1

ECONOMIA INTEGRARII EUROPENEi

NOTE DE CURS

PROF.UNIV.DR. GABRIELA DRAGAN

BUCURESTI2007

i Pentru informatii detaliate, vezi Dragan,G (2005), Uniunea Europeana intre federalism si interguvernamentalism. Politici comune ale UE, Editura ASE.

2

CUPRINS

PARTEA I. Istoria si dezvoltarea procesului de integrare europeana............................ 3Integrare economica europeana – repere teoretice, evolutii concrete............................. 3De la Uniunea Vamala, prin Piata Unica catre Uniunea Economica si Monetara......... 6

Piata Unica......................................................................................................................... 9Uniunea Economica si Monetara...................................................................................... 10Evolutii post-Maastricht - Va avea Uniunea Europeana o Constitutie ?......................... 13

PARTEA a II-a. Institutii si procese decizionale in cadrul Uniunii Europene......................... 16Sistemul de drept comunitar.............................................................................................. 16

Institutii si procesul decizional la nivelul UE........................................................................... 16Consiliul European............................................................................................................18Consiliul Uniunii Europene (Consiliul de Ministrii)........................................................ 20Parlamentul European....................................................................................................... 23Comisia Europeana........................................................................................................... 27

Mecanisme decizionale....................................................................................................... 30PARTEA a III-a. Politici comune ale Uniunii Europene ........................................................ 34

Politica in domeniul concurentei....................................................................................... 34Interzicerea acordurilor si practicilor restrictive intre firme (politica in domeniul cartelurilor si a altor practici restrictive)........................................................................... 34Interdictia abuzului de pozitie dominanta si problema controlului concentrarilor (politica impotriva monopolurilor)..................................................................................................35Controlul interventiilor publice care pot deforma concurenta intre firme........................ 36Ajutoarele de stat ............................................................................................................ 36

Politica de coeziune economica si sociala.......................................................................... 38Cadrul legal ...................................................................................................................... 38Instrumente financiare de realizare a PCES in perioada 2000-2006................................ 38Principii de baza in alocarea Fondurilor Structurale.........................................................40Obiective ale PDR pentru perioada 2000-2006................................................................ 40O noua arhitectura a PCES dupa 2007.............................................................................. 41Cadrul financiar al UE pentru perioada 2007- 2013......................................................... 42Obiectivele politicii de coeziune a UE 2007 -2013.......................................................... 44

Politica agricola comuna.................................................................................................... 46Principii si obiective ale politicii agricole comune (PAC)............................................... 46Modul de functionare al organizatiilor comune de piata ................................................. 47Finantarea politicii agricole comune ................................................................................ 49Sectiunea Garantare a FEOGA......................................................................................... 49Sectiunea Orientare a FEOGA.......................................................................................... 50Reforma PAC.................................................................................................................... 51

Bibliografie orientativa.......................................................................................................53

3

PARTEA I. Istoria si dezvoltarea procesului de integrare europeana

Integrare economica europeana – repere teoretice, evolutii concrete

Expresia „integrare economica” poate acoperi o multitudine de aspecte, de la pozitia unei filiale in cadrul unei companii, la cea a unei economii nationale in cadrul unui spatiu regional. Dintre multiplele definitii existenteii, ne vom opri asupra celei care considera integrarea drept„un proces de eliminare graduala a frontierelor de orice natura intre doua sau mai multe state independente, menit sa permita respectivelor state sa functioneze ca o unica entitate (Pelkmans, 2003, p. 3), definitie care se apropie destul de mult de cea oferita de W. Wallace, conform caruia integrarea presupune „crearea si mentinerea unor modele intense si diversificate de interactiune intre unitati anterior autonome” (W. Wallace, 1990, p. 9).

E. Dobrescu (2001) ofera o trecere in revista a catorva din cele mai rezonante definitii:

Proces in cadrul caruia actori politici din diferite structuri nationale sunt convinsi sa-si transfere loialitatea, sperantele si activitatile politice, catre un nou centru, ale carui institutii poseda sau pretind ca poseda jurisdictie asupra statelor nationale preexistente (Ernest B. Haas, 1958, 1976);

Punerea la un loc a mai multor operatii, efectuate de aceeasi firma – integrare pe verticala – sau de firme diferite incorporate in aceeasi unitate economica – integrare pe orizontala (Francois Perroux, 1954);

Procesul prin care natiuni, pana atunci doritoare si capabile sa-si conduca independent politica interna si externa, incearca sa ia impreuna anumite decizii sau sa delege procesul luarii deciziilor unor organe centrale, respectiv procesul prin care actori politici din mai multe state diferite sunt convinsi sa-si transfere sperantele si activitatile politice catre un nou centru (Lean N. Lindberg, 1963).

J. Nye (1968, p. 855) considera ca exista trei tipuri de integrare: economica, politica si sociala. Integrarea economica este definita ca reprezentand un inalt nivel al schimburilor economice intre entitatile componente, integrarea sociala drept proces de unificare la nivelul maselor, grupurilor specifice si elitelor, iar integrarea politica ca incluzand o multitudine de fenomene, inclusiv decizii si atitudini similare la nivel international si al statelor membre.

Majoritatea analistilor percep insa integrarea drept un fenomen in primul rand economic, incercand astfel sa raspunda la intrebari privind nivelurile de interdependenta, conditiile ce trebuie intrunite, efectele generate etc. Deoarece termenul de „integrare economica” poate fi interpretat atat in sens dinamic, cat si static, in continuare vom prezenta cele doua abordari:

a) Dinamica – integrarea este privita ca un proces prin care frontierele economice dintre statele membre sunt treptat desfiintate (echivalent cu a afirma ca discriminarile nationale sunt astfel eliminate), ducand la aparitia unui spatiu economic nou;

ii Larousse Dictionnaire (2003) defineste integrarea ca fiind acea proprietate a unui element inclus de la stadiul de constructie intr-o structura sau intr-un ansamblu din care face parte, iar integrarea economica: un ansamblu de proceduri prin care doua sau mai multe state creeaza un spatiu economic comun (ea poate imbraca forme diferite, de la zone de liber schimb, la uniuni vamale, piata comuna, uniune economica sau integrare economica totala). La randul sau, Marele dictionar de neologisme (2004) defineste integrarea ca actiunea de reunire a mai multor parti intr-un intreg iar integrarea economica ca reprezentand un proces de intensificare a interdependentelor economice dintre diferitele state ale lumii.

4

b) Statica – integrarea este definita ca reflectand o situatie in care componentele nationale ale entitatii economice nou create desi nu mai sunt separate prin frontiere economice, functioneaza in continuare ca entitati distincte.

Trebuie facuta observatia ca interpretarea dinamica este cea care revine in majoritatea lucrarilor de gen, fiind si cea pe care o vom adopta in continuare si in cadrul acestui curs.

Integrarea economica presupune deci eliminarea barierelor economice dintre doua sau mai multe state, bariere care, la randul lor, pot fi definite ca reprezentand orice tip de obstacole care impiedica sau distorsioneaza mobilitatea factorilor de productie. Trebuie retinut insa ca, de cele mai multe ori, barierele economice nu coincid cu cele teritoriale, Pelkmans afirmand ca „in vreme ce tarile sunt demarcate de frontiere teritoriale, economiile sunt demarcate de frontiere economice” (Pelkmans, 2002, p. 2). In acelasi timp, experienta europeana demonstreaza ca eforturile de eliminare a barierelor economice si teritoriale nu elimina automat toate distorsiunile care se manifesta la nivelul pietei unice, distorsiuni determinate de diferente in calitatea infrastructurii, a nivelului de dezvoltare sau de existenta aglomerarilor industriale si care continua sa se manifeste si dupa eliminarea barierelor economice.

Intr-o lume ideala, in care nu exista state-natiune si nici guverne, integrarea economica ar putea ramane o simpla integrare a pietelor, fara sa sufere nici o influenta politica. Intr-o lume reala insa, integrarea economica este influentata de factorii politici, in cazul procesului de integrare economica europeana, acest lucru fiind chiar extrem de evident. Mai mult, relatia stabilita intre procesul de integrare economica si cel de integrare politica a fost evidenta inca de la inceput. Apelul facut de Ministrul francez al Afacerilor Externe, Robert Schuman, in mai1950, de a pune doua din cele mai importante sectoare ale industriei de razboi, respectiv carbunele si otelul, sub coordonarea unei singure autoritati nationale, era menit in primul rand sa duca la evitarea unii nou conflict franco-german. Ulterior, Tratatul de la Roma, din1957, face trimiteri explicite la o posibila integrare politica, mentionand dorinta de a crea „an ever closer Union among the people of Europe”. In acest mod, integrarea economica a fostprivita si ca un mijloc de instaurare a pacii, conflictele politice fiind tot mai golite de continutpe masura ce barierele in calea schimburilor comerciale sunt eliminate iar masurile de liberalizare a schimburilor de persoane, capital si servicii, precum si de realizare a unei uniuni economice si monetare devin tot mai evidente.

Integrarea economica nu a fost privita niciodata ca un scop in sine, si pe masura ce relatiile economice devin tot mai stranse, ideea integrarii politiceiii revine tot mai frecvent, cele doua forme de integrare potentandu-se reciproc. Oricum, daca apare ca neindoielnic faptul ca la inceputurile procesului de integrare economica au stat motive politice, la fel de evident este si faptul ca, pe masura ce procesul integrarii economice a avansat, in principal prin intermediul integrarii pietelor dar si prin aplicarea unor politici economice specifice, consecintele politice nu au intarziat sa se manifeste (vezi, de pilda, dezbaterile si consecintele adoptarii euro). A stabili insa cum si in ce masura obiectivele economice au influentat natura si cursul procesului de integrare economica se dovedeste a fi extrem de dificil (Pelkmans, 2003).

Stadiile integrarii economice

Cel mai cunoscut model este cel propus de Balassa (1961), model in care se regasesc cinci stadii ale integrarii economice, respectiv:

1. zona de liber schimb:

taxele vamale si cotele sunt eliminate in cazul importurilor intre statele membre ale zonei;statele membre isi pastreaza propriul tarif vamal (si sistemul de cote) fata de statele terte.

Caracteristici: nu presupune integrare pozitiva, caracteristicile esentiale se regasesc in definitia GATT/OMC.

iii Integrarea politica poate fi definita ca procesul prin care liderii politici si cetatenii din diferite state sunt incurajati sa creeze un set comun de institutii carora sa le fie transferate anumite competente, specifice pana in acel moment numai institutiilor nationale.

5

2. uniunea vamala:eliminarea discriminarilor existente intre statele membre pe piata bunurilor;existenta unui tarif vamal comun cu tertii.

Caracteristici: nu presupune integrare pozitiva, caracteristicile esentiale se regasesc in definitiaGATT/OMC.

3. piata comuna:o uniune vamala care elimina toate restrictiile privind libera circulatie a factorilor de productie.

Caracteristici: nu presupune integrare pozitiva.

4. uniunea economica:o piata unica cu un oarecare grad de armonizare a politicilor economice nationale, menita sa reduca discriminarea pe piata comuna.

Caracteristici: presupune integrare pozitiva, dar la un nivel destul de vag.

5. integrare economica totala:unificarea politicilor monetare, fiscale, sociale si ciclice;

crearea unei autoritati supranationale ale carei decizii sunt obligatorii pentru statele membre. Caracteristici: viziune specifica unui stat unitar, centralista; abia acum se introduce conceptul de supranationalitate.

Sursa: J. Pelkmans, European Integration. Methods and Economic Analysis, Pearson Education,2000, p.7

Procesul de integrare economica include deci doua procese care se sustin reciproc: procesul de integrare a pietelor si cel de integrare a politicilor economice. Esenta integrarii economice o reprezinta insa integrarea pietelor (vezi definitia integrarii economice), care se materializeaza intr-o circulatie transfrontaliera semnificativa a bunurilor, serviciilor, capitalului si fortei de munca. Pe o piata a bunurilor si / sau serviciilor perfect omogena sau pe o piata financiara de un anumit tip, gradul de integrare s-ar putea masura prin gradul de convergenta al preturilor.

In cazul „integrarii la nivelul politicilor” delimitarea conceptuala este mult mai dificil de realizat. „Integrarea politicilor” poate acoperi diferite categorii de politici, cu trimitere la diferite categorii de instrumente, al caror grad de „obligativitate” si „caracter comun” variaza foarte mult (de la consultare si cooperare, prin coordonare sau armonizare, la politici comune sau centralizare deplina). In plus, in timp ce unele elemente de politici pot fi exprimate prin reglementari specifice, altele pot lasa o importanta marja de manevra, mijloacele nonreglementare, precum si cheltuielile bugetare, variind si ele in mod diferit. Ca atare, integrarea politicilor nu poate fi masurata in mod direct, precum cea a pietelor. Mai mult chiar, in timp ce in cazul integrarii pietelor exista supozitia ca integrarea pietelor, atunci cand nu este distorsionata, poate duce la cresterea bunastarii, in cazul integrarii politicilor, rezultatul nu mai poate fi anticipat (Pelkmans, 2003, p. 7).

In legatura cu procesul de integrare economica se mai cer definite notiunile de integrare negativa (care se refera la eliminarea discriminarilor in planul reglementarilor economice si politice, sub supravegherea unor institutii comune) si pozitiva (se refera la transferul catre institutiile comune a anumitor puteri, competente), cu precizarea ca, in realitate, distinctia intre cele doua concepte este mult mai greu de observat pentru ca cele doua forme de integrare se regasesc de cele mai multe ori impreuna (J. Tinbergen, 1965).

UE s-a angajat in foarte ambitioase forme de integrare economica, care au necesitat si necesita combinatii adecvate de integrare pozitiva si negativa, fara a exista o formula unica sau reguli absolute, valabile pentru toate situatiile posibile. In plus, la scara mondiala, combinatiile de integrare negativa si pozitiva, inregistrate pe pietele din Canada, SUA sau UE sunt diferite si specifice fiecarei zone (Pelkmans si Vanheukelen, 1988).

De observat ca, pe masura ce etapele integrarii economice se apropie de ultimele niveluri, cu atat caracteristicile federalismului economic sunt mai evidente. Deoarece federatiile din OCDE (respectiv, Canada, SUA, Australia, Germania, Elvetia, Austria, Belgia si, intr-o oarecare masura si Spania si Italia) nu au numai trasaturile unei uniuni vamale (in sensul

6

definitiei GATT/OMC)iv, ci pe cele ale unor piete comune sau chiar ale unei uniuni economice si monetare, consideram util ca in capitolul urmator sa facem o trecere in revista a principalelor concepte privind integrarea europeana, din perspectiva stiintelor politice.

De la Uniunea Vamala, prin Piata Unica catre Uniunea Economica siMonetara

UE prefigureaza oare modelul de organizare al societatii viitoare ? Secolul XXI va fi secolul continentelor organizate sau al natiunilor – continente ?

Istoria secolului XX demonstreaza faptul ca nici o constructie statala bazata pe forta nu este viabila: in acest interval s-au prabusit pe rand marii imperii ( Austro-Ungar, Otoman, Tarist), dupa al doilea razboi mondial marile imperii coloniale, iar in 1989, blocul comunist din Estul Europei. UE face insa dovada perenitatii unui model constituit pe asociatii voluntare. Un lucru este cert, dupa al doilea razboi mondial, mentinerea fragmentarii politice si economice in Europa ar fi facut imposibila rezistenta individuala in fata SUA si mai apoi a Japoniei. Churchill, intr-un discurs pronuntat la 19 septembrie 1946, se pronunta in favoarea reconcilierii franco-germane, precum si pentru crearea unor State Unite ale Europei. Cooperarea economica reprezenta pentru Europa o necesitate: Europa unita se transforma intr-o pavaza impotriva unui eventual agresionism german: Thomas Mann, “Trebuie sa existe o Germanie europenizata pentru a nu exista o Europa germanizata”, reprezentand totodata o dubla garantie, “atat impotriva trecutului german cat si a prezentului sovietic”.

Din dorinta de a pune capat dificilei perioade de dupa razboi, cu sprijinul SUA, apare in1948, prima institutie economica europeana, Organizatia Europeana de Cooperare Economica (OECE). Initial a fost creata pentru a coordona reconstructia europeana prin gestionarea in comun, de catre statele europene, a ajutorul american alocat prin planul Marshall.

Uniunea Sovietica a “convins” tarile Europei Centrale si Estice, in special Cehoslovacia, sa nu se ralieze planului Marshall.

OECE va asigura in mod eficient solidaritatea statelor europene, permitandu-le acestora sa abandoneze treptat conditia de asistat de catre SUA. In afara repartizarii ajutorului american, organizatia va coordona politicile economice nationale, va pune la punct un sistem multilateral de plati, menit sa tina locul convertibilitatii monedelor, va urmari liberalizarea schimburilor. Doisprezece ani mai tarziu, economia Europei odata redresata, vine si vremea reformarii OECE, care va fi inlocuita de OCDE (Organizatia de Cooperare si Dezvoltare Economica) si va include si tari non europene (SUA, Canada, Japonia, etc).

Pentru ca initial tarile europene, in special Franta, doreau sa-si pastreze intacte prerogativele nationale, fara sa admita crearea unor institutii care ar putea oferi imaginea unui stat federalv (Generalul De Gaulle: “nu putem crea o alta Europa, decat cea a statelor independente”) s-a luat decizia crearii unor forme de cooperare cu competente bine delimitate, in domenii clar stabilite.

In 1951, Paris, 18 aprilie (in vigoare din 23 iulie 1952), ia fiinta Comunitatea Europeana a Carbunelui si Otelului (CECO), prin reunirea a 6 tari: Belgia, Olanda, Luxemburg, Germania, Italia si Franta, formand ceea ce s-a numit “mica Europa”. CECO instituie o piata comuna a otelului si carbunelui, produse esentiale in desavarsirea reconstructiei. Organul de decizie era reprezentat de Inalta Autoritate a Carbunelui si Otelului, care putea interveni in probleme privind nivelul preturilor, al salariilor, al investitiilor, repartizarea cotelor de productie, etc. Tratatul includea si o clauza conform careia statele membre puteau decide daca mai este necesara mentinerea sa dupa 50 de ani de existenta. Ca atare, in 2002, CECO si-a incetat existenta.

iv Conform articolului XXIV GATT, „prin uniune vamala se intelege inlocuirea a doua sau mai multe teritorii vamale cu un singur teritoriu vamal astfel incat (i) taxele vamale si alte

reglementari restrictive ale comertului ... sunt eliminate pentru esenta comertului dintre teritoriile componente si (ii) in esenta suntaplicate aceleasi taxe vamale si alte reglementari

ale comertului de catre fiecare dintre membrii uniunii pentru comertul cu teritorii neincluse in uniune”.

v Federatia presupune existenta unei puteri centrale federale, care dispune de anumite atributii ce nu pot fi puse in discutie de tarile membre

( Elvetia, SUA, Germania, sunt state federale), in timp ce confederatia reprezinta o grupare de tari suverane care-si partajeaza anumite functii politice. De regula, in cadrul unei confederatii, fiecare tara dispune de un drept de veto iar deciziile confederale trebuie ratificate de parlamentele nationale. Din acest punct de vedere, Acordul de la Maastricht a reprezentat un compromis intre cei care doreau crearea Statelor Unite ale Europei, respectiv o Europa federala, si cei care se pronuntau pentru mentinerea unei Uniuni de state care sa-si pastreze prerogativele suveranitatii nationale (deci pentru o Europa confederala). Fara a mentiona explicit termenul de “federatie”, Tratatul a pus in functiune mecanisme care conduc la aparitia unei Europe federale.

7

CECO a avut un dublu merit:

In plan politic, a initiat reconcilierea si cooperarea franco-germana si a pus bazele Europei Comunitare.

In plan economic, prin liberalizarea productiei si schimbului de materii prime, carbune si otel, esentiale pentru industrie, a contribuit la redresarea Europei.

Tratatul CECO propunea crearea a patru institutii: Inalta Autoritate (institutie supranationala, puteri executive), Consiliul de Ministri (institutie ce reprezenta interesele guvernelor statelor membre, prin ministrii de resort), Adunarea Comuna (Adunare Parlamentara ce avea rolul de a supraveghea activitatea Inaltei Autoritati, fara a dispune insa si de instrumente efective de actiune) si Curtea de Justitie.

In 1957, la 25 martie, la Roma, cele sase tari semneaza doua noi tratate, Tratatul privind crearea Comunitatii Europene a Energiei Atomice (EURATOM) si Tratatul privind crearea Comunitatii Economice Europene (CEE) (in vigoare incepand cu 1 ianuarie1958).

EURATOM –ul are ca obiectiv “crearea conditiilor de dezvoltare a unei industrii nucleare puternice”, prin actiuni comune vizand cercetarea si difuzarea cunostintelor, crearea de intreprinderi comune, infiintarea unei piete comune in domeniul nuclear.

CEE are ca principal obiectiv asigurarea progresului economic si social prin eliminarea barierelor care divizeaza Europa, reducerea decalajelor intre regiuni, ameliorarea conditiilor de viata si munca ale popoarelor europene, consolidarea pacii.

Aceste obiective urmau a fi puse in practica prin cateva masuri concrete, care sa duca la:

Realizarea unei uniuni vamale industriale, prin eliminarea taxelor vamale intracomunitare si a restrictiilor netarifare (in principal cantitative), precum si instituirea unei politici comerciale comune fata de terti;

Realizarea unei piete in care sa circule liber bunurile, serviciile, capitalurile si persoanele (cele 4 libertati din articolul 3);

Coordonarea anumitor politici economice nationale, urmarindu-se realizarea de veritabile politici comune, in special in domeniul agrar (politica agricola comuna), dar si in alte domenii precum energetic, al transporturilor, fiscal, concurential, etc.

Se creau institutii similare CECO, respectiv: CEE si Euratom aveau fiecare cate o “Comisie” (corespunzatoare Inaltei Autoritati a CECO) si un Consiliu de Ministri; Curtea de Justitie si Adunarea Comuna (redenumita Adunare Parlamentara Comuna in 1958 si PE in 1962) erau comune pentru cele trei comunitati. Executivele noilor „Comisii” aveau insa puteri mult mai limitate decat IA a CECO, spre deosebire de Consiliul de Ministri, care beneficia de prerogative sporite (reflecta diminuarea entuziasmului pentru institutii supranationale).

Asemanarile si legaturile stranse dintre institutiile celor trei Comunitati au impus semnarea, in1965, la Bruxelles, a unui Tratat de unificare a institutiilor (Comisiile si Consiliile de Ministri). De la intrarea in vigoare acestui Tratat, respectiv 1 iulie 1967, putem vorbi de o singura Comisie si de un singur Consiliu de Ministri, desi cele trei Comunitati raman entitati independente (desi, informal va fi folosit termenul de Comunitate Europeana, abia in 1993, expresia va inlocui in mod oficial denumirea de Comunitate Economica Europeana).

Uniunea vamala a fost realizata intr-o perioada de 10 ani (cu 2 ani inainte de termenul planificat), considerandu-se a fi in linii mari infaptuita la 1 iulie 1968.

Domeniul agricol a fost unul din cele mai dificile capitole ale integrarii, debutul acestui proces fiind marcat de adoptarea, in 1962, a acordului de la Bruxelles, prin care se puneau bazele viitoarei PAC (protejarea pietei comunitare, sistem de garantare a preturilor, reglementarea pietelor).

Etape sucesive in procesul de extindere al UE

8

Tabelul nr.1 Evolutii comparative privind extinderile succesive ale Uniunii Europene

UE de la Anul extinderiiPopulatie

(% total UE)Teritoriu

(% total UE)PIB

(% medie UE)PIB/loc

(% medie UE)

6 la 9 membri 1973 25 22 20 95

9 la 12 membri 1981-1986 18 31 9 60

12 la 15 membri 1995 6 27 7 104

15 la 25* membri 2004 15 19 5 46

* Cipru, Ungaria, Estonia, Letonia, Lituania, Slovacia, Slovenia, Polonia, Malta, Republica Ceha au impreuna 75 milioane locuitori, un teritoriu de 738.571 km2, PIB de 404 mld. euro si PIB/loc. de 10.895 euro.

Sursa: Comisia Europeana, 2005

Primul val – extinderea spre Nord:o 1973, UK, Irlanda, Danemarca

Al doilea val – extinderea spre Sudo 1981, Greciao 1986, Spania si Portugalia

Al treilea val – extinderea spre Centru si Nord:o 1995, Austria, Suedia, Finlanda

Al patrulea val – extinderea catre Esto 2004: Cehia, Estonia, Lituania, Letonia, Polonia, Slovacia, Slovenia, Ungaria +

Cipru si Malta;o 2007: Romania si Bulgaria

9

Piata Unica

Desi era prevazut in Tratatul de la Roma, procesul realizarii Pietei Unice a fost unul deosebit de lent. Anii 70, marcheaza incetinirea ritmului integrarii (pe fondul unor dezechilibre economice in Europa), o noua accelerare a acestui proces fiind realizata in anii80. Astfel, la initiativa presedintelui Comisiei Europene, Jaques Delors, in iunie 1985 se publica documentul cunoscut sub numele de “Cartea Alba” si care mentiona inlaturarea, intr-un interval de 7 ani, a tuturor obstacolelor vizand libera circulatie in interiorul Comunitatii.Consiliul European de la Milano, din 29 iunie 1985, aproba Cartea Alba, document care include 280 masuri (directive comunitare) necesare eliminarii controalelor la frontiera. Un an mai tarziu, in februarie 1986 este semnat Actul Unic Vest European (AUVE), in vigoare de la 1 iulie 1987.

AUVE urmarea crearea unei piete unice, in care sa circule liber marfurile, serviciile, capitalul si forta de munca, pana la 31 decembrie 1992. Masurile intreprinse urmareau armonizarea legislatiilor nationale privind frontierele fiscale (diferente mari intre nivelul TVA de la un stat la altul), tehnice (norme sanitare, fitosanitare, de protectie, proprii fiecarui stat), piata publica (suprimarea sau limitarea actiunii monopolurilor publice nationale) si fizice (controlul vamal).

Bilantul pietei unicevi poate fi schitat urmarind principalele domenii in care s-au obtinut rezultate notabile:

a) Domeniul obstacolelor fizice

Toate controalele asupra marfurilor realizate anterior la frontierele intracomunitare au fost suprimate;

Se suprima si controlul vamal al persoanelor, urmand ca toate controalele politiei, determinate de lupta impotriva criminalitatii si a drogurilor, sa aiba loc ocazional. In iunie1985, se semneaza Conventia de la Schengen, (Conventia nu a fost semnata nici atunci si nici ulterior de Marea Britanie si Irlanda), prin care se organizeaza cooperareapolitieneasca, politica comuna a azilului si imigrarii, masuri menite sa faca posibila abolirea totala a controalelor asupra persoanelor la frontierele intracomunitare.

b) Domeniul obstacolelor tehnice

Cei Doisprezece adopta, pentru cea mai mare parte a produselor, principiul recunoasterii mutuale a reglementarilor nationale: orice produs fabricat legal si comercializat intr-un stat membru poate fi comercializat pe piata oricarui alt stat membru. Recunoasterea acestui principiu are la baza hotararea Curtii de Justitie a Comunitatii europene, din1979, in asa numitul “Cassis de Dijon”.

Cartea Alba precizeaza mentinerea partiala a principiului armonizariivii, pentru a fi evitate efectele nedorite care pot deriva din aplicarea principiului recunoasterii mutuale. Aplicarea acestuia poate creste riscul ca tarile sa se angajeze intr-o competitie din care, cea ale carei reglementari sunt mai putin restrictive sa iasa invingatoare. Din acest motiv, principiul recunoasterii mutuale se va aplica cu rezerva respectarii obiectivelor si reglementarilor europene considerate, astfel incat sa fie impiedicata orice concurenta neloiala si sa fie protejata sanatatea si securitatea consumatorilor.

Liberalizarea sectorului serviciilor este realizata prin aplicarea principiului recunoasterii mutuale sau coordonarii reglementarilor nationale privind accesul la anumite profesiuni sau modul de exercitare (avocatura, medicina, turism, banci, asigurari).

c) Domeniul obstacolelor fiscale

vi Pascal Fontaine, Constructia europeana de la 1945 pana in zilele noastre, Editura Institutul European, 1998, pag. 64vii Bertrand Commelin, Europa economica, Editura Institutul European, 1998, pag. 11

10

Acestea au fost reduse prin armonizare TVA (nivelul TVA variaza intre 15% - Germania, Spania, Luxemburg si 25% - Danemarca), in domeniul fiscalitatii privind veniturile capitalurilor mobiliare neajungandu-se inca la o armonizare.

d) Domeniul adoptarii deciziilor: se inlocuieste votul pe principiul unanimitatii cu votul prin majoritate calificata (cel putin 2/3 din membri) cu exceptia domeniului fiscale, al circulatiei persoanelor, aderarea de noi membri sau modificarea tratatelor constitutive.

Avantajele realizarii PUI sunt legate de reducerea costurilor prin disparitia controalelor la frontiera, cresterea PIB comunitar, crearea de noi locuri de munca, intensificarea schimburilor intracomunitare, etc.

Urmarea logica a realizarii pietei unice, care functioneaza dupa reguli economice si financiare comune, in care existenta mai multor monede in acelasi spatiu economic devine neviabila, o reprezinta crearea unei monede unice.

Uniunea Economica si Monetara

Tratatul de la Roma (1957), desi nu prevedea realizarea unei UEM propriu-zise, enunta anumite principii privind necesitatea coordonarii politicilor macroeconomice in general, si a celor monetare, in particular, intre tarile membre.

In anii 60, datorita sistemului cursurilor fixe instaurat de acordurile de la Bretton Woods, Europa a beneficiat de stabilitate monetara. In 1971, decizia SUA de a renunta la convertibilitatea in aur a dolarului a pus capat sistemului cursurilor de schimb fixe, marcand trecerea spre sistemul cursurilor de schimb flotante.

Pe fondul instabilitatii aparute in cadrul sistemului monetar international, tarile europene au luat decizia crearii Sistemului Monetar European (SME).

Acesta intra in vigoare la 13 martie 1979 si se baza pe 3 elemente:

1. ECU : moneda compozita, “cos” compus din monedele statelor membre;

2. Mecanismul de schimb presupune respectarea unor marje de fluctuatie de 2,25% fata de cursul pivot; depasirea acestor marje impune interventia autoritatilor monetare;

3. Mecanisme de credit: statele membre transfera FECOM-ului 20% din rezervele lor in devize si aur.

SME functioneaza relativ bine pana la inceputul anilor 90. In 1992, pe fondul anumitor speculatii valutare dar si al crizei economice, lira sterlina si cea italiana parasesc SME. In septembrie 1993, statele membre i-au decizia largirii temporare a marjelor de fluctuatie la 15%. In 1994, Consiliul IME hotaraste “mentinerea aranjamentelor actuale”, respectiv a marjei de 15% si nu pe cea de 2,25% existenta in momentul semnarii Tratatului de la Maastricht, hotarare sprijinita ulterior de Consiliul UE.

La 10 decembrie 1991, sefii de state si guverne adopta, la Maastricht, Tratatul asupra UE, tratat care reprezinta cea mai importanta modificare in spatiul integrarii europene de dupa1957 (circa 2/3 din dispozitiile sale sunt modificari ale Tratatului de la Roma). Acordul va fi semnat de ministrii de externe si de finante ai Comunitatii la 7 februarie 1992 si va intra invigoare la 1 noiembrie 1993.

Tratatul de la Maastricht lanseaza termenul de Uniune Europeana, care va reuni 3 domenii de actiune (piloni), diferentiate in functie de raportul de putere existent intre diferitele institutii comunitare:

o Pilonul comunitar, care include domeniile de competenta exclusiva ale Comunitatilor sau in care institutiile comuntare sunt actorii principali. Pilonul poarta numele de Comunitate Europeana, dispare calificativul de “economica” pentru a se marca si mai bine extinderea integrarii europene si in plan politic.

11

o Pilonul dedicat cooperarii in materie de politica externa si de securitate (pilon interguvernamental si doar partial supranational);

o Pilonul dedicat cooperarii in materie de politica interna si de justitie (pilon interguvernamental).

Tratatul mentoneaza ca obiectiv major al Uniunii Europene lansarea si implementareaUniunii Economice si Monetare (UEM).

Conform Tratatului, UEM urma a se realiza in trei etape, astfel:

1. Prima faza (intre 1 iulie 1990 si 31 decembrie 1993) avea ca obiective importante: Liberalizarea miscarilor de capital; Desavarsirea pietei unice; Debutul procesului de convergenta economica, pe fondul supravegherii

multilaterale a politicilor economice ale statelor.2. In a doua faza (1 ianuarie 1994 – 31 decembrie 1996 sau 1998) au fost urmarite

urmatoarele obiective: Crearea Institutului Monetar European (IME), cu sediul la Frankfurt, care avea ca

misiune intarirea cooperarii monetare intre Bancile Centrale si coordonareapoliticilor monetare in vederea asigurarii stabilitatii preturilor;

Statele membre aveau obligatia sa respecte urmatoarele criterii de convergenta:1. Stabilitatea preturilor: rata inflatiei nu poate depasi cu mai mult de 1,5 puncte

procentuale media realizata in cele mai performante 3 tari;2. Finantele publice: deficitul public sa nu depaseasca 3% din PIB iar datoria

publica sa nu depaseasca 60% din PIB;3. Stabilitatea cursurilor de schimb: respectarea marjelor normale de fluctuatie

prevazute in SME, vreme de cel putin 2 ani, fara devalorizari din initiativaproprie; criza SME din 1992/1993, caracterizata prin iesirea lirei sterline si acelei italiene din sistem, a determinat largirea marjelor de fluctuatie de la2,25% la +/-- 15%, in jurul cursului pivot;

4. Stabilitate monetara: rata dobanzii pe termen lung sa nu depaseasca cu mai mult de 2 puncte, media celor mai performante trei tari.

3. In a treia etapa urmau a intra numai tarile care indeplineau criteriile de convergenta, faza urmand sa inceapa fie la 1 ianuarie 1997, daca jumatate plus unul din membri indeplinesc criteriile, fie la 1 ianuarie 1999, cu tarile calificate, indiferent de numarul lor.

Obiective urmarite in acesta etapa:

Incepe sa functioneze Sistemul European al Bancilor Centrale (format din BCE si Bancile Centrale nationale) precum si Banca Central Europeana. BCE are rolul de a defini si pune in aplicare politica monetara a UE, de a detine si gestiona rezervele oficiale de schimb ale tarilor membre, de a promova o mai buna functionare a sistemelor de plati. Crearea BCE reprezinta cel mai important avans in materie de transfer al

suveranitatii (chiar in conditiile in care, BC ale tarilor membre au o politica independenta). Acest lucru face necesara conceperea unui corespondent “politic” la nivel european, prin intarirea puterii acordate Parlamentului, Consiliului de Ministri si Comisiei, ale caror roluri in selectare tarilor participante la a treia etapa a UEM a reprezentat un semn al recunoasterii puterii politice la nivel european.

Fixarea irevocabila a ratelor de schimb si introducerea monedei unice;

In legatura cu trecerea la a treia etapa, in momentul ratificarii Tratatului au existat doua exceptii:

a) Marea Britanie, care beneficiaza, conform unui protocol anexat la Tratat, de o “clauza de optiune”, conform careia primeste dreptul de a trace la a treia etapa a UEM atunci cand va considera ca este cazul.

12

b) Danemarca, care intr-o prima faza a ratificarii, respinge Tratatul (respins cu 50,3%). La un al doilea referendum, Tratatul este ratificat ( in mai 1993, cu numai 56,7%) dar numai dupa ce si Danemarca primeste aceeasi derogare.

A treia exceptie privind trecerea la a treia etapa a UEM o reprezinta Suedia (tara care adera in 1995).

Programul privind introducerea monedei unice a fost stabilit in cadrul Consiliului European, din 15-18 decembrie 1995, de la Madrid. In cadrul acestei intruniri s-a decis asupra denumirii monedei unice, EURO, asupra numarului de bilete care vor fi emise (7), valoarea celui mai mare (500), a celui mai mic (5), precum si asupra unui calendar tehnic de lansare a EURO.Conform acestui calendar, principalele momente sunt: 1998 – vor fi nominalizate tarilor participante, in functie de modul in care au raspuns criteriilor de

convergenta; 1999 – 2001:

intra in functiune UEM sunt fixate, de o maniera irevocabila, ratele de schimb EURO – monedele nationale ale tarilor

membre incepe sa functioneze BCE iar SEBC urmeaza a defini si pune in practica politica monetara

unica in tarile membre EURO va functiona initial numai ca moneda scripturala, platile cash realizandu-se in

continuare in moneda nationala 2002, 1 ianuarie: inceputul punerii in circulatie a bancnotelor si monedelor EURO in paralel cu

retragerea banilor nationali 2002, 1 iulie: bancnotele si monedele nationale sunt retrase din circulatie. In realitate, procesul de

retragere a banilor nationali a durat numai doua luni de zile.

In cadrul Consiliului European tinut la Dublin, in 13-14 decembrie 1996, se adopta asa numitul “pact de stabilitate si crestere”. Conform acestuia, tarile participante la EURO vor fi sanctionate financiar in cazul in care vor depasi limita de 3% din PIB. Exceptii se admit numai pentru situatii extreme, ca de exemplu o recesiune mai mare de 2%viii. Sanctiunea, sub forma unei amenzi, va reprezenta 0,5% din PIB, decizia de aplicare a sanctiunii urmand a nu fi luata automat, ci de catre Consiliul de Ministrii ai UE. Tarile pretendente la EURO vor putea implementa, dupa 1 ianuarie 1999, un SME–bis, in cadrul caruia, monedele nationale vor flluctua in jurul EURO intr-o banda de +/- 15% (marjele largite in 1993); participarea la SME-bis nu este obligatorie decat pentru tarile care doresc sa treaca la EURO, ele avand obligatia sa ramana in acest sistem cel putin 2 ani inainte de admiterea lor in zona EURO.

Principalele probleme discutate in cadrul Consiliului European de la Luxemburg, din 12-13 decembrie 1997, au vizat aprobarea “Pactului de stabilitate si crestere” si a textelor legislative privind statutul juridic al EURO. In plus, s-a decis ca IME, alaturi de Comisie, sa prezinte pana la finele lunii martie 1988, un raport privind indeplinirea criteriilor de convergenta. In cadrul reuniunii de la Bruxelles, din 25 martie 1998, au fost anuntate cele 11 tari recomandate a face parte din zona EURO, in cadrul Consiliului European, din 1-3 mai, anuntandu-se hotararea definitiva.

In urma reuniunii de la Bruxelles, din 1 mai 1998, a fost anuntat si numele presedintelui BCE, olandezul Wim Duisenberg. Tot la 1 mai 1998, a fost lansata oficial fabricarea monedei unice, in prezenta sefilor de sate si guverne din toate cele 15 tari membre UE. Parlamentul UE s-a pronuntat formal asupra listei celor 11 tari care urmau a utiliza incepand cu 1 ianuarie1999 moneda unica (mai intai ca moneda scripturala).

Cele 11 tari care au intrat in UEM in 1999 (Franta, Germania, Italia, Belgia, Olanda, Luxemburg, Spania, Portugalia, Austria, Finlanda), erau si cele care indeplineau la acel moment criteriile de convergenta si acceptau benevol sa intre in sistemul monetar unic EURO. Singura tara care nu indeplinea inca criteriile de convergenta era Grecia; in ceea ce priveste Marea Britanie, Danemarca si Suedia, aceste tari indeplineau criteriile de

viii Un stat membru UE, confruntat cu o recesiune economica cuprinsa intre –0,75% si – 2% poate invoca circumstante atenuante (reducerea PIB, a productiei), in timp ce in cazul unei recesiuni de pana la –0,75%, nu poate invoca circumstante exceptionale pentru scutirea de sanctiuni financiare.

13

convergenta dar preferau sa ramana in afara UEM. De la 1 ianuarie 2001, odata cu intrareaGreciei in zona Euro, aceasta numara 12 tari.

Incepand cu 1 ianuarie 2007, Slovenia a devenit al 13 stat membru al zonei Euro.

Evolutii post-Maastricht - Va avea Uniunea Europeana o Constitutie ?

La cativa ani dupa Maastricht, pe fondul evolutiilor generate de extinderea din 1995, dar si a preconizatei extinderi spre Est, leaderii europeni decid initierea de negocieri privind reorganizarea institutionala a Uniunii, prin lansarea unei noi Conferinte Interguvernamentale, la Torino (1997). Dezbaterile s-au finalizat dupa circa un an de negocieri, prin semnarea Tratatului de la Amsterdam, in 1997 (in vigoare din 1999).

S-a considerat ca Tratatul de la Amsterdam a reprezentat un esec partial, deoarece a amanat solutionarea principalelor probleme privind reforma institutionala necesitata de extindere. Principalele realizari pot fi considerate, pe langa introducerea procedurii de cooperare intarita / consolidataix (contestata de unii analisti), cresterea prerogativelor Parlamentului European, prin implicarea acestuia in desemnarea presedintelui Comisiei, dar si extinderea procedurii de codecizie in noi domenii (procedura introdusa prin Tratatul de la Maastricht). In plus, se ia decizia transferului catre pilonul comunitar a unor domenii incluse in pilonul „Justitie si afaceri interne”, precum regimul vizelor, azil, imigratie ilegala si cooperarea juridica. Ca atare, dupa Amsterdam, pilonul mentionat anterior se va numi„cooperare politieneasca si judiciara in materie penala”.

Problemele ramase nerezolvate au impus deschiderea unei noi Conferinte Interguvernamentale (2000), care a permis semnarea, in 2001, unui nou tratat, a Tratatului de la Nisa (in vigoare de la 1 februarie 2003). Trebuie spus ca in ciuda rezultatelor obtinute, s-a considerat ca acestea sunt dezamagitoare, reformele initiate fiind considerate nesemnificative. Tratatul introduce masurile amanate prin Tratatul de la Amsterdam si impuse de extinderea Uniunii de la 15 la 25/27, privind distributia voturilor in cazul votului majoritate calificata, a numarului de voturi in Parlamentul European, Consiliu, Comitetul Regiunilor, Comitetul Economic si Social, dimensiunea si structura Comisiei.

Deoarece Tratatul de la Nisa nu a reusit sa rezolve o serie de probleme privind eficienta si transparenta procesului decizional, intr-o Declaratie anexata Tratatului a fost mentionata initierea unei ample dezbateri publice privind revizuirea tratatelor, sub forma unei Conventii Europene privind Viitorul Europene. Conventia si-a propus elaborarea unui proiect de Tratat Constitutional, menit sa simplifice cadrul politic si legislativ european.

Tratatul Constitutional a unit cei trei piloni desi in continuare sunt mentinute proceduri speciale in domeniul politicii externe, de securitate si aparare. Pentru prima data in istoria revizuirii tratatelorx, proiectul de Tratat Constitutional a fost rezultatul unor discutii organizate in cadrul unei Conventii, desfasurata intre 2002 si 2003 si la care au participat105 reprezentanti ai guvernelor statelor membre si candidate, parlamentelor nationale, Parlamentului European, Comisiei Europene, observatori din partea Comitetului Regiunilor, ai Comitetului Economic si Social, ai partenerilor sociali si a Mediatorului european.

Prin aceasta Conventie s-a incercat, pentru prima data in istoria UE, sa se asigure discutii deschise, transparente, oferindu-se posibilitatea exprimarii cat mai multor puncte de vedere

ix Cooperarea consolidata permite unui grup de state membre sa initieze si finalizeze un proiect, la care o minoritate de state nu doresc sa participe.x Un moment identificat de specialisti, ca reprezentand „originea spontana si naturala” a dezbaterilor privind

viitorul Europei, l-a reprezentat discursul rostit de ministrul german de externe, Joschka Fischer, la Universitatea Humbolt din Berlin, la 12 mai 2000, „De la confederatie la federatie. Puncte de vedere privind finalitatea integrarii europene”. Pozitia exprimata de acesta, precum si raspunsul extrem de critic exprimat de Jacques Delors, au declansat o avalansa de reactii, concretizate in adevarate scenarii de reforma la nivelul arhitecturii europene. Dihotomia modelelor francez si german este situata de analisti la nivelul luptei intre apararea „realismului national” si asa-numita „utopie a post-nationalului”.

14

nationale si europene. Pentru a ghida dezbaterile a fost constituit un Prezidiu format din 12 personalitati, respectiv: presedintele V. Giscard d’Estaigne, doi vice-presedinti (Amato si Dehaene), reprezentanti ai guvernelor celor trei state membre care au detinut presedintia Consiliului in perioada Conventiei, doi reprezentanti ai parlamentelor nationale, doi reprezentanti ai PE si doi reprezentanti ai Comisiei (Barnier si Vitorino). Intre momentul deschiderii lucrarilor (28 februarie 2002) si cel al incheierii (20 iunie 2003), respectiv in cele15 luni de dezbateri s-au organizat atat sesiuni plenare de 2-3 zile, cat si intruniri ale grupurilor de lucru (prezidate de catre un membru al Prezidiului)xi.

Rezultatele tuturor acestor eforturi s-au concretizat in proiectul de Tratat Constitutional prezentat de catre presedintele conventiei, V. G d’Estaigne, in cadrul Consiliului European de la Salonic (20 iunie 2003).

Ulterior, proiectul a fost analizat de statele membre ale UE in cadrul unei Conferinte Interguvernamentalexii (care a reunit reprezentanti ai guvernelor, ai Comisiei Europene si ai PE), care si-a inceput lucrarile in octombrie 2003. Dupa aproape un an de negocieri, tergiversari si reculuri, in cele din urma, in cadrul Consiliului European din 18 iunie 2004, s-a ajuns la un acord asupra unui text nu foarte diferit de cel al proiectului initial. Tratatul Constitutional a fost semnat la Roma, la 29 octombrie 2004, de catre reprezentantii celor25 de state membre, ulterior urmand a fi supus ratificarii, conform procedurilor constitutionale nationale, astfel incat sa poata intra in vigoare la 1 noiembrie 2006.

Desi, din punct de vedere tehnic, avem de a face cu un tratat, adoptat conform procedurilor de revizuire a TCE / TUE, din punctul de vedere al continutului, avem de a face cu o constitutie, care genereaza drepturi, proclama separarea puterilor in stat, precum si garantii privind independenta unor institutii unele fata de altele.

In vocabularul juridic, notiunea de tratat este diferita de cea de Constitutie:In vreme ce tratatul este un act care priveste dreptul international, Constitutia priveste ordinea interna;Tratatul este un acord intre parti, Constitutia un act universal;Tratatul este elaborat de state suverane, Constitutia de catre natiuni;Tratatul reprezinta rezultatul negocierilor internationale, mai mult sau mai putin secrete, Constitutia este rezultatul deliberarilor publice si al votului cetatenilor.

Expresia „tratat constitutional” apare, deci, ca un „monstru juridic”. La limita, singura definitie compatibila din punct de vedere juridic ar fi „tratat prin care statele europene semnatare decid sa convoace o Adunare aleasa de cetateni europeni, pentru a redacta si supune spre aprobare popoarelor europene un proiect de Constitutie europeana”.

(Le Monde, 21 octombrie 2002)

Tratatul Constitutional, care inlocuieste, printr-un text unic si din ratiuni de claritate, toate celelalte tratate existente, este format din patru parti mari:

Prima parte: Definitia si obiectivele Uniunii

o Definirea obiectivelor, competentelor, procedurilor decizionale si institutiile UE;

Partea a doua: Carta drepturilor fundamentale ale Uniunii

xi Dezbaterile s-au purtat in cadrul a 11 grupuri de lucru, respectiv: Subsidiaritatea, Carta Drepturilor Fundamentale, Personalitatea juridica, Parlamentele nationale, Competentele complementare, Guvernarea economica, Actiuni externe, Apararea, Simplificarea procedurilor si instrumentelor, Libertate, securitate si justitie, Europa sociala.

xii CIG = Conferinta Interguvernamentala, termen folosit pentru a descrie negocierile dintre statele membre in scopul modificarii tratatelor. CIG sunt extrem de importante deoarece permit modificari ale structurii juridice si institutionale, sau numai ale tratatelor. De exemplu, a sasea CIG, care a inceput la 29 martie 1996 si s-a finalizat la 17 iulie 1997, a permis adoptarea Tratatului de la Amsterdam. A saptea CIG a avut loc in anul2000 si s-a finalizat prin adoptarea Tratatului de la Nisa. Lucrarile pregatitoare sunt realizate de un grup format din reprezentanti ai ministrilor afacerilor externe din statele membre, comisarul responsabil cu problemele institutionale, secretariatul Consiliului.

15

o Carta drepturilor fundamentale (proclamata cu ocazia Consiliului European de laNisa, din decembrie 2000 si incorporata acum in proiectul constitutional);

Partea a treia: Politicile si functionarea Uniunii

o Politici si actiuni ale UE (incorporeaza un numar important de prevederi ale tratatelor actuale, departajate in „politici si actiuni interne” si „functionarea Uniunii”);

Partea a patra: Dispozitii generale si finale

o Clauze finale, inclusiv procedurile privind adoptarea si revizuirea acesteiConstitutii.

Constitutia europeana nu este un lucru revolutionar, ea nu este precum Constitutia SUA la timpul ei. Ea este la fel de noua, precum este noul Logan Dacia fata de vechiul model derivat din Renault 12.

Sursa: prof. Jacques Ziller, Institutul European din Florenta, discurs rostit la Institutul European dinRomania, 28 septembrie 2004

Desi reprezinta un text care reflecta un compromis, Tratatul Constitutional consolideaza procesul integrarii europene, intarind recunoasterea si respectarea suveranitatii statelor membre, a diversitatii institutionale, culturale si lingvistice. De asemenea, el consolideaza piata interna unica, intarind totodata si dimensiunea sociala a UE, mai ales in ceea ce priveste respectarea drepturilor politice si sociale fundamentale.

Constitutia europeana a fost adoptata de liderii UE la 18 iunie 2004, in cadrul Consiliului European de la Bruxelles, organizat de presedintia irlandeza a Uniunii. Desi, in mod traditional, tratatele sunt semnate in tara care detine presedintia in momentul adoptarii lor (in semestrul II 2004, Olanda detine presedintia Consiliului), premierul Italiei, Silvio Berlusconi, a insistat si obtinut ca semnarea tratatului sa aiba loc la Romaxiii, la 29 octombrie 2004.

Statele membre au la dispozitie 2 ani pentru a-l ratifica: majoritatea statelor membre vor ratifica proiectul in cadrul unui proces parlamentar; un numar mai mic de state urmand a organiza in acest scop referendumuri;

Daca toate statele membre ar fi ratificat tratatul, el ar fi urmat sa intre in vigoare la 1 noiembrie 2006. Urmare a neratificarii Tratatului Constitutional in Franta si Olanda (29 mai, si, respectiv, 1 iunie 2005), intrarea in vigoare a Tratatului, chiar la un alt moment decat cel prevazut initial, este discutabila.

xiii „Ne vom afla pe 20 noiembrie la Roma pentru semnarea in acelasi palat, in aceeasi sala in care s-a semnat Tratatul de la Roma” a declarat premierul Sivio Berlusconi – vezi, revista Integrare europeana nr. 27, 2004, p. 27.

16

PARTEA a II-a. Institutii si procese decizionale in cadrulUniunii Europene

Sistemul de drept comunitar

Sistemul normativ al UE se supune urmatorului principiu: dispozitiile nationale sunt inlocuite de acte comunitare numai atunci cand un text precis, comun tuturor statelor membre, este necesar; in caz contrar, trebuie sa se tina cont de ordinea juridica nationala.

Dreptul comunitar primar/originar: tratatele fondatoare, respectiv cele trei tratate care au dus la crearea Comunitatilor, precum si modificarile ulterioare ale acestora: Actul Unic, TM, TA, (TN), precum si diferitele acorduri de aderare. Ele formeaza cadrul constitutional al UE, pe care institutiile comunitare trebuie sa-l urmeze in interesul comunitatii, prin puterile administrative si legislative de care dispun;

Cele trei tratate fondatoare au fost Tratatul instituind Comunitatea Europeana a Carbunelui si Otelului (CECO), 1951, Tratatul instituind Comunitatea Europeana (CEE), 1957, si Tratatul care a instituit Comunitatea Europeana a Energiei Atomice, 1957. Al patrulea Tratat fondator este Tratatul de la Maastricht sau Tratatul asupra Uniunii Europene (1992/1993).

Tratatele fondatoare au fost amendate de cateva ori: prin Tratatul de Unificare/ Merger Treaty (1965), Actul Unic European (1986/1987), Tratatul de la Amsterdam (1997/1999) si Tratatul de la Nisa (2001/1.02.2003).

Tratatele de aderare, semnate cu noile state membre, reprezinta exemple de noi amendamente la tratate.

Dreptul comunitar secundar/derivat, creat de institutiile comunitare pe baza tratatelor.Include acte juridice enumerate si definite in art. 249 al TCE, art.161 al Tratatul Euratom si art. 14 al TCECO (regulamente, directive, decizii, recomandari, opinii, comunicari, etc);

Jurisprudenta Curtilor Europene (CEJ si TPI).

Institutii si procesul decizional la nivelul UE

Caracterul de originalitate al UE rezida si in faptul ca principiul separarii puterilor in stat nu se regaseste in structura institutionala a UE; cu exceptia puterii juridice (incredintata Curtii de Justitie), celelalte puteri (executiva si legislativa) sunt partajate in cadrul asa-numitului„triunghi institutional” intre Parlamentul European, Consiliul de Ministri si ComisiaEuropeana, fiecare institutie reprezentand anumite interese specificexiv.

In conformitate cu Tratatele, fiecare institutie trebuie sa-si exercite puterile „in conditiile si pentru scopurile pentru care a fost creata”; in cazul in care prerogativele unei institutii sunt preluate de o alta, care isi depaseste astfel competentele, institutia lezata poate veni in fata CEJ pentru a cere protejarea principiului balantei institutionale sau al echilibrului institutionalxv. Echilibrul institutional se reflecta in procedura aleasa in momentul in care se ia o decizie. In functie de tipul de politica avut in vedere, care reflecta nivelul de competente ale UE, se vor regasi proceduri care acorda mai multa putere fie Consiliului, fie PE, care permit Comisiei sa aiba o influenta mai mare sau mai mica, care ofera CEJ jurisdictie, sau nu.

xiv PE reprezinta interesele popoarelor din Uniune, Consiliul de Ministri, pe cele ale statelor membre iar interesele generale ale UE sunt reprezentate de catre Comisie.

xv Acest principiu nu inseamna ca institutiile vor avea puteri egale ci numai ca echilibrul conceput prin tratatetrebuie respectat.

17

Cu toate acestea, trebuie spus ca nu exista o clara diviziune a muncii intre institutiile comunitare in cadrul ciclului politic, de vreme ce, in functie de reglementarile aplicate intr-un domeniu anume, deciziile se iau in mod diferit. Ca atare, complexitatea acestui sistem face foarte dificila identificarea unui singur decident (decision-maker) in cazul intregului sistem decizional al UE (decision making system). Cu alte cuvinte, dupa cum afirma cineva la un moment dat (G. Scappucci, 1998), este practic imposibil sa identifici persoana responsabila in cazul in care o politica este eficienta sau ineficienta.

Elementele de originalitate si unicitate privind melanjul intre conceptii aparent opuse precum federalismul si interguvernamentalismul se regasesc si in structura hibrida a institutiilor UE. Michel Clamen, facand trimitere la sistemul institutional al UE, afirma ca avem de a face cu o„organizatie de tip francez functionand dupa model englez”, de vreme ce in esenta sa, inca din anii ’50, structura administratiei bruxelleze a fost inspirata de sistemul francez (intre ceisase, Franta avea la vremea respectiva cea mai avansata structura administrativa). In timpinsa, pe masura ce numarul de membri a crescut, aceste institutii s-au dezvoltat intr-o„ambianta de ezitari perpetue, de balans intre federal si interguvernamental, de folosire hibrida a dreptului, balansand intre dreptul roman, care isi propune sa defineasca si saprevada toate situatiile posibile si dreptul anglo-saxon, care se bazeaza pe cutume, traditii,obiceiuri – dar si controlului democratic” (M. Clamen, 1996, pp. 20-25).

Raporturile in continua miscare din cadrul „triunghiului institutional”/ Comisie, Consiliu, Parlament) s-au organizat intr-o structura complicata, considerata de unii autori ca reprezentand un „sistem in retea” . Caracterul de unicitate al procesului decizional comunitar deriva si din rolul care revine statelor membre, ale caror interese sunt aparate nu in cadrul Parlamentului, asa cum se intampla in cazul statelor federale, ci in cadrul Consiliului de Ministri. O alta trasatura specifica este cea privind rolul activ jucat de administratiile nationale in pregatirea si aplicarea deciziilor, administratii care, la randul lor, se constituie in adevarate„sub-retele”.

Pe scurt despre institutiile UE

Consiliul European reuneste sefii de stat si de guverne, ofera impulsurile necesare dezvoltarii Uniunii si fixeaza orientarile politice generale;

Consiliul de Ministri principalul organ de decizie, reuneste ministrii statelor membre, pentru fiecare din formatiunile sale (Consiliul Afacerilor Externe, Consiliul Agriculturii etc.); acest reprezentat este singurul competent sa reprezinte statul membru respectiv si sa-si exercite dreptul de vot; Consiliul este ajutat in activitatea sa de Comitetul Reprezentantilor Permanenti (COREPER);

Comisia Europeana are initiativa proiectelor legislative, pune in aplicare aceste decizii si vegheaza la respectarea dreptului comunitar; isi exercita atributiile in deplina independenta, in indeplinirea sarcinilor lor, comisarii nu solicita si nu accepta instructiuni din partea unui guvern sau organism;

Parlamentul European exercita, alaturi de Consiliul de Ministri, functiile legislative si bugetare, precum si pe cele de control politic si consultative; parlamentarii sunt alesi prin vot universal direct, pentru un mandat de cinci ani, reprezentarea cetatenilor europeni fiind asigurata in mod proportional degresiv, cu stabilirea unui prag minim;

Curtea de Justitie (formata din Curtea Europeana de Justitie, Tribunalul de Inalta Instanta si tribunale specializate) transeaza litigiile privind dreptul comunitar si se pronunta asupra interpretarii si aplicarii legislatiei europene;

Banca Central Europeana alaturi de bancile centrale nationale, formeaza Sistemul European al Bancilor Centrale, care conduce politica monetara a Uniunii pentru statele care au adopatat euro; BCE are personalitate juridica si este singura abilitata sa autorizeze emisiunea de euro, fiind independenta in exercitarea prerogativelor sale;

Curtea de Conturi asigura controlul conturilor si buna gestiune financiara privind veniturile si cheltuielile Uniunii; este o institutie care actioneaza in deplina independenta;

Comitetul Economic si Social exercita o functie consultativa pe langa PE, Consiliul de Ministri si Comisie si este format din reprezentanti ai organizatiilor patronale, sindicale, reprezentanti ai societatii civile, in special din domeniile socio-economice, civice, profesionale si culturale;

18

Comitetul Regiunilor exercita o functie consultativa pe langa PE, Consiliul de Ministri si Comisie si este format din reprezentanti ai colectivitatilor regionale si locale, care sunt fie titulari ai unui mandat electoral in cadrul unei colectivitati regionale sau locale, fie sunt raspunzatori din punct de vedere politic in fata unei adunari alese.

Consiliul European

Daca in primii 15 ani de existenta ai CEE au avut loc numai sase reuniuni ale sefilor de state si guverne, blocajul institutional creat de „compromisul de la Luxembourg” (1965) impunea tot mai mult gasirea unei solutii. Consiliul European, autentica structura interguvernamentala, a fost creat la initiativa presedintelui francez Valery Giscard d Estaign, in urma unei reuniunii desfasurate in 9-10 decembrie 1974, la Paris. La propunerea acestuia s-a luat decizia organizarii periodice a unor „intalniri la nivel inalt” intre sefii de stat si guverne. Astfel, sefii de state si guverne „au decis sa se reuneasca, alaturi de ministrii afacerilor externe, de trei ori pe an sau ori de cate ori este necesar, sub forma unui Consiliu al Comunitatii ... „ (punctul 3 al Comunicatului final, Paris, decembrie 1974). Acest organism, care nu fusese prevazut in tratatele fondatoare, a fost pentru prima data mentionat in Actul Unic European (1987) si a capatat un statul oficial prin Tratatul de la Maastricht (1993). Abia prin Tratatul Constitutional (in prezent, in curs de ratificare) confera acestei reuniuni un caracter de institutie deplina a UE.

Trecand dincolo de aspectele istorice, de natura juridico-institutionala, rolul Consiliului European, de principal instrument de formulare a principiilor, directiilor si strategiilor specifice procesului de integrare europeana, este de netagaduit. In fapt, aceasta instanta a devenit instanta decisiva in arbitarea diferitelor subiecte „sensibile”, in special generate de alocarea bugetului comunitar, de la politica agricola, la rabatul britanic. S-a apreciat, de pilda, ca in cele aproape o suta de Consilii Europene care au avut loc pana acum, s-au luat decizii extrem de importante, precum crearea unei uniuni politice europene, modificarea tratatelor fundamentale, extinderea Uniunii sau crearea Uniunii Economice si Monetare.

Structura Consiliului European

Actul Unic (in vigoare din 1 iulie 1987) stipula urmatoarele: „Consiliul European reuneste sefii de state si guverne ale statelor membre, precum si presedintele Comisiei Comunitatilor Europene. Acestia sunt asistati de ministrii afacerilor externe si de un membru al Comisiei”. Conform Actului Unic, Consiliul se reuneste de cel putin doua ori pe an. Tratatul de la Maastricht confirma dispozitiile anterioare, mentionand faptul ca reuniunile sefilor de stat si guverne se vor organiza de regula de doua ori pe an, la finele fiecarui semestru, in momentul schimbarii presidentiei turnante a UE, desi pot fi organizate si alte reuniuni, atunci cand este cazul. Conform Tratatului Constitutional, Consiliul European face parte din structura institutionala a UE, alaturi de PE, Consiliul de Ministri, Comisia Europeana si Curtea de Justitie a UE. El se intruneste in fiecare trimestru, la convocarea presedintelui sau iar in cazul in care situatia o impune, presedintele poate convoca si o reuniune extraordinara.

De remarcat faptul ca la reuniunile Consiliului, destul de restranse, participa in fapt trei presedinti: al Frantei, al Finlandei si al Comisiei. Atunci cand sunt decise chestiuni legate de UEM, participa si ministrii de finante ai statelor membre. In cazul in care ministrii de externe nu pot participa, locul lor este luat de un secreatr de stat si, in cazuri rare, de reprezentantii permanenti ai statelor membre pe langa UE (membrii COREPER). In plus, la reuniuni mai participa si personal tehnic (traducatori, secretari, etc.), accesul altor persoane fiind insa interzis. Numai in mod exceptional pot avea acces in sala cite doi delegati pentru fiecare stat membru, pe baza de ecusoane securizate, pentru a aduce materiale sau transmite mesaje, nu si pentru a participa la discutii (Enciclopedia Uniunii Europene, 2005, p.73). Cu toata lipsa de transparenta, la finele reuniunilor (cu exceptia celor informale) sunt facute publice concluziile intalnirilor.

Competentele Consiliului European

19

Rolul care revine Consiliului, de organism – institutie coordonatoare a UE, este formulat intr- un mod similar, si in Tratatul de la Maastricht si in Tratatul Constitutional, mentionandu-se urmatoarele: „Consiliul European va da Uniunii impulsurile necesare dezvoltarii si ii va defini orientarile politice generale”.

Presedintia Consiliului European

Statul membru care prezideaza Consiliul European, prezideaza si Consiliul de Ministrii, precum si celelalte organisme legate de activitatea Consiliului (COREPER, grupurile de lucru, comitetele). Statul care prezideaza joaca un rol decisiv in stabilirea agendei, pregatirea procedurilor de vot si influentarea deciziei finale. In plus, statul care prezideaza joaca un rol cheie in reprezentarea internationala a Uniunii, ca si in reprezentarea pozitiei Uniunii in cazul politicii externe si de securitate.

Alocarea Presedintiilor rotative in perioada 2005 – 2020 este urmatoarea:

2006/I Austria 2006/II Finlanda2007/I Germania 2007/II Portugalia2008/I Franta 2008/II Slovenia2009/I Cehia 2009/II Suedia2010/I Spania 2010/II Belgia2011/I Ungaria 2011/II Polonia2012/I Danemarca 2012/II Cipru2013/I Irlanda 2013/II Lituania2014/I Grecia 2014/II Italia2015/I Letonia 2015/II Luxemburg2016/I Olanda 2016/II Slovacia2017/I Malta 2017/II Marea Britanie2018/I Estonia 2018/II Bulgaria2019/I Austria 2019/II Romania2020/I Finlanda

20

Consiliul Uniunii Europene (Consiliul de Ministrii)

Consiliul Uniunii Europene (sau, pe scurt Consiliul) este principalul organism decizional si legislativ al Uniunii. Consiliul reprezinta interesele statelor membre, permitandu-le acestora sa-si exprime diferitele puncte de vedere.

Structura Consiliului

Consiliul este format din reprezentanti, la nivel ministerial, din fiecare stat membru, de regula ministrii (sau Secretari de stat) responsabili de domeniul in discutie. Ca atare, Consiliul se reuneste in configuratia impusa de agenda si politica in discutie la reuniunea respectiva. Numele Consiliului respectiv depinde de domeniul in care ministrii respectivi actioneaza. De exemplu, ministrii de finante se reunesc in cadrul Consiliului Afacerilor Economice si Financiare (ECOFIN), in vreme ce ministrii agriculturii, in cadrul Consiliului pentru Agricultura iar ministrii afacerilor externe, in Consiliul pentru Afaceri Generale.

In cadrul Consiliului European de la Sevilia din 21-22 iunie 2002 s-a luat decizia modificarii structurii Consiliului de Ministrii, noul sistem devenind operational in a doua jumatate a anului2002. Astfel, Consiliul Afacerilor Generale a fost redenumit „Consiliul Afacerilor Generale siRelatiilor Externe” iar numarul Consiliilor a fost redus la urmatoarele noua:

Consiliul „Afacerilor generale si relatiilor externe”; Consiliul „Afacerilor economice si financiare”; Consiliul „Justitiei si afacerilor interne”;Consiliul „Politicii Sociale privind ocuparea fortei de munca, sanatatii si protectieiconsumatorilor”;Consiliul „Competitivitatii (Piata Interna, Industrie si cercetare, inclusiv turism)”; Consiliul „Transporturilor, telecomunicatiilor si energiei”;Consiliul „Agriculturii si pescuitului”;Consiliul „Mediului”;Consiliul „Educatiei, tineretului si culturii (inclusiv afaceri in domeniul audiovizualului)”.

Consiliile „Afacerilor generale si relatiilor externe”, „Agriculturii si pescuitului”, „Afacerilor economice si financiare” si „Justitiei si afacerilor interne” se reunesc de regula o data pe luna, in vreme ce celelalte Consilii se reunesc de doua-sase ori pe an.

Sediul Consiliului este in Brussels dar intruniri la intervale fixe (aprilie, iunie si octombrie) au loc si in Luxemburg iar intalniri informale se desfasoara in capitalele statelor care detin Presedintia.

Pentru a asigura buna desfasurare a reuniunilor Consiliului si Presedintiei sunt asistate de un Secretariat General format din aproximativ 2500 de functionari, a caror principala responsabilitate este de a pregati intalnirile Consiliului si organismelor aferente. El este condus de un secretar General, un functionar independent responsabil de domeniul Politicii Externe si de Securitate (Inalt Reprezentant pentru PESC). Secretarul General adjunct gestioneaza activitatea de zi cu zi, precum pregatirea intalnirilor Consiliului.

Sistemul de vot in cadrul Consiliului

Consiliul poate adopta decizii prin intermediul a trei modalitati diferite de vot:

Cu majoritate simpla,Cu majoritate calificata (VMC) In unanimitate (consens).

Tratatele identifica sistemul de vot de aplicat in fiecare caz. Astfel, sistemul votului cu majoritate simpla se utilizeaza numai in relatie cu diferite aspecte procedurale sau atunci cand nici un alt sistem de vot nu este mentionat in tratate. In cazul unor aspecte de continut, precum in cazul actelor legislative, se aplica VMC sau in unanimitate. Votul cu unanimitate

21

(consens) a fost folosit apropoape in mod exclusiv in trecut (in ciuda referirii la VMC din TR) si asta, indeosebi, ca urmare a asa numitului „compromis de la Luxemburg”. La vremea respectiva (1966), presedintele De Gaulle a reusit oarecum institutionalizarea dreptului de veto, sprijinindu-se pe mentiunile incluse in Protocolul reuniunii Consiliului din 18 ianuarie1966, conform carora statele membre vor continua negocierile, atunci cand sunt in discutie aspecte de interes national, pana cand se va atinge consensul intre partile in discutie.

VMC a inceput sa inlocuiasca votul in unanimitate, devenind modalitatea de vot dominanta, odata cu Actul Unic si lansarea programului pietei unice. Procedura VMC a ramas, in linii mari, nemodificata de la origini, respectiv din momentul Tratatului de la Roma si valabila inainte de 1 mai 2004. Fiecarui stat membru ii erau alocate un numar de voturi, statele mai populate beneficiind de un numar mai mare de voturi decat statele mici (de exemplu, Franta, cu 59 milioane, avea dreptul la 10 voturi, Danemarca, cu 5 milioane, 3 voturi). Numarul total de voturi pentru UE-15 a fost de 87. Pragul pentru atingerea majoritatii, cunoscut ca prag al„majoritatii calificate”, era de 62 de voturi, ceea ce insemna o majoritate de circa 71% (mai exact 71.26%, 62/87) din voturi pentru adoptarea unei propuneri. Trebuie de asemenea remarcat faptul ca, desi VMC reprezinta procedura de baza in luarea deciziilor Consiliului, acesta prefera totusi procedura „consensului”, ceea ce nu diminueaza insa semnificatia votului majoritar.

Extinderea spre Est a impus reforma VMC. De remarcat ca cea mai mare parte a noilor veniti sunt state mici sau medii (cu o singura exceptie, Polonia), iar mentinerea procedurii de alocare a voturilor practicata in cazul extinderile anterioare ar fi dus la aparitia de probleme noi in procesul decizional. Ca atare, s-a pus problema reformarii procedurilor decizionale, fapt care a reprezentat un exercitiu politic experimentat in cadrul Conferintei Interguvernamentale care a dus la semnarea Tratatului de la Amsterdam. Exercitiul, ce a fost in fapt un esec, a fost reluat in cadrul urmatoarei Conferinte Interguvernamentale, cea care a permis semnarea Tratatului de la Nisa.

In ciuda faptului ca Tratatul de la Nisa (2003) a oferit o solutie, respectiv un nou cadru institutional pentru o Uniune cu 27 de membri, desi solutia a fost considerata de unii analisti ca fiind una „neizbutita”, care nu a permis procesului decizional al UE sa devina unul eficient si legitim (R. Baldwin, 2003, p. 3). Tratatul de la Nisa extinde numarul domeniilor in care se aplica VMC, fara a renunta insa la unanimitate in cazul unor domenii precum fiscalitatea, anumite prevederi privind politica fiscala, justitie si afacei interne sau politica externa si de securitate.

Sistemul anterior de ponderare favoriza statele membre cu populatie redusa, ceea ce facea ca limita de 71% (62/87) sa fie atinsa, in anumite situatii, prin implicarea a numai 58% din populatia Uniunii. Noul val al extinderii, format in principal din tari mici, ar fi perpetuat si chiar agravat aceasta situatie, ducand la situatii in care o decizie luata prin VMC ar fi implicat poate mai putin de jumatate din populatia UE.

Ca atare, modificarile aduse procedurilor decizionale au avut in vedere urmatoarele doua aspecte:

Mentinerea principiilor de baza ale sistemului (cu observatia ca numarul total de voturi creste de la 87 la 321 iar majoritatea calificata de la 62 la 232);

Se repondereaza voturile intre statele membre: se trece de la banda2–10 (numarul minim – maxim de voturi) la banda 3 – 29, mentinandu- se situatia favorizata a statelor mici.

Adauga trei noi criterii de indeplinit:

o Triplul criteriu sau „tripla majoritate” impune castigarea a:

cel putin 72% din voturile Consiliului (232 de voturi din321 alocate celor 25 de state ale UE sau 255 voturi din 345 in cazul UE-27),

cel putin 50% din statele membre (in UE-25, cel putin 13 state, in UE-27, cel putin 14 state);

22

cel putin 62% din populatia Uniunii (daca aceasta conditie nu este indeplinita, decizia nu este adoptata).

o realoca numarul de voturi intre state in favoarea statelor mari, dupa cum rezulta si din tabelul 6.

Alocarea numarului de voturi in cadrul Consiliului de Ministri conform Tratatului de laAmsterdam si conform Tratatului de la Nisa

Tabelul 6

Stat membru

Voturi conformTratatului

de la Amsterdam (inaintede 1 mai 2004 si

in perioada 1 mai – 1 noiembrie 2004)

Voturi conform Tratatului de la Nisa

(dupa 1 noiembrie2004)

Populatia (milioane)

1 Germania 10 29 822 Marea Britanie 10 29 593 Franta 10 29 594 Italia 10 29 575 Spania 8 27 406 Polonia - 8 27 387 Olanda 5 13 168 Grecia 5 12 119 Cehia - 5 12 1010 Belgia 5 12 1011 Ungaria - 5 12 1012 Portugalia 5 12 1013 Suedia 4 10 914 Austria 4 10 815 Slovacia - 3 7 516 Danemarca 3 7 517 Finlanda 3 7 518 Irlanda 3 7 419 Lituania - 3 7 420 Letonia - 3 4 221 Slovenia - 3 4 222 Estonia - 3 4 1.423 Cipru - 2 4 0.824 Luxemburg 2 4 0.425 Malta - 2 3 0.426 Romania - 14 2227 Bulgaria - 10 8.1

Total voturi 124 345 480.2Majoritatea calificata 88 255Minoritatea de blocaj 37 91

Sursa: Prelucrare realizata de autor dupa Z.Horvath, Handbook on the European union, 2005, p.140

Cu alte cuvinte, regulile impuse la Nisa (care devin operationale, conform Tratatelor de aderare, incepand cu 1 noiembrie 2004), pot opera efectiv numai daca cele doua praguri, privind numarul de state si populatia, sunt indeplinite.

23

Parlamentul European

Parlamentul European (PE) reprezinta organismul reprezentativ, ales direct de cetatenii Uniunii din cinci in cinci ani, in luna iunie. Functia sa esentiala este de a exprima vointa si interesele cetatenilor europeni, implicandu-se pentru aceasta in procesul decizional alaturi de Consiliu, care reprezinta interesele sattelor membre si Comisie, care exprima interesele Uniunii, in ansamblul sau.

Tratatul privind Comunitatea Europeana a Carbunelui si Otelului (in vigoare din 1952) a dus la crearea Adunarii (Assemblee - fr, Assembly - eg) formata din membrii delegati de parlamentele nationale ale statelor membre. Prin Tratatul de la Roma devine prima institutie mentionata in Tratat, atat pentru CEE cat si pentru Euratom iar din 1962, denumirea se modifica in Parlamentul European, prin Actul Unic (1987) fiind marcata si modificarea juridica oficiala a acestei denumiri.

Desi Tratatul de la Roma ii acorda numai atributii de consultare si monitorizare, nu insa si legislative, puterile sale au crescut de la o perioada la alta. Puterile sale au crescut considerabil ca urmare a celor doua „Tratate bugetare” adoptate in 1970 si 1975, care i-au conferit acestuia competente in adoptarea bugetului, alaturi de Consiliu. De atunci, puterile PE au fost intarite astfel incat in prezent, bugetul nu mai poate fi adoptat fara aprobarea Parlamentului.

Un moment extrem de important in existenta PE a fost reprezentat de anul 1979, cand au fost organizate primele alegeri directexvi. Semnificatia acestor alegeri directe rezida in faptul ca urmare a acestora, PE a dobandit legitimare democratica si, urmare a mandatului venit din partea cetatenilor europeni, poate cere cresterea competentelor de care se bucura in cadrul procesului decizional comunitar.

Procesul de transformare a PE intr-un real corp legislativ a fost marcat in mod oficial de Actul Unic (1986/87), competentele acestuia fiind ulterior intarite prin fiecare din urmatoarele tratate (Tratatul de la Maastricht (1992/93), Amsterdam (1997/99) si mai apoi Nisa (2001/2003). De remarcat faptul ca, incepand cu Actul unic, numarul domeniilor in care nu pot fi adoptate decizii fara acordul PE a crescut constant. In plus, chiar si in acele domenii in care aprobarea PE nu este necesara, puterea acestuia de influenta este considerabila. Cu toate acestea, PE nu are putere legislativa singur, putandu-si exercita competentele numai alaturi de Consiliu (in cadrul procedurii de co-decizie). Tratatul de la Amsterdam introduce obligatia aprobarii nominalizarii Presedintelui Comisiei si, in consecinta, a intregului executiv, de catre PE. In plus, PE supravegheaza activitatile Comisiei, avand dreptul de a-i cenzura activitatile cu 2/3 din voturi (si majoritatea parlamentarilor prezenti), ceea ce poate duce la demisia Comisiei. De asemenea, Comisia este obligata sa prezinte rapoarte in fata PE.

Functiile PE

functia legislativa – detinuta de PE alaturi de Consiliu. Se exercita prin intermediul a trei proceduri diferite, la care se face apel in functie de tipul propunerii legislative respective:

o procedura de consultare o procedura de cooperare o procedura de codecizieo procedura de aviz conform

functia bugetara – rolul PE in adoptarea bugetului comunitar este indiscutabil; cheltuielile bugetare sunt impartite in doua categorii mari, obligatorii (CO) si neobligatorii (CNO)xvii, rolul PE fiind covarsitor in cazul celor neobligatorii;

xvi In fapt, PE, in momentul de fata, este singura institutie internationala ale caror membri sunt alesi prin vot direct.

xvii Cheltuielile obligatorii au fost definite drept „acele cheltuieli care rezulta cu necesitate din tratate sau din actele adoptate in concordanta cu acestea”. J.Pinder (2005, p.45)

24

considera ca ele au fost gandite pentru a evita controlul parlamentar asupra cheltuielilor agricole, cheltuieli pe care Franta le considera a fi de interes majore iar PE se

24

functia de control politic asupra institutiilor europene – PE este cel care aproba membrii Comisiei Europene, presedintele acestuia, poate demite Comisia printr-o motiune de cenzura (cu o majoritate de 2/3 din voturi), poate institui comisii temporare de anchetaxviii, poate primi petitii (printr-o comisie parlamentara, creata in1987 - responsabila de primirea si analizarea petitiilor)xix, poate numi un mediator european. PE exercita si functii de control bugetar si „descarca” Comisia de executia bugetara.

Cazul Comisiei Santer - Comisia Santer (1995-1999) a demisionat colectiv in urma publicarii unui raport al Comitetului de experti independenti, insarcinati cu anchetarea cazului de„frauda, gestiune defectuoasa, nepotism” in cadrul Comisiei.

La 17 decembrie 1998, cu 270 voturi contra, 225 pentru si 23 de abtineri, PE refuza sa „descarce bugetar” Comisia pentru executia bugetara a exercitiului 1996. PE a sanctionat astfel Comisia Santer pentu proasta gestionare a fondurilor comunitare, frauda si diferite alte iregularitati.

Refuzul PE a condus la o grava criza europeana in 1999, fara precedent in istoria constructiei europene (desi, in fapt, nu era pentru prima data cand PE refuza descarcarea Comisiei, acest lucru petrecandu-se initial in 1984, pentru exercitiul din 1982, fara a exista insa si urmarile din 1999).

In ianuarie 1999, un grup de 69 de euro-parlamentari, reprezentand opt grupuri politice, la initiativa euro-parlamentarului Herve Fabre-Aubrespy, depun o motiune de cenzura la adresa Comisiei, sustinand ca executibul bruxellez poata raspunderea pentru frauda si proasta gestiune a fondurilor comunitare. Desi a obtinut sprijinul a numerorti alti parlamentari,pragul de 2/3 nu a fost atins si motiunea a fost respinsa. Cu toate acestea, respingerea s-a facut la limita, cu 293 voturi contra fata de232 pentru si 27 de abtineri. Era pentru prima data in istoria PE cand o motiune de cenzura obtinea un suport atat de categoric. Ca atare, eurodeputatii au decis crearea unui comitet de experti independenti„insarcinat sa examineze modul in care Comisia a tratat cazurile de frauda, proasta gestiune si nepotism”. Dupa consultarea Comisiei, la 27 ianuarie 1999, PE alege cinci „intelepti” insarcinati sa ancheteze acuzatiile aduse Comisieixx. Comitetul de experti independenti publica un prim raport la 15 martie 1999 denuntand cazurile de „coruptie indubitabila” si de „favoritism evident”.

Raportul a antrenat demisia colectiva a Comisiei Santer. Demisia colectiva a fost considerata o victorie a PE si sfarsitul unei ere, a tehnocratilor, dar si un „electrosoc” necesar pentru modificarea regulilor jocului si a institutiilor europene. La 8 aprilie 1999, Romano Prodi este cel care se angajeaza sa restabileasca increderea in institutia Comisiei. La 13 aprilie 1999, el promite, in fata PE, „o transparenta totala”, la 5 mai 1999 obtine votul de incredere al Parlamentului iar la 9 iulie isi prezinta echipa de comisari (dintre care, 13 mai exercitasera responsabilitati ministeriale iar patru proveneau din Comisia Santer).

Al doilea raport al comitetului de experti independenti, din 10 septembrie 1999, a scos in evidenta numarul mare de nereguli specifice administratiei comunitare si, respectiv, Comisiei europene, impunand, din partea acesteia un program de reforma a intregii administratii europene.

Sursa: Informatii prelucrate dupa Jean-Claude Zarka, L‘essential des institutions de l’Union Europeenne, 5 e edition, 2002

Membrii Parlamentului European

Membrii PE, asemenea colegilor lor din parlamentele nationale, sunt direct alesi de catre cetateni. De asemenea, precum in parlamentele nationale, euro-parlamentarii formeaza grupuri politice transnationale. Ei au inceput a fi alesi direct in 1979, de catre cetatenii europeni, pe o perioada de cinci ani.

straduia sa le limiteze.

xviii In iulie 1996, PE a instituit o comisie parlamentara de ancheta pentru a cerceta responsabilitatile in cazul propagarii virusului ESB (encefalopatia spongiforma

bovina), etc.

xix Se primesc peste 1500 petitii pe an, indeosebi privind respectarea drepturilor omului, a mediului, etc

xx Cei cinci erau: francezul Francois Pierre Lelong, fostul presedinte al Curtii de Conturi Europene, spaniolul Juan Antonio Carrillo Salcedo, fost membru al Curtii

Europene a Drepturilor Omului, suedeza Inga-Britt Ahlenius, fosta presedinta a Organizatiei Europene a Curtilor de Conturi, olandezul Andre Middelhoek, fost

presedinte al Curtii Conturi Europene si belgianul Walter Van Gerven, fost avocat general al Curtii Europene de Justitie.

25

Conditiile in care sunt organizate alegeri pentru PE difera de la o tara la alta si desi au existat incercari in a forma un sistem electoral european unificat, s-au adoptat numai anumite principii comune menite sa ofere un cadru comun alegerilor parlamentare europene. Conform acestor principii, fiecare stat membru este liber sa aleaga sistemul de alegere a reprezentantilor europeni. Principalul principiu comun este acel conform caruia fiecare stat membru trebuie sa accepte principiul reprezentarii proportionale in cazul alegerilor europene, aplicand fie sistemul listelor fie pe cel al votului unic transferabil.

In 18 state membre (Austria, Cipru, Cehia, Danemarca, Estonia, Finlanda, Grecia, Hungaria, Letonia, Lituania, Luxemburg, Malta, Olanda, Portugalia, Slovacia, Slovenia, Spania si Suedia) intreaga tara formeaza o singura constituanta iar cetatenii voteaza pe liste nationale. In sase state membre (Belgia, Franta, Irlanda, Italia, Polonia si Marea Britanie) sunt folosite constituantele teritoriale si populatia voteaza pe liste regionale (cu exceptia Irlandei, care foloseste votul unic transferabil). Germania reprezinta un caz unic deoarece sistemul ei electoral permite partidelor politice sa creeze liste fie la nivel national, fie al Landerelor, desi locurile sunt alocate la nivel national.

Numarul de mandate alocate fiecarui stat membru depinde de numarul de locuitori, sistemul favorizand insa tarile mici (intr-o masura mai redusa insa decat in cazul voturilor pentru Consiliu). Tratatul de la Nisa limiteaza la 732 numarul de locuri pentru UE-27. Cu toate acestea, alocarea locurilor va deveni efectiva numai dupa aderarea celor 12 noi state membre. Ca atare, deoarece numarul de locuri in PE ar fi fost sub 732 urmare a unui numar mai mic de noi state membre, s-a decis aplicarea unui mecanism corector, prin realocarea celor 17 si respectiv 33 locuri alocate Bulgariei si Romaniei. In consecinta, numarul de locuri in PE va creste dupa aderarea Romaniei si Bulgariei, daca cele doua tari vor adera in legislatura 2004-2009, ceea ce este foarte probabil. Pentru aceasta perioada, urmare a cresterilor de care au beneficiat celelalte tari, si ultimele doua venite vor beneficia de un numar suplimentar de locuri (Romania – 35, Bulgaria -18). In aceste conditii, pana la urmatoarele alegeri, numarul total de locuri va creste la 785, urmand ca pentru alegerile din2009, numarul de locuri sa revina la 732. Deoarece Tratatele de Aderare au corectat unele erori din Tratatul de la Nisa (Cehia si Ungaria aveau cu cate 2 locuri mai putin decat Belgia, Grecia si Portugalia, in ciuda unor populatii comparabile ca dimensiune), numarul de locuri disponibil in 2009 va fi insa de 736, pentru o UE cu 27 de membri.

Tabel nr.7 Numarul de locuri in PE, dupa alegerile din iunie 2004

Statul membru Numarul de locuriGermania 99Marea Britanie 78Franta 78Italia 78Spania 54Polonia 54Olanda 27Grecia 24Portugalia 24Belgia 24Cehia 24Ungaria 24Suedia 19Austria 18Slovacia 14Danemarca 14Finlanda 14Irlanda 13Lituania 13Letonia 9Slovenia 7Estonia 6Cipru 6Luxemburg 6Malta 5TOTAL 732

26

ROMANIA 35Bulgaria 18TOTAL UE-27 785

In interiorul PE, europarlamentarii nu se grupeaza dupa nationalitate ci in functie de afilierea politica, in asa-numite grupuri politice. Deoarece acestea reflecta caracterul transnational, un numar de minim 19 membri din cel putin o cincime din statele membre (5 state membre pentru UE-25) pot forma un grup politic.

Dupa alegeri, grupurile politice existente sunt reformate iar unele noi sunt create. Grupurile politice traditionale au creat partide politice la nivel european: cele mai mari sunt Partidul Popular European, care grupeaza crestin - democratii si conservatorii si Partidul Socialistilor europeni, care grupeaza partidele socialiste si social-democrate. De regula, cele doua mari grupuri politice ocupa intre ¼ si 1/3 din locuri, ocupand impreuna circa 60% din mandate. Celelate grupuri parlamentare sunt Liberalii, cu radacini adanci in traditia europeana, Verzii, care castiga in greutate sau euroscepticii, grupati sub numele de „Uniunea pentru o Europa a Natiunilor”, care se opun tendintelor federaliste. O tendinta recenta este reprezentata de cresterea ponderii celor care se opun actualei forme a UE si procesului de integrare in general, in 2004 ei fiind cei care au alcatuit grupul „Independentilor/Democratiei”

Structura politica a PE dupa alegerile din iunie 2004

Grupul Partidului Popularilor Europeni si Democratilor Europeni (EPP-ED, Group of theEuropean Peoplets Party and European Democrats)

268

Grupul Socialist (PES – Socialist Group in the EP) 200Grupul Aliantei Liberalilor si Democratilor pentru Europa (ALDE – Group of the Alliance of Liberals and Democrats for Europe)

88

Grupul Verzilor/Alianta Libera Europeana (Greens/EFA – Group of the Greens/EuropeanFree Alliance)

42

Grupul Confederal al Stangii Unite Europene 41Grupul Independentilor/Democratiei 37Uniunea pentru o Europa a Natiunilor 27Membri neatasati unui grup parlamentar 29TOTAL 732

27

Comisia Europeana Localizare: Brussels, Rue de la Loi 200

Adresa internet: www.europa.eu.int/comm

Comisia Europeana (pe scurt, Comisia) reprezinta organismul responsabil de activitatea de zi cu zi a UE, inclusiv pregatirea deciziilor, realizarea de propuneri, luarea de initiative, precum si monitorizarea, reprezentarea si, in anumite cazuri, realizarea anumitor sarcini. Comisia este considerata a reprezenta un organism supranational, care nu serveste interesele statelor membre ci pe ale Uniunii, in intregul sau; in calitate de gardian al tratatelor si intereselor comunitare, serveste si reprezinta interesele Uniunii si nu pe ale statelor membre individuale.

De mentionat faptul ca, in calitate de institutie supranationala, care reprezinta interesele Uniunii, ca intreg, Comisia functioneaza din 1967, dupa Tratatul de fuziune a institutiilor comunitare. Ea este succesoarea Inaltei Autoritati a CECO, a Comisiei CEE si a Comisiei Euratom. Termenul „Comisie” acopera atat echipa de conducere, formata, in acest moment, din 25 de persoane numite de fiecare stat membru, cat si intreaga institutie ca un intreg (cuprinzind circa 25.000 de functionari).

Functiile Comisiei

Comisia indeplineste patru importante functiuni:

initiator legislativ;

gestioneaza si implementeaza politicile UE si bugetul;

urmareste respectarea legislatiei comunitare (alaturi de Curtea de Justitie)

reprezinta Uniunea in plan international, in special in cazul negocierilor dintre UE si alte tari

Comisia joaca un rol esential in procesul decizional din cadrul UE, beneficiind de „drept de initiativa”, respectiv de dreptul de a elabora propuneri pentru noua legislatie comunitara, propuneri prezentate spre decizie si adoptare Consiliului si PE. Propunerile respective trebuie sa reflecte interesele uniunii si ale ctatenilor sai, nu ale unui anumit stat membru sau grup industrial. Pentru anumite propuneri legislative, Comisia consulta si doua organisme consultative, CES si CR sau solicita opinii din partea parlamentelor nationale si a guvernelor. In plus, pentru subsatnta tehnica a propunerilor, Comisia consulta diferiti experti, prin intermediul diferitelor comitete sau grupuri.

In calitate de organ executiv, Comisia este responsabila de gestionarea si utilizarea bugetului UE. Desi cele mai multe plati se deruleaza prin intermediul autoritatilor nationale si regionale, Comisia este responsabila de supravegherea modului in care fondurile sunt cheltuite, sub controlul Curtii de Conturi. Numai daca este multumit de raportul Curtii de Conturi, PE descarca Comisia de executia bugetara.

De asemenea, Comisia are responsabilitatea gestionarii politicilor adoptate de Consiliu si PE, precum PAC. In domeniul concurentei, Comisia are puterea de a autoriza sau interzice fuziuni, achizitii, etc, precum si de a interzice anumite ajutoare de stat care pot distorsiona concurenta.

Comisia actioneaza si in calitate de „gardian” al tratatelor. In cazul in care constata o incalcare a legislatiei comunitare, Comisia poate aplica o procedura de sanctionare, care presupune parcurgerea urmatoarelor etape:

1. Faza preliminara: Comisia adreseaza statului membru o “scrisoare de atentionare” (letter of formal notice) privind posibila incalcare a obligatiilor privind transpunerea sau aplicarea directivelor UE; statul membru are posibilitatea de a lua masuri de remediere a situatiei semnalate, in termenul indicat de Comisie;

28

2. Faza formala: Comisia transmite un “aviz motivat” (reasoned opinion);

Comisia adopta o decizie adresata statului membru respectiv, a carei nerespectare poate atrage formularea unei actiuni pe langa CEJ (Art.228 TCE)

3. In cazul in care CEJ constata incalcarea obligatiilor de sm, adopta o hotarare prin care cere statului membru adoptarea de masuri de remediere a situatiei respective.

4. Nerespectarea hotaririi CEJ va atrage sanctiuni de ordin pecuniar (amenzi).

Conform Internal Market Scoreboard (iunie 2005), in perioada 2003-2005, numarul procedurilor de sanctionaredeclansate impotriva tarilor UE-15 nu a scazut foarte mult (Italia – 152 proceduri de sanctionare pe rol, Franta –117, Spania – 113, Germania – 105);

Noile state membre incep si ele a avea probleme: Polonia – 13 sanctiuni pe rol, Ungaria, Slovenia, Lituania siEstonia – “doar” 5.Polonia:Transpunerea necorespunzatoare a Directivei 2000/59/CE (instalatii portuare de receptie a deseurilor pe nave) [aviz motivat];Netranspunerea Directivei 2003/55/CE (Gaz) [scrisoare atentionare]Cehia:Netranspunerea Directivei 75/117/CEE (egalitatea dintre femei si barbati domeniul salarizarii) [aviz motivat]; Netranspunerea Directivei 2003/54/CE (Electricitate) [scrisoare atentionare]

In ceea ce priveste functia de reprezentare a intereselor UE in exterior, Comisia este cea care apara si promoveaza interesele Uniunii in cadrul negocierilor internatioanle purtate in OMC sau OECD. Comisia este responsabila in fata PE, care o poate dizolva cu 2/3 din voturi. Comisia este obligata sa explice si sa justifice actiunile sale in fata PE si, atunci cand i se solicita, sa ofere raspunsuri scrise sau orale interpelarilor PE.

Structura Comisiei

Conform Tratatului de la Nisa si a Tratatelor de Aderare semnate de cele 10 noi state membre, incepand cu 1 noiembrie 2004, fiecare stat membru numeste cate un comisar.

De retinut ca anterior acestei extinderi, fiecare din cele cinci tari „mari” (Franta, Germania, Italia, Marea Britanie si Spania) numeau cate doi comisari, iar celelalte state cate unul, astfel ca in UE-15, numarul de comisari a fost de 20. Daca s-ar fi mentinut acest principiu, intr-o UE cu 27 membri, numarul comisarilor ar depasi cu mult numarul portofoliilor disponibile. Tratul de la Nisa a stipulat faptul ca se mentine principiul „o tara – un comisar” pana in momentul in care numaprul lor atinge cifra 27, moment in care, Consiliul, actionand in unanimitate, va stabili numarul de comisari astfel incat el sa fie mai mic decat numarul de state, precum si un sitem de rotatie care sa acorde sanse egale tuturor statelor.

Comisarii detin portofolii, similar ministrilor dintr-un guvern national. Ei sunt numiti pe o perioada de cinci ani, cu posibilitatea reinoirii. Procedura numirii Comisarilor (in perioada celor 6 luni destinate alegerilor pentru PE) este urmatoarea:

guvernele statelor membre convin impreuna asupra viitorului Presedinte al Comisiei; Presedintele desemnat al Comisiei este aprobat de PE; Presedintele Comisiei, prin discutii cu statele membre, alege ceilalti membri ai

Comisiei; Noul Parlament European intervieveaza fiecare membru al Comisiei si prezinta opinia

asupra intregii echipe. Odata aprobata, Comisia isi poate incepe activitatea.

Actualul Presedinte al Comisiei isi va desfasura activitatea pana la 31 octombrie 2009. Numele sau este Jose Manuel Barroso si este portughez.

Componenta Comisiei Europene 2004 - 2008

1. Jose Manuel BARROSO – Presedintele Comisiei Europene

29

2. Siim KALLAS – Vicepresedinte, Comisar pentru probleme administrative, de audit si anti-frauda3. Franco FRATTINI – Vicepresedinte, Comisar pentru justitie, libertate si securitate4. Gunther VERHEUGEN – Vicepresedinte, Comisar pentru intreprinderi si industrii

5. Jacques BARROT – Vicepresedinte, Comisar pentru transporturi6. Joaquin ALMUNIA – Comisar pentru afaceri economice si monetare7. Margot WALLSTROM – Vicepresedinta, Comisar pentru relatii institutionale si strategii de comunicare8. Olli REHN – Comisar pentru extindere9. Stavros DIMAS – Comisar pentru mediul inconjurator10. Viviane REDING – Comisar pentru societatea informationala si media11. Dalia GRYBAUSKAITE – Comisar pentru programare financiara si buget12. Danuta HUBNER – Comisar pentru politica regionala13. Jan FIGEL – Comisar pentru educatie, pregatire profesionala si multilingvism14. Janez POTOCNIK – Comisar pentru stiinta si cercetare15. Joe BORG – Comisar pentru pescuit si afaceri maritime16. Markos KYPRIANOU – Comisar pentru sanatate si protectia consumatorului17. Andris PIEBALGS – Comisar pentru energie18. Benita FERRERO-WALDNER – Comisar pentru relatii externe si politica europeana de vecinatate19. Charlie MCCREVY – Comisar pentru serviciile pietei unice20. Laszlo KOVACS – Comisar pentru impozite si uniunea vamala21. Louis MICHEL – Comisar pentru dezvoltare si asistenta umanitara22. Mariann FISCHER BOEL – Comisar pentru agricultura si dezvoltare rurala23. Neelie KROES – Comisar pentru concurenta24. Peter MANDELSON – Comisar pentru comert25. Vladimir SPIDLA – Comisar pentru ocupare, afaceri sociale si sanse egale.

26. Leonard ORBAN – Comisar pentru multilingvism27. Meglena KUNEVA – Comisar pentru protectia consumatorului

30

Mecanisme decizionale

Procesul decizional in UE, generator al „metodei comunitare”, nu a incetat sa evolueze de- a lungul anilor, sub semnul a doua trasaturi distincte, prima privind procedurile de vot in cadrul Consiliului, a doua privind extinderea puterii acordate Parlamentului Europeanxxi, ambele evolutii influentand, direct si indirect, si rolul jucat de Comisie.

Toate procedurile care vor fi prezentate in continuare au un element comun, faptul ca intreg procesul este declansat de propunerea venita din partea Comisiei, dar si un element distinctiv major, respectiv puterea care revine PE. In legatura cu originea propunerilor facute de Comisie, conform datelor colectate si prelucrate chiar de catre Comisiexxii, 35% reprezinta obligatii internationale, intre 25-30% sunt amendamente la legislatia existenta, 20% reprezinta raspunsul la solicitari venite din partea altor institutii ale UE, state membre sau grupuri de interes, 10% sunt generate de prevederile incluse in tratate si numai 5-10% reprezinta initiative pure, „spontane” ale Comisiei.

Desi, in continuare, vom incerca sa ne oprim numai asupra celor mai importante proceduri decizionale, trebuie mentionat totusi faptul ca numarul lor este relativ complicat de stabilit. Majoritatea analistilor sunt insa de acord ca numarul acestor proceduri variaza intre 20 si 30, un raport al Comisiei din 1995 identificand 29 asemenea proceduri, respectiv: 22 sub pilonul CE, 4 sub pilonul PESC si 3 sub pilonul JAI (Commission, 1995, pp. 80-84). Numarul lor ridicat este generat de particularitatile procesului politic al UE, de lipsa de consens intre elitele politice vis-à-vis de directia si modul de evolutie al procesului de integrare europeana (opinii divergente aparand atat in tabara interguvernamentalista, cat si in cea federalista).

Diferendele si controversele dintre statele membre, reflectand pozitiile diferite in ceea ce priveste fie directia supranationala, fie interguvernamentala, au fost relansate la mijlocul anilor ’80 (cele mai multe initiative au apartinut guvernului britanic, mult mai declarat interguvernamental decat celelalte). Lipsa unor puncte de vedere comune privind sensul procesului de integrare au facut ca deciziile privind procesul decizional, care se iau, in principal, in cadrul Conferintelor Interguvernamentale (CIG), sa produca un sistem decizional tot mai complicat. Acest sistem a facut ca, in timp, sa apara noi proceduri decizionale si variatii considerabile in cadrul procedurilor existentexxiii.

N. Nugent propune clasificarea procedurilor decizionale ale UE in doua mari categorii:

Decizii constitutionale majore si decizii privind directia procesului de integrare – acest tip de decizii (acoperind aspecte precum modificarea tratatelor, principii si etape ale UEM, aderarea de noi state membre) sunt luate, sau cel putin aprobate, de Consiliul European. Deoarece ei se intalnesc numai cateva zile pe an, desfasurarea acestor intalniri este pregatita de Consiliul de Ministri in stransa colaborare cu Comisia. Deciziile Consiliului European se iau, cu rare exceptii, in unanimitate si sunt decizii politice care implica actiuni corespunzatoare din partea Comisiei si Consiliului pentru a produce efecte legale;

Decizii legislative – exista patru principale proceduri legislative, respectiv consultarea, cooperarea, codecizia si avizul conform. Cele patru categorii au o trasatura comuna care rezida in faptul ca, in cazul fiecareia, Consiliul si PE solicita Comisiei sa faca o propunere, Comisia fiind singura care are dreptul formal de initiativa. Pe de alta parte, diferentele sunt majore, si tin, in principal, de rolul care revine PE in fiecare din ele (de la dreptul de a fi consultat, in cadrul procedurii de consultare la dreptul de veto, in cadrul procedurii de codecizie sau aviz).

Sursa: Nuget, N., in Encyclopedia of the European Union, 2000, pp. 118-120

xxi Initial, la inceputurile procesului de integrare, Comisia supunea propunerile Consiliului; in cazul in care era prevazut de catre tratate, PE putea fi „consultat”; in final, decizia fiind adoptata de catre Consiliu. Treptat, puterea si influenta PE in procesul decizional a crescut, fapt reflectat si de modificarile suferite in timp de tratate.

xxii European Commission (1998), citata in: Peterson, John; Bomberg Elisabeth (1999): Decision – Making in theEuropean Union, London, Macmillan Press, 1999

xxiii Putem exemplifica, oferind ca exemple de noi proceduri decizionale pe cele de cooperare si consultare, introduse prin AUVE, de codecizie, introdusa prin TUE sau procedurile PESC si JAI, introduse tot prin TUE.

31

Procesul decizional comunitar pare a fi, si chiar este, unul extrem de laborios, urmare a complexitatii procedurilor, dar si a numarului ridicat de actori institutionali implicati. Asa de pilda, pentru a elabora un prim proiect al unei propuneri, Comisia are nevoie de cel putin un an, in care sa realizeze studii prealabile, sa consulte expertii etc. Ulterior, intre momentul prezentarii unui proiect in fata Consiliului si adoptarea sa definitiva, formalizata prin publicarea in Jurnalul Oficial al UE, se mai scurg cativa ani (cel putin doi ani, adesea mult mai mult), si asta deoarece procedura implica (cu diferente specifice de la o procedura la alta) una sau mai multe dezbateri in Consiliu (frecvent precedate de reuniuni tehnice pregatite de COREPER), una sau mai multe consultari in Parlament, in CES sau in Comitetul Regiunilor si abia apoi votul final. Odata ce o directiva este publicata, responsabilitatea principala revine statelor membre, care urmeaza sa o transpuna in dreptul national, ceea ce mai implica inca cel putin doi ani.

Din perspectiva mecanismelor decizionale, trasatura specifica politicilor comune o reprezinta diversitatea. Asa de pilda, Tratatele prevad posibilitatea luarii deciziilor prin vot cu majoritate simpla, calificata sau cu unanimitate, in cadrul unor proceduri care s-au multiplicat pe masura ce procesul de integrare a avansat (in special in ceea ce priveste gradul de participare al Parlamentului European).

Cea mai importanta parte a jocului institutional se poarta intre trei actori principali, Consiliul, Comisia si Parlamentul, asistati de Curtea de Justitie, ca de un arbitru. Intre cei trei, puterile sunt repartizate relativ echilibrat, fiecare actor avand propria sa partitura. In functie de domeniul in discutie, tratatele definesc modalitati si proceduri decizionale diferite:

In luarea deciziei – variatia esentiala rezida in modalitatea de vot;

in ceea ce priveste procedurile decizionale, in ciuda variatiilor destul de numeroase (pot fi identificate peste 20 de modalitati diferite), doua elemente esentiale trebuie avute in vedere:

o in anumite situatii, Comisia este delegata sa decida singura;

o deciziile care revin Consiliului sunt precedate de una, doua sau trei consultari cu PE (procedura de codecizie, de pilda, cauta sa asigure echilibrul intre cei trei actori, sporind pentru aceasta rolul care revine PE).

Pe scurt despre principalele categorii de proceduri decizionale:

1. Procedura de consultareo A fost specifica manierei initiale de adoptare a deciziilor, fiind astazi pastrata pentru foarte putine

domenii;o Rolul Parlamentului European (PE) este doar consultativ: PE emite o opinie sau propunere de

amendare a initiativelor legislative, pe care Consiliul le poate lua sau nu in considerare;o Aceasta procedura se aplica, de pilda, in cazul revizuirii preturilor agricole, cooperare

politieneasca si judiciara, cetatenie europeana, etc.

2. Procedura de cooperareo Introdusa prin Actul Unic, reprezinta o forma mai evoluata de adoptare a deciziilor, oferind PE un

rol mai important;o Presupune existenta a doua lecturi ale propunerilor facute de catre Comisie, ceea ce ofera PE

posibilitatea sa amendeze propunerile acesteia sau pozitia initiala a Consiliului;o Pentru a putea ignora amendamentele PE, Consiliul are nevoie de unanimitate;o Se aplica in numeroase domenii: fonduri structurale, cercetare, mediu, relatii externe etc.o Tratatul de la Nisa propune renuntarea la aceasta procedura pe masura adancirii procesului

integrarii europene.

3. Procedura de codecizieo Introdusa prin Tratatul de la Maastricht, sporeste semnificativ rolul PE in cadrul procesului

decizional, oferind PE puterea de a decide pe plan de egalitate cu Consiliul; a dus la cresterea numarului de decizii adoptate cu majoritate calificata;

32

o Tratatul de la Amsterdam modifica procedura de codecizie in sensul simplificarii.o In linii mari, procedura de codecizie este astfel structurata:

Daca PE si Consiliul cad de acord asupra propunerii Comisiei, aceasta este aprobata;Daca exista un dezacord, PE poate fie sa accepte pozitia comuna a Consiliului, fie sa o respinga sau sa o amendeze, cu votul majoritatii membrilor;

Daca Consiliul nu accepta amendamentele, se convoaca un comitet de conciliere format din reprezentantii celor trei institutii, dupa care PE si Consiliul voteaza acordul realizat/pozitia comuna; in caz de dezacord, propunerea nu este adoptata.Se aplica in numeroase domenii: libera circulatie a lucratorilor, protectia consumatorilor, educatie, cultura, sanatate, retele trans-europene etc.

4. Procedura de aviz conformo Folosita numai pentru o gama relativ limitata de domenii legislative, respectiv pentru anumite

probleme constitutionale si politice sensibile sau pentru anumite categorii de acorduri interinstitutionale.

o Instituita prin Actul Unic, pentru a permite Parlamentului aprobarea tratatelor de aderare sau deasociere, fiind ulterior extinsa prin Tratatul de la Maastricht la sase noi domenii. Ulterior, Tratatul de la Amsterdam a transferat doua din ele catre procedura de codecizie.

o Procedura este in continuare obligatorie pentru adoptarea de sanctiuni in cazul unei violari grave si persistente a drepturilor fundamentale de catre unul din statele membre.

o Conform acestei proceduri, Consiliul adopta o pozitie cu unanimitate de voturi, de regula, dar nuintotdeauna, ca urmare a unei propuneri facute de Comisie. Pozitia Consiliului este avizata de PE, care poate agrea pozitia respectiva, in majoritatea cazurilor, cu majoritatea nominala a celor prezenti, nu a tuturor membrilor. PE nu are forta de a propune amendamente in cadrul acestei proceduri. Daca avizul este acordat, Consiliul adopta propunerea.

o Folosita in domenii precum: responsabilitatile specifice ale BCE, Fondurile structurale si Fondul de coeziune, aderarea, etc.

Procedurile pot varia chiar si in cadrul aceleiasi politici, in functie de obiectivele sau tipul de actiune prin care se intervine. Astfel, pentru politica in domeniul transporturilor, articolul 71 (fostul art. 75) al Tratatului impune recursul la procedura de cooperare prin art. 252 (fost art. 189 C), dar aliniatul trei prevede o derogare, in principal prin cerinta asigurarii unanimitatii in cadrul Consiliului atunci cand dispozitiile prevad ca „afecteaza grav nivelul de viata si de ocupare a fortei de munca in anumite regiuni ca si modul de utilizare al echipamentelor”.

Pentru multe din situatiile prevazute in tratate sunt mentionate si derogari, ca de pilda in cazul politicii de cooperare si dezvoltare, pentru care art. 179 (fost art. 130 W) impune procedura de cooperare (art. 252) in cazul masurilor necesare atingerii obiectivelor, fiind prevazute insa si exceptii in ceea ce priveste cooperarea cu tarile ACP (Africa, Caraibe, Pacific)sau cu tarile terte si organizatiile internationale (situatie in care intra in functiune mecanisme de cooperare specifice, dezvoltate intre statele membre si Comunitate).

In domeniul financiar, mai poate fi amintita declaratia comuna a Consiliului si Comisiei, adoptata la 4 martie 1975, prin care s-a instituit procedura de concertare. Aplicata de circa20 de ori in zece ani, ea nu a fost intotdeauna incununata de succes. Ea a deschis insa calea procedurii de conciliere stabilita prin tratatul de la Maastricht si acordurilorinterinstitutionale intre cele trei institutii.

Metoda deschisa de coordonare (open method of coordination), a fost promovata ca principalul instrument de realizare a Strategiei Lisabonaxxiv. Aceasta tehnica a fost folosita inca din anii de inceput ai procesului de integrare de catre Comisie, ca o modalitate de realizare a unei cooperari si coordonari flexibile. De pilda, in anii ’70, Comisia a promovat consultatii intre statele membre in probleme de mediu, reusind ca astfel sa convinga statele membre sa acorde Uniunii puteri legislative oficiale.

Acest tip de abordare se bazeaza pe urmatoarele caracteristici:

xxiv Strategia Lisabona a fost lansata in anul 2000, in cadrul Consiliului European de la Lisabona

33

Comisia apare in calitate de creator de retele de experti „independenti”, care vor promova ideile si tehnicile;

In cadrul Consiliului sunt convocate grupari de lucru la nivel inalt, intr-o atmosfera de brainstorming, nu de negociere;

In cadrul Parlamentului European se poarta un dialog organizat cu diferitele comisii specializate care pot sustine o anumita abordare.

De exemplu, in domeniul politicii de ocupare a fortei de munca, rolul UE este de a compara experiente nationale, locale si sectoriale. Obiectivul este nu de a stabili un cadru unic comun, ci de a impartasi aceleasi experiente si de a promova raspandirea practicilor optime.

34

PARTEA a III-a. Politici comune ale Uniunii Europene

Politica in domeniul concurentei

Conform reglementarilor comunitare, politica in domeniul concurentei nu reprezinta un scop in sine, ci o conditie necesara realizarii pietei interne. Astfel, Art. 3(g) TCE subliniaza faptul ca scopul urmarit este acela de a permite instituirea unui „regim care sa asigure faptul ca, in cadrul pietei interne, concurenta nu este distorsionata”.

Obiectivele politicii in domeniul concurentei pot fi succint grupate in trei categorii:

1. Politica europeana in domeniul concurentei (PDC) trebuie sa garanteze unitatea pietei interne si sa evite realizarea de intelegeri intre firme, de natura sa afecteze comertul intracomunitar si manifestarea libera a concurentei (intelegeri si practici concertate);

2. Politica in domeniul concurentei urmareste sa impiedice situatiile in care una sau mai multe firme cauta sa exploateze de o maniera abuziva puterea lor economica in raport cu alte firme mai putin puternice (abuz de pozitie dominanta).

3. De asemenea, PDC trebuie sa impiedice acele interventii ale guvernelor statelor membre care pot falsifica regulile jocului liber al pietei, prin discriminari in favoarea intreprinderilor de stat sau prin acordarea de ajutoare catre anumite firme din sectorul de stat/privat (ajutoarele de stat).

Interzicerea acordurilor si practicilor restrictive intre firme (politica in domeniul cartelurilor si a altor practici restrictive)

Daca anumite acorduri, intelegeri intre firme pot avea efecte benefice asupra pietei, altele pot influenta negativ procesul competitional.

Art.81 TCE interzice acordurile, deciziile de asociere sau orice alte practici concertante, care au ca obiect sau pot avea ca efect impiedicarea, restrangerea sau distorsionarea concurentei in interiorul pietei comune, fiind vizate in special acele actiuni care urmaresc:

fixarea concertata, in mod direct sau indirect, a preturilor de vanzare sau de cumparare, precum si a oricaror altor conditii comerciale;

limitarea sau controlul productiei, al pietelor, dezvoltarii tehnice sau a investitiilor; impartirea pietelor de desfacere sau a surselor de aprovizionare; aplicarea de conditii diferite a unor tranzactii comerciale echivalente cu terte parti,

provocand in acest fel, unora dintre ei, un dezavantaj in pozitia concurentiala; conditionarea incheierii unor contracte de acceptarea, de catre parteneri, a unor

clauze stipuland prestatii suplimentare care, nici prin natura lor si nici conform uzantelor comerciale, nu au legatura cu obiectul acestor contracte.

Un acord restrictiv reprezinta un acord intre doua sau mai multe firme, prin care partile se obliga sa adopte un anumit tip de comportament, prin care sunt ocolite regulile si efectele concurentei libere pe piata. De observat ca, interdictiile la care face trimitere Art. 81/1 (fost 85/1) se aplica atat acordurilor orizontale (prin care sunt vizate actiuni ale unor firme aflate in acelasi stadiu al productiei, transformarii si comercializarii), cat si celor verticale (sunt vizate actiuni ale unor firme aflate in stadii diferite ale procesului de producere si comercializare, nefiind concurente intre ele).

35

Practica concertata se situeaza la un nivel inferior intelegerilor si reprezinta un proces de coordonare realizat intre diferite firme, dar care nu se concretizeaza in incheierea unui acord propriu-zis (nu presupune existenta unei manifestari de vointa clar exprimata, ci doar a unei coordonari la nivelul strategiilor comerciale).

Cum diferenta intre aceste forme de cooperare nu este usor de realizat, Comisia se limiteaza la a face diferenta intre acordurile care intra in zona de aplicare a art. 81/1 si cele care nu intra in aceste categorii.

Articolul 81/3 a prevazut si posibilitatea autorizarii anumitor acorduri, prin acordarea de exceptii in bloc, in cazul anumitor tipuri de cooperari considerate ca pozitive, precum cele care contribuie la ameliorarea productiei, a distributiei, introducerea progresului tehnic, realizarea de progres economic etc.

Interdictia abuzului de pozitie dominanta si problema controlului concentrarilor (politica impotriva monopolurilor)

Desi controlul intelegerilor dintre firme este necesar, el nu este si suficient. Excesul de concentrare poate favoriza situatiile in care o firma abuzeaza de pozitia ei dominanta pe piata, manifestandu-se de o maniera incorecta, fie la nivelul preturilor practicate (prea mici sau prea mari), a conditiilor de comercializare sau a modului in care isi trateaza consumatorii.

Art. 82 TCE prevede ca orice abuz din partea unuia sau mai multor agenti economici aflati intr-o pozitie dominanta pe Piata Comuna sau intr-un segment important al acesteia este interzis, atata vreme cat poate afecta comertul dintre tarile membre.

Un astfel de abuz poate consta din:

a) impunerea, in mod direct sau indirect, a preturilor de vanzare sau de cumparare sau a altor conditii comerciale inechitabile;

b) limitarea productiei, distributiei sau a dezvoltarii tehnologice in dezavantajul consumatorilor;

c) aplicarea, in privinta partenerilor comerciali, a unor conditii inegale la tranzactii echivalente, provocand in acest fel, unora dintre ei, un dezavantaj in pozitia concurentiala;

d) conditionarea incheierii unor contracte de acceptare, de catre parteneri, a unor clauze stipuland prestatii suplimentare care, nici prin natura lor si nici conform uzantelor comerciale, nu au legatura cu obiectul acestor contracte.

Subliniem faptul ca Art. 82 interzice numai abuzul de pozitie dominanta, nu doar simpla sa existenta.

Acest articol se preteaza la numeroase controverse. Daca formularea inclusa aici este destul de clara in ceea ce priveste represaliile privind abuzul de pozitie dominanta, este mai putin clara in ceea ce priveste puterea de care dispune Comisia in domeniul controlului concentrarilor. Cu alte cuvinte, in aplicarea Art. 86 apar doua aspecte: pe de o parte, controlul comportamentului abuziv pe piata datorita restrangerii libertatii de alegere a consumatorilor determinata de faptul ca o firma dominanta pe piata, practic elimina concurenta, preluand controlul asupra uneia sau mai multor intreprinderi concurente si, pe de alta parte, modul in care CEE da Comisiei nu numai puterea de a interzice intelegerile si abuzul de pozitie dominanta, ci si posibilitatea de a exercita un control prealabil asupra concentrarilor economice.

Regulamentul 4064/89 privind controlul operatiunilor de concentrare stabileste ca:„operatiile de concentrare de dimensiuni comunitare, care creeaza sau intaresc o pozitie

36

dominanta si care au drept consecinta impiedicarea concurentei efective pe piata comunitara sau intr-o zona semnificativa a acesteia, trebuie declarate incompatibile cu piata comuna”.

Concentrarea apare atunci cand o firma obtine controlul exclusiv asupra altei firme sau asupra unei firme pe care o poate controla alaturi de alte firme sau atunci cand mai multe firme preiau controlul unei intreprinderi sau creeaza alta noua.

O operatiune de concentrare – fuzionare a mai multor intreprinderi sau de preluare a controlului asupra mai multor intreprinderi este de dimensiune comunitara, atunci cand:

cifra de afaceri totala realizata pe plan mondial de toate intreprinderile vizate este superioara valorii de 5 miliarde euro;

cifra de afaceri totala realizata in mod individual in cadrul Comunitatii, de cel putin doua din intreprinderile vizate, reprezinta o valoare mai mare de 250 milioane euro, conditia fiind ca fiecare din intreprinderile vizate sa nu realizeze mai mult de 2/3 din cifra lor de afaceri, in interiorul unuia si aceluiasi stat membru.

Atunci cand cota de piata a firmelor in cauza nu depaseste 25%, nici in cadrul Pietei comune, nici intr-o zona semnificativa a acesteia, concentrarea este considerata compatibila cu reglementarile comunitare.

Concentrarile vizate prin Reglementare trebuie sa fie notificate catre Comisie, care dispune de un termen limitat pentru a se pronunta. S-a estimat faptul ca numarul cazurilor ce vor trebui examinate va fi de 40-50 pe an, fapt care s-a verificat. Atunci cand respectivele concentrari nu raspundeau acestor criterii ele erau supuse controlului autoritatilor nationale.

Controlul interventiilor publice care pot deforma concurenta intre firme

Pentru ca relatiile de concurenta intre firme sa nu fie falsificate nu este suficient ca acestea sa nu se inteleaga intre ele, sa nu abuzeze de pozitia lor dominanta sau sa fie implicate intr- un proces de concentrare care poate deveni primejdios. Este necesar si ca relatiile de concurenta sa nu fie alterate, deformate de existenta ajutoarelor de stat sau de persistenta anumitor monopoluri in favoarea intreprinderilor publice sau private beneficiind de avantaje privilegiate.

Ajutoarele de stat

Articolul 87 precizeaza: „cu exceptia derogarilor prevazute prin prezentul tratat, sunt incompatibile cu Piata Comuna, toate ajutoarele acordate de stat, sau prin intermediul resurselor statului, indiferent de forma imbracata, in masura in care afecteaza schimburile intre tarile membre sau ameninta sa altereze concurenta, favorizand anumite intreprinderi sau activitati.” Dispozitia vizeaza in egala masura intreprinderile publice si private.

Deoarece interzicerea absoluta a ajutoarelor ar fi imposibila, paragraful al doilea al Art. 87 mentioneaza trei situatii in care ajutoarele acordate sunt compatibile cu reglementarile pietei comune, respectiv:

1) ajutoare cu caracter social acordate consumatorilor individuali, sub garantia nediscriminarii legate de originea produselor in cauza;

2) ajutoare destinate remedierii pagubelor provocate de calamitati naturale sau evenimente exceptionale;

3) ajutoare acordate anumitor regiuni din Germania afectate de divizarea tarii (dupa reunificarea acesteia).

De asemenea, al treilea paragraf mentioneaza situatiile in care ajutoarele pot fi considerate drept compatibile cu Piata Comuna:

37

ajutoarele destinate sa favorizeze dezvoltarea economica a regiunilor sau unde nivelul de viata este anormal de scazut sau care se confrunta cu un somaj ridicat;

ajutoarele menite sa promoveze realizarea unui proiect important, de interes european comun sau sa remedieze grave perturbari ale economiei intr-un stat membru;

ajutoarele pentru facilitarea dezvoltarii anumitor activitati sau anumitor regiuni economice, atunci cand nu altereaza conditiile comerciale si de concurenta in Comunitate;

ajutoarele destinate sa promoveze cultura si conservarea patrimoniului, atunci cand nu altereaza conditiile comerciale si de concurenta in Comunitate;

„alte categorii de ajutoare determinate de deciziile Consiliului” (decise cu o majoritate calificata, pe baza propunerii Comisiei).

38

Politica de coeziune economica si sociala

Politica de coeziune economica si sociala reprezinta o suma de masuri specifice atat politicii de dezvoltare regionala (orientate catre reducerea dacalajelor intre regiuni, reconversie industriala) cat si politicii sociale (masuri de reducere a somajului, insertie profesionala, etc.).

Politica de dezvoltare regionala include un ansamblu de masuri planificate si promovate de catre autoritatile administratiei public locale si centrale, in parteneriat cu diferiti actori economici, in vederea asigurarii unei cresteri economice si sociale dinamice si durabile, prin valorificarea eficienta a potentialului local si regional. Altfel spus, PDR include toate acele masuri, actiuni care pot influenta in mod semnificativ dezvoltarea unei regiuni. Obiectivul principal al PDR il reprezinta realizarea unei cat mai eficiente si echitabile repartitii inter si intraregionale in cadrul activitatilor si a rezultatelor acestora. Obiectivele specifice, la randul lor, includ: reducerea somajului, cresterea nivelului de trai, atragerea investitorilor straini, imbunatatirea infrastructurii, echilibrarea sanselor si a conditiilor sociale intre mediul urban si rural etc.

Cadrul legal Conform articolelor 2 si 3 ale Tratatului CE, una din sarcinile Comunitatii Europene este de a„promova pe intreg teritoriul comunitar o dezvoltare armonioasa, echilibrata si durabila a activitatilor economice, un grad ridicat de ocupare a fortei de munca si a protectiei sociale,(…) cresterea nivelului de viata, a solidaritatii si coeziunii economico-sociale in randulstatelor membre.”

Introdus prin Actul Unic (1986/1987), actualul Titlu XVII al Tratatului UE (Articolele 158 –162), privind „Coeziunea economica si sociala” subliniaza faptul ca una din prioritatile Comunitatii este aceea de a „reduce disparitatile intre dezvoltarea diferitelor regiuni si ramanerea in urma a celor mai putin favorizate regiuni sau insule, inclusiv zonele rurale”. Sustinerea oferita de Comunitate se va realiza prin intermediul FS. Executivul, respectiv Comisia Europeana, trebuie sa raporteze la fiecare trei ani progresele realizate in planul coeziunii economice si sociale, rapoartele urmand a fi insotite de propuneri adecvate privind interventiile viitoare din cadrul politicii regionale comunitare.

Procedura de luare a deciziilor in cazul politicii de coeziune economica si sociala

Conform Articolului 161 al Tratatului CE, Consiliul este cel care decide in unanimitate asupra propunerilor facute de Comisie, dupa ce a obtinut acordul Parlamentului European si a consultat Comitetul Economic si Social si Comitetul Regiunilor. Deciziile Consiliului privesc atat FS, cat si Fondul de Coeziune, respectiv: a) sarcinile, obiectivele prioritare si modul de organizare al FS; b) regulile generale privind aplicarea acestor fonduri; c) prevederile necesare pentru a asigura eficienta si coordonarea Fondurilor intre ele, dar si cu alte instrumente financiare existente.

Procedura de luare a deciziilor a fost modificata prin Tratatul de la Nisa astfel incat, incepand cu 1 ianuarie 2007, Consiliul va lua decizii pe baza unei majoritati calificate in toate problemele legate de FS si de Fondul Coeziune (FC) (art. 161). Acest lucru inseamna insa si faptul ca asupra viitoarei perioade de programare, respectiv 2007-2013, Consiliul va lua in continuare decizii prin procedura unanimitatii.

Instrumente financiare de realizare a PCES in perioada 2000-2006

In perioada 2000-2006, UE a oferit asistenta financiara in cadrul unor programe regionale multianuale negociate intre regiuni, statele membre si Comisie, prin intermediul a:

39

patru fonduri structurale (FEDER, FSE, FEOGA-O, IFOP);a unui Fond de Coeziune;a unui Fond de Solidaritate;a patru initiative si scheme comunitare specifice (INTERREG, LEADER, EQUAL siURBAN).

Acestor fonduri, sustinute financiar prin intermediul bugetului comunitar, li se adauga fondurile oferite de BEI, pentru obiective legate tot de atingerea CES.

In afara acestor instrumente financiare, incepand cu perioada financiara 2000 – 2006 au fost introduse doua noi instrumente financiare de preaderare, care se adreseaza exclusiv statelor candidate, ISPA si SAPARD. Cele doua noi instrumente vin sa se alature ajutorului oferit prin intermediul programului PHARE. Instrumentele de pre-aderare sunt menite, pe de o parte, sa ofere acestor tari suportul financiar necesar perioadei de pre-aderare si, pe de alta parte, sa obisnuiasca viitoarele state membre cu mecanismele specifice accesarii si utilizarii instrumentelor structurale.

INSTRUMENTE STRUCTURALE

Fondurile Structurale:

Fondul european de dezvoltare regionala (FEDER) prin care se finanteaza infrastructura, investitiile productive, proiectele de dezvoltare si asistenta orientate catre IMM-uri;

Fondul social european (FSE) ofera sprijin atat persoanelor angajate, cat si somerilor prin intermediul unor programe de reconversie, formare etc.;

Fondul european de orientare si garantare agricola (FEOGA – sectiunea Garantare) finanteaza masurile de dezvoltare rurala si de asistenta acordata fermierilor, in special in acele regiuni ramase in urma din punct de vedere economic, dar si in restul regiunilor UE, prin intermediul politicii agricole comune (PAC);

Instrumentul financiar de orientare a pescuitului (IFOP) finanteaza reformele structurale in sectorul pescuitului.

Fondul de Coeziune

Incepand cu anul 1993 (urmare a Tratatului de la Maastricht) a fost creat un fond special, Fondul de Coeziune (FC), folosit pentru a finanta acele proiecte legate de mediu si transport promovate de statele membre in care PGB/loc este sub 90% din media comunitara, respectiv Spania, Portugalia, Irlanda si Grecia.

Fondul de Solidaritate al Uniunii EuropeneCreat in noiembrie 2002, cu scopul de a facilita exprimarea solidaritatii UE fata de populatia unui stat membru sau in curs de aderare, afectata de un dezastru natural major.

Initiativele comunitare:INTERREG – stimuleaza cooperarea transfrontaliera, transnationala, interregionala si este finantat de FEDER;

LEADER – promoveaza dezvoltarea durabila in zonele rurale si este finantat de FEOGA-O; EQUAL – combaterea oricaror forme de discriminare si inegalitatilor privind accesul la munca si este finantat de FSE;URBAN – incurajeaza refacerea economica si sociala a ariilor urbane confruntate cu probleme de dezvoltare; finantat de FEDER.

INSTRUMENTE FINANCIARE DE PRE-ADERARE

Cerintele impuse tarilor candidate in toate aceste domenii – infrastructura, industrie, servicii, IMM-uri, agricultura, mediu – au impus introducerea unor instrumente financiare noi, specifice perioadei 2000-2006, respectiv ISPA – Instrument for Structural Policies for Pre-Accession (Instrumentul pentru politici structurale de preaderare) si SAPARD – Special Accession Programme for Agriculture and Rural Development (Programul special de aderare pentru agricultura si dezvoltare rurala), care s-au adaugat programului PHARE initial.

40

Principii de baza in alocarea Fondurilor Structurale

Incepand cu 1988, FS opereaza pe baza a patru principii cheie, respectiv:

concentrarea, programarea, parteneriatul, aditionalitatea.

Concentrarea implica faptul ca FS sunt concentrate asupra unui numar definit de obiective prioritare. Daca pentru perioada 1994-1999, numarul lor a fost de sapte (O1, O2, O3, O4, O5a si O5b, O6), pentru urmatoarea perioada de programare, 2000-2006, numarul lor a fost redus la trei (O1, O2 si O3). De observat ca Obiectivul 6 a fost introdus dupa aderarea Austriei, Finlandei si Suediei in 1995, cu scopul de a sprijini regiunile slab populate din nordul Finlandei si Suediei (regiuni cu mai putin 8 locuitori/km2). In continuare, cel mai important obiectiv a fost si ramane Obiectivul 1 (O1), atat din punct de vedere financiar, cat si politic. In cadrul acestui obiectiv se acorda sprijin financiar acelor regiuni in care PIB/locuitor este mai mic de 75% in raport cu media comunitara.

Programarea principiu introdus in 1988, introduce o diferenta semnificativa in raport cu perioadele anterioare. Deoarece, pana la aceasta data, cu prioritate fusesera finantate proiecte individuale, acest lucru generase suprapuneri si ineficienta. Ca atare, reforma a introdus programarea multianuala, menita sa asigure o mai buna coordonare la nivelul programelor. In practica, acest lucru insemna faptul ca statele membre trebuiau sa depuna planuri de dezvoltare, care sa formeze baza negocierilor cu Comisia Europeana si care sa se regaseasca, eventual, in CSC. In cele din urma, includ strategiile de dezvoltare prioritati de actiune pentru FS, obiective specifice si contributiile financiare necesare atingerii acestor obiective. Ulterior, CSC se implementeaza prin intermediul unor PO. Incepand cu 1994, a devenit posibil pentru un stat membru sa negocieze un DUP, reprezentand o fuziune intre un CSC si diferitele PO, care necesita doar o aprobare formala din partea Comisiei.

Principiul parteneriatului este legat de principiul anterior, al programarii, in legatura cu principiul subsidiaritatii. Parteneriatul isi propune sa conduca la realizarea unei stranse cooperari intre autoritatile europene, nationale si regionale, in pregatirea si implementarea programelor FS. Treptat, parteneriatul a fost extins, treptat fiind implicati si partenerii sociali si economici.

In fine, principiul aditionalitatii a fost confirmat in 1988 ca reprezentand principala trasatura a FS. Astfel, asistenta comuntara trebuie sa completeze si nu sa inlocuiasca eforturile statelor membre, acestea fiind obligate sa ofere cofinantare pentru proiectele si programele eligibile sustinerii prin intermediul FS. In plus, statele membre se obliga sa mentina nivelul cheltuielilor structurale publice cel putin la nivelul perioadei de programare anterioare.

Obiective ale PDR pentru perioada 2000-2006

In fiecare perioada de programare sunt stabilite obiective specifice, care marcheaza liniile de actiune ale FS, obiectivele fiind decise in functie de principalele prioritati identificate la nivel comunitar. Ca atare, aceste obiective apar ca obiective prioritate, care au caracter operational (nu strategic), fiind direct corelate cu domeniile care necesita interventii structurale intr-o anumita perioada de programare.

41

Pentru perioada de programare 2000-2006 au fost identificate trei prioritati carora le corespund trei obiective (reamintim faptul ca, in perioada 1994-1999, au fost stabilite 6-7 obiective prioritarexxv).

Obiectivul 1 (teritorial) – dezvoltarea regiunilor ramase in urma

FEDER, FSE, FEOGA – O, IFOPObiectiv general: promovarea dezvoltarii si sustinerea ajustarilor structurale in cadrul regiunilor ramase in urma din punct de vedere economic.Sunt finantate investitiile in infrastructura de baza (transport, retele de apa, energie, tratarea deseurilor), precum si investitiile in sanatate si educatie;Sunt eligibile regiunile in care PIB/loc este mai mic de 75% din media PIB al UE, nivelul investitiilor este redus, rata somajului este superioara mediei UE, infrastructura de baza este deficitara etc.;Vizeaza maxim 22% din populatia UE si reprezinta circa 70% din bugetul alocat FS; Sunt vizate, in principal, regiuni din Spania, Portugalia, Grecia, sudul Italiei, Corsica, Irlanda, Danemarca, Suedia (regiunile ultraperiferice), Finlanda (regiunile cu o densitate a populatiei foarte scazuta, sub 8 locuitori/km patrat).

Obiectivul 2 (teritorial) – reconversia economica si sociala a regiunilor cu dificultati structurale

FEDER, FSESustinerea reconversiei economice si sociale a zonelor care, desi au un nivel de dezvoltare apropiat de media comunitara, se confrunta cu dificultati structurale (declin industrial), ceea ce genereaza o rata a somajului ridicata;Zone vizate: zonele industriale in declin, zonele dependente de pescuit, cartiere urbane in dificultate; in general, acele centre in care problemele nu sunt legate de absenta infrastructurii necesare si de declinul economic al activitatilor economice traditionale, ceea ce impune gasirea de solutii in directia unei dezvoltari economice alternative;Reprezinta circa 11,5% din bugetul FS si vizeaza circa 18% din populatia UE (10% sunt zonele industriale, 5% zonele rurale, 2% zonele urbane si 1% zonele dependente de pescuit);

Obiectivul 3 (sectorialxxvi) – dezvoltarea resurselor umane

FSESustine actiuni in favoarea dezvoltarii resurselor umane, menite sa permita atat reducerea somajului cat si prevenirea acestuia, pe intreg teritoriul UE, cu exceptia regiunilor eligibile sub obiectivul 1;Vizeaza actiuni in favoarea somerilor (formare de baza, formare continua, ameliorarea structurii educationale), actiuni pentru sustinerea egalitatii de sanse, in special pentru grupurile sociale „fragile”: femei, grupuri etnice, persoane cu handicap, persoane discriminate pe criterii de varsta etc.;Reprezinta circa 12,3% din FS.

O noua arhitectura a PCES dupa 2007

xxv Deoarece pot aparea confuzii privind numarul de obiective prioritate, facem precizarea ca diferenta provine din modalitatea de numerotare a acestora, Obiectivul 5 fiind impartit in alte doua subobiective, 5a si 5b.

xxvi In limba engleza, thematic objective

42

Sa ne reamintim faptul ca, in evolutia sa, politica de coeziune a UE a cunoscut o dezvoltare semnificativa dupa 1989, odata cu introducerea in UE a planificarii financiare multianuale inclusa in Perspectivele Financiare. Corespunzator fiecarei perioade financiare parcurse pana in acest moment de Uniune, s-au derulat patru generatii de instrumente structurale, respectiv:

– Delors I: 1989 – 1993– Delors II: 1994 – 1999– Agenda 2000: 2000-2006– Agenda 2007: 2007 – 2013

Prin intermediul primelor trei perioade de programare, incepand cu 1989, Uniunea a investit in cele mai putin favorizate regiuni circa 480 miliarde euro. Inainte de extinderea din 2004/2007, principalii beneficiari ai politicii de coeziune au fost Grecia (42.6%), Irlanda (26.7%), landurile din Germania de Est (18.9%), Sudul Italiei – Mezzogiorno (17.4%) si Spania (14.7%)xxvii.

Cadrul financiar al UE pentru perioada 2007- 2013

La 10 februarie 2004, intr-un document intitulat „Construind impreuna viitorul: provocari politice si modalitati bugetare ale Uniunii extinse, 2007-2013”, Comisia si-a prezentat „propunerile bugetare” pentru perioada 2007-2013 (prima etapa a procesului bugetar) pornind de la identificarea a patru prioritati politice. Dupa o perioada de dezbateri si de negocieri aprinse, propunerile Comisiei, au fost aprobate, cu unele modificari, in cadrul Consiliului European de la Bruxelles (17 decembrie 2005).

Aceste prioritati se regasesc in noua Perspectiva Financiara 2007-2013, respectiv:

1. cresterea durabila cu doua sub-rubrici:

a. competitivitate in serviciul cresterii si folosirii fortei de munca (realizarea obiectivelor Lisabona). Printre altele se numara cheltuieli cu cercetarea si dezvoltarea, interventii europene in vederea cresterii, educarii, formarii etc.[72 mld –8.4%]

b. coeziune in vederea realizarii cresterii economice si utilizarii fortei de munca: in cadrul acestei rubrici se regasesc cheltuielile cu FS si FC, destinate actualelor si viitoarelor state membre [307.6 mld – 35.7%]

2. dezvoltarea durabila si protejarea resurselor naturale. Aici se regasesc in principal cheltuielile legate de PAC si politica de mediu. Sa ne reamintim ca, in urma Consiliului European de la Bruxelles, din octombrie 2002, cheltuielile cu PAC nu trebuiau sa creasca cu mai mult de 1% pe an, cu alte cuvinte cu mai putin decat nivelul previzionat al inflatiei. Ca atare, aceste cheltuieli, in preturi constante, vor trebui sa scada de la 43.7 miliarde euro in2006 – credite de angajament - la 40.6 miliarde euro in 2013 (preturi constante 2004) [371.2 (43.1%) din care cheltuielile legate direct de PAC reprezinta 293.1 mld euro (34%)]

3. Cetatenie, libertate, securitate si justitie - capitol inclus „pentru a oferi un sens cetateniei europene”, acopera cheltuielile legate de securitatea interna a Uniunii, controlul frontierelor externe, imigratia, mentinerea diversitatii culturale etc.[10.2 mld euro (1.2%)]

4. UE ca actor global – capitol prin care se finanteaza politica externa a UE, ajutor pentru dezvoltare, politica de vecinatate, politica comerciala comuna, ajutorul umanitar etc. Fondul European de Dezvoltare a fost integrat in bugetul UE si inclus in cadrul acestei rubrici.[50.01 mld. Euro – 5.8%]

5. Administratie [50.3 mld. Euro - 5.8%]

De remarcat faptul ca noua structura reprezinta o mutatie in raport cu situatia anterioara, punctele esentiale fiind urmatoarele:

Creditele angajate anualexxviii urmau a trece de la 120.6 miliarde in 2006 la 126.6 miliarde in 2013(spre comparatie, bugetul francez in 2004 va fi de 280 miliarde euro). La

xxvii The new EU cohesion policy (2007-2013), updated 20 July 2006, www.eu r activ.com

43

finele perioadei, aceste credite se vor ridica la 1.045% din PIB al UE-27 (inclusiv Bulgaria si Romania).

Creditele platite anuale urmau a creste de la 114.7 mld euro in 2006 la 118.6 mld in2013. Ca medie anuala, creditele platite vor reprezenta circa 1% din PIB al UE.

Dupa cum se poate observa din tabelul de mai jos, conform noilor Perspective Financiare 2007-2013, politicii de coeziune i-au fost alocate 307.6 miliarde euro dintr-o valoare totala de 862.4 miliarde, respectiv, 35.7% din total. Valoarea totala a bugetului UE reprezinta 1.045% din Venitul National Brut al UE (Gross National Income)xxix.

COMMITMENT APPROPRIATIONS BY HEADING

In billion of EUR, at 2004 prices

In %

1a. Competitiveness for growth and employment 72.1 8,4%

1b. Cohesion for growth and employment 307.6 35,7%

2. Preservation and management of natural resources 371.2 43,1%

of which market-related expenditure 293.1 34,0%

3. Citizenship, freedom, security and justice (excl. EUSF) 10.3 1,2%

4. The EU as a global partner (excl. EDF) 50.0 5,8%

5. Total administrative expenditure 50.3 5,8%

6. Compensations BG/RO 0.8 0,1%

Total commitments 862.4

In % of EU-27 GNI 1.045%

Sursa: Concluziile Presedentiei din 19 Decembrie 2005, Cadrul Financiar, CADREFIN 268, 15915/05, Brussels, 19decembrie 2005

In raport cu solicitarea initiala a Comisiei, varianta agreata in cele din urma de catre Consiliu a insemnat nu doar o alocare mai redusa (307.6 fata de 336.1 miliarde euro) ci si o modificare a distributiei indicative intre cele trei prioritati (Convergenta - 81.7%, Competitivitatea regionala si ocuparea fortei munca – 15.8% si Cooperarea teritoriala europeana – 2.44%), dupa cum rezulta si din tabelul urmator:

Objective Commission proposal in %

in billion EuroCouncil agreement in%

in billion Euro

Convergence 78.54 % 264 81.7 % 251.3

Regional Competitiveness and Employment 17.22 % 57.9 15.8 % 48.8

xxviii34 Principiul anualitatii semnifica dependenta operatiilor de catre un exercitiu anual capabil sa faciliteze controlul activitatii executivului comunitar. Totodata, adesea sunt necesare actiuni plurianuale. In acest caz se face apel la notiune de credite disociate, care se descompun in credite de angajament si credite de plati. Creditele de angajament acopera, in timpul exercitiului financiar in curs, costul total al obligatiilor juridice contractate pentru actiuni a caror realizare se intinde pe o perioada mai mare de un exercitiu. Creditele de plati acopera, pana la concurenta nivelului inscris in buget, cheltuielile care deriva din executia angajamentelor contractate in cursul acelui exercitiu sau al unui exercitiu anterior. Ele fac obiectul unor autorizari bugetare anuale.

xxix Sa ne reamintim faptul ca plafonul resurselor proprii ale UE a fost fixat in perioada 2000-2006 la 1.24% din PIB si ca

sase sefi de state si guverne din principale tari contribuitoare nete, printre care si Franta, au propus limitarea cheltuielilor comunitare la 1% din PIB.

44

European TerritorialCooperation

3.94 % 13.2 2.44 % 7.5

Total 336.1 307.6

Obiectivele politicii de coeziune a UE 2007 -2013

Deoarece dezbaterile publice generate de reforma PCES au scos in evidenta necesitatea concentrarii asupra unui numar mai redus de probleme, esentiale pentru asigurarea coeziunii la nivelul UE, precum cea a competitivitatii, dezvoltarii durabile, restructurarii economice si sociale, propunerile facute de Comisie in „Third Cohesion Report” si agreate de Consiliului European de la Bruxelles (decembrie 2005) au vizat un numar limitat de teme prioritare, menite sa reflecte agenda stabilita la Lisabona si Gotheburg, (European Commission, 2004).

Obiectivele care vor fi finantate prin noile Perspective financiare 2007-2013 sub titlul „Coeziune pentru crestere economica si ocuparea fortei de munca” au fost urmatoarele:

Convergenta (fostul O1);

Competitivitate regionala si ocuparea fortei de munca (fostul O2);

Cooperare teritoriala (fosta initiativa comunitara INTERREG III).

1. Prioritatea/obiectivul convergenta, are in vedere sustinerea cresterii economice si a procesului de creare a noi locuri de munca in cele mai putin dezvoltate state si regiuni comunitare si reflecta, in fapt, elementul de continuitate in cadrul PCESxxx. Sunt vizate acele regiuni in care PIB/loc este sub 75% din media comunitara, iar interventiile au ca obiectiv crearea de conditii favorabile pentru asigurarea cresterii economice, menite sa permita realizarea unei convergente reale. Strategiile vor trebui sa aiba in vedere cresterea pe termen lung a competitivitatii si a gradului de ocupare a fortei de munca.

Pentru regiunile care vor fi afectate de asa-zisul „efect statistic”xxxi, Comisia a propus si propunerea a fost acceptata, acordarea unei sustineri temporare.xxxii Acest ajutor va fi acordat numai pana in 2013, fara a mai fi urmat de o alta perioada de tranzitie.

Efectul statistic inregistrat in 18 regiuni din UE-15 care inregistreaza un PIB/loc. mai mic de 75% din media UE15, regiuni care insumeaza circa 19 milioane locuitori (inclusiv Malta, nou stat membru). Pentru cele 18 regiuni, extinderea UE la 25 state membre inseamna cresterea PIB/loc la peste 75% din media comunitara desi crestere este strict statistica. Conform estimarilor, patru regiuni sunt plasate in Germania de Est, patru in Marea Britanie, patru in Spania, una in Grecia si una in Portugalia. Deoarece aceste regiuni se confrunta cu exact aceleasi slabiciuni structurale ca si inainte de extindere, obligatia de a mentine sustinerea fata de acestea apare ca evidenta.

Prioritatea convergenta va fi sustinuta de resursele financiare ale FEDER, FSE si FC. Fiecare din cele trei fonduri va fi orientat cu prioritate catre anumite tipuri de interventii, menite sa raspunda tocmai problemelor identificate la nivel comunitar, privind competitivitatea, dezvoltarea durabila sau restructurarea economica si sociala.

2. Prioritatea competitivitate regionala si utilizarea fortei de munca va viza interventiile in directia anticiparii si promovarii schimbarii si are in vedere faptul ca statele membre, regiunile si cetatenii UE vor trebui sa se adapteze la o lume in continua schimbare din punct de vedere economic si social, care sa fie orientata catre o economie bazata pe cunoastere. Probleme particulare vor genera imbatranirea populatiei, cresterea imigratiei, lipsa fortei de munca in anumite sectoare cheie, incluziunea socialaxxxiii.

xxx Conform Art. 158 al TUE, prioritatea PCES este de a reduce decalajele dintre „nivelurile de dezvoltare ale diferitelor regiuni”.

xxxi Regiunile care se confrunta cu asa-numitul „efect statistic” sunt acele regiuni in care se va inregistra o relativa imbunatatire a nivelului PIB/loc, ca urmare a includerii in UE a unor tari cu un PIB/loc mult mai mic.

xxxii Pentru a mentine echitatea interventiilor, nivelul sustinerii acordate ar trebui sa fie mai mare decat cel decis in 1999, laBerlin, pentru regiunile aflate la acel moment in tranzitie.xxxiii

Deoarece in acest moment modul de implementare al Agendei Lisabona este nesatisfacator, Comisia a propus ca suportul financiar comunitar sa actioneze ca un catalizator la nivelul politicilor nationale si regionale, prin doua tipuri de interventii:

prin intermediul programelor regionale - PCES ar trebui sa ajute regiunile si autoritatile regionale sa anticipeze si promoveze schimbarile economice din zonele industriale, urbane si rurale, prin intarirea competitivitatii, pornind de la

45

Prioritatea competitivitate regionala si utilizarea fortei de munca va fi sustinuta de resursele financiare ale FEDER si FSE.

3. A treia prioritate, cooperarea teritoriala europeana are in vedere promovarea unei dezvoltari armonioase si echilibrate a teritoriului UE. In principiu, toate regiunile definite la nivel NUTS III, aflate de-a lungul granitelor interne si externe, terestre si maritime, pot initia actiuni de cooperare transfrontaliera cu scopul de a promova solutii comune in cazul unor probleme care pot sa apara intre state vecine, precum cele legate de dezvoltarea urbana, rurala, relatii economice, dezvoltarea IMM etc.

Sustinerea financiara se va realiza prin intermediul Fondul European de Dezvoltare Regionala care va finanta proiecte care vizeaza cooperarea transfrontaliera la granitele interne ale UE (intre statele membre), cooperarea transnationala si cooperarea interregionala. Proiectele eligibile care vizeaza granitele externe vor fi finantate prin intermediul a noua noi instrumente financiare, care beneficiaza de transfer din FEDER, Instrumentul European de Vecinatate si Parteneriat (IEVP) si Instrument de Asistenta de Pre-aderare (IPA).

Noul cadru legislativ al perioadei 2007 - 2013

Noile Regulamente privind perioada 2007-2013 au fost date publicitatii in vara anului 2006, respectiv:

Regulament general:• Regulament privind procedurile generale asupra FEDER, FSE si FC - Council Reg(EC) No

1083/2006

Regulamente specifice:• Regulament privind Fondul European pentru Dezvoltare Regionala - Reg (EC) 1080/2006 privind

FEDER (5 iulie 2006)• Regulament privind Fondul de Coeziune - Reg (EC) 1084/2006 (11 iulie 2006)

• Regulament privind Fondul Social European Reg(EC) 1081/2006 - (5 iulie 2006)• Regulament privind Gruparea Europeana pentru Cooperare Teritoriala - Reg(EC) 1082/2006 (5

iulie 2006)• Regulament al Parlamentului European si al Consiliului stabilind un Instrument European de

Vecinatate si Parteneriat (IEVP);• Regulament al Consiliului stabilind un Instrument de Asistenta de Pre-aderare (IPA).

decalajele economice, sociale si teritoriale existente;

prin intermediul programelor nationale – PCES ar trebui sa sprijine populatia in procesul de adaptare si schimbare economica, in linie cu prioritatile EES, prin sustinerea unor politici care sa conduca la mai buna utilizare a fortei demunca, cresterea calitatii si productivitatii muncii si a gradului de incluziune sociala.

46

Politica agricola comuna

„PAC nu este atat o politica agricola comuna, cat un sistem agricol comun de sustinere a preturilor”.

(John McCormick, Understanding the European Union)

Principii si obiective ale politicii agricole comune (PAC)

Politica agricola comuna, politica de importanta majora pentru UE (adesea fiind considerata in fapt singura veritabila politica comuna), a avut in principal ratiuni de natura politica, interne dar si externe. Dupa cum arata Helen Wallace (2004) „PAC poate fi perceputa ca o strategie defensiva, condusa politic, de modernizare a agriculturii vest-europene, pe fondul amenintarilor interne venite dinspre societatea industriala dar si a amenintarilor externe generate de competitia comerciala americana”. In anii imediat de dupa razboi, problema implicarii grupurilor dezavantajate si izolate politic a fost transformata in prioritate. Prin integrarea sectorului agricol, a fost astfel asigurat suportul fermierilor, categorie sociala semnificativa la sfarsitul anilor ’50. Pe de alta parte, PAC oferea protectia necesara in fata exportatorilor agricoli de peste ocean, in special in fata celor americani.

Importanta acestei politici poate fi probata si de elemente cantitative precum faptul ca 80% dintre textele publicate in Jurnalul Oficial al CE apartin domeniului agricol si, nu mai putin semnificativ, de faptul ca si in prezent, circa 40% din bugetul comunitar este orientat catre acest domeniu.

La momentul negocierii Tratatului de la Roma (TCE), agricultura ocupa un loc important pe agenda statelor membre, deoarece reprezenta 12% din PSB al celor sase state fondatoare si ocupa circa 20% din forta de munca. Cele mai multe ferme agricole erau mici si deci vulnerabile, majoritatea guvernelor nationale oferind sustinere agriculturii.

Ca atare, conform Tratatului de la Roma, PAC se baza pe urmatoarele principii:

cel al promovarii pietei unice in domeniul agricol;

al „preferintei comunitare” respectiv a unui sistem protectionist menit sa aduca avantaje producatorilor agricoli comunitari in fata produselor importate;

o sustinere financiara comuna, de catre toate statele membre, prin intermediul bugetului comunitar, a costurilor implicate de gestionarea acestei politici.

Obiectivele PAC

Conform Art. 33 TCE, PAC viza urmatoarele obiective:1. cresterea productivitatii in agricultura, prin asigurarea unei dezvoltari rationale a

productiei, precum si o exploatare optima a factorilor de productie, in special a mainiide lucru;

2. asigurarea unui nivel de viata echitabil pentru fermieri;3. stabilizarea pietelor;4. garantarea securitatii aprovizionarii;5. asigurarea unor preturi rezonabile pentru consumatori.

Ceea ce apare cu evidenta numai din lectura acestor obiective este faptul ca politica agricola comuna a utilizat diferite instrumente de interventie pentru a echilibra sau modifica raporturile de piata, cu scopul de a atinge rezultate care nu ar fi putut fi realizate in alte conditii. Aceste interventii, in esenta politice, erau evident ghidate de alte valori decat cele specifice pietei libere, principalul scop fiind de a influenta distributia veniturilor agricole, prin influentarea

47

preturilor. Ca atare, in cadrul PAC, ca si in economiile centralizate de altfel, preturile care guverneaza deciziile fermierilor nu mai sunt rezultatul cererii si al ofertei, ci rezultatul unor decizii politice (H. Wallace, 2004, p. 192). Obiectivele trei si cinci (stabilitatea pietelor si garantarea unor preturi rezonabile pentru consumatori) exprima substanta asa-numitei„organizari comune a pietelor”.

Modalitati de realizare a PACMijloacele de realizare a politicii agricole comune (PAC) sunt prevazute in articolele urmatoare ale Tratatului CE:

a) organizarea comuna a pietei (art. 34). Pentru atingerea obiectivelor prevazute in cadrul art.39, piata agricola urma a fi organizata, avand in vedere urmatoareleelemente: reguli comune in domeniul concurentei; coordonare obligatorie privind organizarea diferitelor piete nationale; organizarea pietelor europene. In final, aceasta a treia forma se va impune, sub

termenul generic de Organizarea Comuna a Pietelor (OCP), pentru cereale, zahar etc.

b) masuri orizontale, respectiv actiuni, acte normative, instrumente financiare aplicabile intregului sector agricol, indiferent de natura produselor agricole, respectiv:

masuri prin care se finanteaza sectorul agricol, proceduri privind administrarea si controlul terenurilor,mecanisme comerciale si acorduri comerciale (in special legate de relatiile din cadrul OMC),masuri privind protectia consumatorilor etc.

Modul de functionare al organizatiilor comune de piata

Organizarea comuna de piata permite fixarea preturilor agricole unice pentru toate pietele europene, acordarea de ajutoare producatorilor, instaurarea de mecanisme de control a productiei si organizarea schimburilor comerciale cu alte tari. Alte atributii vizeaza relatiile intre statele membre si Comisia europeana.

Mecanismele se prezinta astfel (Centrul de Resurse Juridice, 2002): preturile. La inceputul fiecarui an Consiliul fixeaza trei categorii de preturi ale produselor

agricole:

pretul indicativ (considerat ca pretul la care ar putea avea loc tranzactiile pe piata comunitara),

pretul initial (pretul minim la care pot fi vandute produsele de import; este mai mare decat pretul de interventie si incurajeaza cumpararea produselor comunitare, respectand astfelprincipiul preferintei comunitare),

pretul de interventie (fiind pretul garantat la care autoritatea poate cumpara si stoca cantitatile produse).

acordarea de ajutoare financiare. Ajutoarele financiare pot fi acordate pentru incurajarea productiei (Regulamentele nr. 1259/1999 si nr. 1251/99 ale Consiliului), cresterea septelului,pentru compensarea pierderilor suportate de agricultori in raport cu preturile internationale,pentru marketingul productiei, cresterea competitivitatii sau pentru incurajarea abandonarii unui anumit tip de productie / pentru conversia terenului sau a unor exploatatii agricole.

controlul productiei. Sistemul cotelor si garantarea unor cantitati la nivel national permit controlul productiei agricole si limitarea surplusului, ca si stocarea acestuia. Prin sistemul de cote, fermierilor le este permisa producerea unei cantitati maxime, depasirea acestei cote fiind penalizata. Garantarea unor cantitati la nivel national presupune ca depasirile vor fi penalizate prin diminuarea pretului de interventie pentru anul urmator. Controlul poate fi facut si prin necultivarea terenului sau diversificarea productiei prin producerea unor materii prime

48

necesare biomasei, primindu-se in schimb compensatii financiare. Fermierilor le pot fi acordate compensatii directe bazate pe numarul de animale sau suprafata cultivata.

comertul cu statele nemembre ale UE. In acest sens este incurajat exportul produselor procesate. Pentru a importa produse este necesar obtinerea unei licente de import si plata unei taxe de import.

Asemenea organizari ale pietelor constau in reguli stabilite la nivel comunitar privind nivelurile de productie, calitatea, modul de comercializare al anumitor categorii de produse agricole, precum si sprijinul financiar care este acordat din bugetul comunitar producatorilor pentru compensarea unor diferente de preturi pe piata si evitarea supraproductiei.

Organizatii comune de piata functioneaza pentru majoritatea produselor agricole de origine vegetala sau animala, precum culturile arabile, vin, ulei de masline, fructe si legume, hamei, lapte si produse lactate; productii si produse din bovine si taurine, de ovine si caprine, tutun sau miere. De remarcat ca, pentru alcool si cartofi nu exista piete organizate. Din cauza amplasarii geografice indepartate a anumitor regiuni din Uniune, au fost prevazute reguli speciale pentru insulele Canare, Madeira si Azore, insulele din Marea Egee si pentru departamentele franceze de peste mari. Stabilirea si aplicarea regulilor organizarilor comune ale pietelor sunt in responsabilitatea Consiliului si a Comisiei, aceasta din urma fiind ajutata de un comitet de experti reprezentand statele membre.

Modul de utilizare al preturilor pe piata cerealelor

Piata cerealelor poate fi considerata ca un reper, in masura in care pe aceasta piata s-a facut primul experiment (1962) privind mecanismul de armonizare si sustinere a preturilor. Dupa cum am aratat anterior, ansamblul interventiilor PAC se bazeaza pe preturi comune, definite in functie de gradul de protectie dorit. Consiliul de Ministrii, cu majoritate calificata, dupa consultarea Parlamentului European si pe baza propunerilor Comisiei, sau Comisia, la inceputul fiecarei campanii de comercializarexxxiv, fixeaza in mod artificial trei categorii de preturi: preturi indicative, preturi prag si preturi de interventie.

Pretul indicativ reprezinta pretul maxim la care instantele comunitare estimeaza ca se vor derula tranzactiile. Desi artificial, el este pretul dorit a fi obtinut de producatori, in mod normal, pe piata comunitaraxxxv.

Pretul prag reprezinta pretul minim la care pot fi vandute produsele comunitare importate. Are un nivel superior pretului de interventie dar inferior celui indicativ. Este stabilit astfel incat sa-i incite pe operatorii economici comunitari sa respecte principiul preferintei comunitare. Se determina astfel incat pretul de vanzare in UE al unui produs importat sa fie foarte apropiat de pretul indicativ, tinand cont de cheltuielile de transport si asigurare.

In cazul in care preturile importurilor sunt inferioare preturilor prag, acestea sunt taxate. De exemplu, daca se importa grau canadian, la un pret inferior pretului prag, se va percepe o taxa vamala suplimentara (prelevarea la import) egala cu diferenta intre pretul prag si pretul produsului importat.

Pretul de interventie este pretul garantat fermierilor, la care un organism de interventie desemnat de statele membre va cumpara eventualele excedente si le va stoca. Prin urmare este un pret minim, pe care fermierii il primesc chiar si in cazul unor preturi foarte scazute de pe piata.

Pentru a nu greva bugetul comunitar, Consiliul de ministrii incurajeaza stocarea privata a produselor, acordand o prima producatorilor care-si stocheaza singuri surplusurile. Incepand cu 1986, supraproductiile sunt penalizate prin reducerea pretului de interventie pentru campania urmatoare.

xxxiv Campania de comercializare, a carei data de incepere variaza in functie de produs, dureaza un an.xxxv Este fixat pornind de la zona cea mai deficitara in cereale, Duisburg, N-E Germaniei.

49

Dupa reforma din 1992, in anumite sectoare, o crestere a ajutoarelor directe acordate agricultorilor a compensat reducerea preturilor garantate. Produsele stocate pot fi transformate, folosite in scop umanitar sau vandute ulterior. In cazul in care se vor vinde pe piata interna, Comisia are obligatia sa se asigure ca nu se vor produce perturbatii. Atunci cand sunt orientate spre piata externa, iar pretul mondial este inferior pretului comunitar, FEOGA varsa exportatorilor restituirile la export. Aceste taxe corespund diferentei dintre pretul comunitar si cel mondial. In concluzie, sistemul de finantare compensatoriu echivaleaza cu a taxa importurile din tarile terte si a subventiona exporturile UE.

Pret indicativ

Taxe la import(taxe)

Pret plafon

Pret de interventie

Restitutii la export

Pret de piata mondial

Pret de piata mondial

IMPORTURI EXPORTURI

Finantarea politicii agricole comune

Sectiunea Garantare a FEOGA

Fondul European de Orientare si Garantare Agricola (FEOGA) a fost creat in 1962, prin Regulamentul nr. 25/1962 (JOCE. 20 aprilie 1962). El reprezinta instrumentul financiar al PAC, iar crearea a fost prevazuta prin Articolul 40 al TCEE care preciza obligatia instituirii„unuia sau mai multor fonduri de orientare si garantare agricola”. In acea perioada s-a discutat mult daca n-ar trebui create doua fonduri: unul pentru orientare, respectiv pentruameliorarea structurilor agricole, iar unul pentru sustinerea preturilor si veniturilor. In final s-aales solutia unui singur fond, girat de catre Comisie.

Sectiunea Garantare reprezinta esentialul activitatii financiare a FEOGA si principala pozitie in bugetul general al UE. Ea finanteaza, in special, cheltuielile privind organizarea comuna a pietelor agricole, actiuni de dezvoltare rurala care insotesc actiunile de sustinere a pietelor si masuri rurale in afara Obiectivului nr. 1 al FS.

Desi egale cu zero initial, cheltuielile comunitare de sustinere a pietelor au cunoscut o crestere rapida, urmare a mai multor factori:

1. cresterea cheltuielilor suportate de Comunitate. S-a prevazut de la bun inceput ca sectiunea Garantare va rambursa tarilor membre o parte importanta a cheltuielilor cu interventiile pe piata si subventionarea exportului. Ritmul prevazut era urmatorul: 1/6 pentru campania

1962/63 (5/6 ramanand in sarcina tarilor membre), 2/6 pentru 1963/4 etc. si 10/10 incepand cu 1 iulie 1967;

2. cresterea numarului de produse acoperite de OCP. Finantarea a demarat cu organizarea pietei pentru un produs sau pentru un sector. Astfel, responsabilitatea financiara se rezuma la cereale, porc si avicultura in 1962, la orez, produse lactate si carne de vaca, in 1964 etc., astfel incat, la mijlocul anului 1967, cea mai mare parte a productiei agricole era finantata de Comunitate;

3. extinderile succesive;

4. cresterea mai rapida a productiei decat a consumului, ceea ce a dus la cresterea stocurilor si la sumelor alocate pentru finantarea exporturilor;

5. cresterea preturilor (de pilda, intre 1975-1991, FEOGA-G, in valoare nominala a crescut de sapte ori, iar in mod real de 2,5 ori).

Ca urmare, cresterea valorii FEOGA a fost impresionanta: de la28,7 milioane UC (unitati de cont, echivalente atunci cu dolarul) in 1962/3, la 238,6 milioane in 1965/6, 1 miliard in 1968/9, 2,5 miliarde in 1972, 20 miliarde ECU in 1985, 32 miliarde in1992 si 40,43 miliarde euro in 2000. Ca termen de comparatie sa retinem ca totalul cheltuielilor pentru cercetare-dezvoltare finantate de la bugetul comunitar in 1988 era multinferior sustinerilor acordate cultivatorilor de tutunxxxvi, sau ca: totalul cheltuielilor prevazute in1989 pentru cercetare, industrie si energie era acelasi cu cel al sustinerii pietei in cazul carnii de oaie si capra (1461 milioane fata de 1454). Pentru a limita ritmul de crestere alcheltuielilor agricole, in 1988 a fost instituit un cadru de referinta care limiteaza astfel ritmulcheltuielilor Sectiunii Garantare la 74% din rata de crestere anuala a PNB-ului comunitar.

Sectiunea Orientare a FEOGA

Articolul 39/1 al TCEE prevede, printre alte obiective ale PAC, cresterea productivitatii muncii in agricultura, prin „dezvoltarea progresului tehnic, asigurand dezvoltarea rationala a productiei agricole, ca si o folosire optima a factorilor de productie, in special a fortei de munca”. In fapt, Reglementarea nr. 25, prin care s-a creat FEOAGA in 1962, prevedea, printre alte cheltuieli eligibile, „actiunile intreprinse in virtutea regulilor comunitare, pentru realizarea acestor obiective, inclusiv modificarea structurilor, urmare a dezvoltarii Pietei comune”.

In evolutia acestei politici pot fi descrise patru etape:

1. in perioada de inceput, era vorba, mai ales, de finantarea proiectelor individuale de ameliorare a structurilor de productie (de exemplu, irigatii sau amenajari funciare) si de comercializare;

2. in urma dezbaterilor iscate de memorandumul Mansholt (1968), Consiliul de Ministrii a adoptat, la 25 mai 1971, o rezolutie privind noua orientare a PAC care prevedea participarea FEOGA la „finantarea actiunilor comune” din domeniul structurilor agricole. Pentru aplicarea acesteia, decizia Consiliului din 24 martie 1972, a prevazut trei serii de masuri:

a. modernizarea exploatatiilor agricole (Directiva 72/159). Astfel, a fost instituit un regim selectiv de ajutoare in favoarea acelor fermieri care pot si doresc sa-si modernizeze exploatatiile, astfel incat, la sfarsitul perioadei planificate pentru dezvoltare, sa se asigure paritatea intre veniturile medii obtinute de pe aceste exploatatii si veniturile medii ale lucratorilor non agricoli din regiunea respectiva. Experienta a demonstrat ca prin aceasta masura nu s-au adus modificari reale structurilor agricole, de ea beneficiind mai ales exploatarile agricole performante;

b. incurajarea incetarii activitatii agricole si afectarea suprafetelor astfel eliberate in scopul ameliorarii structurilor (cresterea exploatarilor care s-au modernizat in cadrul actiunii anterioare sau utilizarea terenurilor in scopuri neagricole;

c. informarea socio-economica si calificarea profesionala a persoanelor care lucreaza in agricultura.

xxxvi Raportul Curtii de Conturi privind exercitiul 1988, p. 226

3. o noua politica a structurilor agricole a fost definitivata de Consiliul de Ministrii in martie 1985.Ea comporta:

a. definirea noului regim al ajutoarelor pentru investitii agricole. Efortul deja angajat in favoarea exploatatiilor performante trebuia sa-i vizeze de acum pe acei agricultori care demonstrau dorinta de a progresa;

b. participarea comunitara la efortul de intinerire a populatiei agricole; se introduceau ajutoare in sprijinul instalarii tinerilor fermieri;

c. continuarea si accentuarea acordarii de ajutoare catre exploatarile agricole care sufereau de handicapuri de diferite naturi. Dupa 1975, Comunitatea dezvoltase deja politici diferentiate in favoarea agriculturii din zonele de munte si din alte zone defavorizate, prevazand acordarea de indemnizatii compensatorii catre circa 1 milion de fermieri, care asigurau10-12% din productia agricola dar care exploatau un sfert din suprafata agricola comunitara. Noile reglementari ameliorau acest regim. De altfel, Comunitatea a adoptat masuri specifice in favoarea regiunilor agricole mediteraneene, amenintate de noua largire (Programul integrat mediteranean);

4. a patra etapa a fost amorsata in 1988 si prelungita dupa 1992, in cadrul reformei fondurilor structurale (FEOGA – sectiunea Orientare fiind o componenta a acestora) si a celei de a doua reforme a PAC. Astfel FEOGA–O pastra obiectivul privind ameliorarea structurilor agricole dar, trebuia, in colaborare cu celelalte Fonduri Structurale, sa contribuie la dezvoltarea zonelor rurale.

Initial, sectiunii Orientare, destinata finantarii cheltuielilor pentru ameliorarea structurilor agricole, i-au fost destinate circa un sfert din fondurile FEOGA. Mult timp insa, aceasta sectiune nu a absorbit decat 4-5%. Ea a ramas, in continuare, cel mai mic fond structural clasic, reprezentand in 1994, circa 50% din FSE si o treime din FEDR.

Modificarile suferite in ultimii ani de PAC, in special dupa Agenda 2000, au marcat trecerea la o etapa noua in cadrul acestei politici, atentia si finantarea acordata pilonului al II – dezvoltare rurala, fiind tot mai semnificative. Daca pentru perioada 2000-2006, ponderea FEOGA-O in total finantare FEOGA a fost de circa 10%, pentru viitorul exercitiu financiar2007-2013 este de remarcat tendinta de crestere treptata a rolului si sustinerii financiare acordate acestui domeniu.

Reforma PAC

A fost realizata printr-o serie de masuri punctuale:

Primele schimbari in PAC, desi modeste, au fost operate in 1979, prin introducerea unei taxe de co-responsabilitate la productia de lapte in scopul transferarii asupra producatorilor a unei parti din cheltuielile de stocare si a subventiilor la export. In scurt timp, aceasta taxa s-a dovedit insuficienta pentru a stopa cresterea productiei de lapte.

Pentru a restrange oferta la nivelul cererii (consum intern plus export), in 1984 s-a introdus sistemul cotelor la productia de lapte.

Modificari substantiale s-au produs in 1988, cand Consiliul de Ministrii a decis sa plafoneze cresterea cheltuielilor agricole: rata cresterii acestora nu putea depasi74% din rata de crestere a PIB-ului comunitar.

De asemenea, s-a decis extinderea aplicarii cotelor de productie la intreaga productie agricola (la lapte ele fusesera introduse in 1984, iar zaharul fusese intotdeauna supus acestui regim). Aceste limite, numite stabilizatori, erau menite sa controleze cheltuielile comunitare aferente organizarii comune a pietei. Stabilizatorii respectau urmatorul principiu: daca productia depasea un nivel determinat (cantitatea maxim garantata – CMG), sprijinul acordat agricultorilor se reducea automat. Reducerea se aplica ansamblului productiei nu doar partii care depasea CMG. Astfel, in cazul cerealelor, CMG a fost fixat la 160 milioane tone pe an. In cazul depasirii acestui plafon, pretul se reducea cu 3% pe parcursului anului viitor care

urma recoltei respective. Reducerile de pret fiind cumulative, atunci cand productia depasea CMG pentru a doua oara, se realiza o noua reducere de pret de 3%.

Stabilizatorii au avut un succes limitat, acumularea excedentelor, in special pentru carne vita si lapte, continuand sa se produca. Pe fondul reducerii preturilor mondiale, s-a inregistrat o crestere a volumului subventiilor. In plus, pierderea anumitor piete traditionale de export, precum a fostelor republici din URSS si anumite regiuni din Orientul Mijlociu, a agravat problema excedentelor, impunand continuarea reformei.

Reforma din 1992 a plasat in centrul PAC, strategia de dezvoltare rurala a UE.Obiectivele sale esentiale erau urmatoarele:

mentinerea Comunitatii in randul producatorilor si exportatorilor de produse agricole, prin cresterea competitivitatii, atat in plan intern cat si extern;

reducerea productiei pana la nivelul cererii manifestate pe piata;

concentrarea ajutorului catre sustinerea directa a fermierilor;

incurajarea agricultorilor sa nu-si abandoneze terenurile;

protejarea mediului si dezvoltarea potentialului natural al satelor.

Elementul central al pachetului de reforme l-a constituit reducerea preturilor de interventie sia suprafetelor arabile cultivate. Pentru a compensa pierderile, taranii primeau ajutoare sub forma de plati directe pe hectar sau pe cap de animal. Produsele vizate erau: cerealele, oleaginoasele, plantele proteice si carnea de vita.

Un nou set de reforme a fost adoptat in 1999 si implementat incepand cu anul 2000, sub numele de Agenda 2000. El avea ca obiectiv continuarea si aprofundarea reformei din 1992, prin inlocuirea masurilor de sustinere a preturilor cu ajutoare directe si promovarea unei politici rurale coerente. Consiliul European de la Berlin a oferit un continut concret pentru ceea ce urma a fi, in anii ce vin, noul model agricol european. S-a reafirmat faptul ca reforma va garanta existenta unei agriculturi multifunctionale, durabile, competitive, repartizata pe tot teritoriul european, inclusiv in regiunile cu probleme.

Liniile directoare adoptate de Consiliul European de la Berlin (1999) includ orientarile generale ale reformei din 1992:

1. asigurarea competitivitatii agriculturii prin reducerea preturilor astfel incat sa fie asigurate atat debuseele interne cat si participarea crescanda la piata mondiala. Aceasta reducere a preturilor va fi compensata prin acordarea de ajutoare directe fermierilor;

2. repartizarea sarcinilor intre Comisie si statele membre va fi redefinita in ceea ce priveste acordarea de compensatii sub forma ajutoarelor directe sau a masurilor de dezvoltare rurala, in cadrul unui program de ansamblu.

3. aceasta miscare de descentralizare va fi insotita in mod logic de simplificarea reglementarilor, respectiv a acelor reglementari privind dezvoltarea rurala, ceea ce va duce la disparitia unui numar important de reglementari, in special cele privind marile vvculturi. Legislatia va fi mai clara, mai transparenta, iar sarcinile administrative impuse agricultorilor vor fi reduse la minimum;

4. dezvoltarea rurala devine al doilea pilon al PAC. Sunt puse bazele unei politici de dezvoltare rurala coerente, a carei misiune este de a asigura o mai buna folosire a cheltuielilor agricole pentru amenajarea spatiului, protectia mediului, instalarea tinerilor etc. Statele membre vor avea posibilitatea sa actioneze modulat, respectiv sa reduca ajutoarele directe acordate exploatatiilor (in functie de criteriul folosirii fortei de munca pe exploatatie) si sa orienteze aceste sume catre masuri privind protectia mediului.

Modelul european a fost astfel conceput incat sa pastreze nivelul castigurilor fermierilor si stabilitatea acestora prin intermediul organizarii comune a pietei si platilor compensatorii.

In iunie 2003 Consiliul de Ministri a ajuns la un acord in domeniul reformarii PAC, concretizat in adoptarea unui nou cadru legal in septembrie 2003. Obiectivul general al acestei reforme este asigurarea unui mai bun echilibru in sustinerea si intarirea mediului rural prin transferarea unor fonduri dinspre primul pilon al PAC, Organizarea comuna a pietelor catre pilonul al doilea, Dezvoltare rurala, prin introducerea unui sistem de modulare la ansamblul UE si prin extinderea sferei de actiune a instrumentelor structurale actuale de dezvoltare rurala.

Aceasta reforma schimba complet modul in care Uniunea Europeana sprijina sectorul agricol. Politica Agricola Comuna va fi directionata spre interesele consumatorilor si ale contribuabililor, astfel incat fermierii sa aiba libertatea de a produce ceea ce se cere pe piata.

Elementele de noutate ale reformei din 2003 pot fi sintetizate astfel:

Decuplarea: platilor acordate fermierilor nu mai sunt legate de productie (incepand cu1 ianuarie 2005):

introducerea unor scheme unice de plata pentru fermieri (ajutorul unic) calculat pe baza evidentei “istorice” a platilor directe anuale obtinute la nivel de ferma in perioada 2000-2002;

Conditionalitatea (cross-compliance): Corelarea platilor directe de obligatia respectarii unor cerinte de securitate a produselor si de protectie a mediului (18 standarde “prioritate”);

Intarirea politicii de dezvoltare rurala, ca al doilea pilon al PAC, prin adoptarea de masuri din categoria celor “insotitoare”, privind calitatea produselor, indeplinirea standardelor, bunastarea animalelor, etc.;

Reducerea platilor directe si stimularea marilor ferme spre sprijinirea dezvoltarii rurale(modularea);

Introducerea unei “discipline financiare” care sa asigure respectarea bugetului agricol stabilit (2007-2013).

Dupa cum se poate observa din cele prezentate anterior, in cei circa 50 de ani de la trasarea arhitecturii Politicii Agricole Comune cea mai importanta transformare poate fi considerata trecerea de la sustinerea agriculturii prin preturi (ca prim pilon al PAC) la dezvoltarea rurala (pilonul al doilea). In ultimii ani, prin intermediul obiectivelor dezvoltarii durabile, Uniunea Europeana a realizat tranzitia de la sprijinirea productiei la sustinerea directa a veniturilor producatorilor. Un castig important al procesului de reforma este acela ca fermierii au acceptat, prin intermediul masurilor de dezvoltare rurala, sa-si adapteze afacerile, metodele de management al terenurilor si practicile agricole la nevoile reale ale societatii. Politica de dezvoltare rurala este din ce in ce mai focalizata pe indivizi si grupuri, altele decat cele reprezentate de fermieri, in scopul promovarii unei dezvoltari integrate si durabile a zonelor rurale.

Bibliografie orientativa

Baldwin, R., Widgren, M.

Decision-making and the Constitutional Treaty. Will theIGC discard Giscard?, CEPS, Policy Brief, nr. 37, august2003

Brown, C. Understanding International Relations, second edition, Palgrave, 2001

Cini, M., McGowan, L.

Competition Policy in the European Union, The EuropeanUnion Series, 1998

Ciobanu – Dordea, A., Tanasescu, E. S.

Set de brosuri, Centrul de Resurse Juridice, www.cri . ro

(supervizare)Consiliul Concurentei Raport Anual, 2002, 2003, 2004,

www.consiliulconcurentei.roDaianu, D.Vranceanu, R.

Romania si Uniunea Europeana. Inflatie, balanta de plati,crestere economica, Bucuresti, Editura Polirom, 2002

Diaconescu, M. Economie europeana. Fundamente si etape ale constructiei europene, Bucuresti, Editura Uranus, 2004

Diaconescu, M. Economie europeana. Fundamente si etape ale constructiei europene, Bucuresti, Editura Uranus, 2004

Dinan, D. Ever closer Union. An introduction to EuropeanIntegration, The European Union Series, second edition, Palgrave, 2002

Dinan, D. Ever closer Union. An introduction to EuropeanIntegration, The European Union Series, second edition, Palgrave, 2002

Dragan, G. Uniunea Europeana intre federalism si interguvernamentalism. Politici comune ale UE, EdituraASE, 2005

Dragan, G. Atanasiu, I.

Compatibilitati intre cadrul romanesc al politicii regionale si reglementarile UE privind ajutoarele de stat, Studii deimpact I, Institutul European din Romania, 2002

European Comission The Lisbon Strategy and the EU’s structural productivity problem, in The EU economy 2004: Review, EuropeanEconomy, No. 6

European Comission The economic costs of non-Lisbon. A survey of the literature on the economic impact of Lisbon-type reforms,DG Economic and Financial Affairs, Occasional Paper, No.16

Ferreol, G. Dictionarul Uniunii Europene, Bucuresti, Editura Polirom,2001

Galea, I. (coordonator)

Tratat instituind o Constitutie pentru Europa. Text comentat si adnotat, Bucuresti, Ministerul AfacerilorExterne, octombrie 2004, www.m a e.ro

Global Competitiveness Report Building the Microeconomic Foundations of Prosperity:Findings from the Microeconomic Competitiveness Index,Geneva, World Economic Forum, 2003

Griffiths, M. Relatii internationale. Scoli, curente, ganditori, Bucuresti, Editura Ziua, 2003

Institutul European din Romania Tratat de instituire a unei Constitutii pentru Europa,Proiect, Institutul European din Romania, 2003

Kok, W. Facing the challenges. The Lisbon Strategy for growth and employment, Report from the High Level Group, Brussels,2004

Leonard, D. Ghidul Uniunii Europene, The Economist, Bucuresti, Editura Teora, 2001

Lindblom, C. E.,Woodhouse, E. J.

Elaborarea politicilor, Editura Cartier, 2003

Marinas, L. Sistemul de guvernare al Comisiei Europene, Bucuresti,Editura Luceafarul, 2003

McCormick, J. Understanding the European Union, London, 2002Miron, D. (coordonator)

Economia Uniunii Europene, Bucuresti, Editura Luceafarul,2002

Miron, D. (coordonator)

Economia Uniunii Europene, Bucuresti, Editura Luceafarul,2002

Pascariu, G. C. Uniunea europeana. Politici si piete agricole, Bucuresti, Editura Economica. Colectia Temper, 1999

54

Pelkmans, J. Integrare europeana. Metode si analiza economica, editia aII-a, Institutul European din Romania, 2003

Pelkmans, J. Integrare europeana. Metode si analiza economica, editia aII-a, Institutul European din Romania, 2003

Rosamond, B. Theories of European Integration, The European UnionSeries, editors N.Nugent, W. Paterson, W. Wright, St. Martin’s Press, New York, Palgrave, 2000

Sapir, A. (coordonator)

An Agenda for a growing Europe. Making the EUEconomic System Deliver, Report of an Independent Hight- Level Study Group established on the initiative of the President of the European Comission, July 2003

Tsoukalis, L. Ce fel de Europa?, Bucuresti, Editura BIC All, 2005Tudoroiu, T.(introducere, traducere, selectie)

Tratatul Uniunii Europene, Bucuresti, Editura Lucretius,1997

Wallace, H. Procesul politic in Uniunea Europeana, Chisinau, EdituraArc, 2004

Wallace, H., Wallace, W.

Procesul politic in Uniunea Europeana, Chisinau, EdituraArc, 2004

Zorgbibe, C. Constructia europeana. Trecut, prezent, viitor, Editura Trei,1998

55