UNIVERSITATEA ALEXANDRU IOAN CUZA

ECONOMIA RUSIEI

Analiza cronologica

JIAN CONSTANTIN GABRIEL

Dec 2014

Analiza evolutiei si involutiei mediului economic, politicsi de afaceri al Federatiei Ruse

Cuprins

1.1 Prezentare generala. Aspecte demografice

1.2 Resursele naturale

1.3 Industria 

2. Scurt istoric

3. Economia Rusiei: Cronologie

4. Exporturile Rusiei

5. Importurile Rusiei

6. Terapia soc

7. Criza economică i ruina socialăș

8. Reac ii antireformăț

9. Reforma prin decrete

10. Criza constitu ională din 1993ț

11. "Împrumuturile contra ac iuni" i apari ia "oligarhilor"ț ș ț

12. Colapsul financiar

13. Agita ia politicăț

14. Refacerea

15. Rela iile Rusiei cu ările occidentaleț ț

2

1.1. Prezentare generala. Aspecte demografice

Rusia este o ţară care se întinde pe un teritoriu vast în Europa şi Asia. Cu o suprafaţă

de 17.075.200 km², Rusia este cea mai întinsă ţară din lume, aproape de două ori mai mare

decât teritoriul celei de-a doua ţări ca întindere, Canada. În ciuda întinderii sale, Rusia este

doar a opta ţară din punct de vedere al numărului de locuitori. În timpul Uniunii Sovietice,

Rusia era republica dominantă a Uniunii. În zilele noastre, Rusia este o ţară independentă şi

un membru cu o mare influenţă în Comunitatea Statelor Independente. Până în 1991, ţara s-a

numit, în mod oficial, Republica Socialistă Federativă Sovietică Rusă, iar după prăbuşirea

URSS este considerată succesoarea de drept în problemele internaţionale a defunctei URSS.

Cea mai mare parte a teritoriului, populaţiei şi producţiei industriale ale Uniunii

Sovietice, una dintre cele două superputeri ale lumii, a rămas în Rusia. După prăbuşirea

URSS, rolul Rusiei pe scena lumii a fost diminuat mult. În octombrie 2005, statisticile

oficiale arătau că populaţia a scăzut cu mai mult de o jumătate de milion de cetăţeni,

ajungând la cifra de 143 de milioane de oameni.

In ciuda numărului ridicat de cetăţeni, Rusia are o densitate a populaţiei foarte

scăzută, datorată, mai înainte de orice, uriaşelor dimensiuni ale ţării. Densitatea populaţiei

este mai ridicată în zona europeană a ţării, în zona Munţilor Ural. Partea de sud-est a Siberiei,

pe ţărmul Pacificului, (aşa-numitul Orient Îndepărtat Rus), este slab populată, numărul

locuitorilor crescând uşor către sud. Federaţia Rusă este căminul a peste 160 de grupuri etnice

diferite şi popoare indigene.

 Datoritã întinderi sale foarte mari în partea nordica a Eurasiei, cuprinde o varietate

foarte mare de peisaje naturale,resurse şi unitaţi religioase care fac din acestea un exemplu de

diversitate geograficã a teritoriului.

Limba rusă este singura limbă oficială, dar, în fiecare republică federală, limbile

nativilor au căpătat, de obicei, statut limbă co-oficială, alături de limba rusă. Alfabetul chirilic

este singurul alfabet oficial, ceea ce înseamnă că toate limbile minorităţilor sunt scrise

exclusiv folosind acest alfabet, (cel puţin în textele oficiale).

Biserica Ortodoxă Rusă este biserica creştină dominantă în Federaţia Rusă. Islamul

este a doua religie importantă a ţării. Mai există şi alte culte: catolic, iudaic, budist şi diferite

biserici protestante. Iniţierea religioasă se face, de obicei, pe linie etnică. Ruşii sunt în cea

mai mare parte ortodocşi, în timp ce persoanele de origine turcică sau caucaziană sunt

3

musulmani.

Natalitatea scăzută, cuplată cu alcoolismul şi deficienţele sistemului sanitar, au dus la

situaţa în care populaţia Rusiei scade cu 500.000 de locuitori în fiecare an.

1.2. Resursele naturale

Federaţia Rusă, în ansamblul ei, poate fi considerată ţara cu cele mai variate şi bogate

resurse naturale de pe glob.

Stat cu economie industrialã - agrarã in curs de transformare , Rusia dispune de uriase

resurse de materii prime minerale , forestiere , agricole; valorificarea resurselor minerale este

costisitoare din cauza situãrii majoritatii lor in regiuni greu accesibile din Siberia , slab

populate si departe de principalele zone economice.

Rusia este cel mai mare exportator de energie din lume datorită rezervelor uriaşe de

petrol şi gaze naturale de care dispune.

  De asemea face parte din elita tarilor care exploateaza carbuni, roci sedimentare si

eruptive, metale pentru industria siderurgica, metale speciale (mercur, magneziu, beriliu,

zirconiu, aur, argint, diamant, platina), minerale indistriale (sare, gips, potasiu, fosfat).

Exporturile energetice ruseşti către China au crescut până la 6,7 miliarde dolari în

2007, faţă de 500 milioane dolari în 2001.

1.3. Industria 

Industria dezvoltatã prioritar in anii puterii sovietice , este dominatã de subramurile

industriei grele:

- siderurgia , industria constructoare de masini , chimia - care contribuie cu 3/4 la productia

industrialã , dar randamentele întreprinderilor sunt în mare parte departe de realizãrile tãrilor

dezvoltate.

- siderurgia este prezentã în Ural , regiunea Moscovei , bazinul carbonifer Kuznetk , dar si în

centre izolate (Kostomuksa si Cerepovet in Nord-Vest) ;

- metalurgia neferoasã este intalnita in Ural si lângã hidrocentralele din Siberia Centralã ;

- industria constructoare de masini este prezenta in Ural si in partea europeanã (Moscova, St.

Petersburg , Nijni Novgorod , Taritân ) ;

- industria chimicã este prezenta în Ural , Peninsula Kola, orasele importante din partea

europeanã si din sudul Siberiei ( Omsk , Tomsk , Krasnoiarsk , Irkutsk ) ;

4

- industria textilã este concentratã în zona centralã a pãrtii europene .

Agricultura se practicã pe mari întinderi în jumãtatea sudicã a pãrtii europene si pe

zone mai restrânse in sudul Siberiei.

Se cultiva grau, secara, orz, porumb, sfecla de zahar, cartofi, in pentru fuior;

viticultura si pomicultura au ponderi restrânse. Vânãtoarea este o activitate importantã in

Siberia (animale cu blãnuri scumpe), iar pescuitul este dezvoltat ( porturi mai importante in

Murmansk , Arhanghelsk , Nahodka , Ohotsk) 

Rusia dispune de o uriasã retea de transporturi (feroviarã rutierã , fluvialã , aerianã ) ,

mai densã în partea europeanã. Valorificarea imenselor bogãtii ale Siberiei a impus

extinderea permanentã a retelei de transporturi (inclusiv a conductelor pentru petrol si gaze

naturale ).

În Federaţia Rusă există cel mai lung traseu feroviar din lume,

denumit ,,Transiberianul’’,între Moscova şi Vladivostok.

16. Scurt istoric

După disoluția Uniunii Sovietice din decembrie 1991, Federația Rusă a devenit un stat

independent. Rusia era cea mai mare dintre cele 15 republici ale URSS-ului, având

aproximativ 60% din produsul intern brut și peste o jumătate din populația fostului stat

unional. Rușii dominau numeric și din punct de vedere al ierarhiei Armata Roșie dar

și Partidul Comunist al Uniunii Sovietice.

Acestea au fost cele mai importante motive pentru care Rusia a fost acceptată ca stat

succesor al Uniunii Sovietice în diplomație, moștenind locul de mebru permanent înConsiliul

de Securitate al ONU și dreptul de veto al URSS-ului. 

În ciuda acceptării Rusiei pe poziția fostei URSS, republica postsovietică era lipsită de

puterea politică, economică și militară a defunctului stat sovietic. Rusia a reușit să convingă

restul republicilor postsovietice să renunțe de bună-voie la armele nucleare moștenite și le-a

concentrat sub comanda forțelor spațiale și de rachete rusești încă active, dar pentru cea mai

mare parte a forțelor armate ale Federației Rusiei a urmat o perioadă de degringoladă după

1991. Mai înainte de dezmembrarea Uniunii Sovietice, Boris Elțin fusese ales în funcția

depreședinte al Rusiei în iunie 1991, în cadrul primelor alegeri directe prezidențiale din

istoria țării.

5

În octombrie 1991, cu puțin timp înaintea proclamării independenței, Elțin a declarat

că va îniția un proces de reformă economică radicală, orientată către economia de piață după

modelul "terapiei de șoc poloneze"

În zilele noastre, Federația Rusă continuă o mare parte a tradițiilor culturale,

economice și sociale din perioadele țaristă și sovietică.

17. Economia Rusiei: Cronologie

Dezvoltarea economică a țării a fost extrem de inegală: regiunea Moscovei contribuie

cu o treime din produsul intern brut, în condițiile în care în regiune este concentrată numai o

zecime din populația țării.

Recenta refacere a economiei țării datorată creșterii prețului țițeiului, împreună cu

eforturile guvernamentale reînnoite în 2000 și 2001 pentru ducerea la bun sfârșit a unor

reforme structurale, au crescut încrederea investitorilor și oamenilor de afaceri în șansele

Rusiei în al doilea deceniu de tranziție. Rusia a rămas profund dependentă de exporturile de

materii prime, în mod special petrol, gaze naturale, metale și cherestea, care asigură 80% din

totalul exporturilor, lăsând țara vulnerabila la variația prețurilor pe piața mondială. În ultimii

ani, a crescut foarte mult cererea internă de bunuri de larg consum, aproximativ cu 12% anual

în 2000-2005, ceea ce demonstrează întărire pieței interne.

Produsul intern brut se apropie de 1.200 milioane € în 2004, ceea ce face ca economia

Rusiei să fie cea de-a noua economie a lumii și a cincea a Europei. Dacă rata anuală de

dezvoltare continuă astfel cum este acum, este de așteptat ca economia Rusiei să ajungă pe

poziția a doua în Europa, după cea a Germaniei, în numai câțiva ani.

Pe 1 aprilie 2006, rezervele internaționale ale Rusiei atinseseră 206 miliarde $ și

existau previziuni pentru creșterea acestei rezerve la 230-280 miliarde $ până la sfârșitul

anului și la 300-400 miliarde $ la sfârșitul anului 2007.

Cea mai mare provocare care se află în fața guvernului Rusiei este modalitatea prin

care pot fi încurajate și dezvoltateîntreprinderile mici și mijlocii, în condițiile unui sistem

bancar tânăr și lipsit de funcționalitate, dominat de oligarhii ruși. Numeroase bănci sunt

deținute de oligarhi locali, care folosesc deseori fondurile băncilor pentru a-și finanța numai

propriile afaceri.

Banca Europeană pentru Reconstrucție și Dezvoltare și Banca Mondială au încercat să

inițieze practici bancare normale prin intermediul investițiilor de capital și al dividentelor, dar

succesul a fost limitat.

6

Printre problemele economiei Rusiei se numără și dezvoltarea inegală

a regiunilor țării. În timp ce regiunea capitalei Moscova se dezvoltă exploziv, nivelul de viață

din zona metropolitană apropiindu-se de cel al celor mai dezvoltate țări europene, cea mai

mare parte a țării, în special în zonele rurale și ale populațiilor minoritare din Asia, a rămas

puternic în urmă. Dezvoltarea economică se face sesizabilă și în alte câteva mari orașe

precum Sankt Petersburg, Kaliningrad și Ecaterinburg, ca și în zonele rurale adiacente.

Încurajarea investițiilor străine este de asemenea o provocare (solicitare), datorită

barierelor legale, culturale, lingvistice și anumitor particularități politice ale țării. În ultimul

timp s-au înregistrat investiții importante a unor mari investitori europeni, favorizate de

prețurile scăzute ale terenurilor și forței de muncă, ca și de ratele de creștere mai ridicate

decât în restul Europei. Nivelurile înalte de instruire și de civilitate ale majorității populației,

inclusiv ale femeilor și minoritarilor, atitudinea seculară, structura de clasă mobilă, foarte

buna integrare a minorităților în curentul cultural principal plasează Rusia mult mai bine

decât majoritatea celorlalte așa numite țări în curs de dezvoltare și chiar mai bine decât unele

țări puternic dezvoltate.

Până acum, țara a beneficiat de creșterea prețurilor la petrol și gaze naturale și a fost

capabilă să-și plătească cea mai mare parte a uriașei datorii externe vechi. Redistribuirea

echitabilă a veniturilor din exporturi de materii prime către celelate sectoare este totuși o

mare problemă. Totuși, din 2003, importanța exporturilor de resurse naturale a început să

scadă în balanța economică, în timp ce piață internă s-a întărit mult, stimulată masiv de

creșterea volumului construcțiilor și de creșterea cererii pentru diverse bunuri și servicii.

Arestarea bogatului om de afaceri Mihail Hodorkovski sub acuzațiile de fraudă și

corupție, în legătură marea privatizare organizate în timpul mandatului președintelui Boris

Elțîn, a făcut ca numeroși investitori să se teamă pentru stabilitatea economiei Rusiei. Cea

mai mare parte a uriașelor averi făcute în Rusia sunt datorate achiziționării industriilor

statului la prețuri foarte scăzute sau de concesiuni avantajoase primite din partea guvernului.

Alte țări și-au exprimat îngrijorarea în legătură cu aplicarea selectivă a legii împotriva

anumitor oameni de afaceri, deși acțiunile guvernamentale au fost primite pozitiv de marea

masă a rușilor sărăciți.

În plus, câteva mari firme internaționale investesc în Rusia. În conformitate cu

statisticile Fondului Monetar Internațional, în Rusia s-au investit direct aproape 26 de

miliarde de dolari în 2001-2004, din care 11,7 miliarde de dolari numai în 2004. În anul 2007,

investițiile străine directe în Rusia s-au dublat, atingând 27,8 miliarde dolari, în condițiile în

care creșterea economică a țării a generat o explozie a consumului7

Schimbările survenite după destrămarea Uniunii Sovietice au marcat trecerea de la o

economie planificată central şi izolată de restul globului la una bazată pe mecanismele pieţei

şi integrată global. Reformele economice ale anilor 90 au condus la privatizarea unei mari

părţi însemnate a industriei. În 2011, Rusia a devenit primul producător de petrol mondial,

depăşind Arabia Saudită; este al doilea producător mondial de gaze naturale, deţinând de

altfel cele mai mari rezerve dovedite de gaze, a doua rezervă de cărbune şi a opta de ţiţei. De

asemenea, este al treilea exportator mondial de aluminiu şi oţel. Politica guvernamentală îşi

propune reducerea dependenţei de exportul de materii prime, susţinând în principal sectorul

tehnologiei de vârf.

Începând cu sfârşitul anilor 90, creşterea economică a fost în medie de 7%, cu un

impact pozitiv asupra veniturilor populaţiei. Şi economia rusă a fost grav afectată de criza

economică globală pe fondul dependenţei de industria petrolului, ale cărui cotaţii a scăzut

dramatic.

Banca Centrală a Rusiei a folosit o treime din rezerva valutară disponibilă, a treia din

lume, pentru a încetini devalorizarea rublei. Economia a început să îşi revină începând cu a

doua jumătate a anului 2009, creşterea preţului petrolului jucând un rol important în acest

sens. Şomajul a scăzut din 2009 şi progrese semnificative s-au înregistrat în reducerea

inflaţiei.

În anul 2012, s-a menţinut creşterea economică cu excedent bugetar, Banca Centrală a

Rusiei crescând rezervele valutare, context care a condus la ridicarea încrederii pieţei.

Datoria publică este sub 10% din PIB, iar inflaţia şi rata şomajului au ajuns la nivelul

cel mai scăzut din ultimele două decenii. Pe 7 mai 2012, Preşedintele Vladimir Putin a

semnat Ordinul privind politica economică a statului pe termen lung. Ordinul cuprinde 5

obiective cuantificabile: creşterea investiţiilor directe ca rată procentuală din PIB,

concentrarea pe sectoarele tehnologiei de vârf şi cu un aport tehnologic ridicat, creşterea

productivităţii, îmbunătăţirea mediului de afaceri, crearea şi modernizarea a 25 de milioane

de locuri de muncă cu potenţial productiv ridicat până în 2020.

Criza economică recentă s-a resimţit la nivelul fluctuaţiilor PIB-ului: până în 2009,

acesta a scăzut, cu 7,8%, pentru ca în 2010 şi 2011 să înregistreze o creştere de 4,3%. Pentru

anul 2011, ponderea contribuţiei la PIB a sectoarelor agricultură, industrie şi servicii a fost de

4,5%, 36,9%, respectiv 58,6%. Datoria publică a scăzut de la 9,4 în 2010 la 8,3% în 2011. În

acelaşi timp, rata inflaţiei s-a majorat de la 6,9% în 2010 la 8,4% în 2011.

8

Cererea a fost principalul factor al creşterii economice de 4,5% înregistrate în

semestrul I al anului 2012, sprijinită de scăderea ratei şomajului, nivel salarial şi acces la

credite mai bune. Faţă de anul anterior, în 2012 agricultura a avut o contribuţie importantă în

revenirea economică, cu creştere de la -3,9 la 2.2%, în timp ce sectorul întreprinderilor mici a

scăzut de la 8,2% la 3.2%.

În iulie 2012, 72,3 milioane de persoane aveau un loc de muncă, depăşind maximul

înregistrat în august 2008, de 72,1 milioane, iar în august, rata şomajului a scăzut la 5,2%, în

principal datorită oportunităţilor crescute în zonele rurale. 

18. Exporturile Rusiei

Valoarea exporturilor în anul 2010 a fost de 400,1 miliarde $, iar în 2011 de 520,9

miliarde $.

Principalele ţări de destinaţie au fost Olanda 12,3%, China 6,5%, Italia 5,6%,

Germania 4,6%, Polonia 4,3%.

Ponderea la export a fost deţinută de petrol şi produsele derivate, gaze naturale,

metale, lemn şi producţia industriei de prelucrare civilă şi militară.

19. Importurile Rusiei

Valoarea importurilor a fost de 248,7 miliarde $ în 2010, ajungând la 322,5 miliarde $

în 2011.

Printre bunurile comercializate, cea mai mare proporţie a fost ocupată de echipamente

industriale, automobile, produce farmaceutice, mase plastice, carne, fructe şi seminţe, fier şi

oţel.

Principalele ţări partenere au fost China 15,6%, Germania10%, Ucraina 6,6% şi Italia

4,3%.

20. Terapia de ocș

Conversia cele mai mari economii controlate de stat într-o economie de piață era din capul

locului o sarcină extrem de dificilă, indiferent de soluțiile politico-economice alese. Soluțiile

alese pentru realizarea acestei schimbări au fost:

1. liberalizarea,

2. stabilizarea,

3. și privatizarea.

9

Aceste politici erau bazate pe așa numitul "Acord de la Washington", (de

natură neoliberală), dintre FMI, Banca Mondială șiDepartamentul Trezoreriei SUA.

Programele de liberalizare și stabilizare au fost concepute de Egor gaidar, adjunctul

primului ministru rus, un economist liberal în vârstă de 35 de ani, partizanul reformelor

radicale și al "terapiei de șoc". Terapia de șoc a început numai după câteva zile după

prăbușirea fostei Uniuni Sovietice, pe 2 ianuarie 1992, când președintele rus Boris Elțin a

ordonat liberalizarea comerțului exterior, prețurilor și cursului monedei naționale. Aceasta a

atras renunțarea la politica prețurilor controlate de stat, (existând speranța că magaziile golite

de mărfuri se vor reumple), renunțarea la limitările impuse comerțului particular și producției

private, renunțarea la subvenționarea fermelor agricole și întreprinderilor industriale de stat

și, în același timp, deschiderea comerțului extern la importuri pentru spargerea monopolurilor

locale.

Rezultatele parțiale ale liberalizării (prin care s-a renuntat la controlul prețurilor) a

acutizat hiperinflația și a adus apropae de pragul falimentului cea mai mare parte a industriei

rusești.

Procesul de liberalizare avea să aibă câștigătorii și învinșii săi, funcție cum era

poziționată industria specifică, clasa socială, grupul de vârstă, grupul etnic, regiunea sau

sectorul societății rusești corespunzătoare. Au fost persoane sau grupuri care au beneficiat din

plin de deschiderea competiției, alții aveau să sufere. Printre cei care aveau să profite de noile

politici se numărau întreprinzătorii, dar și traficanții pieței negre apăruți în

perioada perestroicăi gorbacioviste. Liberalizarea prețurilor a sărăcit bătrânii și celelelalte

persoane care depindeau de veniturile fixe, cu un nivel de viață extrem de scăzut, economiile

lor de viață topindu-se cu o viteză neașteptată.

Cu o inflație cu o rată de ordinul zecilor de procente pe lună ca urmare a tipăririi masive

de monedă, s-a legiferat stabilizarea macroeconomică pentru a stopa acest fenomen.

Stabilizarea, numită și ajustare structurală, este un regim de austeritate foarte dur, (politică

monetară și fiscală dure prin care guvernul încearcă să controleze inflația).

În cadrul programului de stabilizare, guvernul a lăsat cele mai multe prețuri să varieze, a

ridicat ratele dobânzilor la niveluri neatinse până atunci, a impus noi taxe și impozite mari, a

eliminat absolut toate subvențiile de stat către industrie și au făcut reduceri masive în

domeniul cheltuielilor sociale. Aceste măsuri au determinat dificultăți generalizate, de vreme

ce numeroase întreprinderi s-au trezit fără fonduri și fără comenzi. Criza creditului bancar a

atras criza prelungită a economiei.

10

Ideea programului era de a ușura presiunea inflaționistă asupra economiei de așa natură,

încât să permită producătorilor să ia hotărâri pragmatice în domeniile producției, prețurilor și

investițiilor, în loc să-și epuizeze resursele – problemă care atrăsese criza de bunuri de

consum în Uniunea Sovietică în deceniul al nouălea. Lăsând ca piața, nu planificatorii

centrali, să stabilească prețurile, gama sortimentală și nivelurile de producție, reformiștii

doreau să creeze o structură stimulatoare în economie, în care eficiența și capacitatea de a

riscă să fie răsplătite, iar risipa și nepăsarea să fie pedepsite. Arhitecții reformelor considerau

că îndepărtarea cauzelor inflației cronice era o precondiție a tuturor celorlalte reforme.

Hiperinflația ar fi dus atât la eșuarea procesului democratic, cât și a progresului

economic. De asemenea, numai prin consolidarea bugetului de stat, guvernul putea să treacă

la dezmembrarea economiei planificate sovietice și la crearea noii economii capitaliste a

Rusiei.

21. Criza economică i ruina socialăș

Economia Rusiei s-a prăbușit într-o criză profundă în ultimul deceniu al secolului trecut,

a fost lovită grav de crashul economic din 1998, și a început să se refacă în perioada 1999-

2000. Criza economică rusească a atins niveluri mai profunde decât cele din timpul Marii

Crize Economice care aproape că a paralizat lumea capitalistă după 1929. Gravitatea acestei

crize a fost cam jumătate din cea a celei care a urmat primului război mondial,

prăbușirii țarismului și războiului civil rus.

Cea mai dureroasă consecință a reformelor economice a fost creșterea accentuată a

nivelurilor sărăciei și inegalității sociale. Estimări prudente ale Băncii Mondiale, bazate pe

date macroeconomice și raportări despre veniturile familiale indicau că, dacă în 1988 1,5%

din populație trăia sub limita sărăciei, în 1993 între 39 și 49% se aflau sub acest prag.

Veniturile medii ale populației au scăzut de la 72$ la 32$.

Indicatorii care reflectă starea de sănătate a populației au avut o evoluție descendentă

dramatică. În 1999, numărul total al populație a scăzut cu un sfert de milion de oameni.

Speranța de viață a scăzut între 1990 și 1994 – la bărbați de la 64 la 56 de ani și la femei de la

74 la 71. Atât factorii care influențau sănătatea, cât și creșterea mortalității din cauze

nenaturale, în special în rândul tinerilor, (din cauza crimelor, sinuciderilor, accidente de

muncă, etc), au contribuit în mod semnificativ la această scădere. În 2004, speranța de viață a

crescut față de momentul de criză din 1998, dar se ala încă sub nivelurile din 1990.

11

Decesele provocate de alcoolism au avut o creștere exponențială, iar decesele provoccate

de bolile infecțioase s-au dublat, în principal datorită sărăcirii populației și deteriorării

sistemului de sănătate publică.

Deși în ultimul deceniu al secolului trecut crizele în aprovizionarea cu bunuri de larg

consum caracteristice anilor 1980 dispăruseră, acest fapt nu se datora numai deschiderii pieței

Rusiei la importuri, dar și scăderii puterii de cumpărare a unui important segmant al

populației. În timpul mandatelor lui Elțin, rușii care trăiau din pensii sau salarii fixe și-au

văzut puterea de cumpărare redusă drastic, fapt care, e adevărat, a umplut vitrinele

magazinelor, dar a golit cămările.

În 2004, venitul mediu crescuse la 100$ pe lună, în principal datorită revirimentului

economiei rusești susținută de creșterea prețului petrolului. Creșterea veniturilor nu a fost

însă uniformă în masa populației. Inegalitatea socială a atins cote alarmate, disparitățile

veniturilor în Rusia apropiindu-se de nivelurile din Brazilia sau Argentina, (țările aflate pe

primele locuri în clasamentul inechității veniturilor), și prăpastia dintre bogați și săraci

continuă să se adâncească.

22. Reac ii antireformăț

Reformele structurale au scăzut standardul de viață a aproape toate categoriile de

populație. Din acest motiv, reforma a dus la apariția unei puternice opoziții politice.

Democratizarea vieții politice a deschis căile manifestării acestor nemulțumiri, candidații

antireformiști câștigând un număr în creștere de voturi, în fruntea acestora aflându-se cei

ai Partidului Comunist și ai aliaților săi. Alegătorii ruși, care votau pentru partidele de

opoziție și care respingeau reformele economice, tânjeau după stabilitatea și confortul

personal din epoca sovietică.

Era vorba de grupurile sociale care se aflaseră printre beneficiarii principali ai politicilor

prețurilor și veniturilor controlate de stat, a subvențiiilor acordate sectoarelor economice

considerate prioritare, a politicii comerciale protecționiste și a programelor de asistență

socială cu bani de la bugetul public.

În perioada mandatelor lui Elțin, grupurile foștilor beneficiari ai politicii economice

sovietice erau bine organizați, manifestându-și opoziția la reforme prin acțiunile bine

organizate ale sindicatelor puternice, prin cartelurile formate de directorii firmelor de stat și

prin alegerea deputaților partidelor politice care promiteau reîntoarcerea la practicile

economice și sociale din perioada sovietică. O temă constantă a vieții publice rusești de la

12

sfârșitul secolului al XX-lea a fost conflictul deschis dintre reformiștii susținători ai noului

capitalism și antireformiștii nostalgici ai comunismului.

23. Reforma prin decrete

Pe 2 ianuarie 1992, Elțin, acționând în locul propriului prim-ministru, a impus cele mai

importante componente ale reformei economice prin decrete, scurcircuitând astfel

activitatea Sovietului Suprem și a Sovietului Deputaților Poporului, ai căror deputați fuseseră

aleși în 1991, mai înainte de disoluția URSS-ului. Deși astfel Elțin a ocolit faza negocierilor

și aprobărilor parlamentare, acțiunile sale au distrus orice speranță pentru discuții care să

îndrepte țara pe calea consensului național. Privind retrospectiv, în ciuda prețului mare plătit

de cea mai mare parte a populației țării pentru punerea în aplicare a deciziilor economice ale

reformei, asta nu a ajutat țara în tranziția către economia de piață.

Totuși, reformele radicale trebuiau să mai facă față unor puternice bariere politice.

Banca Centrală a Rusiei era încă subordonată Sovietului Suprem, care se opunea hotărârilor

prezidențiale. În timpurile de vârf ale inflației din 1992-1993, Banca Centrală a încercat în

mod fățiș să anuleze reformele prin tipărirea de mari cantități de bani, mai mulți chiar de cât

avea nevoie guvernul pentru plata uriașelor sale datorii. Din acest motiv, inflația s-a

transformat în hiperinflație, iar economia rusească a continuat să se prăbușească.

24. Criza constitu ională din 1993ț

Lupta pentru putere în Rusia postsovietică și pentru tipul de reformă economică au

culminat cu criza politică și cu vărsarea de sânge din toamna anului 1993. Elțin, care era

susținătorul unei reforme radicale, trebuia să facă față opoziției puternice a parlamentului.

Confruntat cu opoziția fățișă la decretele sale și cu posibilitatea punerii sale sub acuzație,

Elțin a "dizolvat" Parlamentul pe 21 septembrie, în condițiile în care Constituția Rusiei nu îi

dădea asemenea drepturi, și a ordonat organizarea de noi alegeri și a unui referendum care să

aprobe o nouă lege fundamentală. În schimb, Parlamentul l-a demis pe președintele Elțin și l-

a numit ca înlocuitor pe Alexandr Ruțkoi pe 22 septembrie.

Tensiunile au ajuns la niveluri extrem de ridicate după revolte de stradă intre 2 – 3

octombrie. Pe 4 octombrie, Elțin a ordonat forțelor speciale ale Ministerului de Interne și

unităților de elită ale armatei să ia cu asalt clădirea Parlamentului, așa numita "Casă Albă".

Folosind tancurile împotriva apărătorilor Parlamentului înarmați cu arme ușoare de infanterie,

forțele prezidențiale au pus căpăt nesupunerii deputaților. Ruțkoi, Ruslan Hasbulatov și alți

parlamentari s-au predat și au fost arestați și întemnițați imediat. Cifrele oficiale arătau 187

13

de morți și 437 de răniți de partea celor care s-au opus președintelui și doar câțiva oameni

morți și răniți dintre forțele prezidențiale.

Perioada tradițională în politica rusească postsovietică a luat astfele sfârșit. O nouă

constituiție a fost aprobată prin referendum în decembrie 1993, care transforma Rusia într-o

republică prezidențială. Reformele radicale au continuat în ritm susținut. Deși foștii lideri ai

răsculaților din parlament au fost eliberați pe 26 februarie 1994, ei nu vor mai juca un rol

politic activ în Rusia din acel moment. Deși parlamentul nou ales avea să se mai confrunte

deschis cu guvernul, puterile legislativului fuseseră puternic limitate.

25. "Împrumuturile contra ac iuni" i apari ia "oligarhilor"ț ș ț

Noile șanse de îmbogățire oferite de economia rusă în ultimul deceniu al secolului al

XX-lea și în primii ani ai celui de-al XXI-lea au fost exploatate de un număr de ruși: cei aflați

în funcții importante de conducere și tehnocrații Partidului Comunist, șefii KGB-

ului, Komsomolului, conducătorii unor importante întreprinderi unionale și alții asemeni lor.

Unii dintre ei au lichidat în secret conturile și bunurile organizațiilor lor și le-au transferat în

bănci din străinătate, sau le-au transformat în investitii în nume propriu. Ații au pus bazele

unor bănci sau unor afaceri în țară, profitând de pozitiile avute în structura puterii pentru

câștigarea unor contracte guvernamentale, pentru obținerea de credite ieftine și pentru a

aprovizionare la prețuri preferențiale, subvenționate de stat, cât și pentru vânzarea produselor

sau serviciilor lor la valori supraevaluate. Peste noapte, au apărut averi uriașe.

Procesul de privatizare a fost afectat de o corupție profundă încă de la început.

Occidentalii dădeau sfaturi pentru o lichidare rapidă a economiei planificate sovietice pentru

a face loc "reformelor economiei de piață", dar au fost în scurtă vreme dezamăgiți de apariția

"oligarhilor" și de uriașa putere cucerită de aceștia. Au existat voci care au numit acest val de

îmbogățiți prin fraudă "capitalism nomenklaturist". Încă de la începutul reformelor lui Elțin,

"capitaliștii nomenklaturiști" erau deja cei mai puternici jucători pe arena economică rusă.

Privatizarea întreprinderilor de stat au oferit șansa celor care adunaseră mari averi

imediat după dezmembrarea Uniunii Sovietice să transforme aceste avuții în acțiuni ale

întreprinderilor privatizate. Guvernul rus sperase să folosească privatizarea în masă pentru a-

și asigura baza politică necesară continuării reformelor.

Guvernul a folosit un sistem al certificatelor de privatizare distribuite gratuit pentru a

începe procesul de privatizare. În același timp, a permis procurarea de acțiuni prin cumpărare

directă cu bani. După terminarea "privarizării pe cupoane", a continuat vânzarea de acțiuni pe

14

bani, care trebuia, în conceptia guvernului, să accelereze privatizarea și să aducă la buget o

mare sumă de bani.

Regimul lui Elțin a conceput o schemă care a devenit cunoscută ca "Împrumuturi contra

acțiuni", prin care pachete de acțiuni la unele dintre cele mai profitabile întreprinderi din

domeniile energiei, telecomunicațiilor, metalurgiei, exploatării petrolului, etc, au fost oferite

drept garanție pentru împrumuturi bancare.

În schimbul împrumuturilor, Elțin a oferit acțiuni care valorau mult mai mult decât banii

obținuți. Guvernul nu a returnat împrumuturile până în septembrie 1996 și, în conformitate cu

înțelegerile semnate cu băncile, acestea din urmă au devenit proprietarele pachetelor de

acțiuni depuse ca garanție. Aceste acțiuni au fost revândute la valioarea lor reală, sau au fost

folosite pentru a prelua controlul asupra întreprinderilor vizate. Sistemul permitea ca numai

un număr redus de bănci să aibă acces la cumpărarea de acțiuni, ceea ce a limitat în mod

substanțial prețul de achiziționare. Până în vara anului 1996, pachetele majoritare de acțiuni

la cele mai importante și mai profitabile companii rusești fuseseră transferate unui număr

redus de mari bănci, totul la prețuri foarte scăzute. Această "afacere" a îmbogățit grupurile de

persoane bine plasate în ierahia puterii, sau care avea relații corespunzătoare.

Uriașa concentrare de putere financiară și industrială obținută prin împrumuturile contra

acțiuni a dat un important imbold acțiunii de extindere a noilor îmbogățiți către

domeniulpresei. Unul dintre cei mai importanți finațiști, Boris Berezovski, care controla o

serie de întreprinderi și bănci de primă mărime în Rusia, a început să exercite o influență

crescândă asupra programelor televiziunii de stat. Berezovski și alți bogătași asemeni lui, care

ajunseseră să controleze imperii financiare, industriale, ale telecomunicațiilor, energiei și

mijloacelor de comunicare în masă, au devenit cunoscuți ca "oligarhii ruși". Alți reprezentanți

ai acestei noi clase erau Mihail Hodorkovski, Roman Abramovici, Vladimir

Potanin, Vladimir Bogdanov, Rem Viahirev, Vagit Alekperov, Victor Cernomîrdin, Victor

Vekselberg și Mihail Fridman.

Întreaga societate rusă a fost afectată de corupție. Dacă în vârful piramidei îmbogățiților

se aflau oligarhii, la bază se aflau traficanții de droguri și liderii crimei organizate –

puternica Mafie rusă.

O mică clică și-a folosit din plin relațiile create în ultimii ani de existență a Uniunii

Sovietice pentru a jefui uriașele bogății ale Rusiei în timpul privatizărilor necontrolate din

perioada lui Elțin, dând naștere clasei oligarhilor. În zilele noastre, oligarhii ruși controlează

aproximativ 85% dintre companiile private de primă importanță din țară.

15

26. Colapsul financiar

Recesiunea globală din 1998, care a început cu criza financiară asiatică din iulie 1997, a

exacerbat criza economică din Rusia. Dată fiind scăderea prețurilor la principalele materii

prime, țările dependente de exportul acestora au fost cel mai gran afectate. Scăderea

accentuată a prețului petrolului a avut consecinte severe pentru Rusia. În martie, a izbucnit o

criză politică importantă în momentul în care Elțin i-a demis pe primul-ministru Victor

Cernomîrdin și întregul său cabinet pe 23 martie. Elțin l-a numit în funcția de premier

interimar pe un tehnocrat de 35 de ani, practic necunoscut: ministrul energiei Serghei

Kirienko.

În efortul de întărire a rublei și de oprire a ieșirii valutei din țară, Kirienko a ridicat rata

dobânzii la 150%. FMI-ul a aprobat pe 13 iulie un împrumut de urgență de 22,6 miliarde

dolari. În ciuda tuturor măsurilor luate, ratele împrumuturilor externe depășeau în acel

moment veniturile din taxe și impozite. Dându-și seama că această situație nu poate fi

suportată, investitorii au continuat să părăsească Rusia, în ciuda ajutorului acordat de FMI. În

scurtă vreme criza financiară s-a redeclanșat, iar valoarea rublei a contiunuat să se

prăbușească.

Pe 17 august, guvernul și Banca Centrală au fost nevoiți să suspende plata datoriilor

externe pentru o perioadă de 90 de zile, să restructureze întregul sistem al datoriei naționale și

să devalorizeze și mai mult rubla. S-a declanșat căderea libere a rublei, iar rușii au început să

caute cu disperare să cumpere dolari americani. Ultimii investitori străini au părăsit țara, iar

criza financiară a declanșat o fugă masivă a capitalurilor din Rusia.

27. Agita ia politicăț

Prăbușirea financiară a produs o criză politică, Elțin, aflându-se total lipsit de sprijin în

țară, fiind nevoit să negocieze cu opoziția parlamentară, tare pe poziții în acele momente.

Pe 23 august, Elțin l-a demis pe Kirienko și și-a exprimat intenția de a-l reinstala în funcție pe

Cernomîrdin, în condițiiile în care țara se afunda în frământări economice

profunde. Puternicii afacerilor rusești, dar și comuniștii, au întâmpinat cu speranță și

mulțumire înlocuirea lui Kirienko.

Elțin, care începuse să-și piardă autoritatea, odată cu deteriorarea stării sale de sănătate,

îl dorea pentru funcția de prim ministru pe Cernomîrdin, dar legislativul a refuzat să-și dea

acordul. După ce Duma a respins candidatura lui Cernopmîrdin de două ori, Elțin, a cărui

putere era în mod clar la o cotă foarte scăzută, la propus pe Evgheni Primakov, ministrul de

externe, pentru funcția de prim ministru. Pe 11 septembrie, Duma l-a confirmat pe acesta în

funcția de prim ministru cu majoritate de voturi.

16

Numirea lui Primakov a readus stabilitatea politică în țară, el fiind văzut de toate părtîle

ca un candidat care putea închide prăpastia deschisă între diferitele grupuri de interese. Și

populația l-a primit cu entuziasm pe Primakov în fruntea guvernului. El promisese că va

achita pensiile și salariile restante mai înainte de orice și a numit în funcții guvernamentale

lideri ai principalelor facțiuni parlamentare.

Comuniștii și sindicatele au organizat o grevă generală pe 7 octombrie și au cerut

demisia președintelui Elțin. Pe 9 octombrie, Rusia, afectată pe lângă criza economică și de o

recoltă slabă, a cerut ajutor umanitar internațional, inclusiv hrană.

28. Refacerea

Rusia și-a revenit după criza financiară din 1998 cu o viteză surprinzătoare. Acest

proces a fost sprijinit și de rapida creștre a prețului petrolului în perioada 1999 – 2000, (în

aceiași măsură în care scăderea prețului energiei pe plan mondial a dus la adâncirea

problemelor financiare ale țării), în această peioadă Rusia având o balanță comercială

puternic excedentară. Alt motiv al refacerii economice a fost acela că industriile naționale au

profitat din plin de devalorizarea rublei, care scumpise importurile, obligând populația să se

reorienteze către produsele autohtone.

 De asemenea, cum economia se folosea pe scară largă de numeroase instrumente de

schimb neeconomice, precumbarterul de exemplu, colapsul financiar a avut un impact mult

mai redus asupra producătorilor decât ar fi putut avea dacă economia ar fi fost dependentă

într-o măsură mai mare de sistemul bancar. În cele din urmă, economia Rusiei a fost ajutată și

de infuzia de bani gheață. Întreprinderile au reușit să-și plătească datorille la bugetul de stat și

către salariați, ceea ce a permis creșterea cererii consumatorilor pentru produsele și seviciile

rusești. Pentru prima oară după o lungă perioadă de timp, în anul 2000 șomajul a început să

scadă odată cu angajările masive în întreprinderile naționale.

Totuși, echilibrul politic și social în Rusia au rămas fragil până în zilele noastre.

Economia este foarte sensibila la orice fluctuație a prețului petrolului.

29. Rela iile Rusiei cu ările occidentaleț ț

În primii ani după câștigarea independenței, politica externă a Rusiei s-a bazat pe

repudierea marxism-leninismului, în schimb punând accent pe cooperarea cu Occidentul în

rezolvarea problemelor regionale și globale și pe ajutorul umanitar apusean necesar

desăvârșirii reformelor economice.

17

Totuși, deși liderii Rusiei descriu azi Occidentul ca pe aliatul lor natural, le-a fost greu

să-și redefinească relațiile cu statele est europene, cu noile state formate după dezintegrarea

URSS-ului și a Iugoslaviei. Rusia s-a opus cu vigoare extinderii NATO către fostele state

ale blocului răsăritean: Cehia, Polonia și Ungaria în 1997 și în mod special în țările blatice în

2004. În 1999, Rusia s-a opus intervenției NATO în Iugoslavia în timpul războiului din

Kosovo, dar s-a alăturat forțelor de pace ale alianței nord-atlantice dinBalcani în iunie a

același an.

Relațiile cu Occidentul au fos de asemenea îngreunate de relația Rusia – Belarus.

Președintele belarus, Alexandr Lukașenko, un lider autoritarist de tip sovietic, și-a exprimat

în mod clar dorința de a-și alia țara cu Rusia, și nici un interes față de apropierea de NATO

sau de introducerea politicilor reformatoare neoliberale. Pe 2 aprilie 1996, a fost semnată o

înțelegere de uniune între Rusia și Belarus. Pe 3 aprilie 1997, această înțelegere a dus la

formarea Uniunii Rusia-Belarus, noi înțelegeri fiind semnate pe 25 decembrie 1998 și în

1999.

În timpul mandatelor lui Putin, Rusia și-a strâns legăturile cu Republica Populară

Chineză prin semnarea Tratatului de bună vecinătate și cooperare mutuală dintre Republica

Populară Chineză și Federația Rusă și prin acordul asupra construirii

unui oleoduct transsiberian care să asigure aprovizionarea economiei chineze în continuă

dezvoltare.

18