondial şi pe termen îndelungat. Procesele evolutive ce au loc în cadrul societăţii în vederea asigurării progresului individului şi umanităţii, pe fondul convergenţei intereselor generaţiilor prezente şi viitoare şi al compatibilităţii sistemului economic cu cel natural şi tehnologic – la nivel naţional şi planetar – sunt exprimate, în plan teoretic, prin conceptul de dezvoltare economică (economico-socială) durabilă sau sustenabilă, viabilă.

Dezvoltarea durabilă este un concept introdus în ştiinţa economică în anul 1980 de către Uniunea Internaţională pentru Conservarea Naturii; el a fost amplu mediatizat prin Raportul Brutland al Comisiei Mondiale pentru Mediu şi Dezvoltare din anul 1987.

Dezvoltarea durabilă este concepută în viziunea reconcilierii economiei cu mediul înconjurător, în sensul că evoluţiile ştiinţifice şi tehnico-economice susţin cu adevărat progresul uman general numai dacă ele au loc în condiţiile menţinerii echilibrului ecologic. Dezvoltarea durabilă implică realizarea compatibilităţii a patru sisteme: economic, uman, ambiental şi tehnologic, astfel încât, pe baza simultaneităţii progresului acestora, să se asigure satisfacerea nevoilor prezentului, fără a compromite capacitatea generaţiilor viitoare de a-şi satisface propriile lor nevoi4.

Teoria dezvoltării durabile porneşte de la ideea conform căreia în condiţiile amplificării interdependenţelor economice, naturale şi social-politice naţionale, sistemul economic nu poate fi privit doar ca sumă a subsistemelor sale. Realităţile confirmă exitenţa unor interdependenţe complexe şi deosebit de dinamice între mediul economic creat de om şi mediul natural, între factorii creşterii economice şi rezultatele macroeconomice, între mecanismele de funcţionare a economiei naţionale/mondiale şi eficienţa economică etc. În asemenea condiţii, evoluţia divergentă sau asincronă a unui singur segment al acestor corelaţii poate genera consecinţe negative ample şi de durată în întreg sistemul social-economic naţional/mondial.

Pentru a preveni apariţia unor asemenea efecte este necesar ca intrările şi ieşirile sistemului economic să fie compatibile atât cu mediul natural, cât şi cu nevoile/interesele prezente şi viitoare ale diverselor generaţii. Altfel spus, fundamentarea modalităţilor de optimizare a raportului nevoi-resurse şi asigurarea finalităţii sistemului economic pe termen lung trebuie să pornească de la necesitatea respectării unor exigenţe/criterii de ordin natural, social-uman, naţional-statal, regional şi mondial.

4 C. Popescu, D. Ciucur, I. Popescu, Tranziţia la economia umană, Editura Economică, Bucureşti, 1996, p.168

333

Dimensiunea naturală a dezvoltării durabile se bazează pe faptul că mediul înconjurător este limitat atât din punct de vedere al ieşirilor de resurse, respectiv al volumului şi structurii resurselor minerale, biologice, etc. ce pot fi atrase în circuitul economic, cât şi sub aspectul capacităţii de absorbţie a reziduurilor, noxelor, etc. activităţii economice în condiţiile menţinerii sau creşterii calităţii factorilor de mediu. Ambele limite au un caracter dinamic, evolutiv: ritmurile creşterii economice şi caracterul epuizabil al unor resurse fac ca natura să devină tot mai restrictivă pentru activitatea economică; pe de altă parte, prin deşeurile activităţilor de producţie şi consum, prin poluare, etc., natura este supusă unor transoformări ce diminuează sensibil capacitatea de regenerare a factorilor de mediu. În asemenea condiţii, mediul natural nu mai poate fi considerat ca un simplu rezervor de resurse, ci ca un factor de producţie ai cărui parametri cantitativi şi calitativi influenţează direct şi indirect, pe termen scurt, dar şi pe termen lung, la nivel naţional, dar şi mondial, atât dezvoltarea economică propriu-zisă, cât şi evoluţia standardului de viaţă şi civilizaţie.

Promovarea intereselor generaţiilor prezente şi viitoare nu se poate realiza în afara armonizării nevoilor mediului economic cu cele ale mediului natural, în afara protejării calităţii resurselor naturale şi asigurării unui raport raţional între resursele atrase în circuitul economic şi potenţialul de resurse.

Necesitatea acestor preocupări este argumentată şi de faptul că, pe de o parte, un standard de viaţă materială chiar ridicat îşi pierde orice sens în condiţiile unui mediu ambiant degradat şi poluat, iar pe de alta, un asemenea mediu influenţează negativ calitatea resurselor naturale, inclusiv starea de sănătate a populaţiei, ceea ce se răsfrânge asupra înseşi creşterii economice.

Dimensiunea social-umană a dezvoltării durabile este evidentă, întrucât “producţia de dragul producţiei” este un nonsens, iar concordanţa ieşirilor sistemului economic cu aşteptările prezente şi viitoare ale diverselor generaţii corespunde atât intereselor individuale, cât şi celor generale ale consumatorilor şi producătorilor.

Realizarea egalităţii şanselor generaţiilor care coexistă şi se succed în timp şi spaţiu impune ca strategia rezolvării problemelor tehnice şi economice corespunzător imperativelor prezentului să nu diminueze posibilităţile de satisfacere a trebuinţelor generaţiilor viitoare prin degradarea mediului înconjurător. Armonizarea cerinţelor obiective ale creşterii economice cu exigenţele protecţiei mediului natural necesită, între altele, fundamentarea unor mecanisme, a unor instrumente economice, politice, juridice, etc. care să stimuleze acţiunile de protejare a naturii.

Criteriile naţional-statale, regionale şi mondiale se bazează pe interesele corespunzătoare acestor nivele de agregare a activităţilor economice, iar interdependenţa lor este de ordin economic, natural sau social-politic.

334

Dintre criteriile menţionate, cel social-uman general este esenţial, deoarece compatibilitatea sistemului economic cu cel natural şi a ambelor cu sistemul tehnologic rezultă tocmai din dimensiunea umanistă a creşterii şi dezvoltării economice, din necesitatea respectării intereselor generaţiilor viitoare prin protecţia mediului înconjurător, bazată în principal pe promovarea unor tehnici şi tehnologii performante şi nepoluante.

Creşterea şi dezvoltarea economică reprezintă fenomene interdependente; aceasta nu înseamnă însă că orice creştere economică amplifică dezvoltarea reală şi contribuie automat la îmbunătăţirea condiţiilor generale de viaţă şi civilizaţie.

În acest sens, “Raportul asupra dezvoltării umane” elaborat de Programul Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare (PNUD) în anul 1996 defineşte cinci tipuri negative de creştere economică:

• creştere economică fără crearea de noi locuri de muncă; • creştere economică simultană cu accentuarea inegalităţilor

sociale şi de venit; • creştere economică neînsoţită de o dezvoltare a climatului şi

instituţiilor democraţiei; • creştere economică însoţită de pierderea identităţii culturale; • creştere economică realizată în condiţiile diminuării resurselor

necesare satisfacerii trebuinţelor generaţiilor viitoare. Aceste situaţii evidenţiază faptul că sporirea volumului producţiei pe locuitor nu se reflecă de la sine în creşterea nivelului de viaţă al populaţiei. Atunci când ritmul creşterii populaţiei devansează evoluţia producţiei, nu are loc nici măcar creşterea veniturilor pe locuitor, situaţie numită “creştere regresivă” sau “creştere negativă”. Dacă, dimpotrivă, creşterea producţiei devansează creşterea demografică, avem de-a face cu o “creştere progresivă”. În unele cazuri însă, nici creşterea progresivă nu duce la sporirea avuţiei naţionale şi a venitului real pe locuitor. Este vorba despre “creşterea pauperizantă”, care reflectă “situaţia în care degradarea termenilor de schimb (nivelul preţurilor produselor exportate este inferior nivelului preţurilor produselor importate) obligă ţările respective să producă şi să exporte mai mult fără a putea creşte importurile în aceeaşi măsură”5.

Evoluţia economiei naţionale corespunzător coordonatelor de principiu ale dezvoltării durabile implică, desigur, cunoaşterea condiţiilor interne, precum şi amplasarea economiei în contextul internaţional general.

Pe baza unei asemenea analize şi a luării în considerare a concordanţei interesului naţional cu cerinţele colaborării internaţionale, “Strategia naţională pentru dezvoltarea durabilă” stabileşte un sistem de obiective, dintre care menţionăm:

● creşterea prosperităţii şi bunăstării individuale pe baza 5 Coşea, M., Curs de economie, Ed. Tribuna Economică, Bucureşti, 2003, pag. 231.

335

dezvoltării în limitele suportabile ale capitalului uman, care constituie obiectivul fundamental al tuturor politicilor economice, indiferent de durata la care acestea se raportează;

● asigurarea stării de sănătate a populaţiei; ● stabilirea sectoarelor şi direcţiilor cu potenţial competitiv ca

priorităţi ale dezvoltării; ● redimensionarea şi remodelarea structurii economico-sociale

pentru stoparea procesului de deteriorare a capitalului natural, conservarea acestuia;

● dezvoltarea unui sistem legislativ şi instituţional coerent; ● monitorizarea şi evaluarea permanentă a performanţelor

economico-sociale, etc. - Situaţia contradictorie privind evoluţia lumii în care trăim a

generat intensificarea preocupărilor de descoperire a noi modalităţi de măsurare a progresului. Indicele dezvoltării umane introdus în analizele privind economia umană de către ONU în anul 1990, evidenţiază nivelul şi evoluţia PIB în corelaţie cu dinamica altor indicatori de natură socială, cum sunt: speranţa de viaţă, gradul de instrucţie şi educaţie al populaţiei, starea mediului, ş.a. Comparativ cu PIB/locuitor, IDU constituie un indicator cu ajutorul căruia se apreciază mai corect nivelul dezvoltării economice şi evoluţia decalajelor economice dintre ţări. Ţinând seama însă de multitudinea aspectelor pe care le implică dezvoltarea sustenabilă, se poate aprecia că este necesar să apelăm la indicatori şi mai complecşi prin care să evidenţiem performanţele dezvoltării umane. În tabelul următor prezentăm valorile componentelor IDU pentru anul 1999 în cazul României şi al altor cinci ţări aflate în tranziţie.

336

Tabelul 15.1. Indicele dezvoltării umane a unor ţări aflate în tranziţie ŢAR

A Indic.speranţei de viaţă

Indic.niv.educaţiei

Indicele PIB

Indicele dezvoltă

rii umane

CEHIA 0,82 0,91 0,80 0,843 POLONIA

0,80 0,92 0,72 0,814

ROMÂNIA

0,74 0,86 0,68 0,764

SLOVACIA

0,80 0,91 0,76 0,825

SLOVENIA

0,83 0,93 0,83 0,861

UNGARIA

0,77 0,91 0,77 0,817

Sursa: Raportul Dezvoltării Umane 2000 al PNUD, New York, 2000. În ce priveşte mărimea IDU, Raportul PNUD din anul 1992, care se referă la 160 de ţări, le grupează în: ţări cu dezvoltare umană înaltă (0,8 – 1,0); ţări cu dezvoltare umană medie (0,5 – 0,799); ţări cu dezvoltare umană scăzută (0,0 – 0,499). În România, IDU avea în anul 1992 valoarea de 0,733, ajungând în anul 1999 la 0,764, ceea ce o situa pe locul 60* din cele 160 de ţări care au făcut obiectul analizei; unii specialişti6 sunt de părere că la orizontul anilor 2005-2010,obiectivul strategic al României ar trebui să fie atingerea unei valori a IDU mai mari de 0,8 care să o includă în prima grupă.

15.3. Factorii şi tipurile creşterii economice

Principalii factori care asigură creşterea economică sunt: capitalul, rata investiţiilor (acumulării), bogăţiile naturale, volumul resurselor de muncă ocupate, volumul de cunoştinţe dobândite, organizarea producţiei, progresul tehnico-ştiinţific, capacitatea de absorbţie a pieţei interne, schimburile internaţionale etc.

Factorii creşterii economice pot fi grupaţi după mai multe criterii. Astfel, după modul de influenţare a creşterii economice, aceştia se grupează în: factori direcţi şi factori indirecţi.

Factorii direcţi influenţează creşterea economică în mod direct, nemijlocit, în timp ce factorii indirecţi o influenţează mijlocit, prin intermediul

* Conform aceluiaşi Raport, România se situa în anul 1990 pe locul 15, iar în anul 1998 pe locul 13 din cele 27 de ţăriaflate în tranziţie. 6 Dinu Marin, Cezar Mereuţă, Economia României: 1990-2000, Ed.Economică, Bucureşti, 2001, p.18.

337

celor dintâi (direcţi), amplificând sau diminuând efectele acestora. În categoria factorilor direcţi se includ: potenţialul uman, resursele naturale şi capitalul, iar în categoria factorilor indirecţi ceilalţi factori menţionaţi.

Atât factorii direcţi, cât şi cei indirecţi prezintă două laturi: cantitativ, al volumului lor (volumul potenţialului uman, volumul resurselor naturale, volumul capitalului, volumul investiţiilor, dimensiunile pieţei, volumul schimburilor economice internaţionale etc.) şi aspectul calitativ, al eficienţei folosirii lor (productivitatea muncii, eficienţa utilizării resurselor naturale, randamentul capitalului, eficienţa schimburilor economice internaţionale etc.)

Într-o perioadă sau alta pot să domine fie latura cantitativă, fie cea calitativă a factorilor creşterii economice. Atunci când sporirea indicatorilor macroeconomici (venitul naţional, produsul intren brut) este rezultatul influenţei preponderente a laturii cantitative, a extinderii utilizării factorilor de producţie, creşterea economică este de tip extensiv. În situaţia influenţei preponderente a laturilor calitative ale factorilor creşterii economice la sporul rezultatelor macroeconomice obţinute, creşterea economică este de tip intensiv.

Creşterea economică de tip intensiv constituie suportul progresului economic în condiţiile contemporane. Acest tip de creştere caracterizează ţările dezvoltate, cu economie de piaţă. De exemplu, după unele calcule, în perioada 1899-1909 aportul factorilor extensivi (sporul factorului muncă şi al capitalului) la creşterea economică din S.U.A. se ridică la aproape trei pătrimi, diferenţa de o pătrime reprezentând aportul factorilor intensivi (tehnică, organizare, calificare etc.). La începutul deceniului al şaptelea al secolului trecut, raportul se inversase, deja aportul factorilor extensivi reprezentând mai puţin de o treime, ceea ce oglindeşte caracterul preponderent intensiv al creşterii economice în această ţară.

Tipul de creştere intensiv succede, în principiu, celui extensiv. La graniţa dintre ele se situează tipul intermediar de creştere economică, în care laturile cantitative, respectiv cele calitative au contribuţii relativ comparabile la obţinerea sporului de rezultate macroeconomice. Acest tip intermediar de creştere poate predomina într-o economie pe o perioadă mai lungă sau mai scurtă, în funcţie de factorii interni, dar şi de conjunctura economică mondială.

Creşterea extensivă şi apoi cea de tip intermediar pot fi susţinute doar un timp limitat, datorită caracterului epuizabil şi greu regenerabil sau substituibil al unor resurse, a costurilor economice, ecologice şi sociale ridicate pe care le determină. Ele sunt însă etape ce trebuie parcurse pentru a realiza acele acumulări structurale şi calitative specifice creşterii intensive. Tipul intensiv de creştere economică este propriu economiilor avansate, cu o structură diversificată, capabilă de a genera şi absorbi progres tehnologic şi aflate într-un echilibru deja consolidat al cererii cu oferta de bunuri şi servicii. Economiile aflate în acest tip de creştere beneficiază, de regulă, de toate

338

formele impactului favorabil al inovării, de efectele noilor tehnologii caracteristice economiei informatizate.

Periodizarea creşterii economice se poate face şi pe baza altor criterii, cum sunt: tipul relaţilor economico-sociale, nivelul de dezvoltare economică, gradul de participare la schimburile economice internaţionale.

În acest cadru, prezintă interes analiza făcută de economistul american W.W. Rostow în lucrarea “Stadiile creşterii economice”, potrivit căreia în dezvoltarea sa orice ţară parcurge cinci stadii7: ● societatea tradiţională, caracterizată printr-o structură economico-socială

dominată de funcţiile productive limitate, în care agricultura stă la baza întregii vieţi economice, iar structurile sociale sunt determinate de proprietatea funciară; ● condiţiile prealabile ale demarajului, stadiu al creşterii economice în care

economia se află într-un proces de tranziţie; au loc schimbări importante în sectorul agricol, care conduc la creşterea productivităţii muncii ce face posibilă eliberarea unei părţi din populaţia agricolă şi consacrarea ei industrială; apar noi funcţii productive în industrie, iar schimburile stimulează acest dinamism; ● stadiul demarajului, în cursul căruia societatea învinge obstacolele din

calea unei creşteri economice susţinute. După Rostow, demarajul permite un sistem de creştere autonomă, autoîntreţinută, dar pentru atingerea acestui stadiu sunt necesare două condiţii esenţiale, şi anume: prima, o rată susţinută, înaltă a investiţiilor, şi a doua condiţie, crearea şi dezvoltarea de noi ramuri industriale, denumite motrice, care sporesc cererea de forţă de muncă şi încurajează creşterea cererii de bunuri manufacturiere şi de servicii; ● mişcarea către maturitate reprezintă stadiul în care se generalizează

noile tehnici oportune în industriile motrice, cu certe consecinţe referitoare la capacitatea de generare şi de propagare a tehnologiei moderne în întreaga economie; ● stadiul consumului de masă, în care economia atinge un asemenea

potenţial productiv, pe baza căruia producţia bunurilor de consum durabile şi mai ales a serviciilor devin principalele sectoare ale economiei.

Din această analiză logico-istorică nu se poate deduce că există un model universal al evoluţiei economiei tuturor ţărilor. Există zone întregi ale lumii în care nu se regăsesc fazele menţionate, iar ultimele două stadii se întâlnesc într-un număr relativ mic de ţări. Pe baza cercetării evoluţiei tehnicilor utilizate şi a mutaţiilor structurale, A. Toffler consideră că dezvoltarea economică a conoscutelor faze sau “valuri”.

Primul val este cel al civilizaţiei agricole, care a durat aproximativ 10.000 de ani, al doilea este valul civilizţiei industriale, care a durat circa 300 de ani (de la revoluţia industrială din Anglia, până în zilele noastre), când au

7 W.W. Rostow, Les etapes de la croissance de la economique, Paris, Edition du Seuil, 1963

339

apărut semnele celui de-al treilea val. Noua civilizaţie, apreciază Toffler, sfidează civilizaţia industrială tradiţională; el aduce noi surse de energie regenerabile, mai diversificate, un nou mod de comportament al agenţilor economici, iar informaţia devine sursa principală de dezvoltare.

În legătură cu problema factorilor dezvoltării, teoriile moderne subliniază deplasarea de la economia bunurilor fizice la economia ideilor. Creşterea economică bazată pe informaţie, pe cunoaştere extinde nebănuit de mult frontiera posibiliăţilor de producţie întrucât ideile nu sunt supuse aceloraşi restricţii ca şi bunurile materiale, ele fiind practic nelimitate. Este de menţionat, în acest sens, un fapt elementar dar de necontestat: spre deosebire de bunurile fizice care nu pot fi utilizate simultan de mai multe persoane, folosirea unei idei de către cineva, nu anulează şansele altora de a o utiliza concomitent.

Caseta 15.2. Sursele creşterii economice Creşterea producţiei poate fi explicată prin creşterea factorilor de producţie, ponderată cu contribuţia respectivilor factori la obţinerea venitului precum şi prin progresul tehnic. Un studiu recent şi cunoscut al laureatului premiului Nobel – Robert Solow, cuprinde o analiză a perioadei 1909 – 1949 în Statele Unite. Concluzia surprinzătoare a lui Solow a fost aceea că peste 80% din creşterea producţiei într-o oră de lucru s-a datorat progresului tehnic din acea perioadă, adică altor factori decât creşterea consumului de capital pentru ora de lucru. Din creşterea medie anuală de 2,9% a PNB total pentru acea perioadă, Solow a ajuns la concluzia că 0,32% puteau fi atribuite acumulării de capital, 1,09% pe an se datorau creşterii consumului de muncă, iar restul de 1,49% erau rezultatul progresului tehnic. Producţia pe cap de locuitor a crescut cu 1,81%, din care 1,49% se datorează progresului tehnic. Unul din cele mai cuprinzătoare studii este cel al lui Edward Deninson. Folosind date din perioada 1929-1982, Denison a atribuit creşterii consumului de factori 1,9% din cele 2,9% ale ratei anuale de creştere a producţiei reale. Producţia pentru o oră de muncă a crescut la rata de 1,58%, din care 1,02% se datorează progresului tehnic. Descoperirile lui Denison sprijină estimarea lui Solow, că cea mai mare parte din creşterile producţiei pentru o oră de muncă se datorează progresului tehnic. Semnificaţia majoră a lucrărilor lui Denison, Simion Kuznets (1901-1985), laureat al premiului Nobel, J.W.Kendrick şi a altora din acest domeniu reprezintă afirmaţia că nu există o singură sursă critică a creşterii venitului real. Descoperirea timpurie a lui Solow – creşterea capitalului are o contribuţie minoră, deşi deloc neglijabilă, la creşterea producţiei – rezistă cu succes la cercetările ulterioare. Investiţiile în capital sunt necesare – mai ales deoarece unele îmbunătăţiri necesită folosirea unor noi tipuri de maşini – dar este evident că alte surse ale creşterii au o contribuţie importantă… Trebuie să punem aici întrebarea: care sunt componentele progresului tehnic?

340

Lărgirea cunoştinţelor şi eficienţa apar ca surse majore şi indică rolul cercetării, educaţiei şi practicii ca surse importante ale creşterii producţiei (Dornbusch, R., Fisher, S., Macroeconomia, Sedona, Timişoara, 1997, pag. 551-553).

15.4 Modelarea creşterii economice

Factorii creşterii economice nu acţionează izolaţi unii de alţii, ci în interferenţă, constituind un sistem de factori. Expresia schematică a sistemului de factori care surprinde legăturile funcţionale dintre ei şi sporirea dimensiunilor venitului naţional sau produsului intern brut pe locuitor constituie obiectul modelării creşterii economice.

Modelarea creşterii economice se referă, deci, la elaborarea şi utilizarea de modele economico-matematice, fie în scop teoretic, de cunoaştere şi explicare, fie în scop pragmatic, de previzionare şi dirijare a procesului de creştere economică. Ele sunt reprezentative pentru valenţele multiple ale aplicării metodei modelării în ştiinţa economică.

Modelele creşterii economice reprezintă formalizarea, în expresie matematică, prin funcţii şi parametri specifici, a relaţiilor dintre factorii şi rezultatele procesului de creştere economică, punând în evidenţă tendinţele şi intensitatea acestuia.

Astfel, la un nivel dat al productivităţii muncii şi al randamentului capitalului, mărimea venitului naţional depinde de volumul investiţiilor, efectul acestora asupra sporirii venitului putând fi evidenţiat, după cum se cunoaşte, prin intermediul multiplicatorului:

K = ∆Y/∆I, de unde ∆Y = K●∆I În consecinţă, în modelele unifactoriale se poate accepta variaţia unui

factor – până la limita permisă de combinaţia cu ceilalţi factori, consideraţi constanţi – relaţia dintre creşterea rezultatalor economice şi variaţia factorului respectiv fiind pusă în evidenţă de eficienţa sau productivitatea sa marginală. Corespunzător, se poate determina influenţa unui factor variabil asupra creşterii economice, după cum urmează: - în cazul factorului capital, sporul de venit naţional (∆Y) apare ca rezultat al

produsului dintre modificarea capitalului (∆K) şi eficienţa sa marginală (e’), adică: ∆ Y = e’ ∆ K;

- în cazul factorului muncă, sporul de venit (∆Y) apare ca rezultat al produsului dintre variaţia acestui factor (∆L) şi productivitatea sa marginală (W’), respectiv : ∆ Y = W’(∆L). Factorii creşterii economice nu acţionează însă, după cum am arătat, în

mod izolat unii de alţii, ci în interferenţă. Unul din procedeele prin care se încearcă surprinderea acţiunii conjugate a factorilor la creşterea economică,

341

utilizat la început în ştiinţa economică, este acela al funcţiilor de producţie. Cea mai cunoscută funcţie de producţie este funcţia Cobb-Douglas, construită de autorii ei în 1929. Ea se prezintă în următoarea formă:

Y = b.Lα .K β, în care α + β = 1 şi unde: b = coeficientul de proporţionalitate, care este o constantă specifică

fiecărei economii; L = volumul capitalului; α şi β = coeficientul de elasticitate a producţiei în raport cu fiecare din

factorii de producţie utilizaţi. Aceste relaţii sunt valabile în condiţiile în care nu se ia în considerare

progresul tehnic. În realitate, progresul tehnic are incidenţe asupra tuturor factorilor de producţie, deci şi asupra eficienţei lor şi a creşterii economice. De aceea, au fost elaborate unele funcţii de producţie care au în vedere şi progresul tehnic, cum sunt cele ale economiştilor R. Solow şi K. Arrow.

După cel de-al doilea război mondial au fost elaborate mai multe modele ale creşterii economice, dintre care şi cel al lui F. Harrod. El consideră că, în condiţiile deciziilor individuale ale agenţilor economici, ar exista trei ritmuri posibile de creştere a venitului naţional, şi anume:

- primul, determinat de deciziile individuale agregate, care dă satisfacţie întreprinzătorilor, numit rata garantată;

- al doilea, determinat de condiţiile fundamentale (creşterea populaţiei active, inclusiv a productivităţii muncii, progresul tehnic etc), numit rata naturală;

- al treilea ritm de creştere a venitului naţional este cel care există de fapt, pe care Harrod îl numeşte rată truism sau rată de facto. Aceasta poate să fie oricare din cele două sau să nu fie nici una dintre ele.

Fiecare din cele trei rate de creştere a venitului naţional sunt exprimate cu ajutorul unor ecuaţii, după cum urmează:

- rata truism sau rata de facto se exprimă prin ecuaţia: G.C = s, în care: - G = rata de creştere a venitului naţional, adică raportul dintre

creşterea venitului naţional (∆Y) şi venitul naţional din perioada precedentă (Y): ∆Y/Y

- C = coeficientul capitalului, adică raportul dintre investiţii (I) şi creşterea venitului naţional (∆Y), respectiv: I/∆Y

- s = rata investiţiilor (acumulării), adică raportul dintre investiţii (I) şi venitul naţional (Y): I/Y

Rata garantată se exprimă prin relaţia: Gw . Cr = s, în care: Gw = rata garantată a venitului naţional, care oferă întreprinzătorilor satisfacţie şi care-i face să menţină investiţiile; Cr = coeficientul necesar al capitalului, care concordă cu cerinţele întreprinzătorilor.

342

Rata naturală este oglindită de relaţia: Gn.Cr = s sau ≠ s, în care: Gn = rata naturală de creştere a venitului naţional, pe care o îngăduie condiţiile fundamentale.

Cele trei relaţii ale ratei venitului naţional folosite de R.F. Harrod constituie ecuaţiile modelului său de creştere economică. Cu ajutorul acestuia el încearcă să explice evoluţia ciclului industrial. Astfel, pentru a avea o situaţie stabilă şi prosperă, ar trebui ca rata de facto (G) să fie egală cu rata garantată (Gw), iar aceasta, la rândul ei, să fie egală cu rata naturală (Gn), adică:

G = Gw = Gn Din analiza modelului creşterii economice elaborat de către R.F. Harrod rezultă că acest model reflectă anumite legături funcţionale reale, cum ar fi de exemplu, cele dintre rata investiţiilor (acumulării) şi ritmul de creştere a venitului naţional, mijlocite de coeficientul capitalului, pe de o parte, şi necesarul de capital, pe de altă parte. Prin caracterul limitat al variabilelor pe care le conţine, modelul elaborat de către R.F. Harrod reflectă însă numai anumite fapte ale realităţii şi, în consecinţă, nu a devenit şi un instrument concret de acţiune practică. Un alt model cunoscut în literatura de specialitate este modelul lui E.D. Domar, care are la bază relaţia: π = ∆Y/i, unde: π = productivitatea investiţiilor;

∆Y = sporul de venit naţional;

i = înclinaţia spre investiţii, adică inversul coeficientului capitalului (I = 1/ Cr)

Spre deosebire de Keynes, care acorda prioritate consumului şi parametrului denumit multiplicator, Harrod şi Domar acordă prioratate investiţiilor de capital şi parametrilor tehnico-economici, conoscuţi sub denumirea de accelerator.

În teoria creşterii economice şi a echilibrului economic au fost elaborate şi metodele multisectoriale, contribuţii în acest sens având Leon Walras şi J. von Neumann. Ele au constituit punctul de plecare pentru elaborarea unor modele dinamice mai apropiate de realitate, cum este modelul input-output, cunoscut şi sub denumirea de modelul Leontief – laureat al premiului Nobel pentru economie.

Modelul Leontief se încadrează în analiza echilibrului general al economiei, prin prisma fluxurilor economice, şi constă în descrierea

343

interdependenţelor dintre ramurile economiei naţionale cu ajutorul unui sistem de ecuaţii lineare. Modelul descrie relaţiile dintre ramuri prin sistemul ecuaţiilor de repartizare a producţiei (1) şi respectiv, prin sistemul ecuaţiilor cheltuielilor de producţie (2):

( )

( )∑

∑

=

=

+++=

+=

n

i

iiiijj

n

j

iiji

praxX

yxX

1

1

2

1

unde:

xi = valoarea producţiei ramurei (i) după repartiţia produsului;

xj = valoarea producţiei ramurei (j) după cheltuielile de producţie;

aI = amortizarea din ramura i;

ri = salariul corespunzător ramurei i;

pi = plus produsul din ramura i.

Reprezentarea fluxurilor economice exprimate prin acest model se realizează printr-un tabel şah, denumit balanţa legăturilor între ramuri, folosind instrumente de analiză statistică şi previziune economică.

Noile condiţii ale evoluţiei economiilor naţionale din anii postbelici, evidenţiate şi de criza energetică de la începutul anilor ’70, au arătat că situaţia fiecărei ţări nu depinde numai de ceea ce se întîmplă în interiorul său, ci şi de ceea ce se petrece în derularea evenimentelor şi preceselor mondoeconomice. În acest context, preocupările unor economişti, sociologi şi filosofi, îndeosebi ale celor grupaţi în cadrul “Clubului de la Roma”, de a elabora modele dinamice ale lumii, s-au dovedit benefice pentru analiza evoluţiei economiei prezente şi viitoare. Astfel, printre cele mai cunoscute modele dinamice de creştere globală, pot fi menţionate: D. Meadows, J. Randers şi W. Behrens – The Limits to growth, New York, Univers Book, 1972; M. Mesarovici şi E. Pestel – Omenirea la răspântie, Bucureşti, Editura politică, 1972; W. Leontief – Viitorul economiei mondiale, Bucureşti, Editura politică, 1975.

15.5. Creşterea economică în România în perioada 1990 – 2001

Prima şi cea mai importantă problemă privind evoluţia unor indicatori

macroeconomici în perioada de după 1990 se referă la evoluţia PIB, în

344

termeni nominali şi mai ales reali, pe ansamblu şi pe locuitor. Cu alte cuvinte trebuie să răspundem la următoarele întrebări: pe ansamblul perioadei 1990 şi până-n prezent s-a realizat o creştere economică reală? Dacă da sau nu, care a fost amplitudinea pe ansamblu şi de la un an la altul – în creştere sau descreştere – a PIB şi a principalelor sale componente? În condiţiile perioadei de tranziţie s-a realizat o creştere economică efectivă, adică o creştere în termeni reali a PIB pe ansamblu şi pe locuitor, sau o creştere economică negativă, ceea ce altfel spus, mai clar, înseamnă descreştere economică, regres economic, involuţie?

Pentru a răspunde la aceste întrebări, prezentăm mai jos, evoluţia PIB în termeni nominali şi reali.

Tabelul 15.2. Dinamica PIB în termeni nominali şi reali în perioada 1989 – 2002

PRODUSUL INTERN BRUT

NOMINAL

Indicatori Ani

Total (miliarde lei) Pe locuitor, mii lei REAL (%)

1989 800,0 34,6 100 1990 857,9 37,0 94,4 1991 2.203,9 95,1 82,8 1992 6.029,2 264,6 75,0 1993 20.035,7 830,5 76,1 1994 49.773,2 2.189,7 79,1 1995 72.135,5 3.180,4 84,6 1996 108.919,6 4.817,8 88,1 1997 252.925,7 11.218,2 82,8 1998 371.193,8 16.505,6 78,3 1999 539.356,9 24.072,4 75,8* 2000 796.533,7 35.512,9 78,8* 2001 - - 83,0* 2002 - - 86,7** Sursa: Strategia Naţională de dezvoltare economică a României pe

termen mediu, Bucureşti, 2000,p.9; calcule efectuate pe baza Anuarului statistic al României 2001, p.277; Buletine statistice 2002; D.Ciucur, I.Gavrilă, C.Popescu, Economie. Manual universitar, Ed.Economică, Bucureşti, 2001; Daniela Gavrilă, Starea creşterii economice în România pe parcursul tranziţiei, Tribuna economică, nr.51-52/2002.

*Până în anul 1998 inclusiv, metodologia de calcul a PIB a avut la bază Sistemul European de conturi integrate (SEC)1979; din 1999 – metodologia SEC,1995.

**Previziuni Din analiza datelor prezentate, rezultă că în perioada celor 13 ani de

tranziţie, PIB real a înregistrat o tendinţă de ansamblu de reducere: cu 17,0% în 2001 şi potrivit previziunilor cu 13,3% în 2002, faţă de 1989. Trebuie subliniat că evoluţiile pozitive din anii 1993-1996 şi 2000-2002 nu au fost în

345

măsură să recupereze scăderile masive din ceilalţi ani ai perioadei cercetate. Prin urmare, pornind de la definirea creşterii economice ca un fenomen de sporire a PIB pe ansamblu şi pe locuitor, pe termen mediu – lung, ca tendinţă dominantă se poate aprecia că aceasta nu a avut loc din anul 1990 până-n prezent. Un alt argument în sprijinul acestei concluzii priveşte faptul că în aceeaşi perioadă s-a redus şi PIB pe locuitor, în valută.8

PIB s-a redus de la 38,2 mld.USD în 1990 la 35,7 mld.USD în 2000, deci cu circa 6,5% şi cu 11,78% faţă de cel din anul 1989. Pe locuitor, reducerea PIB a fost de 2,3%, de la 1682,8 USD în 1990 la 1643,4USD în 2000 şi cu 8,25% faţă de 1989.9 Reducerea mai lentă a PIB real pe locuitor, comparativ cu diminuarea PIB real total, se explică prin faptul că populaţia totală s-a diminuat mai lent decât PIB real total.

Deşi în ultimii ani PIB real înregistrează ritmuri pozitive, ideea-concluzie conform căreia după 1989 nu am avut de a face cu o creştere economică propriu-zisă, ci, cel mult cu o „creştere care sărăceşte”, rămâne totuşi valabilă, deoarece:

1. Aşa cum am menţionat deja, totalul creşterilor PIB real nu a recuperat ansamblul scăderilor absolute ale acestuia;

2. Deşi în unii ani PIB real a crescut comparativ cu perioada precedentă, în ansamblu, în fiecare an din perioada de după 1990, PIB real a fost mai mic faţă de cel din 1989;

3. În perioada menţionată a avut loc reducerea absolută a populaţiei, fapt ce constituie cea mai concludentă expresie sintetică a înrăutăţirii vizibile, timp de peste un deceniu, a condiţiilor de muncă şi de viaţă ale populaţiei;

4. Cu toate evoluţiile pozitive ale PIB real din ultimii trei ani din ţara noastră, evoluţia economiei nu a fost de natură să amelioreze condiţiile de trai pentru cea mai mare parte a populaţiei;

5. Creşterile PIB s-au realizat în condiţiile menţinerii aproximativ, a aceloraşi structuri de producţie şi de tehnologii, fapt ce a antrenat sporirea enormă a importurilor de resurse, (mai ales energetice şi de produse intermediare) care nu au fost niciodată acoperite prin exporturi.

6. „Creşterile PIB cu 7,15% în 1995 faţă de 1994 şi de 4% în 1996 faţă de 1995, s-au realizat nu prin forţe proprii ci prin importuri suplimentare, care au însemnat creşterea dataoriei extrene a României.”10 Din analiza datelor statistice rezultă că fiecare procent de creştere a PIB din 1995 faţă de 1994 a necesitat o creştere a datoriei externe a României de peste 188,25 mil.USD, iar fiecare procent de creştere a PIB din 1996 comparativ cu 1995 a condus ala un spor al datoriei externe a României de 199,25 mil.USD.

8 Daniela Gavrilă, Starea creşterii economice în România, Tribuna economică, nr.51-52/2002. 9 Raportul BNR 1999,p.128 şi calcule efectuate de Daniela Gavrilă în articolul Starea creşterii economice în

România pe parcursul tranziţiei, Tribuna economică, nr.51-52/2002. 10 Aurel Iancu, Liberalizare, integrare şi sistemul industrial, Ed.Expert, Bucureşti, 2002, p.38.

346

Aceeaşi concluzie se desprinde şi din analiza datelor Planului Naţional de Dezvoltare 2002-2005: “În deceniul trecut, declinul PIB a fost semnificativ, nivelul PIB din 2000 reprezentând numai circa 82,9% din cel al anului 1990, ca urmare a reducerii volumului de activitate şi deci a valorii adăugate brute din economie.”11

Întrucât PIB real din 1990 reprezenta 94,4% faţă de cel din 1989, analiza evoluţiei PIB real cu baza 1990, reflectată în figura de mai jos, redă o imagine îmbunătăţită a involuţiilor acestui indicator, comparativ cu datele prezentate anterior.

Diminuarea produsului intern brut a fost determinată de scăderile producţiei înregistrate în principalele ramuri ale economiei, concomitent cu scăderea productivităţii muncii şi creşterea ponderii consumurilor intermediare. Ritmul mediu anual de descreştere a PIB a fost de –1,9% în perioada 1990 – 2000.

Figura 15.1.Evoluţia produsului intern brut în perioada 1990 - 2000

( 1990 = 100 )

10087,1 79,4 80,6 83,8 89,8 93,4 87,7 83,5 81,6 82,9

0

20

40

60

80

100

%

1990 1991 1992 1993 1994 1995 1996 1997 1998 1999 2000

Sursa datelor: Institutul Naţional de Statistică În legătură cu evoluţia principalilor indicatori macroeconomici rezultativi,

considerăm că o imagine concludentă oferă comparaţia evoluţiei PIB realizat de ţara noastră cu dinamica aceluiaşi indicator înregistrată în ţări precum Cehia, Polonia, Ungaria, Republica Slovenia, Republica Slovacă şi Bulgaria. Începând cu anul 1990 şi până în anul 1995, acest indicator a înregistrat evoluţii diferenţiate, în majoritatea ţărilor menţionate având loc o tendinţă de scădere, înaintea macrostabilizării. Din anul 1995 şi până la sfârşitul lui 1999, reducerea substanţială a PIB a continuat mai ales în România, ţară în care de altfel, nivelul PIB pe locuitor este şi foarte redus.

Cauzele reducerii PIB în ţara noastră sunt legate, desigur, atât de dificultatea obiectivă a tranziţiei la economia de piaţă, cât şi, mai ales, de erorile intervenite în desfăşurarea reformei economice. Pe fondul general al involuţiei accentuate a PIB, industria, ca şi transporturile sau construcţiile şi-au adus o contribuţie tot mai mică la realizarea PIB, ceea ce evidenţiază

11 Guvernul României, Planul Naţional de Dezvoltare 20022005.

347

faptul că volumul activităţii şi producţiei în aceste domenii s-a redus mai rapid comparativ cu cel din alte ramuri. Deosebit de negativ este faptul că şi agricultura a avut o pondere mai scăzută la realizarea PIB în anul 1999; diminuarea contribuţiei agriculturii la crearea PIB a României a avut loc în condiţiile creşterii producţiei agricole cu doar 5,6% în anul 1997 faţă de 1990 şi ale reducerii producţiei animale – în aceeaşi perioadă – cu 13%. Pornind de la aceste realităţi, pentru perioada următoare se impune elaborarea şi aplicarea unor măsuri energice în vederea conceperii unui asemenea program de reformă care, prin privatizare şi restructurare, reale şi eficiente – nu prin închiderea sau lichidarea societăţilor comerciale cu capital de stat - să conducă la adevărata macrostabilizare, la relansarea economică şi obţinerea unor niveluri superioare ale indicatorilor macroeconomici rezultativi.

Reducerea PIB în anul 1999 a fost determinată în primul rând de diminuarea volumului general al activităţilor economice şi deci inclusiv a valorii adăugate brute creată în economia naţională, cu excepţia agriculturii, silviculturii, pisciculturii şi exploatării forestiere, unde aceasta a crescut cu 0,8%, creştere nesemnificativă dacă ţinem seama de faptul că ponderea sectoarelor menţionate la formarea PIB este de doar 7%. Industria, care rămâne principalul sector de activitate la formarea valorii adăugate brute şi a PIB, cu o pondere de 33%, a scăzut cu 5,9%, iar în domeniul construcţiilor VAB s-a redus cu 14%.

În ce priveşte utilizarea PIB în ultimul deceniu, consumul final al gospodăriilor populaţiei a crescut, de la 65,0% în 1990 la 70,0% în anul 2000. Consumul final al administraţiei publice şi private înregistrează niveluri mai ridicate cu aproximativ 0,9% faţă de 1990. Tendinţa de creştere a acestui consum din primii ani ai deceniului trecut s-a redus treptat, cheltuielile acestui sector fiind în descreştere după anul 1995. Figura 15.2. Structura produsului intern brut pe categorii de utilizare în

anii 1990 şi 2000 1990 2000

348

65.0%

14,2%20,8%

Consum final al gospodariilor populatiei

Consum final al administratiei publice si private

Formarea bruta de capital fix, variatia stocurilor si exportul net

Sursa datelor: Institutul Naţional de Statistică

70,0%

16,4% 13,6%

Consum final al gospodariilor populatiei

Consum final al administratiei publice si private

Formarea bruta de capital fix, variatia stocurilor si exportul net

Ca urmare a creşterii consumului final, formarea brută de capital fix s-a

redus serios după 1990. În ultima perioadă, însă, ponderea acesteia a început să crească, în anul 2000 fiind cu 5,5% mai mare faţă de anul 1999. Consecinţa a fost că rata de investiţie, reprezentând raportul dintre formarea brută de capital fix şi valoarea adăugată brută, a ajuns în anul 2000 la 20,7% faţă de 20,2% în anul 1999, fiind totuşi mult sub cea din 1996 (24,5%).

Trebuie subliniat faptul că România se confruntă cu fenomene economice noi, specifice economiei de piaţă – inflaţia, fluctuaţia cursului de schimb şi rata şomajului – fenomene cu efecte negative deosebite asupra vieţii economico-sociale, influenţând perspectiva economisirii, a investiţiilor şi, mai ales, a creşterii economice reale.

Aşa cum afirmă unii specialişti12, aceste evoluţii ar putea fi acceptate, în contextul în care, fie nivelul de trai din ţara noastră s-ar fi menţinut pe o linie pozitivă – şi aceasta ar fi constituit o explicaţie a sărăciei rezultatelor reformei prin menţinerea unui nivel al costului vieţii acceptabil, care să asigure pacea socială – fie că degradarea fără precedent a nivelului de trai al populaţiei ar fi avut efecte dacă nu miraculoase, cel puţin sesizabile, în domeniul reaşezării economiei Româneşti pe baze noi, care să dea posibilitatea revigorării speranţei obţinerii unor rezultate superioare în perioada următoare.

În anumiţi ani au apărut firave urme de creştere economică: se menţin totuşi importante decalaje de nivel al dezvoltării economice (sau de evoluţie a productivităţii muncii), ceea ce explică situaţia de marginalizare în care se găseşte economia României. Conform unor calcule,13 decalajul România – U.E., din punct de vedere al PIB /locuitor a evoluat astfel: 1950 – 1:3,9; 1990 – 1:4,5; 2000 – 1:5,2.

12 C.Anghelache, România 2000, Ed.Economică, Bucureşti, 2000. 13 G.Dobre, Decalaje economice româno-vest-europene şi natura lor, Tribuna economică, nr.43 şi 44/2002.

349

„În mod sigur, această marginalizare se explică şi prin raţionamentele unor cancelarii străine, dar trebuie să fim conştienţi şi de acele decalaje care ne marginalizează sau izolează în mod logic şi natural.”14 Marginalizarea/automarginalizarea economiei româneşti constituie o consecinţă „normală”, ţinând seama de faptul că restructurarea industriei naţionale, conform legii avantajului comparativ, a condus la reducerea masivă a producţiei tuturor subsistemelor industriale, la degradarea şi dezarticularea generală a structurilor industriale. 15

Datele din tabelul de mai jos evidenţiază faptul că cele mai dramatice scăderi ale producţiei şi exportului s-au înregistrat tocmai la acele ramuri care au un rol vital în dezvoltarea modernă a întregului sistem economic: cercetarea ştiinţifică şi dezvoltarea tehnologică, chimie fină, avioane, tractoare, mijloace de automatizare, mecanică fină, etc.

Tabelul 15.3. Volumul producţiei unor bunuri industriale în anii

1997 şi 2000 comparativ cu nivelul maxim din trecut Nivelul producţiei

Absolut Relativ

Produsele

U.M.

Maxim în trecut

1997 2000 Max/ 1997

Max/ 2000

1.Tractoare Buc. 75.000 (1975)

11.000 5505 6,82 13,61

2.Autocam.,autotrac., autobasculante

Buc. 35.018 (1970)

1956 702 17,90 49,88

3.Coloranţi şi pigmenţi organici

To 16.540 (1980)

1000 262 16,54 63,13

4.Antibiotice To 831 (1986) 4 - 207,75 - 5.Lacuri şi vopsele To 196 (1986) 38 34,5 5,16 5,68 6.Ţesături de bumbac şi tip bumbac

Mil. Mp

748 (1980) 173 143,7 4,32 5,21

7.Tesături din lână şi tip lână

Mil. Mp

137 (1986) 17 12,4 8,06 11,05

8.Oţel Mil.to 13,2 (1980) 6,7 4,7 1.97 2,81 9.Ciment Mil.to 15,6 (1980) 6,5 8,2 2,40 1,90

Sursa: Date preluate şi prelucrate din Anuarele Statistice ale României 1991, 1998; Buletin Statistic de Industrie nr.12/2000.

Datele absolute dar mai ales cele relative pun în evidenţă căderea masivă a producţiei industriale: comparativ cu volumul maxim înregistrat în 14 Mircea Coşea, Elemente ale unei posibile strategii pe termen lung în dezvoltarea economică a României:

învăţământul dintr-o asemenea perspectivă, în vol.Restructurarea teoriei economice, Ed. Economică, Bucureşti, 1996, p.25. 15 Aurel Iancu menţionează că a atras atenţia încă din 1999 asupra necesităţii de a configura evoluţiile structurii industriei româneşti, în primul rând pe baza legii avantajelor competitive, altfel vom asista la consecinţe dezastruoase asupra economiei naţionale. Vezi A.Iancu, Liberalizare, integrare şi sistemul industrial, Ed.Expert, Bucureşti, 2002, p.137.

350

perioada de până în 1989, volumul producţiei de antibiotice era de 207 ori mai mic în anul 1997, de 63 ori mai mic la coloranţi şi pigmenţi organici în anul 2000; de 50 ori mai mic la autocamioane, autotractoare şi autobasculante în anul 2000, etc. Reducerea masivă a producţiei industriale a fost amplificată de faptul că industria, având un caracter foarte integrat, capacităţile sale de producţie fiind interdependente, prin eliminarea taxelor vamale şi pierderea unor importante pieţe interne şi externe, s-au prăbuşit concomitent atât o serie de producători finali cât şi un număr foarte mare de alte firme, participante la crearea produselor finale.

Pornind de la situaţia dezastruoasă a industriei româneşti, dacă ne propunem ameliorarea locului ţării noastre în diviziunea internaţională a muncii trebuie să vedem şi care sunt criteriile reale ale fundamentării şi selectării industriilor strategice. În acest context, ţinând seama de nivelul şi structura economiei naţionale dar şi de contextul internaţional, România nu-şi poate propune (şi nici nu trebuie!) să promoveze politici protecţioniste, dar nici nu poate asista neputincioasă la propria sa ruinare economică, de dragul unor dogme sau a unei obedienţe rău înţeleasă.16

Dezvoltarea României în perioada de după 1990 se caracterizează prin două particularităţi majore:

• economia este într-o creştere recuperatorie, ca urmare a regresului, concretizat în scăderea PIB real, comparativ cu cel din 1989;

• economia se află în regim tranzitoriu, având în vedere procesele de restructurare/ajustare.

Analiza evoluţiei situaţiei economiei în deceniul 1991-2000 a relevat faptul că politicile de tipul „stop-go”, inflaţia ridicată şi macrodezechilibrele au fost rezultatul inevitabil al restructurării ineficiente şi modeste, precum şi al fragilităţii instituţionale din această perioadă. Dacă se vrea cu adevărat să se relanseze economia, una din condiţiile esenţiale este realizarea unor reforme profunde, în toate sectoarele şi în mod deosebit în industrie şi agricultură. Creşterea competitivităţii industriei româneşti nu se poate realiza fără

costuri sociale: închiderea unor capacităţi de producţie sau chiar a unor întreprinderi întregi, şomaj şi venituri reduse. Fără îndoială, după ce ani de-a rândul s-a mimat reforma, răstimp în care condiţiile de viaţă s-au deteriorat îngrijorător de mult, este foarte greu să mai ceri astăzi oamenilor să consimtă la noi sacrificii. Dar, aşa cum arată experienţa tranziţiei în Europa de Est, drumul de la sărăcie la prosperitate are nişte etape peste care nu poţi să sari, deoarece este exclus să-ţi fie bine dacă nu elimini ceea ce îţi face rău.17

16 Aurel Iancu, Liberalizare, integrare şi sistemul industrial, Ed.Expert, Bucureşti, 2002, p.18-19. 17 Gh.Cercelescu, Reformă cu înlocuitori, articol în Adevărul din 26martie 2001.

351

România a început tranziţia spre o economie de piaţă de pe o poziţie dezavantajoasă, cu condiţii iniţiale semnificativ inferioare acelora din ţările vecine din centrul Europei, ceea ce sugerează faptul că factorii de decizie au avut la dispoziţie un spaţiu de manevră mai redus. Rezultatul a fost acela că nu s-a putut identifica un drum clar către o economie de piaţă funcţională. Experienţa României este un exemplu extrem de relevant pentru maniera în care deficienţele structurale şi fragilitatea instituţională au condiţionat stabilizarea macroeconomică în deceniul trecut.18

Evoluţia reală a economiei naţionale este strânsă în „chingile” unui cerc vicios al perpetuării şi chiar adâncirii decalajelor de productivitate şi standard de viaţă faţă de U.E.; tocmai de aceea direcţiile de acţiune şi obiectivul fundamental al acestui deceniu îl constituie crearea unei economiii de piaţă funcţionale, compatibile cu principiile, normele, mecanismele, instituţiile şi politicile Uniunii.

În opinia noastră priorităţile actuale ale României sunt strâns legate de îndeplinirea unuia din criteriile de bază stabilite la Copenhaga: crearea unei economii de piaţă funcţionale şi capacitatea de a face faţă concurenţei şi forţelor de piaţă din interiorul Uniunii în perspectiva integrării.

Concepte cheie:

18 Daniel Dăianu, Structură, încordare şi dinamică macroeconomică în România, în volumul: Tranziţia economică în România, Bucureşti, iunie 2001, p.25.

352

• Creştere economică; • Creştere economică zero; • Creştere economică negativă; • Dezvoltare economică; • Progres economic; • Evoluţie economică; • Factorii creşterii economice; • Creştere economică

extensivă; • Creştere economică

intensivă; • Dezvoltare durabilă; • Modelarea creşterii

economice; • Rata de creştere economică; • Indicatorul dezvoltării

economiei umane; • Strategia dezvoltării globale.

351

Probleme de reflecţie:

• Analizaţi comparativ conceptele: dezvoltare economică, creştere economică, dezvoltare durabilă.

• Care sunt elementele definitorii ale dezvoltării durabile? • Enumeraţi principalele componente ale strategiei dezvoltării durabile în ţara noastră.

• Evidenţiaţi factorii comuni ai creşterii şi dezvoltării economico-sociale durabile.

• În „Raportul asupra dezvoltării umane” elaborat de PNUD în anul 1996 sunt definite cici „tipuri negative” de creştere economică. Precizaţi, pe baza analizei evoluţiei indicatorilor macroeconomici din perioada 1990-2002, dacă în România s-a realizat o creştere economică „negativă” sau „progresivă”?

• Care este semnificaţia indicelui dezvoltării umane? Capitolul 16

Fluctuaţiile activităţii economice

Planul temei:

16.1. Ciclicitatea dezvoltării economice. Tipologia ciclurilor economice Tabelul 16.1. Fazele ciclurilor seculare

16.2. Ciclul mediu (decenal) şi fazele sale Figura 16.1. Fazele ciclului decenal

16.3. Cauzele evoluţiei ciclice. Politici anticiclice şi de atenuare a disfuncţionalităţilor economico-sociale Tabelul 16.2. Instrumentele politicii economice Caseta 16.1. Funcţiile planificării

Obiectivele temei:

• Cunoaşterea specificului evoluţiai activităţii economice şi a fluctuaţiilor sale;

• Evidenţierea diversităţii ciclurilor economice şi caracterizarea lor; • Înţelegerea sensurilor dinamicii economice şi a determinanţilor săi; • Prezentarea interdependenţelor complexe dintre măsurile/instrumentele

de politică economică prin care se urmăreşte influenţarea comportamentului diverşilor agenţi economici.

352

Studiul capitolului precedent reliefează, între altele, faptul că secolul XX a constituit o perioadă de progrese şi profunde schimbări structurale în evoluţia economiei mondiale. Cu toate acestea, nu s-a descoperit încă acel mod de dezvoltare ale economiei care să asigure o creştere economică armonioasă şi viguroasă concomitent cu protecţia mediului natural. Economia secolului trecut, dar şi a începutului secolului XXI, se

caracterizează prin importante decalaje şi dezechilibre care, “în pofida unui bogat arsenal de teorii şi politici economice, au tendinţa de a se croniciza afectând potenţialul de dezvoltare a unor economii sau zone economice şi condiţiile de viaţă a milioane de oameni”19.

Ştiinţa economică modernă consideră că evoluţia ciclică a activităţilor economice, inflaţia şi şomajul constituie cauzele celor mai importante dezechilibre economice contemporane.

Teoria economică studiază activitatea economică din perspectiva evoluţiei sale în timp şi în cadrul unor structuri date, istoriceşte consituite în spaţiu. Privind dintr-un asemenea unghi de vedere, evoluţia fiecărei economii naţionale, se poate afirma că acţiunea factorilor creşterii economice este neuniformă, iar activităţile economice fluctuante. Fiecare dintre aceştia sunt de un anumit tip istoric şi acţionează în mod diferit, de la o perioadă la alta, asupra stării economice naţionale şi, implicit, asupra activităţilor economice în general. Trebuie avute în vedere, totodată, influenţele pe care factorii economici externi le pot avea asupra evoluţiei oricărei economii naţionale.

16.1. Ciclicitatea dezvoltării economice. Tipologia ciclurilor economice

Analizele evoluţiilor economice pe bază de date statistice pe perioade lungi de timp demonstrează că dinamica economică nu este uniformă şi liniară; dimpotrivă, ea este fluctuantă şi neuniformă în timp şi de la o ţară la alta. Mai mult, periodic economiile naţionale în ansamblu sau unele ramuri şi sectoare ale economiei cunosc stări de criză. Dacă unele evoluţii ale economiei şi rezultatelor activităţilor economice sunt accidentale sau întâmplătoare, altele se reproduc, însă, într-o manieră mai regulată, se încadrează într-o mişcare ciclică prin succesiunea unor faze de expansiune şi contracţie în starea şi evoluţia procesului creşterii economice. În caracterizarea evoluţiilor economice în timp şi spaţiu şi evidenţierea

trăsăturilor dinamicii economice se porneşte de la seriile de date referitoare la rezultatele activităţii economice, în timp şi spaţiu. Pe această bază, analiştii

19 Mircea Coşea, “Curs de economie”, Ed. Tribuna Economică, Bucureşti, 2003 p.210

353

desprind o componentă de lungă durată sau trendul, o componentă ciclică, ce relevă fluctuaţiile în cursul unei perioade, o componentă sezonieră (evoluţia pe termen scurt) şi o componentă aleatoare, rezultată din feonomenele neregulate20; aceste caracteristici ale evoluţiei economice mai importante sunt consideratecele referitoare la trendurile istorice şi ciclurile activităţii economice.

Trendul (termen din limba engleză care semnifică tendinţa generală a unei evoluţii) este definit ca fiind direcţia principală de mişcare a economiei într-o perioadă îndelungată de timp. Deci „trendul creşterii economice” nu este altceva decât ritmul mediu de creştere pe termen lung al unei economii naţionale, pornindu-se de la dinamica unor indicatori macreoeconomici cu mare putere de sinteză, cum sunt produsul naţional brut (PNB), produsul intern brut (PIN) sau venitul naţional (VN). Astfel, pentru a degaja trendul, adică mişcarea regulată care se află în spatele mişcării în anumite perioade determinate, după formula: It = I0 + (1 + r)n, unde I0 reprezintă PNB, PIB sau VN în anul de bază, aceiaşi indicatori în anul final al pwerioadei, „r” reprezintă rata medie anulă de creştere, iar „n” numărul anilor din intervalul de timp considerat.

În evoluţia activităţii economice se disting mai multe tipuri de fluctuaţii: variaţiile sezoniere, variaţiile întâmplătare şi variaţiile ciclice:

- Variaţiile sezoniere reprezintă fluctuaţiile activităţii economice într-o perioadă dată (de regulă un an) generate de o serie de cauze naturale sau de ordin social; de exemplu variaţiile în producţia agricolă sub influenţa factoriilor climatici, sau variaţiile volumului desfacerilor de mărfuri sub inflenţa unor împrejurări sociale, cum sunt obiceiurile şi tradiţiile, sărbătorile religioase etc.

- Variaţiile întâmplătoare reprezintă schimbări ale volumului activităţii economice determinate de evenimente neaşteptate sau neobişnuite, cum ar fi: cataclismele naturale, războaiele, evenimentele sociale şi politice deosebite etc., care pot afecta o ţară sau alta. Ele pot inflenţa şi genera puternice fluctuaţii ale activităţii economice şi în alte ţări, grupări de ţări sau în întreaga economie mondială;

- Variaţiile ciclice reprezintă fluctuaţiile în nivelul activităţii economice care apar independent de celelalte tipuri de fluctuaţii. Ele sunt cauzate, de regulă, de factori care îşi au originea în interiorul sferei economicului însuşi şi se deosebesc de variaţiile întâmplătoare prin faptul că sunt repetabile.

Ciclicitatea desemnează, deci, un mod specific de evoluţie a fenomenelor şi proceselor economice, proprietatea acestora de a se manifesta în mod ondulatoriu. Aceasta înseamnă că periodic activitatea economică trece prin anumite faze, care se schimbă aproximativ în aceeaşi succesiune şi se regăsesc în cadrul unor cicluri diferite. În caracterizarea

20 Denise Flauzat, “Economie contemporaine, Croissance, crise et strategies economiques”, P.U.F., Paris, 1984, p.29

354

ciclicităţii ca formă de mişcare a creşterii economice sunt avute în vedere două aspecte:

- Succesiunea şi repetabilitatea în timp a unor stări ale economiei, care se aseamănă în linii generale de la un ciclu la altul;

- În înlănţuirea lor, aceste faze pregătesc premisele care duc la schimbări calitative în condiţiile dezvoltării economice şi care-i asigură continuitatea.

În concluzie, prin ciclu economic este surprinsă succesiunea în timp şi schimbarea periodică a condiţiilor şi rezultatelor activităţii economice. Pe baza analizelor empiro-statistice, economiştii au identificat mai multe tipuri de cicluri economice, care se suprapun şi se întrepătrund:

- Ciclurile lungi, “seculare” sau Kondratiev (după numele economistului care le-a studiat primul);

- Ciclurile propriu-zise medii, numite şi decenale sau cicluri Juglar (de la numele economistului care le-a studiat în mod special, publicând în 1860 cartea “Crizele comerciale şi revenirea lor periodică în Franţa, Marea Britanie şi S.U.A.”);

- Ciclurile scurte, pe o durată de la 6 la 40 de luni, legate de variaţia stocurilor şi care se intercalează în interiorul ciclurilor decenale.

Ciclicitatea economică constă astfel, în succesiunea fazelor de extindere şi contracţie (cicluri scurte), de expansiune şi recesiune (cicluri medii), ascendente sau descendente (cicluri lungi), faze care se succed în timp cu anumită regularitate. Durata fiecărei faze poate fi de la 2 la 3 luni, în cazul ciclurilor scurte, de la 4 la 6 ani în cazul ciclurilor medii şi de la 25 la 30 de ani în situaţia ciclurilor lungi (seculare, Kondratiev). Evoluţia pe termen lung a vieţii economice demonstrează că aceasta se

desfăşoară sub forma unor “unde” lungi cu o durată de 40-60 ani. În acest interval de timp în economie este dominant un anumit mod tehnic de producţie, susţinut de un anumit tip de acumulare şi investiţii. O perioadă de timp – circa 20-30 ani – aparatul de producţie dominant funcţionează corespunzător, îşi dezvăluie capacitatea de performanţă, progres şi eficienţă. După aceasta, el intră în conflict cu posibilităţile oferite de natură şi alte resurse ale societăţii pe baza cărora a fost edificat. Apar tot mai evident semne de epuizare a capacităţilor sale performante, manifestându-se o tendinţă de scădere a eficienţei economice, în primul rând a ratei profitului. Începe o perioadă (de 20-30 ani) în care limitele vechiului mod tehnic de producţie ies tot mai pregnant în evidenţă, paralel cu apariţia şi extinderea în economie a noului mod tehnic de producţie. Generalizarea noului mod tehnic de producţie şi restructurarea profundă a economiei marchează trecerea la un nou stadiu calitativ, la o nouă “undă” de dezvoltare economică. Corespunzător, în evoluţa oricărei economii mature se disting două faze:

355

- faza ascendentă, care se caracterizează prin preponderenţa anilor de prosperitate economică şi ritmri relativ înalte de creştere a venitului naţional, investiţiilor, producţiei industriale şi profiturilor, inclusiv ridicarea susţinută a nivelului de trai;

- faza descendentă, în care are loc încetinirea ritmurilor de creştere a producţiei, investiţiilor, profiturilor şi a venitului naţional; anii de recesiune economică devin mai numeroşi, iar persistenţa unor fenomene negative în economie (inflaţie, şomaj etc.) se accentuează.

După unele opţiuni, “fazele ciclului lung în perioada ultimelor două secole, s-ar putea prezenta după cum urmează”21:

Tabelul 16.1. Fazele ciclurilor seculare:

Perioada ciclului lung

din care

Faza ascendentă Faza descendentă 1790-1844 1845-1900 1901-1948 1949-2000

1790-1817 1845-1872 1901-1928 1949-1973

1818-1844 1873-1900 1929-1948 1974-2000

Succesiunea celor două faze ale ciclului lung este explicată în mod diferit în literatura de specialitate. Astfel, unii autori explică ciclul lung şi fazele sale prin ciclicitatea noutăţilor, a perfecţionărilor tehnice profunde şi atragerea în exploatare a unor noi resurse, în special de materii prime şi energetice. După alţi autori, ciclul lung şi fazele sale sunt legate de pregătirea şi

ducerea războaielor (perioadele de pregătire a războaielor stau la baza unor creşteri economice şi investiţii susţinute etc.); există şi alte opinii cu privire la cauzele ciclului lung: evoluţia producţiei şi stocului de aur, evoluţia producţiei agricole etc.. Cea mai largă recunoaştere o are teza după care baza materială a ciclului secular o formează evoluţia ciclică a cercetării ştiinţifice şi inovaţiei tehnologice. Sub incidenţa acestora are loc schimbarea radicală la 40-60 de ani a modului tehnic de producţie. În faza ascedentă a ciclului lung descoperirile tehnice şi inovaţiile tehnologice care stau la baza noului mod tehnic de producţie se generalizează în economie prin intermediul unui proces investiţional susţinut; se înregistrează o dinamică înaltă a producţiei generalizat şi inaugurarea fazei descedente a ciclului lung impun intensificarea cercetării şi inovării tehnologice, ceea ce determină un puternic avânt procesului investiţional; se constată că vârfurile descoperirilor ştiinţifice

21 F. Poma, “Corso di economia politica”, Milano, 1948, p.416; “Tratat de economie contemporană”, vol.II, Bucureşti, Ed. Politică, 1987, p.190-196

356

şi inovaţiilor se încadrează în faza descedentă a ciclului lung. Pe baza lor se desfiinţează investiţiile şi inovaţiile care prin mecanismul investiţiilor imprimă economiei un curs ascendent pe o perioadă mai lungă. Evident, şi în faza ascedentă a ciclului lung au loc descoperiri şi invenţi în ştiinţă şi tehnică; ele se aplică însă pe scară redusă, baza procesului investiţional constituind-o stocul deja existent de invenţii şi tehnologii a căror eficienţă a fost verificată de practică.

Faza descedentă a ciclului lung este o perioadă de puternică restructurare a economiei în profil de ramură, în combinaţia factorilor de producţie, de schimbări importante în structura internă a investiţiilor şi a consumului populaţiei etc.. Toate acestea impun adaptări profunde, uneori dramatice ale agenţilor economici la noile condiţii şi se soldează cu încetinirea creşterii veniturilor şi a nivelului de trai (pentru unele categorii ale populaţiei, chiar cu scăderea acestora).

16.2. Ciclul mediu (decenal) şi fazele sale

Cercetarea economică privind evoluţiile ciclice este concentrată în primul rând asupra ciclului mediu (decenal), căruia îi este dedicată o bogată literatură, dar cu o mare varietate de puncte de vedere.

În general este admisă definiţia după care ciclul economic decenal reprezintă perioada de timp de la începutul unei crize până la începutul altei crize. Se admite, de asemenea, că ciclul cuprinde mai multe faze, denumite însă în mod diferit de către diferiţi autori. Astfel, după unii autori fazele ciclului decenal ar fi: criza, depresiunea, înviorarea şi avântul. Profesorul american Paul Samuelson foloseşte termenii: contracţia (restrângerea), înviorarea, expansiunea şi apogeul. Economistul italian Franco Poma consideră că cele 4 faze ale ciclului decenal tipic sunt: expansiunea, punctul de cotitură superior (criza), depresiunea, punctul de cotitură inferior (de începere a refacerii şi expansiunii).

Indiferent de denumirile fazelor ciclului economic, în esenţă, există aprecieri comune asupra conţinutului şi fenomenelor economice specifice fiecărei faze. El poate fi reprezentat în mod ideal sub formă grafică, unde, pe ordonată este cuprins un indicator de volum al activităţii economice (venitul naţional, produsul intern brut, producţia industrială etc.), iar pe abscisă este reprezentat un punct după cum urmează:

Faza de expansiune (în grafic de la A la B) este caracterizată de o creştere a investiţiilor; prin efectul de antrenare a investiţiilor (al multiplicatorului în concepţia lui Keynes), acestea au ca efect o creştere mai mult decât proporţională a venitului, care, la rândul său, prin intermediul unui proces ce se autoalimentează (al acceleratorului) determină creşteri ale investiţiilor şi apoi ale producţiei şi venitului. Sporirea investiţiilor şi a

357

producţiei asigură creşterea gradului de ocupare a forţei de muncă, inclusiv a salariilor şi a cererii solvabile (de bunuri de consum şi de bunuri de producţie). Întreprinderile, inclusiv cele comerciale “impulsionează” artificial cererea, iar creşterea cererii agregate permite întrepinderilor să obţină profituri ridicate. În acelaşi timp, băncile acordă cu uşurinţă credite, iar cerea agregată în creştere, determină o majorare a preţurilor.

Punctul de cotitură superior sau criza (în grafic de la B la C). Expansiunea nu poate dura la nesfârşit pentru că apar şi se consolidează forţe care determină o inversare a conjuncturii, în special ca urmare a epuizării cauzelor care au stat la baza expansiunii. Printre acestea, sunt menţionate tendinţa de reducere a ratei profitului, neconcordanţa structurală dintre cerere şi ofertă şi apariţia unor stocuri greu vandabile, reducerea relativă a investiţiilor. Operaţiunile de la bursă anticipează uneori inversarea conjuncturii, generând un sentiment de neîncredere. Băncile tind să restrângă creditul, măresc rata dobânzii, amplificând procesul de restrângere a investiţiilor, precum şi sentimentul de pesimism şi prudenţă sau chiar de panică în rândul unor agenţi economici. Începe procesul de restrângere a volumului producţiei, de creştere a inflaţiei şi a şomajului.

Depresiunea (în grafic de la C la D). Elementele de prudenţă şi neîncredere deja afirmate se difuzează în întreg sistemul: întreprinderile mai slabe dau faliment, iar altele întâmpină dificultăţi crescânde – datorită diminuării cererii, creşterii costurilor, precum şi diminuării autofinanţării ca urmare a insuficienţei profiturilor. Cererea tinde să se restrângă, mai întâi pe seama bunurilor de folosinţă îndelungată în relaţie cu diminuarea veniturilor şi a economiilor, apoi pe seama bunurilor de producţie datorită reducerii investiţiilor şi, în final, şi a bunurilor de consum din cauza creşterii şomajului şi reducerii salariilor. Acestea se corelează cu scăderea substanţială a ratei profitului şi a cursului acţiunilor. Întreprinderile care au rezistat crizei adoptă măsuri de reducere a costurilor, în primul rând prin reînnoirea capitalului fix pe baza unor inovaţii tehnice, care au un rol important în depăşirea depresiunii şi trecerea la o nouă fază a ciclului economic.

Vol

umul

act

ivităţ

ii

A

B C

D

E

F

0

358

Figura 16.1. Fazele ciclului decenal Punctul de cotitură inferior (refacerea şi reluarea creşterii) are la

bază procesul investiţional conjugat cu o politică monetară expansivă şi de uşurare a condiţiilor de acordare a creditului. Revigorarea procesului investiţional, atât pentru noi capacităţi cât şi pentru reînnoirea capitalului fix stimulează cererea de bunuri de producţie, creşte gradul de ocupare a forţei de muncă, iar pe baza creşterii veniturilor sporeşte şi cererea de bunuri de consum. Are loc o fază de înviorare (D-E) urmată de expansiunea propriu-zisă (E-F) şi apoi de o nouă criză şi aşa mai departe.

Potrivit definiţiei ciclului economic decenal, acesta cuprinde intervalul B-E, cu momentul B (declanşarea crizei) urmată de depresiune(C-D), momentul de inflexiune inferior D (reluarea creşterii) apoi de înviorare (D-E) şi o nouă expansiune (E-F) care va conduce, după un timp, la o nouă criză.

Din grafic rezultă că într-un ciclu economic clasic se disting, pe de o parte, criza şi depresiunea, în care sunt pregnante fenomene negative şi căutări pentru restructurări şi echilibre, care reprezintă după unele opinii recesiunea, iar pe de altă parte punctul de cotitură inferior (începerea înviorării) care împreună cu expansiunea definesc o evoluţie favorabilă a economiei, denumită boom-ul.

Ciclurile economice reale nu prezintă o evoluţie similară cu cea descrisă în schema prezentată; practic nici un ciclu economic nu seamănă cu altul, pentru că diferite condiţii de loc şi de timp în care ele se derulează, cum la fel de diferite pot fi terapiile folosite pentru atenuarea consecinţelor negative ale recesiunii.

În această diversitate a manifestărilor sale în timp şi spaţiu, evoluţia ciclică, ciclul decenal reprezintă o realitate a oricărei economii contemporane. Fieacre fază a ciclului caracterizează o anumită stare a economiei şi îndeplineşte o anumită funcţie în evoluţia de ansamblu a economiei.

Ciclurile medii sau decenale se derulează pe fondul ciclurilor lungi, seculare. Experienţa istorică a pus în evidenţă că o fază a ciclului lung a cuprins de regulă 2-3 cicluri decenale, fiecare cu o configuraţie şi amplitudine proprie. Tot din perspectivă istorică apare relevant faptul că în faza ascedentă a ciclului lung distingem pentru ciclurile decenale preponderenţa fazelor de înviorare şi expansiune, cele de criză şi depresiune fiind de mai mică profunzime. Dimpotrivă, în faza descedentă a ciclului secular, fazele de înviorare şi expansiune ale ciclului mediu manifestă o anumită nesiguranţă în timp ce fazele de criză şi depresiune sunt mai persistente şi se împletesc cu şomaj şi inflaţie accentuate.

16.3. Cauzele evoluţiei ciclice. Politici anticiclice şi de atenuare a

disfuncţionalităţilor economico-sociale

359

Asupra cauzelor evoluţiei ciclice pe termen mediu şi mai ales a crizelor economice ciclice, în gândirea economică s-au afirmat numeroase puncte de vedere. Mai întâi, trebuie reţinută ideea că pentru o lungă perioadă de timp, teoria economică a respins ideea că în sistemul economic pot izbucni crize. A fost epoca în care dominantă era teoria clasică, prin cunoscuta lege formulată de J.B. Say potrivit căreia fiecare marfă îşi creează automat propria piaţă, asigurându-se în orice moment echilibrul dintre ofertă şi cerere şi deplina folosire a factorilor de producţie; eventualele disproporţii s-ar corecta în scurt timp prin mecanismele automate ale pieţei. Pe măsură ce s-au manifestat crize economice pe parcursul întregului

secol trecut, încrederea economiştilor în capacitatea de autoreglare a slăbit tot mai mult. Aceştia au căutat la început însă cauzele crizelor în afara sistemului economic, dând explicaţii exogene ciclurilor economice; de exemplu, teoria de ordin psihologic elaborată de J.S. Mill privind alternanţa unor stări de optimism şi de pesimism.

După marea criză din 1929-1933, în explicaţia ciclului decenal au apărut ca determinante, cauze de tip endogen. Astfel, sistemul economic conţine în sine mecanisme destabilizatoare care generează evoluţia ciclică, iar factorii extraeconomici pot frâna sau favoriza mecanismele destabilizatoare.

Una din teoriile care explică evoluţia ciclică şi crizele economice prin cauze de tip endogen este “teoria ciclului reinvestiţional” elaborată de G. Haberler. Potrivit acestei teorii, originea ciclurilor trebuie căutată în capitalul investit, care are o anumită durată de viaţă activă; ca atare, înlocuirea lui este amplă în unele perioade şi nesemnificativă în altele. Alternanţa unor perioade de înlocuire febrilă a capitalului fix cu altele când în mod necesar volumul reînnoirii lui este redus ar explica evoluţia ciclică şi fazele sale.

Susţinătorii teoriilor monetariste explică factorii cauzali ai crizelor economice mai ales prin creşterea excesivă a masei monetare şi a creditului în faza de expansiune, care rupe echilibrul economic determinând faza de recesiune. Conform aceste teorii, ciclul economic ar fi în principal un fenomen monetar, determinat exclusiv de erori ale autorităţilor responsabile de politica monetară. Teoriile monetariste ale ciclului economic s-au dezvoltat şi diversificat în special prin aportul economiştilor din Şcoala monetaristă de la Chicago (M. Friedman, A. Schwartz etc.).

Teoriile supraacumulării de capital explică evoluţia ciclică şi crizele economice prin fluctuaţiile procesului investiţional. Creşterea investiţiilor stimulează consumul, generând un proces cumulativ de expansiune economică. Criza survine ca urmare a insuficienţei de lichidităţi, după alţi autori a insuficientei determinări a rentabilităţii investiţiilor. Acest proces are loc mai întâi în sectorul producător de bunuri de producţie create în faza de

360

expansiune lansează pe piaţă cantităţi substanţiale de bunuri economice care pot fi absorbite de cerere.

În concepţia keynesistă succesiunea fazelor de expansiune poate fi analizată în legătură cauzală cu evoluţia eficienţei marginale a capitalului în interdependenţă cu rata dobânzii. Când curba eficienţei marginale a capitalului este superioară ratei dobânzii, imboldul spre investiţii al întreprinzătorului este stimulat, şi invers. Dezvoltând concepţia keynesiană, Paul Samuelson a elaborat modelul evoluţiei ciclice pe baza interdependenţei multiplicatorului şi acceleratorului, acţiunea combinată a celor două forţe fiind cauza care poate determina expansiunea şi recesiunea. Astfel, în anumite perioade de timp, legătura de cauzalitate dintre venit şi investiţii înregistrează tendinţe diferite din punct de vedere relativ şi absolut şi chiar diametral opuse. Aceste tendinţe pot fi sintetizate astfel:

- creşterea venitului determină o creştere a ofertei de credit, a investiţiilor, a gradului de ocupare, a producţiei şi a salariilor;

- creşterea tuturor categoriilor de venit nu este însoţită de o sporire corespunzătoare a consumului şi ca urmare apare pe piaţă un exces de ofertă în raport cu cererea;

- productivitatea muncii şi randamentul capitalurilor înregistrează ritmuri din ce în ce mai scăzute în timp ce costurile cunosc o creştere continuă. În aceste condiţii întreprinzătorii majorează preţurile, fapt ce determină o reducere şi mai mare a cererii în raport cu oferta pe piaţă; apare astfel o supraproducţie de mărfuri şi o criză a mediului;

- reducerea profitului şi criza creditului determină o încetinire a ritmului investiţiilor şi producţiei, o creştere a şomajului.

Recunoscând existenţa unor oscilaţii ciclice în economia de piaţă, reprezentanţii şcolii monetariste friedmaniene apreciază ca oscilaţiile ciclice, în primul rând crizele s-ar datora mai ales unor factori exogeni mecanismului de funcţionare a economiei de piaţă şi anume intervenţei statului. Astfel, Milton Friedman consideră că orice intervenţie a statului în economie se reflectă prin dereglări şi în domeniul circulaţiei monetare, crizele economice fiind în fond expresii ale dereglării acesteia.

La polul opus se află adepţii intervenţiei statului în economie, care explică evoluţiile ciclice şi crizele economice tocmai prin insuficienţa intervenţiei şi mai ales a ineficienţei pârghiilor, instrumentelor şi politiciilor elaborate şi folosite de către stat. Ca urmare, perfecţionarea şi mai buna corelare a unor asemenea politici şi instrumente – aplicarea lor consecventă ar fi de natură să prevină sau măcar să atenueze caracterul ciclic al creşterii economice şi crizele economice.

În general, în ţările cu economie de piaţă agenţii economici şi guvernele întreprind măsuri vizând atenuarea fluctuaţiilor ciclice, şi asigurarea unei mai

361

mari şi principiile formulate de ştiinţa economică şi pe o informare mai promptă şi reală asupra evoluţiei activităţii economice. În acest scop se folosesc diferite mijloace şi instrumente economice – funadamentate de Keynes şi alţi economişti, integrate în aşa-numitele măsuri sau politici anticiclice care se constituie mai ales în componente ale politicii economice pe termen scurt.

Măsurile sau politicile anticiclice sunt interdependente, fiind constituite din:

- Politica fiscală a statului, constă în a utiliza sistemul de impozite şi taxe în scopul influenţării evoluţiei ciclului. Astfel, în condiţii de recesiune se poate recurge la reducerea fiscalităţii, lăsând o cotă procentuală mai mare din venituri asupra agenţilor economici, ceea ce are menirea să încurajeze consumul şi investiţiile. În condiţiile de boom, se procedează, de regulă, la majorarea fiscalităţii pentru a frâna cererea exagerată şi chiar inflaţia, impozitele şi taxele sporind mai rapid decât veniturile în expansiune. Sunt măsuri care permit în această perioadă şi încasări suplimentare la buget menite să atenueze deficitele acumulate în faza de recesiune.

- Politica cheltuielilor publice se bazează pe majorarea acestora în faza de recesiune cu scopul de a menţine sau impulsiona cererea globală şi, pe această cale, producţia în vederea trecerii la faza de expansiune. Cheltuielile favorizează cererea globală prin intermediul achiziţiilor de stat, investiţiilor în sectorul public sau al serviciilor etc. Un rol important îl au şi majoritatea locaţiilor de protecţie socială (ajutoare de şomaj, alocaţii familiale, de reciclare profesională etc.), care permit ca în faza de recesiune fluctuaţiile veniturilor disponibile pentru unele categorii ale populaţiei să fie atenuate.

- Politica monetară şi de credit are ca principale instrumente rata dobânzii, creditul şi masa monetară, care se folosesc în mod diferenţiat în funcţie de starea conjuncturii economice. Astfel, în faza de boom prelungit a unei suprasolicitări a creşterii economice, când pericolul apariţiei sau accentuării unor dezechilibre în economie este tot mai evident, controlul asupra masei monetare devine mai riguros şi se procedează, de regulă, la promulgarea unor restricţii suplimentare la acordarea de credite. În faza de recesiune se poate acţiona în sens invers, respectiv la reducerea ratei dobânzii (scontului), la acordarea unor facilităţi pentru sporirea volumului creditului şi a masei monetare, prelungirea scadenţei unor credite. Prin asemenea măsuri se urmăreşte stimularea consumului şi investiţiilor şi, pe această bază, creşterea producţiei şi a gradului de ocupare a forţei de muncă.

Menţinerea integrităţii structurii sistemului economic prin diminuarea la un nivel minim a perturbaţiilor şi dezechilibrelor implică utilizarea de către stat a unei palete mult mai extinse de instrumente de politică economică. Acţiune conştientă a puterii publice, democratic stabilită, politica

economică presupune definirea ştiinţifică a obiectivelor economice şi sociale

362

ale statului-naţiune pe o anumită perioadă de timp şi punerea în aplicare a acestor obiective, pornind de la condiţiile (premisele) existente şi folosind mijloace şi tehnici adecvate. Punctul de pornire în elaborarea politicii economice îl constituie perceperea şi conştientizarea intereselor generale supreme ale naţiunii la un moment dat şi în perspectiva previzibilă.22

Astfel definită, politica economică nu poate fi decât macroeconomică, întrucât toate componentele sale se raportează la alegerile pe care le face autoritatea publică în domeniul deciziilor economice, al obiectivelor urmărite şi al instrumentelor utilizate pentru realizarea lor.

Economia mixtă, coexistenţa sectorului public cu cel privat constituie premisa majoră a politicilor macroeconomice. Pe baza analizei comparative a tipurilor fundamentale de mecanisme economice, R.Lipsey şi A.Chrystal au ajuns la concluzia că ”problema practică nu este de a alege între economii de piaţă liberă şi economiile de comandă complet centralizate; în loc, trebuie ales mixul de piaţă şi intervenţia guvernamentală care se potriveşte cel mai bine obiectivelor politicii publice.23

Fără a se substitui deciziilor private, politica economică/macroeconomică influenţează ansamblul activităţii economice şi răspunde unor finalităţi care îşi au sorgintea în marile obiective de natură politică şi socială. Deşi există numeroase obiective, acestea pot fi sintetizate în patru categorii principale, reprezentate grafic prin “careul magic” şi stabilite de economistul britanic Nicholas Kaldor; ele sunt: ocuparea, creşterea economică, stabilitatea preţurilor şi echilibrul extern (balanţa externă echilibrată).

Politica economică este formulată sub forma unor obiective şi mijloace de realizare a acestor obiective numite instrumente. Obiectivele de politică economică nu apar din senin, ele sunt o reflectare a unor cauze bine determinate în raport cu existenţa reală şi cu ţelul spre care se tinde. La stabilirea obiectivelor, se impune mai întâi o ierarhizare a lor în funcţie de importanţa şi rolul pe care îl joacă în rezolvarea problemelor economice; trebuie să se ţină seama de termenele, unele mai lungi altele mai scurte, în care trebuie soluţionate problemele; trebuie avută în vedere complementaritatea problemelor, potrivit căreia atingerea unui obiectiv atrage după sine instaurarea altuia, precum şi existenţa conflictelor de interese dintre obiectivele propuse.

În funcţie de natura şi încărcătura funcţională a instrumentelor de politică economică, acestea se disociază prioritar pe familii de politici economice, corespunzător finalităţilor şi programelor adoptate de decidentul public. În acest sens, Kirschen, împreună cu colaboratorii săi, a făcut prima şi cea mai cuprinzătoare şi detaliată clasificare a instrumentelor de politică economică

22 Niţă Dobrotă (coordonator), Dicţionar de economie, Ed.Economică, Bucureşti, 1999,p.356.. 23 R.Lipsey, K.A.Chrystal, Economia pozitivă, Ed.Economică, Bucureşti, 1999, p.464.

363

disponibile pe baza unei cercetări empirice efectate pe un eşantion de opt ţări dezvoltate. Aceasta s-a bucurat de un interes larg, mai ales din partea economiştilor, sub aspectul selectării instrumentelor pentru intervenţia statului în economie, ca şi sub aspectul interesului pentru analiza economică normativă.1

În baza cercetărilor empirice şi a rezultatelor obţinute din analizele efectuate cu ajutorul modelelor structurale prin care se relevă relaţiile funcţionale dintre obiective şi instrumente, Kirschen şi colaboratorii săi au desprins existenţa unui număr de cinci familii de instrumente şi anume: finanţe publice, instrumente băneşti şi de credit, rata schimbului valutar, instrumente de control direct, schimbări în cadrul sistemului instituţional. Aceste familii au fost detaliate în 15 categorii de instrumente, iar acestea la rândul lor, în 64 de instrumente. Redăm mai jos, lista cu principalele instrumente de politică economică, rolul lor şi modul în care sunt folosite în cadrul politicii economice guvernamentale.

Tabelul 16.2.Instrumentele politicii economice Familia de instrumente

Instrumentele politicii economice; rolul şi modul lor de folosire

1.instrumen-tele finanţelor publice

Politica deficitelor bugetare şi a balansărilor bugetare (dintre venituri şi cheltuieli) curente şi generale; cheltuieli bugetare pentru investiţii, subvenţii şi transferuri de capital la întreprinderi şi gospodării, schimbarea de valori mobiliare guvernamentale, salarii, cumpărări curente de bunuri şi servicii; venituri bugetare provenite din impozite directe asupra veniturilor populaţiei şi asupra veniturilor întreprinderilor, impozite indirecte, accize, impozite asupra proprietăţilor şi taxe de succesiune, transferuri în şi din străinătate

2.instrumen-tele băneşti şi de credit

Noi împprumuturi guvernamentale (luate şi acordate) în străinătate şi în ţară; operaţiuni guvernamentale cu datoriile existente (vânzări şi cumpărări de înscrisuri), rata dobânzilor ca instrumente de reglare; garanţii guvernamentale asupra împrumuturilor, instrumente care acţionează asupra creării de credite de către bănci, instrumente care acţionează asupra împrumuturilor făcute de alţi agenţi.

3.rata de schimb valutar

Prin devalorizare şi reevaluare se încearcă să se realizeze echilibrul balanţei de plăţi prin descurajarea importurilor şi stimularea exporturilor, relansarea

1 Etienne Kirschen, Lucien Morissens, The Objectives and Instruments of Economic Policy, IRVIN, Homrwood IL.,1989,p.29-34.

364

producţiei pentreu export, ş.a. 4.instrumen-tele de control direct

Exercitarea puterii statului de a controla preţurile unor bunuri şi servicii, chirii, dividende, salarii precum şi a dreptului acestuia de a controla activităţile de import-export, relaţiile valutare, imigrările, investiţiile, alocările de materii prime rare, condiţiile de muncă, exploatarea resurselor naturale, poluarea mediului, impunerea şi controlul standardelor de stat şi guvernamentale privind produsele şi procesele de producţie, mediul, sănătatea.

5.schimbări în cadrul

sistemului instituţional

Schimbări care privesc sistemul instrumental /instituţional sau părţi ale acestuia: schimbări în sistemul de transferuri, de valor către gospodării, de subvenţii acordate întreprinderilor, de impozite; modificarea sistemului de credite; schimbări în instituţiile care afectează condiţiile producţiei cum sunt: relaţiile din aagricultură, schimbările condiţiilor concurenţiale, creşterea influenţei muncitorilor asupra managementului, schimbări în sistemele de proprietate, crearea unor instituţii şi organizaţii naţionale sau internaţionale care schimbă sau limitează prerogativele guvernelor naţionale.

Sursa: A.Iancu, Bazele teoriei politicii economice,Ed.AllBeck, Bucureşti, 1998, p.502-503.

Instrumentele de politică economică produc anumite efecte asupra obiectivelor. Unele instrumente, cum sunt cele fiscale, monetare şi instituţionale au tendinţa de a avea efecte globale, adică acţionează asupra mai multor obiective. Altele produc efecte specifice, cu caracter restrâns, acţionând numai asupra unui singur obiectiv. Problema se pune de a afla legătura dintre obiective şi instrumente şi de a alege pe acelea cu impact mai larg şi mai eficiente. Pentru a înlătura fenomenele negative sistemul economic ar trebui să reacţioneze, mai întâi prin ajustarea sau reglarea fluxurilor resurselor şi redistribuirea veniturilor şi prin adaptarea instituţiilor la noile condiţii; când sistemul economic nu reuşeşte să recţioneze adecvat, statul ar trebui să acţioneze în acest sens prin:

- producerea acelor bunuri şi servicii care nu pot fi realizate de către agenţii săi economici şi distribuirea lor;

- îmbunătăţirea sistemului de semnale economice şi sociale privind funcţionarea tuturor componentelor sistemului;

-corectarea distribuţiei veniturilor pe o bază echitabilă; -controlul asupra ciclului economic pentru soluţionarea problemelor

inflaţiei şi şomajului.

365

Dacă schimbarea instituţiilor se face în cadrul aceloraşi principii economice şi de organizarea socială, ea se înscrie în limitele unei reforme. Atunci când dereglările şi disfuncţionalităţile persistă, se trece la acţiuni de transformare a sistemului însuşi prin modificarea instituţiilor existente sau crearea altelor noi, ceea ce înseamnă restructurare.

Problema raporturilor dintre plan şi piaţă, compatibilitatea sau noncompatibilitatea planului şi pieţei constituie una din cele mai controversate probleme ale teoriei şi practicii economice.

Dincolo de nenumăratele păreri legate de abordarea acestei probleme, realităţile economiei de piaţă evidenţiază faptul că libertatea economică, iniţiativa şi concurenţa nu sunt incompatibile cu planificarea în general, ci doar cu planificarea economică excesiv de centralizată şi atotcuprinzătoare.

În acest sens sunt demne de remarcat aprecierile lui Friedrich Hayek – unul dintre cei mai înverşunaţi critici ai planificării atotcuprinzătoare, centralizate şi birocratice – care face o distincţie netă între “planificarea bună sau rea, înţeleaptă sau clarvăzătoare” şi “planificarea prostească sau mioapă”.24

Existenţa planificării microeconomice – prin care firmele stabilesc în mod riguros corelaţiile dintre capitalul fix şi capitalul circulant, dintre capitalul tehnic şi capitalul uman, dintre înzestrarea tehnică a muncii şi volumul materiilor prime ce urmează a fi prelucrate, etc. – dar şi a unor planuri şi programe macroeconomice, clarvăzătoare, demonstrează în mod convingător faptul că libera iniţiativă este compatibilă cu planificarea, cu reglementarea, “planificarea şi concurenţa merg împreună numai planificând în vederea competiţiei şi nu împotriva ei”25. Aşadar, chiar şi critica lui Friedrich Hayek se îndreaptă nu împotriva oricărei planificări, ci doar împotriva aceleia care este contrară concurenţei, care nu face concurenţa mai eficientă şi mai benefică.26

Împletirea mecanismelor pieţei cu cele ale planului a fost prezentă în evoluţia şi expansiunea ţărilor dezvoltate (mai ales a Franţei şi Japoniei) şi în realizarea performanţelor aşa-zişilor “Tigrii mici”: Hong Kong, Taiwan, Singapore şi Coreea de Sud.

Ea este prezentă însă şi în activitatea corporaţiilor transnaţionale şi mai ales, în formarea conştient dirijată a diferitelor pieţe internaţionale cu caracter regional cum sunt Uniunea Europeană sau piaţa nord- americană ( SUA, Canada şi Mexic).

Planificarea răspunde unor necesităţi obiective ale economiei de piaţă, argumentarea necesităţii îmbinării planului cu piaţa avându-şi rădăcinile în înseşi imperfecţiunile mecanismului de funcţionare şi evoluţie a acestei

24 F.A.Hayek, Drumul către servitute, Ed.Humanitas, Bucureşti, 1993, p.48. 25 Op. cit. p.56. 26 Op.cit.,p.56.

366

economii27: • Insuficienţa informaţiilor oferite de piaţă, care poate fi depăşită cu

ajutorul planului ce reprezintă, într-un anumit sens un sistem de informaţii periodice şi previzionale pe termen mediu şi lung.

• Incapacitatea mecanismelor pieţei de alocare optimă a resurselor şi de ajustare a structurilor economice în scopul dezvoltării echilibrate a activităţilor economice. Caracterul conştient al activităţii economice, al producţiei propriu-zise, al distribuţiei, schimbului şi consumului intră deseori în contradicţie cu modul de reglare a diverselor procese economice, întrucât primul vizează anticiparea derulării unor procese economice şi deci alocarea ex-ante a resurselor, iar mecanismele pure ale pieţei realizează, de regulă, o verificare şi alocare reală, ex-post a resurselor.

• Existenţa unui sector public în structura economiilor ţărilor avansate şi prezenţa unei puternice administraţii publice, capabile să realizeze opţiunile colective. Realităţile din aceste ţări reliefează faptul că statul a devenit un important actor economic, în calitate de proprietar, întreprinzător, producător, distribuitor al veniturilor, etc. Astfel, potrivit unor date statistice oficiale, ponderea sectorului public în economie a crescut în Franţa de la 15,9% în anul 1973 la 23% în anul 1982, iar în ansamblul ţărilor CEE, ponderea sectorului respectiv a crescut de la 13,8% la 16,6% - în aceeaşi perioadă. În anul 1982 ponderea acestui sector reprezenta 20% în Italia, 17% în U.K., 14% în Germania, 15% în Irlanda, 22% în Grecia, 24% în Portugalia şi Austria.28

• Necesitatea modificării comportamentului agenţilor economici corespunzător exigenţelor dezvoltării economico-sociale durabile, ceea ce implică, între altele, trecerea de la organizarea producţiei ce urmăreşte profitul imediat, la organizarea acesteia cu “bătaie lungă” – în cadrul căreia obţinerea profitului să fie tot mai compatibilă cu cerinţele privind calitatea mediului înconjurător. Altfel spus, “planurile pe termen lung trebuie să înlocuiască planurile pe termen scurt”.29

• Caracterul impur şi imperfect al concurenţei. Aşa cum remarca Fr. Perroux, “Pieţele acestui sfârşit de secol sunt foarte impure şi foarte imperfecte, indiferent dacă sunt pieţe de mărfuri, de servicii sau de capitaluri. Ele comportă combinaţiile cele mai variate de monopoluri şi monopsonuri, de oligopoluri şi oligopsonuri, de concurenţe eterogene, de concurenţă imperfectă însoţită de cheltuieli de vânzare. Mai mult, toate aceste forme monopoliste sunt influenţate de către puterile publice, în cazul unei economii mixte în care sectoarele publice şi sectoarele particulare se combină şi se 27 Problemele privind compatibilitatea sau incompatibilitatea pieţei şi planului, necesitatea, rolul şi formele planificării în economia de piaţă sunt prezentate şi argumentate în mod ştiinţific în lucrarea “Tranziţia raţională”(vezi Negucioiu, A., op.cit., pag 109-144). 28 A.Silem (sous la direction de), Encyclopedie de l’economie et de la gestion, Hachette, 1994, p.407. 29 John Naisbitt, Megatendinţe, Ed.Politică, Bucureşti,1989,p.132.

367

influenţează reciproc. A interpreta lumea contempoană în termeni de concurenţă completă constituie o sfidare a spiritului ştiinţific.”30

• Necesitatea planificării economice şi sociale este impusă şi de internaţionalizarea, mondializarea vieţii economico-sociale, ea fiind prezentă în toate structurile interstatale care dau conţinut integrării economice internaţionale.

Toate aceste realităţi-argument ce susţin necesitatea planificării şi prognozelor economico-sociale sunt prezente, desigur, şi în România; mai mult, caracterul complex şi de durată al tranziţiei la economia de piaţă, coroborat cu necesitatea realizării concomitente şi a tranziţiei la economia informaţională, procese ce urmează a fi realizate în condiţiile unui mediu economic internaţional deseori nefavorabil amplifică importanţa planificării micro şi macroeconomice.

Caseta 16.1. Funcţiile planificării Rolul planificării în condiţiile economiei capitaliste este evidenţiat prin

funcţiile sale: a. Funcţia de reductor de incertitudini; după cum sublinia Pierre Masse, unul din cei mai remarcabili arhitecţi ai planificării franceze, “planul este un reductor de incertitudini”. Întrucât universul economic, politic, social şi natural în care oamenii trăiesc, acţionează şi evoluează este încărcat de incertitudini – caracterizate prin diverse grade de risc, sau chiar de indeterminare – ele făcând parte pur şi simplu din condiţia umană,31 lupta împotriva incertitudinilor nu constă atât în eliminarea lor, cât în diminuarea lor şi, deci, în reducerea indeterminării. b. Instrument al gestionării şi controlului riscurilor. Rolul planului în reducerea incertitudinilor şi a indeterminării la niveluri acceptabile în situaţii date, în controlul, contracararea sau atenuarea consecinţelor negative ale riscurilor poate fi evidenţiat prin următoarele: - planul este un instrument de anticipare a celor mai importante repere ale activităţii viitoare; - prin intermediul planificării se realizează corelaţiile esenţiale ale combinării şi substituirii factorilor de producţie la nivel microeconomic; - planul constituie o modalitate de alocare a principalelor resurse materiale, financiare şi umane, corespunzător priorităţilor fundamentale ale economiei naţionale. c. Mijloc de orientare a activităţilor economice, planul reprezentând, în fond, o decizie, o opţiune sau un ansamblu de decizii şi opţiuni, micro, mezo şi macroeconomice; el reprezintă şi un ghid care orientează activitatea agenţilor

30 Fr.Perroux, Tehnicile cantitative ale planificării, Ed.Academiei RSR, Bucureşti, 1969, p.14. 31 Orio Giarini, Walter Stahel, Limitele certitudinii, Edimpress-Camiro, Bucureşti, 1996,p.103.

368

economici. d. Multiplicator de şanse, contribuind la extinderea sferei certitudinii şi la crearea premiselor îndeplinirii obiectivelor şi scopurilor stabilite, creşterii performanţelor activităţilor economice şi dezvoltării durabile a societăţii.

În realizarea funcţiilor planificării trebuie îmbinată, desigur, experienţa dobândită de ţările cu economie avansată de piaţă în acest domeniu cu condiţiile specifice României, cu mediul economic şi social din ţara noastră. ( vezi şi Negucioiu, A., Tranziţia raţională, Ed. Economică, Bucureşti, 1999, pag.120-123).

Concepte cheie: • ciclu economic; • trend; • variaţii sezoniere; • variaţii ciclice; • ciclicitate economică; • fază de expansiune; • supraacumularea de capital

• cicluri „seculare” • cicluri decenale • depresiune; • boom; • recesiune; • politica fiscală a statului; • politica monetară şi de credit.


• În ce constă, în esenţă, ciclicitatea economică? • Caracterizaţi principalele tipuri de fluctuaţii economice. • Precizaţi elementele definitorii ale fazelor ciclurilor „seculare”.

370

• Analizaţi comparativ ciclurile lungi şi ciclurile decenale. • Cauzele evoluţiei ciclice pe termen mediu constituie o problemă

teoretică deosebit de controversată. Prezentaţi câteva puncte de vedere privind factorii endogeni ai evoluţiei ciclice.

• Care sunt principalele instrumente/pârghii economico-financiare ce definesc politicile anticiclice. Argumentaţi interdependenţele dintre ele.

• Pe baza trăsăturilor mecanismului de funcţionare a economiei capitaliste, arătaţi dacă planificarea este sau nu compatibilă cu principiile economiei de piaţă.

Capitolul 17

Inflaţia

Planul temei:

17.1. Natura şi cauzele inflaţiei 17.2. Formele inflaţiei şi consecinţele sale

Caseta 17.1. Hiperinflţia 17.3. Măsuri antiinflaţioniste. Instrumente ale politicii monetare

Tabelul 17.1. Evoluţia indicelui preţurilor de consum Tabelul 17.2. Dinamica principalilor indicatori macroeconomici

Obiective:

• Înţelegerea interdependenţelor complexe dintre factorii cauzali ce explică evoluţia dezechilibrelor dintre cererea agregată şi oferta reală de bunuri economice;

• Formarea abilităţilor/deprinderilor necesare analizei şi interpretării unor date statistice referitoare la intensitatea inflaţiei şi a evoluţiei ecartului, cererea solvabilă nominală – oferta reală de mărfuri.

• Reliefarea semnificaţiilor şi limitelor curbei Phillips, pe baza analizei concrete a relaţiei inflaţie – şomaj pe termen scurt şi pe termen lung.

Inflaţia caracterizează procesul de expansiune anormală a masei

monetare în circulaţie, de creştere rapidă a preţurilor şi de reducere a valorii banilor. Ea se prezintă ca un fenomen macroeconomic şi constituie una dintre cele mai controversate probleme ale economiei contemporane.

17.1. Natura şi cauzele inflaţiei

371

Întrucât procesul inflaţionist se identifică în mare măsură cu deprecierea banilor, analiza naturii şi cauzelor inflaţiei este corelată cu formele de bani aflaţi în circulaţie. Astfel, inflaţia s-a manifestat la început sub forma devalorizării mascate a monedelor din metal preţios, prin punerea în circulaţie a unor monede cu valoare mai mică decât cea nominală: banii metalici falsificaţi, având greutăţi mai mici sau conţinuturi în aur mai reduse decât cele oficiale. O altă formă istorică de inflaţie este inflaţia banilor de hârtie convertibili în aur, când bancnotele puse în circulaţie ca reprezentant al aurului întreceau propria lor măsură: respectivele semne ale valorii (bancnotele) se discreditau în faţa posesorilor, iar preţurile creşteau ca urmare a scăderii puterii lor de cumpărare. Procesul separării definitive a banilor de aur a creat premisele unei noi forme de inflaţie. Aceasta este în fapt inflaţia care se extinde până în zilele noastre. În consecinţă, inflaţia contemporană constă în deprecierea banilor de hârtie şi a banilor de credit, care se exprimă în creşterea preţurilor şi în scăderea încrederii publicului în banii depreciaţi. În literatura de specialitate există diferite puncte de vedere cu privire la natura şi cauzele procesului inflaţionist. Astfel, economistul francez Jean-Marie Albertini consideră că nu orice creştere de preţuri înseamnă inflaţie. Creşterea inflaţionistă a preţurilor presupune ca preţurile să sporească mai rapid decât cele internaţionale, să se generalizeze şi să se prelungească fără perspective clare de încetinire, având efecte economice şi sociale patologice pentru ansamblul economiei naţionale32. Şi alţi economişti definesc inflaţia ca acea stare a monedei naţionale caracterizată prin creşterea continuă şi anormală a indicelui general al preţurilor, asociată cu o creştere excedentară a masei monetare în circulaţie faţă de cea garantată de starea reală a producţiei şi a comerţului. Aşadar, inflaţia contemporană constă, în principal, în procesul de depreciere a monedei naţionale, de scădere a valorii sau a puterii de cumpărare a banilor. Ea se manifestă ca o creştere generalizată şi de durată a preţurilor şi reflectă modificări structurale între circulaţia banilor depreciaţi şi fluxurile reale din economie. Rezultă că inflaţia este prezentă doar atunci când creşterea preţurilor este:

• generalizată, adică priveşte întreg ansamblul de bunuri, indiferent de importanţa lor;

• continuă, de durată, adică nu se limitează la o perioadă scurtă de timp (lună, trimestru, etc.) şi nu este generată de cauze conjuncturale.

Inflaţia nu trebuie confundată cu alţi termeni asemănători oarecum, precum deflaţia care exprimă un proces cumulativ de reducere a preţurilor pe

32 Jean-Marie Albertini, Les rouges de l’Economie nationale, Ed.Economie et humanisme,Paris,1988,p.334

372

ansamblul economiei. Este de menţionat de asemenea că dezinflaţia este definită ca un proces (perioadă) de încetinire a ritmului de creştere a preţurilor. Altfel spus, dezinflaţia reflectă reducerea ratei inflaţiei, proces compatibil cu creşterea preţurilor.

La baza declanşării şi perpetuării inflaţiei se pot afla numeroşi factori generali şi particulari, a căror analiză – în vederea promovării unor măsuri de politică antiinflaţionistă – trebuie realizată funcţie de condiţiile concrete de loc şi de timp. În cele ce urmează sunt prezentate cauzele generale ale inflaţiei care se află în strânsă legătură cu evoluţia unor importante variabile macroeconomice: creşterea economică, investiţiile, şomajul, comerţul exterior, ş.a.:

- Inflaţia prin monedă, explicată prin emisiunea excesivă de semne băneşti. O asemenea explicaţie a procesului inflaţionist este considerată ca unilaterală, având un caracter strict tehnico-monetar;

- Inflaţia prin cerere care are drept cauză reală excesul de cerere solvabilă. Ea este legată de acele aspecte şi corelaţii marfaro-monetare care generează şi consolidează un dezechilibru de durată între oferta şi cererea de bunuri pe piaţă. Aceasta deoarece, adaptarea cantitativă şi structurală a ofertei la un exces de cerere nu se poate realiza decât după o anumită perioadă de timp.

Prin creşterea preţurilor se asigură o corelare rapidă a forţelor pieţei întrucât are loc o reducere a puterii de cumpărare a banilor. O asemenea modalitate de adaptare poate însă întreţine şi, uneori, chiar amplifica excesul de cerere.

- Inflaţia prin costuri se explică prin faptul că orice creştere a costurilor de producţie duce la o creştere a preţurilor (formate din cost unitar şi profit unitar) întrucât întreprinzătorii urmăresc cel puţin menţinerea raportului dintre profit şi cost. Creşterea costurilor de producţie poate fi generată de evoluţia oricărui element al acestora: creşterea preţurilor materiilor prime, combustibililor şi energiei indigene sau importate (inflaţie importată), creşterea mai rapidă a salariilor comparativ cu evoluţia productivităţii muncii, sporirea cheltuielilor presupuse de protejarea mediului înconjurător ş.a.m.d..

- Inflaţia prin credit. Expansiunea creditului pentru producţie şi pentru consum poate amplifica în asemenea măsură circulaţia masei monetare încât determină apariţia unor dezechilibre între cantitatea totală de bani în circulaţie şi oferta globală de mărfuri.

- Inflaţia prin buget. În situaţia în care cheltuielile bugetului de stat sunt mai mari decât veniturie pentru acoperirea deficitului bugetar guvernul recurge la emisiuni suplimentare de bani, cu caracter inflaţionist.

Aceste cauze trebuie privite şi în legătură cu structurile socio-economice existente, în sensul că:

373

• monopolurile şi oligopolurile, prin rolul important sau chiar determinant în formarea şi evoluţia preţurilor, prezintă un factor potenţial inflaţionist;

• sindicatele întreţin starea de inflaţie deoarece prin acţiunile lor revendicative urmăresc şi de multe ori reuşesc să obţină importante creşteri salariale în anumite domenii sau pe ansamblul economiei naţionale, creşteri neînsoţite de evoluţii corespunzătoare ale productivităţii muncii;

• în vederea realizării intereselor lor, întreprinderile/societăţile transnaţionale (care au o pondere crescândă în cadrul diverselor economii naţionale) promovează strategii de producţie, comerciale şi financiare global-planetare prin care limitează suveranitatea naţională şi posibilităţile de cooperare şi înfăptuire a unor politici economice naţionale independente, inclusiv în ce priveşte prevenirea şi combaterea inflaţiei.

Toate cauzele care generează şi întreţin procesul inflaţionist au ca rezultat formarea unei mase monetare excedentare în circulaţie, dezechilibrând raportul dintre cererea nominală – artificial potenţată - şi oferta reală de bunuri economice pe piaţă.

17.2. Formele inflaţiei şi consecinţele sale

Inflaţia contemporană reprezintă un fenomen macroeconomic care prin consecinţele sale economice şi sociale afectează, direct sau indirect, întreaga societate. Aşa cum susţin numeroşi specialişti, efectele inflaţiei diferă în funcţie de amploarea fenomenului inflaţionist şi de sensurile dinamicii lui. Pentru măsurarea dimensiunilor inflaţiei şi a sensurilor dinamicii ei se folosesc mai mulţi indicatori: indicele general al preţurilor, dinamica preţurilor bunurilor de consum, indicele costului vieţii, evoluţia cursului de schimb al monedei naţionale, evoluţia masei monetare în circulaţie în raport cu dinamica indicatorilor creşterii economice (produsul naţional, venitul naţional), etc. Pe baza indicatorilor menţionaţi, îndeosebi a indicelui preţurilor, în literatura economică se fac următoarele delimitări privind formele inflaţiei în funcţie de amploarea acestui fenomen:

- inflaţie târâtoare, când indicele preţurilor înregistrează o creştere de până la 5%, evoluţia masei monetare în circulaţie fiind, de regulă, devansată de ritmurile creşterii economice. O astfel de evoluţie a masei monetare şi a preţurilor poate influenţa pozitiv activitatea economică prin impulsionarea investiţiilor;

- inflaţia persistentă (deschisă), când preţurile cunosc ritmuri de 5-10%, afectând în general cumpărătorii, mai ales pe cei cu venituri fixe;

374

- inflaţia galopantă, când preţurile înregistrează ritmuri de creştere mai mari de 10% (inflaţia cu două cifre), devansând semnificativ ritmurile de creştere a producţiei, salariilor şi a altor venituri. Se reduc economiile şi investiţiile, se înrăutăţeşte situaţia balanţei de plăţi externe, etc.;

- hiperinflaţia, când, în principiu banii ajung să nu mai fie acceptaţi în schimburile de mărfuri, iar procesul inflaţionist devine practic de necontrolat. Pentru a nu se ajunge la asemenea “catastrofă” monetară, statul intervine prin politicile sale fiscale, bugetare, de preţuri şi monetare.

Caseta 17.1. Hiperinflaţia Cu anul 1919, Germania intră într-o perioadă de violente

frământări politice şi sociale, ca urmare a înfrângerii militare. Situaţia economică şi financiară în care se găsea era atât de gravă, încât cu toate sforţările făcute pentru readucerea ordinei, nu era altă cale de urmat decât practicarea inflaţiunei monetare. Încercăm să dăm, pentru documentare33, următoarea scară progresivă a inflaţiei monetare germane, între 1918 şi 1923. Data totalul circulaţiunii în miliarde mărci Septembrie 1918 19 Septembrie 1919 37 Decembrie 1920 86 Decembrie 1921 142 Decembrie 1922 1396 August 1923 116402 15 Septembrie 1923 3.183.684 22 Septembrie 1923 8.627.729 29 Septembrie 1923 28.228.815 8 Octombrie 1923 46.933.001 15 Octombrie 1923 123.349.800 23 Octombrie 1923 524.330.600

33 André Fourgeaud- La dépréciation et l

’ arévalorisation du mark allemand et les enseignements de l

”experience

monetaire allemande, Paris, 1926, pag.6-8 .

375

30 Octombrie 1923 2.496.822.900 7 Noiembrie 1923 19.153.087.500 15 Noiembrie 1923 92.844.720.700 Cifrele de mai sus sunt extrem de instructive. Până în preajma anului 1923 inflaţiunea monetară sporea continuu, dar ea urmărea o progresivitate relativ lentă, deşi atinsese limite destul de ridicate. După începutul politicii de “rezistenţă pasivă” (ianuarie 1923), inflaţia creşte în proporţii fulgerătoare, nu numai de la lună la lună, dar chiar de la săptămână la săptămână, încât după iulie 1923 ea atinsese proporţii de adevărat dezastru monetar, provocând prăbuşirea completă a mărcii germane. În perioada septembrie 1918 – noiembrie 1923, masa monetară aflată în circulaţie creşte de circa 5 miliarde ori-n.n.. Ce valoare de schimb mai putea avea marca germană, în astfel de condiţii ? În primii ani de inflaţie, 1919-1922, cursul dolarului creşte în chipul următor: Anul cursul dolarului 1919 .…………………………………………………. 8 - 50 mărci 1920…………………………………………………...30 – 50 mărci 1921…………………………………………………...75 – 180 mărci 1922………………………………………………….200 – 7500 mărci 1923 iulie …………………………… 160.000 - 1.110.000 mărci “ septembrie…………………………… 9.700.000 - 160.000.000 “ “ octombrie………………......…… 242.000.000 - 75.000.000.000 “ “1 noiembrie ………………….....………… ………. 130.000.000.000 “ “ 14 noiembrie……………………......………… . 11.260.000.000.000 “ Oricât ar părea de paradoxal, totuşi se constată în această perioadă de extremă inflaţiune, o mare lipsă de semne monetare, tocmai din cauza extremii deprecieri a monedei. Într-adevăr, cu cât sporea circulaţiunea şi se accentua deprecierea mărcii, cu atât valoarea de întrebuinţare a monedei scădea. În acest timp pe piaţa germană circulau monede străine ca: dolari, livre sterline, franci, florini olandezi, etc., aduse pe piaţă din exportul de monede germane. În tranzacţiunile importante şi pe termen, nu se mai întrebuinţa decât aceste monete, pe când moneta germană, dacă mai merita acest nume, servea cel mult pentru nevoile banale de toate zilele. În ultimele săptămâni ale inflaţiei cine deţinea numai mărci, risca să moară de foame, căci nimeni nu le mai primea în plată şi toată lumea le evita şi căuta să le schimbe contra

376

bunuri concrete (Slăvescu, V., Curs de monetă, credit, schimb, Ed. Scrisul Românesc, Craiova, 1932, pag. 297-300).

Preţurile de vânzare cu ridicata au crescut, în Germania, în perioada ianuarie 1913 – noiembrie 1923, de 750 miliarde ori; rata inflaţiei ajunsese în anul 1923 la 332% pe lună (Lipsey, R., Chrystal, K.A., Economia pozitivă, Ed. Economică, Bucureşti, pag. 862).

Consecinţele inflaţiei depind, evident, de amploarea acestui fenomen, dar şi de starea evoluţiei economiei în ansamblu. Corelaţiile cantitative dintre procesul inflaţionist şi dinamica economiei (rezultatelor macroeconomice) sunt puse în evidenţă prin următorii termeni consacraţi: - creştere neinflaţionistă, când rata de creştere economică este mai înaltă

decât cea a inflaţiei (o astfel de corelaţie s-a manifestat în economiile naţionale ale ţărilor occidentale în deceniile 6 şi 7 ale secolului trecut);

- creştere inflaţionistă, când rata inflaţiei este mai mare decât ritmul mediu annual de creştere a rezultatelor macroeconomice; a fost caracteristică majorităţii ţărilor occidentale în deceniul al 8-lea;

- stagflaţie, evidenţiază acea situaţie din economia unei ţări care se caracterizează prin inflaţie persistentă şi prin lipsa de creştere notabilă a economiei sau prin aşa-numita “creştere zero”;

- slumpflaţie, care reflectă situaţia din economia unei ţări, caracterizată prin recesiune economică (declin economic), pe de o parte, şi inflaţie persistentă sau chiar galopantă, pe de altă parte.

Indiferent de dinamica economiei, specialiştii sunt unanimi în a aprecia că inflaţia persistentă, cu trend crescător de durată, care tinde să devină galopantă reprezintă un factor destabilizator al oricărei economii naţionale. O astfel de inflaţie descurajează investiţiile productive şi orientează resursele financiare spre acţiuni speculative curente, viciază corelaţiile dintre preţurile diferitelor bunuri economice, îngreunează sau chiar anulează posibilitatea efectuării unor calcule de eficienţă şi respectiv, a unor alegeri corecte din partea agenţilor economici, întrucât prin reţeaua de preţuri ei primesc semnale inadecvate.

17.3. Măsuri antiinflaţioniste. Instrumente ale politicii monetare.

Efectele procesului inflaţionist sunt recepţionate în primul rând de

agenţii economici aflaţi în situaţia de consumatori (cumpărători), pentru că ei trebuie să facă faţă cu veniturile lor, creşterilor succesive de preţuri determinate de fiecare val inflaţionist. De regulă, cei mai afectaţi de consecinţele inflaţiei sunt categoriile populaţiei cu venituri fixe, care

377

nu pot compensa sau limita pierderile provocate de creşterea în timp a preţurilor.

Sub incidenţa efectelor inflaţiei se află nu numai veniturile, ci şi economiile agenţilor economici, împrumuturile acordate de creditori, etc., astfel că odată cu deprecierea banilor averea lor formată din active lichide se diminuează în mod relativ. Se subînţelege că din acest proces de redistribuire a venitului şi a averii ca efect al inflaţiei, o parte a publicului poate obţine avantaje. Dar, în ansamblu, reacţia publicului este negativă, ostilitatea lui împotriva inflaţiei fiind determinată de incertitudinea generalizată pe care acesta o instaurează în viaţa economică şi socială a unei ţări. “Incertitudinea asupra preţurilor viitoare, pe care o generează inflaţia conduce la redistribuţii arbitrare de avere, la eforturi costisitoare pentru oameni de a se proteja împotriva pierderilor de venit şi avere – probabil, cea mai gravă dintre toate – la niveluri ridicate de resentimente, care, în cele din urmă, pot paraliza capacitatea societăţii de a menţine cooperarea printre membrii săi”34.

Din cele arătate rezultă că efectele inflaţiei sunt numeroase şi contradictorii, ele acţionează în sensuri diferite şi se răsfrâng asupra vieţii economice prin creşterea instabilităţii şi incertitudinii, iar asupra comportamentului agenţilor economici prin căutări febrile de a se sustrage efectelor negative ale inflaţiei sau cel puţin de a diminua pierderile provocate de ea. Toate acestea explică ostilitatea publicului împotriva inflaţiei, ca şi tăria presiunii asupra guvernului de a adopta măsuri antiinflaţioniste.

Dată fiind complexitatea fenomenului inflaţionist, a consecinţelor economice şi sociale pe care le generează, măsurile antiinflaţioniste sunt şi ele de o mare complexitate. Acestea pot fi grupate în două mari categorii:

- măsuri de protecţie a agenţilor economici împotriva creşterii preţurilor şi scăderii puterii de cumpărare a banilor;

- măsuri de limitare şi control al procesului inflaţionist. Din prima categorie de măsuri antiinflaţioniste fac parte indexarea veniturilor, acordarea de compensaţii de către stat sau întreprinderi pentru diferite categorii ale populaţiei, subvenţionarea unor produse de bază etc.. Indexarea reprezintă creşterea procentuală sau în sume absolute a veniturilor agenţilor economici, îndeosebi a salarilor, pensiilor şi altor venituri fixe, astfel încât să acopere parţial sau total creşterea preţurilor generate de inflaţie. Indexarea în raport cu rata inflaţiei se poate aplica şi dobânzilor plătite pentru economiile păstrate de public la instituţiile financiar – bancare, precum şi dobânzilor

34 Paul Heyne, op. cit., p.320

378

percepute de aceste instituţii pentru creditele acordate agenţilor economici. În cea de a doua categorie se înscriu măsurile menite să ducă la refacerea echilibrului economic şi monetar deteriorat de inflaţie. Astfel, printre măsurile adoptate de guvern în vederea limitării şi controlului inflaţiei pot fi menţionate: reducerea cheltuielilor bugetare, echilibrarea balanţei de plăţi externe, majorarea taxelor şi impozitelor, limitarea creditului de consum, îngheţarea preţurilor şi salariilor etc.. Aceste măsuri (de politică fiscală, bugetară, de preţuri etc.) sunt corelate cu cele adoptate de Banca Centrală prin folosirea unor instrumente specifice politicii monetare. Politica monetară – una dintre cele mai vechi politici economice – reprezintă acţiunea exercitată de autoritatea bancară (Banca Centrală) asupra masei monetare în circulaţie şi asupra activelor bancare în vederea orientării economice pe termen scurt sau mediu. Prin ansamblul de reglementări pe care autoritatea bancară centrală le impune celorlalte bănci, politica monetară este subordonată înfăptuirii unor obiective economice generale, cum sunt : expansiunea economică, stabilitatea preţurilor, ocuparea forţei de muncă, deschiderea economiei naţionale spre exterior etc.. Rolul politicii monetare constă, pe plan intern, în reglarea cantităţii de bani în circulaţie, a cererii şi a ofertei pe piaţa monetară, iar pe plan extern, în asigurarea echilibrului balanţei de plăţi. Prin folosirea unor instrumente specifice, Banca Centrală urmăreşte ca volumul masei monetare în circulaţie să concure la desfăşurarea normală a circuitului economic, să preîntâmpine apariţia sau accentuarea unor tendinţe inflaţioniste în economie. Instrumentele politicii monetare, utilizate, de regulă, în ţările cu economie de piaţă sunt următoarele: manevrarea taxei rescontului, cumpărările şi vânzările de titluri pe piaţa deschisă (open market) şi variaţiile cotelor rezervelor obligatorii. Manevrarea taxei rescontului de către Banca Centrală joacă un rol important în reglarea masei monetare în circulaţie. În funcţie de nivelul şi sensul creditului şi costul lui, având loc încurajarea creditului şi invers. Ratele dobânzilor acordate sau încasate de băncile comerciale urmează de regulă evoluţia ratei oficiale, ceea ce înseamnă că prin tehnica indirectă a rescontării titlurilor de credit, instituţia centrală de emisiune influenţează politica de credit în ansamblul ei. Achiziţionarea şi vinderea titlurilor pe piaţa deschisă reprezintă un instrument de politică monetară folosit mai ales în SUA. În mod curent Banca Centrală (Sistemul Federal de Rezerve) deţine un portofoliu de hârtii de valoare publice (creanţe asupra trezoreriei) şi private (creanţe asupra economiei) cu care poate interveni în reglarea masei monetare

379

prin aşa-numitele operaţiuni pe piaţa liberă. Astfel, întrucât pe piaţa monetară poate să rezulte un excedent sau deficit global de lichidităţi, Sistemul Federal de Rezerve intervine fie pentru a “reteza” acest excedent, fie pentru a completa insuficienţa constatată. În primul caz, Sistemul Federal de Rezerve cedează (vinde) pe piaţa monetară o parte din titlurile de valoare pe care le deţine în portofoliul său de active. În cel de-al doilea caz, când Sistemul Federal de Rezerve constată o insuficienţă de lichidităţi pe piaţa monetară, acesta hotărăşte achiziţionarea de noi active (hârtii de valoare publice sau private deţinute de băncile comerciale), sporind astfel rezervele băncilor comerciale cu suma activelor respective. La rândul său, suplimentarea soldurilor de rezerve ale băncilor comerciale dă posibilitatea acestora să-şi sporească propriile credite şi respectiv masa monetară în circulaţie. În concluzie, prin operaţiile de cumpărare şi vânzare a titlurilor de valoare pe piaţa liberă, Sistemul Federal de Rezerve creează şi distruge rezervele în sistemul bancar în acelaşi mod cum băncile comerciale creează şi distrug bani prin extinderea sau restrângerea creditelor. În acest mod are loc o reglare a lichidităţilor bancare în funcţie de nevoile economiei, politica de “open market” având ca scop evitarea unor variaţii foarte mari şi dezordonate în evoluţia masei monetare în circulaţie. Practica cotelor obligatorii de rezervă reprezintă un instrument de politică monetară care s-a generalizat în aproape toate ţările cu economie de piaţă. Acest instrument de politică îşi dovedeşte utilitatea mai ales în ţările unde predomină banii de cont (moneda scripturală), permiţând sistemului bancar să controleze volumul şi structura masei monetare în circulaţie. Variaţia cotelor de rezervă obligatorii constituie un instrument de politică monetară care acţionează foarte rapid asupra masei monetare, întrucât afectează imediat multiplicatorul creditului (banilor de cont). Astfel, dacă la o rată a rezervelor obligatorii de 10% băncile comerciale au dus expansiunea banilor de cont până la multiplicarea lor de zece ori, o măsură de credit mai restânsă prin decizia Băncii Centrale de a spori rezervele obligatorii la 20% va obliga băncile centrale să reducă la jumătate creditele acordate; creditele pot fi acum numai de cinci ori mai mari în raport cu rezervele obligatorii, faţă de zece ori mai mari cât erau înainte. În ţara noastră, în prezent, tehnica rescontului şi operaţiunile pe piaţa liberă nu reprezintă instrumente curente de politică monetară, întrucât nu există o piaţă monetară consolidată, o circulaţie largă a titlurilor de credit şi nici a titlurilor de valoare pe termen lung (acţiuni,

380

obligaţiuni). Banca Naţională a folosit cu precădere instrumente cum sunt: plafoane de credit, rate de refinanţare bancară etc.. Plafoanele de credit constau în acea tehnică bancară prin care se stabilesc plafoanele maxime de credit pentru fiecare bancă comercială în parte de către Banca Naţională. Astfel, limita maximă a expansiunii masei monetare este fixată dinainte de Banca Naţională. În prezent, aceasta a renunţat la plafoanele de credit, fiind considerate prea rigide pentru economia de piaţă. Rata de refinanţare bancară, prin care Banca Naţională furnizează lichidităţi societăţilor bancare solicitante, în conformitate cu obiectivele sale de politică monetară şi de credit. Refinanţarea băncilor comerciale este o operaţiune pe termen scurt (maxim 90 zile). Formele de refinanţare oferite de Banca Naţională a României societăţilor bancare sunt liniile de credit şi creditul de licitaţii. Liniile de credit constituie o formă de refinanţare prin care băncilor comerciale le este permis să preleveze sume de bani dintr-un cont deschis la Banca Naţională până la un anumit nivel şi în cadrul unui interval de timp prestabilit. Rata dobânzii pentru linia de credit se stabileşte de către conducerea Băncii Naţionale. O ridicare a ratei de refinanţare face creditul mai scump şi are ca efect diminuarea masei monetare şi invers.

Creditul de licitaţie se caracterizează prin aceea că rata dobânzii se stabileşte în şedinţele de licitaţie în funcţie de raportul dintre cerere şi ofertă. Băncile comerciale licitează pentru resursele disponibilizate de Banca Naţională care au oferit rata cea mai înaltă a dobânzii obţinând creditul oferit.

Guvernul României, printr-o serie de estimări cuprinse în PND 2002-2005, oferă o imagine optimistă cu privire la evoluţia productivităţii muncii, a ratei inflaţiei şi ratei şomajului.

Tabelul 17.1. Evoluţia indicelui preţurilor de consum (%)

2001 2002 2003 2004 2005 Indicele preţurilor de consum

- dec.faţă de dec.anterior 129,0 122,0 115,0 109,0 107,0 - medie an/medie an anterior

133,8

126,0

117,0

111,0 108,0

Deflatorul PIB 132,2 124,7 116,6 110,8 107,8 Sursa: PEP, 2001.

381

Creşterea productivităţii muncii, asociată cu o îmbunătăţire a mediului de afaceri şi modernizarea tehnologică, vor duce şi la anumite creşteri relative ale câştigului salarial real. Aceste evoluţii trebuie private în strânsă legătură cu dinamica altor indicatori macroeconomici:

Tabelul 17.2. Dinamica principalilor indicatori macroeconomici în

perioada 2000-2004 (modificări procentuale faţă de anul precedent)

Indicatori 2000 2001

2002 2003 2004 Ritm mediu/an

2001-2004 %

1.Produs intern brut

1,6 4,1 5,4 5,8 6,3 5,4

2.Cerere internă 4,2 3,7 4,9 5,0 5,6 4,8 3.Formarea brută a capitalului fix

5,5

9,6

10,0

10,0

11,0

10,2

4.Rata inflaţiei(ritm anual)

45,7

25,0

22,0

15,0

10,1

5.Rata şomajului (sfârşit de an, în %)

10,5

8,5

8,0

7,5

7,0

6.Export de bunuri şi servicii

23,9

5,6

6,6

7,5

7,7

6,9

7.Import de bunuri şi servicii

29,1

4,5

5,3

5,3

5,7

5,2

Sursa: Guvernul României – Programul de guvernare în perioada 2001-2004 Realizarae unor asemenea evoluţii necesită înfăptuirea unui plan operaţional de măsuri ale căror coordonate vizează în principal:

• Asigurarea creşterii economice pe baza sporirii ratei investiţiilor prin participarea semnificativă a capitalului naţional şi prin atragerea resurselor externe, mai ales sub forma investiţiilor directe;

• realizarea unei macrostabilizări consolidate prin asigurarea unor progrese semnificative în cadrul reformei structurale şi în domeniul disciplinei financiare, accelerarea procesului de privatizare în condiţii de eficienţă şi transparenţă, sprijinindu-se întreprinderile mici şi mijlocii, gestionarea corespunzătoare a datoriei publice şi a deficitului contului curent, astfel încât să se

382

asigure reducerea treptată a inflaţiei, care la nivelul anului 2004 să poată fi exprimată printr-o cifră;

• promovarea unor politici coerente, compatibile cu mecanismele U.E., vizînd ajustarea structurală a economiei, dezvoltarea şi modernizarea infrastructurii, revitalizarea şi retehnologizarea industriilor cu potenţial competitiv, construirea unei agriculturi întemeiate pe exploataţii de dimensiuni optime, sprijinirea activităţilor bazate pe tehnologia informaţiei şi crearea unui mediu prielnic pentru extinderea şi dezvoltarea turismului, diversificarea serviciilor financiare, a sectorului terţiar în general;

• Crearea unui mediu de afaceri prielnic, bazat pe un cadru legal coerent şi stabil care să asigure dezvoltarea competiţiei de piaţă, reducerea costurilor de tranzacţie şi diminuarea poverii fiscale, promovarea unor măsuri specifice de stimulare a întreprinderilor mici şi mijlocii, definirea clară a drepturilor de proprietate şi asigurarea unor structuri administrative moderne.

Concepte cheie:

• Inflaţie; • Ecart inflaţionist; • Inflaţie prin cerere; • Inflaţie prin costuri; • Spirala inflaţionistă; • Indicele preţului de

consum; • Rata inflaţiei; • Hiperinflaţia;

• Creşterea economică neinflaţioistă;

• Creştere economică inflaţionistă;

• Stagflaţie; • Slumpflaţie; • Costurile sociale ale

inflaţiei; • Măsuri antiinflaţioniste; • Efectele inflaţiei.


• Definiţi inflaţia şi arătaţi care sunt principalele tipuri de creştere economică în funcţie de intensitatea inflaţiei.

• Enumeraţi acuzele inflaţiei şi arătaţi în ce constă inflaţia prin costuri. • Care sunt principalele consecinţe ale inflaţiei? • Curba Phillips şi semnificaţiile ei. • Cum se determină nivelul şi evoluţia inflaţiei?

Capitolul 18

382

Ocuparea şi şomajul

Planul temei:

18.1. Ocuparea forţei de muncă Caseta 18.1. Nivelul şomajului natural

18.2. Şomajul: concept, forme, caracterizare Figura 18.1. Curba Phillips

18.3. Formarea şi evoluţia şomajului. Relaţia şomaj-inflaţie; curba Phillips

Caseta 18.2. Şomajul şi ciclul economico-politic 18.4. Restructurarea economiei şi evoluţia structurilor ocupării

Tabelul 18.1. Capacităţile de producţie industriale şi utilizarea lor Tabelul 18.2. Ponderea populaţiei ocupate pe macrosectoare

Obiective:

• Analiza aspectelor metodologice ale influenţelor conjugate exercitate de o serie de procese demo-economice, tehnico-ştiinţifice şi social-politice asupra evoluţiei şomajului.

• Reliefarea efectelor social-economice ale şomajului. • Prezentarea şi argumentarea sensului şi consecinţelor diverselor

politicii privind ameliorarea ocupării şi reducerea şomajului. • Înţelegerea mecanismelor de formare ale ofertei şi cererii de muncă. • Studierea rolului pieţei muncii în cadrul economiei de piaţă.

Cercetările economiştilor privind ocuparea şi şomajul – două concepte complementare opuse – au luat o amploare tot mai mare odată cu intensificarea abordărilor de teorie macroeconomică. Ele au loc în cadrul unor procese dinamice şi se desfăşoară sub acţiunea unui complex de factori generaţi de condiţii deferite pe etape istorice şi pe ţări.

18.1. Ocuparea forţei de muncă

Participarea populaţiei apte de muncă la realizarea activităţilor din economie constituie ocuparea forţei de muncă. Conţinutul său îl reprezintă folosirea resurselor de muncă prin angajarea ca salariaţi sau prin desfăşurarea de activităţi pe cont propriu, în exploatări de tip familial sau ca auxiliari familiali. Toţi cei care prestează efectiv o muncă reprezintă populaţia efectiv activă sau ocupată şi exprimă, în fapt, nivelul absolut al ocupării.

Asigurarea unui nivel cât mai ridicat al ocupării forţei de muncă constituie un deziderat pentru orice economie naţională, un factor

383

important al creşterii economice; pe această cale se evită irosirea resurselor de muncă şi se asigură populaţiei venituri mai mari. Legătura dintre producţie sau venit (Y), pe de o parte, şi cantitatea de forţă de muncă (L) şi productivitatea muncii (w), pe de altă parte se exprimă, după cum s-a arătat, printr-o funcţie de producţie:

Y=f(L,w) Rezultă că la un nivel dat al productivităţii muncii, volumul venitului este funcţie de volumul muncii prestate, de numărul celor ocupaţi. Folosirea întregului potenţial de muncă al economiei reprezintă astfel un factor al creşterii economice (produsul şi venitul naţional), iar creşterea productivităţii muncii suplimentează aceste posibilităţi de creştere economică. De aceea, ocuparea de echilibru reprezintă acel nivel al ocupării resurselor de muncă, care, pentru un volum de activitate dat (produs sau venit naţional), este compatibil cu nivelul productivităţii muncii. Pentru caracterizarea ocupării resurselor de muncă se utilizează o serie de indicatori statistico-economici, cum sunt: rata de activitate, nivelul relativ al ocupării, etc.. Rata de activitate (r) reprezintă raportul dintre populaţia activă (PA) şi populaţia totală (PT):

T

AA

P

Pr =

Ea reflectă ponderea populaţiei active în totalul populaţiei şi depinde de evoluţia demografică anterioară (structura pe grupe de vârstă şi pe sexe a populaţiei), statutul social al femeii, regimul juridic al ocupării (limitele de vârstă active), gradul de normalitate sau rata de infirmitate etc.. O rată de activitate mai ridicată caracterizează o situaţie favorabilă a procesului ocupării forţei de muncă, factor al creşterii economice. Gradul de ocupare sau rata ocupării (ro) se determină ca raport între populaţia ocupată (Po) şi populaţia totală (PT):

T

oo

P

Pr =

Ponderea populaţie ocupate în totalul populaţiei depinde de capacitatea economiei de a crea locuri de muncă de motivaţia participării la muncă şi de toţi ceilalţi factori care determină evoluţia raportului dintre cererea şi oferta de muncă. Se subînţelege că mărimea şomajului este cea care corectează în permanenţă relaţia dintre rata de activitate şi gradul de ocupare a forţei de muncă. Un concept utilizat în literatura economică, îndeosebi în perioada care a urmat crizei economice mondiale din 1929-1932, este cel de ocupare deplină, („full emplyment”, „plein emploi”). El semnifică acea situaţie a economiei caracterizată prin utilizarea completă a factorilor de

384

producţie, în primul rând a forţei de muncă. Ocuparea deplină a forţei de muncă poate fi caracterizată prin raportul:

1activa populatia

ocupata populatia=

În practică un asemenea nivel al ocupării nu este posibil, datorită mobilităţii forţei de muncă (aşa-numitul şomaj fricţional). Astfel, economistul englez Lord Beveridge (considerat părintele protecţiei sociale în Anglia), arată că ocuparea deplină „nu înseamnă că în mod automat şomajul este exclus, nu înseamnă că fiecare bărbat şi femeie în vârstă aptă de muncă şi capabil să muncească este ocupat productiv, în fiecare zi a vieţii sale de muncă”35. După el, ocuparea deplină este asigurată dacă numai până la 3% din populaţia activă este în şomaj. Pe baza acestei premise, nivelul ocupării se poate determina după formula:

( ) 0,03 dacă 97,01 ==− ααA

O

P

P

În consecinţă, o economie se află în situaţia de subocupare dacă „α ” este mai mare de 3% şi în situaţia se supraocupare dacă „α ” tinde la zero. J.M. Keynes consideră că ocuparea deplină este „o situaţie în care volumul global al ocupării rămâne inelastic la creşterea cererii efective pentru producţia căreia îi corespunde”. El face o critică a teoriei clasice potrivit căreia „oferta îşi creează propria cerere”, elaborându-şi propria teorie cu privire la ocuparea mâinii de lucru. Sintetizată, această teorie constă în următoarele:

� În economia de piaţă, procesul utilizării forţei de muncă nu numai că este mijlocit de piaţă, dar se intersectează şi cu interesele întreprinzătorilor.

Ca urmare, „atunci când starea tehnicii, a resurselor şi a costului factorial pe o unitate de ocupare a mâinii de lucru este dată, volumul ocupării depinde – atât în fiecare întreprindere şi ramură cât şi pe ansamblu – de volumul de încasări pe care întreprinzătorii contează să-l obţină de pe urma volumului ocupării la care ei scontează că va fi maximizată diferenţa cu care depăşesc costul factorial”36;

� Volumul mâinii de lucru pe care întreprinzătorii decid să-l folosească depinde de cererea efectivă (D) care este egală cu suma cheltuielilor scontate pentru consum ale colectivităţii şi cele consacrate investiţiilor noi. „Mărimea lui D la punctul de pe curba cererii globale unde ea intersectează curba ofertei globale o vom denumi cerere efectivă”, acesta fiind punctul la care profiturile scontate de întreprinzători vor fi maximizate;

35 L.Beveridge, Full Emplyment in Free Society, Editia a III-a, London, 1954, p.18 36 J.M.Keynes, Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a dobânzii şi a banilor, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică, 1970, p.61

385

� Ca urmare, volumul ocupării în starea de echilibru depinde, pe de o parte, de funcţia ofertei globale, iar pe de altă parte de înclinaţia spre consum şi de volumul investiţiilor. „Aceasta este – subliniază Keynes – esenţa teoriei generale a folosirii mâinii de lucru”.

Sub influenţa „Teoriei generale” a lui Keynes, o serie de economişti (reprezentanţi ai neokeynesismului) au considerat ocuparea deplină nu numai un factor principal al creşterii economice, dar şi „cea mai importantă problemă”. Alţi economişti consideră ocuparea deplină ca o stare ideală fără şanse de realizare în economia actuală, iar adepţii neoliberalismului contemporan (mai ales monetariştii) consideră ocuparea deplină ca o sursă a inflaţiei, preconizând renunţarea la conceptul ocupării depline şi la politicile bazate pe el. pe această bază şi ţinând seama de evoluţii mai recente, unii autori au ridicat valoarea lui „α ” (procentul şomajului admisibil sau rata naturală a şomajului) la circa 5-6%.

CASETA 18.1. Nivelul şomajului natural

Una din problemele critice ale politicii economice este stabilirea punctului în care economia se află în condiţii de ocupare totală – corespunde acesta unui şomaj de 5%, 4% sau 6%. Dacă rata şomajului este de 6%, politicienii şi economiştii trebuie oare să ia măsuri de amplificare a cererii pentru a reduce rata şomajulu? Această întrebare răsare mereu în perioadele de redresare, atunci când şomajul scade, iar răspunsul nu este niciodată satisfăcător. Unii susţin că reducerea şomajului sub 5% nu implică nici un fel de risc. În cel mai rău caz s-ar putea provoca o creştere a inflaţiei, dar nu neapărat. Alţii încep să se îngrijoreze imediat ce şomajul scade sub 7%, avertizând că accelerarea puternică a inflaţiei este inevitabilă ca urmare a supraîncălzirii economiei. La începutul lui1986 şomajul a scăzut sub 7% şi de atunci se tot dezbate problema punctului de ocupare totală. Un răspuns unic nu există. O soluţie pragmatică propune stabilirea unei cote de nivel. Această abordare este întrucâtva arbitrară; în majoritatea cazurilor, . . . se utilizează drept cotă de referinţă anii ’60.

Rata şomajului în condiţii de ocupare totală, rata naturală şi rata structurală a şomajului reprezintă acelaşi lucru. Estimarea ratei naturale a şomajului se face de obicei pornind de la o perioadă în care piaţa muncii este considerată a fi în echilibru, şi în care rata totală şi ratele parţiale ale şomajului se află la valorile lor naturale. . .

Până nu demult existau estimări oficiale cu privire la această problemă. În 1960 rata şomajului în condiţii de ocupare totală era de 4%. La începutul anilor '70, ea crescuse la 4,9%. Extrapolând pentru deceniile 9 şi 10, cei 4% din anii ’60 corespund unor valori situate între 5 şi 6 procente.

386

Factorii ce influenţează rata naturală a şomajului, pot fi priviţi în termeni de durată şi frecvenţă a şomajului. Durata şomajului (media de timp pentru

care o persoană se află în şomaj) depinde, pe lângă unii factori ciclici, şi de următoarele caracteristici structurale ale pieţei muncii:

- organizarea pieţei muncii, inclusiv prezenţa sau absenţa unor agenţii de plasare a forţei de muncă, serviciu de intermediere pentru angajarea tinerilor etc.;

- structura demografică a forţei de muncă;

- abilitatea şi dorinţa şomerilor de a continua să caute o nouă slujbă;

- disponibilitatea ajutoarelor de şomaj.

Frecvenţa şomajului arată de câte ori în medie, într-o anumită perioadă, muncitorii au devenit şomeri. Această frecvenţă este determinată în principal de doi factori. Primul factor este variaţia cererii de muncă din partea diverselor firme din cadrul economiei. Al doilea factor de influenţă este rata noilor intrări pe piaţa muncii.

Cei patru factori de influenţă asupra duratei şi cei doi factori ce inflenţează frecvenţa constituie elemente determinante de bază ale ratei naturale a şomajului.

Aceşti factori nu sunt daţi odată pentru totdeauna. Aşa cum spunea Edmund Phelps, rata naturală a şomajului nu este o „constantă intertemporală, ceva ca viteza luminii, independentă de orice s-ar afla sub soare”37.(Dornbusch, R., Fischer, S., Macroeconomia, Sedona, Timişioara, 1997, pag. 425-427).

18.2. Şomajul: concept, forme, caracterizare

Subocuparea forţei de muncă este legată în mod hotărâtor de existenţa şi amploarea şomajului. El este un fenomen ce caracterizează piaţa muncii, afectând în proporţii diferite populaţia activă disponibilă în toate ţările cu economie de piaţă. Şomajul constă, deci, în neocuparea unei părţi din populaţia activă datorită

neconcordanţelor cantitative, structurale şi calitative dintre oferta şi cererea de muncă determinând reducerea cererii globale de bunuri, iar prin aceasta afectează într-o anumită măsură şi celelalte categorii de venit. Şomajul reprezintă o problemă deosebit de complexă, prin implicaţiile sale influenţând toate structurile (economice, sociale, politice, morale, etc.) ale societăţii.

37 E. Phelps, Economic Policy and Unemployment in the Sixties, în Public Interest din iarna lui 1974

387

Deşi fenomenul şomajului a însoţit evoluţia ciclică (fazele descendente ale ciclului economic) timp de secole, definirea acestui fenomen a fost şi rămâne o problemă controversată în literatura economică.

Frecvent se consideră că şomajul reprezintă inactivitatea totală sau parţială a unor persoane apte pentru muncă, privarea acestora de muncă. Se consideră, astfel, şomeri toţi cei care caută un loc de muncă, care au înregistrat cereri de angajare la oficiile de plasare şi care nu au fost satisfăcute până la sfârşitul lunii din lipsă de locuri de muncă.

În această situaţie şomajul apare ca rezultat exclusiv al cererii de muncă, lăsând în afară cealaltă latură a pieţei muncii şi anume oferta de muncă. Paul Heyne referindu-se la modul cum Biroul de Statistică a Muncii din SUA determină şi publică datele oficiale asupra şomajului, arată că statutul denumit “şomer” este “rezultatul alegerilor făcute de oameni, respectiv: a) decizia de a căuta activ o angajare şi b) decizia de a nu accepta şansele de angajare oferite. Ambele sunt în mod clar alegeri făcute de oameni” şi ca urmare “nivelul şomajului depinde atât de oferta cât şi de cererea de forţă de muncă”38.

Cea mai cunoscută şi larg utilizată este definiţia dată de Biroul Internaţional al Muncii, organizaţie din sistemul ONU care elaborează studii şi analize pe profil, pe baza statisticilor furnizate de ţările membre. Potrivit acestei definiţii, este şomer orice persoană care are mai mult de 15 ani şi îndeplineşte concomitent următoarele condiţii:

• este apt de muncă; • nu are loc de muncă; • este disponibil pentru o muncă salariată; • caută loc de muncă. Cu toate că aplicarea acestor criterii aduce mai multă claritate în definirea

şomajului, frontiera dintre ocupare şi şomaj nu este exact determinată. Se consideră că între aceste sfere există o zonă labilă, a cărei mărime variază în funcţie de metodologia de determinare a şomajului într-o ţară sau alta. În ţara noastră legea privind ajutorul de şomaj şi a reintegrării profesionale a şomerilor (Legea nr.1/1991, republicată în urma modificărilor aduse prin Legea nr. 86/1992), se precizează că sunt consideraţi şomeri persoanele apte de muncă, înscrise la oficiile de muncă, ce nu pot fi încadrate din lipsă de locuri disponibile corespunzătoare pregătirii lor. Pe un alt plan se consideră că în analiza şomajului trebuie să se facă distincţie între şomajul voluntar şi şomajul involuntar, evidenţiindu-se faptul că numai şomajul involuntar trebuie luat în considerare în judecarea situaţiei economice a ţării. Şomajul voluntar este determinat de refuzul unor persoane de a-şi oferi serviciile de muncă datorită mărimii salariului pe care-l consideră sub 38 Paul Heyne, Modelul economic de gândire, Bucureşti, Ed. Didactică şi Pedagogică, 1991, p.327

388

nivelul minim acceptabil, a condiţiilor de muncă apreciate ca nefavorabile, etc.. În general se consideră că şomajul voluntar are la origine rigiditatea salariilor privind ajustarea lor spre nivelul salariului de echilibru, astfel încât cererea şi oferta pe piaţa muncii să se echilibreze. Or, salariile precticate sunt în general mai mari decât salariul de echilibru, iar ajustarea lor spre nivelul de echilibru nu poate avea loc datorită acţiunii salariaţilor şi sindicatelor. În consecinţă, exigenţele pieţei nu sunt respectate, iar o parte din oferta de muncă rămâne nesatisfăcută, ceea ce are ca rezultat şomajul voluntar. J. M. Keynes arăta că rigiditatea salariilor nu poate explica şomajul în ansamblul său, iar cea mai mare parte a acestui fenomen nu poate fi considerat ca şomaj voluntar, ci involuntar. Şomajul involuntar se datoreşte altor cauze care ţin în principal de piaţa produselor. El există datorită neconcordanţei dintre cererea globală şi oferta globală, care pe piaţa muncii se traduce printr-un excedent al ofertei forţei de muncă. Şomajul involuntar este reprezentat, deci, de toţi acei care doresc să-şi ofere serviciile de muncă dar nu găsesc de lucru şi care pot fi angajaţi, parţial sau total, numai în anumite momente ale dezvoltării economiei.

În funcţie de cauzele directe care îl generează se disting următoarele genuri sau forme de şomaj:

� şomajul ciclic sau conjunctural, care apare în perioadele de recesiune economică sau datorită altor crize specifice unei conjuncturi;

� şomajul structural, datorat schimbărilor care au loc în cadrul structurilor (de ramură, teritorială, socială) economiei, mai ales sub incidenţa revoluţiei tehnico-ştiinţifice, crizei energetice, etc.;

� şomajul tehnologic, format pe baza schimbărilor ce au loc prin înlocuirea unor tehnologii vechi cu altele noi, prin centralizarea unor capitaluri şi reorganizarea unor întreprinderi, procese însoţite de restrângerea locurilor de muncă;

� şomajul sezonier cauzat de întreruperi ale activităţilor puternic dependente de factori naturali, cum sunt cele din agricultură, construcţii etc.;

� şomajul fricţional (intermitent) care corespunde perioadei necesare trecerii de la un loc de muncă la altul sau pentru căutarea primului loc de muncă. Unii autori consideră că şomajul fricţional are un caracter permanent, mai ales în economiile dinamice şi caracterizate printr-o mare mobilitate (industrială, geografică, ocupaţională) a forţei de muncă. Deci, spre deosebire de celelalte forme de şomaj, cel fricţional nu se poate restrânge sub un anumit nivel, acesta determinând, potrivit unor opinii, însăşi rata naturală a şomajului.

389

Caracterizarea şomajului, ca fenomen în condiţiile de loc şi de timp, se poate face sub următoarele aspecte:

• nivelul şomajului, exprimat atât absolut, ca număr, cât şi relativ, ca rată a şomajului calculată ca raport între numărul şomerilor şi populaţia activă disponibilă;

• durata şomajului, definită ca timp scurs din momentul pierderii locului de muncă până la reluarea activităţii. Nu există o durată legiferată a şomajului, însă, în majoritatea ţărilor există reglementări privind durata pentru care se plăteşte indemnizaţia de şomaj (în general, cu tendinţă de creştere);

• intensitatea şomajului este o altă caracteristică a acestuia, în funcţie de care se poate distinge: şomajul parţial, care presupune restrângerea activităţii depuse de salariat, cu diminuarea corespunzătoare a remunerării, şi şomajul total, care înseamnă încetarea totală a activităţii şi pierderea locului de muncă;

• structura şomajului se referă la clasificarea lui după diferite criterii: nivel de calificare, ramurile de activitate din care provin şomerii, categoria socio-profesională căreia îi aparţin, categoria de vârstă, sex, rasă, etc.. În ultimul timp se acordă o mai mare atenţie studierii structurii şomajului pe sexe şi categorii de vârstă, întrucât se constată că femeile, tinerii (până la 25 ani) şi vârstnicii (peste 50 de ani) sunt categoriile populaţiei cele mai afectate de şomaj.

Şomajul a devenit o permanenţă în economia de piaţă contemporană, deşi el diferă ca nivel şi sensuri de evoluţie pe ţări şi perioade. Caracterizarea şomajului se face în strânsă legătură cu ocuparea forţei de muncă – cele două procese complementare şi opuse care relevă relaţia dintre populaţie şi evoluţia activităţii economice. După cum s-a arătat mai înainte, ocuparea deplină presupune un anumit nivel al şomajului a cărui diminuare poate fi realizată numai prin investiţii pe seama economiilor forţate (inflaţiei), ceea ce conduce la creşterea preţurilor. Rata naturală a şomajului corespunde, deci, unei rate stabile sau inerţiale a inflaţiei.

În raport de aceasta se vorbeşte despre starea de subocupare - când rata efectivă a şomajului este mai mare decât cea naturală, şi respectiv, starea de supraocupare – când rata efectivă a şomajului este mai mică decât cea naturală. Consecinţele economice şi sociale vor fi şi ele diferite. Astfel, în primul caz, al subocupării, se iroseşte o parte a resurselor de muncă, apar probleme sociale, etc., iar în cel al supraocupării, forţa de muncă devine rară şi scumpă, salariile cresc mai repede decât productivitatea muncii, inflaţia fiind accentuată.

Nivelurile care caracterizează aceste concepte nu au o accepţiune generală, ele fiind diferenţiate în funcţie de condiţiile de loc şi de timp. Astfel, în anii ’30, când Lord Beveridge aprecia ca normală rata şomajului de 3%,

390

Marea Britanie se confrunta cu un şomaj mare şi permanent. Un asemenea nivel ar fi părut mare în primele decenii ale perioadei postbelice în unele ţări din Europa Occidentală (Germania, Franţa, etc.) când numărul locurilor de muncă depăşea oferta internă de forţă de muncă, recurgându-se într-o anumită măsură la forţa de muncă imigrantă. În ceea ce priveşte SUA, se apreciază că rata normală a şomajului este de circa 5-6%, faţă de 1-3% în primele decenii postbelice.

18.3. Formarea şi evoluţia şomajului. Relaţia şomaj – inflaţie; curba Phillips

Formarea şomajului reprezintă un proces complex, condiţionat de

numeroşi factori. În general, el cuprinde două laturi: pierderea locurilor de muncă de către o parte a populaţiei ocupate; creşterea ofertei de muncă prin apariţia unor noi contingente pe piaţa muncii în condiţiile în care cererea de muncă nu se adaptează operativ la această ofertă.

Între factorii care conduc la formarea şi creşterea dimensiunilor şomajului trebuie menţionat, în primul rând insuficienţa creşterii economice şi chiar restrângerea activităţii economice în diferite faze ale ciclului economic. Nivelul şi evoluţia şomajului se află, astfel, în legătură directă cu fazele ciclului economic, dimensiunile cele mai ridicate ale acestui fenomen întâlnindu-se în fazele descendente, de recesiune economică. Atât în secolul trecut, dar mai ales în secolul nostru, şomajul s-a dovedit unul din indicii cei mai relevanţi ai recesiunii economice, el atingând în aceste faze ale ciclurilor economice rate cu două cifre (peste 10%).

În al doilea rând o contribuţie importantă la formarea şomajului o au restructurările şi reconversiunea economică sub incidenţa diferiţilor factori, mai ales a schimbărilor în tehnică şi tehnologiile de producţie, în structurile de ramură, teritorială şi ocupaţională a forţei de muncă, etc..

În al treilea rând, în direcţia formării şomajului acţionează şi alţi factori economici şi sociali, cum sunt: sporirea contingentelor noilor generaţii ca urmare a unei creşteri demografice mai ridicate sau a unor ritmuri de pensionare mai reduse; sporirea ofertei de muncă feminine; inadaptarea ofertei la cererea de muncă, îndeosebi ca urmare a insuficienţelor procesului de învăţământ, care nu asigură orientarea profesională corespunzătoare, etc..

Nivelul şi sensul evoluţiei şomajului diferă semnificativ de la o ţară la alta, în funcţie de acţiunea factorilor menţionaţi, mai ales de caracterului creşterii economice. Astfel, la începutul anilor ’90 rata şomajului era de 2,1% în Japonia, 5,1% în Germania, 5,4% în SUA, 6,9% în Marea Britanie, peste 9% în Franţa şi Italia. Recesiunea economică în ultimii ani din economia

391

mondială a ridicat la peste 10% rata şomajului în unele ţări din Europa Occidentală (Spania, Franţa, Italia, etc.).

În ţările din Europa Centrală şi Răsăriteană care trec la economia de piaţă, potrivit Raportului Comisiei Europene a ONU pentru Europa două împrejurări au contribuit în principal la formarea şi creşterea şomajului: refacerea echilibrelor şi stabilizarea macroeconomică procese ce necesită adoptarea unor politici restrictive în domeniul bugetar şi al creditului; trecerea de la planificarea centralizată la mecanismele economiei de piaţă, care a determinat o reducere substanţială a locurilor de muncă din multe sectoare şi ramuri economice. Printre ţările mai afectate de şomaj se află Polonia, care în primii ani a atins o rată a şomajului de 14% şi Ungaria cu o rată a şomajului de peste 10%. În România şomajul a început să fie evidenţiat şi dat publicităţii de Comisia Naţională de Statistică din februarie 1991, el înregistrând o tendinţă continuă de creştere: rata şomajului a crescut de la 3,1% în decembrie 1991, la 8,4% la finele anului 1992 şi de 10,2% în decembrie 1993. În aprilie 1994 numărul şomerilor în România era de 1.250.000 de persoane, reprezentând 11% din populaţia activă civilă scăzând ulterior astfel că: în prezent, reprezintă mai puţin de 7% din populaţia activă civilă. Şomajul are implicaţii economice, sociale, morale şi politice importante

care nu pot fi ignorate, chiar dacă formarea şomajului nu poate fi evitată. Ca urmare, de la Keynes încoace şomajul a constituit o problemă centrală nu numai de teorie economică, ci şi de politică economică. Preocupările şi măsurile de politică economică pentru prevenirea sau diminuarea şomajului sunt variate şi diferă de la o ţară la alta. Totodată, experienţa arată că problema şomajului nu poate fi tratată detaşat de ansamblul problemelor dezvoltării economiei naţionale, date fiind interdependenţele existente între creşterea economică, ocuparea forţei de muncă, productivitatea muncii, evoluţia salariilor şi dinamica preţurilor, etc..

În legătură cu relaţia şomaj – inflaţie, dezbaterea teoretică a fost dominată de aşa numita “curbă Phillips”, denumită astfel de profesorul american P. Samuelson care a introdus-o în tratatul său de bază “Economics”, începând cu cea de a VI-a ediţie (1964). Analizând evoluţia şomajului în legătură cu fazele ciclului economic şi cu alţi indicatori din economia britanică, A.W. Phillips (un economist neozeelandez care a activat în Marea Britanie) printr-o combinaţie a datelor statistice referitoare la şomaj şi evoluţia salariilor, pune în evidenţă existenţa unei relaţii invers proporţionale între cele două variabile, în decursul unei perioade îndelungate de timp. Într-un articol publicat în 1958, el arată că salariile cresc şi sunt mai mari atunci când şomajul este ridicat. Continuând aceste analize empirico – statistice, Phillips şi colegii săi de la Şcoala de Ştiinţe Economice din Londra ajung la concluzia că există o relaţie şi între evoluţia preţurilor şi rata şomajului. Curba rezultată este înclinată negativ, indicând o legatură inversă între cele două variabile; cu cât şomajul

392

este mai ridicat, cu atât inflaţia se reduce şi invers, la rate mai înalte ale inflaţiei, rata şomajului este mai scăzută ( vezi figura..).

Figura 18.1. Curba Phillips În acest mod, vechiul ideal şi concepţia (tipică revoluţiei keynesiene) a

realizării simultane a preţurilor stabile şi a deplinei angajări (full employment) a deschis drumul aşa-numitei “înţelegeri” dintre inflaţie şi şomaj, ca şi între varietatea instrumentelor politicii economice, menite să limiteze proporţiile şomajului sau ale inflaţiei. Cu alte cuvinte, cum spune Mark Blaug, curba Phillips a fost interpretată drept limita “combinaţiilor posibile dintre ratele inflaţiei şi a şomajului de-a lungul şi deasupra căreia se pot deplasa cei ce elaborează politica” în raport cu obiectivele propuse şi “care fixează ponderile relative ale inflaţiei şi şomajului:guvernele care se confruntă mai mult cu şomajul decât cu inflaţia pot alege politici expansioniste pentru a dirija economia spre punctul nord-vestic al curbei Phillips, în timp ce guvernele care consideră inflaţia ca un rău mai mare decât şomajul pot selecta politicile potrivnice, reflectate de porţiunile sud-estice ale curbei Phillips39.

Treptat au început, însă, să apară îndoieli asupra stabilităţii curbei Phillips, întrucât s-a constatat că în alte ţări sau pentru alte perioade evoluţiile nu o confirmă. Studii empirice bazate pe datele referitoare la inflaţie şi şomaj au relevat o mare variabilitate a celor două rate, iar relaţia dintre ele se modifică în timp ca rezultat al unor influenţe ce trebuiau analizate. Astfel, în ultimii ani ai deceniului al şaptelea al secolului nostru, în multe ţări s-au înregistrat creşteri semnificative ale inflaţiei. Fără o reducere a şomajului şi chiar evoluţia ascedentă a ambelor fenomene, deschizând disputa asupra creşterii şomajului şi inflaţiei.

Un răspuns la aceste probleme l-a oferit profesorul american Milton Friedman în studiul intitulat “Rolul politiciii monetare”(1968), apreciat ca fiind “lucrarea cu cea mai mare influenţă asupra teoriei macroeconomice, publicată în perioada de după război”40. Conceptul central al acestui studiu este “rata naturală a şomajului”, care reprezintă nivelul cel mai scăzut al

39 Mark Blaug, Teoria economică în retrospectivă, Bucureşti, Ed. Didactică şi Pedagogică, 1992,p.716 40 Mark Blaug, op. cit., p.717

Rata inflaţiei

% 10

8 6

4 2

0

3 6 9 11 Rata şomajului (%)

393

şomajului care se poate menţine în timp. Fără inflaţie, sau acea rată a şomajului care menţine constante nivelul preţurilor şi rata medie a salariului real, considerând creşterea productivităţii muncii egală cu zero. Ulterior Milton Friedman a adăugat noi teze referitoare la relaţia inflaţie-şomaj şi curba Phillips. Astfel, în celebra sa conferinţă cu prilejul obţinerii Premiului Nobel în 1976 el arată că “stagflaţia” (existenţa simultană a şomajului şi inflaţiei) a deschis ulterior cale “slumpflaţiei”, adică a creşterii simultane a şomajului şi inflaţiei. Cu alte cuvinte, curba Phillips poate deveni înclinată pozitiv, după Friedman acest lucru producându-se în perioade de tranziţie măsurate cu ajutorul jumătăţilor de secol şi a deceniilor, şi nu cu ajutorul anilor.

Aceste evoluţii ale ratelor inflaţiei şi şomajului, neconforme cu aliura standard a curbei Phillips, sunt interpretate în mod diferit în literatura de specialitate. Astfel, dacă unii economişti văd în aceasta proba faptului că formarea salariului este tot mai mult rezultatul unui raport de forţe sau a influenţelor unor factori instituţionali (existenţa sindicatelor, reglementările privind salariul minim etc.) alţi economişti, de orientare neoliberală văd în aceasta, mai ales proba ineficacităţii crescânde a politicilor keynesiste. Evidentă este complexitatea relaţiei de interdependenţă dintre şomaj şi inflaţie, a factorilor ce influenţează modificările raportului salarii-preţuri, ceea ce complică foarte mult agenda celor ce elaborează în prezent politica macroeconomică, în raport cu concepţia mai simplă a “sfaturilor” tipice revoluţiei keynesiene.

Caseta 18.2. Şomajul şi ciclul economico-politic Politicienii care deţin anumite funcţii într-o democraţie vor alege acele soluţii care să contribuie la realegerea lor. De aceea este important pentru ei să stabilescă priorităţile alegătorilor, care sunt relaţiile şi importanţa relativă a diverselor probleme, care este eficienţa utilizării politicii macroeconomice în scopuri electorale. Teoria ciclului economico-politic susţine că evoluţia macroeconomică oglingeşte ciclul electoral. Vom trece în revistă elementele esenţiale ale acestei teorii41. Electoratul este preocupat atât de inflaţie, cât şi de şomaj. Rezultatele unor sondaje de opinie pe această temă ne permit să tragem o concluzie foarte importantă: publicul nu e atât de preocupat de nivelul şomajului pe cât este de preocupat de direcţia de variaţie. Creşterea şomajului accentuează dramatic îngrijorarea populaţiei. Atitudinea faţă de inflaţie depinde atât de previziunile de majorare a acesteia, cât şi de nivelul inflaţiei. Dovezile indică faptul că votanţii sunt preocupaţi atât de nivelul, cât şi de rata de variaţie ale inflaţiei şi şomajului. De exemplu, un şomaj înalt, dar în curs

41 Alberto Alesina, Macroeconomic and Policies, NBER Macroeconomics Annual, 1988; William Nordhaus, Alternative Approaches to the Political Business Cycle, Brooking Papers on Economic Activity,2,1989

394

de scădere nu e considerat la fel de grav ca o rată medie, dar constantă a şomajului. Aceste fapte sunt în măsură să determine opţiunile politicienilor. Politicienii vor să se asigure că la momentul alegerilor economia va fi fost îndreptată în direcţia bună, pentru a obţine cât mai multe voturi. Inflaţia şi şomajul trebuie să scadă şi să atingă nivele cât mai reduse. Singura problemă este cum să utilizezi timpul disponibil pentru a pune economia pe direcţia dorită. Răspunsul teoriei ciclului economico-politic este că politicienii vor opta la începutul mandatului pentru o politică restrictivă, reducând inflaţia şi sporind şomajul. Adeseori se dă vina pe administraţia anterioară, care a făcut inevitabile aceste măsuri. Pe măsură ce se apropie alegerile, se trece la o expansiune economică, de natură a aduce aprobarea elecoratului. Cu această ipoteză, înseamnă că şomajul parcurge un ciclu sistematic: creşte în prima parte a mandatului prezidenţial şi scade în cea de-a doua. Desigur că există un ciclu similar al instrumentelor de politică economică. În prima parte politica va fi mai strictă, pentru a crea deflaţie; în partea a doua ea va fi înlocuită de o politică expansionistă, pentru a reduce şomajul. Dovezile empirice despre ciclul politico-economic sunt destul de variate. (Dornbusch, R., Fischer, S., Macroeconomia, Sedona, Timişioara, 1997, pag. 442-443).

18.4. Restructurarea economiei şi evoluţia structurilor ocupării

Se consideră că din punct de vedere al structurilor economice, definite şi caracterizate în special pe baza raportului dintre populaţia ocupată în industrie şi agricultură, există cinci tipuri de asemenea structuri: agrară, agrar-industrială, industrial-agrară, industrială şi tehnologic-informaţională.

În legătură cu progresele deosebite ale economiei informaţionale, ale folosirii microprocesoarelor, roboţilor industriali, etc. şi cu rolul industriei în evoluţia tehnicilor şi tehnologiilor există şi ideea conform căreia ţările slab dezvoltate sau în dezvoltare sunt oarecum avantajate comparativ cu ţările postindustriale, în sensul că ele pot să evite etapa industrializării şi să treacă direct la informatizare, la stadii de dezvoltare şi structuri comparabile cu cele înregistrate în cele mai dezvoltate ţări ale lumii. Raportarea acestei idei la evoluţia realităţilor economice mondiale conduce la concluzia că datorită caracterului stadial al dinamicii structurilor de ramură ale economiei naţionale, în sensul că aceasta are loc în mod treptat, nici o ţară nu poate trece dintr-o dată de la structuri agrare arhaice, înapoiate la structuri moderne, avansate. De altfel, există o strânsă legătură între nivelul dezvoltării economice şi structurile de ramură ale economiei, în sensul că odată cu progresul economic are loc reducerea continuă a ponderii agriculturii şi în general a

395

sectorului primar în indicatorii macroeconomici rezultativi şi în populaţia ocupată şi, pe această bază, creşterea până la anumite niveluri a ponderii ramurilor din sectorul secundar, pentru ca apoi să se reducă ponderea acestui sector, crescând corespunzător ponderea sectorului terţiar.

Ţinând seama de calitatea tehnicilor şi tehnologiilor moderne existente pe plan mondial, se poate spune că este practic imposibil de conceput progresul economic, tranziţia către economia informaţională fără o puternică industrie care să permită modernizarea tuturor celorlalte domenii de activitate. De aceea, nu întâmplător, chiar şi terminologia mondială, folosită de Fondul Monetar Internaţional, de Banca Mondială, etc., atunci când se referă la cele mai dezvoltate ţări ale lumii, le grupează într-o categorie numită ţări industrializate, evidenţiind astfel şi principala caracteristică a acestora. Aşezarea întregului sistem de producţie naţională pe baza tehnicii maşiniste, transformarea capitalului industrial în forma conducătoare a capitalului şi a industriei în ramura conducătoare a economiei naţionale, constituie o trăsătură definitorie a complexului economic naţional-statal unitar. Industria maşinistă este „coloana vertebrală” a complexului economic naţional-statal unitar şi „ locomotiva” care trage după sine sau împinge înainte întregul ansamblu economic.42

Analiza evoluţiei economiei româneşti în perioada de după 1989 din punct de vedere al structurii alocării resurselor, conduce la concluzia că CENSU al României parcurge o traiectorie care îl îndepărtează de tendinţele moderne ale dezvoltării economice, inclusiv ale dezvoltării industriale. Se poate afirma că politicile de restructurare şi privatizare prin care urma să se înfăptuiască reforma economiei româneşti au condus nu la evoluţia pozitivă a acesteia, bazată pe modernizarea întregii economii ca urmare a continuării pe baze noi a industrializării, ci dimpotrivă, la dezindustrializarea ţării. După 1989, factorii de decizie nu au mai acordat nici o importanţă ritmurilor înalte de creştere economică, străduindu-se, dimpotrivă, să contureze perspectivele României pe baza „creşterii zero” şi a „creşterii negative”. Consecinţele nu s-au lăsat mult aşteptate, în anii `90 având loc o puternică involuţie a producţiei industriale.

42 Într-o remarcabilă lucrare consacrată problemelor tranziţiei româneşti, complexul economic naţional-statal unitar (CENSU) este definit drept “forma istorică superioară de existenţă, organizare, integrare, funcţionare şi evoluţie a economiei naţionale, care posedă o autonomie şi independenţă relativă faţă de mediile în care există şi deci şi unul faţă de altul” iar trăsăturile lui principale sunt: faptul că reprezintă o formă superioară de existenţă, organizare, funcţionare şi evoluţie a economiei naţionale; existenţa unei pieţe naţionale; constituirea sistemului diviziunii naţionale a muncii şi formarea subsistemului de cooperare la scară naţională în activitatea economică; aşezarea întregului sistem de producţie naţională pe baza tehnicii maşiniste; integrarea tot mai organică în structura CENSU a tuturor genurilor de activitate economică utilă şi realizarea unei concordanţe cât mai depline între diversele domeniii de activitate; realizarea une entităţi durabile a tuturor fazelor şi momentelor principale ale mişcării economice şi asiguararea concordanţei fluxurilor economice reale şi a celor monetar-financiare; complexitatea deosebită; caracterul dinamic; existenţa, funcţionarea şi evoluţia CENSU în cadrul unui triplu mediu încojnurător (mediul economic mondial, mediul social şi mediul natural). Vezi Aurel Negucioiu, Tranziţia raţională, Ed.Economică, Bucureşti, 1999,p.147-150.

396

Tabelul 18.1. Capacităţile de producţie industriale şi utilizarea lor Utilizarea capacităţilor 1989 1997

CATEGORII DE PRODUSE

Capacităţi

existente în 1989

Producţie

Utilizat în %

Producţie

Utilizat în %

1.Ţiţei prelucrat mil.tone

34,0 30,97 91,1 15,26 44,9

2.Oţel, mil.tone 16,0 14,4 90,0 6,6 41,2 3.Utilaje explorări geologice, foraje exploatări sonde, mii to.

175

142

85,8

20

8,4

4.Motoare cu ardere internă, mii bucăţi

300

220

73,3

121

40,3

5.Strunguri, bucăţi 7944 4748 59,8 681 8,6 6.Locomotive electrice şi diesel pentru linii magistrale, bucăţi

276

152

55,0

0

0

7.Autobuze, bucăţi 2073 1404 67,7 188 9,1 8.Vagoane de pasageri pentru linii magistrale,bucăţi

601

203

33,8

17

2,8

9.Îngrăşăminte chimice, mil.to.

3500 2880 82,3 850 24,3

10.Fire şi fibre chimice, mil.to.

320 273 85,3 92 28,8

11.Ţesături, mil.m.p. 1200 1109 92,4 425 35,4 12.Conserve din carne, mii to.

80 37 46,3 14 17,5

13.Conserve legume, mii.to.

400 342 85,8 92 23,0

14.Conserve din fructe, mii.to.

215 190 88,4 48 22,3

15.Zahăr,mii.to. 800 693 86,6 243 30,3

397

Sursa: N.Belli, Tranziţia mai grea decât un război. România 1990-2000, Ed.Expert, Bucureşti, 2001, p.61.

Ritmurile negative ale mişcării producţiei industriale au generat pentru România pierderi uriaşe: în perioada 1990-1998, pierderile cumulate echivalează cu peste patru producţii industriale ale anului 1989, atingând o valoare de circa 527 mld. dolari, (la cursul de schimb din acelaşi an) – afectând grav nivelul economic al ţării noastre şi accentuând considerabil starea ei de subdezvoltare. „Prăbuşirea producţiei industriale a României, prin ritmurile preponderent negative din anii 90, nu reprezintă o fatalitate generată de moştenirea din perioada socialistă, aşa cum susţin unii oameni politici „români”, însă aflaţi în slujba unor interese străine. Politicile cu privire la industrie, impuse de FMI şi BM şi acceptate de mulţi guvernanţi de la noi au fost menite să elimine industria românească de pe multe pieţe externe, să pună piaţa noastră internă la dispoziţia industriilor din ţările dezvoltate”43 şi să amplifice dimensiunile şomajului.

Căderea producţiei industriale a dus la comprimarea locului industriei în ansamblul economiei naţionale, atât în ceea ce priveşte eforturile (capitalul fix, forţa de muncă, volumul importului,etc.) cât şi efectele (PIB, PNB, volumul exportului,etc.). Modificările survenite în raportul dintre industrie şi agricultură din punct de vedere al structurilor forţei de muncă ocupate şi al ponderii acestor ramuri la crearea PIB evidenţiază trecerea României de la un profil economic industrial-agrar, la unul agrar-industrial. O asemenea schimbare a sensului evoluţiei structurilor economice are un profund caracter anacronic, ea însemnând de fapt involuţie, dacă ţinem seama de faptul că, după al doilea război mondial, în toate ţările dezvoltate din punct de vedere economic, raportul dintre agricultură şi industrie s-a modificat în permanenţă în favoarea ultimului sector, tocmai pe baza dezvoltării susţinute a industriei care a permis modernizarea agriculturii, creşterea productivităţii muncii naţionale şi o mai eficientă utilizare a resurselor economice.

Această dinamică a structurilor economice a condus şi la o oarecare creştere a ponderii sectorului terţiar ceea ce, la prima vedere, este un fapt pozitiv, întrucât se elimină astfel consecinţele industrializării forţate, România apropiindu-se de celelalte ţări europene. La o analiză mai atentă, se constată însă că schimbările menţionate nu constituie o consecinţă firească, logică a evoluţiei industriei şi productivităţii muncii în sectoarele primar şi secundar pentru că industria nu şi-a exercitat pe deplin rolul său de ramură principală a economiei naţionale. Dezindustrializarea şi agrarizarea economiei nu sunt compatibile cu revoluţia informaţională, România, cu o industrializare neterminată neputând accede astfel în rândul ţărilor cu economie informaţională. În acest sens nu trebuie neglijate argumentele de ordin logic şi istoric conform cărora agricultura, oricât de importantă ar fi în viaţa

43 I.D.Adumitrăcesei, N.G.Niculescu, Pericolul subdezvoltării, vol.II, Ed.Economică,Bucureşti,2000, p.85.

398

economică a unei ţări – şi pentru România este deosebit de importantă – ea are două mari limite: „în primul rând ea nu contribuie decât în mică măsură la creşterea productivităţii muncii sociale, rol care revine în mod hotărâtor industriei; în al doilea rând, agricultura nu poate rezolva problema forţei de muncă din cadrul său, fiindcă ea este în mod structural eliberatoare şi nu consumatoare de surplus de braţe de lucru. O analiză comparativă ne arată că, la nivelul productivităţii muncii agricole din Franţa, România ar avea nevoie de numai 750 mii persoane apte de muncă; restul de peste 2,5 milioane oameni constituie forţă de muncă subutilizată, cu alte cuvinte, şomaj mascat.”44 Istoric vorbind, cel puţin până-n prezent, economiile moderne şi eficiente, în care sunt prezente din plin cuceririle revoluţiei informaţionale sunt economii care au încheiat procesul industrializării şi au ajuns la un nivel înalt al dezvoltării economice, nu prin agricultură şi printr-o pondere mare a populaţiei agricole, ci prin dezvoltarea şi restructurarea industriei şi serviciilor care au devenit capabile să modernizeze celelalte domenii, inclusiv agricultura şi să asigure reducerea populaţiei ocupate în cadrul acesteia din urmă la sub 10%.

Problema industrializării a fost atât de mult neglijată de factorii politici şi de decizie din perioada postdecembristă, încât chiar şi termenul ca atare a dispărut din vocabularul uzual, ca şi când el ar ţine de vechea ideologie, de „limba de lemn”. Este important ca în fundamentarea politicii economice industriale, dacă se doreşte cu adevărat promovarea interesului naţional, să se ţină seama de faptul că industrializarea nu are culoare politică şi nu poartă amprenta niciunei ideologii, ea constând într-un proces complex de formare şi dezvoltare a industriei maşiniste, şi, pe această bază, de transformare a unei ţări agrare într-o ţară industrială dezvoltată. Nu trebuie pierdut din vedere nicidecum faptul că actualele ţări dezvoltate din punct de vedere economic, ţări cu economie modernă, avansată, în cadrul cărora sectorul terţiar şi mai ales cel informaţional au ponderi importante,sunt denumite şi ţări cu economie postindustrială tocmai pentru că au parcurs deja etapa industrializării. În concluzie, progresul economic şi prosperitatea economică sunt o consecinţă a industrializării şi informatizării şi nu a dezindustrializării şi subdezvoltării.

Analiza evoluţiei structurii populaţiei ocupate pe ramuri şi macrosectoare de activitate evidenţiază, de asemenea, o serie de modificări, care, comparativ cu situaţia existentă la sfârşitul anului 1989, nu pot fi considerate pozitive, ci dimpotrivă.

Reducerea ponderii populaţiei ocupate în sectorul secundar în perioada 1992-2000 – de la 34,5% la circa 26% - ar putea fi considerată ca o evoluţie structurală pozitivă în situaţia în care mărimile procentuale s-ar fi redistribuit către sectorul terţiar şi ar fi condus deci la creşterea ocupării

44 N.Belli, op.cit., p245.

399

populaţiei în acest sector. Datele statistice reliefează însă faptul că populaţia ocupată în sectorul terţiar a rămas aproximativ aceeaşi din punct de vedere al ponderii sale în totalul populaţiei ocupate (29,96% în 1992 şi 31,3% în 2000), ceea ce înseamnă că reducerea ponderii sectorului secundar în cadrul populaţiei ocupate a condus la creşterea ocupării în sectorul primar al economiei, de la circa 36% în 1992 la aproape 43% în 2000.

Este vorba deci despre o migrare a populaţiei dinspre sectorul secundar către cel primar, în condiţiile menţinerii sectorului terţiar, din punct de vedere al structurilor ocupării forţei de muncă, tendinţe ce contravin celor înregistrate în ţările dezvoltate din punct de vedere economic.

Tabelul 18.2. Ponderea populaţiei ocupate pe macrosectoare

1992 1993 1994 1995 1996 1997 1998 1999 2000 Total e.naţ.Din care: 100 100 100 100 100 100 100 100 100 I.Sectorul primar a.agric.,silvic.,piscic. b.ind.extractivă

35,53 32,92 2,61

38,48 35,91 2,57

38,02 36,43 2,55

37,02 34,39 2,63

38,07 35,40 2,67

39,55 37,51 2,04

39,9 38,0 1,9

42,9 41,2 1,7

43,0 41,4 1,6

II.Sectorul secundar a.ind.prel.(en.el.,apă,gaze) b.construcţii

34,51 28,97 5,54

32,25 27,54 5,71

31,85 26,23 5,62

31,00 25,96 5,04

32,62 25,56 5,06

29,97 25,11 4,86

28,8 24,4 4,4

26,7 22,7 4,0

25,7 21,6 4,1

IIISectorul terţiar a.comerţ,hotel,restaurante b.transport, telecomunic. c.activ.financ.-bancară d.tranz.imob.,alte servicii e.învăţământ f.sănăt.,asist.socială g.alte ramuri

29,96 8,89 6,20 0,55 4,21 4,13 2,92 3,06

28,27 7,12 5,99 0,66 4,15 4,29 3,06 3,11

29,17 7,71 5,55 0,59 4,38 4,38 3,33 3,23

31,98 10,41 5,86 0,75 3,41 4,60 3,52 3,43

30,31 9,47 5,83 0,76 2,74 4,70 3,59 3,22

30,48 10,33 5,60 0,81 2,21 4,72 3,49 3,32

31,3 10,6 5,2 0,9 2,8 4,8 3,6 3,4

30,4 10,2 4,8 0,8 2,8 5,1 3,3 3,2

31,3 10,1 4,9 0,9 3.1 4,9 4,0 3,4

Sursa: Anuarul Statistic al României, 2001, Institutul Naţional pentru Statistică.

Datorită diferenţelor de productivitate a muncii şi de eficienţă a factorilor de producţie existente între diversele ramuri de activitate, schimbările structurale în ceea ce priveşte ocuparea forţei de muncă nu s-au regăsit întocmai în ceea ce priveşte structura produsului intern brut pe categorii de resurse.

Astfel, se constată că în perioada 1992-2000, deşi ponderea agriculturii în ceea ce priveşte populaţia ocupată a crescut de la circa 33% la aproape 41,4%, contribuţia acestei ramuri la crearea PIB s-a redus de la 19% la 11%.

400

Pe de altă parte, dacă populaţia ocupată în industrie s-a redus de la ~29% în anul 1992 la circa 22% în anul 2000, contribuţia industriei la crearea PIB s-a diminuat de la 38,3% la aproape 25% în aceeaşi perioadă.

Dacă asemenea tendinţe vor continua, se va accelera vizibil regresul structurilor economiei româneşti de la cele industrial-agrare către cele preponderent agrare.

Erodarea caracterului industrial-agrar al economiei româneşti – tendinţă pozitivă(!) în concepţia celor care consideră, în totală discordanţă cu evoluţiile ţărilor dezvoltate din punct de vedere economic, că România va realiza astfel mai uşor tranziţia către economia informaţională – are la bază procese şi fenomene economice cum sunt:

- reducerea posibilităţilor ocupării cât mai depline, mai eficiente şi mai raţionale a forţei de muncă;

- dezarticularea organismului economic şi social, destrămarea fluxurilor reale şi monetare, orizontale şi verticale dintre diversele domenii de activitate, unităţi economice, etc.;

- descurajarea înclinaţiei spre economisire, acumulare şi investire datorată pierderii încrederii populaţiei în sistemul financiar-bancar;

- liberalizarea totală a schimburilor economice, lipsa unei protecţii minime a agenţilor economici autohtoni realizată în condiţiile impresionantei devalorizări a monedei naţionale şi eliminării subvenţiilor din economie;

- creşterea ponderii populaţiei ocupate în sectorul primar, în condiţiile menţinerii ponderii sectorului terţiar şi ale reducerii ponderii populaţiei ocupate în sectorul secundar;

- reducerea contribuţiei industriei la crearea PIB şi a venitului naţional, pe fondul diminuării mai rapide a activităţii ramurilor producătoare de prodfactori comparativ cu cele ce crează satisfactori.

Concepte fundamentale:

• Piaţa muncii; • Efectul de venit; • Efectul de substituţie; • Segmentarea pieţei muncii; • Şomajul; • Şomajul voluntar; • Şomajul involuntar; • Şomajul ciclic;

• Şomajul structural; • Rata şomajului; • Costurile şomajului; • Curba Phillips; • Cauzele şomajului; • Efectele şomajului; • Măsuri de diminuare a şomajului.


• Care sunt indicatorii de măsurarea şomajului? • Definiţi şomajul şi enumeraţi principalele cauze ale acestuia?

401

• Enumeraţi formele şomajului şi caracterizaţi şomajul structural? • Ce este şomajul voluntar? Dar şomajul involuntar? • În ce constau, în esenţă, costurile şomajului la nivel macroeconomic?

Capitolul 19 ECONOMIA NAŢIONALĂ ŞI MEDIUL ECONOMIC INTERNAŢIONAL Planul temei:

19.1. Diviziunea mondială a muncii şi specializarea economiei naţionale. Teoria avantajului comparativ Tabelul 19.2. Producţia şi consumul în condiţii de autarhie şi de comerţ liber

19.2. Fluxurile de racordare a economiei naţionale la circuitul economic mondial. Formele pieţei mondiale

19.3. Comerţul internaţional cu bunuri şi servicii 19.4. Piaţa internaţională a capitalurilor 19.5. Piaţa valutară şi cursul de schimb 19.6. Balanţa comercială şi balanţa de plăţi externe

Figura 19.1. Structura balanţei de plăţi externe Obiective:

• Înţelegerea interdependenţelor dintre economia naţională şi economia mondială.

• Însuşirea conceptelor şi instrumentelor statistico-matematice presupuse de abordarea problemelor teoretice ale temei.

• Analiza fluxurilor economice internaţionale şi a particularităţilor lor actuale.

• Argumentarea importanţei comerţului internaţional şi a fluxurilor de racordare a economiilor naţionale la circuitul economic internaţional.

• Definirea integrării economice internaţionale şi evidenţierea cauzelor acesteia.

• Evidenţierea legăturilor dintre pieţele naţionale de capital şi piaţa internaţională a capitalului.

Analiza întreprinsă până acum asupra proceselor economice s-a realizat, de regulă, în contextul unei economii închise, fără a lua în considerare interdependenţele şi efectele determinate de existenţa

402

exteriorului ca sector economic. Acest demers a fost adoptat însă numai din considerente de ordin metodico-didactic. În realitate, economia unei ţări, oricât de mare şi de bogată ar fi, nu poate să se izoleze de celelalte economii naţionale, de restul lumii. De altfel, în condiţiile adâncirii interdependenţelor multiple dintre economiile naţionale în lumea contemporană, economia de piaţă a unei ţări poate fi viabilă numai în măsura în care se încadrează eficient în structurile pieţei mondiale. Capitolul de faţă este consacrat în întregime analizei aspectelor fundamentale ale economiei deschise, a consecinţelor ce decurg din participarea ei la schimburile internaţionale. Vom analiza astfel, printre altele, premisele şi formele participării economiei naţionale la circuitul economic mondial, principalele segmente şi mecanisme ale pieţei mondiale, precum şi procesele prin care evoluţiile economice pe plan mondial sau ceea ce se numeşte mediul economic internaţional influenţează dezvoltarea economiei naţionale.

19.1. Diviziunea mondială a muncii şi specializarea economiilor

naţionale. Teoria avantajului comparativ Structura şi dinamica pieţei mondiale precum şi tendinţele de dezvoltare ale acesteia sunt strâns legate de diviziunea mondială a muncii şi specializarea internaţională. Diviziunea mondială a muncii reprezintă procesul obiectiv de specializare a ţărilor lumii în producerea şi comercializarea bunurilor pe piaţa mondială. Reflectând ansamblul specializărilor existente la un moment dat între ţări privind producerea diferitelor bunuri şi servicii, diviziunea mondială a mincii pune în evidenţă locul fiecărei ţări în circuitul mondial.

Diviziunea mondială a muncii s-a afirmat odată cu prima revoluţie industrială, constituind premisa creării şi dezvoltării economiilor naţionale, a modificării structurii acestora şi, pe baza lor, a specializării diferitelor ţări.

Specializarea internaţională are ca scop adaptarea potenţialului economic naţional, a economiei de piaţă naţionale la cerinţele pieţei mondiale. La baza acestei specializări stau mai mulţi factori, cum sunt:

- înzestrarea ţărilor cu resurse naturale, care pot favoriza dezvoltarea anumitor domenii de activitate (de exemplu cele bazate pe extracţia unor resurse minerale);

- mărimea teritoriului şi a populaţiei, care determină dimensiunile pieţelor interne;

- nivelul tehnic al aparatului de producţie şi gradul său de diversificare, calificarea forţei de muncă, disponibilităţile de capital etc.;

403

- tradiţiile economice şi social-culturale, care pot favoriza specializarea în anumite domenii ale activităţii economice.

Divizunea mondială a muncii are un caracter complex şi dinamic, specializarea internaţională cunoscând, îndeosebi sub influenţa progresului tehnic, mai multe tipuri. La început a fost o specializare intersectorială (verticală) a producţiei şi exportului, în diferite variante: industrie-agricultură, materii prime, minerale-produse prelucrate, etc.. A apărut, apoi, o specializare interramuri, îndeosebi între ţările care dispun de o industrie prelucrătoare. În condiţiile actuale se afirmă o specializare intraramuri în care diferite ţări produc şi schimbă între ele produse de diferite tipuri şi sortimente care aparţin aceleiaşi ramuri (autovehicole, electronică, chimie etc.). Se practică, de asemenea, forme de specializare tehnologică în cadrul aceleiaşi ramuri, pentru producerea şi comercializarea de subansamble, piese şi componente care se încorporează în produse finite.

Se apreciază că revoluţie tehnologică contemporană, în mod deosebit prin noile tehnologii bazate pe microelectronică şi informatică, va determina noi schimbări în evoluţia diviziunii mondiale a muncii. În cel de al 5-lea raport către Clubul de la Roma, intitulat “Microelectronica şi societatea”, Alexander King consideră că influenţa noilor tehnologii va fi globală, iar impactul ei va afecta probabil toate tipurile de societate45. Ţările avansate vor trece treptat la o economie informatizată, în timp ce industriile mari consumatoare de materii prime, energie şi braţe de muncă ieftine vor fi dezvoltate în special în ţările în curs de dezvoltare.

Studii de specialitate estimează că la începutul actualului mileniu, activităţile derivate din revoluţia tehnologică bazată pe microelectronică - circuitele integrate, robotica, noile bunuri de consum, mijloacele de transport şi comunicaţie moderne – ca şi cele datorate progreselor în domeniul biotehnologiilor şi geneticii, vor reprezenta între o treime şi două treimi din nomencalatorul de produse finite ale statelor avansate economic şi o pondere şi mai mare în exporturile acestora. Ca urmare, se va ajunge la o competiţie cu mult mai accentuată între producători pe piaţa mondială, care va pune exigenţe noi în faţa tuturor economiilor naţionale privind participarea lor la circuitul economic mondial.

Avantajul comparativ în schimburile economice internaţionale. Necesitatea schimburilor economice externe este determinată, după cum s-a arătat, de numeroşi factori care, în ultimă instanţă, stau la baza diviziunii mondiale a muncii. Specializarea internaţională a ţărilor în producerea şi comercializarea unor produse conduce la creşterea productivităţii muncii sociale, la ridicarea eficienţei economice generale.

45 Alexander King, Microelectronica şi interdependenţa mondială, în vol. “Microelectronica şi societatea”, Bucureşti, Ed. Politică, 1985

404

Avantajele decurgând din specializarea şi participarea ţărilor la schimburile internaţionale au fost evidenţiate încâ de clasicii economiei politici. Astfel, autorul lucrării “Avuţia naţiunilor”, scria:”dacă o ţară străină ne poate furniza bunuri mai ieftine decât le-am putea produce noi, e mai bine să le cumpărăm de la ea, cu o parte a produsului activităţii noastre”46. Prin urmare, pentru cheltuirea economicoasă a muncii naţionale, ţările schimbau între ele mărfuri datorate existenţei unei diferenţe absolute în ceea ce priveşte costul de producţie. În acest mod, Smith punea în evidenţă principiul avantajelor absolute, sau al costurilor absolute.

Analiza avantajelor obţinute din comerţ în condiţiile specializării internaţionale a fost reluată şi dezvoltată de David Ricardo. El arată că ceea ce determină naţiunile să se specializeze în producerea şi schimbul unor bunuri este nu diferenţa dintre costurile absolute ale mărfurilor, ci diferenţa dintre costurile relative. Pe baza exemplului, devenit celebru, privind comerţul dintre Anglia şi Portugalia (în care prima exportă stofă şi importă vin), Ricardo a formulat pentru prima dată principiul sau legea avantajelor comparative.

Potrivit principiului avantajelor comparative (sau al costurilor relative), fiecare ţară se va specializa în producerea şi exportul acelor bunuri pe care le realizează cu costuri relativ mai scăzute (în care eficienţa este comparativ mai mare); în schimb, ea va importa acele bunuri pe care le-ar produce la costuri relativ mai ridicate. Important pentru o ţară este, deci, nu să deţină un avantaj absolut, ci ca ea să exporte acele mărfuri care o avantajează relativ şi să importe acele mărfuri pe care, dacă le-ar produce, costurile ar fi comparativ mai ridicate. În consecinţă, în condiţii „de perfectă libertate a comerţului, fiecare ţară îşi consacră în mod natural capitalul şi munca acelor ramuri de activitate care îi sunt cele mai avantajoase”47.

Principiul avantajelor comparative a avut şi are o largă recunoaştere şi utilizare în teoria comerţului internaţional, analiza lui fiind prezentă în toate manualele şi tratatele de economie. De regulă principiul avantajului comparativ şi al rolului său în promovarea comerţului liber între ţări sunt ilustrate cu ajutorul unor exemple ipotetice. La o asemena modalitate de analiză vom recurge şi noi în cele ce urmează.

Presupunem astfel că numai două ţări – ţara A şi ţara B – fac schimb între ele. Ele produc două bunuri şi anume: autoturisme şi calculatoare (computere) personale în condiţii de autarhie (de economie închisă) consumul intern pentru cele două bunuri ar echivala, în mod firesc, cu producţia lor în ţara respectivă. Întrucât economia oricărei ţări dispune de un volum limitate de resurse productive, producţia fiecăruia din cele două bunuri va fi limitată. Creşterea volumului producţiei unuia din bunuri va fi posibilă numai prin restrângerea producţiei celuilalt bun economic. În tabelul 19.1.

46 Adam Smith, Avuţia naţiunilor, Bucureşti, Ed. Academiei 1962, p.305-306 47 David Ricardo, Despre principiile economie politice şi impunerii, Bucureşti, Ed. Academiei, 1959, p.126

405

sunt prezentate diferite combinaţii ipotetice între producţia de autoturisme şi calculatoare în cele două ţări, respectiv limitele posibilităţilor lor de producţie.

Pe baza datelor din tabelul 19.1. rezultă că ţara A are un avantaj comparativ în producţia de autoturisme, iar ţara B are un avantaj comparativ în producţia de calculatoare personale. Astfel, pornind de la combinaţia IV, datele din tabel arată că dacă ţara A doreşte să mărească producţia de autoturisme cu 100.000 de unităţi (de la 300.000 la 400.000), atunci producţia de calculatoare scade cu 100.000 de bucăţi (de la 300.000 la 200.000) . Costul relativ (de oportunitate) al unui autoturism este de un calculator (1 autoturism = 1 calculator personal). La rândul său, dacă ţara B ar mări producţia de calculatoare cu 150.000 unităţi (de la 450.000 la 600.000), atunci producţia de autoturisme se va reduce cu 75.000 unităţi (de la 225.000 la 150.000).

Tabelul 19.1. Combinaţii privind producţia celor două bunuri

Ţara A Ţara B Autoturisme

(unităţi) Calculatoare

personale (unităţi)

Autoturisme (unităţi)

Calculatoare personale (unităţi)

I 0 600.000 0 450.000 II 100.000 500.000 150.000 375.000 II 200.000 400.000 300.000 300.000 IV 300.000 300.000 450.000 225.000 V 400.000 200.000 600.000 150.000 VI 500.000 100.000 750.000 75.000 VII 600.000 0 900.000 0

Pentru această ţară costul relativ pentru producerea unui calculator personal (1 calculator = 0,5 autoturisme) este mai mic decât în ţara A (1 calculator = 1 autoturism). Ţara B are , deci, un avantaj comparativ în producţia de calculatoare personale; ea este producătorul la un cost relativ mai mic al acestui bun. În schimb costul relativ al unui autoturism în ţara A (1 autoturism = 1 calculator) este mai mic decât în ţara B (1 autoturism = 2 calculatoare). Ţara A are, deci, un avantaj comparativ în producţia de autoturisme.

Întrucât toate costurile implicate în analiză sunt costuri de oportunitate, nici o ţară nu poate avea avantaj comparativ la ambele bunuri; dacă o ţară trebuie să sacrifice din producţia unui bun pentru a produce mai mult din al doilea, ea va opta, în principiu, pentru bunul la care are un cost relativ mai scăzut. Fiecare ţară va tinde să se specializeze în producţia şi exportul bunului pentru care deţine un avantaj comparativ.

Prin urmare, se verifică ipoteza potrivit căreia ambele ţări au de câştigat de pe urma comerţului internaţional, dacă ţin seama de principiul avantajelor

406

comparative; în exemplul nostru, ţara A se va specializa în producţia de autoturisme, în timp ce ţara B se va specializa în producţia de calculatoare personale. În aceste condiţii, ţara A exportă autoturisme pentru a importa calculatoare, în timp ce ţara B exportă calculatoare pentru a importa autoturisme.

Pentru a evidenţia concret avantajele specializării şi comerţului internaţional trebuie să comparăm cantităţile corespunzătoare din cele două bunuri (calculatoare şi autoturisme) produse şi consumate de fiecare ţară, în două situaţii limită: în condiţii de economie închisă (autarhie) şi comerţ liber.

În condiţii de autarhie (fără comerţ exterior) fiecare ţară consumă cantităţile de bunuri pe care le produce, în raport cu posibilităţile lor de producţie; limitele posibile ale producţiei fiecărei ţări sunt cele redate în tabelul 19.2. Dacă luăm în considerare tot combinaţia IV, atunci pentru ţara A limita maximă a producţiei este de 300.000 atât la autoturisme cât şi la calculatoare, iar pentru ţara B cantităţile maxime de producţie sunt de 225.000 la autoturisme şi 450.000 unităţi la calculatoare. Consumul celor două ţări pentru autoturisme şi calculatoare personale se va limita la posibilităţile prducţiei autohtone, aşa cum rezultă din tabelul următor:

Tabelul 19.2. Producţia şi consumul în condiţii de autarhie şi de comerţ

liber Denumirea bunurilor Producţie Consum

Ţara A Ţara B Total Ţara A

Ţara B Total

În condiţii de autarhie (economie închisă) 1.Autoturisme

(unităţi) 300.00

0 225.000 525.000 300.00

0 225.00

0 525.000

2.Calculatoare personale (unităţi)

300.000

450.000 750.000 300.000

450.000

750.000

În condiţii de comerţ liber: 1. Autoturisme

(unităţi) 600.00

0 0 600.000 350.00

0 250.00

0 600.000

2.Calculatoare personale (unităţi)

0 900.000 900.000 375.000

525.000

900.000

În condiţii de comerţ liber situaţia se modifică în avantajul (beneficiul) ambelor ţări. Ţara A având un avantaj comparativ la autoturisme se va specializa în producţia acestui produs, în timp ce ţara B se va specializa în producţia de calculatoare personale. În urma acestei specializări, rezultă o creştere a producţiei la ambele bunuri economice, la autoturisme de la 525.000 la 600.000 unităţi, iar la calculatoare de la 750.000 la 900.000 unităţi (vezi tabelul 19.2 ). Acest lucru are loc fără o creştere a resurselor economice disponibile în cele două ţări, ci printr-o realocare şi utilizare mai

407

eficientă a lor în producţia pentru care se specializează fiecare ţară, potrivit avantajului comparativ pe care îl deţin. Deci, când o ţară se specializează în producţia de bunuri pentru care deţine un avantaj, rezultat din costul relativ sau comparativ mai scăzut, ea poate produce mai multe bunuri economice, are loc o creştere a productivităţii în folosirea resurselor sale. Bunurile economice vor circula, în aceste condiţii, de la ţara cu preţuri scăzute către ţara cu preţuri mai ridicate, respectiv ţara A va exporta autoturisme în ţara B şi va importa de la acestea calculatoare personale. În condiţii de comerţ liber (fără restricţii) preţurile celor două produse tind să se balanseze, să aibă acelaşi nivel atât în ţara A cât şi în ţara B. Nivelul la care se vor forma aceste preţuri depinde de mai mulţi factori şi va determina raportul de schimb între cele două bunuri. În principiu, acest raport ar trebui să se afle undeva între raportul de 1/1 (preţul relativ al unui autoturism în ţara A egal cu un calculator) şi ½ ( preţul relativ al unui autoturism în ţara B egal cu două calculatoare). Presupunem că preţul celor două bunuri ajunge în final la un nivel care dă un raport de 2/3, adică două autoturisme se schimbă pe trei calculatoare personale. La acest raport de schimb,comerţul exterior este avantajos ambelor ţări. Ţara A va exporta 250.000 unităţi autoturisme în schimbul a 375.000 unităţi calculatoare personale, în timp ce ţara B va exporta 375.000 unităţi calculatoare în schimbul a 225.000 autoturisme. Ambele ţări pot consuma mai multe bunuri (autoturisme şi calculatoare) comparativ cu limitele producţiei autohtone, adică a absenţei specializării comerţului exterior. Avantajele obţinute din specializarea şi comerţul internaţional sunt evidente. Ele pun în evidenţă rolul schimburilor internaţionale în stimularea comerţului liber între ţări şi frânarea protecţionismului. 19.2. Fluxurile de racordare a economiei naţionale la circuitul economic

mondial. Formele pieţei mondiale

Baza generală a pieţei mondiale o reprezintă, după cum s-a arătat, diviziunea internaţională a muncii; de astfel, ele s-au format şi dezvoltat în strânsă legătură una cu cealaltă. Astfel, odată cu dezvoltarea şi consolidarea diviziunii muncii în diferite ţări s-au lărgit şi diversificat schimburile economice externe, care au căpătat un caracter sistematic şi o pondere crescândă în structura activităţilor economice. Pe de altă parte, odată cu lărgirea schimburilor economice externe şi cu atragerea unui număr tot mai mare de ţări în orbita economiei de piaţă, s-au intensificat procesele de specializare a producţiei pentru export şi de formare a unor întreprinderi, subramuri şi ramuri orientate spre piaţa externă.

La început, în procesul constituirii pieţei mondiale, forma principală a tranzacţiilor economice dintre state o reprezenta schimbul internaţional de mărfuri sau comerţul mondial. Spre sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul

408

secolului al XX-lea a apărut şi dobândit o importanţă tot mai mare exportul de capital.

După cel de-al doilea război mondial un loc crescând în cadrul pieţei mondiale a dobândit schimbul cu servicii (comerţul invizibil). De asemenea, progresul tehnico-ştiinţific a imprimat o dinamică deosebită schimburilor internaţionale cu rezultate ale cercetării ştiinţifice (tehnologii, licenţe, brevete, documentaţii tehnice etc.).

Aceste forme de relaţii economice între state poartă denumirea de fluxuri economice internaţionale. Ele se află în legătură unele cu altele şi cunosc o dezvoltare continuă. Totalitatea fluxurilor economice internaţionale privite în interdependenţa lor formează circuitul economic mondial.

Fluxurile de racordare a economiei naţionale la circuitul economic mondial îmbracă, în prezent, forme diferite: bunuri materiale, servicii, inclusiv cele turistice, cunoştinţe tehnico-ştiinţifice, invenţii, titluri de valoare, forţa de muncă, etc. Fiecare din aceste fluxuri are anumite particularităţi şi elemente specifice privind natura şi evoluţia cererii şi ofertei, formarea preţurilor, etc..

Tendinţa generală a circuitului economic mondial o reprezintă diversificarea fluxurilor economice internaţionale, astfel că sistemul pieţei mondiale contemporane este alcătuit, în prezent, din următoarele subsisteme:

o comerţul internaţional de mărfuri, format din totalitatea operaţiunilor de import şi export cu bunuri corporabile;

o piaţa internaţională a serviciilor (comerţul invizibil), care ocupă un loc crescând în cadrul pieţei mondiale;

o piaţa tehnologiilor şi cunoştinţelor tehnico-ştiinţifice; o piaţa internaţională a capitalurilor, care cuprinde operaţiunile legate

de plasarea în şi din străinătate a capitalurilor sub diverse forme (împrumuturi, investiţii directe, tranzacţii cu titluri de valoare);

o piaţa internaţională a forţei de muncă, legată de migrarea internaţională a forţei de muncă;

o piaţa valutară, care asigură tranzacţiile cu valute şi devize. Evoluţia şi formele de manifestare ale circuitului economic mondial

depind, în principal, de gradul de adâncire a diviziunii mondiale a muncii (amplificarea interdependenţelor dintre ţări şi a specializării economiilor naţionale jucând un rol esenţial în acest sens) şi de nivelul de dezvoltare a economiilor naţionale. Totodată, caracterul şi direcţiile în care evoluează relaţiile politice internaţionale pot stimula sau, dimpotrivă, frâna diferitele fluxuri economice internaţionale.

În analiza dinamicii fluxurilor de racordare a economiilor naţionale la circuitul economic mondial trebuie avut în vedere faptul că inegalitatea dintre ţări în privinţa nivelului de dezvoltare economică determină inegalităţi şi în schimburile internaţionale. Experienţa practică îndelungată, conduce la concluzia conform căreia cu cât economia unei ţări este mai dezvoltată şi mai

409

diversificată, cu atât participarea ei la circuitul economic mondial este mai intensă şi mai variată. De aceea, numai în măsura în care piaţa mondială valorifică – prin structurile şi mecanismele proprii de funcţionare – posibilităţile oferite de tehnologia şi tehnica modernă, sistemul naţional îşi demonstrează potenţialul de care dispune şi devine competitiv pe piaţa mondială.

În caracterizarea pieţei mondiale contemporane, studiile de specialitate pun în evidenţă două tendinţe contradictorii, şi anume:

a) tendinţa de mondializare a tranzacţiilor şi fluxurilor economice internaţionale, prin creşterea mai accentuată în ultimele decenii a schimburilor economice mondiale şi a participării ţărilor la aceste schimburi;

b) tendinţa de structurare a pieţei mondiale în zone mai mult sau mai puţin integrate. Aceste zone sunt:

� zona europeană care cuprinde în prezent „Europa celor 15” deja integrate în Piaţa Comună (Uniunea Europeană) la care se adaugă ţările asociate sau care desfăşoară negocieri de aderare sau asociere la acest organism;

� zona nord-americană de schimb liber (NAFTA) constituită relativ recent de către SUA, Canada şi Mexic;

� zona Pacificului, fără instituţii şi organisme comune, dar care se bazează pe relaţii comerciale financiare şi valutare tot mai strânse, formată în general în jurul Japoniei şi care cuprinde statele ASEAN (Thailanda, Malaezia, Indonezia şi Filipine) şi noile ţări industrializate (Coreea de Sud, Hong Kong, Singapore, Taiwan); în ultimii ani comerţul reciproc între aceste ţări depăşeşte pe cel realizat de ele cu restul lumii.

19.3. Comerţul internaţional cu bunuri şi servicii

Dezvoltarea schimburilor de mărfuri între ţări a condus la formarea celui

mai vechi şi important flux economic internaţional – comerţul mondial, care cuprinde totalitatea tranzacţiilor sub formă de import şi export. Dacă la început baza lui a fost formată din bunuri materiale (corporabile), în prezent obiectul tranzacţiilor s-a diversificat enorm, cuprinzând transporturile, turismul, rezultatele activităţii de cercetare tehnico-ştiinţifică, prestarea unor servicii de producţie, financiare, de asigurări, etc. (aşa - numitul comerţ invizibil).

Corespunzător, comerţul mondial contemporan este constituit din următoarele subsisteme mari, prin intermediul cărora se derulează fluxurile internaţionale de bunuri şi servicii:

410

• piaţa produselor de bază, prin care se fac tranzacţii cu materii prime, materiale, combustibili, produse agricole de bază, etc.. Este localizată în apropierea unor mari centre de producţie, de consum sau funcţionează în cadrul burselor de mărfuri existente în diferite centre comerciale internaţionale. Preţurile internaţionale ale produselor de bază se formează prin mecanismul liber al cererii şi ofertei pentru mărfuri fungibile care se negociază la cele mai importante burse specializate sau prin mecanismul unor acorduri internaţionale între producători şi consumatori care fixează limitele în cadrul cărora preţurile pot oscila liber;

• piaţa produselor finite (manufacturate) în care se comercilizează o gamă largă şi extrem de diversificată de bunuri corporabile destinate producţiei şi consumului. Este strâns legată de existenţa unor mari firme de producţie şi desfacere specializate pe anumite categorii de bunuri finite. Caracteristicile acestei pieţe sunt determinate de natura şi destinaţia produselor, de formele şi gradul integrării, de raporturile dintre cerere şi ofertă, de gradul de protecţie vamală, de specificul condiţiilor de plată, etc.. În general, preţurile internaţionale pentru produsele manufacturate se formează prin mecanismul licitaţiilor internaţionale pe baza raportului dintre cerere şi ofertă, sau oscilează în jurul unui preţ stabilit de principalele firme care domină piaţa unui anumit produs, respectiv preţul conducător sau director.

• piaţa serviciilor care asigură derularea tranzacţiilor cu toate genurile şi formele de servicii (bunuri incorporabile sau invizibile). Principalul segment al acestei pieţe îl reprezintă fluxurile de tehnologie sub forma vânzării sau cumpărării de brevete, licenţe, cunoştinţe tehnico-ştiinţifice, de marketing, management, informatică, etc.. Datorită excesului de cerere în raport cu oferta, preţurile practicate pe această piaţă se fixează de către firmele ofertante dominante – preţuri de oligopol sau monopol.

Caracteristica principală a comerţului mondial după cel de - al doilea război mondial o constituie creşterea mai rapidă a comerţului mondial în raport cu producţia mondială. Astfel, în perioada 1951-1985 volumul comerţului mondial a sporit cu circa 11% pe an, coeficientul de devansare a ritmului de creştere a producţiei de către ritmul de creştere a comerţului mondial situându-se în această perioadă, cu excepţia câtorva ani, între 1,4 şi 1,6.

O altă trăsătură de bază a comerţului mondial în perioada postbelică o reprezintă accentuarea diversificării acestuia. Ca urmare, a sporit ponderea produselor manufacturate şi în mod deosebit, a segmentelor reprezentând „invizibilele” în volumul comerţului mondial. Potrivit unor estimări, comerţul cu servicii reprezintă peste ¼ din totalul comerţului mondial

411

(circa 800 -1000 miliarde dolari anual, faţă de 3500 miliarde dolari valoarea întregului comerţ mondial). Creşterea şi diversificarea comerţului cu servicii a fost determinată de numeroşi factori, îndeosebi de progresul tehnico-ştiinţific care a sporit cererea şi oferta de servicii ştiinţifice, a celor de formare profesională şi de punere în stare de funcţionare a echipamentelor şi noilor tehnologii. De asemenea, s-au dezvoltat activităţi de asistenţă tehnică şi informatică, de marketing, management şi gestiune, de protecţie a mediului, serviciile financiar – bancare şi de asigurări, etc.

În evoluţia comerţului internaţional postbelic a crescut ponderea ţărilor industriale în exporturile mondiale, concomitent cu tendinţa de „tripolizare” a schimburilor comerciale internaţionale. Astfel, ţările industriale reprezintă aproape 2/3 din totalul exporturilor mondiale, iar Uniunea Europeană, SUA şi Japonia au ajuns să totalizeze, în 1985, mai mult de jumătate din valoarea exporturilor mondiale.

Adoptarea unor măsuri – tarifare şi netarifare – de îngrădire a comerţului mondial caracterizează, de asemenea, evoluţia acestuia în perioada postbelică. Această tendinţă s-a manifestat, de fapt, în întreaga istorie a comerţului mondial, dezvoltarea acestuia realizându-se printr-o confruntare permanentă între cele două curente de gândire şi politică economică: liber-schimbismul şi protecţionismul economic.

Primul dintre acestea militează pentru liberalizarea comerţului între ţări∗, pentru eliminarea barierelor şi a intervenţiei statelor în acest domeniu, iar cel de-al doilea curent de gândire şi politică economică militează, dimpotrivă, pentru adoptarea unor măsuri active de protejare a pieţei interne de concurenţa externă.

Instrumentele prin intermediul cărora statul realizează protejarea industriei şi pieţei interne sunt:

• tariful vamal, care se referă la nomenclatorul produselor supuse impunerii vamale şi taxa vamală aferentă fiecărui produs sau grup de produse. Nivelul taxei este diferenţiat pe grupe de mărfuri şi poate fi modificat în funcţie de obeictivele politicii economice;

• contingenţa, care reprezintă limita cantitativă la importul unui produs;

∗ Foarte multe ţări proclamă liberul schimb însă în realitate se păromovează, mai mult sau mai puţin discret, o serie de măsuri protecţioniste. Practicile discriminatorii utilizate în ţările dezvoltate sunt numeroase şi de multe ori foarte eficace. În acest sens, Michel Didier consideră că pentru a se realiza protejarea industriei din aceste ţări, se recurge de multe ori la „raţiuni tehnice”, se solicită o marcă de calitate – care se acordă rareori firmelor străine atunci când este vorba despre competiţia pentru comenzile publice – se invocă un ansamblu de norme industriale, mărci şi certificate de calitate,etc. Este deosebit de semnificativ în acest sens faptul că străinii ce doresc să pătrundă pe piaţa germană sunt obligaţi să-şi adapteze produsele la cele peste 30.000 de norme germane, iar procedurile de omologare sunt costisitoare, lungi şi fără dreptul de a fi contestate. Acelaşi autor susţine că pentru a vinde o bicicletă în SUA trebuie să te conformezi unui caiet de sarcini de 150 pagini, iar pentru a ataca piaţa niponă trebuie să respecţi un caiet de norme redactat în japoneză. „Nici urmă de protecţionism, obstacolul cultural este suficient.”Michel Didier, Economia:

regulile jocului, Ed.Humanitas, Bucureşti,1994, p.176 şi 177.

412

• introducerea licenţelor de import şi export. Tendinţa de instituţionalizare a schimburilor internaţionale este o altă

caracteristică evidentă a comerţului internaţional postbelic. Astfel, în scopul promovării comerţului internaţional au fost înfiinţate o serie de instituţii sau organisme internaţionale, cum sunt cele din cadrul ONU: Acordul General pentru Tarife şi Comerţ – GATT, Conferinţa Naţiunilor Unite pentru Comerţ şi Dezvoltare – UNCTAD.

Acordul General pentru Tarife şi Comerţ (transformat în Organizaţia Mondială a Comerţului) a fost înfiinţat în anul 1948 ca organism interguvernamental de promovare a comerţului între ţările membre. Principiile aşezate de GATT la baza comerţului mondial sunt: nediscriminarea, reciprocitatea, liberalizarea şi multilateralizarea. Potrivit celor convenite de la început în cadrul Acordului, protejarea economiilor naţionale se face numai prin intermediul taxelor vamale, iar ţările membre îşi acordă reciproc clauza naţiunii celei mai favorizate. Clauza este un principiu de politică economică externă potrivit căruia ţările semnatare îşi acordă reciproc privilegiile şi avantajele pe care le acordă sau le vor acorda ţărilor terţe. Sub impulsul fenomenelor de recesiune economică şi ale şomajului, de la începutul anilor ’80, comerţul mondial a fost confruntat cu importante măsuri protecţioniste promovate de ţările dezvoltate. Ţinând seama de riscurile pe care le implică amplificarea protecţionismului au fost iniţiate negocierile cunoscute sub numele de “Runda Uruguay” (1986). Finalizarea acestor negocieri a condus la încorporarea în reglementările GATT a unor sectoare importante ca agricultura, serviciile, etc.. Ultimul acord comercial, cel de-al optulea, a fost rezultatul negocierilor cunoscute sub denumirea de Runda Uruguay, pentru că au început în 1986 la Punta del Este, în Uruguay. Ele s-au încheiat la Marrakech la 15 decembrie 1993, când 117 ţări au adoptat acest acord de liberalizare a comerţului. El a fost semnat în cele din urmă, pentru SUA, de preşedintele Clinton la 8 decembrie 1994. organizaţia Mondială a Comerţului a început să funcţioneze oficial la 1 ianuarie 1995, iar până în iulie aderaseră la ea peste o sută de naţiuni. O prevedere a tratatului stipula transformarea GATT în OMC.

19.4. Piaţa internaţională a capitalurilor

Piaţa capitalurilor cuprinde operaţiunile legate de plasarea în şi din străinătate a capitalurilor sub diverse forme. Prin tranzacţiile care au loc pe această piaţă, o parte din resursele de finanţare a investiţiilor pe termen lung dintr-o serie de ţări, pot fi acoperite prin atragerea unor capitaluri disponibile, existente în alte ţări (ţări puternic dezvoltate, ţări exportatoare de petrol, ţări cu regimuri fiscale ridicate sau în care există instabilitate politică etc.).

Operaţiunile de emisiune şi plasare a titlurilor de împrumut se efectuează de către organisme bancare internaţionale (BIRD, BERD). Mişcarea

413

capitalurilor pe termen lung se realizează şi prin intermediul unor mari bănci comerciale care mobilizează şi oferă capitaluri lichide în valută.

Piaţa internaţională a capitalurilor cunoaşte următoarele forme principale de plasare şi mişcare a capitalurilor:

• investiţii indrecte de capital, care se concretizează în noi întreprinderi industriale, comerciale, agricole, de transporturi şi comunicaţii etc.;

• investiţii externe de portofoliu, care se realizează sub forma cumpărării de acţiuni de către agenţii economici străini la societăţile pe acţiuni existente într-o ţară sau alta;

• credite externe sau împrumuturi acordate de băncil particulare, organisme publice sau internaţionale.

Toate aceste forme ale fluxurilor financiare dau naştere la mişcarea capitalurilor pe termen lung. Raporturile între aceste forme precum şi oreintarea geografică a fluxurilor de capital diferă de la o perioadă la alta, în funcţie de numeroşi factori. O analiză a lor în perioada postbelică permite evidenţierea mai multor tendinţe. În primul rând, se constată o creştere a creditelor publice, acordate de către state sau pe bază de garanţii guvernamentale. În al doilea rând, a sporit rolul organismelor internaţionale create în această perioadă, cum sunt: Banca Internaţională de Reconstrucţie şi Dezvotare (BIRD) creată în 1944 prin acordul de la Bretton Woods şi care face parte din sistemul ONU; Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvotare (BERD) din cadrul Uniunii Europene. În al treilea rând, s-au diversificat modalităţile de sporire a investiţiilor externe de capital, îndeosebi prin intermediul societăţilor transnaţionale.

Acestea sunt mari societăţi comerciale formate din întreprinderea de bază aflată în ţara de origine şi un număr important de filiale care îşi desfăşoară activitatea în diverse ţări. Societăţile transnaţionale activează astfel în trei spaţii economice: naţional, unde este situată societatea de bază (fondatoarea sau firma „mamă”); străin, unde sunt implantate filialele; internaţional, respectiv spaţiul reprezentat prin operaţiunile specifice ce au loc între societatea „mamă” şi filialele ei aflate în diferite ţări.

Piaţa internaţională a capitalurilor îndeplineşute un rol important în cadrul pieţei mondiale contemporane. Ea dă posibilitatea unor ţări şi unor agenţi economici din diferite ţări să-şi mărească potenţialul de creştere economică, favorizează şi stimulează celelalte fluxuri economice, îndeosebi comerţul cu bunuri şi servicii. În acelaşi timp, trebuie menţionat că abuzul de împrumuturi (credite externe), poate determina greutăţi economice, care frânează dezvoltarea ca urmare a creşterii exagerate, peste limitele suportabilităţii, a serviciului datoriei externe (plăţile formate din ratele scadente din împrumuturi şi dobânzile anuale). De aceea, investiţiile de capital (directe şi de portofoliu) pot fi o formă preferenţială în măsura în care contribuie nemijlocit la

414

antrenarea unor ramuri şi sectoare în procesul creşterii şi progresului economic. Acestea cu atât mai mult cu cât investiţiile pot fi însoţite de transferuri efective de capital şi de tehnologie avansată, precum şi a realizării lor în concordanţă cu obiectivele de restucturare şi modernizare a economiei ţărilor importatoare.

19.5. Piaţa valutară şi cursul de schimb Piaţa valutară constituie o expresie a schimburilor economice între ţări:

tranzacţiile tot mai numeroase şi diversificate care au loc între agenţii economici din diferite ţări se reglează prin schimbarea monedei naţionale între ele pe piaţa valutară, ca o copmponentă de bază a pieţei mondiale. Moneda naţională a unei ţări se numeşte valută atunci când este utilizată în operaţiuni de schimb internaţional, iar piaţa valutară asigură tranzacţiile cu valute sau devize.

Piaţa valutară reprezintă totalitatea tranzacţiilor cu valută prin operaţiuni de vânzare-cumpărare la vedere sau la termen. Pe piaţa valutară se fac tranzacţii cu valute (monede convertibile) şi cu titluri de credit (trate, bilete la ordin, cecuri, ordine de plată, etc. – exprimate în valută şi care pot fi schimbate în valută) numite devize.

Cererea şi oferta de valute şi devize se concentrează la bursa valutară, care reprezintă principalul centru de efectuare a operaţiunilor de vânzare-cumpărare la vedere şi la termen. În ţările cu economie de piaţă dezvoltată funcţionează burse valutare, mai importante fiind cele din New York, Chicago, Londra, Frankfurt, Munchen, Paris, Roma, Bruxelles, Amsterdam, Zurich, Montreal, Tokio, Singapore, etc..

Funcţionarea pieţei valutare presupune ca o condiţie necesară convertibilitatea. Conceptul de convertibilitate a evoluat foarte mult în decursul timpului, începând cu convertibilitatea metalică (în aur) până la converibilitatea valutară de astăzi, care nu mai presupune nici o legătură cu etalonul de raportare, fiind abandonată complet legătura cu etalonul aur.

În accepţiunea FMI, în prezent, convertibilitatea reprezintă dreptul rezidenţilor şi nerezidenţilor de a schimba, în mod liber, moneda naţională cu altă monedă străină, prin vânzare –cumpărare pe piaţă.

Monedele naţionale pot avea grade diferite de convertibilitate, de la convertibilitatea parţială sau limitată doar pentru anumite categorii de operaţii, până la convertibilitatea totală, în care, acestea devin monede liber utilizabile.

România, care se află în plin proces de tranziţie la economia de piaţă, realizează deocamdată converibilitatea internă a leului. Aceasta înseamnă că leul se poate schimba liber pe orice valută numai în interiorul ţării.

415

Ca expresie a întâlnirii cererii şi ofertei, tranzacţiile pe piaţa valutară implică un ansamblu de operaţii interbancare, precum şi între bănci şi clienţii lor. În general, pe piaţa valutară se întâlnesc şi acţionează următoarele categorii de agenţi economici: operatori principali, care sunt băncile; operatori comerciali, respectiv agenţii economici care realizează activităţi de import şi export şi vin pe piaţa valutară ca vânzători şi cumpărători de valută; operatori intermediari (îndeosebi brokerii); operatori speculatori, care pot fi persoanele fizice sau juridice.

Operaţiunile pe piaţa valutară se efectuează în număr foarte mare şi într-o gamă diversificată. După conţinutul lor operaţiunile de schimb valutar sunt operaţiuni la vedere şi operaţiuni la termen.

Operaţiunile la vedere constau în cumpărarea sau vânzarea de valută la un curs de schimb determinat, schimbul efectuându-se în limitele unui timp de maximum 48 de ore lucrătoare din momentul încheierii tranzacţiei. Aceste operaţiuni denumite şi operaţiuni curente mijlocesc derularea operaţiunilor de export-import, precum şi reglementarea unor operaţiuni financiare (investiţii directe sau de portofoliu), plasamente de capital pe termen scurt, etc..

Operaţiunile la termen reprezintă vânzarea şi cumpărarea de valută la un curs stabilit în momentul contractării, tranzacţia urmând să se finalizeze prin livrarea valutei şi plata ei la un termen numit scadenţă (mai mare de 48 de ore lucrătoare), termen fixat atunci când s-a încheiat contractul. Operaţiunile la termen se practică în raport cu valutele (monedele) cele mai importante şi presupun rate de schimb flotante. Pe baza diferenţelor care apar între cursurile de schimb la termen şi cele curente au loc operaţiunile speculative, în scop de câştig. Ele se sprijină pe evoluţiile asincrone dintre cererea şi oferta de valută, operatorii speculativi mizând pe o dinamică avantajoasă a cursului valutar la termen.

Întrucât operaţiunile valutare, indiferent de conţinutul şi forma lor, pun faţă în faţă diferite monede naţionale, este necesară compararea valorică a unităţilor monetare. Acest raport se numeşte rata de schimb valutar, cursul de schimb valutar sau pe scurt cursul valutar.

Cursul valutar reprezintă preţul unei monede naţionale exprimat într-o altă monedă naţională cu care se compară valoric în anumite condiţii de spaţiu şi timp. El reflectă cantitatea de monedă străină ce se primeşte în schimbul unei cantităţi de monedă naţională, exprimându-se astfel valoarea monedelor respective.

La baza raporturilor valorice dintre valute se află paritatea puterii de cumpărare a unităţilor monetare naţionale implicate în schimbul valutar. În acest fel piaţa monetară internaţională preia nivelul valoric al unităţilor monetare puse în circulaţia internaţională la un moment dat de economiile naţionale respective. Asupra acestui nivel exercită influenţă în fond toţi factorii economici, financiari-monetari şi social-politici care determină puterea de cumpărare a monedelor respective.

416

Rezultă astfel, că pe baza parităţii puterii lor de cumpărare, cursul între două monede trebuie să ajungă la un astfel de nivel care să permită celor doi parteneri din cele două ţări care fac schimbul să beneficieze de o putere de cumpărare aproximativ egală. „Dacă pentru a cumpăra o marcă este nevoie de 50 cenţi şi de numai o jumătate de cent pentru a cumpăra un yen japonez, atunci putem considera că un dolar, 2 mărci şi 200 yeni vor putea cumpăra acelaşi volum de bunuri în SUA, Germania şi respectiv Japonia. De la început cursurile de schimb se reglează pentru a crea paritatea puterii de cumpărare între monedele naţionale 48”.

În consecinţă, în orice moment cursul de schimb între două valute trebuie să exprime, în principiu, puterea relativă de cumpărare a celor două monede. De aceea, băncile naţionale (centrale) stabilesc un aşa-zis curs central sau real sub forma parităţii puterilor de cumpărare ale monedelor respective. Acest curs este fundamentul pe care se sprijină înţelegerea şi explicarea cursului pieţei.

Cursul pieţei este cursul efectiv ce se foloseşte la un moment dat în tranzacţiile de pe pieţele valutare. El se formează pe pieţele valutare în funcţie de raportul dintre cererea şi oferta de monede naţionale care se schimbă, raport care este influenţat de numeroşi factori de natură economică, financiară, politică, psihologică şi socială caracteristică a economiilor ţărilor respective. Prin urmare, deşi cursul de schimb se fundamentează, după cum s-a arătat, pe paritatea puterilor de cumpărare ale monedelor naţionale, cursurile efective pe pieţele valutare sunt foarte sensibile la un număr mare de factori a căror influenţă se face simţită în evoluţia raportului dintre cererea şi oferta de valută.

Un factor important cu influenţă asupra cursurilor valutare este nivelul şi evoluţia inflaţiei. Astfel, deprecierea internă a unei monede naţionale antrenează pe termen lung deprecierea acesteia în raport cu monedele altor ţări cu care intră în relaţii de schimb şi care se caracterizează printr-o rată mică a inflaţiei.

Un alt factor care exercită influenţă asupra cursurilor valutare îl reprezintă rata dobânzii (preţul monedei naţionale), al cărui nivel influenţează asupra fluxului de capitaluri străine prin atragere sau, dimpotrivă, prin restrângere. De asemenea, o influenţă importantă asupra raportului dintre cererea şi oferta valutară şi implicit asupra cursurilor de schimb exercită competitivitatea comerţului exterior şi situaţia balanţei comerciale, precum şi alţi factori economici, sociali şi psihologici care pot modifica aşteptările şi anticipările agenţilor economici participanţi la tranzacţiile de schimb.

Evoluţia cursurilor de schimb pe pieţele valutare a fost foarte diferită de la o valută la alta şi de la o perioadă la alta. Unele dintre valute au cunoscut o apreciere (valorizare) importantă, în timp ce altele au înregistrat o tendinţă de

48 Paul Heyne, Modul economic de gândire, Bucureşti, Ed. Didactică şi Pedagogică, 1991, p.446

417

depreciere (devalorizare). De asemenea, autoritatea monetară centrală poate manevra cursul valutar, prin operaţiuni de reevaluare sau de devalorizare a monedei naţionale, folosind cursul valutar ca instrument de politică economică şi financiar-monetară în funcţie de obiectivele urmărite.

Devalorizarea şi respectiv revalorizarea monedei naţionale în raport cu celelalte valute au efecte economice diferite şi contradictorii asupra schimburilor economice externe şi competitivităţii acestora. Astfel, reevaluarea valutei conduce la ieftinirea importurilor şi la scumpirea exporturilor, ceea ce poate acţiona negativ asupra balanţei comerciale şi asupra balanţei de plăţi externe. Devalorizarea monedei naţionale atrage, pe de o parte, o creştere a preţurilor la mărfurile importate, acţionând ca un factor de frânare a importurilor, iar pe de altă parte, ea poate conduce la ieftinirea mărfurilor naţionale pe pieţele externe, favorizând creşterea exporturilor. Experienţa arată, totodată, că stocurile deprecierii sau devalorizării valutei proprii (monedei naţionale) pot determina o amplificare a fenomenului inflaţionist, accentuarea dezechilibrelor din economie şi frânarea creşterii economice. De aceea, autorităţile monetare ale fiecărei ţări, deşi admit cursurile flotante, atunci când consideră necesar intervin pe piaţa valutară pentru a susţine stabilitatea cursului monedei naţionale în raport cu celelalte valute.

În acest context, un rol important îl are lichidarea internaţională şi rezerva monetară internaţională. Lichiditatea internaţională desemnează totalitatea mijloacelor de plată de care dispune o ţară în relaţiile sale cu străinătatea şi exprimă măsura în care aceasta are capacitatea de a face faţă în orice moment angajamentelor externe. Ea cuprinde:

• rezerva oficială formată din activele deţinute de banca centrală (aur, valute, devize etc.);

• mijloace de plată şi active uşor transformate în asemenea mijloace de plată deţinute de alte instituţii financiar-bancare precum şi de agenţi economici nefinanciari (depuneri, depozite bancare, acţiuni şi obligaţiuni, linii de credit neutilizate, etc.- toate în valută).

Pe lângă funcţia de asigurare a solvabilităţii externe a ţării, rezerva monetară (cea oficială) poate fi folosită şi pentru intervenţia pe piaţa valutară pentru susţinerea cursului de schimb în cazul unor variaţii excesive.

19.6. Balanţa comercială şi balanţa de plăţi externe Participarea fiecărei ţări la fluxurile economice internaţionale îşi găseşte

în mod sintetic reflectarea în balanţa comercială şi balanţa de plăţi. Acestea constituie instrumente importante de cunoaştere şi analiză a tranzactiilor

418

economice care leagă economia naţională cu restul lumii, a eficienţei participării ei la schimburile economice internaţionale.

Balanţa comercială reprezintă un tablou statistico-economic în care sunt evidenţiate, după o ordine stabilită, operaţiunile de import şi export de mărfuri realizate de o ţară, într-o perioadă dată, de regulă un an. Ea cuprinde şi compară, deci, cumpărările (importurile) şi vânzările (exporturile) de mărfuri, diferenţa dintre acestea formând soldul balanţei comerciale, care poate fi:

• sold pozitiv, dacă exporturile sunt mai mari decât importurile; în acest caz se spune că avem o balanţă activă sau excedentară;

• sold negativ, în cazul în care importurile sunt mai mari decât exporturile, respectiv balanţă pasivă sau deficitară;

• sold nul, în cazul egalităţii între exporturi şi importuri, respectiv balanţă echilibrată sau soldată.

În funcţie de natura soldului balanţei comerciale pot rezulta mai multe posibilităţi privind dezvoltarea comerţului exterior. Un surplus al importurilor faţă de exporturi poate fi finanţat prin transferuri de rezerve (valute şi devize) sau prin contractarea unor credite. Dacă balanţa comercială este cronic deficitară (pe termen lung) acesta este, în general, un indiciu al unei evoluţii defavorabile a economiei naţionale şi a relaţiilor sale externe. O situaţie favorabilă nu presupune însă în mod obligatoriu o balanţă comercială permanent activă, ci o balanţă comercială echilibrată în dinamică.

Clasificarea mărfurilor cuprinse în balanţă se face pe grupe omogene, care să dea posibilitatea unor analize complexe privind evoluţia structurii comerţului exterior, a schimburilor ce au loc de la o perioadă la alta sub influenţa unor factori interni şi externi. În principiu se foloseşte clasificarea adoptată în cadrul ONU denumită SITC (Standard International Trade Clasification), care cuprinde circa 150 de grupe de mărfuri, structurate în 10 secţiuni de bază: produse alimentare; băuturi şi tutun; materii prime necomestibile; combustibili minerali; uleiuri şi grăsimi vegetale şi animale; produse chimice; produse manufacturiere; maşini şi echipamente; diverse produse manufacturiere; produse şi tranzacţii neclasificate.

Balanţa comercială constituie componenta de bază a balanţei de plăţi a unei ţări.

Balanţa de plăţi externe este un tablou statistico-economic în care se evidenţiază şi se compară totalitatea încasărilor şi plăţilor efectuate de o ţară, rezultate din tranzacţiile economice de orice natură cu alte ţări, pe o perioadă de timp determinată (de obicei 1 an). Evidenţiind sursele şi destinaţiile mijloacelor de plată externe, balanţa de plăţi constituie sinteza tranzacţiilor economice cu străinătatea. Ea reprezintă astfel un important sprijin în elaborarea măsurilor de politică economică, monetară şi financiar-valutară.

419

Balanţa de plăţi externe cuprinde încasări şi plăţi rezultate din operaţiuni curente cu mărfuri (balanţa comercială) şi cu servicii (balanţa „invizibilelor”). Gruparea într-un capitol distinct a tranzacţiilor economice internaţionale sub denumirea de „invizibile” se regăseşte în balanţele de plăţi din numeroase ţări. Aceste tranzacţii se referă la schimburile de servicii şi sunt denumite invizibile în contrast cu mişcarea vizibilă a schimburilor cu mărfuri cuprinse în balanţă. Din categoria invizibilelor care constituie sursă importantă de încasări şi plăţi fac parte: transporturile navale, maritime şi terestre de bunuri şi persoane; călătoriile în străinătate şi călătoriile străinilor în ţara respectivă în scopuri turistice şi profesionale; venituri din investiţii, brevete, licenţe, drepturi de autor; alte servicii, cum sunt cele financiare, de asigurări, etc..

Între balanţa comercială şi balanţa „invizibilelor” poate să existe un efect de compensare, astfel încât balanţa curentă de plăţi să fie echilibrată. Pentru unele ţări „invizibilele” constituie o sursă principală de încasări din străinătate, cum este cazul ţărilor care deţin puternice flote comerciale sau cel al ţărilor cu mari încasări valutare din turism (Spania, Italia, Elveţia, Grecia...).

Balanţa curentă de plăţi, care reflectă totalitatea operaţiunilor curente (sau de cont curent), poate fi: activă sau excedentară, atunci când încasările sunt mai mari decât plăţile; pasivă sau dezechilibrată, când plăţile sunt mai mari decât încasările şi echilibrată când încasările şi plăţile sunt egale.

În afara operaţiunilor de cont curent (balanţa comercială şi balanţa „invizibilelor”), balanţa de plăţi mai cuprinde şi balanţa capitalurilor (vezi figura 19.1.). Balanţa capitalurilor (contul de capital) reflectă fluxurile de capital pe termen lung şi scurt, sub formă de investiţii directe şi de portofoliu (cumpărări şi vânzări de titluri de valoare), împrumuturi pe termen lung, credite comerciale pe termen scurt, creditarea de la organisme internaţionale etc..

Figura 19.1. Structura balanţei de plăţi externe

Încasări şi plăţi pentru importul şi exportul de

mărfuri corporabile

Înacsări şi plăţi pentru servicii,

transport, turism,

asigurări, dividende,

dobânzi etc.

Credite primite sau acordate

până la un an, repatrierea

activelor etc.

Intrări şi ieşiri de capitaluri sub formă de

investiţii directe, de

portofoliu etc.

Balanţa comercială

Balanţa invizibilelor

Balanţa capital pe termen scurt

Balanţa capital pe termen scurt

BALANŢA CURENTĂ DE PLĂŢI BALANŢA CAPITALURILOR

VARIAŢIA POZIŢIEI MONETARE

420

Pe ansamblu, balanţa de plăţi este echilibrată. Astfel, chiar dacă pe baza operaţiunilor de cont curente încasările nu sunt egale cu plăţile, balanţa de plăţi luată în integritatea sa este în echilibru prin intermediul tranzacţiilor cu active financiare. Rezultatul cumulat al operaţiunilor curente şi al celor cuprinse în contul de capital se va reflecta în variaţia poziţiei monetare: creşterea sau diminuarea rezervelor valutare; retragerea monedei proprii de pe piaţa externă sau ieşiri de monede proprii din masa monetară internă (în cazul convertibilităţii totale). Dacă soldul este pozitiv, aceasta va însemna o reducere a datoriei externe, sporirea rezervelor sau a creanţelor ţării asupra străinătăţii. Concepte fundamentale:

• Economie mondială; • Piaţa mondială; • Ordine economică

mondială; • Fluxuri economice

internaţionale; • Export; • Import; • Balanţă comercială; • Balanţă de plăţi externe • Politică comercială; • Taxe vamale; • Clauza naţiunii celei mai

favorizate; • Eficienţa comerţului

exterior; • Zonă de comerţ liber; • Integrare economică; • Uniunea Europeană.

420


• Enumeraţi principalele cauze ale integrării economice interstatale. • Caracterizaţi, pe scurt, principalele evoluţii ale mediului economic

internaţional contemporan. • Definiţi şi analizaţi comparativ balanţa comercială şi balanţa de plăţi

externe. • Definiţi circuitul economic mondial şi diviziune internaţională a muncii. • Care sunt principalele direcţii de acţiune ale creşterii performanţelor

participării României la circuitul economic mondial.

CAPITOLUL 20

Integrarea economică în lumea contemporană

Planul temei: 20.1. Internaţionalizare şi globalizare

Caseta 20.1. Motivaţiile şi obiectivele internaţionalizării 20.2. Integrarea economică internaţională: cauze şi forme

Caseta 20.2. Efectele contradictorii ale globalizării 20.3. Realizări şi perspective ale integrării economice europene

Caseta 20.3. Integrare şi globalizare = uniformizare? 20.4. Uniunea Europeană şi România

Tabelul 20.1. Comerţul exterior al României, 1992-2000 Obiective:

• Evidenţierea cauzelor internaţionalăzării şi necesitatea obiectivă a globalizării;

• Argumentarea necesităţii integrării economice în lumea contemorană; • Evidenţierea interdependenţelor costuri – beneficii şi a rolului lor în

elaborarea „balanţei integrării”; • Cunoaşterea principiilor, condiţiilor şi premiselor necesare integrării ţării

noastre în Uniunea Europeană. • Reliefarea consecinţelor contradictorii ale integrării şi globalizării

20.1. Internaţionalizare şi globalizare

421

Tendinţa globalizării vieţii economice, trăsătură esenţială a evoluţiei mediului de afaceri la scară mondială în a doua jumătate a secolului trecut, s-a desfăşurat sub influenţa unui complex de forţe de natură economică, tehnologică şi politică. Fluxurile comerciale au determinat accentuarea deosebită a interdependenţelor internaţionale, prin schimbările majore ce au avut loc în evoluţia lor: trecerea de la interdependenţe intersectoriale (raporturi de tipul produse de bază contra produse manufacturate) la interdependenţe intrasectoriale (schimburi de produse manufacturate) şi apoi la interdependenţe intra-industriale, în care predomină schimbul de bunuri în cadrul unor ramuri şi subramuri industriale. Dintre factorii principali ce explică evoluţia relaţiilor comerciale internaţionale în perioada contemporană menţionăm:

• Progresul tehnic, care a dus la adâncirea diviziunii internaţionale a muncii, amplificând specializarea de tip intra-industrial şi intra-produs. Asemenea transformări au avut loc îndeosebi acolo unde au existat condiţii pentru manifestarea progresului tehnic. Din această cauză şi procesul internaţionalizării s-a realizat inegal, manifestându-se cu prioritate în zonele capabile să valorifice avansul tehnologic.

• Promovarea liberalismului, orientarea liber-schimbistă a politicilor comerciale din principalele ţări participante la piaţa mondială. În acest context, este de subliniat faptul că liberalizarea pieţelor de mărfuri a fost însoţită şi de liberalizarea pieţelor valutare şi de capital.

• Cadrul instituţional, respectiv rolul major al unor organisme internaţionale în eliminarea barierelor tarifare şi netarifare din comerţul internaţional: Acordul General pentru Tarife şi Comerţ, transformat în anul 1994 în Organizaţia Mondială a Comerţului, Conferinţa Naţiunilor Unite pentru Comerţ şi Dezvoltare (UNCTAD) etc.

• Investiţiile străine directe amplifică dimensiunile internaţionalizării activităţilor economice prin accentuarea interdependenţelor privind producţia de bunuri materiale şi servicii. Pe baza investiţiilor directe, firma îşi poate spori avantajul competitiv, întrucât, prin extinderea activităţii sale în mediul internaţional are posibilitatea de a localiza mai bine producţia, valorificându-şi astfel în mod eficient avansul tehnologic prin reducerea costurilor de producţie şi de tranzacţie. Pe de altă parte, noua perspectivă asupra mediului de afaceri internaţional permite o mai bună cunoaştere a pieţei, ceea ce are implicaţii benefice asupra politicii de produs şi de marketing.

Trecerea de la internaţionalizare la globalizarea vieţii economico-sociale constituie un proces de mare complexitate, aflat sub influenţa a numeroşi factori dintre care menţionăm:

• natura globală a ştiinţei şi tehnologiei;

422

• sistemul financiar mondial: economia „simbolică” mondială se bazează pe o reţea care implică, la scară globală, instituţiile bancare şi agenţii pieţei de capital, organisme de reglementare naţionale, organisme internaţionale, etc.

• infrastructura de comunicaţii: perfecţionarea sistemelor de transporturi, realizarea unei acoperiri mass-media la scară mondială (ex. C.N.N.), instituirea unei reţele globale de transmitere/recepţie a informaţiilor (INTERNET);

• cadrul instituţional mondial: o serie de organizaţii de natură guvernamentală (sistemul ONU) sau neguvernamentală (ONG) promovează dezbaterile şi acţiunile ce privesc problematica globală: poluarea, subdezvoltarea, criminalitatea ş.a.. Globalizarea comerţului, pe fondul extinderii treptate a diviziunii internaţionale a muncii şi al tendinţei de constituire a unui sistem de interdependenţe la scară globală. Globalizarea este stimulată şi de efectele de creare de comerţ pe care le generează diversele grupări integraţioniste regionale sau aranjamente instituţionale bi sau multilaterale. Este de menţionat, în acest sens, că deşi Acordul General pentru Tarife şi Comerţ (GATT) a reuşit să obţină o reducere importantă a tarifelor vamale, s-a ajuns cu multă greutate la un acord final; abia în 1995, la o jumătate de secol de la încheierea războiului şi la 60 de ani de la Marea Criză, a început să funcţioneze Organizaţia Mondială a Comerţului, organizaţie care, spre deosebire de altele, nu stabileşte reguli, ci asigură cadrul de desfăşurare a negocierilor comerciale şi respectarea acordurilor incheiate.

• societăţile multinaţionale constituie cea mai puternică forţă promotoare a globalizării; tendinţa de integrare mondială a producţiei este generată şi controlată de societăţile multinaţionale.

Internaţionalizarea şi globalizarea producţiei au loc prin mecanisme precum: valorificarea productivă a unor tehnologii în străinătate prin licenţiere sau alte forme de transfer de tehnologii către societăţi mixte, filiale sau sucursale din terţe ţări. Globalizarea serviciilor însoţeşte internaţionalizarea producţiei, în

contextul sporirii rolului sectorului terţiar, astăzi se poate vorbi despre un adevărat complex terţiaro-industrial global.

Firmele de consultanţă pentru realizarea de obiective industriale, cele de audit, de consultanţă juridică, etc., au avut un rol foarte important în uniformizarea normelor/regulilor tehnice, comerciale, financiar-contabile şi de drept în mediul internaţional al afacerilor. Firmele din sectorul financiar – case de asigurări, bănci comerciale, bănci de investiţii – care au impus, de cele mai multe ori prin acţiuni concertate

423

liberalizarea treptată a mişcărilor de capitaluri: operaţiunile financiare derulate prin intermediul marilor bănci internaţionale şi al societăţilor multinaţionale duc la o asemenea integrare a pieţelor financiare internaţionale, întrucât mişcarea capitalurilor tinde să devină autonomă în raport cu finanţarea producţiei şi a schimburilor. Se poate afirma că între comerţul mondial şi investiţiile directe, pe de o parte, şi mecanismele financiare globale, piaţa creditului şi piaţa de capital, pe de altă parte, există relaţii de susţinere şi multiplicare reciprocă. „Liberalizarea pieţei de capital s-a făcut forţat, în ciuda faptului că nu existaă dovezi certe că aceasta ar stimula creşterea economică... Ţările mici în curs de dezvoltare sunt asemenea unor vaporaşe. Liberalizarea accelerată a pieţei de capital, în maniera dorită de FMI a echivalat cu plecarea acestor vaporaşe pe o mare agitată, mai înainte ca găurile din carenă să fă fost astupate, căpitanul să fi fost instruit, iar vestele de salvare să fi fost aduse la bord. Chiar şi în circumstanţele cele mai favorabile, era probabil ca ele să se răstoarne în momentul în care aveau să fie lovite dintr-o parte de un val uriaş.”49

Internaţionalizarea producţiei constituie un proces obiectiv, firma tinzând, pe măsura dezvoltării ei, să depăşească limitele locale, naţionale sau regionale ale mediului de afaceri, extinzându-şi activitatea în spaţiul economic global. Este vorba despre un proces evolutiv flexibil şi complex ce vizează relaţia dintre factorii de mediu şi strategia corporaţională. Mediul de afaceri este influenţat de o serie de factori de natură tehnologică, economică, politică şi culturală.

Motivaţiile internaţionalizării producţiei sunt legate fie de evoluţia mediului de afaceri din ţara de origine a firmei – presiune concurenţei, reducerea vânzărilor, supraproducţia, excesul de capacitate etc. – fie de interesul maximizării profiturilor prin valorificarea avantajelor comparative, strategice sau competitive: nivelul redus al costurilor, accesul la resurse, valorificarea avansului tehnologic ş.a..

Caseta 20.1. Motivaţiile şi obiectivele internaţionalizării Fazele internaţionalizării şi motivaţiile lor: ♦ internaţionalizarea iniţială: ○ punerea în valoare a avantajelor dobândite pe piaţa internă; ○ dezvoltarea competenţelor de marketing şi de înnoire tehnologică; ○ sprijin instituţional pentru export şi internaţionalizare; ○ diversificarea riscurilor; ○ saturarea pieţei interne; ○ confruntarea directă cu concurenţa externă existentă/potenţială. ♦dezvoltarea/implantarea locală: 49 Stiglitz, J.; Globalizarea:speranţe şi deziluzii, Ed.Economică, Bucureşti, 2003, p.47-48.

424

○ creşterea potenţialului „localizărilor ţintă”; ○ punerea în valoare a potenţialului de subcontractare şi de reducere a costurilor; ○ ocolirea barierelor protecţioniste; ○ confruntarea directă cu concurenţa locală; ○ dinamismul echipei de management şi/sau optimizarea resurselor locale. ♦ multinaţionalizare: ○ optimizarea producţiei şi a logisticii; ○ dezvoltarea unor sisteme de informaţii eficiente; ○ o mai bună gestiune a clienţilor globali; ○ confruntarea directă cu concurenţa globală; ○ globalizarea unor funcţii ale firmei: marketing, finanţe, fiscalitate etc.; ○ valorificarea şi integrarea diversităţii culturale locale.

Obiectivele internaţionalizării decurg din opţiunile de bază ale strategiei de internaţionalizare, acestea din urmă reflectând finalităţile firmei, aşa cum sunt ele exprimate de politica sa generală şi incluse în strategia de ansamblu a afacerilor. În ceea ce priveşte opţiunile de bază, ele se pot referi la alegeri între: creşterea extensivă (lărgirea pieţelor, sporirea cifrei de afaceri) şi creşterea intensivă (valorificarea resurselor, creşterea rentabilităţii); creşterea internă (acumularea capitalului) şi creşterea externă (implantări, achiziţii); dezvoltare autonomă şi parteneriat; orientare pe termen scurt şi orienatare pe termen lung; strategie monoprodus sau multiprodus; concentrarea şi diversificarea activităţilor etc.. Obiectivele concrete ale internaţionalizării sunt formulate în termeni de: - rentabilitate a capitalului investit şi nivel al profitului aşteptat; - cifră de afaceri proiectată şi cote de piaţă de atins, pe ansamblu şi pe ţări; - ritm de creştere prevăzut; - pondere a bunurilor şi serviciilor produse în (sau achiziţionate din) străinătate în raport cu producţia internă; - grad de internaţionalizare a resurselor de capital şi a structurilor financiare; - grad de internaţionalizare a resurselor umane; - dispersie sau concentrare a activităţilor de cercetare-dezvoltare şi a proprietăţii industriale; - grad de control al operaţiunilor. Stabilirea şi urmărirea acestor obiective se fac de o manieră flexibilă, într-o perspectivă dinamică, ţinându-se seama de schimbările care apar în mediul de afaceri, de posibilităţile de valorificare a unor avantaje strategice, comparative sau competitive sau, într-o altă abordare, de avantajele specifice (care ţin de natura activităţilor sau produselor), de avantajele de localizare (oportunităţi concurenţiale, de cadru juridic sau socio-culturale), sau de

425

internaţionalizare (posibilităţi de optimizare a rezultatelor printr-o strategie integrată la nivel internaţional).(Popa, I., Filip, R., Management internaţional, Ed. Economică, Bucureşti, 1999, pag.85,89-90).

20.2. Integrarea economică internaţională: cauze şi forme Interdependenţele economice internaţionale amplifică schimburile dintre diversele ţări şi generează o serie de procese integraţioniste. Prin intermediul acestor procese se urmăreşte promovarea propriilor interese naţionale într-o lume în care liberalismul economic declarat este însoţit deseori de un protecţionism foarte agresiv. Proces istoric obiectiv, integrarea economică internaţională a luat o

amploare deosebită după cel de-al doilea război mondial. Este vorba, în principal, despre crearea unor „macrospaţii”, a unor „ansambluri economice vaste” prin eliminarea progresivă a discriminărilor existente în raporturile economice dintre statele membre ale unei grupări sau uniuni.

Integrarea economică internaţională constituie un proces complex de evoluţie a economiei mondiale, bazat pe o treaptă nouă, superioară a interdependenţelor şi specializărilor diverselor economii naţionale.

Reunirea unor economii naţionale într-un întreg viabil, funcţional constituie efectul mai multor cauze sau situaţii favorizante, dintre care amintim:

a) Rezolvarea contradicţiei dintre necesitatea creşterii producţiei în condiţii de eficienţă economică şi limitele pieţei interne, fapt ce presupune trecerea de la microspaţii la macrospaţii, „crearea unor ansambluri economice tot mai vaste”;

b) Absenţa discriminărilor în raporturile economice dintre diferite ţări sau dorinţa eliminării lor treptate;

c) Creşterea stabilităţii şi eficienţei economice a relaţiilor dintre state prin reducerea sau chiar eliminarea restricţiilor comerciale dintre membrii unei grupări sau uniuni integraţioniste, în condiţiile menţinerii comportamentului restrictiv faţă de terţi. Este vorba despre eliminarea tarifelor vamale, a restricţiilor cantitative şi contingentărilor, a barierelor netarifare ş.a. care frânează relaţiile comerciale şi mobilitatea internaţională a factorilor de producţie;

d) Complementaritatea economiilor naţionale bazată pe un nivel de dezvoltare asemănător.

e) Internaţionalizarea factorilor de producţie şi adâncirea diviziunii mondiale a muncii, procese legate de revoluţia tehnico-ştiinţifică şi de tendinţa de industrializare a unor noi state; menţionăm în acest sens, faptul că realizarea unor ample programe de cercetare ştiinţifică

426

necesită, deseori, şi o concentrare a coordonării şi a resurselor antrenate ce depăşeşte potenţialul unei ţări;

f) Multilateralismul relaţiilor economice internaţionale care presupune accentuarea fluxurilor economice dintre statele suverane;

g) Concurenţa tot mai puternică pe plan mondial care necesită gruparea/regruparea mai multor state în vederea asigurării mecanismelor economice şi a cadrului instituţional-politic necesar consolidării forţei colective în faţa concurenţilor;

h) Cauze politice legate de evoluţia diverselor sisteme economice, de schimbarea raporturilor de forţe pe plan mondial ş.a. Integrarea economică internaţională a evoluat în timp, principalele

forme actuale de manifestare fiind: � Uniunea vamală, care vizează înlăturarea obstacolelor

comerciale, şi mai ales a celor vamale, dintre statele asociate. Ea se derulează pe baza unor acorduri comerciale preferenţiale pentru ţările membre, dar în relaţiile comerciale cu terţe state se promovează un tarif vamal comun. Se creează astfel condiţiile liberalizării crescânde a schimburilor internaţionale, stimulării concurenţei şi competiţiei dintre diversele firme. În acelaşi timp, ca urmare a adâncirii specializării, are loc creşterea eficienţei economice, realizarea unor economii de scară, reducerea costurilor de tranzacţie, ş.a.

� Zonele de comerţ liber care sunt reprezentate de spaţiile sau teritoriile în care s-au desfiinţat taxele vamale. Agenţii economici care activează în cadrul acestor spaţii beneficiază şi de alte avantaje: facilităţi fiscale, acces sporit la anumite utilităţi, etc.;

� Piaţa comună, numită deseori şi „piaţă unică” sau „piaţă internă” reprezintă o formă de integrare ce are în vedere nu numai liberalizarea comerţului, ci şi a circulaţiei forţei de muncă şi a capitalurilor între ţările membre. Organismele U.E. consideră că „ piaţa comună” are ca ţel eliminarea tuturor barierelor din calea comerţului intracomunitar în vederea fuzionării pieţelor într-o „piaţă unică”.

� Uniunea economică presupune, pe lângă elementele formei anterioare coordonarea suprastatală sub forma unificării politicelor economice naţionale ce privesc anumite domenii ( protecţia mediului, agricultura, dezvoltarea regională, problema ocupării forţei de muncă etc.).

� Uniunea economică şi monetară constituie o formă avansată de asociere ce se referă şi la sfera monetară, realizarea ei implicând politici monetare comune, existenţa unei bănci centrale şi a unei monede unice.

427

� Integrarea politică şi teritorială reprezintă o treaptă superioară a proceselor integraţioniste prin intermediul căreia se preiau o serie din prerogativele organismelor naţionale. Prin preluarea de către organismele comunitare a unor prerogative naţionale are loc limitarea competenţelor naţionale.

� Globalizarea constituie o formă care ilustrează tendinţele de integrare a pieţei mondiale. Ea îşi găseşte expresia în crearea unor organisme internaţionale de genul Organizaţiei Mondiale a Comerţului, care reglementează raporturile de schimb pe plan mondial.

Globalizarea reliefează, între altele, tendinţa de solidarizare a statelor datorită interdependenţelor acţiunilor privind rezolvarea unor probleme de interes global cum sunt: poluarea, fluxul migratoriu, terorismul internaţional etc.. Cu toate acestea, nu s-a dezvoltat o cooperare sistematică şi instituţionalizată între state în vederea rezolvării problemelor globale menţionate. Mai mult, a apărut o situaţie contradictorie, în sensul că gestionarea problemelor globale la nivel suprastatal nu este de obicei compatibilă cu gestionarea lor la nivel naţional. În condiţiile noilor tehnologii din domeniile informaţiei şi comunicării, considerate a reprezenta cea de a treia revoluţiei industrială, se apreciază că „cea mai democratică sursă de putere o reprezintă cunoaşterea, care este accesibilă şi celor slabi şi săraci”. Cunoaşterea este accesibilă însă în primul rând celor puternici şi bogaţi, permiţând valorificarea superioară a capitalului din ţările cu economie modernă, avansată. În asemenea condiţii ea devine şi cea mai rafinată, mai rapidă şi mai eficientă formă de dominaţie, iar „supunerea prin cunoaştere” – cea mai paşnică armă de împărţire geopolitică a sferelor de influenţă. Se poate aprecia că deplasarea centrului de greutate al puterii spre calitatea acesteia va face ca accentuarea interdependenţelor - în contextul actualei ordini economice mondiale – să consolideze independenţa, averea/puterea ţărilor dezvoltate şi dependenţa/sărăcia celorlalte ţări. Consecinţă a accentuării interdependenţelor la scară planetară, globalizarea dezvoltă la rândul său, aceste interdependenţe, însă intensitatea, sensurile şi consecinţele lor diferă substanţial în funcţie de puterea şi poziţia fiecărei ţări. Statuarea şi promovarea principiului competitivităţii într-un mediu internaţional caracterizat prin existenţa unor importanţi „poli de putere economică” şi a unor imense decalaje economice între ţări face ca dezvoltarea unora să se bazeze pe subdezvoltarea altora, menţinând astfel sau chiar amplificând o serie de stări conflictuale. „Majoritatea ţărilor industrializate avansate – inclusiv SUA şi Japonia – şi-au creat economii solide protejându-şi în mod înţelep şi selectiv unele ramuri de activitate până când acestea au fost suficient de puternice ca să facă faţă concurenţei

428

companiilor străine. ... Obligarea unei ţări în curs de dezvoltare de a-şi deschide piaţa pentru pordusele de import, ce ar face concurenţă celor realizate de unele ramuri ale economiei sale naţionale, ramuri care s-au dovedit a fi periculos de vulnerabile în concurenţa cu domenii de activitate asemănătoare, dar mai dezvoltate din alte ţări, ar putea avea consecinţe dezastruoase în plan social şi economic. Locurile de muncă au dispărut în mod sistematic – agricultorii săraci din ţările în curs de dezvoltare pur şi simplu nu au putut face faţă concurenţei produselor puternic subvenţionate din Europa şi America – înainte ca industria şi agricultura acestor ţări să poată să se dezvolte şi să creeze noi locuri de muncă.”50 Concomitent cu accentuarea interdependenţelor economice, cu amplificarea schimburilor, a fluxurilor dintre economiile naţionale are loc trecerea la o nouă etapă a restructurării economiei mondiale prin intensificarea procesului de globalizare. Vectorii globalizării privesc două componente fundamentale: economiile naţionale care acţionează ca entităţi autonome dar interconectate, unele funcţionând deja în cadrul unor uniuni, „alianţe” economice regionale; corporaţiile transnaţionale (CTN), alcătuite din unităţi economice de producţie, de comercializare, bancare, de cercetare-dezvoltare etc., unităţi a căror activitate ţine de aşa-numita economie mondială transfrontalieră sau transnaţională51.

Caseta 20.2. Efectele contradictorii ale globalizării Astăzi , puţini – în afară de marii afacerişti care profită de pe urma refuzului bunurilor produse de ţările sărace – sunt atât de ipocriţi încât să pretindă că ajută ţările în curs de dezvoltare obligându-le să-şi deschidă pieţele pentru bunurile ţărilor avansate, în timp ce pieţele lor sunt protejate în continuare – politici prin care cei bogaţi se îmbogăţesc şi mai mult, iar cei săraci se afundă şi mai tare în sărăcie, devenind în acelaşi timp tot mai furioşi... Criticii globalizării îi acuză pe occidentali de ipocrizie, şi au dreptate. Aceştia au forţat ţările sărace să elimine barierele comerciale, dar ei şi le-au menţinut pe ale lor, împiedicând statele în curs de dezvoltare să-şi exporte produsele agricole şi privându-le astfel de venitul pe care l-ar fi putut obţinedin această activitate şi de care au disperată nevoie... Dar chiar şi atunci când nu s-a făcut vinovat de ipocrizie, Occidentul a stabilit priorităţile globalizării, asigurându-şi o parte disproporţionat de mare a beneficiilor, în dauna ţărilor în curs de dezvoltare. Nu este numai faptul că statele industrializate mai avansate au refuzat să-şi deschidă pieţele pentru mărfurile din ţările în curs de dezvoltare, insistând însă ca acestea din urmă

50 Stiglitz,J. Globalizarea:speranţe şi deziluzii, Ed.Economică, Bucureşti, 2003, p.47. 51 Gh. Badrus, E. Rădăceanu, Globalitate şi management, Ed. All Beck, Bucureşti, 1999, p.49.

429

să şi le deschidă pe ale lor pentru mărfurile din ţările mai bogate; nu este numai faptul că statele industrializate mai avansate au continuat să subvenţioneze agricultura, astfel încât ţărilor în curs de dezvoltare le-a fost din ce în ce mai greu să facă faţă concurenţei, insistând însă ca acestea din urmă să elimine subvenţiile la bunurile industriale. Uitându-ne la „raporturile de schimb” – preţurile pe care ţările dezvoltate şi cele mai puţin dezvoltate le obţin pentru produsele pe care le realizează – după ultimul acord comercial (al optulea) din 1995, efectul net a fost acela de scădere a preţurilor pe care unele dintre cele mai sărace ţări ale lumii le primesc pentru ce exportă comparativ cu cele pe care le plătesc pentru ce importă. Rezultatul: unele dintre cele mai sărace ţări ale lumii şi-au înrăutăţit de fapt poziţia. ( Joseph E. Stiglitz, Globalizarea – speranţe şi deziluzii, Ed. Economică, Bucureşti, 2003, pag. 18, 33-35).

20.3. Realizări şi perspective ale integrării economice europene

Treaptă superioară a specializării şi interdependenţelor dintre diversele economii naţionale, integrarea economică interstatală europeană a apărut după cel de-al doilea război mondial, recuperarea pierderilor provocate de război necesitând o dezvoltare economică bazată pe concentrarea eforturilor mai multor ţări. Începuturile acestui proces au fost marcate de crearea Uniunii vamale a Beneluxului (Olanda, Belgia, Luxemburg) – în anul 1948 – şi a Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului (C.E.C.O.) în anul 1950, prin semnarea tratatului de la Paris de către R.F.G., Franţa, Italia, Belgia, Olanda şi Luxemburg, tratat ce a intrat în vigoare în anul 1952. Semnarea, la Roma, în anul 1957, a două tratate cu privire la Comunitatea Economică Europeană (Piaţa Comună) şi Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (EURATOM) a marcat o etapă nouă, superioară a procesului de integrare economică din Europa Occidentală. Comunitatea Economică Europeană a luat fiinţă prin asocierea aceloraşi şase state care au constituit şi C.E.C.O.. Ulterior, odată cu îndeplinirea criteriilor de aderare – economice, ecologice şi stabilizare macroeconomică – de către alte state europene, a avut loc extinderea treptată a C.E.E. prin includerea unor noi membri: Marea Britanie, Danemarca şi Irlanda (în anul 1972), Grecia (1981), Spania şi Portugalia (1986), Austria, Finlanda şi Suedia (1995). S-a ajuns astfel ca Piaţa Comună, respectiv Uniunea Europeană (prin intrarea în vigoare a Tratatului de la Maastricht, de la 1 noiembrie 1993), prin cele 15 state membre, să reprezinte cel mai mare teritoriu comercial din lume, să deţină 40% din comerţul mondial, iar schimburile intracomunitare să aibă o pondere de 60% din schimburile totale realizate de membrii ei.

430

Conform hotărârilor Summitului de la Copenhaga, din decembrie 2002, numărul membrilor Uniunii Europene va spori cu încâ 10 ţări de 1a 1 ianuarie 2004: Polonia, Republica Cehă, Ungaria, Slovacia, Slovenia, Estonia, Letonia, Lituania, Malta şi Cipru. Pentru România, cu ocazia aceluiaşi summit, s-a menţionat data de 1 ianuarie 2007 ca moment al aderării la Uniunea Europeană. Prin cooperarea dintre statele membre, Uniunea Europeană a reuşit, de-a lungul existenţei sale, să-şi realizeze în măsură crescândă obiectivele fundamentale privind armonizarea politiciilor economice ale statelor, înfăptuirea de politici comerciale comune, de politici agrare şi crearea unităţii economice şi monetare. Ea a contribuit, în timp, la o anumită stabilitate a pieţei muncii, la realizarea unor progrese importante în domeniul politicilor agrare, sociale şi de securitate. Trebuie menţionat faptul că prin crearea Pieţei Unice la 1 ianuarie 1993, s-a reuşit realizarea celei mai unificate pieţe din lume, creşterea deosebită a performanţelor pieţelor integrate şi eficientizarea adoptării deciziilor. Mai mult, pe baza prevederilor Tratatului de la Maastricht se va crea un spaţiu fără frontiere interioare, iar prin accentuarea coeziunii economice şi sociale se va realiza o adevărată uniune economică şi monetară. Uniunea Europeană vizează, în ultimă instanţă, convergenţa, compatibilizarea şi armonizarea dinamică a trei componente definitorii ale integrării:

• economică: piaţă unică şi uniune economică – monetară; • socială: politică de securitate socială şi externă comună; • politică: acţiuni comune în domeniile justiţiei şi interne – imigrare, vize,

azil etc.. Realizarea pieţei unice antrenează o multitudine de efecte economice

şi social-politice: directe (generate de înlăturarea barierelor vamale), indirecte, legate de integrarea completă a pieţei (efecte de scară a producţiei, accentuarea concurenţei ş.a.) şi generale – creşterea bunăstării prin reducerea şomajului şi diminuarea preţurilor.

Evoluţia efectelor/ beneficiilor integrării europene este condiţionată de respectarea strictă a unor principii confirmate în cei peste cincizeci de ani de existenţă:

� creşterea solidarităţii statelor membre, bazată pe promovarea intereselor fundamentale comune;

� prevalarea legilor comunitare în raport cu legislaţia naţională, în condiţiile în acre respectarea prevederilor tratatelor şi acordurilor dintre statele membre constituie o necesitate absolută;

� democratizarea luării deciziilor ce privesc comunitatea statelor integrate;

431

� garantarea libertăţii persoanelor, capitalului şi bunurilor economice;

� imparţialitatea aplicării politiciilor comune (agricultură, pescuit, transport, mediu înconjurător, energie,...) şi a programelor comune de cercetare – dezvoltare, telecomunicaţii etc.

Extinderea spre estul Europei constituie o direcţie importantă a evoluţiei U.E. în următoarea perioadă. Acordurile comerciale bilaterale încheiate de U.E. cu aceste ţări încă înainte de 1990, instituirea sistemului generalizat de preferinţe comerciale unilaterale pentru produsele importate din aceste ţări, aplicarea Programului PHARE (Asociaţia pentru Reconstrucţie Economică) şi acordurile de asociere la U.E. reprezintă acţiuni importante de creare a premiselor extinderii procesului de integrare economică.

Ţinând seama de situaţia lor economică şi socială precară ( reflectată în special prin PIB pe locuitor, ponderea diverselor ramuri de activitate în populaţia activă şi în PIB, deficitele bugetare şi ale balanţei de plăţi ), U.E. a elaborat o strategie care prevede măsuri ferme de sprijinire a ţărilor candidate la aderare în vederea pregătirii tuturor condiţiilor necesare integrării depline. Este vorba despre intensificarea activităţilor de cercetare ştiinţifică şi protecţia mediului, dar şi de perfecţionarea sistemului energetic, a transporturilor şi infrastructurii; sunt necesare totodată, eforturi susţinute în vederea înfăptuirii unor reforme de anvergură în domeniul concurenţei, pieţei şi preţurilor, al politicii monetare şi comerţului exterior, astfel încât să se creeze o economie de piaţă funcţională şi competitivă, capabilă să reziste concurenţei şi să-şi îndeplinească obligaţiile ce rezultă din calitatea de membru al U.E..

Caseta 20.3. Integrare şi globalizare = uniformizare? Sub influenţa lucrărilor „Clubului de la Roma”, o serie de studii consacrate

procesului de globalizare demonstrează că acesta nu poate duce la uniformizarea, la impunerea unui model unic – cel puţin la nivelul începutului de secol XXI deoarece:

1. Superputerile pot echilibra balanţa raportului de forţe şi pot determina cursul evenimentelor politice, economice şi militare, dar nu pot soluţiona, în mod individual sau separat, problemele globale ale umanităţii. Soluţionarea acetora nu poate fi posibilă decât prin efortul conjugat al comunităţii internaţionale formată din entităţi individualizate şi independente.

2. Încetarea războiului rece nu a însemnat trecerea automată la o epocă de pace şi cooperare internaţională. Dispariţia opresiunii sovietice şi a restricţiilor sistemului comunist au permis resuscitarea unor conflicte istorice atât teritoriale, cât şi religioase, care au condus la o situaţie de instabilitate şi chiar violenţă în multe zone sau regiuni ale lumii.

3. Decalajele şi inechităţile dintre zone, ţări sau populaţii s-au cronicizat. Discrepanţa dintre bogaţii şi săracii planetei este generatoare de

432

instabilitate şi conflicte violente. Această discrepanţă este accentuată de frustrările unor categorii ale populaţiei sau ale unor grupuri etnice aflate în stare de discriminare, sau în imposibilitatea constituirii unor comunităţi sau state independente. Terorismul internaţional îşi găseşte resursele în lipsa de orizont a acestor persoane sărăcite şi înstrăinate.

4. Deşi întreaga planetă se află într-un proces rapid de conversie la modelul economiei capitaliste de piaţă, deşi proprietatea privată este considerată în mod unanim ca cel mai eficient motor al dezvoltării şi bunăstării, totuşi a devenit clar că piaţa şi instrumentele pieţei nu pot, prin ele însele şi numai ele, să rezolve problemele globale ale umnaităţii.

Piaţa nu reflectă interesul general al societăţii, ci doar interesul individual de a obţine profit. Din acest motiv, piaţa nu va putea rezolva niciodată problemele eficientizării utilizării resurselor primare de energie, ale mediului înconjurător sau ale categoriilor defavorizate ale populaţiei.

Cu cât globalizarea progresează, cu atât mai mult este necesară intervenţia publică (a statului) pentru rezolvarea problemelor pe care piaţa nu le poate rezolva şi pentru corijarea acţiunilor incomplete sau chiar greşite ale pieţei. Piaţa rămâne însă extrem de importantă, în condiţiile în care permite şi consolidează libera concurenţă, ca instrument al intervenţiei publice.

Statul şi piaţa devin parteneri în conceperea şi aplicarea politicilor economice şi sociale.

Crearea de către globalizare a „spaţiului economic mondial” nu conduce la uniformizarea modelului de acţiune pe acest spaţiu din simplul motiv că acesta nu este şi nu trebuie interpretat ca o entitate omogenă de tipul „pieţei unice” sau al „democraţiei de piaţă la scară planetară”. (Coşea, M., Curs de economie, Ed. Tribuna Economică, Bucureşti, 2003, pag. 273-274).

20.4.Uniunea Europeană şi România

Aderarea României la Uniunea Europeană şi, în final, integrarea

ei în această Uniune şi în structurile euro-atlantice constituie o problemă cardinală a gândirii, politicii şi practicii actuale şi viitoare ale societăţii româneşti. Este vorba despre un proces deosebit de complex, cu o mare încărcătură istorică, politică, economico-socială, ştiinţifică şi culturală care vizează direct şi indirect întreaga societate cu structura, infrastructura şi suprastructura ei.Dată fiind această complexitate, aderarea şi integrarea constituie obiective ale prezentului dar şi ale viitorului, ceea ce impune ca procesele lor definitorii să se realizeze de fiecare dată, pe baza luării în considerare a exigenţelor viitoare, exigenţe înscrise într-un orizont de timp de 10-20 ani, sau, pentru unele domenii chiar într-un orizont mai mare de timp.

433

În literatura de specialitate se apreciază52, pe bună dreptate, că aderarea şi integrarea reprezintă procese istorice cu caracter politic, juridic, economic, ştiinţific, educaţional, cultural, social, naţional şi internaţional, statal, interstatal şi suprastatal. Fără a subestima importanţa celorlalte aspecte considerăm că transformările economice sunt fundamentale; întrcât pe baza lor se asigură: creşterea economică echilibrată şi susţinută în condiţiile protejării mediului, niveluri ridicate de ocupare a forţei de muncă şi protecţie socială; ridicarea standardelor de viaţă şi a calităţii vieţii, coeziune economică şi socială”.

Deşi timp de aproape o jumătate de secol a făcut parte din zona de influenţă a Uniunii Sovietice, România şi-a menţinut totuşi un anumit grad de independenţă economică şi politică. Este semnificativ în acest sens faptul că ponderea schimburilor comerciale ale României cu Comunităţile Europene a crescut de la 22,3% în anul 1960 la 36,7% în 1975;53 mai mult, în anul 1980, ţara noastră a semnat un Acord privind comerţul cu produse industriale, şi altul referitor la crearea Comisiei Mixte România – CEE.

Cu toate acestea, abia după 1989, ca urmare a transformărilor profunde care au avut loc în economia românească, relaţiile cu aceste ţări s-au intensificat, proces stimulat şi de importanţa crescândă pe care ţările U.E. au acordat-o, inclusiv în plan instituţional, relaţiilor economice cu România. Pe de altă parte, nivelul ridicat al tehnologiei, costurile relativ reduse ale transportului spre Uniunea Europeană datorită apropierii geografice şi dimensiunile pieţei au reprezentat premise favorabile intensificării relaţiilor României cu aceste ţări. Deschiderea oficială a negocierilor de aderare a României la U.E. a fost

condiţionată de prezentarea de către guvernul român a unui plan operaţional de măsuri, cu scadenţe pe ani, care să conducă la „crearea unei economii de piaţă funcţionale, compatibile cu principiile, normele, mecanismele, instituţiile şi politicile Uniunii Europene.”54

În condiţiile în care pe termen lung, mediu şi scurt, evoluţia reală a economiei naţionale este strânsă în chingile unui cerc vicios al perpetuării şi adâncirii decalajelor de productivitate şi standard de viaţă faţă de U.E., direcţiile preconizate au în vedere ca printr-o largă deschidere internaţională să se promoveze idealurile şi interesele fundamentale ale poporului român, identitatea şi tradiţiile sale. Integrarea României în Uniunea Europeană „nu se poate realiza bâjbâind prin întuneric sau rătăcind prin ceaţă şi nici în mod spontan, automat, de la sine, aşteptând cu mâinile încrucişate”.55

52 Aurel Negucioiu, Tranziţia raţională, Ed.Economică, Bucureşti, 1999. p.183. 53 Sută, N., Istoria comerţului exterior şi a politicii comerciale româneşti, Ed.Economică, Bucureşti, 1998, p.191. 54 Guvernul României: Strategia Naţională de dezvoltare economică a României pe termen mediu, Bucureşti, martie,2000, p.1. 55 Negucioiu, A., Tranziţia raţională, Ed.Economică, Bucureşti, 1999, p.181.

434

Promovarea interesului naţional este imposibilă în afara cunoaşterii actualului mediu social-economic concurenţial internaţional şi a direcţiilor evoluţiei sale. Pe această bază se poate elabora în mod realist „balanţa integrării” prin identificarea şi dimensionarea avantajelor şi dezavantajelor integrării, a resurselor/costurilor şi efectelor/beneficiilor realizării obiectivelor strategice şi derivate ale integrării. Este necesară, prin urmare, nu numai afirmarea voinţei politice a ambelor părţi, cât şi, mai ales, elaborarea unor strategii naţionale integraţioniste pe termen mediu şi lung care să urmărească armonizarea interesului naţional cu cel comunitar.

Programul Naţional de Aderare a României la U.E., adoptat în iunie 2001, constituie expresaia sintetică a caracterului conştient orientat şi conştient dirijat al construcţiei europene; el are ca obiectiv general îndeplinirea criteriilor de aderare stabilite de Consiliul European de la Copenhaga, iar ca obiectiv intermediar îndeplinirea priorităţilor Parteneriatului pentru Aderare U.E.-România.

PNAR are în vedere, cu prioritate, prevederile Programului de Guvernare în perioada 2001-2004 şi ale Planului de Acţiune pentru aplicarea acestui program.56 Strategia are în vedere evaluarea riguroasă a costurilor sociale ale tranziţiei şi ale promovării reformei, precum şi ale aderării la U.E.; filosofia acestei abordări are la bază convingerea că atât reforma cât şi integrarea constituie nu cauza dificultăţilor cu care ne confruntăm, ci calea soluţionării lor, că România va fi în măsură să contribuie la crearea unei Europe unite, stabile şi prospere, care să aibă un rol crescând în viaţa internaţională, la promovarea valorilor euro-atlantice.

Principalele elemente ale PNAR se referă la fundamentarea programelor de îndeplinire a criteriilor politice (democraţie, stat de drept, drepturile omului, protecţia minorităţilor); economice (existenţa unei economii funcţionale de piaţă, capacitatea de a face faţă presiunilor competitive şi forţelor pieţei UE.); de adoptare a acquis-ului comunitar (piaţa internă, inovaţia, politici economice şi fiscale, politici sectoriale, coeziunea economică şi socială, calitatea vieţii şi a mediului, justiţia şi afacerile interne, politici externe, chestiuni financiare) şi de armonizare legislativă; de asemenea sunt foarte importante şi obiectivele instituţionale şi necesităţile financiare.

Programul conţine un cumul de politici economico-sociale îndreptate spre asigurarea unei creşteri economice durabile, care să permită reducerea decalajelor faţă de ţările membre ale U.E. în vederea realizării acestui obiectiv, Guvernul a stabilit următoarele priorităţi strategice:

• relansarea creşterii economice; • combaterea sărăciei şi şomajului; • refacerea autorităţii statului şi instituţiilor sale; • reducerea birocraţiei, combaterea corupţiei şi criminalităţii;

56 Guvernul României – Programul Naţional de Aderare a României la U.E., vol.I, Bucureşti, iunie 2001, p.7

435

• continuarea şi accelerarea procesului de integrare în U.E şi NATO.

Costurile integrării în U.E. pot fi, din punct de vedere al factorilor ce le generează, costuri obiective şi costuri subiective. În prima categorie se includ acele costuri care sunt generate de nivelul scăzut al dezvoltării economiei, de calitatea necorespunzătoare a factorilor de producţie şi a structurilor economice, de îndeplinirea exigenţelor aquis-ului comunitar, etc. Cealaltă categorie se referă la consecinţele negative pe care le are asupra evoluţiei economiei şi inclusiv asupra procesului integrării, politica economică nerealistă, erorile ce survin în luarea unor decizii, erori care ţin atât de factorul politic intern cât şi, uneori, chiar de hotărârile Consiliului European.

În legătură cu interdependenţele complexe dintre costurile obiective şi costurile subiective prezentăm în continuare o serie de date statistice privind mişcarea soldului balanţei comerciale a României în ultimul deceniu al secolului trecut. În întreaga perioadă 1990-2000 balanţa comercială a României a fost în mod constant dezechilibrată: în cei mai favorabili ani ai perioadei menţionate exportul FOB de bunuri nu a depăşit cu mult 10 mld. dolari SUA/an în timp ce importul CIF din anul 2000 a fost de peste 13 mld.dolari SUA. Drept urmare şi balanţa de plăţi a înregistrat permanent solduri negative ale contului curent, în anii 1996 şi 1998 atingându-se vârfurile acestora: circa 2,5 mld. şi respectiv circa 3,0 mild.dolari SUA. Tabelul 20.1. Comerţul exterior al României, 1992-2000

Indicatori Ani

Deficit bal. com.∗ (mil.$)

Deficit bal. com.cu U.E.

Def.cu UE/ def.total (%)

Comerţ cu UE/ com.total (%)

Acoper.imp. FOB prin exp.(%)

1992 -1897 -1049 55,3 37,8 75,4 1993 -1630 -932 57,2 43,6 81,3 1994 -958 -462 48,9 47,9 93,7 1995 -2368 -903 38,1 51,5 83,4 1996 -3351 -1417 42,2 47,5 76,6 1997 -2849 -1154 40,5 54,2 81,0 1998 -3536 -1471 41,6 60,5 76,0 1999 -1887 -705 37,3 - 88,6 2000 -2688 -770 28,6 - 86,0

Sursa. Buletin Statistic de Comerţ Exterior 1/2001; 3/2002 Anuarul statistic al României 2001. Este de subliniat faptul că dacă în perioada 1982-1991, soldurile balanţei comerciale ale României cu U.E. au fost în fiecare an pozitive, în perioada

∗ Soldurile anuale ale balanţei comerciale s-au determinat prin diferenţa dintre exportul FOB şi importul CIF. Calcularea aceloraşi solduri pe baza diferenţei dintre export FOB şi import FOB “cosmetizează” imaginea balanţei comerciale, întrucât suma totală a deficitelor anuale din perioada 1992-2001 este cu circa 40% mai mică.

436

1992-2001, egală ca întindere cu cea precedentă, suma soldurilor anuale ale balanţei comerciale cu U.E. (solduri negative, an de an), a fost de circa 1,7 ori mai mare.57

Dintre multiplele cauze care au dus la această situaţie, menţionăm: • Dispariţia unor pieţe mondiale odată cu începutul perioadei de

tranziţie la economia de piaţă în ţările Europei Centrale şi de Est; • Necorelarea politicilor de liberalizare a comerţului exterior al ţării

noastre cu măsurile de restructurare a economiei, inclusiv cu cele privind creşterea nivelului calitativ al produselor. Întrucât a funcţionat într-un mediu economic larg deschis spre exterior, fără o protecţie corespunzătoare şi fără transformări structurale rapide, sistemul industrial românesc a fost supus unei masive dezarticulări şi dezintegrări cu efecte negative deosebite asupra evoluţiei producţiei industriale şi inclusiv asupra comerţului exterior.

• Practicarea unor dobânzi excesiv de mari la creditele pentru producţie în general, inclusiv pentru producţia de export;

• Uzura fizică şi morală avansată a unor tehnici şi tehnologii de producţie neîn- soţită de programe de retehnologizare;

• Lipsa de reprezentativitate a capitalului naţional; în acest sens în literatura de specialitate se subliniază că atunci când ţările sunt lipsite de resurse financiare şi tehnologice, marile firme cu vocaţie internaţională joacă un rol mai important în restructurarea industrială şi comercială faţă de cel exercitat de guvernele naţionale.58

• Inexistenţa unei politici industriale coerente, fundamentată riguros pe resurse, pe îmbinarea valorilor economice, ecologice, natural geografice şi tehnologice, pe factorii interni şi externi ai creşterii economice. În acest sens unii specialişri, referindu-se la fracţionarea, divizarea întreprinderilor industriale şi decapitalizarea lor apreciază că „ parcă s-a lucrat special pentru a construi piedici pentru ca nimeni să nu ia startul sau pentru a-i împiedica pe cei care încercau totuşi să alerge.”59

În contextul globalizării economiei mondiale şi al tendinţelor înregistrate în evoluţia comerţului internaţional, comerţul exterior reprezintă pentru ţara noastră un factor esenţial al restructurării şi dezvoltării economice. Redresarea economiei naţionale în perspectiva integrării României în U.E. impune ca schimburile economice internaţionale să se constituie într-unul din cele mai dinamice sectoare pe baza unei evoluţii susţinute a exportului. 57 Această mărime relativă a fost determinată pe baza datelor Direcţiei de integrare europeană şi regională, Bucureşti, 2000, E.C.E. Economic Survey of Europe, 1999, no.1, U.N.Geneva, 1999, p.216 şi Publicaţii ale INS. 58 Aurel Iancu, Liberalizare, integrare şi sistemul indistrial, Ed.Expert, Bucureşti, 2002, p.14. 59 C. Ciutacu; V.Ioan-Franc, Probleme economice, nr.3/2000, Restructurarea industrială, CIDE, Bucureşti, 2000, p.29.

437

Realizarea acestui deziderat implică amplificarea măsurilor de politică comercială privind promovarea comerţului exterior, iniţierea unui ansamblu coerent şi convergent de acţiuni la nivel micro şi mocroeconomic.

Analiza lucrărilor de specialitate consacrate balanţei costuri-beneficii legate de procesul integrării conduce la constatarea că există o anumită asimetrie a abordării acestor chestiuni, în sensul că dacă în ţrile U.E. evaluarea costurilor extinderii a constituit o problemă larg discutată, chestiunea beneficiilor fiind menţionată mai mult descriptiv, în ţările candidate, dimpotrivă, s-a pus mai degrabă problema beneficiilor, decât aceea a costurilor integrării. În aceste din urmă ţări s-a considerat de fapt că realizarea obiectivului politic al integrării va însemna şi rezolvarea problemelor lor economice, susţinându-se mai mult intuitiv, că beneficiile aderării vor fi net superioare costurilor.

În evaluarea cantitativă a costurilor şi beneficiilor aderării pentru ţările candidate există o serie de dificultăţi metodologice dintre care amintim:

• Complexitatea efectelor integrării în U.E. şi vastele sale implicaţii sub aspect economic, social, politic, spiritual, etc. Consecinţele integrării se vor răsfrânge atât asupra structurilor administrative, asupra întreprinderilor cât şi asupra populaţiei, care va beneficia şi de anumite avantaje, dar care va suporta o serie de costuri, prin pierderea unor locuri de muncă, creşterea preţurilor produselor agricole, etc.

• Simultaneitatea şi paralelismul proceselor/acţiunilor de pregătire a aderării cu cele ale tranziţiei la economia de piaţă, fapt ce face dificil, iar uneori imposibil de separat şi cuantificat efectele sau costurile prilejuite de fiecare din cele două procese.

• Inceritudinile relativ mari privind evoluţia unor politici comune, în special Politica Agricolă şi Politica Regională. Considerăm că analiza costuri-beneficii prezintă o importanţă

deosebită pentru ţările candidate şi de aceea ea nu trebuie să aibă doar un caracter pincipial, teoretic ci să se continue printr-o cercetare concretă care să identifice şi să evalueze costurile şi beneficiile aderării cel puţin pentru domeniile majore ale acestui proces. Pe baza unei astfel de analize devine posibilă cunoaşterea în timp util a sectoarelor ce vor fi mai afectate de aderarea la U.E. şi se vor putea astfel identifica acţiunile şi măsurile menite să reducă la maximum consecinţele negative ce urmează a fi resimţite de aceste sectoare.

Aceeaşi analiză va permite, pe de altă parte, să se fundamenteze ansamblul de măsuri şi politici economice care să stimuleze, să consolideze şi să dezvolte acele activităţi ce prezintă un avantaj comparativ. Cunoaşterea costurilor aderării la U.E. constituie un instrument foarte util şi pentru echipa de negociatori care vor fi astfel în

438

măsură să solicite anumite derogări temporare şi să-şi formuleze poziţii şi argumente corespunzător intereselor României. Analiza costuri-beneficii se referă la o plajă problematică mai restrânsă

decât aceea privind avantajele şi dezavantajele aderării, întrucât ea priveşte doar implicaţiile financiare ale acestui proces, implicaţii care pot fi de regulă cuantificate.

În legătură cu interpretarea balanţei costuri-beneficii privind procesul integrării României în U.E., trebuie făcute câteva precizări metodologice:

• Costurile şi beneficiile integrării în U.E. pot fi abordate atât ca elemente care însoţesc procesul actual de integrare, de apropiere treptată a structurilor economice sociale şi politice româneşti de cele ale U.E. cât şi post factum ca avantaje-dezavantaje ce apar după ce România îşi va dobândi statutul de membru.

• Calitatea de „perdant” sau „câştigător” nu poate să caracterizeze un întreg sector economic sau segment al societăţii, deoarece în cadrul aceluiaşi segment sau sector perdant/câştigător pot exista câştigători/perdanţi individuali; mai mult, este posibil ca un sector preponderent perdant să aibă efecte benefice pentru ansamblul economiei deoarece el poate elibera resurse ce pot fi atrase în activităţi mai productive.

• Ţinând seama de eforturile deosebite pe care le presupune realizarea schimbărilor structurale economice şi sociale, implementarea acquis-ului comunitar, etc. se poate aprecia că în etapa preaderării raportul costuri-beneficii va fi supraunitar, urmând ca în etapele post aderare, pe măsura reducerii decalajelor economice mărimea şi sensurile evoluţiei acestui raport să se modifice.

• Problema avantajelor competitive şi respectiv a beneficiilor potenţiale ce caracterizează anumite sectoare trebuie analizată sub două aspecte: avantajul competitiv intern, respectiv competitivitatea unui sector faţă de media competitivităţii celorlalte sectoare ce produc pentru consumul intern şi avantajul competitiv extern care reflectă performanţele unui sector intern faţă de acelaşi sector din ţările partenere.

Analiza derulării relaţiilor economice ale României cu principalul său partener evidenţiază o serie de cauze care au condus (şi vor conduce în cazul perpetuării lor!) la înregistrarea unor avantaje pentru U.E şi dezavantaje pentru România:60

60 O analiză complexă şi obiectivă asupra faptelor reale privind beneficiile şi costurile integrării României în U.E. întreprinde Aurel Iancu în lucrarea Liberalizare, integrare şi sistemul industrial, Ed.Expert, Bucureşti, 2002.

439

• Tarifele vamale ale U.E. au fost aplicate numai la produsele industriale care au o competitivitate net superioară celor româneşti şi un potenţial de export ;

• Înlăturarea oricăror protecţii vamale pentru o serie de ramuri industriale aflate în restructurare şi cu valoare adăugată ridicată a condus la dispariţia acestora întrucât n-au putut rezista concurenţei firmelor din U.E. sau din alte ţări;

• Produsele agricole au fost excluse de la concesii, deşi la acestea suntem sau am putea deveni competitivi;

• Prin menţinerea taxelor vamale normale (nepreferenţiale), U.E. ar fi încasat circa 300 mil.ECU sub formă de taxe vamale pentru mărfurile importate din România, iar ţara noastră ar fi încasat sub aceeaşi formă circa un miliard ECU pentru mărfurile importate din U.E.61

• Întoarcerea în cadrul Comunităţilor a celei mai mari părţi din ajutoarele acordate României prin plata experţilor, a bunurilor şi serviciilor importate din U.E.;

• „Sprijinul” venit din partea unor organizaţii economice şi financiare a diminuat foarte mult forţa concurenţială a firmelor româneşti aflate la limita supravieţuirii prin măsuri precum: reducerea sau interzicerea unor subvenţii acordate producătorilor industriali şi agricoli, în condiţiile în care, în ţările U.E. se practică un nivel neobişnuit de ridicat al subvenţiilor; reducerea sau desfiinţarea unor taxe şi cote de import; suspendarea aplicării unor legi privind stimularea exportului sau a producţiei pentru export, a investiţiilor, etc.; subevaluarea importurilor, scutiri de taxe vamale pentru investitorii străini importanţi,ş.a.

În ceea ce priveşte agricultura, într-o lucrare de referinţă62 se atrage atenţia asupra faptului că liberalizarea comerţului cu produse agricole cu U.E. ar putea afecta în mod negativ producătorii agricoli autohtoni, care vor fi supuşi concurenţei libere a produselor din state în care acest sector este puternic subvenţionat. Populaţia rurală va resimţi din plin o serie de efecte negative, în condiţiile în care în ţara noastră predomină agricultura de subzistenţă, mărimea medie a exploataţiilor agricole este de 2,4 ha per persoană, iar populaţia ocupată în acest sector depăşeşte 40% din populaţia activă a ţării. Reducerea masivă a populaţiei ocupate în agricultură la un nivel comparabil cu cel din U.E., de circa 5%, va însemna suportarea de către populaţia dislocată din agricultură a o serie de costuri privind pierderea

61 Calcule efectuate de Aurel Iancu, op.cit.,p25. 62Dăianu Daniel, coord., Câştigători şi perdanţi în procesul de integrare europeană. O privire asupra României; Bucureşti, Centru Român de Politici Economice, 2001 .

440

sursei de venit, şomajul, reconversia profesională, migraţia spre alte zone, etc.

Potrivit unui studiu realizat în ţara noastră,63 dintre ramurile industriale afectate de liberalizarea comerţului cu U.E. aşa cum a fost prevăzut în Acordul de Asociere, industria chimică se detaşază în mod clar: 1. Dacă în ceea ce priveşte comerţul cu produse chimice cu celelalte ţări, România mai deţine încă un anumit avantaj comparativ, în relaţia cu ţările U.E. dezavantajul comparativ al României se amplifică.

2. Importurile de produse chimice din U.E. deţin o pondere relativ constantă din totalul importurilor României din U.E., în timp ce ponderea exporturilor de produse chimice româneşti către U.E., în totalul exporturilor româneşti în U.E. s-a redus de circa două ori în ultimii cinci ani.

3. Ponderea U.E. în totalul importurilor româneşti de produse chimice, a crescut ajungând la circa 2/3, trend care dacă va continua va determina un dezechilibru cronic al comerţului cu produse chimice, compromiţând astfel în mod fundamental restructurarea acestui domeniu.

Dosarele de fundamentare a aderării României la U.E. trebuie să evidenţieze cu claritate eforturile (bugetare, sociale,legislative) pe care le solicită fiecare măsură, condiţiile ce trebuie îndeplinite în prealabil pentru ca o măsură să poată fi luată, care este impactul său (atât efectele de constrângere cât şi beneficiile scontate) pentru a permite stabilirea în mod corect a angajamentelor ţării noastre. Astfel, autorităţile române trebuie să aibă în vedere că, după aderare, angajamentele asumate în cursul negocierilor, dacă nu vor putea fi respectate, vor constitui încălcări ale dreptului comunitar, iar statul român va trebui să plătească despăgubiri, care, în anumite domenii pot atinge valori considerabile. Costurile nerespectării angajamentelor sunt foarte ridicate, iar autorităţile române trebuie să dea dovadă de autoexigenţă atât în definirea angajamentelor cât şi, ulterior, în respectarea lor.

Câteva concluzii: • Aderarea României la Uniunea Europeană şi integrarea ei în

această Uniune, constituie o problemă cardinală a prezentului şi viitorului societăţii româneşti iar rezolvarea implică procese deosebit de complexe, cu o mare încărcătură economică, politică, ştiinţifică şi social-culturală.

• Crearea premiselor integrării României în U.E. şi transpunerea acquis-ului comunitar constituie acte o de mare responsabilitate pentru

63 Costuri şi beneficii ale aderării la U.E. pentru ţările candidate din Europa Centrală şi de Est, Institutul European din România, Colecţia de Studii, nr.4/dec.2001.

441

instituţiile implicate întrucât ele angajeajă pentru o lungă perioadă de timp viitorul întregii ţări, după aderare reglementările comunitare urmând a fi aplicate ca atare.

• Analiza situaţiei României sub aspectul reformelor întreprinse în vederea integrării se realizează din punct de vedere a patru categorii de criterii: politice, economice, cele privind capacitatea României de a îndeplini acquis-ul comunitar şi cele privind capacitatea administrativă şi juridică. Criteriile economice sunt cele mai dificil de realizat dacă avem în vedere decalajele economice şi rolul deosebit al criteriilor menţionate în influenţarea balanţei beneficii-costuri în procesul integrării. Sub acest ultim aspect, considerăm că trebuie să acordăm o importanţă mult mai mare costurilor prezente şi de perspectivă ale integrării, aşa cum procedează de altfel şi actualele ţări membre U.E.

• Obiectivele Planului Naţional de Dezvoltare 2002-2005 şi ale Programului Naţional de Aderare a României la U.E. se referă în principal la următoarele: relansarea creşterii economice, combaterea sărăciei şi şomajului, realizarea unei macrostabilizări consolidate, îmbunătăţirea substanţială a mediului de afaceri, reducerea birocraţiei şi combaterea corupţiei, refacerea autorităţii statului şi a instituţiilor sale, promovarea unor politici coerente, compatibile cu mecanismele U.E Considerăm că realizarea acestor obiective este de natură să determine transformări psihologice, comportamentale şi acţionale care să accelereze procesul integrării, şi să reducă, pe termen lung intensitatea marginalizării/periferizării României în cadrul macrofamiliei europene.

Concepte cheie: • Uniunea Europeană; • Politici de integrare în U.E.; • Integrare pozitivă; • Integrare negativă; • Avantajele integrării în U.E.. • Integrarea economică

internaţională; • Societate transnaţională; • Globalizare economică; • Internaţionalizarea producţiei; • Uniune economică şi

monetară; • Uniune economică;

• Interdependenţe intersectoriale, intrasectoriale şi intra-industriale;

• Uniunea vamală; • Zonele de comerţ liber; • Piaţa comună; • Integrarea politică şi socială.

442


• Care sunt principalele obiective ale Uniunii Europene? • Caracterizaţi formele integrării economice internaţionale. • Argumentaţi necesitatea integrării economice în lumea contemporană. • Analizaţi componentele definitorii ale „balanţei” costuri-beneficii legate de

intergrarea României în U.E. • Prezentaţi consecinţele principale ale integrării României în U.E. asupra

balanţei sale comerciale.

Economie II Macroeconomie (1)

Documents

Transcript of Economie II Macroeconomie (1)