Economia Integrarii Europene

ACADEMIA DE STUDII ECONOMICE

FACULTATEA DE MARKETING

PROGRAM DE MASTER : MARKETING INTERNAŢIONAL

ECONOMIA INTEGRĂRII EUROPENE - note de curs -

Conf.univ.dr. Mirela DIACONESCU

Catedra REI, ASE Bucureşti

2008

Conf.univ.dr. Mirela Diaconescu - Economie europeană

CUPRINS

I. POLITICA COMERCIALĂ ŞI INTEGRAREA ECONOMICĂ - NOŢIUNI

TEORETICE

1. Politica comercială şi instrumentele de politică comercială folosite pe plan

internaţional;

2. Internaţionalizarea serviciilor şi instrumentele aplicabile tranzacţiilor

internaţionale cu servicii

3. Integrarea economică: concepte de bază şi stadii

4. Efectele statice ale integrării: crearea şi deturnarea de comerţ

II. ARHITECTURA INSTITUŢIONALĂ A UNIUNII EUROPENE

III. UNIUNEA EUROPEANĂ - PE DRUMUL INTEGRĂRII ECONOMICE

1. Realizarea uniunii vamale - primul pas pe calea integrării economice

2. Construcţia Pieţei Interne Unice

3. Uniunea Economică şi Monetară - stadiu superior al construcţiei economice

europene

4. Moneda unică - Euro

IV. POLITICA DE CONCURENŢĂ ÎN UE

1. Coordonate ale politicii de concurenţă în Uniunea Europeană

2. Serviciile publice şi concurenţa

OBSERVAŢIE : Prezentul suport de curs a fost realizat exclusiv pe baza cărţii "Economie europeană. Fundamente şi etape ale construcţiei europene", ediţia a II-a revăzută şi adăugită, Editura Uranus, Bucureşti, 2004, autor Conf.dr. Mirela Diaconescu şi abordează patru teme de importanţă majoră ţinând cont de specificul Programului de Master "Marketing internaţional".

2


I. POLITICA COMERCIALĂ ŞI INTEGRAREA ECONOMICĂ - NOŢIUNI TEORETICE

1. POLITICA COMERCIALĂ ŞI INSTRUMENTELE DE POLITICĂ

COMERCIALĂ Politica comercială = ansamblul reglementărilor adoptate de către un stat (cu caracter juridic,

administrativ, fiscal, bugetar, financiar, bancar, valutar) în scopul promovării sau restrângerii

schimburilor comerciale externe şi al protejării economiei naţionale de concurenţa străină.

Funcţii principale:

a) de promovare a relaţiilor economice externe (impulsionarea exporturilor);

b) de protejare a economiei naţionale de concurenţa străină (reglementarea şi controlul

importurilor);

c) de realizarea a unui echilibru dinamic în balanţa comercială şi de plăţi şi de sporire a rezervei

valutare a statului.

Obiective:

• îmbunătăţirea structurii exporturilor şi importurilor;

• redefinirea arhitecturii geografice a schimburilor comerciale;

• asigurarea optimului dinamic al balanţei comerciale;

• îmbunătăţirea raportului de schimb în relaţiile externe;

• redefinirea unor echilibre sectoriale interne;

• încurajarea dotării cu tehnologie.

Instrumente şi măsuri:

a) de natură tarifară (vamală)

b) de natură netarifară;

c) de natură promoţională (de promovare şi de stimulare).

POLITICA VAMALĂ

- se realizează cu ajutorul reglementărilor adoptate de stat care vizează intrarea sau ieşirea în/din ţară a

mărfurilor şi care implică:

• controlul mărfurilor, al documentelor însoţitoare şi al mijloacelor de transport cu ocazia

trecerii frontierii vamale;

3


• îndeplinirea formalităţilor vamale;

• plata taxelor vamale sau impunerea vamală ⇒ 3 funcţii principale:

1) fiscală = taxele vamale sunt o sursă de venit la bugetul statului

2) protecţionistă = taxele vamale percepute la import ridică preţul mărfii importate

reducându-i forţa concurenţială în raport cu produsul indigen

3) de negociere = statele pot negocia într-un cadru bi sau multilateral concesii vamale care

pot stimula schimburile comerciale.

Instrumente de politică vamală:

• legile, codurile şi regulamentele vamale = elemente de natură legislativă care diferenţiază

modul de aplicare a politicilor vamale între statele lumii;

• tarifele vamale = catalog care cuprinde nomenclatorul produselor supuse impunerii vamale

şi taxa (taxele) vamală percepută asupra fiecărui produs sau grupe de produse.

• taxele vamale = impozite indirecte percepute de stat asupra mărfurilor atunci când acestea

trec graniţele vamale ale ţării respective.

Tipologia taxelor vamale:

1. după scopul impunerii (sau după nivelul impunerii):

• taxe vamale cu caracter fiscal

• taxe vamale cu caracter protecţionist

2. după obiectul impunerii (felul operaţiei de comerţ exterior):

• taxe vamale de import

• taxe vamale de export

• taxe vamale de tranzit

3. după modul de percepere (de aşezare):

• taxe vamale ad-valorem

• taxe vamale specifice

• taxe vamale mixte

4. după modul de stabilire (fixare de către stat):

• taxe vamale autonome (generale)

• taxe vamale convenţionale (contractuale)

• taxe vamale preferenţiale (de favoare)

• taxe vamale de retorsiune (răspuns): taxe antidumping; taxe compensatorii.

Protecţia nominală şi protecţia efectivă

1. Protecţia nominală

• vizează valoarea întregului produs supus impunerii vamale;

• este exprimată de taxele vamale înscrise în tariful vamal oficial;

4


• ca regulă generală, este direct proporţională cu gradul de prelucrare al mărfurilor

importate

2. Protecţia efectivă

• vizează valoarea nou creată şi încorporată în produsul importat;

100xVV

xVTxVTTe

mf

mmff

−

−=

• factorii ce influenţează rata protecţiei efective sunt: nivelul taxei vamale la produsul finit

şi la materia primă; dispersia tarifară (= diferenţa dintre nivelul taxelor vamale pe grupe de

produse în funcţie de gradul lor de prelucrare); gradul de prelucrare al produsului.

Teritoriul vamal

= acel spaţiu geografic în interiorul căruia este în vigoare un anumit regim vamal, o anumită legislaţie

vamală.

Există situaţii în care graniţele statului ≠ de graniţele vamale:

Extinderea teritoriului vamal (anexiune sau includere vamală)

• uniune vamală (UV) ⇒ teritoriul vamal însumează teritoriul statelor participante; ţările

participante la uniune desfiinţează (dintr-o dată sau treptat) barierele tarifare şi netarifare în

relaţiile comerciale reciproce, iar în relaţiile cu ţările terţe aplică o politică comercială

comună (în primul rând un tarif vamal comun).

• zona de liber schimb (ZLS) = ţările participante la zonă elimină (dintr-o dată sau treptat)

barierele tarifare şi netarifare în relaţiile comerciale reciproce (pentru toate produsele sau

numai pentru o parte din acestea), iar în relaţiile cu ţările terţe NU instituie o politică

comercială comună, fiecare ţară membră păstrându-şi independenţa în materie de politică

comercială.

• crearea UV şi ZLS este admisă de GATT (art.24)/OMC ca o derogare de la clauza naţiunii

celei mai favorizate.

Restrângerea teritoriului vamal (excludere sau exceptare vamală) = exceptarea de la regimul vamal în

vigoare a unei porţiuni dintr-un stat naţional (denumită generic zonă liberă) în care nu se percep

taxe vamale de import.

Mărfurile străine introduse temporar în aceste zone sunt scutite de plata taxelor vamale până la

precizarea ulterioară a destinaţiei lor, dar cu plata taxelor de depozitare.

5


În aceste zone mărfurile pot suferi anumite operaţiuni de prelucrare, transformare, recondiţionare,

selectare, măsurare/porţionare, (re)ambalare etc., în urma cărora pot fi:

- orientate spre piaţa internă (în teritoriul vamal), fiind în acest caz supuse impunerii

vamale;

- ieşi din teritoriul statului respectiv pe care îl pot tranzita spre alte state, rămânând

scutite de plata taxelor vamale de import;

- introduse în procesul productiv în zona liberă unde au fost depozitate temporar,

caz în care rămân scutite de plata taxelor vamale de import.

Antrepozitele vamale = depozite în care pot fi depuse şi păstrate mărfuri importate (sau mărfuri

străine în tranzit) pe o perioadă determinată de timp, fără a se plăti taxe vamale de import, dar cu

plata taxelor de antrepozitare.

a) antrepozite reale = construcţii special amenajate în vederea depozitării şi păstrării în

condiţii corespunzătoare (temperatură, umiditate) a mărfurilor pentru o perioadă

limitată de timp (în general, max. 2 ani); sunt administrate de birouri vamale care

urmăresc intrarea, manipularea şi ieşirea mărfurilor în/din aceste antrepozite.

b) antrepozite nominale (fictive) au acelaşi regim ca şi cele reale, dar nu întrunesc

absolut toate condiţiile pentru păstrarea produselor respective ⇒ nu pot fi păstrate

decât produse care se deteriorează mai greu ⇒ taxele de antrepozitare sunt mai mici

decât la cele pentru antrepozitele reale.

INSTRUMENTELE DE POLITICĂ COMERCIALĂ DE NATURĂ NETARIFARĂ

Barierele netarifare = ansamblu de măsuri şi reglementări de politică comercială (de natură publică şi

uneori chiar privată) care împiedică, limitează sau deformează fluxurile internaţionale de bunuri şi

servicii şi care au ca principale scopuri protejarea pieţei interne de concurenţa externă şi redefinirea

dinamică a echilibrelor balanţei comerciale şi de plăţi.

I. Bariere netarifare care implică o limitare cantitativă directă a importurilor (restricţii

cantitative la import)

II. Bariere netarifare care implică o limitare indirectă a importurilor prin mecanismul

preţurilor

III. Bariere care decurg din formalităţile vamale şi administrative la import

IV. Bariere care decurg din participarea statului la activităţile comerciale

V. Bariere netarifare care decurg din standardele aplicate produselor importate şi celor

indigene (obstacole tehnice)

6


I. Bariere netarifare care implică o limitare cantitativă directă a importurilor (restricţii

cantitative la import)

Forme:

a) Interdicţiile (prohibirile) la import = reglementări adoptate de stat care interzic total sau parţial,

pe o perioadă determinată de timp sau nelimitat, importul anumitor produse/grupe de produse; se pun

în practică prin refuzul autorităţilor abilitate de a elibera licenţe de import pentru produsele respective.

Motive:

- economice (asigurarea unei protecţii sporite a unor produse, ramuri etc. în raport cu concurenţa

externă; echilibrarea balanţei comerciale şi de plăţi);

- politice (discriminare comercială);

- altele (asigurarea stării de sănătate şi de securitate a populaţiei, protecţia fitosanitară, protejarea

mediului ambiant etc.)

UE ⇒ interdicţii selective şi temporare la importul de produse agricole din ţările terţe

b) Contingentele de import = plafoane maxime, cantitative sau valorice admise la importul anumitor

produse/grupe de produse pe o perioadă determinată de timp (de regulă 1 an);

- pot fi:

• globale = se stabilesc de către stat în mod independent fără să existe o repartiţiepe ţări de

provenienţă

• bilaterale = se negociază cu ţările de provenienţă şi sunt înscrise în listele anexă la

acordurile/protocoalele comerciale încheiate cu acestea

- Contingente tarifare = plafoane cantitative sau valorice în limita cărora importurile sunt permise

beneficiind de un tratament vamal mai favorabil ⇒ în aranjamentele comerciale preferenţiale

(sistemul "tariff-quota")

c) Licenţele de import = autorizaţii pe care autorităţile publice abilitate le acordă firmelor

importatoare pentru un produs/grupă de produse pe o perioadă rezonabilă de timp, în funcţie de natura

produsului şi de distanţa geografică faţă de ţara de provenienţă.

Tipuri de licenţe :

- automate = pt. produsele liberalizate la import, cererea de import este automat acceptată într-un

termen prestabilit; scop = statistic;

- neautomate = licenţe pentru administrarea restricţiilor cantitative la import = licenţe discreţionare;

se acordă selectiv, în funcţie de produs, de ţara de origine etc.; scop = contro riguros privind

respectarea contingentelor de import. Ele pot fi: globale (generale) şi individuale (bilaterale).

d) Limitările "voluntare" la export (autolimitări la export) = înţelegeri oficiale sau neoficiale care

intervin între anumite state sau între autorităţi publice din ţările importatoare şi firme sau grupuri de

firme exportatoare, prin care ţara exportatoare, la cererea (sau sub presiunea) ţării (ţărilor)

importatoare, se obligă să reducă volumul exportului unui produs/grupă de produse până la un anumit

nivel şi pe o perioadă determinată de timp.

7


Pot fi bilaterale sau multilaterale în funcţie de numărul ţărilor participante la astfel de înţelegeri.

Pentru ca măsura să aibă rezultate condiţia este ca ţara (ţările) importatoare să fie pieţe însemnate de

desfacere pentru ţara (ţările) exportatoare la produsul pt. care se cere restrângerea "voluntară" a

exportului.

Ex: SUA - Japonia ⇒ pt. produsele industriei uşoare (textile, pielărie), produse siderurgice,

automobile, produse ale industriei electrotehnice şi electronice.

CEE - Japonia ⇒ produse siderurgice, automobile, produse ale industriei electrotehnice şi

electronice.

e) Acordurile privind comercializarea ordonată a produselor = înţelegeri bi sau multilaterale care

intervin între state şi care vizează limitarea negociată şi controlată a comerţului internaţional cu

anumite produse/grupe de produse. Presupun: autolimitări la export, prevederi referitoare la limitele de

preţ şi la clauza de salvgardare ("safeguards"), de care pot face uz ţările importatoare când interesele

lor comerciale sunt lezate.

Ex: Aranjamentul privind comerţul internaţional cu produse textile - "Aranjamentul Multifibre" ( din

1973; prelungit de mai multe ori, ultima ediţie expirând în timpul derulării Rundei Uruguay, când s-a

convenit ca, până în 2005, comerţul cu textile să fie reintegrat sub incidenţa regulilor şi disciplinei

conduitei comerciale multilaterale) - a scos de sub incidenţa regulilor general aplicabile ale

GATT/OMC comerţul internaţional cu produse textile.

II. Bariere netarifare care implică o limitare indirectă a importurilor prin mecanismul

preţurilor

a) Prelevările variabile la import (taxele de prelevare) = s-au practicat în cadrul mecanismului

PAC şi vizau importurile de produse agricole din ţările terţe care erau sub incidenţa acestei

politici; = taxe vamale suplimentare, percepute peste taxele vamale obişnuite prevăzute la importul

produselor respective (în tariful vamal comun faţă de terţi), ce se calculează ca diferenţă între

preţul prag şi preţul de import (CIF). Preţul prag este preţul minim la care produsele importate pot

să intre pe piaţa comunitară (el se deduce din preţul indicativ prin scăderea cheltuielilor de

transport pe parcurs intern comunitar). Astfel, dacă o marfă se prezintă la frontieră la un preţ de

import (CIF) inferior preţului prag, protecţia la frontieră este asigurată prin această prelevare

variabilă.

b) Preţurile minime şi maxime la import : preţurile minime de import se stabilesc la niveluri foarte

apropiate de preţurile interne cu ridicata (urcând preţurile la import) şi sunt utilizate atunci când

produsele indigene au costuri de producţie mult mai ridicate decât ale concurenţilor sau când pe

piaţa internaţională preţurile la anumite produse scad şi produsele respective devin din acest punct

de vedere mai competitive la export ⇒ se limitează importurile şi se protejează ramura

8


industrială/agricolă vizată; nerespectarea lor ⇒ anularea licenţelor de import şi/sau aplicarea unor

măsuri antidumping; preţurile maxime de import = se utilizează atunci când unele firme, care

dispun de un semnificativ avantaj competitiv (îndeosebi tehnologic) şi pe fondul lipsei de

concurenţă, încearcă o ridicarea artificială a preţurilor la anumite produse pe care le exportă; ca

răspuns autorităţile din ţările importatoare stabilesc preţuri maxime de import la produsele

respective la un nivel care să nu depăşească preţurile produselor substituibile indigene sau să le

depăşească cu un anumit procent (2-6%); astfel de preţuri pot fi folosite pt. a contracara practicile

intracorporative ce urmăresc transferul profiturilor în străinătate pt. a evita impozitarea lor sau

obligaţia de fi reinvestite; efectul acestor preţuri = limitarea importului şi reducerea preţurilor de

export la produsele respective; ca regulă generală pot recurge la stabilirea de preţuri maxime de

import acele ţări care au un rol însemnat ca importatori pe piaţa mondială la produsele respective.

c) Impozitele indirecte şi alte taxe cu caracter fiscal (ajustările fiscale la frontieră): ajustările

fiscale la frontieră = regim fiscal potrivit căruia produsele de export sunt scutite de impozitele

indirecte, iar produsele de import sunt supuse la aceleaşi impozite ca şi cele indigene ⇒

negocierea de convenţii privind evitarea dublei impuneri. Discriminarea mărfurilor de import

poate avea loc prin stabilirea discreţionară a bazei de impunere şi a ordinei perceperii taxelor: pt.

produsele indigene impozitele se percep la preţurile cu ridicata; pt. produsele de import, ele se

calculează la preţul CIF majorat cu TV şi cu alte taxe percepute cu ocazia importului ⇒ creşterea

preţului produsului importat peste nivelul produsului indigen. Forme ale ajustărilor fiscale la

frontieră : TVA, taxa în cascadă, taxa de acciză, taxele oculte (ascunse), taxe portuare, taxe

statistice, taxe sanitare, taxe consulare etc.

d) Taxele de retorsiune (antidumping şi compensatorii) - GATT ⇒ 2 coduri de conduită adoptate

la Runda Tokio şi revizuite la Runda Uruguay (Codul antidumping şi Acordul privind subvenţiile

la export şi taxele compensatorii) – gestionate în prezent de OMC : pentru ca măsurile de răspuns

faţă de politicile comerciale neloiale să fie instituite, potrivit acestor coduri, trebuie declanşată o

procedură de anchetă prin care să se facă dovada că aceste politici au cauzat ţării importatoare un

prejudiciu grav. În perioada cât durează această anchetă sunt sistate practic relaţiile comerciale cu

firmele acuzate de astfel de politici neloiale (în aceasta constă natura netarifară a acestor măsuri).

e) Depunerile (depozitele) prealabile în valută la import ⇒ au proliferat la sfârşitul deceniului

şapte şi începutul deceniului opt când o serie de ţări dezvoltate erau confruntate cu dezechilibre

cronicizate în balanţele comerciale şi de plăţi; sunt reglementări potrivit cărora firmele

importatoare sunt obligate să depună în contul organelor vamale ale ţărilor lor o anumită cotă-

parte (până la 50%) în valută din valoarea probabilă a viitorului import, cu un anumit interval de

timp predeterminat (poate ajunge şi la 6 luni) de autorităţile monetare de resort; acest depozite nu

sunt, de regulă, purtătoare de dobânzi sau sunt constituite la dobânzile curente ⇒ importatorul,

dacă nu va renunţa la import, va căuta să recupereze pierderea înregistrată: fie prin ridicarea

9


preţului la produsul importat, fie prin solicitarea unor reduceri de preţ din partea exportatorului; de

regulă, eliberarea licenţelor este condiţionată de dovedirea prin extrase de cont a constituirii

depozitului valutar; această măsură mai constituie şi o creditare a statului, pe termen scurt, fără

dobândă sau cu niveluri reduse, îndeosebi în perioadele de penurie de mijloace de plată exprimate

în valute convertibile sau de presiuni puternice asupra echilibrelor bal. com şi de plăţi.

III. Bariere care decurg din formalităţile vamale şi administrative la import

a) Evaluarea valorii mărfurilor în vamă = art.VII din GATT a prevăzut ca evaluarea vamală să se

facă pornind de la preţul facturat (preţ CIF), cu condiţia ca acesta să fie un preţ real plătit sau de

plătit, iar transformarea acestuia din valuta străină în care s-a tranzacţionat afacerea în moneda

naţională a ţării importatoare, să se facă la un curs agreat de FMI; Codul de evaluare vamală

(negociat în cadrul GATT la Runda Tokio, gestionat în prezent de OMC) prevede ca atunci când

există indicii privind o subfacturare să se folosească în ordine:

- preţul unor mărfuri idenţice importate din aceeaşi sursă de provenienţă;

- preţul unor mărfuri similare în aceleaşi condiţii comerciale;

- preţul la care se revând mărfuri identice sau similare pe piaţa internă a importatorului adus

în condiţia de livrare franco-frontiera vamală;

- o valoarea calculată folosindu-se corespunzător elementele de cost.

b) Documente şi formalităţi suplimentare cerute la import - au existat preocupări pe plan

internaţional (Camera Internaţională de Comerţ, GATT, Consiliul de Cooperare Vamală de la

Bruxelles) pentru simplificarea formalităţilor şi tipizarea documentelor legate de circulaţia

mărfurilor pe plan internaţional şi s-au înregistrat şi o serie de progrese; totuşi, numărul mare de

documente şi formalităţi cerute la import, formatul, uneori diferit al acestora, reguli dificile de

completare, penalizări aplicate pentru efectuarea de greşeli în completare = adevărate obstacole;

alte aspecte ce constituie bariere: perioadele de staţionare în punctele vamale ca urmare a

personalului insuficient/calificării îndoielnice; îndeplinirea formalităţilor vamale pt. importul

anumitor produse numai în anumite puncte vamale dotate necorespunzător sau cu program de

lucru f. redus în raport cu volumul de tranzacţii ce trebuie procesate; solicitarea de documente,

necomunicate în prealabil; nerecunoaşterea certificărilor tehnice, sanitare şi fitosanitare eliberate

de anumite instituţii specializate şi solicitarea unora noi care sunt îndelungate, costisitoare etc.

IV. Bariere care decurg din participarea statului la activităţile comerciale

a) Achiziţiile guvernamentale (pieţele publice) = cumpărări de bunuri sau servicii efectuate, de

regulă în partizi mari, de către organisme publice (departamente, ministere, guverne, alte

organisme centrale, autorităţi publice locale); achiziţiile guvernamentale devin discriminatorii faţă

10


de produsele străine atunci când, în baza unor reglementări în vigoare în anumite state, firmele

naţionale au prioritate deplină faţă de cele străine în realizarea lor. Modalităţi: interzicerea în mod

explicit a accesului companiilor străine la contractele de anvergură efectuate prin achiziţii

guvernamentale; oferirea de tratament comercial şi financiar preferenţial unor companii care se

angajează să utilizeze cantităţi însemnate de produse interne în procesul de executare a

contractelor guvernamentale; impunerea unor condiţii şi cerinţe discriminatorii faţă de ofertanţii

externi participanţi la licitaţiile pentru obiectivele finanţate din bani publici cu scopul înlăturării

concurenţei externe şi al promovării industriei indigene. La Runda Tokio (GATT) a fost negociat

Acordul privind achiziţiile guvernamentale (intrat în vigoare la 1 iunie 1981) ; acesta a fost

revizuit ⇒ Noul acord a fost semnat în aprilie la Marrakesh şi a intrat în vigoare la 1 ian. 1996

b) Comerţul de stat = totalitatea operaţiunilor de vâzare-cumpărare efectuate de întreprinderile

aflate integral sau majoritar în proprietatea statului; constituie obstacol atunci când, statul oferă

acestor întreprinderi o serie de privilegii de ordin fiscal sau de altă natură (acces privilegiat la

comenzile publice, bonusuri la preţ, facilităţi fiscale, acces preferenţial la liniile guvernamentale

de credit, obţin uşor licenţe de import etc.) în raport cu firmele străine sau cele aflate în proprietate

privată.

c) Monopolul de stat asupra importului anumitor produse - instituirea monopolului de stat

asupra importului anumitor produse permite limitarea importului la produsele respective şi

stabilirea preţului de vânzare cu amănuntul la acestea (de regulă f. ridicate pt. a restrânge

consumul); uneori este justificat de motive legate de asigurarea stării de sănătate a populaţiei, a

animalelor, prezervarea unor moduri de viaţă tradiţionale, protecţia mediului înconjurător.

V. Bariere netarifare care decurg din standardele aplicate produselor importate şi celor

indigene (obstacole tehnice)

Reglementările tehnice pot deveni bariere netarifare atunci când nu sunt aplicate standardele

internaţionale, atunci când reglementările naţionale în acest domeniu sunt extrem de diferite, se

modifică frecvent şi nu sunt suficient de transparente.

În cadrul GATT, la Runda Tokio a fost adoptat Acordul privind obstacolele tehnice în calea

comerţului, iar la Runda Uruguay a fost revizuit şi extins. Separat a fost negociat un Acord privind

aplicarea măsurilor sanitare şi fitosanitare.

Principalele forme sunt:

a) Normele sanitare şi fitosanitare

b) Normele de securitate

c) Normele privind ambalarea, marcarea şi etichetarea

d) Norme privind reclama şi publicitatea

e) Norme privind protecţia mediului înconjurător

11


MĂSURI PROMOŢIONALE ŞI DE STIMULARE A EXPORTURILOR

MĂSURI PROMOŢIONALE

1. Negocierea şi încheierea unor tratate de comerţ şi navigaţie, a unor acorduri comerciale şi de

plăţi sau a altor forme ale parteneriatului interguvernamental - pot conţine clauze care să

favorizeze schimburile: CNF, clauza regimului naţional, clauza privind evitarea dublei impuneri

etc., aranjamente privind regulile de origine sau condiţii în care se pot folosi măsurile de

salvgardare ş.a. ⇒ fac mediul comercial mai previzibil, presupun avantaje tarifare şi netaritafe,

reduc costurile de tranzacţie ale firmelor exportataoare sau importatoare, conferă continuitate şi

stabilitate schimburilor comerciale reciproce

2. Sprijinirea directă sau indirectă a firmelor pentru a participa la târguri şi expoziţii

internaţionale - autorităţile publice pot prelua, mai ales pt. IMM în funcţie de produsele pe care

ele doresc să le promoveze prioritar pe anumite pieţe, o parte din costurile legate de închirierea

spaţiilor de expunere, deplasarea la astfel de manifestări a unor produse cu volum mare şi costuri

ridicate de transport, suportarea integrală sau parţială a costurilor unor campanii publicitare etc.

3. Reprezentarea comercială în străinătate - permite o mai bună cunoaştere a pieţei ţărilor

partenere, o informare promptă cu privire la noile oportunităţi de afaceri prin culegerea de

informaţii referitoare la evoluţiile în domeniul legislativ, comercial, financiar-bancar, prin

contactarea potenţialilor parteneri pt. firmele din propria ţară, prin colectarea invitaţiilor la

licitaţiile internaţionale etc. Aceste informaţii sunt remise departamentelor de comerţ exterior care

le vor înainta gratuit sau în condiţii de favoare firmelor care au interese comerciale în zona

respectivă.

4. Sprijinirea activităţilor promoţionale ale Camerelor de Comerţ, Industrie (şi Agricultură) -

CCI(A) sunt structuri asociative care desfăşoară acţiuni promoţionale şi de consultanţă pentru

membrii lor; autorităţile publice pot stimula activităţile acestor entităţi prin facilităţi fiscale şi de

altă natură, prin adoptarea unei legislaţii care să ţină seama de sugestiile exprimate de mediul de

afaceri reprezentat de ele etc.

5. Prestarea unor servicii de informare şi orientare a clienţilor externi, acordarea de

consultanţă şi asistenţă de specialitate acestora - prin constituirea de compartimente

specializate în cadrul ministerelor de resort, prin finanţarea unor institute de matketing şi

conjunctură, a centrelor specializate de comerţ exterior pot fi puse la dispoziţia firmelor străine

baze de date, studii etc.

MĂSURI DE STIMULARE

1. Măsuri de stimulare de natură bugetară

12


a) Subvenţiile directe de export = alocaţii de la bugetul de stat acordate firmelor cu scopul de a

contribui la rentabilizarea activităţilor lor de export atunci când preţurile obţinute pe pieţele

externe nu permit acoperirea costurilor de producţie. În cadrul GATT - Runda Uruguay ⇒

Acordul privind subvenţiile de export şi taxele compensatorii - introduce noţiunea de

subvenţie specifică (= orice subvenţie a cărei acordare este limitată la o întreprindere sau

ramură a producţiei ce intră sub jurisdicţia autorităţii ce acordă subvenţia).

b) Primele directe de export = sunt acordate firmelor care au deja activităţi profitabile pe piaţa

internă sau externă; scop: creşterea volumului exporturilor sau redefinirea structurală a

acestora; pot fi încurajate firmele să lanseze noi produse pe piaţa internaţională, să-şi

sporească semnificativ volumul vânzărilor sau să abordeze noi pieţe.

c) Subvenţiile indirecte de export - constau în principal : în facilităţi bugetare acordate altor

sectoare din amonte sau integrate orizontal pt. a permite furnizarea de inputuri în condiţii mai

avantajoase producătorilor pentru export; prestarea de servicii care contribuie la diminuarea

costurilor totale ale firmelor implicate direct în activităţile de comercializare pe pieţele externe

(finanţarea de proiecte de cercetare aplicativă, subvenţionarea institutelor de cercetare a pieţei

de ale căror rezultate pot beneficia, în condiţii de favoare, producătorii pentru export etc.)

2. Măsuri de stimulare de natură fiscală

a) Facilităţi fiscale care vizează fluxurile de bunuri - scutirea, reducerea sau restituirea taxelor

vamale la anumite bunuri sau în anumite situaţii determinate. Drawback = regim suspensiv la

import, în cadrul căruia se restituie taxele percepute la importul unor produse dacă acestea se

reexportă ca atare sunt încorporate în produse destinate exportului sau servesc pt. realizarea

unor produse care se reexportă.

b) Facilităţi fiscale acordate exportatorilor - forme: scutiri de impozite ce trebuie plătite pentru

activităţile de export, reducerea bazei de impozitare sau a cotei de impozit pt. activităţile de

export amânarea plăţii unor impozite datorate statului.

3. Măsuri de stimulare de natură financiar-bancară

a) Creditele de export

- Creditul furnizor = creditul acordat direct importatorului de furnizor (exportator).

- Creditul cumpărător = este acordat direct importatorului (cumpărătorului) de către o

instituţie specializată de creditare (bancă, consorţiu bancar) din ţara exportatorului

(furnizorului). Au la bază o serie de convenţii individuale sau cadru de finanţare (în care

sunt prevăzute produsele ce pot fi achiziţionate, valorile minime pentru fiecare tranzacţie,

datele limită până la care pot fi încheiate contractele.

- Liniile de credit - o variantă a creditului cumpărător; au la bază acorduri

interguvernamentale care prevăd garantarea de către instituţiile statului a unor credite

13


destinate realizării unor obiective de valori mari; caracteristici definitorii: se acordă de

regulă pe perioade mai lungi de timp; durata utilizării liniei de credit este predeterminată;

pt. a se califica în vederea accesului la linia de credit fiecare contract trebuie să

îndeplinească anumite caracteristici, de ex. o valoare peste o anumită limită care diferă de

la o ţară la alta).

b) Asigurarea şi garantarea creditelor de export

- Asigurarea - se face pt. creditul furnizor de către o instituţie specializată şi vizează

acoperirea riscului exportatorului de a nu încasa la scadenţă contravaloarea mărfurilor

livrate (vândute) pe credit. Poliţa de asigurare le permite firmelor exportatoare să

contracteze de la o bancă comercială un împrumut, în condiţii favorabile de dobândă, cu

care se refinanţează până la încasarea contravalorii mărfurilor livrate pe credit.

- Garantarea - se face pt. creditele cumpărător de către o instituţie bancară din ţara

importatorului sau dintr-o ţară terţă care se obligă faţă de banca creditoare din ţara

exportatorului de a achita contravaloarea mărfii livrate pe credit în cazul în care

importatorul se găseşte în incapacitate de plată. Garanţia se poate acorda sub formă de

scrisoare de garanţie bancară sau prin alte forme de garantare specifice practicilor bancare.

4. Măsuri de stimulare de natură valutară

a) Primele valutare = gen de prime indirecte ce se acordă cu prilejul convertirii valutei obţinute

din export în moneda naţională la un curs mai avantajos decât cel oficial sau decât cursul pieţii

(curs valutar cu primă); se pot acorda selectiv pe categorii de mărfuri sau pe relaţii geografice;

au un efect echivalent cu primele directe de export.

b) Deprecierea monedei naţionale = produce efecte pe termen scurt şi are efect stimulativ

numai dacă ritmul în care se produce deprecierea monedei naţionale (în raport cu celelalte

valute) este superior celui în care se erodează puterea de cumpărare a monedei la intern; are

efect numai dacă cererea pentru produsele firmelor exportatoare este elastică la preţ.

2. INTERNAŢIONALIZAREA SERVICIILOR ŞI INSTRUMENTELE

APLICABILE TRANZACŢIILOR INTERNAŢIONALE CU SERVICII

Factori ce contribuie la internaţionalizarea şi la lărgirea gamei de servicii comercializabile

(tradeable services = capacitatea serviciilor de a deveni o marfă pe piaţa internă sau internaţională;

spre deosebire de acestea, serviciile necomercializabile sunt acelea oferite spre consum pe baze

necomerciale, în această categorie fiind cuprinse unele servicii publice)1:

1. Globalizarea producţiei şi tendinţa de liberalizare a comerţului cu mărfuri; 1 C. Cristureanu (1999), "Economia imaterialului: tranzacţiile internaţionale cu servicii", p.39.

14


2. Cererea pentru servicii a devenit mai exigentă, mai informată, mai omogenă şi mai receptivă faţă

de oferta companiilor specializate;

3. Tendinţa de externalizare a serviciilor publice, devenite servicii comercializabile: exemplu ⇒ în

unele ţări accesul la infrastructura de transport rutier este supus plăţii unui tarif sau obţinerea unor

documente, autorizaţii etc. eliberate de autoritatea publică sau serviciile educaţionale;

4. Intensificarea utilizării de tehnologii informatice şi extinderea acestora ca modalitate de

internaţionalizare spre servicii considerate necomercializabile ;

5. Facilitarea accesului prestatorilor de servicii la telecomunicaţii (acestea reprezentând una din

componentele cele mai costisitoare ale sferei serviciilor) ⇒ tot mai mult utilizate ca modalitate de

distribuţie la distanţă a serviciilor şi bunurilor;

6. Asocierea, în proporţie tot mai mare, a serviciilor la bunurile exportate şi tranzacţionarea acestora

în acelaşi pachet comercial (Albert Bressand şi A. Palmer le-a denumit "compacks");

7. Includerea informaţiilor, considerate resurse strategice, în categoria serviciilor comercializabile,

etc.

Pentru selecţionarea celor mai potrivite modalităţi de internaţionalizare a serviciilor putem utiliza

clasificarea lor în 6 sectoare2 în funcţie de combinaţia a 2 variabile de bază:

1. Gradul de tangibilitate (servicii pure cu tangibilitate redusă; servicii asociate bunurilor sau

livrate odată cu bunurile; servicii cuprinse în bunuri)

2. Gradul de interacţiune al producătorului cu consumatorul de servicii (scăzut; înalt).

2 S. Vandermerwe, M. Chadwick (1989), "The Internationalisation of Services", The service Industrial Journal vol.9, No.1, January.

15


ÎnaltScăzut

SECTOR 4•servicii deengineering•consulting•management•publicitate•educaţie•asigurări•servicii medicale

Serviciipure,tangibilitatescăzută

Gradul de interacţiuneConsumator - Producător

Serviciiasociatebunurilorsau livrateodată cubunurile

Gradul detangibilitate

Serviciicuprinseîn bunuri

SECTOR 2

•comerţ cu amănuntul•transport aerian•hotelărietransport maritim•fast-food

SECTOR 5•servicii bancare

•transport depasageri•întreţinere, service

SECTOR 3•informaţii pe internet

•dischete software•casete filme/ CD/DVD•cărţi educative•reviste/presă•informaţii pe internet

SECTOR 6•teleshopping•poştă electronică

SECTOR 1

•poşta internă•servicii gospodăreşti•servicii curierat

3

1

2

Fig.1 - Matricea celor 6 sectoare de servicii şi gruparea lor după criteriul căilor de internaţionalizare

NOTA: 1 = EXPORT

2 = INTERMEDIERE

3 = ISD (Investiţii străine directe)

16


SECTORUL 1 = tangibilitate redusă / interacţiune scăzută ⇒ servicii oferite cu uşurinţă oriunde

sunt solicitate; au un potenţial de internaţionalizare restrâns.

SECTORUL 2 = tangibilitate medie / interacţiune scăzută ⇒ serviciile au un potenţial ridicat de

internaţionalizare deoarece bunurile care le sunt asociate şi care facilitează prestarea lor sunt

deplasabile pe pieţele externe.

SECTORUL 3 = tangibilitate ridicată / interacţiune scăzută ⇒ servicii care înglobează elemente

tangibile fie ca suport, fie ca parte componentă; caracterul tangibil al serviciilor compensează lipsa

interacţiunii dintre părţi, plasându-le în categoria serviciilor exportabile prin intermediul bunurilor.

SECTORUL 4 = tangibilitate redusă / interacţiune înaltă ⇒ sunt aşa-numitele servicii tradiţionale

cu input-uri imateriale, în special datorită caracterului intensiv în capital uman; atât prestatorul cât şi

consumatorul au roluri importante pe parcursul livrării, internaţionalizarea realizându-se fie prin

deplasarea producătorilor, fie prin cea a consumatorilor.

SECTORUL 5 = tangibilitate medie / interacţiune înaltă ⇒ implicarea elementelor materiale

pentru serviciile din această grupă este relativ ridicată; internaţionalizarea presupune deplasarea în

egală măsură a persoanelor şi bunurilor, cum este cazul pt. serviciile bancare, de călătorie, de

întreţinere tehnică.

SECTORUL 6 = tangibilitate ridicată / interacţiune înaltă ⇒ relaţia dintre prestator şi consumator

este obţinută mai ales prin metode tehnice decât direct; prin dezvoltarea continuă a noilor tehnologii

informaţionale şi comunicaţionale ce permit extinderea "interacţiunii "la distanţă" şi în cazul altor

servicii, componentele sectorului au un potenţial ridicat de internaţionalizare.

GRUPA 1 = EXPORT (minimum de investiţii, control şi prezenţă) : ofertantul de servicii îşi poate

externaliza activitatea fără să părăsească ţara de origine, exportând serviciile prin intermediul

mărfurilor, folosind reţeaua de distribuţie de pe piaţa externă sau încheind contracte de intermediere a

vânzării cu ofertanţii locali de servicii; vânzarea se poate realiza şi direct către utilizatori (ex. firma

McGraw Hill expediază prin poştă dischete cu informaţii financiare internaţionale).

GRUPA 2 = INTERMEDIERE (investiţii, control şi prezenţă medie) : modalităţile clasice de

internaţionalizare sunt de exemplu francising-ul, licenţierea, parteneriatul, distribuţia prin societăţi

mixte, care presupun implicarea unui terţ care aparţine pieţei externe. Sunt necesare investiţii (de

natură financiară sau umană - managementul şi consultanţa), care permit direct sau indirect prezenţa

17


şi, într-o anumită măsură, controlul prestării şi distribuţiei serviciilor. În acest caz, obiectivul este de a

menţine şi controla calitatea serviciilor prestate (exemple clasice de servicii în care se practică

internaţionalizarea prin intermediar: transportul - maritim, aerian, rutier, lanţurile de restaurante,

inclusiv fast-food-uri şi lanţurile hoteliere, teleshopping-ul etc.).

GRUPA 3 = INVESTIŢII STRĂINE DIRECTE (maximum de investiţii, control şi prezenţă) :

asigură interacţiunea directă a ofertantului cu utilizatorul prin intermediul propriilor filiale, succursale

sau chiar achiziţii şi fuziuni cu firme de pe piaţa externă. Într-o primă fază a internaţionalizării, pentru

serviciile intensive în capital uman (consultanţa, publicitatea, auditul etc.) ofertantul pătrunde pe piaţa

externă prin angajaţii săi, specialişti în domeniile respective; fluxul financiar apare mai târziu, iar

dimensiunea sa, condiţiile şi modalităţile de valorificare depind de reglementările din ţara gazdă a

investiţiei.

OBSERVAŢIE : în realitate, sunt foarte puţine servicii care se internaţionalizează recurgându-se la o

unică modalitate de pătrundere pe piaţa externă, toate cele 3 grupe prezentate intersectându-se într-o

măsură mai mare sau mai mică. Pe măsură ce serviciile vor utiliza tot mai multă tehnologie

informatizată pentru a se internaţionaliza, firmele de servicii vor fi atrase în procesul de globalizare,

conturându-se o nouă modalitate de internaţionalizare prin îmbinarea celor 3 modalităţi amintite (de

exemplu, serviciile de asigurare pot fi distribuite în aeroporturi prin tehnica electronică şi reţeaua de

terminale de pe pieţele externe sau serviciile de consultanţă financiară pot fi acordate de firma

specializată unor beneficiari răspândiţi pe întreg Globul; filialele şi sucursalele sunt înlocuite printr-o

reţea globală a infrastructurii de telecomunicaţii, conectată la centrele majore de distribuţie sau/şi de

producţie; şi exemplul firmei Reuter este elovent : ea "exportă" serviciile de transmitere a informaţiilor

de la o localizare la alta, se foloseşte de terţi care oferă infrastructura de telecomunicaţii pe piaţa

externă sau utilizează propria reţea de terminale, uneori realizată prin investiţii străine).

REGLEMENTAREA TRANZACŢIILOR CU SERVICII

În general, dimensiunile şi structura sectorului de servicii (există şi excepţii) au fost într-o măsură

mai mică rezultatul unor decizii şi acţiuni ale statelor sau nu au făcut obiectul unor acţiuni de

politică economică distinctă în nici o ţară unde sectorul terţiar reprezintă un domeniu principal de

activitate, fiind mai degrabă rezultatul acţiunii forţelor pieţii.

Excepţiile vizează mai ales serviciile publice, necomerciale, deoarece statele au adoptat, în diferitele

stadii de dezvoltare socială, măsuri economice referitoare la dezvoltarea învăţământului, asistenţei

sanitare, justiţiei, apărării etc.

18


Există de asemenea şi excepţii care cuprind şi servicii comerciale considerate ca strategice cum ar fi:

serviciile portuare şi aeroportuare, transporturile aeriene, maritime, unele servicii de telecomunicaţii,

serviciile bancare, asigurările, serviciile audiovizuale. În aceste cazuri, activităţile sunt plasate sub

controlul unor organisme care aparţin administraţiei publice (uneori cu rang de minister), sunt

protejate prin măsuri directe sau indirecte şi fac obiectul unor strategii de punere în aplicare a politicii

economice a statului. Tot la nivelul administraţiei publice sunt alocate şi investiţiile, uneori de mari

dimensiuni, iar prin politica de comerţ exterior, respectiv prin instrumentele de politică comercială, se

urmăreşte atingerea obiectivelor propuse.

La nivel naţional şi internaţional, după 1990, odată cu extinderea internaţionalizării serviciilor, au fost

adoptate o serie de principii şi norme pe baza cărora să se poată desfăşura relaţiile comerciale între

ţări.

În cazul serviciilor, procesul de liberalizare cuprinde măsuri ce vizează:

1. creşterea accesului pe piaţă a furnizorilor externi ⇒ liberalizarea accesului furnizorilor din

exterior pe o piaţă este, de obicei, precedată de liberalizarea internă şi deci de posibilitatea

oricărui furnizor intern de servicii de a concura cu şanse egale în interiorul unei ramuri; la rândul

ei, liberalizarea internă are ca o condiţie necesară existenţa proprietăţii private în acele sectoare

care se aflau în mod tradiţional (cel puţin parţial) în proprietatea statului;

2. diminuarea discriminării furnizorilor externi în raport cu furnizorii interni (tratamentul naţional)

⇒ se referă la relaţia autorităţilor publice, care pun în practică politica economică a statului, cu

furnizorii externi de servicii; aceştia din urmă, odată ce au intrat pe piaţa internă trebuie să fie

trataţi în acelaşi mod cu furnizorii interni de servicii.

Datorită acestor particularităţi ale politicii comerciale din domeniul serviciilor, instrumentele

utilizate pentru liberalizarea schimburilor / protejarea ofertanţilor de servicii de pe piaţa

naţională pot fi împărţite în:

1. Instrumente care reglementează accesul pe piaţă (deschid accesul permiţând concurenţa sau

limitează accesul) ⇒ exemple: aplicarea contingentelor (interzicerea navelor străine de a efectua

servicii de cabotaj = contingent 0); cote obligatorii la consumul anumitor servicii (programe de

televiziune care să cuprindă o cotă maximă de producţii străine); controlul deplasării

consumatorilor în exteriorul ţării (limitarea numărului de vize turistice); împiedicarea unui

prestator de servicii de a-şi desfăşura activitatea într-o altă ţară decât cea de reşedinţă

(interzicerea intrării băncilor străine în unele ţări sau dreptul de a presta numai o gamă restrânsă de

operaţiuni).

2. Instrumente care reglementează acordarea tratamentului naţional (extind sau restrâng

acordarea tratamentului naţional) ⇒ vizează protejarea prestatorilor naţionali; exemple: acordarea

19


unui avantaj de cost (subvenţii directe); dezavantajarea concurenţilor externi care trebuie să

suporte costuri suplimentare pentru a putea presta un anumit serviciu (limitarea accesului la

sistemele de rezervare computerizată în cazul companiilor aeriene străine; fixarea valorii minime a

capitalului social pentru o bancă cu capital străin la un nivel mai ridicat decât în cazul unei bănci

cu capital naţional; acordarea de avantaje fiscale în funcţie de ţara de provenienţă a capitalului în

cazul societăţilor de asigurare).

3. Alte măsuri care cuprind instrumente ce reglementeză dreptul de proprietate intelectuală

sau protejează consumatorii (indirect se protejează şi piaţa naţională).

Grupele 1 şi 2 de instrumente au acţiune directă asupra tranzacţiilor cu servicii şi sunt mai uşor de

cunoscut; grupa 3 cuprinde o gamă largă de măsuri cu efect difuz, fiind mai greu de identificat

caracterul lor protecţionist.

INSTRUMENTE DE POLITICĂ COMERCIALĂ ASOCIATE

PRINCIPALELOR CĂI DE INTERNAŢIONALIZARE A SERVICIILOR

I. INSTRUMENTE DE POL. COM. CU EFECTE ASUPRA ISD ÎN SERVICII

1. Accesul pe piaţă al ISD: interzicerea (în mod transparent prin Constituţie sau legea care

reglementează ISD sau mascat când nu există legi ce reglementează ISD, acceptarea lor fiind

lăsată la nivelul deciziilor administrative) sau limitarea investiţiilor (prezenţa monopolului de

stat sau privat ce exclude din start accesul capitalului străin; anumite particularităţi ale mediului

economic, social, politic sau cultural ce pot împiedica pătrunderea ISD; limitări ale investiţiilor în

anumite ramuri ale sectorului serviciilor şi încurajarea lor în alte ramuri ale acestui sector etc.);

restricţii geografice (interzicerea accesului firmelor străine în anumite zone, regiuni ⇒ în unele

ţări băncilor străine le este restricţionat accesul în marile centre comerciale); restricţii de volum,

de cote de participare sau de număr de firme (mai ales pt. serviciile de transport, serviciile

bancare, serviciile profesionale etc. ⇒ exemple: în India, în sectorul bancar, ISD erau supuse unui

control foarte strict ce cuprindea, între altele, un aport extern de maxim 40% din capitalul unei

societăţi bancare cu capital mixt; în Brazilia, o bancă cu capital străin nu avea permisiunea să

deţină mai mult de 30% din capitalul unei societăţi mixte, dacă în ţara de origine a capitalului

băncile braziliene erau supuse unor restricţii); restricţii sectoriale (la sfârşitul anului 1992, în

Brazilia, serviciile informaţionale puteau fi oferite numai de către firme braziliene, iar ISD erau

limitate la maxim 30% din capitalul social al unei societăţi mixte din această ramură; societăţile

care ofereau acces la băncile de date, din exteriorul sau interiorul ţării, trebuiau să aparţină 100%

companiilor braziliene, iar STN care deschideau sucursale sau filiale în Brazilia erau obligate să-şi

proceseze informaţiile în interiorul ţării, chiar dacă apelaseră în acest scop, în prealabil, la firmele

din exterior).

20


2. Acordarea tratamentului naţional (modalitatea de acordare a clauzei - condiţionat sau

necondiţionat) : accesul la finanţare în funcţie de domeniul de activitate al firmei (limitarea

domeniilor în care societăţile cu capital străin îşi pot desfăşura activitatea; interdicţia accesului la

comenzile guvernamentale; limitarea accesului la sursele interne de finanţare; excluderea firmelor

cu capital străin din programele guvernamentale de asistenţă financiară şi fiscală în ţara gazdă);

condiţii de performanţă (dimensiunea şi localizarea investiţiei; caracteristici tehnologice;

capacitatea de a genera exporturi - cotă, cantitate sau valoare minimă din rezultatul activităţii să fie

destinată exportului; capacitatea de a substitui importuri; obligaţia de a se aproviziona pe piaţa

internă a ţării gazdă a ISD; obligaţia de a crea locuri de muncă şi de a califica forţa de muncă, de a

utiliza la toate nivelurile personal autohton); stimularea diferenţiată a investitorilor, de multe

ori corelată cu obţinerea unor performanţe sau cu angajamente de performanţă (modalităţi

de implementare foarte variate, ce depind de posibilităţile financiare ale statului şi de structura

economică a ţării respective ⇒ stimulente financiare de genul concesiilor tarifare, subvenţii,

garantarea priorităţii la acordarea de credite, finanţarea programului de cercetare-dezvoltare,

garantarea împrumuturilor, garantarea comenzilor guvernamentale etc. şi stimulente nefinanciare

cum ar fi: accesul la infrastructură, accesul la zonele libere etc.; transferuri financiare externe

(direct prin controlul schimburilor valutare sau restricţii privind transferurile în exterior şi

indirect prin măsuri ce influenţează fluxul de capital); măsuri fiscale (impozite directe şi

impozite indirecte; impozitarea veniturilor - principiul sursei venitului şi principiul reşedinţei ⇒

riscul dublei impozitări; fixarea bazei de impozitare, reglementarea amortizării, ajustarea la rata

inflaţiei, ajustarea la modificările ratei de schimb valutar etc. ).

3. Alte măsuri : programe de promovare a ISD; protecţia ISD; cadrul general de reglementare

a tranzacţiilor cu servicii; dreptul de proprietate intelectuală.

II. INSTRUMENTE DE POLITICĂ COMERCIALĂ CU EFECTE ASUPRA

TRANZACŢIILOR TRANSFRONTALIERE CU SERVICII

Servicii cu livrare transfrontalieră : bunuri materiale care înglobează servicii şi a bunuri care

stochează imagini, informaţii şi sunete; serviciile artistice de agrement (concerte, filme,

programe de televiziune) pot fi livrate pe două căi: fixate pe casete audio, video şi alte suporturi

informatice sau transmise prin cablu sau satelit; servicii de transmitere a informaţiilor (o parte

a serviciilor financiare, servicii de prelucrare a informaţiilor, software; servicii de transport

internaţional (maritim, aerian, feroviar, rutier); telecomunicaţii; servicii poştale.

1. Accesul pe piaţă : instrumente de politică vamală (taxe vamale); instrumente de politică

netarifară (în special forme din grupa restricţiilor cantitative) ⇒ limitarea sau interdicţia

importurilor (servicii de cabotaj); contingente ( pt. servicii ce pot fi evaluate cantitativ: importul

de filme; de programe de televiziune etc.); aranjamente privind partajarea cotei de piaţă

21


(transport aerian, telecomunicaţiile internaţionale, transport maritim); obligativitatea

contrapartidei (servicii de engineering şi construcţii); obligaţia de aprovizionare chiar în ţara

importatoare sau "local - content requirements" (servicii de soft, informaţionale, de construcţii

sau servicii ce prezintă o dimensiune culturală).

2. Acordarea tratamentului naţional: utilizarea tarifelor, impozitelor, taxelor şi subvenţiilor cu

scopul de a acorda un avantaj de preţ serviciului autohton în raport cu cel din import; comenzile

guvernamentale (rol important prin impactul deosebit asupra discriminării furnizorilor externi de

servicii); accesul discriminatoriu la reţeaua de distribuţie (serviciile de telecomunicaţii -

accesul la infrastructura publică de telecomunicaţii; companiile aeriene pot fi eliminate de pe piaţa

externă dacă nu li se permite accesul la serviciile auxiliare de aeroport sau de rezervare etc.) şi la

reţeaua de informaţii (acordarea de prioritate sau exclusivitate la informaţii firmelor naţionale).

3. Alte măsuri: protecţia drepturilor de proprietate intelectuală - mai ales în cazul serviciilor cu

un conţinut ridicat de creaţie artistică sau tehnică.

III. INSTRUMENTE CU EFECTE ASUPRA DEPLASĂRII CONSUMATORILOR

DE SERVICII

- această grupă include tranzacţiile generate de călătoria, intrarea şi sejurul cetăţenilor rezidenţi

ai unei ţări, într-o altă ţară decât cea de reşedinţă, cu scopul achiziţionării unuia sau mai multor

servicii plătite din veniturile obţinute în ţara de reşedinţă.

1. Accesul pe piaţă :

a) în ţara de origine - documente de călătorie ce sunt solicitate de ţara de destinaţie, dar sunt emise

de ţara de origine: paşaportul, cărţile de identitate, certificate de sănătate, de vaccinare, adeverinţe

de serviciu, extrase de conturi bancare, adeverinţe fiscale etc.; vize de ieşire (pot fi acordate pt. un

anumit interval de timp, pt. o anumită destinaţie sau anumite motivaţii de călătorie).

b) În ţara de destinaţie - vizele de intrare (durată determinată sau nelimitată); regimul

documentelor (permise de reşedinţă, certificate medicale sau de vaccinare - interdicţia de intrare

în SUA şi Japonia a persoanelor care suferă de SIDA sau sunt purtătoare de virus HIV, documente

suplimentare care atestă disponibilităţile financiare etc.).

2. Acordarea tratamentului naţional :

a) în ţara de reşedinţă - plafonarea disponibilităţilor valutare, perceperea de taxe de transport,

taxe vamale asupra bunurilor personale, atestarea achitării obligaţiilor fiscale,

recunoaşterea certificatelor de studii obţinute în străinătate etc.

b) în ţara de destinaţie - restricţii privind achiziţionarea de proprietăţi imobiliare (inclusiv a

terenurilor), restricţionarea schimbului valutar în moneda naţională a ţării (uneori printr-o

rată de schimb diferită de cea de care beneficiază rezidenţii), interdicţia accesului în anumite

regiuni (din motive religioase, de securitate naţională etc.), discriminări tarifare şi de preţ (un

22


sistem dual de tarifare în hoteluri, spitale, mijloace de transport, servicii şcolare etc.), măsuri care

limitează dreptul vizitatorilor unei ţări (studenţi, pensionari, rude ale rezidenţilor) de a presta o

activitate remunerată pe parcursul sejurului etc.

3. Alte măsuri: reglementări cu privire la comportamentul şi conduita vizitatorilor (ţinută,

respectarea uzanţelor alimentare), cu privire la dreptul de a fi protejaţi şi reprezentaţi în

justiţie în calitate de consumatori.

IV. INSTRUMENTE CU EFECTE ASUPRA DEPLASĂRII PRODUCĂTORILOR

DE SERVICII

1. Accesul pe piaţă :

a) instrumente de natură administrativă - vize de intrare, permisele de reşedinţă şi permise de

muncă (2 tipuri de permise de reşedinţă: pe termen scurt sau foarte scurt, fără drept de a presta o

activitate remunerată în ţara gazdă; permise de rezidenţă temporară, acordate lucrătorilor incluşi în

ştatele de plată ale unei firme din ţara gazdă). Eliberarea acestora revine autorităţii publice locale

sau centrale, în baza unor criterii speciale (ţara de origine a solicitantului de permis, starea

sănătăţii sale, situaţia cazierului, relaţiile anterioare cu autorităţile din ţara de imigraţie; criterii

legate de rasă, religie, sex şi vârstă pot influenţa decizia de a acorda un permis pe termen lung; alte

criterii legate de nivelul de calificare, funcţia managerială, participarea la întruniri etc.);

b) instrumente de natură profesională privind dreptul de "liberă practică": sistemul de

certificare a practicării diferitelor profesii şi activităţi conţine condiţii de acordare a dreptului de

liberă practică, inclusiv cele de echivalarea studiilor. În cazul profesiilor ce necesită o anumită

calificare (medie sau superioară) sunt cunoscute 2 sisteme fundamental diferite de licenţiere:

licenţierea prin legi specifice, în conformitate cu codul napoleonian (ţările latine, ale Europei de

Vest şi Est, America Latină, unele ţări din Asia şi Africa) şi ţările anglo-saxone, care în lipsa unui

cadru legislativ, antrenează în acordarea dreptului de licenţă sistemul de învăţământ şi asociaţiile

profesionale din domeniile beneficiare, acestea gestionând şi monitorizând licenţele acordate. În

servicii, se face distincţie între dreptul de practică (reglementat mai strict) şi cel de consultanţă

(permite desfăşurarea de activităţi fără a se impune aceleaşi restricţii) ⇒ arhitecţi, avocaţi,

contabili etc.

2. Acordarea tratamentului naţional - pp. ca cetăţenii străini care se află pe teritoriul unei ţări în

calitate de producători să primească aceleaşi drepturi şi avantaje ca şi cetăţenii ţării gazdă. Se

poate îngrădi activitatea producătorilor străini prin: restricţii privind condiţiile de trai şi

drepturile civile (de obţinere a locuinţei, de viaţă familială, de educare a copiilor, de asistenţă

sanitară, de asistenţă juridică etc.); restricţii privind remiterea veniturilor în ţara de origine (o

mare diversitate de instrumente: rate diferenţiate de schimb valutar, birocratizarea excesivă a

remiterilor, obligativitatea depozitelor bancare, taxe bancare discriminatorii la operaţiunile de

23


schimb valutar, impozitarea discriminatorie a producătorilor străini, dubla impozitare, plafonarea

profiturilor), alte măsuri (discriminări la locul de muncă prin impunerea de condiţii de calificare

superioare faţă de cerinţele activităţii, limitarea accesului la cursuri de specializare).

3. Alte măsuri : obstacole culturale.

3. INTEGRAREA ECONOMICĂ : CONCEPTE DE BAZĂ ŞI STADII

În Dicţionarul Explicativ al Limbii Române

• verbul “a integra” = “a include, a îngloba, a încorpora, a armoniza într-un tot”;

• substantivul integrare = “acţiunea de a (se) integra si rezultatul ei”.

Termenul provine din latinescul “integro-are” care înseamnă: a pune la un loc, a întregi, a

completa, a reuni mai multe părţi într-un tot unitar sau pentru constituirea unui întreg, a restabili.

Termenul de integrare este folosit şi în sens sociologic pentru a desemna stabilirea unei strânse

interdependenţe între părţile unei fiinţe vii sau între membrii unei societăţi, ale unei uniuni formate din

multiple entităţi sau din mai multe grupări de indivizi.

Din punct de vedere economic, în literatura de specialitate, termenul este utilizat atât la nivel

macroeconomic (integrare regională, integrare europeană, integrare internaţională, integrare

interstatală, etc.) cât şi microeconomic (integrarea întreprinderii3).

CONCEPTE DE BAZĂ ALE INTEGRĂRII ECONOMICE

In ceea ce ne priveşte, ne vom referi în continuare la integrarea economică internaţională.

In Dicţionarul Enciclopedic ⇒ “integrarea economică internaţională este o trăsătură

esenţială a evoluţiei economiei mondiale în perioada postbelică, care constă într-o cooperare adâncită

şi permanentă, convenită şi programată între ţări, de regulă vecine, pe baza unor acorduri sau tratate

interguvernamentale, prin care se prevăd înfiinţarea unor organizaţii internaţionale cu caracter

integraţionist (respectiv a unui spaţiu economic unificat)”; ea reflectă o treaptă calitativ superioară de

adâncire a interdependenţelor economice, ştiinţifice şi tehnice şi a specializărilor între economiile

diferitelor ţări.

Dicţionarul de economie (coord. Niţă Dobrotă) conferă noţiunii de integrare economică

internaţională numeroase sensuri: trecerea de la microspaţii la macrospaţii, crearea unor ansambluri

economice tot mai vaste; absenţa discriminărilor sau eliminarea progresivă a acestora din raporturile

economice între diferite state; stabilitatea şi eficienţa economică a relaţiilor dintre state.

3 Strategie de dezvoltare a unei întreprinderi prin asocierea, fuziunea sau absorbţia altor întreprinderi, în scopul creşterii capacităţii de concurenţă, sporirii vânzărilor şi reducerii costurilor, Dicţionar Enciclopedic, vol. III (H-K), Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1999.

24


Integrarea economică nu este un scop în sine, ci un mijloc, o cale spre realizarea unor

obiective ca: ridicarea prosperităţii tuturor părţilor, menţinerea păcii prin reducerea şansei de conflict

armat între parteneri.

Jan Tinbergen, laureat al Premiului Nobel în domeniul ştiinţelor economice, defineşte

integrarea ca fiind “crearea celei mai de dorit structuri economice mondiale, prin suprimarea

obstacolelor artificiale din calea funcţionării optime şi prin introducerea deliberată a tuturor

elementelor necesare coordonării şi unificării”. El face distincţia între conceptele de integrare

negativă (eliminarea tuturor discriminărilor şi restricţiilor din calea circulaţiei mărfurilor şi a

mijloacelor de producţie) şi integrare pozitivă (modificarea instrumentelor şi instituţiilor existente

precum şi crearea unora noi, formarea şi aplicarea unor politici coordonate şi comune în vederea

realizării unor obiective economice şi de bunăstare, altele decât eliminarea discriminărilor).

Accepţiunilor de mai sus acordate termenului de integrare li se adaugă şi distincţia care este

făcută relativ recent de către teoriile integrării între integrarea formală (ce presupune schimbări ale

reglementărilor juridice şi de altă natură în direcţia compatibilizării reciproce şi atingerii

funcţionalităţii eficiente a comunităţii) şi integrarea informală (care se referă la dinamica producţiei,

a comerţului cu bunuri şi servicii şi a sistemelor de comunicaţie). Dacă integrarea formală depinde

direct de iniţiative politice, integrarea informală se desfăşoară mai mult prin forţa mecanismelor

civilizaţiei europene actuale (Andrei Marga - Filosofia unificării europene).

STADII ALE INTEGRĂRII ECONOMICE

In afara simplei zone preferenţiale (ce implică reduceri ale taxelor vamale şi a anumitor bariere

comerciale, cum ar fi contingentele), Bela Balassa distinge cinci grade (stadii sau trepte) ale

integrării clasate în ordine crescătoare din punct de vedere al intensităţii, fiecare grad reţinut fiind

constituit din precedentul la care se adaugă un nou element:

1. zona de liber schimb - se caracterizează prin faptul că ţările membre elimină (dintr-o dată sau

treptat) taxele vamale şi restricţiile cantitative care frânează libera circulaţie a mărfurilor între ele,

fiecare ţară participantă păstrându-şi protecţia iniţială faţă de terţi şi deci propria ei politică

comercială faţă de restul ţărilor lumii;

2. uniunea vamală – se distinge de forma precedentă de integrare prin adoptarea unui tarif vamal

comun si prin practicarea unei politici comerciale comune faţă de terţi . Atât zonele de liber

schimb cât şi uniunile vamale pot fi perfecte (sau complete) când vizează toate produsele care se

schimbă reciproc şi cu terţii sau imperfecte (incomplete) când se referă numai la o parte din

produsele care se schimba reciproc şi cu terţii;

25


3. piaţa comună (piaţă unică sau piaţă internă unică în cazul Comunităţii Europene) – este o formă

de organizare a relaţiilor economice internaţionale mult mai ambiţioasă, ea presupunând în plus

faţă de o uniune vamală trei elemente: libera circulaţie a persoanelor (favorizată prin anumite

măsuri ce asigură echivalarea diplomelor, elimină discriminările bazate pe naţionalitate în

domeniul angajărilor, al remunerării, al condiţiilor de lucru); libera circulaţie a capitalurilor (prin

armonizări fiscale şi prin eliminarea tuturor măsurilor de control al cursurilor de schimb);

libertatea de stabilire a întreprinderilor pe întregul teritoriu al pieţei comune. Piaţa comună

amplifică substanţial legăturile între economii pentru că se unifică nu numai pieţele bunurilor, dar

şi cele ale capitalurilor, serviciilor financiare şi forţei de muncă. Astfel, se măreşte câmpul

efectelor benefice ale concurenţei internaţionale şi ale lărgirii pieţelor, pentru că libera circulaţie a

bunurilor, serviciilor, capitalurilor şi lucrătorilor ca şi libertatea de stabilire a întreprinderilor

creează condiţiile pentru ca activităţile de producţie a bunurilor şi serviciilor să fie realizate acolo

unde ele sunt cel mai eficiente;

4. uniunea economică – presupune pe lângă principiile pieţei comune, armonizarea politicilor

economice naţionale pentru a întări coerenţa şi eficienţa lor;

5. uniunea economică şi monetară sau integrarea economică totală – implică unificarea

politicilor monetare, fiscale, sociale şi conjuncturale, făcând necesară instaurarea a fortiori a unei

adevărate autorităţi supranaţionale dacă crearea unei zone de cursuri de schimb stabile în interiorul

uniunii este însoţită de crearea unei monede comune sau unice.

Urmarea logică a integrării economice este uniunea politică. Integrarea politică presupune o politică

externă şi de apărare comune, precum şi instituţii cu caracter supranaţional, acceptate de toate statele

participante.

OBSERVAŢII :

1. Dominique Redor - economist francez, consideră că piaţa comună şi piaţa unică reprezintă grade

diferite ale integrării economice, piaţa unică fiind un stadiu superior celui al pieţei comune ; în

acest sens, piaţa comună presupune « libera mişcare a lucrătorilor şi a capitalurilor », în timp ce

piaţa unică « armonizează pentru toţi agenţii economici din zonă, toate condiţiile de acces către

pieţele ţărilor membre, şi implică un anumit nivel de coordonare a politicilor economice şi a

politicii cursului valutar ».

2. Deşi există o logică cumulativă a integrării economice, acest proces nu trebuie văzut ca un

proces linear, în care fiecare grad trebuie să fie realizat înainte de a trece la următorul.

Tranziţiile între diferitele stadii de integrare sunt fluente şi nu pot fi întotdeauna definite cu

claritate.

26


Astfel de exemplu, Comunitatea Europeană a instituit rapid o uniune vamală ca şi elemente ale

pieţei unice sau ale uniunii economice şi monetare (politica agricolă comună, apoi mai târziu

Sistemul Monetar European).

4. EFECTELE STATICE ALE INTEGRĂRII ECONOMICE:

CREAREA ŞI DETURNAREA DE COMERŢ

Teoriile integrării ce derivă din cele ale liberului schimb au la bază analizele privind

uniunile vamale sau regionale, ele constituind cheia de boltă, condiţia sine qua non a tuturor

formelor de integrare economică.

Cel care a teoretizat pentru prima dată aspectele formale ale funcţionării unei uniuni vamale a

fost economistul american Jacob Viner ("The Customs Union Issue", Carnegie Endowment for

International Peace, New-York, 1950); el schiţează cadrul analitic ce permite să se vadă dacă astfel de

uniuni, definite ca zone de liber-schimb geografic limitate, ajung sau nu să amelioreze bunăstarea

generală în raport cu liberul schimb universal.

Contribuţia principală a economistului J. Viner constă în definirea şi demarcarea efectelor de

creare de comerţ (“trade creation”) şi de deturnare sau deviere de comerţ (“trade diversion”).

Prin creare de comerţ, J. Viner înţelege apariţia de noi fluxuri comerciale în cadrul uniunilor

vamale care înlocuiesc sursele de furnizare mai puţin eficiente cu cele mai avantajoase din punct de

vedere al costurilor de producţie. Aceasta reprezintă crearea internă de comerţ.

Dacă înlocuirea unor fluxuri din interiorul uniunii mai puţin avantajoase (mai puţin eficiente

din punct de vedere al costurilor de producţie) se face cu fluxuri mai eficiente din afara uniunii

vamale, atunci are loc fenomenul de creare externă de comerţ.

Dacă înlocuirea surselor de furnizare a mărfurilor, mai eficiente din punct de vedere al

costurilor de producţie ce provin din afara uniunii vamale se face cu surse din cadrul uniunii vamale

mai puţin eficiente, dar devenite mai ieftine ca urmare a liberalizării schimburilor comerciale reciproce

şi a instituirii unui tarif vamal comun, atunci are loc fenomenul de deturnare de comerţ.

Raţionamentul lui J. Viner este următorul: fie A şi B două ţări care vor forma o uniune vamală (UV),

iar C o ţară terţă (poate reprezenta şi restul lumii).

Inainte de instituirea UV, taxele vamale impuse de ţara A pot fi astfel încât anumite bunuri nu sunt

importate nici din B, nici din C, datorită faptului că preţul intern, de pe piaţa ţării A, al acestor bunuri

este inferior preţurilor minime de import (cost de producţie + taxa vamală).

27


Dacă se realizează UV între ţările A şi B, taxele vamale la importul reciproc din aceste ţări sunt

eliminate; în consecinţă, anumite bunuri, pentru care costurile de producţie sunt mai mici în B decât în

A, pot fi importate în ţara A. Este ceea ce J. Viner numeşte efectul de creare de comerţ.

Dar se poate presupune şi că înainte de formarea UV, ţara A, ce aplica taxe vamale identice pentru

bunurile din ţările B şi C, importa anumite bunuri din C, unde costurile de producţie sunt inferioare

celor din B.

Dacă eliminarea taxelor vamale între ţările A şi B face ca ţara A să importe bunul respectiv din B şi nu

din C, atunci formarea uniunii vamale antrenează o deturnare de comerţ.

Ţara A Ţara B Ţara C Cost de producţie unitar pt. produsul X în fiecare ţară - u.m.

35 26 20

INAINTE DE REALIZAREA UNIUNII VAMALE (UV) Preţ minim posibil pe piaţa ţării A (cost de producţie + taxa vamală) în funcţie de provenienţa produsului: a) taxa vamală de import de 100% b) taxa vamală de import de 50%

35 35

52 39

40 30

Ţara A + ţara B = UV Preţurile minime posibile pe piaţa ţării A în funcţie de provenienţa produsului: a) taxa vamală de import de 100% b) taxa vamală de import de 50%

35 35

26 26

40 30

Preponderenţa unuia sau altuia din cele două efecte identificate depinde de :

- elasticitatea curbelor cererii şi ofertei;

- de nivelul taxelor vamale înlăturate prin constituirea uniunii vamale;

- de nivelul prevăzut în tariful vamal comun faţă de terţi.

Din unghiul teoriei bunăstării, problema este de a şti care va fi rezultanta efectelor de creare şi

deturnare de comerţ, altfel spus efectul net. De exemplu, dacă uniunea vamală conduce la o creare

netă de comerţ, atunci ea este avantajoasă şi va antrena o creştere a bunăstării.

J. Viner a arătat că o uniune vamală poate fie să îmbunătăţească, fie să deterioreze alocarea de resurse,

adică să conducă fie la creare de comerţ, fie la deturnare de comerţ; cele două efecte de creare şi

deturnare de comerţ pot apărea însă şi simultan, atunci când producătorul mai eficient se situează în

afara uniunii vamale: dacă producătorii din uniunea vamală îşi dezvoltă vânzările în zona de integrare

peste cantităţile importate anterior de la producătorii eficienţi din afara uniunii vamale, partea din noile

schimburi ce se substituie în mod riguros vechilor importuri constituie o deturnare de comerţ, iar

partea ce corespunde creşterii vânzărilor reprezintă o creare de comerţ.

J. Viner admite, în ultimă instanţă, că numai studiul concret al zonelor integrate permite să se vadă

dacă integrarea regională generează efecte de creare de comerţ superioare celor de deturnare de

comerţ.

28


II. ARHITECTURA INSTITUŢIONLĂ A

UNIUNII EUROPENE

Jean Monnet, personalitate franceză cu o deosebită însemnătate în realizarea construcţiei

europene, scria în Memoriile sale ("Mémoires"), publicate în 1976 :

"Nimic nu este posibil fără oameni, nimic nu este durabil fără instituţii […]. Instituţiile pot,

dacă sunt bine construite, să acumuleze şi să transmită înţelepciunea generaţiilor succesive".

Aceasta înseamnă că el înţelegea întreaga importanţă, pentru construcţia europeană, de a

dispune de instituţii solide şi recunoscute. Şi într-adevăr, arhitectura instituţională europeană a fost

pusă în practică prin intermediul tratatelor succesive.

Cadrul instituţional al Uniunii Europene, stabilit de către Tratatele fundamentale, are la bază

"un triunghi instituţional" alcătuit din Consiliul Uniunii Europene, Comisia Europeană şi Parlamentul

European. Aceste instituţii sunt actorii procesului decizional, lor alăturându-li-se Consiliul European,

care defineşte orientările politice generale. Aplicarea normelor UE este supravegheată de Curtea de

Justiţie a Comunităţilor Europene, iar partea financiară a activităţilor este verificată de Curtea

Europeană de Conturi. Pe lângă instituţii, UE include o serie de organisme specializate, cu rol

financiar, consultativ etc.

1. Cadrul instituţional al UE

Comunitatea cuprinde 4 instituţii recunoscute ca atare încă de la origine:

- Consiliul UE (de Miniştri),

- Comisia Europeană,

- Parlamentul European şi

- Curtea de Justiţie.

Practica a impus ulterior şi Consiliul European la rangul instituţiilor (cvasi-instituţie). Pe

măsură ce competenţele Comunităţii s-au extins, cadrul instituţional s-a dezvoltat şi a devenit mai

numeros, fiind create (prin tratate) alte instituţii şi organisme comunitare, printre care: Curtea

Europeană de Conturi, Banca Centrală Europeană, Banca Europeană de Investiţii, Comitetul

Economic şi Social Comitetul Regiunilor şi Mediatorul European (Ombudsman).

29


Consiliul European4

După semnarea Tratatelor de la Roma (1957), care nu prevedeau nimic despre reuniunile la

nivel înalt, şefii de stat şi de guvern din cele şase ţări membre de atunci au început să se întâlnească,

formal şi punctual, pentru a schiţa un bilanţ al construcţiei europene.

În 1974, ca urmare a iniţiativelor franco-germane, aceste reuniuni la vârf s-au transformat în

Consilii Europene, oficiale şi periodice. Crearea Consiliul European a fost anunţată la 10 decembrie

1974 la Conferinţa la nivel înalt de la Paris, de către Valéry Giscard d'Estaing, preşedintele de atunci

al Franţei, care a propus "instituţionalizarea acestor reuniuni […] de trei ori pe an şi ori de câte ori se

impune o cooperare politică"5.

Oficializarea Consiliului European a fost realizată prin Actul Unic European în 1987, care în

art.2 îi determină cu precizie organizarea: "Consiliul European reuneşte şefii de stat sau de guvern ai

statelor membre şi pe preşedintele Comisiei Europene. Aceştia sunt asistaţi de către Miniştri

Afacerilor Externe ai statelor membre şi de un membru al Comisiei".

În Tratatul de la Maastricht, care continuă şi aprofundează procesul demarat prin Actul Unic

European, se stipulează în articolul D că, mai mult ca oricând, Consiliul European are o misiune de

orientare (orientări politice generale) şi de impuls politic (necesar dezvoltării Uniunii şi adoptării

deciziilor). Consiliul European are un rol important în definirea orientărilor politice, economice şi

sociale generale, intervine în deblocarea unor situaţii de criză sau pentru soluţionarea unui dezacord

între statele membre. De asemenea, Consiliul European poate fi arbitru pentru conflictele între

instituţiile Uniunii. În cadrul Consiliului European sunt stabilite priorităţile şi calendarul construcţiei

europene: reforma Tratatelor, poziţia Uniunii Europene pe plan internaţional, finanţările oferite prin

bugetul Uniunii etc.

Consiliul European se reuneşte cel puţin de 2 ori pe an (în iunie şi în decembrie, în ţara care

deţine preşedinţia şi în Consiliu extraordinar, ori de câte ori este necesar); reuniunile se desfăşoară, în

general, pe parcursul a două zile; preşedinţia este deţinută de fiecare stat membru timp de 6 luni, prin

rotaţie, iar deciziile sunt luate de obicei prin consens. Deciziile luate în cadrul Consiliului European

sunt foarte importante din punct de vedere politic, însă nu au valoare juridică; pentru a putea fi puse în

aplicare este necesară îndeplinirea procedurii de adoptare a textelor juridice comunitare.

Consiliul European prezintă Parlamentului European un raport la încheierea fiecărei reuniuni,

precum şi un raport anual scris cu privire la progresele înregistrate de Uniune.

Consiliul Uniunii Europene

4 Nu trebuie confundat cu Consiliul Europei (fondat în 1949), care are membri din întreaga Europă şi se axează pe cooperarea culturală şi drepturile omului, în baza Convenţiei Europene a Drepturilor Omului (1954) şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului. 5 G. Ferréol (coord.) (2001), Dicţionarul Uniunii Europene, Ed. Polirom, Iaşi, p.215-216.

30


Consiliul UE (a purtat denumirea de Consiliul de Miniştri până la intrarea în vigoare a

Tratatului de la Maastricht la 1 nov.1993) este format din reprezentanţii statelor membre (în general

miniştri sau secretarii de stat, în funcţie de domeniul care va fi tratat: afaceri externe, finanţe,

agricultură, locuri de muncă, transport etc.), abilitaţi să angajeze prin voturile lor guvernele pe care le

reprezintă. Diversele posibilităţi de reprezentare a guvernelor demonstrează faptul că nu există membri

permanenţi ai Consiliului, structura sa variind de la o reuniune la alta în funcţie de subiectele tratate:

Miniştri Afacerilor Externe se reunesc în Consiliul "Afaceri Generale", având pe ordinea de zi relaţiile

externe şi probleme de politică generală; Miniştri economiei şi finanţelor se reunesc în cadrul

Consiliului "Ecofin", Miniştri agriculturii în Consiliul "Agricultură" etc.

Membri guvernelor sunt asistaţi de către reprezentanţii lor care au locuri în Comitetul

reprezentanţilor permanenţi (COREPER) şi în anumite grupuri de lucru. specializate. Secretariatul

general asistă Consiliul (dar şi COREPER şi Comitetul special al agriculturii - ce asigură funcţiile

COREPER în acest domeniu) în problemele administrative; el asigură pregătirea tehnică a sesiunilor,

organizează serviciul de traducere, furnizează asistenţă juridică Consiliului şi comitetelor şi

administrează bugetul Consiliului.

Preşedinţia Consiliului este asigurată prin rotaţie de fiecare stat membru pe o durată de 6 luni

şi are rolul de a organiza şi prezida reuniunile şi de a veghea la coerenţa şi la continuitatea procesului

de decizie. Ţinând cont de rotaţia relativ rapidă a preşedinţiei, pentru a asigura un minim de

continuitate al agendelor, a fost constituită o aşa-numită "troika", care reuneşte preşedinţia curentă cu

cea precedentă şi cu cea următoare.

Consiliul este convocat le iniţiativa preşedintelui (reprezentantul statului care asigură

preşedinţia Consiliului), la cererea unuia dintre membri sau la cererea Comisiei, aceasta având dreptul

să participe la dezbateri pentru a-şi apăra punctele de vedere.

Consiliul UE este principalul legislator al Comunităţii. Adoptă regulamente, directive sau

alte măsuri prin vot cu majoritate simplă, calificată (fiecare ţară având un număr de voturi legat de

dimensiunea sa) sau în unanimitate (ce permite dreptul de veto fiecărei ţări). În lipsa dispoziţiilor

contrare, majoritatea simplă este suficientă, fiecare stat dispunând de un vot. Totuşi, tratatele cer în

general majoritatea calificată; în acest sens, tratatele fixează o ponderare a voturilor ce garantează

ţărilor mari o influenţă mai mare. Tratatul de la Nisa a extins votul cu majoritate calificată la

următoarele domenii, pentru care era necesară unanimitatea (considerată dificil de atins în cadrul unui

Consiliu format din 25 sau 27 de membri): coeziunea economică şi socială, încheierea de acorduri

internaţionale în domeniul proprietăţii intelectuale şi al serviciilor. Deciziile în problema azilului şi

cele din cadrul politicii în domeniul imigrării vor fi luate prin procedura de codecizie. Pentru deciziile

referitoare la domeniile deosebit de sensibile, tratatele prevăd votul în unanimitate, ceea ce înseamnă

că toţi membri Consiliului trebuie să fie prezenţi sau reprezentaţi de alţi membri; cu toate acestea,

absenţele nu pot împiedica adoptarea unei decizii. Regula unanimităţii se aplică în probleme de

31


fiscalitate, de liberă circulaţie a lucrătorilor sau pentru reglementări referitoare la drepturile şi

obligaţiile lucrătorilor.

Competenţele Consiliului sunt, în afara funcţiei legislative, elaborarea bugetului, încheierea

de acorduri internaţionale, coordonarea politicilor economice. În domeniile politicii externe şi de

securitate, al cooperării, al justiţiei şi afacerilor interne, Consiliul adoptă o funcţionare specifică de tip

interguvernamental. De asemenea, Consiliul este cel ce numeşte membri Curţii de Conturi, ai

Comitetului Economic şi Social şi ai Comitetului Regiunilor.

Comisia Europeană

Comisia Europeană este instituţia executivă a UE, cu sediul la Bruxelles, fiind organizată

după modelul unui guvern; este un organ permanent, care a fost alcătuit pentru UE "în formula celor

15 state" din 20 de comisari: câte 2 pentru cele mai mari ţări (Germania, Spania, Franţa, Italia şi Marea

Britanie) şi câte unul pentru cele mai mici. Începând cu noiembrie 2004, după preluarea noului mandat

şi ca urmare a extinderii de la 1 mai 2004 a UE la 25 de state, Comisia nu va mai avea în structura sa

decât câte un comisar naţional pentru fiecare ţară membră. Comisarii sunt desemnaţi "de comun

acord" de către guvernele statelor membre, după aprobarea prin vot de către Parlament, pentru un

mandat de 5 ani, reînnoibil. Comisarii nu trebuie să reprezinte guvernul lor şi nici să primească

instrucţiunii din partea acestuia. Ei sunt aleşi datorită "competenţei lor generale", îşi exercită funcţia

independent, fiind garanţii interesului general comunitar. Fiecare comisar are în sarcina sa un sector

specific şi conduce serviciul sau serviciile aferente6. Comisia este responsabilă în mod colectiv în faţa

Parlamentului, care o poate constrânge să demisioneze prin votul unei moţiuni de cenzură (cu

majoritate de 2/3). Deciziile Comisiei sunt luate cu majoritate din membri care o alcătuiesc.

Comisia are practic monopolul în privinţa propunerilor de măsuri legislative. Aceste

propuneri de măsuri legislative pot fi:

- regulamentul (lege cu caracter obligatoriu, direct aplicabilă în toate statele membre după

adoptarea sa de către Consiliul de Miniştri fără să fie necesară adoptarea unei legislaţii

naţionale în acest sens);

- directiva (lege cu caracter obligatoriu pentru statele membre în privinţa obiectivelor şi

rezultatelor, care lasă la latitudinea instanţelor naţionale alegerea formei şi mijloacelor

pentru transpunerea sa în dreptul naţional);

- alte măsuri (decizia - are caracter obligatoriu pentru compania sau statul membru

căreia/căruia i se adresează şi nu necesită adoptarea unei legislaţii naţionale;

recomandarea - poate avea o influenţă considerabilă, însă nu are caracter obligatoriu). 6 De exemplu, noua Comisie Europeană care a început să funcţioneze din noiembrie 2004 are ca Preşedinte pe José Manuel Barroso (Portugalia), ca Vice-Preşedinte şi Comisar pentru Relaţii Instituţionale şi Strategie de Comunicare pe Margot Wallström (Suedia), ca Vice-Preşedinte şi Comisar pentru Întreprinderi şi Industrie pe Günter Verheungen (Germania) etc.

32


În cadrul cooperării în domeniul Justiţiei şi afacerilor interne, pe lângă Comisie, dreptul de

iniţiativă în elaborarea actelor aparţine şi statelor membre, iar în cadrul Politicii externe şi de securitate

comune, Consiliul UE poate cere formularea unei propuneri legislative din partea Comisiei. Comisia

este, în primul rând, "motorul politicii comunitare" deoarece se află la originea oricărei acţiuni a

Comunităţii, având un rol determinant în pregătirea proiectelor legislative şi în executarea lor. În

domeniul legislativ, ea joacă un rol decisiv în pregătirea textelor legislative europene care sunt

adoptate de Consiliul UE. În elaborarea propunerilor legislative, Comisia colaborează cu grupuri de

interese, cu organismele consultative (Comitetul Economic şi Social şi Comitetul Regiunilor) şi

solicită opinia Guvernelor şi Parlamentelor naţionale. În acest sens, ea urmează “principiul

subsidiarităţii”, astfel încât elaborează o propunere de acţiune la nivel European dacă se consideră că

o problemă nu poate fi rezolvată mai eficient printr-o acţiune naţională, regională sau locală.

Ea este însă şi un organ executiv, însărcinat cu punerea în practică a politicilor şi

programelor comunitare. Una din atribuţiile sale executive rezidă în gestionarea bugetului anual al

Uniunii şi al Fondurilor structurale, al căror scop este de a elimina decalajele economice dintre zonele

mai bogate şi cele mai sărace ale UE. Comisia administrează diverse fonduri şi programe ale UE,

inclusiv pe acelea de sprijinire a ţărilor din afara Uniunii Europene. Ïn plus, Comisia are numeroase

atribuţii cu grad ridicat de autonomie, în special în domeniul politicii concurenţiale (în supravegherea

înţelegerilor, a operaţiunilor de concentrare şi a ajutoarelor de stat pentru întreprinderi) şi al aplicării

politicilor comune (agricultură, transporturi etc.).

De asemenea, Comisia este un "gardian al tratatelor", veghind la respectarea şi aplicarea

legislaţiei primare (tratate şi alte acte fundamentale) şi a celei secundare (acte juridice adoptate de

instituţiile comunitare). În cazul în care Comisia estimează că un stat membru nu şi-a îndeplinit vreuna

din obligaţiile care îi revin, în conformitate cu tratatele comunitare, ea poate emite un aviz motivat, iar

în cazul în care statul respectiv nu ia măsuri de îndreptare a situaţiei, Comisia poate sesiza Curtea de

Justiţie a Comunităţilor Europene. De aceea, se consideră că ea are şi un rol judiciar pentru că poate

sesiza Curtea de Justiţie dacă constată că statele membre sau o persoană juridică din cadrul acestora

încalcă legislaţia comunitară sau o aplică parţial şi poate cere aplicarea de sancţiuni dacă se constată

vinovăţia.

Un rol strâns legat de cel de "gardian al tratatelor" este cel de reprezentant al intereselor

Comunităţii. Comisia nu poate să urmărească decât obiective ce ţin de interesul Comunităţii. De

aceea, ea trebuie întotdeauna să se străduiască, ca în cazul negocierilor de multe ori dificile din cadrul

Consiliului, să facă să prevaleze interesul comunitar şi să găsească compromisuri care să ţină cont de

acesta.

Comisia poate avea competenţe şi la nivel internaţional : în baza puterilor care-i sunt

conferite de către Consiliu, ea asigură negocierea acordurilor între Comunitate şi organizaţiile

internaţionale sau statele terţe, inclusiv acordurile de aderare cu statele candidate.

33


Comisia este cea mai mare instituţie a UE din punctul de vedere al efectivului său; ea numără

în prezent cca. 24000 de funcţionari europeni repartizaţi astfel: cca. 25% din personal lucrează în

domeniul traducerilor şi interpretărilor, iar 75% din angajaţi în cadrul direcţiilor generale (DG relaţii

externe, a afacerilor economice şi financiare, a concurenţei, a agriculturii, a Pieţei unice etc.) şi al

serviciilor descentralizate. Ea este condusă de un preşedinte ce dispune de prerogative destul de largi,

care s-au accentuat în timp, iar Tratatul de la Amsterdam accentuează şi mai mult supremaţia

preşedintelui asupra celorlalţi membri ai Comisiei. Astfel, preşedintele dispune de o "putere de

orientare" care se reflectă în responsabilitatea sa în problemele de organizare, în dreptul său de a

participa la selectarea celorlalţi membri ai Comisiei şi în calitatea sa de membru al Consiliului

European.

Parlamentul European

În viziunea Tratatului de la Roma din 1957, Parlamentul Eurpean (PE) reprezintă "popoarele

statelor reunite în cadrul Comunităţii" (art. 189, primul alineat, din tratatul privind CE).

Parlamentul este instrumentul de control democratic al UE. Este alcătuit din deputaţi aleşi prin

vot universal direct din 1979 (la origine membri săi erau desemnaţi prin sufragiu universal indirect de

către parlamentarii diferitelor state). Fiecare stat membru dispune de un număr de locuri care este în

funcţie de importanţa sa relativă (economică şi demografică). De la 1 ianuarie 1995, după aderarea

Austriei, Finlandei şi Suediei, PE a avut 626 de membri; ca urmare a extinderii UE cu încă 10 state de

la 1 mai 2004, pentru legislatura 2004-2009 au fost prevăzuţi 732 de membri (785 pentru perioada de

tranziţie 2007-2009, incluzând România – 35 locuri şi Bulgaria – 18 locuri); membri săi au un mandat

de 5 ani, reînnoibil. Statele sunt libere să aleagă sistemul lor electoral (majoritar în Marea Britanie,

proporţional pentru alte state). Locurile în PE nu sunt în funcţie de apartenenţa lor naţională, ci în

funcţie de grupările politice7.

Organizarea internă a PE este asemănătoare celei a unui parlament naţional: îşi alege biroul

(format din preşedinte, vicepreşedinţi şi chestori) şi îşi votează preşedintele pentru o durată de 2,5 ani;

preşedintele reprezintă Parlamentul la evenimentele cu caracter oficial şi în relaţiile internaţionale,

prezidează sesiunile plenare ale PE, precum şi întâlnirile Biroului şi ale Conferinţei Preşedinţilor;

preşedinţii grupărilor politice constituie Conferinţa Preşedinţilor, aceasta fiind organul politic al

Parlamentului, cu rolul de a stabili organizarea lucrărilor Parlamentului (stabileşte ordinea de zi a

şedinţelor plenare, componenţa şi numărul comisiilor şi delegaţiilor parlamentare), de a hotărî în

problemele aferente relaţiilor interinstituţionale şi a celor cu instituţiile extracomunitare. Deputaţii sunt

7 În octombrie 2006 distribuţia celor de locuri 785 pe formaţiuni politice în PE era următoarea: Stânga Unită Europeană/Stânga Verde Nordică 41;Grupul Socialist 219; Grupul Verzilor/ Alianța Liberă Europeană 42; Independență și Democrație 28; Alianța Liberalilor și Democraților pentru Europa 103; Partidul Popular European (Creștin-Democrat) și al Democraților Europeni 278; Uniunea pentru Europa Națiunilor 30; Membri neafiliați și locuri temporar neocupate 44.

34


constituiţi în grupuri politice. Numărul minim pentru constituirea unui grup este de 29 dacă ei aparţin

unui singur stat, 23 pentru 2 state, 18 pentru 3 state şi 14 pentru 4 sau mai multe state.

Puterile PE au crescut în timp. Deţine puterea de codecizie bugetară (Parlamentul poate

propune sau chiar modifica repartizarea sau sumele alocate în anumite secţiuni ale bugetului;

Parlamentul adoptă forma finală a bugetului UE, de regulă în luna decembrie şi tot el este cel care

acordă Comisiei descărcarea de gestiune pentru bugetul anului precedent) şi, parţial după Tratatul de la

Maastricht, puterea de codecizie legislativă.

PE nu exercită funcţii de control decât faţă de Comisia Europeană: acest control rezidă

îndeosebi în obligaţia Comisiei de a răspunde Parlamentului, de a-şi explica poziţiile în cadrul

sesiunilor plenare publice şi de a-i prezenta în fiecare an un "raport general privind activitatea

Comunităţilor Europene". Parlamentul poate să răstoarne Comisia printr-o moţiune de cenzură (cu

majoritate de 2/3) şi deţine puterea de a o investi: intervine în procedura de numire a membrilor

Comisiei; se pronunţă în privinţa alegerii viitorului preşedinte al Comisiei şi a celorlalţi comisari

printr-un vot de aprobare. Posibilitatea de control politic al PE a fost întărită considerabil prin alte

mecanisme de control introduse de Tratatul privind Uniunea Europeană: Parlamentul poate constitui

comisii temporare de anchetă cu scopul de a examina alegaţiile de infracţiune sau de proastă

administrare în aplicarea dreptului comunitar; în plus, orice cetăţean al Uniunii, persoană fizică sau

juridică rezidentă sau cu sediul într-un stat membru are dreptul să prezinte petiţii la Parlament, care

sunt examinate de comisia permanentă de petiţii; de asemenea, PE numeşte un Mediator European

(Ombudsman), care are misiunea de a primi plângeri de la cetăţeni, firme, asociaţii sau alte organisme

înregistrate oficial în UE, în litigii cu instituţiile şi organismele UE (cu excepţia Curţii de Justiţie şi a

Tribunalului de Primă Instanţă), în urma căroa examinează cazurile de proastă administrare. În fiecare

an, Mediator European prezintă un raport Parlamentului în legătură cu rezultatele anchetelor sale.

Funcţia legislativă a Parlamentului European este concretizată în participarea sa la

adoptarea regulamentelor, directivelor sau a altor măsuri de către Consiliu după 4 modalităţi:

- procedura de consultare impune Consiliului să ceară avizul PE de fiecare dată când

tratatul o prevede; presupune trimiterea propunerii de către Comisie atât la Consiliu, cât şi

la Parlament, acesta din urmă fiind însă consultat oficial de către Consiliu. În cadrul

acestei proceduri, consultarea Parlamentului poate fi obligatorie sau facultativă, în funcţie

de cazurile prevăzute în Tratat. Această distincţie este importantă pentru determinarea

consecinţelor juridice ale neconsultării Parlamentului de către Consiliu sau ale unei

proceduri de consultare neconforme cu Tratatul. Consultarea obligatorie şi conformă a

Parlamentului în cazurile prevăzute de Tratat constituie o condiţie formală a cărei

nerespectare de către Consiliu antrenează nulitatea actului, conform unei hotărâri a Curţii

de Justiţie a Comunităţilor europene dată în 1980. Procedura de consultarea se

caracterizează în esenţă prin faptul că Parlamentul nu procedează decât la o singură

lectură. În cadrul acestei proceduri, PE poate adopta sau respinge propunerea Comisiei sau

35


poate cere amendamente, care trebuie studiate de către Comisie, hotărând dacă le acceptă

sau nu şi trimiţând textul cu modificări, Consiliului. Printr-o decizie luată în unanimitate,

acesta poate adopta textul cu modificările respective sau poate introduce alte modificări.

Această procedură se foloseşte în adoptarea textelor din următoarele domenii: revizuirea

Tratatelor, cetăţenia europeană, agricultură, cooperare poliţienească şi judiciară în materie

penală etc.

- procedura de cooperare permite Parlamentului amendarea unor texte înainte de a fi

adoptate de Consiliu; această procedură a fost introdusă în Actul Unic European şi a intrat

în vigoare la 1 iulie 1987, fiind prevăzută pentru domenii specifice cum ar fi adoptarea

actelor comunitare referitoare la funcţionarea Pieţei Interne (art.100A). Această procedură

era destinată garantării recurgerii la regula majorităţii calificate în cadrul Consiliului şi

întăririi participării Parlamentului la deciziile referitoare la Piaţa Unică. Procedura de

cooperare prevedea o dublă lectură a propunerilor Comisiei în cadrul Parlamentului şi

Consiliului.

- procedura de codecizie dă PE puterea de a împiedica adoptarea unui text; presupune

trimiterea propunerii legislative de către Comisie atât la Consiliu, cât şi la Parlament,

aceasta făcând obiectul a două lecturi şi dezbateri în fiecare din cele două instituţii. Dacă

nu se pun de acord, este convocat « un comitet de conciliere », compus dintr-un număr

egal de reprezentanţi ai Consiliului şi ai PE. La reuniunile acestui Comitet participă şi

reprezentanţi ai Comisiei. Odată ce Comitetul a ajuns la un acord, textul este trimis la PE

şi la Consiliu pentru o a treia lectură. Amendamentele propuse trebuie să fie ratificate cu

majoritate absolută de Parlament şi cu majoritate calificată de Consiliu. Dacă nici un acord

nu este găsit de Comitet, textul legislativ poate fi adoptat cu majoritate calificată de

Consiliu (incluzând eventualele amendamente), însă Parlamentul poate anula această

decizie printr-un vot cu majoritate absolută. Această nouă procedură întăreşte puterea

Parlamentului în raport cu cea a Consiliului (putând de acum înainte să se opună unei

decizii a acestuia), dar şi în raport cu Comisia (care nu mai are decât un rol consultativ).

Procedura de codecizie este folosită în domenii precum : interdicţia discriminării pe bază

de naţionalitate, ocuparea forţei de muncă, educaţie, sănătate, cercetare, protecţia

mediului, statistică etc.

- procedura de aviz conform dispune ca PE să aprobe (cu majoritate absolută) sau nu

totalitatea unui text, fără posibilitatea de a-l amenda ; Consiliul trebuie să obţină avizul

conform al Parlamentului înainte de a adopta o decizie. Avizul conform nu este o

procedură de codecizie pentru că PE nu are capacitatea de a modifica textul. Nu dispune

decât de un drept de veto putând să incite Consiliul în modificarea eventuală a textului.

Este folosită în domenii ca : aderarea sau asocierea la UE, Fondurile Structurale şi Fondul

de Coeziune, responsabilitaţile specifice Băncii Centrale Europene etc.

36


Parlamentul European se reuneşte în sesiuni plenare la Strasbourg, o săptămână în fiecare lună

(cu excepţia lunii august). Pot însă să fie organizate şi sesiuni suplimentare, îndeosebi pentru

problemele bugetare. Problemele de strictă actualitate pot da ocazia unor scurte sesiuni de urgenţă (de

1-2 zile) la Bruxelles; acestea permit Parlamentului dă adopte rapid o anumită poziţie în probleme

importante (de exemplu, probleme comunitare sau internaţionale, încălcarea drepturilor omului). În

perioadele dintre sesiunile plenare lunare, două săptămâni sunt consacrate reuniunilor din cadrul

comisiilor permanente specializate şi o săptămână întrunirilor din cadrul grupurilor politice, la

Bruxelles. Secretariatul general al Parlamentului European se află la Luxembourg.

Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene

Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene (CJCE) a fost instituită în 1952 prin Tratatul de la

Paris, cu sediul în Luxemburg. S-a considerat că, într-o comunitate de state, regulile comune ar risca

să fie interpretate şi aplicate diferit în funcţie de ţări, dacă ele ar fi supravegheate de jurisdicţii

naţionale şi, în consecinţă, dreptul comunitar ar putea să nu fie aplicat uniform. Aceasta este motivaţia

care a stat la baza instituirii unei Curţi de Justiţie încă de la crearea CECO.

Curtea de Justiţie este alcătuită din 25/27 judecători, respectiv câte un judecător din fiecare

ţară membră 8 şi 8 avocaţi generali. Avocaţii generali acordă asistenţă Curţii în îndeplinirea atribuţiilor

sale, prezentând în şedinţe deschise, în cadrul "concluziilor lor", o propunere de decizie, ce se bazează

pe o examinare în condiţii de completă independenţă şi imparţialitate a problemelor de drept ridicate

de speţa respectivă. Avocaţii generali nu pot influenţa hotărârea Curţii decât prin puterea concluziilor

lor, ei neluând parte la deliberări sau la votarea hotărârilor. Din 1989, a fost creat şi Tribunalul de

Primă Instanţă (numără câte un judecător din fiecare ţară membră), care este parte integrantă CJCE

din punct de vedere instituţional şi al cărui rol este de a degreva munca CJCE. Tratatul de la Nisa

prevede împărţirea competenţelor între Curtea de Justiţie şi Tribunalul de Primă Instanţă (TPI), pentru

a nu întârzia termenele de judecată, fapt posibil ca urmare a extinderii UE. Membri acestor instanţe

(CJCE şi TPI) sunt numiţi pe o perioadă de 6 ani (cu posibilitatea prelungirii mandatului), de comun

acord de către guvernele statelor membre, dintre personalităţile independente, susceptibile să ocupe în

ţara lor de origine cele mai înalte funcţii jurisdicţionale.

CJCE are ca misiune să asigure respectarea dreptului în aplicarea şi interpretarea tratatelor

constitutive (tratatele stipulează că legea Uniunii prevalează în faţa legii naţionale). Această descriere

generală a sarcinilor CJCE acoperă trei domenii fundamentale:

8 Numărul va mai putea creşte o dată cu aderarea de noi state la UE. Se apreciază în unele lucrări că faptul creşterii numărului de judecători ar putea avea şi un efect negativ asupra unităţii de scop care este pretins Curţii de Justiţie (W. Cairns în O. Manolache, Drept comunitar, ediţia a IV-a, Editura All Beck, Bucureşti, 2003, p.124.

37


1) controlul respectării dreptului comunitar, atât de către instituţiile comunitare în cadrul

aplicării dispoziţiilor Tratatelor, cât şi de către statele membre şi de indivizi în termenii ce

decurg din dreptul comunitar;

2) interpretarea legislaţiei comunitare;

3) dezvoltarea legislaţiei comunitare.

Curtea de Justiţie îşi asumă aceste sarcini prin intermediul activităţilor de consultare juridică şi de

jurisprudenţă. Domeniile de competenţa ale CJCE s-au extins odată cu intrarea în vigoare a Tratatului

de la Amsterdam, cuprinzând şi domeniile care au fost transferate din sfera cooperării

interguvernamentale în domeniul comunitar.

CJCE poate fi sesizată de către instituţiile comunitare, de statele membre sau chiar de persoane

juridice şi fizice. Tipurile de acţiuni în faţa Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene sunt

următoarele:

- acţiune în constatarea neîndeplinirii obligaţiilor de către un stat membru; poate fi

intentată de către Comisia Europeană sau de către un stat membru;

- acţiune în anulare, destinată anulării unui act al unei instituţii a Uniunii Europene,

considerat ilegal; reclamanţi pot fi statele membre, instituţiile UE, precum şi persoane

fizice sau juridice (numai în cazul în care actul are efect direct şi individual asupra

reclamantului);

- acţiune relativă la abţinerea instituţiilor comunitare de a acţiona (absenţa unei propuneri

legislative din partea Comisiei Europene sau a deciziei Consiliului UE); reclamanţi pot fi

statele membre, instituţiile UE sau persoane fizice sau juridice (în cazul în care actul care

nu a fost adoptat ar fi avut efect direct şi individual asupra reclamantului);

- acţiune pentru pronunţarea unei hotărâri preliminare asupra validităţii unui act

comunitar, care poate fi introdusă de către tribunalele naţionale (la cererea unei părţi);

- acţiune în răspundere (în daune), pentru repararea daunelor efectuate de către organele

sau agenţii instituţiilor comunitare în exerciţiul funcţiunii, care poate fi intentată de către

statele membre, în faţa Curţii de Justiţie a Comunităţilor, şi de către persoane fizice sau

juridice, în faţa Tribunalului de Primă Instanţă.

În ceea ce priveşte Tribunalul, el judecă în primă instanţă acţiunile în anulare, pe cele

referitoare la abţinerea instituţiilor comunitare de a acţiona sau acţiunile în daune intentate de către

persoanele fizice sau juridice. Orice caz poate fi transferat în TPI, cu excepţia acţiunilor pentru

pronunţarea unei hotărâri preliminare asupra validităţii unui act comunitar.

Curtea Europeană de Conturi

38


Comunităţile Europene au încercat, de-a lungul timpului, să creeze instituţii care să le confere

aspectul unui viitor stat european şi care să le permită o funcţionare corespunzătoare, iar un număr

mare din acestea, care nu existau decât la nivel naţional, s-au impus mai târziu cu prilejul încheierii

unor tratate. Este şi cazul Curţii Europene de Conturi, care a fost înfiinţată prin Tratatul de la Bruxelles

din 22 iulie 1975, când a înlocuit Comisia de control CEE-CEEA. Ea are sediul la Luxemburg, unde a

fost instalată în octombrie 1977 şi a devenit instituţie a UE, odată cu intrarea în vigoare a Tratatului de

la Maastricht, la 1 noiembrie 1993, fără să se fi operat schimbări esenţiale în privinţa atribuţiilor sale9.

Curtea Europeană de Conturi este alcătuită în prezent din 27 membri 10 ; aceştia sunt numiţi pe

o perioadă de 6 ani (cu posibilitatea de reînnoire a mandatului) printr-o decizie unanimă a Consiliului

UE, după consultarea cu PE.

Ea verifică din punct de vedere financiar legalitatea şi corectitudinea întregii activităţi,

urmărind buna gestionare a resurselor financiare. Curtea de Conturi are funcţia de verificare a

conturilor şi a execuţiei bugetului UE, de control financiar al instituţiilor sale şi al agenţiilor,

fundaţiilor, institutelor şi al altor organisme de acest fel care aparţin de UE, cu scopul de a îmbunătăţii

gestionarea resurselor financiare şi informarea cetăţenilor UE cu privire la utilizarea fondurilor publice

de către autorităţile cu responsabilităţi de gestiune. Independenţa Curţii de Conturi în raport cu alte

instituţii comunitare şi cu statele membre garantează obiectivitatea activităţii sale de audit.

Ea are deplină libertate în ceea ce priveşte organizarea şi planificarea activităţii sale de audit,

ca şi în privinţa alegerii obiectului şi a metodei de control. Persoanele private pot şi ele să-i se supună

controlului, de exemplu atunci când verifică dacă subvenţiile ce provin din resurse comunitare sunt

utilizate de către beneficiarul privat în conformitate cu dreptul comunitar.

Curtea de Conturi nu are prerogative jurisdicţionale. În cazul în care auditorii descoperă

nereguli, inclusiv fraudă, sunt informate imediat organismele comunitare competente pentru ca acestea

să poată lua măsurile necesare.

Singurul adevărat atu al Curţii de Conturi este efectul publicităţii. După încheierea fiecărui

exerciţiu, rezultatele activităţilor sale sunt consemnate într-un raport anual, care este publicat în

Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene şi astfel pus la dispoziţia opiniei publice europene. Curtea

mai poate adopta rapoarte speciale asupra unor probleme particulare, poate formula opinii, furniza

informaţii şi acorda asistenţă.

Comitetul Economic şi Social

Comitetul Economic şi Social (CES), înfiinţat prin Tratatul de la Roma din 1957, este un

organ pur consultativ cu sediul la Bruxelles, în cadrul căruia sunt reprezentate diversele categorii ale 9 G. Ferréol (coord.) (2001), Dicţionarul Uniunii Europene, Ed. Polirom, Iaşi, p.57. 10 La Consiliul European de la Bruxelles din 10-11 decembrie 1993 a fost confirmat principiul desemnării membrilor, câte unul din fiecare stat membru şi s-a decis mărirea numărului de membri în funcţie de viitoarele extinderi.

39


vieţii economice şi sociale; Comitetul are rolul unui forum de dezbatere şi reflecţie, atât la nivel

european cât şi la nivelul statelor membre.

În formula UE cu 15 state, CES avea un număr de 222 membri (consilieri)11 care proveneau

din trei grupuri: patronat, salariaţi şi activităţi diverse (agricultori, meşteşugari, consumatori,

profesiuni liberale etc.). Membri CES sunt numiţi de Consiliul UE, la propunerea statelor membre, pe

o perioadă de 4 ani, cu posibilitatea de reînnoire a mandatului. Avizul CES este solicitat cu titlu

obligatoriu (în domenii de interes direct: agricultură, libera circulaţie a lucrătorilor, transporturi,

educaţie, formare profesională, sănătate publică, politică socială etc.) sau facultativ de către Consiliul

UE sau de către Comisia Europeană. După Tratatul de la Amsterdam, şi Parlamentul European poate

să-l consulte.

CES organizează numeroase colocvii, audieri, rapoarte etc. cu scopul de a îmbunătăţii relaţiile

dintre cetăţeni şi instituţiile UE. Are rolul de a identifica lacunele şi obstacolele din funcţionarea Pieţei

Interne Unice şi de a propune soluţii. De asemenea, CES are posibilitatea de a emite un aviz/opinie,

din proprie iniţiativă, dacă consideră că este oportun. Avizele emise la iniţiativa Comitetului au, de

multe ori, o dimensiune politică considerabilă, după cum o ilustrează avizul din 22 februarie 1989

referitor la drepturile sociale fundamentale în Comunitate, care a pus bazele "Cartei sociale" propusă

de Comisie (şi adoptată de 11 state membre). În medie, sunt emise circa 170 de opinii pe an. Avizele

sunt adoptate în şedinţele plenare lunare şi sunt publicate în Jurnalul Oficial al Comunităţilor

Europene.

Pe plan internaţional, CES are legături cu Asociaţia Internaţională a Consiliilor Economice şi

Sociale şi are întâlniri cu reprezentanţii mediilor economice şi sociale din toate zonele lumii.

Comitetul Regiunilor

Creat prin Tratatul de la Maastricht şi funcţional de la 9 martie 1994, acest comitet este legat

de structura specifică a unor state membre (Germania, Belgia, Italia, Spania etc.) şi de revendicările

unor entităţi federale sau puternic regionalizate, care doreau să fie antrenate în mecanismul

funcţionării UE12. Comitetul regiunilor a fost precedat de existenţa unui Consiliu consultativ al

colectivităţilor, creat încă din 1988 şi care era format din 42 de membri, ce beneficiau de un mandat

electiv local şi care erau numiţi la propunerea unanimă a Adunării regiunilor, a Uniunii internaţionale

a oraşelor şi a Consiliului Comunelor.

Ca şi în cazul Comitetului Economic şi Social, în UE-15, Comitetul regiunilor a avut 222 de

reprezentanţi ai colectivităţilor locale şi regionale, însă numărul membrilor nu va putea depăşi 350 în

condiţiile noilor aderări la UE. În Declaraţia privind extinderea, inclusă în Actul final al Conferinţei

11 Tratatul de la Nisa prevede ca numărul maxim să fie de 350 membri (317 membri pentru UE-25 şi 344 de membri într-o Uniune cu 27 de state membre). 12 G. Ferréol (coord.) (2001), Dicţionarul Uniunii Europene, Ed. Polirom, Iaşi, p.44-45.

40


care a adoptat Tratatul de la Nisa, s-a stabilit că poziţia comună ce urmează a fi adoptată de către

statele membre în timpul conferinţelor de aderare în ceea ce priveşte structura Comitetului regiunilor

va corespunde unui număr de 344 membri pentru o Uniune de 27 de state membre13. Membri

Comitetului regiunilor sunt numiţi pentru o perioadă de 4 ani, cu posibilitatea de reînnoire a

mandatului, de către Consiliul UE, în exclusivitate pe baza propunerilor venite din partea statelor

membre. Funcţia de membru în Comitetul regiunilor este incompatibilă cu cea de Parlamentar

European.

Comitetul regiunilor nu dispune decât de o putere de aviz consultativ. Este obligatorie

consultarea lui de către Comisie sau Consiliu în numeroase domenii care afectează interesele locale

şi regionale (mai ales în educaţie, tineret, cultură, sănătate publică, coeziune economică şi socială,

reţele transeuropene de transporturi, de telecomunicaţii şi energie). Tratatul de la Amsterdam a

introdus posibilitatea consultării Comitetului regiunilor de către Parlamentul European, extinzând şi

numărul domeniilor în care acesta este consultat în mod obligatoriu: mediu înconjurător, ocuparea

forţei de muncă, formarea profesională, Fondul Social European, cooperarea transfrontalieră si

transporturi. Comitetul Regiunilor poate formula opinii şi din proprie iniţiativă.

El are, în fond, rolul unui "paznic" al principiului subsidiarităţii, conform căruia deciziile

trebuie luate la nivelul autorităţilor publice cel mai aproape de cetăţeni. Îşi desfăşoară activitatea în 5

sesiuni plenare pe an, cadru în care adoptă avizele adresate Consiliului UE şi Comisiei Europene (la

acestea se adaugă activitatea din 8 comisii şi 4 subcomisii); ca organism de reprezentare a intereselor

locale şi regionale, Comitetul contribuie la întărirea legăturii dintre cetăţenii aceleiaşi regiuni, la

apropierea şi implicarea lor în deciziile UE.

Cu toate acestea, resursele sale limitate, diviziunea între reprezentanţii locali şi regionali,

apariţia grupurilor politice şi geografice, natura sa consultativă şi tendinţa de a oferi avize într-o sferă

largă de domenii, au limitat capacitatea Comitetului de a obţine rezultate14.

Banca Europeană de Investiţii

Banca Europeană de Investiţii (BEI) a fost înfiinţată prin Tratatul de la Roma (art. 130) ca

instituţie financiară de care Comunitatea dispune pentru "dezvoltarea sa echilibrată şi fără obstacole".

Membri băncii sunt statele membre. Este o instituţie non-profit, iar fondurile nu provin din bugetul

UE, ci din credite pe pieţele financiare şi de la acţionari – statele membre UE. Contribuţia fiecărui Stat

Membru la capitalul BEI reflectă ponderea sa economică în UE.

BEI are misiunea (art. 198 E din Tatatul de la Maastricht) de a contribui, făcând apel la

pieţele de capitaluri şi la resursele proprii, la dezvoltarea echilibrată şi fără obstacole a pieţei comune

13 O. Manolache, Drept comunitar, ediţia a IV-a, Editura All Beck, Bucureşti, 2003, p.150. 14 J. Mitchell, P.Mc. Aleavy, Promoting Solidarity and Cohesion în Developments in the European Union (Ed. by Laura Cram, D.Dinan, N. Nugent), p.178; O. Manolache, op.cit., p.150.

41


în interesul Comunităţii. În acest sens, ea facilitează, prin acordarea de împrumuturi şi garanţii, fără

să urmărească un scop lucrativ, finanţarea proiectelor menţionate mai jos, în toate sectoarele

economiei:

a) proiecte ce au în vedere punerea în valoare a regiunilor mai puţin dezvoltate;

b) proiecte ce vizează modernizarea sau conversia întreprinderilor sau crearea de noi

activităţi ca urmare a stabilirii progresive a pieţei comune, care prin amploarea şi natura

lor, nu pot fi în întregime acoperite prin diversele mijloace de finanţare existente în fiecare

din statele membre;

c) proiecte de interes comun pentru mai multe state membre, care, prin amploarea sau natura

lor, nu pot fi în întregime acoperite prin diversele mijloace de finanţare existente în fiecare

din statele membre.

În îndeplinirea misiunii sale, BEI facilitează finanţarea programelor de investiţii în legătură cu

intervenţiile Fondurilor Structurale şi ale altor instrumente financiare ale Comunităţii.

BEI acordă împrumuturi statelor membre, statelor candidate din Europa Centrală şi de Est,

statelor din Africa, Caraibe şi Pacific, statelor mediteraneene, dar şi pentru proiecte de interes reciproc

în colaborare cu statele din America de Sud şi din Asia15.

Banca Centrală Europeană

Banca Centrală Europeană (BCE) a fost înfiinţată prin Tratatul de la Maastricht, luând locul

Institutului Monetar European în 1998. Este cea mai nouă instituţie a UE. Ea se află în centrul Uniunii

Economice şi Monetare, este responsabilă de stabilitatea monedei europene, euro, autorizează

emiterea de bancnotelor şi hotărăşte volumul emisiunilor de euro.

Pentru a-i permite BCE să-şi îndeplinească misiunea, numeroase dispoziţii îi garantează

independenţa. Nici BCE şi nici o bancă centrală naţională nu pot să solicite sau să accepte instrucţiuni

de la instituţiile sau organele comunitare, de la guvernele statelor membre sau de la orice alt organism.

Instituţiile şi organele comunitare, ca şi guvernele statelor membre se angajează să nu caute a o

influenţa (art. 107 din Tratatul de la Maastricht). În scopul asigurării independenţei BCE, membri

Directoriului sunt numiţi de comun acord de către statele membre, la recomandarea Consiliului UE şi

după consultarea Parlamentului, dintre persoanele a căror autoritate şi experienţă profesională în

domeniul monetar sau bancar sunt recunoscute, pentru un mandat de opt ani ce nu poate fi reînnoit

(art.109 A din Tratatul de la Maastricht).

BCE are obligaţia de a informa instituţiile Uniunii despre măsurile luate. Ea formează

împreună cu băncile centrale ale statelor membre Sistemul European al Băncilor Centrale (SEBC). 15 În 2004, BEI a acordat împrumuturi în valoare totală de 43,2 mld. Euro (faţă de 42,3 mld Euro în 2003), din care 39,66 mld. Euro pentru proiecte în Statele Membre ale UE-25 (3,8 mld. Euro au fost pentru cele 10 noi State Membre), iar 3,54 mld. Euro în afara UE. Împrumuturile acordate României şi Bulgariei au avut un total de 119 milioane Euro.

42


Obiectivul principal al SEBC este cel de menţinere a stabilităţii preţurilor. Fără a prejudicia

obiectivul de stabilitate a preţurilor, SEBC sprijină politicile economice generale în Comunitate.

SEBC are rolul de a defini şi pune în practică politica monetară a Comunităţii, de a conduce

operaţiunile de schimb valutar, de a deţine şi gestiona rezervele oficiale ale statelor membre şi de a

promova buna funcţionare a sistemelor de plăţi din Comunitate.

2. Modificări instituţionale care au fost prevăzute de Tratatul privind o

Constituţie pentru Europa (semnat in toamna anului 2004 la Roma, dar a cărui ratificare a eşuat

ca urmare votului negativ obţinut la referendumurile organizate in Franţa şi in Olanda în 29 mai şi

respectiv 1 iunie 2005). Tratatul de instituire a unei Constituţii pentru Europa cuprindea o serie de modificări şi la nivel

instituţional, dintre acestea cele mai importante fiind următoarele:

- apariţia funcţiei de Ministru al Uniunii pentru Afaceri Externe prin fuzionarea celei de Înalt

Reprezentant pentru PESC cu cea de Comisar pentru Relaţii Externe; aceasta urma să fie

ocupată de unul dintre vicepreşedinţii Comisiei; responsabilităţile postului erau legate de

reprezentarea UE pe scena internaţională, în special de PESC şi de Politica Europeană de

Securitate şi Apărare;

- ridicarea la rang de instituţie a Consiliului European: acesta urma să se reunească

trimestrial şi să fie format din şefii de stat / guvern ai statelor membre, preşedintele Consiliului

European şi preşedintele Comisiei Europene (ambii fără drept de vot) şi Ministrul Uniunii

pentru Afaceri Externe; deciziile trebuiau să se ia prin consens, după fiecare reuniune urmând

a fi înaintat un raport Parlamentului European; preşedintele Consiliului European (ce nu are

voie să deţină altă funcţie la nivel naţional) urma să fie ales pentru o perioadă de 2,5 ani (cu

posibilitatea de a fi reales) şi - alături de Ministrul Uniunii pentru Afaceri Externe – trebuia să

fie responsabil cu politica externă şi de securitate comună; Consiliul European urma să adopte

noile aranjamente pentru preşedinţia Uniunii în baza unui sistem de rotaţie egală a statelor

membre;

- Banca Centrală Europeană urma să devină instituţie;

- Consiliul Uniunii Europene urma să se numească Consiliul de Miniştri şi să funcţioneze

tot în configuraţie variabilă, singura modificare majoră fiind separarea Consiliului de Afaceri

Generale de cel de Relaţii Externe; Consiliul de Afaceri Generale asigura coerenţa activităţilor

desfăşurate în cadrul celorlalte configuraţii ale Consiliului de Miniştri, iar Consiliul pentru

43


Afaceri Externe asigura coerenţa acţiunilor externe ale Uniunii în baza liniilor directoare ale

Consiliului European fiind prezidat de către Ministrul Uniunii pentru Afaceri Externe;

- Comisia urma să cuprindă până în 2014 câte un comisar pentru fiecare stat membru (inclusiv

preşedintele şi Ministrul Uniunii pentru Afaceri Externe), pentru ca ulterior să fie formată

dintr-un număr de Comisari egal cu maxim 2/3 din numărul statelor membre; mecanismul de

rotaţie a membrilor Comisiei se baza pe faptul că toate statele membre sunt egale în ceea ce

priveşte reprezentarea în Comisie, fiind deja stipulat în Tratatul de la Nisa;

- Parlamentul European urma să cuprindă maximum 750 membri, numărul de locuri alocate

fiecărui stat membru în Parlament fiind stabilit până la viitoarele alegeri europene; acesta

urma să fie cuprins însă între 6 şi 96 locuri;

- Curtea de Justiţie a UE urma să cuprindă actuala Curte Europeană de Justiţie, Tribunalul

(fostul Tribunal de Primă Instanţă care va prelua o serie din atribuţiile CEJ) şi tribunalele

specializate ce vor fi înfiinţate pentru a sprijini activitatea Tribunalului; ambele Curţi

principale trebuiau să cuprindă câte un judecător pentru fiecare stat membru;

- numărul maxim de membri în CES şi CR urma să fie de 350, iar mandatul membrilor celor

două organisme consultative de 5 ani ca şi în cazul membrilor Parlamentului European;

- Banca Europeană de Investiţii nu mai avea statut de instituţie, reprezentând un organism al

statelor membre al cărui statut este adoptat la nivelul Uniunii; de asemenea, Mediatorul

European nu mai reprezenta o instituţie, ci o funcţie ce urma să fie ocupată de un

independent ales de către Parlamentul European.

Astfel, conform acestui Tratat, ansamblul instituţional al Uniunii trebuia să cuprindă:

- instituţii-cadru: Parlamentul European, Consiliul European, Consiliul de Miniştri, Comisia

Europeană şi Curtea Europeană de Justiţie;

- alte instituţii: Banca Centrală Europeană, Curtea Europeană de Conturi;

- organisme consultative: Comitetul Economic şi Social şi Comitetul Regiunilor;

- alte organisme şi agenţii.

2. Modificări instituţionale care sunt prevăzute de Tratatul de la Lisabona (semnat în decembrie 2007; în prezent este în plin proces de ratificare de către statele membre):

La 13 decembrie 2007, liderii Uniunii Europene au semnat Tratatul de la Lisabona, încheind astfel

mai mulţi ani de negocieri pe tema aspectelor instituţionale.

44


Tratatul de la Lisabona modifică Tratatul privind Uniunea Europeană şi Tratatele CE, în

vigoare în prezent, fără a le înlocui. Tratatul va pune la dispoziţia Uniunii cadrul legal şi

instrumentele juridice necesare pentru a face faţă provocărilor viitoare şi pentru a răspunde

aşteptărilor cetăţenilor.

Tratatul de la Lisabona nu schimbă fundamental structura instituţională a Uniunii, care se

va baza, în continuare, pe triunghiul Parlament, Consiliu, Comisie. Cu toate acesta, Tratatul

introduce câteva elemente noi menite să amelioreze eficienţa, coerenţa şi transparenţa

instituţiilor, astfel încât acesta să poată răspunde mai bine exigenţelor cetăţenilor europeni.

De acum înainte vor exista şapte instituţii: Parlamentul European, Consiliul european,

Consiliul, Comisia Europeană, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, Banca Centrală

Europeană şi Curtea de Conturi. Ce schimbări aduce Tratatul de la Lisabona?

Parlamentul European

Parlamentul European îi reprezintă pe cetăţenii statelor membre. Tratatul de la Lisabona sporeşte

competenţele acestuia la nivel legislativ, bugetar şi în materie de aprobare a acordurilor

internaţionale. De asemenea, Tratatul modifică şi structura Parlamentului: numărul deputaţilor

europeni nu va depăşi 751 (750 plus preşedintele), iar repartizarea locurilor pe state membre

se va face după principiul proporţionalităţii degresive. Altfel spus, deputaţii din ţările cu cei mai

mulţi locuitori vor reprezenta un număr mai mare de cetăţeni decât deputaţii din ţările cel mai puţin

populate. Tratatul mai precizează că fiecare stat membru va fi reprezentat în Parlament de minim 6

deputaţi şi de maxim 96.

Consiliul european

Consiliul european, care are misiunea de a impulsiona elaborarea politicilor, devine, la rândul său,

o instituţie a Uniunii, fără a primi însă noi atribuţii. Este creat totuşi un nou post, cel de

Preşedinte al Consiliul european. Acesta este ales de Consiliul european pentru un mandat de doi

ani şi jumătate şi va avea rolul de a asigura pregătirea şi continuitatea lucrărilor Consiliului

european şi de a găsi soluţii care să conducă la obţinerea consensului. Preşedintele Consiliului

european nu poate ocupa alte funcţii la nivel naţional.

Consiliul

Consiliul reprezintă guvernele statelor membre. Rolul său rămâne în mare măsură neschimbat.

Consiliul va continua să împartă prerogativele legislative şi bugetare cu Parlamentul şi îşi va

menţine rolul central în materie de politică externă şi de securitate comună (PESC) şi de coordonare

a politicilor economice.

Schimbarea esenţială adusă de Tratatul de la Lisabona se referă la procesul de decizie. În primul

rând, Consiliul va decide cu majoritate calificată, cu excepţia cazurilor în care tratatele prevăd o

45


altă procedură, cum ar fi votul în unanimitate. În practică, odată cu intrarea în vigoare a Tratatului

de la Lisabona, votul cu majoritate calificată va fi extins la numeroase domenii de acţiune (de

exemplu, imigrarea sau cultura).

Ulterior, introducerea, în 2014, a votului cu dublă majoritate al statelor membre ale UE

(55%) şi al populaţiei (65%), care reflectă dubla legitimitate a Uniunii, va conduce la consolidarea

transparenţei şi eficienţei. Noua modalitate de calcul va fi completată de un mecanism similar

„compromisului de la Ioannina”, care ar trebui să permită unui număr mic de state membre

(apropiate de minoritatea de blocare) să-şi manifeste opoziţia faţă de o decizie. Într-o asemenea

situaţie, Consiliul trebuie să facă tot ce-i va sta în putinţă pentru a obţine, într-un interval de timp

rezonabil, o soluţie satisfăcătoare pentru ambele părţi.

Comisia Europeană

Principala misiune a Comisiei Europene este să promoveze interesul general european. Tratatul de

la Lisabona aduce schimbări la nivelul structurii acesteia. Potrivit principiului rotaţiei egale între

statele membre, începând din 2014, colegiul va fi format dintr-un număr de comisari egal cu două

treimi din numărul statelor membre (adică 18, în cazul unei Uniuni cu 27 de ţări). Numărul

membrilor Comisiei va putea fi modificat de Consiliul european cu unanimitate de voturi.

Altă schimbare importantă: Tratatul de la Lisabona introduce o legătură directă între rezultatele

alegerilor pentru Parlamentul European şi alegerea candidatului la preşedinţia Comisiei.

De asemenea, trebuie menţionat că rolul preşedintelui Comisiei va fi consolidat, din moment ce

acesta îi va putea obliga pe membrii colegiului să demisioneze.

Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe şi politica de securitate şi vicepreşedinte al

Comisiei

Înfiinţarea postului de Înalt Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe şi politica de

securitate este una dintre inovaţiile instituţionale majore ale Tratatului de la Lisabona. În

consecinţă, coerenţa acţiunii externe a Uniunii ar trebui să fie ameliorată.

Acest Înalt Reprezentant va avea o dublă misiune: pe de o parte, va fi împuternicitul Consiliului

pentru politica externă şi de securitate comună (PESC), iar pe de altă parte, va fi vicepreşedinte

al Comisiei pentru relaţii externe. Responsabil pentru elaborarea politicii externe şi a politicii de

apărare comună, va prezida şi Consiliul „Afaceri externe”. În plus, va reprezenta Uniunea pe

scena internaţională în domeniul PESC şi va fi asistat de un serviciu european pentru acţiune

externă, format din funcţionari ai Consiliului, Comisiei şi serviciilor diplomatice naţionale.

46


Celelalte instituţii

Dispoziţiile tratatelor actuale referitoare la Banca Centrală Europeană (BCE) şi la Curtea de Conturi

nu au suferit schimbări notabile. În ceea ce priveşte Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, Tratatul

de la Lisabona extinde domeniul de intervenţie al acesteia, mai ales în materie de cooperare penală

şi poliţienească şi introduce câteva modificări procedurale.

Parlamentele naţionale

Tratatul de la Lisabona recunoaşte şi consolidează rolul parlamentelor naţionale care, deşi nu fac

parte din cadrul instituţional al Uniunii, joacă un rol important în funcţionarea acesteia.

Tratatul de la Lisabona conţine două inovaţii instituţionale importante, care vor avea un impact

semnificativ asupra acţiunii externe a Uniunii: numirea unui preşedinte „permanent” al

Consiliului European, pentru un mandat de doi ani şi jumătate cu posibilitate de reînnoire, precum

şi a unui Înalt Reprezentant pentru afaceri externe şi politica de securitate, care va fi şi

vicepreşedinte al Comisiei şi care va avea misiunea de a asigura coerenţa acţiunilor externe ale

Uniunii. Tratatul de la Lisabona va oferi Uniunii posibilitatea de a acţiona mai eficient şi mai

coerent pe plan internaţional. Îmbinând diversele componente ale politicii externe, respectiv

diplomaţia, securitatea, comerţul, dezvoltarea, ajutorul umanitar şi negocierile internaţionale,

Europa va dobândi o poziţie mai fermă în relaţiile cu ţările partenere şi organizaţiile din întreaga

lume.

Intervenţia UE va avea un impact şi mai puternic odată cu crearea unui nou serviciu european

pentru acţiune externă. Acesta se va sprijini pe resursele instituţiilor UE şi ale statelor membre

pentru a-l asista pe Înaltul Reprezentant.

Tratatul atribuie Uniunii o personalitate juridică unică, dându-i posibilitatea să încheie

acorduri internaţionale şi să adere la organizaţii internaţionale. Prin urmare, UE va putea să

se exprime şi să acţioneze ca o singură entitate.

III. UNIUNEA EUROPEANĂ PE DRUMUL

INTEGRĂRII ECONOMICE

Unul din obiectivele Tratatului privind Uniunea Europeană făcea referire la promovarea unui

progres economic şi social, echilibrat şi durabil, prin crearea unui spaţiu fără frontiere interne, prin

47


întărirea coeziuni economice şi sociale şi prin stabilirea unei Uniuni Economice şi Monetare. Însă,

până la stadiul actual de uniune economică şi monetară, a fost necesar ca UE să parcurgă un drum ce a

presupus în primul rând realizarea unei uniuni vamale şi apoi construcţia unei Pieţe Interne Unice.

1. REALIZAREA UNIUNII VAMALE - PRIMUL PAS PE CALEA

INTEGRĂRII ECONOMICE Conform dispoziţiilor Tratatului de la Roma şi a celor adoptate ulterior de instituţiile

comunitare, Comunitatea Economică Europeană trebuia să se realizeze treptat, mai întâi sub forma

unei uniuni vamale şi apoi sub forma unei uniuni economice şi monetare. Într-o etapă viitoare se

prevedea chiar şi realizarea uniunii politice a ţărilor membre.

Tratatul de la Roma a prevăzut pentru realizarea uniunii vamale următoarele elemente16:

a) înlăturarea completă, dar treptată, a taxelor vamale de import şi de export în relaţiile

comerciale dintre ţările semnatare, atât pentru produsele industriale cât şi pentru cele agricole.

La 1 ianuarie 1959 au fost luate primele măsuri de dezarmare vamală în relaţiile reciproce dintre

ţările semnatare ale Tratatului, stabilindu-se ca bază de pornire, pentru reducerea treptată, taxele

vamale în vigoare la 1 ianuarie 1957. Iniţial Tratatul prevedea realizarea uniunii vamale într-un

interval de 12-15 ani, însă acesta a fost redus la 10 ani. Pentru aceasta a fost adoptat şi pus în

practică un calendar de reduceri succesive ale taxelor vamale de import la produsele industriale şi

la o parte din produsele agricole (care nu au intrat sub incidenţa politicii agricole comunitare)

până la 1 iulie 1968. Taxele vamale de export au fost integral desfiinţate încă din anul 1960.

b) înlăturarea completă, dar treptată, în acelaşi interval de timp ca şi pentru taxele vamale, a

restricţiilor cantitative şi a altor bariere netarifare din calea comerţului reciproc al ţărilor

membre, astfel încât să se asigure o liberă circulaţie a produselor în interiorul comunităţii.

Dispariţia contingentelor (restricţii cantitative) a fost realizată încă de la 1 ianuarie 1962.

c) instituirea unui regim fiscal comun în ţările membre (presupune un regim similar de impozite

interne, indirecte, pentru ca mărfurile importate din ţările membre să nu fie discriminate faţă de

cele autohtone) şi elaborarea şi adoptarea unor reguli comune privind desfăsurarea concurenţei în

cadrul comunităţii.

d) instituirea unei politici comerciale comune faţă de terţi în decursul perioadei de tranziţie

prevăzute pentru eliminarea taxelor vamale şi a barierelor netarifare din calea schimburilor

reciproce. Acest aspect presupunea, în primul rând, instituirea unui tarif vamal comun faţă de

terţi. Tariful vamal comun era conceput de Tratatul de la Roma ca o medie aritmetică a tarifelor

vamale naţionale ale ţărilor membre, în vigoare la 1 ianuarie 1957. Practic, în paralel cu reducerea

16 Sută N. (coord.) (1999), "Comerţ internaţional şi politici comerciale contemporane", vol.I, Editura Independenţa Economică, Brăila, p.154-157; 166-168.

48


treptată a taxelor vamale de import, au fost efectuate trei ajustări ale tarifelor vamale naţionale la

nivelul tarifului vamal comun faţă de terţi. Astfel, la 1 iulie 1968 a fost pus în aplicare tariful

vamal comun faţă de terţi. De asemenea, au fost adoptate contingentele tarifare comunitare

(cantităţi de mărfuri exprimate fizic sau valoric, pe care ţările membre CEE le puteau importa din

exteriorul comunităţii cu scutire de plată a taxelor vamale de import), în conformitate cu

angajamentele asumate de CEE în cadrul Acordului General pentru Tarife şi Comerţ (GATT). O

politică comercială comună a CEE faţă de terţi mai implică, pe lângă adoptarea unui tarif vamal

comun, şi o serie de alte măsuri şi reglementări comunitare care stau la baza relaţiilor comerciale

cu ţările terţe. Astfel, în 1961, organele comunitare au adoptat hotărârea ca, la încheierea noilor

acorduri comerciale cu ţările terţe, statele membre ale CEE să ceară introducerea "clauzei

comunităţii" între prevederile acordurilor. Conform acestei clauze, partenerul se obligă să

recunoască limitele impuse de Tratatul de la Roma în ce priveşte măsurile de politică comercială

care se refereau la schimburile comerciale intracomunitare. Ulterior, în 1962, organele

comunitarea au elaborat şi adoptat un memorandum cu privire la politica comercială în căruia

relaţiile comerciale ale CEE cu ţările terţe erau împărţite în trei categorii: relaţii comerciale cu

ţările capitaliste dezvoltate, membre ale OCDE şi ale GATT; relaţii comerciale cu ţările în curs

de dezvoltare, membre ale GATT; relaţii comerciale cu alte ţări, inclusiv cu ţările socialiste (faţă

de acestea a fost preconizat un tratament discriminatoriu în comparaţie cu celelalte ţări terţe). Pe

baza acestui memorandum, în cursul anului 1964, a fost elaborat un program concret de măsuri,

care să ducă până la sfârşitul perioadei de tranziţie (1968) la stabilirea şi aplicarea unei politici

comerciale comunitare faţă de terţi.

Un alt aspect important al instituirii politicii comerciale comunitare faţă de terţi l-a constituit

adoptarea, în iunie 1971, a Sistemului generalizat de preferinţe vamale nereciproce şi

nediscriminatorii în favoarea ţărilor în curs de dezvoltare - SGP. CEE a fost primul grup de

ţări dezvoltate care a pus în aplicare, la 1 iulie 1971, în baza recomandărilor ONU privind

strategia internaţională pentru cel de-al doilea deceniu al dezvoltării, o schemă de preferinţe

vamale nereciproce şi nediscriminatorii în favoarea ţărilor în curs de dezvoltare. Această schemă

se revizuieşte anual atât în ceea ce priveşte lista produselor ce intră sub incidenţa sa, cât şi a

beneficiarilor. În a doua jumătate a anilor '90, erau eligibile pentru a beneficia de SGP cca. 130 de

ţări. Pentru ţările ACP (peste 70 de ţări din Africa - Caraibe - Pacific), beneficiile ce decurg din

schema SGP au avut şi au un caracter mai mult teoretic, avantajele comerciale prevăzute prin

Acordurile de la Lomé (I-IV) sau prin Convenţia de la Cotonou (2.08.2000) fiind mai

substanţiale.

O altă măsură de politică comercială, care a vizat domeniul promoţional şi de stimulare a

exporturilor, a fost adoptată la începutului deceniului opt şi s-a referit la armonizarea

reglementărilor din statele membre în privinţa acordării creditelor de export, asigurării şi

49


garantării acestora, ca şi a garantării investiţiilor de capital efectuate în ţări terţe.

Reglementările în această privinţă au intrat în vigoare din anul 1973.

Pe linia instituirii unei politici comerciale comune faţă de terţi, Tratatul de la Roma a mai

prevăzut şi armonizarea legislaţiilor vamale ale ţărilor membre pentru o aplicare uniformă de

către acestea.

Având în vedere toate aceste aspecte, se poate spune că la 1 iulie 1968 a fost realizată în linii

generale înfăptuirea uniunii vamale. Această îndeplinire parţială a obiectivului are ca justificare cel

puţin următoarele motive:

- până la 1 iulie 1968 nu au fost reglementate integral problemele comerţului cu produse

agricole (atât la nivel intracomunitar cât şi extracomunitar);

- până la 1 iulie 1968 nu au putut fi adoptate toate măsurile care să asigure o liberă

circulaţie a mărfurilor în interiorul Comunităţii. Pentru aceasta era nevoie de o eliminare a

tuturor barierelor netarifare, de o armonizare a legislaţiilor vamale, fiscale şi

administrative ale ţărilor membre, de elaborarea şi adoptarea unor reguli comune privind

desfăsurarea concurenţei în cadrul Comunităţii. Ori toate aceste aspecte au fost puse în

aplicare mult mai târziu, după expirarea perioadei de tranziţie.

2. CONSTRUCŢIA PIEŢEI INTERNE UNICE

Cu toate că Tratatul de la Roma (25 martie 1957) stabilise încă de la bun început principiul

unei pieţe comune (fixa în articolul 3 ca obiectiv pentru noua Comunitate Economică Europeană

abolirea obstacolelor dintre statele membre pentru libera circulaţie a bunurilor, serviciilor, lucrătorilor

şi capitalurilor), realizarea concretă a acesteia nu a fost fără dificultăţi. Îndeosebi criza anilor '70 şi

creşterea a ceea ce s-a numit atunci "euroscleroză" (termen utilizat pentru a ilustra situaţia de blocaj în

construcţia europeană - economiile naţionale europene, din ce în ce mai puţin competitive, erau prea

rigide şi fragmentate, iar ţările CEE nu reuşeau să ajungă la acorduri unanime indispensabile pentru a

schimba situaţia), au favorizat reîntoarcerea vechilor reflexe protecţioniste şi au încetinit punerea în

practică a pieţei comune, multiplicând obstacolele17.

Experţii Michel Albert şi James Ball, într-un raport publicat în 1983, au ajuns la concluzia că,

în ciuda înlăturării definitive a taxelor vamale în 1968, pieţele ţărilor membre au rămas separate, ceea

ce împiedica în mod serios Europa să facă faţă crizei şi să beneficieze de avantajele economice ale

unei pieţe mari. Ïntr-adevăr, limitele Pieţei comune apăreau atât în circulaţia persoanelor (cu ocazia

trecerii frontierelor, acestea erau încă supuse controalelor poliţiei de frontieră - uneori lungi - şi nu

aveau impresia de apartenenţă la aceeaşi comunitate), cât şi a bunurilor (libera circulaţie a bunurilor

era înfrânată de obstacole netarifare, constituite mai ales prin multiplicarea normelor tehnice şi prin

17 A. Figliuzzi (2003), L'économie européenne, Editions Bréal, Rosny, p.26-27.

50


persistenţa controalelor administrative şi sanitare la frontiere, care conduceau la o încetinire a

schimburilor). Ïn plus, comerţul dintre statele membre era adesea perturbat de variaţiile cursurilor de

schimb între monedele lor; de aceea, a fost creat Sistemul Monetar European (SME) în 1978; acesta a

adus o mai mare stabilitate pieţei prin legarea mai strânsă a monedelor naţionale.

În faţa constatării eşecului în construcţia europeană ("non-Europa") pe care-l punea clar în

evidenţă mai ales raportul Albert-Ball, Comisia Europeană prezidată de Jacques Delors, numită la 1

ianuarie 1985, a decis să reacţioneze publicând, în iunie acelaşi an, Cartea Albă privind desăvârşirea

Pieţei Interne (în aceasta, pe lângă diagnosticul privind obstacolele existente încă în calea liberei

circulaţii, figurează detalierea măsurilor ce trebuie luate pentru realizarea Pieţei Unice). Pentru a da o

valoare juridică acestor măsuri, statele membre au semnat în februarie 1986 Actul Unic European, care

pe lângă dispoziţiile privind Piaţa Internă reluate din Cartea Albă, iniţiază o reformă a instituţiilor

(pentru realizarea obiectivului de Piaţă Unică, nu era suficientă numai voinţa politică a statelor

membre; erau necesare schimbări majore în sistemul de luare a deciziei, deoarece era imposibil să se

respecte termenul stabilit pentru realizarea Pieţei Unice, dacă procesul decizional continua să ceară în

cea mai mare parte a cazurilor unanimitatea; de aceea, Actul Unic European introduce posibilitatea ca

anumite decizii să fie luate cu o majoritate de voturi în Consiliul de Miniştri) şi pune bazele unor noi

politici (mediu, securitate etc.)18. Totodată Actul Unic Vest-European a stabilit şi un termen pentru

realizarea unei Pieţe Unice Interne în cadrul CEE: sfârşitul anului 1992, mai precis 1 ianuarie 1993.

Ïntre 1986 şi 1992, Comunitatea a adoptat circa 280 de texte legislative în privinţa deschiderii

pieţelor naţionale până atunci închise. În numeroase domenii, o reglementare europeană comună a

înlocuit 12 legislaţii naţionale diferite (la acea vreme UE era formată din 12 state), ceea ce a redus

considerabil complicaţiile şi costurile cu care se confrunta orice întreprindere ce încerca să

comercializeze un produs în întreagul spaţiu comunitar.

De la 1 ianuarie 1993, Comunitatea a constituit un spaţiu comercial unic : frontierele

interne au dispărut şi mărfurile, serviciile, capitalurile şi persoanele pot să circule fără nici o barieră.

Evaluarea consecinţelor unei Pieţe Interne integrate a făcut obiectul a numeroase studii. Printre

studiile importante, trebuie menţionat şi cel efectuat de Comisie despre "Costul non-Europei" -

raportul Cecchini 19 - care a ajuns la concluzia unor câştiguri economice de mare amploare pentru

ansamblul Comunităţii (între 3 şi 7 % din PIB) etalate pe parcursul mai multor ani. Acest interval a

fost confirmat de studiile ulterioare realizate de organisme independente. Toate studiile au evidenţiat

18 Ch. Hen, J. Léonard (2003), L'Union européenne, Editions La Découverte, Paris, p.25-30. 19 Cecchini, P. - "1992 : le défi. Nouvelles données économiques de l'Europe sans frontières", Flammarion, Paris, 1988.

51


necesitatea realizării unor profunde restructurări industriale pentru ca statele membre să obţină de

la piaţa internă câştiguri importante20 .

Studiile consacrate "costului non-Europei" s-au axat în special pe mecanismele de ameliorare

a bunăstării cu ajutorul liberalizării schimburilor intracomunitare: mai buna alocare a resurselor printr-

un proces de specializare bazat pe avantajele comparative ; reducerea iniţială a costurilor datorită

înlăturării obstacolelor tehnice şi a formalităţilor vamale; scădera costurilor prin economiile de scară şi

procesul de învăţare; restrâgerea marjelor de beneficiu sub efectul unei intensificări a concurenţei;

câştiguri de bunăstare datorate procesului de inovare, lărgirii gamei de produse, schimbărilor

organizatorice.

Acest proces de eliminare a barierelor poate să fie însoţit de o reîmpărţire a pieţelor naţionale sub

efectul unor comportamente anticoncurenţiale (carteluri, abuz de poziţie dominantă, ajutoare de stat).

In această privinţă, politica de concurenţă este esenţială pentru evitarea unor astfel de comportamente

şi pentru traducerea câştigurilor de eficienţă în preţuri mai scăzute şi într-o calitate mai bună, şi toate

acestea în interesul consumatorilor.

Ideea de bază din Tratatul de la Roma şi din Actul Unic European era că libera circulaţie a

persoanelor, mărfurilor, serviciilor şi capitalurilor înlătură numeroasele costuri legate de procedurile

vamale şi că întărirea concurenţei între firme este favorabilă dinamismului lor. De aici, ar trebui să

rezulte în mod normal două efecte majore pentru firme :

- o tendinţă de mărire datorită lărgirii pieţei lor. Acest efect de dimensiune este generator de

economii de scară (reduceri de costuri de producţie prin creşterea fabricării de produse în

serie şi etalarea costurilor fixe);

- o incitare în ameliorarea competitivităţii prin eforturi de eficacitate, inovare, investiţie,

modernizare şi adaptare la cerinţele clientelei lor efective şi potenţiale (alegerea şi

calitatea produselor, reducerea şi respectarea termenelor de livrare, eficacitatea serviciilor

post-vânzare, etc ).

In plus, realizarea uniunii economice şi monetare şi instaurarea unei monede unice, înlătură

costurile de convertibilitate şi face din Comunitate una din primele puteri monetare ale lumii

favorizând în continuare dezvoltarea schimburilor între ţările membre.

Conform studiilor despre "costul non-Europei", realizarea Pieţei Unice ar trebui să provoace o

scădere a inflaţiei, o accelerare a creşterii economice şi crearea de locuri de muncă 21. Astfel, câteva

dintre efectele benefice macroeconomice ale institurii Pieţei Unice ce au putut fi constatate sunt:

- o inflaţie cu 1-1,5% mai mică decât în lipsa Pieţei Unice şi o creştere a venitului

comunitar cu 1,1-1,5 puncte procentuale (un câştig de 60-80 miliarde Euro); o creştere a

investiţiilor cu 1-3%; jumătate din aceste efecte provin ca urmare a întăririi concurenţei şi

20 Euzéby, A. -"La protection sociale en Europe: tendances et défis", în Issues in Market Economies, European Centre, 25oct.-5nov.1993, Erasmus Universiteit Rotterdam. 21 Cecchini, P., (1988), op;cit.

52


a câştigurilor de eficienţă, cealaltă jumătate rezultând din progresele tehnice legate de

realizarea Pieţei Unice;

- deşi din punct de vedere al locurilor de muncă UE a cunoscut o evoluţie mai curând

nefavorabilă, analizele indică totuşi crearea a 300.000 – 900.000 locuri de muncă

suplimentare;

- reducerea decalajelor economice între statele membre ale UE; astfel, ţările comunitare

cel mai slab poziţionate Irlanda, Spania, Portugalia şi Grecia prezentau următoarele valori

ale PIB/loc.(% din media UE = 100, în PPC)22:

Anul/Tara Irlanda Grecia Spania Portugalia

1986 63,7 61,4 69,7 54,0

1999 111,0 68,7 80,2 74,1

Această evoluţie se datorează efectelor conjugate a aderării lor la Comunitate (în special

pentru Spania şi Portugalia), a contribuţiei crescânde a Fondurilor structurale şi de

coeziune ca şi a Pieţei Unice;

- reducerea cheltuielilor comercianţilor şi transportatorilor europeni cu peste 5

miliarde de Euro datorită desfiinţării formalităţilor vamale;

- schimburile intra-comunitare au crescut cu 20-30% în volum pentru produsele

manufacturate; această creştere nu s-a făcut în defavoarea producătorilor extra-comunitari,

care şi ei au beneficiat de realizarea Pieţei Unice; importurile extra-comunitare de produse

manufacturate au crescut cu 12-14% în perioada 1980-1993; şi din punct de vedere al

structurii schimburilor intra-comunitare, pentru cele 12 state ale UE (exclusiv noile ţări

intrate în 1995) se constată o creştere continuă a comerţului intra-ramură în perioada

1980-1994; comerţul inter-ramură a scăzut sensibil trecând de la 47% din totalul

schimburilor în 1980 la 38% în 1994; comerţul cu produse diferenţiate vertical a crescut

cel mai mult trecând de la 35% la 42% din total, în timp ce comerţul cu produse

diferenţiate orizontal a crescut cu 2%, de la 18 la 20% din total schimburi intra-

comunitare23; această specializare preponderent intra-ramură arată că statele membre

tind să fie prezente pe ansamblul sectoarelor de activitate, poziţionându-se pe segmente

diferite din punct de vedere al preţului şi al calităţii, consumatorii putând să beneficieze

astfel de o gamă de produse mai largă.

- în privinţa investiţiilor străine directe (IDS), Piaţa Unică a făcut ca UE să fie mai

atractivă, absorbind la începutul anilor ’90 44% din fluxurile de investiţii străine directe

din lume, faţă de 28% la mijlocul anilor ’80; o parte importantă a fluxurilor IDS a fost

22 I. Georgescu, « Modelul irlandez », Capital nr.46/18 nov.1999. 23 D. Redor (1999), « Economie européenne », Hachette Livre, Paris, p.119-120.

53


consacrată fuziunilor şi achiziţiilor care s-au multiplicat odată cu Piaţa Unică; de exemplu,

între 1986 şi 1995, numărul fuziunilor şi achiziţiilor a trecut de la 720 la 2.296 în industrie

şi de la 783 la 2.602 în servicii; faptul că 70% din operaţiunile de fuziune şi achiziţie

rămân de natură naţională, exprimă voinţa întreprinderilor de a dezvolta, cel puţin într-o

primă etapă, o strategie defensivă la nivel naţional, procesul de restructurare la nivel

european urmând să continue în anii viitori; după 1997, numărul de achiziţii şi fuziuni a

crescut şi mai mult, însă mişcarea a devenit mai mult transnaţională;

- restructurările deja realizate au condus la o întărire a concentrării în UE, în paralel cu o

diminuare a concentrării la nivel naţional, chiar dacă dimensiunea medie a întreprinderilor

a rămas relativ stabilă; această situaţie poate fi explicată printr-o diminuare a ponderii

întreprinderilor dominante pe piaţa lor naţională ca urmare a întăririi concurenţei şi printr-

o creştere a ponderii aceloraşi întreprinderi la nivel comunitar prin pan-europenizarea

activităţii lor; volumul de activitate a marilor grupuri a crescut global la nivel european,

dar repartizarea geografică a acestei activităţi s-a modificat, diminuându-se în mod relativ

pe piaţa naţională şi crescând pe alte pieţe europene; această evoluţie era, în 1997, mult

mai puţin evidentă în activităţile de servicii, în special cele care rămăseseră puternic

reglementate, unde s-a constatat mai curând o concentrare pe plan naţional.

A face un bilanţ al Pieţei Unice este un exerciţiu delicat. Cu toate acestea, Comisia Europeană

a dat publicităţii o sinteză a realizărilor Pieţei Interne în decursul a zece ani de funcţionare fără

frontiere24. Documentul prezintă o serie de avantaje pentru întreprinderi şi pentru cetăţeni, dar şi limite

ce au putut fi constatate în această perioadă.

Avantajele unei Europe fără frontiere sunt multiple. Estimările calculate de Direcţia Generală

"Economie şi finanţe" a Comisiei cu ajutorul modelelor sale econometrice au arătat că în 2002, PIB al

UE câştigase datorită Pieţei Interne 1,8%, adică 164,5 miliarde euro. Şi locurile de muncă au crescut

cu 1,46% ceea ce însemnă circa 2,5 milioane de locuri de muncă suplimentare. În cursul celor zece ani

de funcţionare (1992-2002), Piaţa Internă a permis o creştere totală a PIB de 877 miliarde euro (prin

adunarea creşterilor din fiecare an, ceea ce reprezintă în medie 5700 euro/gospodărie. Aceste cifre sub-

estimează probabil impactul global al Pieţei Interne Unice (PIU), deoarece nu ţine cont în totalitate de

impactul asupra sectorului de servicii. În ciuda imperfecţiunilor care mai subzistă, datorită PIU, au

putut fi puse în evidenţă şi alte efecte macroeconomice, cum ar fi:

• dezvoltarea capacităţii întreprinderilor europene de a înfrunta concurenţa pe pieţele mondiale:

exporturile UE spre ţările terţe au crescut de la 415 mld. euro în 1992 la 985 mld. euro în

2001, iar investiţiile UE în aceste ţări au crescut exponenţial: de la 18 mld. euro la 206 mld.

euro;

24 Commission européenne, Le Marché intérieur - Dix années sans frontière, Bruxelles, janvier 2003.

54


• UE a devenit mai atractivă pentru investitorii străini: investiţiile străine directe (ISD) în UE au

fost în 2001 de 4 ori mai mari decât în 1992, în ciuda faptului că 2001 a fost un an slab pentru

ISD;

• din 1992, se observă o convergenţă considerabilă între preţurile diferitelor state membre, cea

mai mare parte fiind în scădere; totuşi, mai persistă anumite diferenţe foarte pronunţate între

statele membre (convergenţa a fost mult mai puternică pentru bunuri, îndeosebi pentru

produsele alimentare, decât pentru servicii);

• coeficientul de variaţie al preţurilor (care măsoară gradul de variaţie între preţurile medii în

UE ale consumului final privat şi preţurile în ţările cele mai ieftine şi în ţările cele mai

scumpe) era în 1990 de 21,4%; în 1998 acesta scade la 14,4% stabilizându-se la acest nivel;

este posibil ca introducerea euro să accentueze convergenţa pe termen mediu şi să permită o

comparare mai uşoară a preţurilor; totuşi, nu se poate spera ca preţurile să fie exact aceleaşi

peste tot: ele suportă influenţa ratelor diferite de impozitare a întreprinderilor şi a vânzărilor, a

costurilor de transport, a economiilor de scară la nivelul comerţului "en detail", a bugetelor

publicitare, a imaginii de marcă etc.

În ceea ce priveşte avantajele PIU pentru cetăţeni, pot fi menţionate următoarele:

• o varietate mai mare de bunuri şi servicii de calitate ridicată (conform unei recente anchete a

Comisiei25, 80% din cetăţenii UE estimează că, datorită PIU, gama de produse a crescut, iar

67% cred că s-a îmbunătăţit calitatea);

• în numeroase cazuri, preţurile la bunurile şi serviciile de consum curent s-au redus datorită

deschiderii pieţelor naţionale şi datorită unei concurenţe accentuate (deşi, conform anchetei

efectuate de Comisia Europeană, numai 41% din cetăţenii UE consideră că preţurile au

scăzut);

• preţurile serviciilor de telecomunicaţii sunt mai mici (de ex., preţurile facturate de vechile

monopoluri naţionale pentru apelurile naţionale s-au redus cu 50% în medie, iar cele ale

comunicaţiilor internaţionale cu cca. 40%);

• biletele de avion sunt mai ieftine - conform unui studiu recent, preţul biletelor promoţionale a

scăzut cu 41% între 1992 şi 2000;

• peste 15 milioane de cetăţeni europeni au trecut frontierele pentru a lucra sau pentru a-şi

petrece viaţa ca pensionari. Aceştia beneficiază de o protecţie socială adecvată şi pot să voteze

şi să-şi prezinte candidatura acolo unde trăiesc. Această mobilitate are repercusiuni pozitive

asupra locurilor de muncă şi a investiţiilor deoarece ea permite utilizarea competenţelor acolo

unde sunt cel mai mult solicitate;

25 Ancheta s-a derulat în 2002, la ea participând 7500 de cetăţeni ai UE.

55


• 1 million de tineri au terminat o parte din studiile lor într-un alt stat membru datorită

Programului Erasmus;

• persoanele care îşi fac cumpărăturile într-o altă ţară membră decât cea de origine beneficiază

din plin de drepturile consumatorilor;

• guvernele au mai multe fonduri pe care le pot consacra sănătăţii şi educaţiei datorită

miliardelor de euro economisiţi prin intermediul pieţelor publice mai deschise şi mai

competitive (de ex., preţul materialului rulant feroviar a scăzut cu 40%).

Realizarea Pieţei Interne a facilitat schimburile în interiorul UE şi a oferit întreprinderilor

posibilităţi fără precedent. O mai bună funcţionare a acesteia va putea crea şi mai multă prosperitate.

Printre avantajele PIU pentru întreprinderile comunitare putem enumera:

• reducerea termenelor şi costurilor de livrare ca urmare a absenţei formalităţilor administrative

la frontierele dintre statele membre; înaintea eliminării frontierelor, numai sistemul fiscal

necesita, în fiecare an, 60 milioane de documente de vămuire, care în prezent nu mai sunt

necesare;

• principiul recunoaşterii reciproce înseamnă că, în cea mai mare parte a cazurilor, chiar dacă nu

există o armonizare a specificaţiilor tehnice sau alte reguli, firmele nu mai au nevoie decât de

o singură autorizare, a propriului lor stat membru al UE ("Home Country Control"), pentru a

furniza un produs sau serviciu oriunde în UE;

• PIU de peste 370 mil. persoane (dupa extinderea din 2004 - 452 mil. Persoane, iar în 2007 492

mil.) a permis realizarea de importante economii de scară; noi pieţe de export s-au deschis

pentru IMM, care înainte n-ar fi putut exporta datorită costurilor şi altor formalităţi

administrative;

• deschiderea pieţelor publice permite întreprinderilor să participe la contracte de furnizare de

bunuri şi servicii pentru autorităţile publice ale altor state membre;

• micii utilizatori comerciali şi privaţi au beneficiat de o reducere a costurilor cu electricitatea în

statele membre unde aceste segmente de piaţă au fost deschise concurenţei;

• întreprinderile vor profita de alte avantaje datorită realizării planului de acţiune pentru

serviciile financiare, care va permite firmelor de orice dimensiune să se finanţeze cu costuri

mai mici şi va degaja societăţile cotate în bursă de obligaţia de a respecta 15 serii divergente

de reguli naţionale atunci când doresc să-şi procure capitaluri.

În ceea ce priveşte aprecierea firmelor comunitare26 cu privire la impactul PIU, cele care au

afirmat că efectele au fost pozitive sunt de patru ori mai numeroase (46%) decât cele a căror opinie

este negativă (11%). În general, se constată diferenţe substanţiale de apreciere între statele membre:

26 Au fost chestionate 5900 de firme din UE.

56


întreprinderile britanice sunt cele mai puţin entuziaste (numai 26% au constatat efecte pozitive), în

timp ce întreprinderile din Irlanda şi Grecia sunt cele mai favorabile (69%), poate datorită faptului că

pieţele lor naţionale sunt în mod evident mai reduse. Firmele exportatoare au o apreciere mai bună

(76% din firmele care exportă în mai mult de cinci state membre ale UE consideră că Piaţa Internă a

avut un impact pozitiv asupra activităţilor lor) decât cele care nu exportă, însă marea majoritate (84%)

a întreprinderilor consideră că îmbunătăţirea funcţionării PIU ar trebui să fie o prioritate esenţială

pentru UE. Faptul că 42% din întreprinderi apreciază că, în mod global, PIU n-a avut nici un impact

asupra activităţii lor, arată că UE mai are încă multe de făcut, nu numai pentru eliminarea obstacolelor

ce au mai rămas în calea liberei circulaţii a bunurilor şi serviciilor, ci şi pentru informarea

întreprinderilor (mai ales IMM) despre posibilităţile transfrontaliere care li se deschid.

Este de la sine înţeles că realizarea PIU este un proces continuu şi că mai subzistă încă

numeroase imperfecţiuni, îndeosebi în sectorul serviciilor. PIU acuză încă slăbiciuni în domeniul

serviciilor, deşi serviciile reprezintă 70% din PIB al UE şi din locurile de muncă. Un raport al

Comisiei, publicat în iulie 2002, concluziona că mai există încă numeroase obstacole în sectorul

serviciilor. Exemple de obstacole în activităţile transfrontaliere menţionate în Raportul Comisiei:

- numărul de autorizări cerute, durata şi complexitatea formalităţilor administrative, puterea

discreţionară pe care o au autorităţile locale, faptul că întreprinderile sunt obligate frecvent

să îndeplinească în ţările unde doresc să opereze aceleaşi formalităţi ca cele pe care le-au

îndeplinit deja în statul lor de origine, membru al UE;

- un anumit număr de restricţii vizeză detaşarea lucrătorilor într-un alt stat membru,

utilizarea de echipamente sau de materiale de către prestatari în afara propriului lor stat

membru al UE, recurgerea de servicii transfrontaliere pt. întreprinderi (cum ar fi: servicii

contabile, asigurări, publicitate etc.);

- în plus, pt. numeroase servicii, activităţile promoţionale transfrontaliere sunt penalizate

prin diferenţele considerabile care există între diferitele legislaţii naţionale în materie de

comunicare comercială (restricţii care "lovesc" conţinutul acestor comunicări, ba chiar

interzicerea pur şi simplu a serviciilor de publicitate pentru profesiunile libere).

- existenţa preţurilor fixe sau recomandate pentru anumite servicii, ca şi regulile privind

vărsarea şi rambursarea TVA, sau responsabilitatea şi asigurarea profesională crează

bariere suplimentare.

Alte limite sau slăbiciuni constatate în funcţionarea PIU au în vedere următoarele aspecte:

• deseori este dificil de obţinut informaţii precise despre cadrul de reglementare, autorităţile

competente şi procedurile de respectat în alte state membre. Pentru de a permite mai uşor

întreprinderilor să beneficieze de pe urma PIU, Comisia a lansat recent (iulie 2002)

reţeaua SOLVIT. SOLVIT tratează cazurile de aplicare greşită a regulilor PIU de către

57


administraţiile naţionale şi locale (de ex., refuzul de a recunoaşte o diplomă valabilă sau

de a autoriza punerea pe piaţă a unui produs conform cu exigenţele directivelor europene).

Victimele unei probleme de acest tip pot să prezinte cazul lor pe un site Web sau

telefonând la centrul SOLVIT din statul lor, care examinează problema cu autoritatea ţării

unde s-au produs faptele. Principalul avantaj este rapiditatea: reţeau îşi acordă un termen

de 10 săptămâni pentru a rezolva plângerile şi a găsi soluţiile pentru peste 70% din situaţii.

Recurgerea la SOLVIT este inegală: Germania, Portugalia şi Olanda sunt ţările care

utilizează cel mai activ reţeaua pentru propriile întreprinderi şi cetăţeni;

Timp mediu (zile) necesar SOLVIT pt. rezolvarea unui caz - la 15 aprilie 2003 I DK IRL FIN Su UK Sp NL Gr L P F Ger B ISL Medie

101 100 93 83 77 73 62 61 58 57 56 48 45 40 37 64

Dosare acceptate de centrul SOLVIT de origine - la 15 aprilie 2003 Ger P NL Su F B Gr DK A UK Sp IRL NOR Lch FIN I ISL L21 17 13 9 8 7 7 6 5 5 3 3 3 2 1 1 0 0

• există un important potenţial neexploatat în serviciile financiare; acestea au o prioritate

deosebită, deoarece integrarea financiară va stimula toate celelalte sectoare din economie

(un raport recent a estimat impactul macroeconomic al integrării financiare la 1,1% din

PIB la preţurile anului 2002, cu o creştere a locurilor de muncă de 0,5%);

• integrarea pieţelor financiare va însemna nu numai că întreprinderile vor putea să se

finanţele la costuri mai mici, ci ea va viza în ultimă instanţă ipotecile, asigurările şi alte

produse financiare pentru consumator; întărirea eficienţei fondurilor de pensii va putea

ajuta UE să stăpânească mai bine efectele economice ale îmbătrânirii populaţiei;

• o armonizare importantă este necesară în domeniul TVA şi al accizelor pentru a se evita

obstacolele în circulaţia mărfurilor şi serviciilor transfrontieră ⇒ în octombrie 2003,

Comisia Europeană a prezentat un raport de urmărire a programului strategic pe care l-a

adoptat în 2000 în privinţa îmbunătăţirii sistemului de TVA (a anunţat în special intenţia

sa de a promova ideea unui sistem de ghişeu unic, care ar permite unui operator să-şi

îndeplinească toate obligaţiile pentru ansamblul de activităţi pe care le desfăşoară la

nivelul UE într-un singur stat membru în care acesta este stabilit; Comisia a lăsat să se

înţeleagă că impunerea la locul de destinaţie ar putea să se dovedească din ce în ce mai

necesară, în special pentru servicii, cu scopul de a preveni distorsiunile de concurenţă şi de

a asigura că TVA continuă să revină statului membru în care consumul are într-adevăr loc.

• deschiderea pieţelor publice, în special adoptarea unui nou pachet legislativ ce simplifică

procedurile de atribuire şi încurajează operaţiunile de adjudecare pe cale electronică, este

o prioritate cu scopul de a oferi un mai bun raport calitate-preţ pentru contribuabili şi noi

58


posibilităţi pentru întreprinderi. Pieţele publice reprezintă 16,2% din PIB al UE. Ultima

estimare disponibilă a valorii pieţelor de furnituri transfrontieră în procente din ansamblul

pieţelor publice era, în 1998 de 10% faţă de 6% în 1987. Acest procent include atât pieţele

publice transfrontaliere directe (contractele sunt atribuite contractanţilor din alte ţări), cât

şi cele obţinute prin intermediul filialelor societăţilor din alte state membre stabilite în ţara

unde contractul este atribuit;

• economiile ţărilor membre nu se vor adapta la schimbări decât dacă stimulările pentru

inovaţie sunt importante. Este deci important ca statele membre să aprobe propunerea

Comisiei referitoare la brevetul comunitar, care ar permite inventatorilor să obţină un

singur brevet valabil din punct de vedere juridic în toată UE. În prezent, un brevet tip

valabil în 8 state membre costă de 3 până la 5 ori mai mult decât brevetele japonez sau

american.

• tabelul de afişare a rezultatelor PIU (la 5 mai 2003) evidenţiază o agravare a întârzierilor

statelor membre în aplicarea dreptului comunitar; după mulţi ani de progrese neîntrerupte

(în 1992 "deficitul de transpunere pe stat membru era de 21,4%), tendinţa de deficit de

transpunere s-a inversat în mod sensibil în ultimul timp: în mai 2003 deficitul (în medie la

nivelul UE) este de 2,4%, faţă de 1,8% în 2002. Acesta este procentul directivelor care nu

au fost transpuse în dreptul naţional după expirarea termenului fixat în acestă privinţă.

Numai 5 state membre (Danemarca, Suedia, Finlanda, Spania şi Marea Britanie) atingeau

în mai 2003 obiectivul fixat de Consiliul European, respectiv de 1,5%. Italia ocupa ultimul

loc al clasamentului, precedată fiind de Portugalia şi Irlanda.

"Deficit de transpunere" la 15 aprilie 2003, în %

I P IRL A Gr F L Ger NL B UK Sp FIN Su DK 3,9 3,7 3,5 3,4 3,3 3,3 3,2 3 2 1,8 1,5 1,2 1 1 0,6

• în afara deficitului de transpunere şi numărul de proceduri de infracţiuni în curs a crescut

faţă de anul precedent cu 6% (a crescut de la 1505 în noiembrie 2002 la 1598 în mai 2003;

Franţa şi Italia continuă să deţină aproape 30% din totalul cazurilor). Temerile sunt că

numărul procedurilor de infracţiune riscă să mai crească o dată cu extinderea din 2004;

este nevoie de mai mult de 2 ani pentru rezolvarea majorităţii acestor cazuri ⇒ soluţiile

pentru accelerarea soluţionării cazurilor constă în mecanismele de rezolvare alternative

(acestea sunt "reuniunile pachet" - care se desfăşoară din 1987, dar care au cunoscut o

dezvoltare în ultimii ani - şi reţeau SOLVIT).

Nr. de proceduri de infracţiune angajate/stat membru - la 28 feb.2003

F I Sp Gr B Ger IRL UK A NL P FIN DK L Su 220 200 153 144 138 136 132 121 79 68 57 47 36 34 32

59


Pentru o mai bună funcţionare a PIU, Comisia Europeană a publicat strategia sa pentru Piaţa

Internă 2003-2006. Acesta este un plan ce cuprinde 10 domenii de acţiune şi anume: îmbunătăţirea

punerii în practică a regulilor Pieţei Unice, aspect ce intră în sarcina atât a Comisiei Europene, cât şi a

statelor membre; integrarea pieţelor de servicii; îmbunătăţirea liberei circulaţii a bunurilor;

soluţionarea problemelor legate de procesul de îmbătrânire a populaţiei (adoptarea rapidă a directivei

privind fondurile de pensii; problema presiunii asupra serviciilor de sănătate); asigurarea unor servicii

esenţiale mai bune (energie, transport, telecomunicaţii, servicii poştale); îmbunătăţirea cadrului

operaţional al întreprinderilor (brevetul comunitar, exerciţiul dreptului de proprietate intelectuală,

facilitarea fuziunilor transfrontaliere, transferul de sediu al societăţilor etc.); simplificarea mediului de

reglementare; reducerea obstacolelor fiscale; asigurarea unor pieţe publice mai deschise; o informare

mai bună a cetăţenilor şi întreprinderilor.

Îndeplinirea acestui plan strategic de ameliorare a funcţionării PIU este esenţială, dacă UE

doreşte să atingă obiectivul pe care şi l-a stabilit, şi anume, acela de a deveni "cea mai competitivă şi

dinamică economie a lumii până în 2010".

3. UNIUNEA ECONOMICĂ ŞI MONETARĂ - STADIU SUPERIOR AL CONSTRUCŢIEI ECONOMICE EUROPENE

Comunitatea Europeană a realizat deja paşi importanţi pe calea UEM. De la întâlnirea la nivel

înalt de la Haga din 1969, UEM este obiectivul central al Comunităţii.

Conceptul de uniune economică se bazează pe patru fundamente :

- constituirea pieţei interne unice (fapt realizat de Comunitate de la 1 ian. 1993);

- întărirea politicii de concurenţă;

- dezvoltarea de noi "politici comune vizând ajustarea structurală şi dezvoltarea regională" ;

- coordonarea politicii macroeconomice ;

iar conceptul de uniune monetară presupune :

- garantarea unei convertibilităţi totale şi ireversibile a monedelor statelor membre între ele;

- liberalizarea completă a mişcărilor de capital şi integrarea completă a pieţelor bancare şi a

celorlalte pieţe financiare;

- eliminarea marjelor de fluctuaţie şi fixarea irevocabilă a parităţilor monedelor (este etapa

esenţială care implică punerea în practică a unei politici monetare unice şi crearea unei

instituţii supranaţionale pentru elaborarea şi gestionarea centralizată a acesteia).

Intr-o UEM punctul cheie îl reprezintă convergenţa economiilor, deoarece ea condiţionează

calendarul şi ritmul de punere în practică a acestei noi faze de integrare.

60


Tratatul de la Maastricht, care prevedea realizarea unei UEM între toate sau o parte din statele

membre, a trasat cele trei etape ale acesteia.

Prima etapă a debutat la 1 iulie 1990 şi s-a încheiat, conform calendarului prevăzut, la 31

decembrie 1993. Ea a permis instaurarea libertăţii totale de mişcare a capitalului între cele 12 state şi a

fost însoţită de planuri de ajustare structurală pentru reducerea dezechilibrelor şi obţinerea unei

convergenţe a evoluţiilor şi structurilor macroeconomice naţionale, în ţările cu importante dezechilibre

economice 27.

Comunitatea Europeană a intrat în etapa a II-a a UEM conform prevederilor la 1 ian.1994. La

această dată a fost creat un Institut Monetar European (IME) cu sediul la Frankfurt, care constituia un

dispozitiv de tranziţie către viitoarea Bancă Centrală Europeană. Inlocuind Comitetul Guvernatorilor

Băncii centrale şi preluând activităţile Fondului European de Cooperare Monetară (F.E.C.O.M.),

institutul avea ca principale sarcini întărirea coordonării politicilor monetare naţionale, supravegherea

funcţionării Sistemului Monetar European şi pregătirea instrumentelor viitoarei politici monetare

unice. De asemenea, intrarea în etapa a II-a a UEM înseamna interzicerea accesului privilegiat al

sectorului public la instituţiile financiare şi al finanţării monetare a deficitelor publice, precum şi o

convergenţă mai mare a economiilor ţărilor membre.

Trecerea la etapa a III-a care implică utilizarea unei monede unice şi crearea unei Bănci

Centrale Europene (BCE) a intervenit pentru ţările considerate apte de către Consiliul European de la

Bruxelles, la 1 ian.1999.

Tratatul de la Maastricht prevedea ca intrarea în etapa a III-a a UEM să poată fi făcută numai

de state ale căror economii şi politici economice vor converge în mod considerabil şi durabil. Din acest

punct de vedere se pot distinge convergenţa reală şi convergenţa nominală.

Convergenţa reală desemnează apropierea nivelurilor de viaţă în materie de venit şi

productivitate în cadrul unei zone sau atenuarea diferenţelor structurale care influenţează

competitivitatea ţării. Conform Tratatului de la Maastricht, convergenţa reală ar desemna “procesul de

lungă durată al reducerii disparităţilor între nivelurile de viaţă, care constituie un obiectiv fundamental

al Comunităţii”, făcând trimitere la nivelurile de dezvoltare economică şi socială (W. Andreff,

1997)28

eia a UEM.

Condiţiile de convergenţă

.

Convergenţa nominală priveşte evoluţia variabilelor de costuri şi preţuri şi a determinanţilor

lor profunzi (rata dobânzilor, cursul de schimb, deficitul bugetar, datoria publică). Criteriile înscrise în

tratatul de la Maastricht vizează convergenţa nominală a ţărilor UE, această convergenţă urmând a fi

apreciată pentru fiecare ţară de Consiliul European înainte de a se trece la etapa a tr

(art. 109J) necesare pentru înfăptuirea UEM sunt următoarele:

27 Terrasse, Y. - "Le budget de la Communauté Européenne", Masson, Paris, 1991. 28 W. Andreff (1997), « Pays de l’Est et Union européenne : convergence ou congruence ? », în « Convergence et diversité à l’heure de la mondialisation », coordonné par J-P. Faugère, G. Caire, B. Bellon, B. Chavance, C. Voisin, Edition Economica, Paris, avril 1997.

61


- "realizarea unui grad ridicat de stabilitate a preţurilor", evidenţiat printr-o diferenţă de

inflaţie anuală care nu trebuie să depăşească cu mai mult de 1,5% media a trei state

comunitare care prezintă cele mai bune rezultate în materie de stabilitate a preţurilor;

- situaţia finanţelor publice va trebui să fie sub control conform următoarelor două criterii:

"un deficit bugetar ne-excesiv", adică mai mic de 3% din PIB;"o datorie publică ce

poate fi susţinută", adică mai mică de 60% din PIB;

- "respectarea marjelor normale de fluctuaţie prevăzute prin mecanismul cursurilor de

schimb din cadrul Sistemului Monetar European pe parcursul a cel puţin 2 ani, fără

devalorizarea monedei faţă de cea a altui stat membru";

- "caracterul durabil al convergenţei atinse de statul membru, care se reflectă în nivelurile

ratelor de dobândă pe termen lung", care nu vor trebui să le depăşească cu mai mult de

2% pe cele înregistrate în trei state comunitare cu cele mai bune rezultate în privinţa

stabilităţii preţurilor.

De asemenea, notat că tratatul mai menţiona 4 criterii secundare care permiteau Consiliului

European să completeze aprecierea sa în privinţa convergenţei statelor. Aceste criterii nu aveau decât o

valoare indicativă, ele neconstituind obiectul unor norme. Este vorba despre: dezvoltarea ECU-lui,

rezultatul integrării pieţelor, situaţia şi evoluţia balanţelor de plăţi curente, costurile salariale şi alţi

indici de preţ (art.109J.1). In plus, în privinţa convergenţei ca o precondiţie pentru formarea uniunii

monetare, există specialişti ce susţineau că, pentru ţările care au multe sectoare necompetitive, costul

renunţării la instrumentul cursului valutar şi acceptarea cursurilor fixe sau a unei singure monede ar

depăşi câştigurile unei astfel de participări29.

Pactul de stabilitate ratificat la Consiliul European de la Amsterdam din iunie 1997, a urmărit

să schimbe hotărârea statelor UE de a opta pentru deficite bugetare excesive în cadrul UEM. Astfel, au

fost aduse precizări privind definirea deficitelor excesive şi privind eventualele sancţiuni pentru statele

care depăşesc valorile de referinţă de 3% din PIB pentru deficitul bugetar şi de 60% din PIB pentru

datoria publică. Un deficit de peste 3% din PIB era în mod normal considerat ca fiind excesiv; totuşi

erau prevăzute două posibilităţi în care statele s-ar afla în faţa unor “circumstanţe excepţionale şi

temporare”:

- dacă depăşirea rezulta dintr-o “circumstanţă neobişnuită independentă de voinţa statului

membru vizat” – în acest caz, “depăşirea valorii de referinţă este considerată ca temporară,

dacă previziunile bugetare stabilite de Comisie indică o scădere a deficitului sub valoarea

de referinţă atunci când circumstanţa neobişnuită sau recesiunea gravă vor fi dispărut”;

- dacă depăşirea este consecutivă unei recesiuni grave adică, “în principiu”, o scăderea

anuală a PIB de 2% sau mai mult. 29 Bîrsan, M. - "Integrarea economică europeană. Introducere în teorie şi practică", vol.I, Editura Carpatica, Cluj-Napoca, 1995.

62


Apoi, Consiliu UE trebuia să decidă cu o majoritate calificată a tuturor membrilor săi (inclusiv

nemembrii Uniunii monetare şi statul în cauză), dacă un deficit de peste 3% din PIB este excesiv. Ca

urmare a observaţiilor prezentate de statul vizat, Consiliul putea judeca dacă un recul inferior valorii

de 2% constituia totuşi o recesiune gravă. Statele membre se angajau “în principiu” să nu invoce

această ultimă posibilitate dacă ele au suferit un recul de mai puţin de 0,75% din PIB.

Dacă un deficit este judecat ca excesiv, Consiliul poate să adreseze recomandări de politică

economică statului respectiv şi, în situaţia în care aceste recomandări nu vor fi urmate, el poate

decide aplicarea de sancţiuni. Consiliul păstrează în acest domeniu o putere discreţionară totală,

decizia fiind votată cu o majoritate de 2/3, ţările participante la UEM fiind singurele ce pot vota, statul

vizat fiind exclus.

Dacă decizia de a aplica sancţiuni este luată, Consiliul cere “în principiu” un depozit

nepurtător de dobândă din partea statului sancţionat, echivalent cu 0,2% din PIB, la care se adaugă un

element variabil în funcţie de amploarea depăşirii, depozitul maxim ridicându-se la 0,5% din PIB.

Dacă în următorii doi ani ce urmează depăşirea nu este corectată, depozitul este “în principiu”

transformat în amendă.30 Trebuie remarcată utilizarea de nenumărate ori a termenului “în principiu”

care dă o mai mare libertate de decizie Comisiei şi Consiliului, chiar dacă Pactul de stabilitate a fost

descris de unii specialişti ca un sistem de reguli foarte constrângătoare. Până în prezent nu a fost

aplicată nici o amendă (vezi cazul Franţei şi al Germaniei privind respectarea Pactului de stabilitate şi

creştere).

CAZUL FRANŢEI ŞI AL GERMANIEI PRIVIND RESPECTAREA PACTULUI DE STABILITATE ŞI CREŞTERE

În 2002, deficitul bugetar al Germaniei a depăşit valoarea de referinţă de 3%, atingând 3,6%

din PIB, iar datoria publică a ajuns la 60,8% (deci peste nivelul de 60%). La 19 noiembrie 2002 Comisia Europeană a adoptat un raport referitor la situaţia finanţelor publice în Germania, care a stabilit că acest deficit nu este datorat unor situaţii excepţionale, independente de statul membru. La 21 ianuarie 2003, Consiliul a decis să urmeze recomandarea Comisiei, adoptând recomandări ce au fost adresate guvernului german, prin care se solicita Germaniei să ia de urgenţă măsuri cu privire la corectarea deficitului şi încadrarea în prevederile Pactului de stabilitate.

O altă situaţie de delanşare a procedurii de atenţionare a Comisiei este cea legată de Franţa, care şi ea a depăşit în 2002 pragul de 3% din PIB în privinţa deficitului bugetar (-3,1%); şi pentru ea, Consiliul a emis recomandări, solicitând măsuri pentru încadrarea în prevederile Pactului de stabilitate.

Atât Franţa cât şi Germania, au fost invitate la Consiliul ECOFIN din 25 noiembrie 2003 să plătească penalităţi pentru încălcarea Pactului de Stabilitate şi Creştere. Prin sistemul de vot al ECOFIN, propunerea Comisiei nu a fost validată. Aceasta a dus la proteste din partea ţărilor care plătesc un preţ prea mare pentru a se menţine în limitele criteriului bugetar. Cazul a fost înaintat la Curtea Europeană de Justiţie. Miniştrii de finanţe din Marea Britanie, Franţa şi Germania au cerut reinterpretarea Pactului de stabilitate şi de creştere, considerând că acesta ar trebui şă ia în considerare condiţiile structurale şi ciclice specifice fiecărui stat membru.

Decizia miniştrilor de finanţe ai ţărilor zonei euro de a suspenda procedurile angajate împotriva Franţei şi Germaniei a determinat Banca Centrală Europeană să convoace o reuniune 30 D. Stasavage, « Le pacte de stabilité de l’UEM : crédible et efficace ? », Problèmes économiques n°2.573/17 juin 1998.

63


extraordinară, la sfârşitul căreia Consiliul Guvernatorilor BCE a publicat un comunicat în care se arată că această decizie a misiştrilor de finanţe europeni "…comportă grave pericole. Nerespectarea regulilor şi procedurilor prevăzute în Pactul de stabilitate şi de creştere riscă să submineze credibilitatea cadrului instituţional european şi încrederea într-o gestionare riguroasă a finanţelor publice ale statelor membre ale zonei euro".

Comisia Europeană este hotărâtă să susţină în continuare Pactul de stabilitate, ea fiind sprijinită în această direcţie de Banca Centrală Europeană.

Franţa şi Germania s-au angajat ferm ca, în 2005, să reducă deficitul bugetar până la 3% din PIB, obţinând un răgaz de 1 an pentru a realiza acest lucru.

Conform dispoziţiilor tratatului privind UEM, Institutul Monetar European şi Comisia

Europeană au remis la 25 martie 1998 Consiliului rapoarte privind starea convergenţei şi

progresele efectuate de state în îndeplinirea obligaţiilor lor pentru realizarea monedei unice, Euro.

Ambele rapoarte arătau că, de la începutul celei de-a doua faze a UEM, au fost înregistrate

progrese remarcabile în realizarea unui grad ridicat de convergenţă durabil de către toate statele

membre ale UE. Aceste progrese s-au accelerat în 1996 şi în 1997, ca şi la începutul anului 1998, când

numeroase state membre şi-au intensificat eforturile în materie de convergenţă, în special în domeniul

bugetar.

Situaţia ţărilor membre UE în materie de convergenţă înainte de lansarea euro

Inflaţie Situaţia finanţelor publice

Datorie (% din PIB) Cursul de

schimb IPCH

(1)

Deficit(%din PIB) (3)

Variaţia în raport cu anul

precedent

Particip.la mecanism de schimb

Rata dobânzii

pe termen lung (4)

01.1998

Existenţa unui

deficit excesiv

(2) 1997

1997 1997 1996 03.1998 01.1998

Valorea de referinţă

2,7 (5)

3 60 7,8 (6)

Belgia 1,4 Da (7) 2,1 122,2 -4,7 -4,,3 Da 5,7 Danemarca 1,9 Nu -0,7 65,1 -5,5 -2,,7 Da 6,2 Germania 1,4 Da (7) 2,7 61,3 0,8 2,4 Da 5,6 Grecia 5,2 Da 4,0 108,7 -2,9 1,5 Da (8) 9,8 (9) Spania 1,8 Da (7) 2,6 68,8 -1,3 4,6 Da 6,3 Franţa 1,2 Da (7) 3,0 58,0 2,4 2,9 Da 5,5 Irlanda 1,2 Nu -0,9 66,3 -6,4 -9,6 Da 6,2 Italia 1,8 Da (7) 2,7 121,6 -2,4 -0,2 Da (10) 6,7 Luxemburg 1,4 Nu -1,7 6,7 0,1 0,7 Da 5,6 Olanda 1,8 Nu 1,4 72,1 -5,0 -1,9 Da 5,5 Austria 1,1 Da (7) 2,5 66,1 -3,4 0,3 Da 5,6 Portugalia 1,8 Da (7) 2,5 62,0 -3,0 -0,9 Da 6,2 Finlanda 1,3 Nu 0,9 55,8 -1,8 -0,4 Da (11) 5,9 Suedia 1,9 Da (7) 0,8 76,6 -0,1 -0,9 Nu 6,5 Marea Britanie 1,8 Da (7) 1,9 53,4 -1,3 0,8 Nu 7,0 UE 1,6 2,4 72,1 -0,9 2,0 6,1 (1) Variaţia în % a mediei aritmetice a ultimilor 12 indici lunari ai preţurilor de consum armonizaţi (IPCH), în

raport cu media aritmetică ai celor 12 IPCH din perioada precedentă; (2) Deciziile Consiliului din 26 sept.1994, 10 iulie 1995, 27 iunie 1996, 30 iunie 1997;

64


(3) Semnul negativ indică un excedent; (4) Durata medie: 10 ani; media ultimelor 12 luni; (5) Media aritmetică simplă a ratelor de inflaţie a celor 3 state cu cele mai bune rezultate în domeniul stabilităţii

preţurilor, majorată cu 1,5 puncte procentuale; (6) Media aritmetică simplă a mediilor pe 12 luni a ratelor de dobândă ale celor 3 state cu cele mai bune

rezultate în domeniul stabilităţii preţurilor, majorată cu 2 puncte procentuale; (7) Abrogarea deciziei Consiliului recomandată de Comisie; (8) Din martie 1998 (9) Media datelor disponibile în cursul ultimelor 12 luni (10) Din noiembrie 1996; (11) Din octombrie 1996. Sursa: Comisia Europeană, “Raport privind starea de convergenţă în vederea trecerii la a treia fază a UEM”, Problèmes économiques, n°2.573, 17 iunie 1998.

Conform prevederilor protocoalelor (n°12 şi n°11) anexă la Tratatul de la Maastricht,

Danemarca şi Marea Britanie au notificat Consiliului neparticiparea lor la a treia fază a UEM în

1999.

Consiliul European de la Bruxelles (2-3 mai 1998) a marcat lansarea în mod oficial a

monedei unice europene. Au fost luate trei decizii determinante: ţările calificate pentru faza a treia a

UEM, parităţile bilaterale între monedele care vor face parte din UEM şi alcătuirea directoriului Băncii

Centrale Europene. Ţările desemnate să formeze Uniunea Monetară la 1 ianuarie 1999 au fost:

Germania, Austria, Belgia, Spania, Finlanda, Franţa, Irlanda, Italia, Luxemburg, Olanda şi Portugalia.

Patru ţări nu au participat la lansarea monedei unice; trei dintre acestea: Marea Britanie, Suedia şi

Danemarca au ales, cel puţin într-o primă perioadă, să rămână în afară; Grecia nu a reuşit să satisfacă

criteriile de convergenţă de la Maastricht şi şi-a fixat anul 2001 ca dată pentru a se alătura zonei

euro31.

Dacă în Grecia, voinţa politică şi opinia publică erau net favorabile participării la UEM, în

celelalte trei ţări situaţia era mai neclară. Guvernul Marii Britanii s-a angajat să consulte poporul

printr-un referendum înainte ca ţara să adopte moneda unică; întreprinderile sunt în majoritate în

favoarea participării, dar va fi destul de dificil cu un electorat sceptic; în orice caz, ministrul finanţelor

din Marea Britanie, exclusese participarea ţării înainte de sfârşitul lui 2002. În iulie 2003, după o

analiză bazată pe teoria zonei monetare optimale, Marea Britanie a decis că nu este cazul să organizeze

un referendum, deoarece nu a înregistrat încă o suficientă convergenţă spre zona euro, iar

performanţele economice ale acestei zone nu sunt destul de concludente pentru a convinge populaţia

de avantajele aderării. Şi în Suedia opinia publică este un obstacol major în participarea la UEM.

Alegerile generale din septembrie 1998 au cunoscut o puternică progresie a stângii antieuropene care

era principalul partener al partidului social-democrat la putere; UE este considerată ca principala 31 De la 1 ianuarie 2001, Grecia este cea de-a 12-a ţară a UE care a intrat în zona euro (inflaţia 2,9% în 2000, cu numai 0,5 puncte procentuale peste media zonei; deficitul bugetar ajunge în 2000 la 0,9% din PIB, iar datoria publică scade la 103,9% din PIB în anul 2000. Deşi datoria publică depăşeşte nivelul de referinţă de 60%, ca şi în cazul Belgiei şi Italiei, trendul descrescător este cel care a contat în evaluarea măsurii în care sunt îndeplinite criteriile de convergenţă. La acestea se adaugă şi o creştere economică susţinută, superioară mediei comunitare: 3,5 în 1999 şi 4,1% în 2000. În faţa acestor progrese, la reuniunea de la Fereira din iunie 2000 s-a hotărât intrarea Greciei în zona euro de la 1 ianuarie 2001).

65


responsabilă a problemelor economice suedeze, în special a creşterii şomajului. Primul ministru,

Göran Persson, nu-şi asumase în 1998 riscul unui referendum înainte de a fi sigur de a obţine un vot de

aprobare. La referendumul consultativ din septembrie 2003, populaţia suedeză s-a pronunţat împotriva

monedei unice. În ceea ce priveşte Danemarca, aceasta este, în realitate, un membru fictiv al UEM32,

deoarece această ţară are moneda legată strâns de cursul Euro, în cadrul SME bis. Dar şi în această

ţară, opinia publică este în general foarte antieuropeană: Danemarca a respins Tratatul de la Maastricht

cu ocazia unui referendum în mai 1992; peste 40% din danezi au votat contra Tratatului de la

Amsterdam33.

SME bis Selectarea ţărilor care îndeplinesc criteriile de convergenţă, ca şi a celor ce au ales să nu participe la faza a treia a UEM, a pus problema organizării raporturilor monetare între ţările "in" care aparţin zonei euro, pe de o parte, ţările "pre-in" care au vocaţia unei aderări ulterioare (Suedia) şi ţările "out", adică cele care în mod voluntar au rămas în afara zonei, dar a căror strategie s-ar putea inversa ulterior (Marea Britanie, Danemarca), pe de altă parte. A apărut astfel necesitatea unui nou sistem de schimb, la acest nivel, un fel de "SME bis", pentru a asigura bunele relaţii între cele două grupuri şi pentru a evita în special ca fluctuaţiile monetare nedorite să vină să perturbe funcţionarea Pieţei Unice. Patru caracteristici principale prefigurează acest sistem: 1. Asimetria (ancorarea sistemului se operează pe zona euro); 2. Flexibilitatea (respectarea criteriilor de convergenţă de către ţările "pre-in) este luată în considerare, fiind prevăzute măsuri corectoare pentru creşterea convergenţei); 3. Solidaritatea monetară activă (Banca Centrală Europeană intervine în mod dicreţionar pentru susţinerea monedelor "pre-in" cu scopul de a rămâne în marja de fluctuaţie de +/- 15%); 4. Caracterul voluntar. Sursa: Ch. Hen, J. Léonard (2003), L'Union européenne, 11e édition, La Découverte, Paris, p.100.

4. MONEDA UNICĂ – EURO

Referitor la moneda unică europeană, încă de la 14 noiembrie 1995 Institutul Monetar

European (IME) a prezentat un scenariu de trecere la moneda unică, scenariu ce a fost discutat şi

aprobat cu ocazia reuniunii de la Madrid a Consiliului European din 15-16 decembrie 1995 şi care

prevedea introducerea de monezi şi bilete de bancă europene cel mai târziu la 1 ian.2002. Cu această

ocazie a fost ales şi numele noii monede, considerându-se că primele patru litere ale continentului lor

sunt potrivite pentru denumirea acestei "piese centrale" a uniunii monetare, deci EURO34.

32 Rezultatul referendumului din 28 septembrie 2000 privind intrarea Danemarcei în UEM a fost negativ. 33 A. Balls, V. Bakhshi, « Les exclus de l’euro », Problèmes économiques, n° 2.597/30 décembre 1998. 34 Un sondaj al Institutului Wickert din Germania publicat la 22 nov.1995 în Berliner Morgenpost arăta că 35% din germani preferau numele de ECU, faţă de 26% care au indicat numele Euromark şi 12% care susţineau denumirea de EURO. Mai departe, în sondaj urmau: Euro-Taler 8%, Euro-dollar 5%, Eurofranken 2% (Sources say . . . An ECCO News No.1062/22.XI.1995, Brussels).

66


Scenariul prevedea trei etape distincte şi patru date cheie. Procesul urma să debuteze la începutul

anului 1998 şi să se încheie la 1 iulie 2002.

Prima etapă a demarat la începutul anului 1998, cu un an înainte de adevărata începere a

uniunii monetare, având ca punct forte desemnarea de către şefii statelor UE a ţărilor care vor participa

la proces. Această etapă a fost parcursă conform prevederilor şi a fost marcată de o "efervescenţă

legislativă" în ţările participante pentru respectarea întocmai a Tratatului de la Maastricht.

Conform planurilor IME, etapa a II-a începea la 1 ian.1999, odată cu debutul fazei a III-a a

UEM. Cursurile de schimb au fost fixate irevocabil în 1999 (vezi tabelul nr.3.5), ele fiind valabile în

momentul trecerii la moneda unică. Astfel, de la 1 ianuarie 1999, prin fixarea irevocabilă a cursurilor

de schimb ale monedelor ţărilor participante, Euro a devenit în mod oficial moneda comună celor 11

ţări35 desemnate să intre în a treia fază a UEM. Insă, pe parcursul unei perioade tranzitorii de 3 ani

(1999-2001) consumatorii nu au utilizat decât o monedă europeană în stare virtuală (un euro scriptural

– sub forma viramentelor, a cecurilor, a cardurilor bancare). Băncile centrale naţionale şi Banca

Centrală Europeană şi-au realizat politica lor monetară în moneda unică şi au promovat-o pe pieţele de

schimb internaţionale.

Parităţile monedelor naţionale, fixate irevocabil în raport cu moneda euro

ŢARA Moneda naţională Paritatea

Austria Şiling austriac 1 Euro = 13,7603 ATS Belgia Franc belgian 1 Euro = 40,3399 BEF Finlanda Marcă finlandeză 1 Euro = 5,94573 FIM Franţa Franc francez 1 Euro = 6,55957 FRF Germania Marcă germană 1 Euro = 1,95583 DEM Grecia Drahmă grecească 1 Euro = 340,750 GRD Irlanda Liră irlandeză 1 Euro = 0,787564 IEP Italia Liră italiană 1 Euro = 1936,27 ITL Luxemburg Franc luxemburghez 1 Euro = 40,3399 LUF Olanda Gulden olandez 1 Euro = 2,20371 NLG Portugalia Escudo portughez 1 Euro = 200,482 PTE Spania Pesetă spaniolă 1 Euro = 166,386 ESP

Etapa a III-a, de la 1 ian.2002, a fost cea mai "tangibilă" pentru publicul larg care poate

utiliza în sfârşit moneda unică (euro fiduciar, sub forma biletelor şi monezilor). Moneda naţională şi

moneda unică au "coabitat" timp de 6 luni. Apoi, începând cu 1 iulie 2002, în circulaţie a rămas numai

moneda europeană unică36.

Care sunt consecinţele introducerii monedei unice, Euro?

35 Din 2001 numărul ţărilor din "Euroland" ajunge la 12 prin participarea Greciei. De la 1 ianuarie 2007 numărul statelor care au adoptat moneda unică – Euro – a devenit de 13 ca urmare a intrării Sloveniei în « Zona Euro », iar din 1 ianuarie 2008 de 15 state prin intrarea Ciprului şi Maltei în zona euro. 36 « L’euro et le consommateur », Problèmes économiques, n° 2.585/7 octobre 1998.

67


Moneda unică întăreşte unicitatea pieţei comunitare: nu mai este nevoie ca cetăţeanul ce

trece dintr-o ţară în alta să schimbe devize, nu mai sunt cheltuieli de tranzacţionare şi nici incertitudini

legate de riscul valutar care îngrădesc mişcarea bunurilor, capitalurilor şi serviciilor; astfel,

transparenţa costurilor şi preţurilor este totală.

Câştigurile de care se pot bucura participanţii la euro, deşi destul de dificil de cuantificat,

constă în:

- îmbunătăţirea în mod semnificativ a funcţionării pieţei europene şi a competitivităţii

economiei europene;

- conduce la o creştere a concurenţei, a schimburilor şi o adâncire a specializării în zona

euro;

- permite dispariţia distorsiunilor de concurenţă care mai rezultă din fluctuaţiile cursurilor

de schimb şi din reajustările de parităţi;

- reduce factorul aleator din previziune, simplifică problemele contabile şi deci, poate

favoriza pentru IMM comerţul cu ţările comunitare;

- datorită ei piaţa europeană devine o realitate mai accesibilă pentru toţi, ceea ce îi conferă

o nouă dimensiune.

Moneda europeană – Euro devine, mai ales, un concurent credibil pentru dolar pe piaţa

monetară internaţională. S-a considerat încă de la lansare că euro ar putea, orice ar fi, să accelereze

mişcarea de basculare a dolarului către euro, cu toate că o astfel de evoluţie nu intervine în general

decât pe termen lung şi în mod gradual. Deja, la peste doi ani de la lansarea sa, Euro a devenit a doua

monedă cea mai utilizată după dolarul american şi înaintea yenului japonez. Această situaţie reflectă

moştenirea "vechilor monede naţionale" ale ţărilor din zona euro, care au fost înlocuite de Euro şi

rezultă şi din ponderea economică a Eurolandului în economia mondială.

Dincolo de toate acestea, există şi o dimensiune simbolică foarte puternică, în sens politic, a

monedei europene. Pentru prima dată, unul din elementele constitutive ale identităţii naţionale dispare.

Un tarif vamal şi o politică agricolă nu sunt deloc elemente constitutive ale identităţii naţionale; însă

moneda este unul din simbolurile de unitate naţională, de imagine a colectivităţii. Moneda europeană,

Euro, nu va adăuga un simbol de unitate europeană simbolului naţional menţinut, ci se va substitui

acestuia37.

Dar, moneda unică are şi un cost: acesta constă în special în pierderea independenţei în

fixarea ratelor de dobândă.

In etapa a III-a a UEM, moneda unică este administrată de o bancă centrală europeană

(BCE), iar marile orientări ale politicii monetare sunt hotărâte de această bancă centrală. Astfel, la 1 37 Mai multe sondaje realizate în septembrie 2000 în Germania, arătau că numai 15% din germani acceptă euro, în timp ce 55% preferau să păstreze ca monedă marca în care au încredere; de asemenea, o anchetă a agenţiei Dimap a evidenţiat că un german din trei nu are încredere în euro şi că 51% din persoane au numai o încredere limitată în moneda unică (Adevărul Economic nr.40 (446)/ 11-17 octombrie 2000).

68


ianuarie 1999 BCE38 a preluat ca sarcină politica monetară a economiilor din zona euro. In aceste

condiţii, băncile centrale naţionale au devenit simple reprezentante ale BCE; BCE decide politica ce

trebuie urmată, iar băncile centrale naţionale o aplică. Impreună BCE şi băncile centrale naţionale

formează Sistemul European al Băncilor Centrale (SEBC).

Stabilitatea preţurilor constituie obiectivul principal al BCE, obiectiv care, dacă se va realiza

va contribui la stimularea activităţii economice. BCE este independentă faţă de guvernele naţionale,

faţă de autorităţile politice naţionale. Pentru a putea răspunde condiţiilor naţionale, directivele asupra

BCE lasă deschisă posibilitatea ca anumite reguli să fie aplicate cu grade diferite de stringenţă.

Preşedintele şi Consiliul executiv au fost alese de către Consiliul European de la Bruxelles (2-

3 mai 1998): în funcţia de preşedinte a fost numit Wim Duisenberg pentru un mandat complet de 8

ani, dar acesta a propus în mod “voluntar” să părăsească postul la sfârşitul primilor 4 ani pentru a

permite lui Jean-Claude Trichet, guvernatorul Băncii Franţei, de a ocupa locul său. Consiliul executiv

(Directoriul), format din preşedintele BCE, un vicepreşedinte şi patru membrii, nu va putea fi înlăturat

pe motive politice. Organele de decizie ale BCE sunt Directoriul şi Consiliul guvernatorilor (alcătuit

din Directoriu şi din guvernatorii băncilor centrale ale ţărilor din zona euro).

BCE are rolul de emisiune a monedei unice şi de gestionare a rezervelor valutare. Tot ea

gestionează şi cursurile monedei europene în raport cu celelalte monede. Insă, Consiliul de Miniştri

are dreptul să încheie acorduri privind sistemul de cursuri valutare care să lege moneda uniunii de

celelalte monede. Deciziile luate cu o majoritate calificată în cadrul Consiliului de Miniştri pot impune

BCE să acţioneze într-un anumit mod, ceea ce din punct de vedere formal reprezintă o încălcare a

principiului independenţei băncii centrale.

IV. POLITICA DE CONCURENŢĂ ÎN UE

Politica de concurenţă are ca scop punerea în practică şi prezervarea unui sistem ce permite o

concurenţă fără distorsiuni în interiorul unui spaţiu economic.

Politica de concurenţă urmăreşte asigurarea cadrului necesar manifestării unei concurenţe loiale,

adică a unei concurenţe care are loc în condiţiile respectării de către agenţii economici a normelor şi

mijloacelor considerate corecte şi recunoscute ca atare prin reglementările în vigoare din fiecare stat.

De fapt, concurenţa trebuie să fie întotdeauna loială, aceasta presupunând ca unităţile economice să se

comporte pe piaţă cu bună credinţă şi potrivit uzanţelor cinstite.

1. COORDONATE ALE POLITICII DE CONCURENŢĂ ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ

38 BCE şi-a preluat în mod oficial funcţiile la 1 iunie 1998 la Frankfurt, înlocuind IME.

69


Politica de concurenţa şi tipuri de obstacole în calea concurenţei

Obstacole în calea concurenţei

Private Publice Comportamente Apariţia de structuri Neconcurenţiale neconcurenţiale Înţelegeri Abuz de poziţie Ajutoare Reglementări Dominantă publice Art.81 Art.82 Reg. 1989 modif. 1997/2004 Art.87 Art.86 (ex.art.85) (ex.art.86) (ex.art.92) (ex.art.90)

Trăsături ale politicii de concurenţă în UE:

- Marile principii ale politicii de concurenţă sunt fixate prin tratate;

- Tratatul de la Roma (art.3) : Comunitatea trebuie să stabilească "un regim care să asigure că în

Piaţa comună concurenţa nu este denaturată";

- Numeroase reglementări precizează punerea în aplicare a acestora;

- Comisia Europeană este însărcinată cu aplicarea corectă a dreptului şi dispoziţiilor comunitare;

- Curtea de Justiţie arbitrează litigiile şi fixează jurisprudenţa.

- intensitatea concurenţei în UE depinde de politica de concurenţă dusă, de realitatea pieţei

interne unice şi de efectele politicilor europene ⇒ "cu cât înlăturarea barierelor / obstacolelor pe

piaţa internă este mai avansată, cu atât politica de concurenţă este mai puţin obligată să intervină

pentru a promova sau restaura concurenţa".

70


- Politica de concurenţa joacă un rol fundamental în construcţia europeană ⇒ o economie de

piaţă efectivă este mijlocul cel mai eficient de realizare a obiectivelor economice ale UE;

realizarea unei pieţe interne pp. nu numai înlăturarea obstacolelor naţionale din calea circulaţiei

mărfurilor, ci şi eliminarea structurilor şi comportamentelor susceptibile de a falsifica jocul pieţei

Politica de concurenţăArticole 81, 82, 86 şi 87

Piaţa internă unică• Libertăţi de

circulaţie• Armonizări• Recunoaştere

reciprocă

Politici europene• Pol. Industrială• Pol. Comercială• Politici sectoriale

(transport,agricultură)

Concurenţa pepiaţa internă unică

A. Reguli aplicabile întreprinderilor

Acestea vizează îndeosebi următoarele aspecte:

1. "interzicerea oricăror înţelegeri / acorduri între întreprinderi, decizii de asociere şi practici

concertate, care sunt susceptibile să afecteze comerţul între statele membre şi care au ca

obiect sau ca efect împiedicarea, restrângerea sau falsificarea concurenţei în interiorul

pieţei comune" (art.81, ex. art.85 din Tratatul de la Roma).

Exemple de astfel de înţelegeri ce sunt "nule de drept":

• fixarea în mod direct sau indirect a preţurilor de cumpărare sau de vânzare sau a altor

condiţii de tranzacţionare;

• limitarea sau controlarea producţiei, a desfacerilor, a dezvoltării tehnice sau a investiţiilor;

• împărţirea pieţelor sau a surselor de aprovizionare;

• aplicarea, în ceea ce priveşte partenerii comerciali, a unor condiţii inegale pentru prestaţii

echivalente, făcându-i să suporte astfel un dezavantaj în lupta de concurenţă;

71


• subordonarea încheierii de contracte de acceptarea de către parteneri a unor prestaţii

suplimentare care, prin natura lor sau conform uzanţelor comerciale, nu au legătură cu

obiectul contractelor respective.

Tratatul prevede totuşi şi o serie de derogări pentru acordurile care: contribuie la "ameliorarea

producţiei sau a distribuţiei produselor" şi la "promovarea progresului tehnic sau economic" şi

care, în acelaşi timp permit "utilizatorilor să obţină o parte echitabilă din profitul care rezultă".

Astfel de situaţii sunt tolerate doar dacă producătorii îşi menţin capacitatea de a oferi bunuri sau

servicii competitive. Exceptarea este de natură individuală şi se practică atunci când Comisia

autorizează în mod expres o înţelegere verificată în prealabil (de exemplu, cf. Hotărârii 94/894

din 13.12.1994 se autoriza acordul între Euro-Tunel, British Railway şi SNCF, convenţia

respectivă prevăzând o repartizare egală a capacităţii de utilizare a legăturii prin tunel). Un alt tip

de derogări au caracter colectiv şi se aplică unei serii întregi de acorduri, fiind necesar un

regulament conceput de Consiliu şi care să precizeze anumite cerinţe. Este, de exemplu, cazul

acordurilor privind: licenţierea brevetelor (reglementarea 2389/84 din 23 iulie 1984),

specializarea (reglementarea 417/85 din 19 decembrie 1984), de cercetare-dezvoltare

(reglementarea 418/85 din 19 decembrie 1984);

CAZ: în iunie 2001, Comisia a dat o amendă de 30 milioane euro producătorului de

autoturisme Volkswagen. În 1996-1997, Volkswagen trimisese concesionarilor săi germani o

circulară care îi incita să nu facă reduceri pentru noile VW Passat. Aceast gen de practici este

împotriva regulilor de concurenţă, deoarece ele menţin în mod artificial preţurile ridicate

pentru consumator.

2. abuzurile de poziţie dominantă (interzise prin articolul 82, ex.art.86 din Tratatul de la Roma).

Acest articol nu reglementează concentrările, ci se limitează la interzicerea faptului de a exploata

într-un mod abuziv o poziţie dominantă, fiind mai mult corectiv decât preventiv. În acest caz,

nu locul ocupat într-un sector de activitate este pus în discuţie, ci doar faptul de a obţine un

avantaj excesiv din această poziţie este criticat : "este incompatibil cu piaţa comună şi interzis,

în măsura în care comerţul între statele membre este afectat, faptul pentru una sau mai multe

întreprinderi de a exploata în mod abuziv o poziţie dominantă pe piaţa comună sau pe o

partesubstanţială a acesteia". Pentru a determina dacă o întreprindere este sau nu într-o poziţie

dominantă, indiferent dacă ea aparţine Comunităţii sau unei ţări terţe, se judecă în primul rând

cota de piaţă deţinută (care trebuie să fie mai mare de 50%, iar întreprinderea trebuie să aibă

capacitatea de a o menţine). Când întreprinderea ocupă 70-80%, calificarea este automat făcută,

iar dacă nu este cazul, atunci intervin alte elemente complementare, cum ar fi: reputaţia, marca

produsului, eficienţa reţelei comerciale, avansul tehnologic, puterea economică a concurenţilor,

72


existenţa unei concurenţe latente, accesul la resurse şi la tehnologie. Etapa următoare constă în

stabilirea abuzului, dacă acesta există, luându-se în considerare numai efectele

comportamentului firmei şi excluzându-se orice acuzaţie de intenţie de fraudă.

Tratatul prezintă mai multe situaţii:

• impunerea de condiţii neechitabile (preţuri prea mari sau prea mici pentru eliminarea unor

producători concurenţi);

• limitarea producţiei, a desfacerilor sau a dezvoltării tehnice în detrimentul consumatorului;

• aplicarea unui tratament discriminatoriu pertenerilor comerciali.

Nu este prevăzută nici o derogare ca în cazul înţelegerilor, iar sancţiunea este pronunţată de

Comisie care, pe calea deciziei, ordonă întreprinderii să pună capăt situaţiei constatate şi-i poate

aplica o amendă;

concentrarea - nu a fost prevăzută în Tratatul de la Roma, dar Comisia a considerat întotdeauna că aceasta poate conduce la o exploatare abuzivă a poziţiei dominante. Reglementările din decembrie 1989 (reglementarea 4064/89 din 21 decembrie 1989) şi din septembrie 1990 au acoperit această lacună, impunând o notificare obligatorie a proiectelor de fuziuni şi achiziţii la Comisia Europeană; astfel, se instituie un control preventiv al Comisiei, care poate să interzică operaţiunile de concentrare ce prezintă o dimensiune europeană, dacă ele riscă să conducă la o poziţie dominantă susceptibilă să obstrucţioneze în mod semnificativ concurenţa. Astfel se permite politicii de concurenţă să intervină, la un stadiu precoce al unui proces de concentrare, aprobând sau interzicând alianţele avute în vedere. Controlul preventiv se aplică următoarelor tipuri de operaţiuni: fuzionare, preluare de control, creare de entităţi comune, pornind de la un prag minim. Acest prag minim a fost modificat de mai multe ori, ultima fiind în 2004 prin regulamentul Consiliului 139/2004. Succint criteriile introduse de acesta sunt următoarele:

Regulamentul 139/2004 - CONCENTRARE DE DIMENSIUNI COMUNITARE - CRITERII

1. CIFRA DE AFACERI Situaţia I

• Când cifra de afaceri TOTALĂ realizată pe plan MONDIAL de TOATE ÎNTREPRINDERILE vizate reprezintă o valoare mai mare de 5 mld. Euro

• Când cifra de afaceri TOTALĂ realizată INDIVIDUAL ÎN UE de cel puţin 2 din întreprinderile vizate reprezintă o valoare mai mare de 250 mil. Euro, cu EXCEPŢIA CAZULUI în care fiecare din întreprinderile vizate realizează mai mult de 2/3 din cifra de afaceri totală din UE în interiorul unui singur stat membru

Situaţia II – Dacă:

• cifra de afaceri TOTALĂ realizată pe plan MONDIAL de TOATE ÎNTREPRINDERILE vizate reprezintă o valoare mai mare de 2,5 mld. Euro;

• În fiecare din cel puţin 3 state membre, cifra de afaceri TOTALĂ realizată de TOATE ÎNTREPRINDERILE vizate este mai mare de 100 mil. euro;

• În fiecare din cel puţin 3 state membre, cifra de afaceri totală realizată INDIVIDUAL de cel puţin 2 din întreprinderile vizate este mai mare de 25 mil. euro;

• cifra de afaceri totală realizată INDIVIDUAL ÎN UE de cel puţin 2 din întreprinderile vizate reprezintă o valoare mai mare de 100 mil. Euro, cu EXCEPŢIA CAZULUI în care fiecare din întreprinderile vizate realizează mai mult de 2/3 din cifra de afaceri totală din UE în interiorul unui singur stat membru

2. Criteriul „Tipului 3+” - prevede o competenţă exclusivă a Comisiei când toate statele

membre sau cel puţin 3 dintre ele formulează o cerere de retrimitere la Comisie;

73


3. Alte criterii – ce însoţesc acum noul criteriu de retrimitere la autorităţile competente ale

statelor membre

În acest caz, protocolul de acord trebuie ratificat în mod obligatoriu de Comisie, aceasta având însă şi

posibilitatea să-l suspende. Practic, Comisia apreciază dacă există sau nu o poziţie dominantă care să

constituie o piedică semnificativă pentru concurenţă şi hotărăşte aprobarea sau interzicerea acordului.

Astfel, de exemplu, a fost posibilă unirea activităţilor în domeniul armamentului dintre Thomson CST

şi Deutsche Aerospace în cadrul unei societăţi comune, Thomson DASA (hotărârea din 2 decembrie

1994).

CAZ: în Franţa, TotalFina şi Elf Aquitaine au propus o fuziune care ar fi permis noii societăţi

controlul unor pieţe ale produselor petroliere în Franţa, ceea ce ar fi antrenat costuri mai ridicate

pentru distribuitori şi pentru consumatori (noul grup ar fi reprezentat 55% din capacităţile de

rafinare şi ar fi controlat depozitele de import franceze). Pentru rezolvarea problemelor de

concurenţă evidenţiate de Comisie, TotalFina şi Elf au acceptat să cedeze către concurenţi o parte

importantă a operaţiunilor vizate. Noua societate ar fi dobândit, de exemplu, o poziţie dominantă

în vânzările de carburanţi pe autostrăzi (ar fi deţinut 2/3 numărul de benzinării de pe autostrăzi ⇒

piaţă specifică cu preţuri ridicate). Cu scopul de a menţine o piaţă competitivă în acest sector, în

interesul consumatorilor, Comisia Europeană a obligat TotalFina şi Elf să vândă cca. 70 se

benzinării din cele 214 de care dispunea, înainte de a autoriza fuziunea. De asemenea, grupul a

trebuit să renunţe la controlul depozitelor care alimentează reţeaua de oleoducte, obiectivul fiind

acela de a păstra, în aval, la nivelul vânzării cu amănuntul de carburant şi păcură, posibilitatea

pentru concurenţi de a nu fi prizonierii unui singur furnizor.

Analiza poziţiei se face pornindu-se de la noţiunea de piaţă relevantă care în opinia Comisiei ia în considerare:

• Piaţa produselor respective – cuprinde toate produsele şi/sau serviciile pe care Consumatorul le consideră ca interschimbabile sau substituibile ţinând cont de caracteristicile lor, de preţul lor şi de utilizarea / funcţia lor;

ŞI

• Piaţa geografică respectivă - cuprinde teritoriul pe care întreprinderile în cauză sunt angajate în oferirea bunurilor şi serviciilor respective, pe care condiţiile de concurenţă sunt suficient de omogene.

In plus o piaţă este concurenţială dacă (intervine criteriul de substituţie):

• Clientul are posibilitatea de a alege între o gamă mai mult sau mai puţin vastă de produse cu

caracteristici similare (pb. este de a şti dacă clienţii produsului respectiv au posibilitatea de a accede imediat şi eficient la un produs similar, în condiţiile unei variaţii lejere, dar constante a preţului curent de 5-10%)

74


şi dacă :

• Furnizorul nu întâmpină bariere în furnizarea de produse sau servicii pe o piaţă dată (se

verifică dacă alţi furnizori au posibilitatea de a-şi reorienta imediat şi eficient producţia şi comercializarea lor pe piaţa respectivă).

B. Reglementări referitoare la intervenţia statelor

Comisia Europeană tinde să înlăture discriminările ce pot rezulta din existenţa monopolurilor de stat

cu caracter comercial (art.31, ex.art.37), iar "ajutoarele acordate de către state sau cu resurse de stat,

sub orice formă, care denaturează sau periclitează concurenţa" sunt considerate ca incompatibile cu

piaţa comună. Participările statului la capitalul întreprinderilor pot fi considerate ca ajutoare de stat, iar

ajutoarele (subvenţiile) la export sunt şi ele prohibite.

Cu toate acestea există derogări pentru ajutoarele regionale şi pentru cele sectoriale.

1. Ajutoarele publice (art.87, ex.art.92) - sunt interzise ajutoarele publice care falsifică sau perturbă

concurenţa favorizând anumite întreprinderi sau anumite producţii.

Articolul 87 delimitează ajutoarele publice considerate compatibile cu piaţa comună:

• ajutoarele cu caracter social;

• ajutoare destinate remedierii unor evenimente excepţionale (calamităţi naturale, perturbări

grave ale economiei;

• ajutoarele regionale (pentru zone cu întârzieri de dezvoltare) sau pentru dezvoltarea unor

activităţi;

• ajutoare pentru promovarea culturii şi păstrarea patrimoniului cultural;

• subvenţiilor ce urmăresc realizarea unui important proiect comun la scară europeană

(Airbus, cercetare-dezvoltare, mediu înconjurător).

• În februarie 1998, Comisia a aprobat ajutoare în valoare totală de 1,89 milioane euro în favoarea

dezvoltării IMM din turism în regiunea Doñana în sudul Spaniei. Aceste ajutoare au fost acordate

pentru a încuraja investiţiile în noi iniţiative turistice şi pentru crearea de locuri de muncă, contribuind

astfel la dezvoltarea durabilă a unei regiuni relativ sărace a Europei, Andaluzia.

• Datorită evenimentelor de la 11 septembrie 2001 şi a paralizării spaţiului aerian atlantic care a urmat,

guvernele europene au fost autorizate să verse companiilor lor naţionale subvenţii având ca motiv de

"circumstanţele excepţionale".

75


Art.88 (ex. art.93) impune statelor membre obligativitatea informării Comisiei cu privire la măsurile

pe care acestea le au în vedere. Acest articol încredinţează astfel Comisiei sarcina supravegherii şi

aprecierii ajutoarelor de stat, pe care guvernele trebuie să le declare. Împreună cu acestea, Comisia

examinează compatibilitatea cu piaţa comună, însă numai ea singură hotărăşte în final. Acest control al

subvenţiilor publice este făcut pentru a se asigura că aceste ajutoare nu servesc finanţării unor

"campioni naţionali" sau nu conferă anumitor întreprinderi un avantaj nefondat faţă de concurenţii lor.

Comisia a avut, până la jumătatea anilor '90, un comportament relativ permisiv. Astfel, de exemplu,

din cele 527 de cazuri studiate în 1994, ea a acceptat dintr-o dată 440 şi n-a antamat urmăriri decât în

40 de cazuri. Totuşi, încă de la începutul anilor '90, Comisia a încercat să aplice regula "one time, last

time", adică să stabilească cu guvernele respective un acord ce interzice ajutoarele viitoare sau

reînnoite. În măsura în care cazurile cele mai delicate privesc întreprinderi cu capitaluri publice, ea

poate uneori să ceară privatizarea întreprinderilor implicate (cum a fost cazul Renault şi Crédit

Lyonnais în Franţa).

2. SERVICIILE PUBLICE ŞI CONCURENŢA

Referitor la întreprinderile publice şi întreprinderile responsabile de un serviciu public (de natură

industrială şi comercială), tratatul comportă 3 reguli:

- neutralitatea Comunităţii vis-à-vis de forma de proprietate (caracterul public al unor

întreprinderi nu este de natură a autoriza în mod intrinsec distorsiuni concurenţiale);

- interzicerea obstacolelor / barierelor în calea concurenţei;

- excepţie fac serviciile de interes general: articolul 86 (ex. art.90) precizează că

"întreprinderile însărcinate cu gestiunea serviciilor de interes economic general [...] sunt

supuse regulilor acestui tratat în special regulilor de concurenţă în limitele în care

aplicarea acestor reguli nu conduce la un eşec la îndeplinirea în drept şi în fapt a misiunii

lor speciale care le-a fost acordată".

Principala problemă este reprezentată de activităţile de servicii publice de reţele (transporturile

feroviare şi aeriene, gazul şi electricitatea, poşta şi telecomunicaţiile), care fac obiectul unei

dereglementări . Aceasta nu se datorează numai aplicării regulilor de joc europene puternic inspirate

de principiile liberale dar şi unor factori tehnici şi economici :

a) apariţia unei noi concurenţe (între diferite mijloace pentru acelaşi scop) ⇒ în transporturi,

concurenţa între calea aeriană şi cea feroviară s-a accentuat prin dezvoltarea trnurilor de mare

viteză; la fel şi pt. serviciile de telecomunicaţii şi cele prin cablu;

b) produse noi au fost create de o multitudine de mici întreprinderi private (ex. în telecomunicaţii

prin întroducerea sistemelor numerice);

76


c) multiplicarea diversificărilor tehnologice (telecomunicaţii);

d) concurenţa care împinge întreprinderile să caute cele mai bune tarife, eventual prin

delocalizare (firmele mari consumatoare de electricitate sunt sensibile la diferenţele de preţ uri

între ţări);

e) consumatorii adoptă noi comportamente, mai exigente referitoare la diferenţierea produselor şi

la preţuri;

f) finanţările publice par mai dificile în momentul în care cele private sunt mai accesibile.

Serviciul public39 poate fi definit din punct de vedere economic ca fiind: "un serviciu a cărui

producţie se face conform randamentelor crescânde (adică situaţiile în care costul unitar de

producţie descreşte o dată cu creşterea cantităţilor produse), ceea ce ar justifica organizarea sa în

monopol, ca şi punerea în practică a unor tarife administrate şi a unor mecanisme fiscale. Existenţa

unor puternice externalităţi (adică situaţii în care deciziile unui agent economic au consecinţe în

termeni de cost şi de bună-stare asupra celorlalţi agenţi) ar conferi şi un anumit caracter public

serviciului, deoarece corectarea acestor externalităţi poate cere o importantă intervenţie a statului".

Intervenţia autorităţilor europene în serviciile publice de reţele s-a accelerat în anii '80 şi '90.

Ïn general, dispozitivele puse în practică disting în mod clar ce ţine de monopol şi ce ţine de

concurenţă, dezvoltând modelul conform căruia se distinge :

- infrastructura, care datorită economiilor de scară, trebuie să rămână obiectul unui

monopol,

şi

- serviciile, care pot fi furnizate de mai mulţi prestatori în concurenţă.

Coexistenţa sectorului public cu cel privat este organizată, fiind create autorităţi independente de

reglementare.

La baza acestui model stă teoria pieţelor contestabile.

O piaţă este contestabilă dacă intrarea pe piaţă este liberă (crarea de întreprinderi) şi dacă ieşirea de

pe piaţă se efectuează la un cost scăzut. O intrare liberă presupune absenţa barierelor în pătrunderea

pe piaţă şi accesul la un preţ rezonabil la infrastructurile disponibile care constituie "facilităţi

esenţiale" pentru a produce. Astfel, ameninţarea din partea sosirii de noi concurenţi este credibilă.

EX. :

• un nou operator vrea să utilizeze reţeaua de fibră pentru a vinde servicii de comunicaţii ⇒ a

nu deschide accesul la această reţea constituie o barieră în intrarea pe această piaţă şi deci un abuz

de poziţie dominantă; o ieşire la un cost scăzut înseamnă că riscul pe care şi-l asumă întreprinderea

39 C. Stoffaês, services publics: question d'avenir, Editions Odile Jacob, La Documentation française, 1995.

77


ce penetrează piaţa monopolului nu este insurmontabil; de aceea costurile fixe ireversibile

consimţite cu ocazia intrării într-un sector de activitate nu trebuie să fie prea importante deoarece

ele nu sunt recuperabile la ieşire dacă întreprinderea decide să-şi înceteze activitatea.

• Transportul aerian reprez. prototipul pieţei contestabile, cu mult înainte de deschiderea sa către

concurenţă în cadrul UE la 1 aprilie 1997 ⇒ pe piaţa europeană între ian. 1993 şi aug. 1996 au

existat 83 de tentative de intrare, din care 35 s-au dovedit infructuoase (avioanele care sunt cea

mai mare parte a costului de intrare pe piaţă pot fi cumpărate în leasing şi sunt vandabile în cazul

încetării activităţii ⇒ riscul asumat nu este considerabil pentru companiile ce încearcă să se

stabilească).

Teoria pieţelor contestabile conduce la separarea gestiunii echipamentelor fixe ce sunt costuri

ireversibile ale activităţilor de reţele (infrastructuri) de expoatarea acestor echipamente

(serviciile) ⇒ Infrastructurile ce sunt în situaţia de randamente crescânde justifică controlul

acestui segment de piaţă printr-un monopol pentru a evita duplicarea reţelelor, în timp ce mai

multe întreprinderi pot fi puse în concurenţă pentru serviciile furnizate plecând de la aceste

infrastructuri pentru a permite o scădere a costurilor de revenire şi a preţului de vânzare către

consumatori, ca şi pentru o diversificare a prestaţiilor propuse.

CONTESTABILITATEA PIEŢEI ÎNTREPRINDERILOR DE REŢEA

Sectoare Infrastructura (monopol natural)

Servicii (introducerea concurenţei)

Moduri de acces Deschiderea la concurenţa europeană

Transport aerian

Aeroport,

linii aeriene

Avioane,

serviciu de transport

Agrearea companiilor, sistem de rezervare, interval orar de aterizare şi de decolare, acorduri "cer deschis"

1 aprilie 1997

Telecomunicaţii

Sateliţi,

reţeaua de fibră

Servicii de

telecomunicaţii

Acces la sateliţi, tarif de interconexiune

1 ian. 1998 pt. reţea şi 1 ian. 2001 pt. linia locală ce leagă abonatul la primul comutator

Căi ferate

Gări,

linia ferată

Trenuri, serviciu

de transport

Acces la reţea printr-o taxă de plată modulabilă în funcţie de linii, gradul de încărcare şi priorităţi

15 martie 2003 pt. piaţa transp. de mf. internaţ şi 2008 pt. piaţa transp. de mf. naţională

Electricitate

Reţeaua de linii de

înaltă şi foarte

Furnizarea de electricitate

Acces al terţilor la reţea prin intermediul unei plăţi

1 iul. 2004 pt. întreprinderi şi 1 iul. 2007

78


înaltă tensiune pt.gospodării după o tranziţie progresivă

Gaz

Gazeoducte

Furnizarea de

gaze

Acces al terţilor la reţea prin intermediul unei plăţi

Idem electricitate

Poştă

Reţeaua de distribuţie

Servicii poştale

Acces al terţilor prin instalarea altor reţele de distribuţie

Deschidere progresivă către concurenţă începând cu febr. 1999

Serviciile de interes general sunt definite în comunicarea Comisiei Europene din 1996 ca fiind

"activităţile de servicii, comercializabile sau nu, considerate de interes general de către

autorităţile publice, şi supuse din această cauză unor obligaţii specifice se serviciu public".

Acestea includ serviciile de interes economic general definite ca "activităţi de servicii

comercializabile ce îndeplinesc misiuni de interes general şi supuse, datorită acestui fapt de către

statele membre, unor obligaţii de serviciu public. […] Este cazul în special al serviciilor de reţele

de transport, de energie, de comunicaţii". Se precizează că aceste servicii de interes general "răspund

unor nevoi fundamentale", având "o dimensiune simbolică" şi constituind "un element de identitate

culturală pentru toate ţările europene".

Interesul general este definit pornind de la consideraţii de securitate a aprovizionării, de

protecţie a mediului înconjurător, de solidaritate economică, de amenajare a teritoriului, de

promovare a interesului consumatorilor. Deoarece o serie din aceste activităţi necesită investiţii

foarte mari, pe termen lung, iar efectele indirecte sunt importante, rezultă anumite principii:

continuitate, egalitate de acces, universalitate, transparenţă.

În câmpul mai larg al serviciului de interes economic general intră serviciul universal, ce este definit

ca "un serviciu minim oferit, a cărui calitate este specificată, pentru orice utilizator, la un preţ

accesibil".

Criteriile de serviciu universal se bazează pe principii ca:

• Universalitate : impune un acces pentru orice persoană, în orice loc, la un preţ abordabil;

• Egalitate : înseamnă că toţi utilizatorii au dreptul la un tratament identic;

• Continuitate : însemnă furnizarea unui serviciu fără întrerupere

• Adaptabilitate : reprezintă siguranţa că serviciul va evolua în funcţie de progresul tehnic

şi de cererea consumatorilor

79


Introducerea concurenţei în sectoare unde ea nu exista, menţinerea unui monopol în anumite segmente

ale activităţii şi punerea în practică a unui serviciu public minim ridică problema autorităţii care să

definească şi să facă să fie respectat "caietul de sarcini" ⇒ au fost create autorităţi de reglementare

independente de stat şi de monopolurile istorice, care să garanteze o concurenţă echitabilă şi să

asigure o bună funcţionare a serviciului universal. Sarcini ce revin acestor organisme:

• atribuirea resurselor rare pentru a (se) produce (licenţe, tranşe orare, frecvenţe, autorizaţii);

• controlarea accesului la facilităţile esenţiale pentru noii veniţi într-un sector de activitate

(tarificare, bariere tehnice, plaje orare);

• supravegherea coexistenţei activităţilor de monopol cu cele concurenţiale în cadrul

aceleiaşi întreprinderi (subvenţii încrucişate);

• supravegherea tarifelor finale astfel încât ele să fie conforme cu intereselor

consumatorilor;

• vegherea pentru respectarea obligaţiilor de serviciu universal.

Atunci când autorităţile publice naţionale acordă drepturi speciale, îndeosebi de drepturi de monopol,

unei întreprinderi însărcinate cu furnizarea de servicii de interes public, Comisia trebuie să vegheze la

faptul ca aceste drepturi speciale să nu depăşească ceea ce este necesar prestaţiei efective a serviciului.

De exemplu, drepturile speciale pot fi justificate dacă ele garantează tuturor faptul de a beneficia de o

calitate a serviciului acceptabilă la preţuri abordabile. Aceste drepturi nu ar fi fondate dacă obiectivul

ar fi pur şi simplu de a împiedica o concurenţă loială.

O legislaţie ce vizează deschiderea pieţei telefoniei mobile a fost pusă în practică în 1996. Comisia a

constatat că al 2-lea operator de telefonie mobilă din Spania, Airtel Móvil, a trebuit să plătească o

sumă de cca. 510 milioane euro pentru a obţine dreptul de a opera pe piaţa spaniolă, în timp ce

Telefónica, exploatant public, nu plătise nimic. Comisia a solicitat guvernului spaniol să-i returneze

banii lui Airtel Móvil sau să propună măsuri de corectare a situaţiei.

80

Economia Integrarii Europene

Documents

Transcript of Economia Integrarii Europene