AUREL ARDELEAN CORNELIU MAIOR

MARCEL GREC

ECOLOGIE ŞI BIOETICĂ

JURIDICĂ

Editura „Vasile Goldiş” University Press

Arad - 2014

2

Coperta de: LIGIA MAIOR

Referenți științifici:

Prof. univ. dr. ARDELEAN GAVRIL

Conf. univ. dr. ALUNARU CRISTIAN

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

ARDELEAN, AUREL

Ecologie şi bioetică juridică / Ardelean Aurel, Maior

Corneliu, Grec Marcel. – Ed. a 2-a, rev. - Arad: "Vasile

Goldiş" University Press, 2014

Bibliogr.

ISBN 978-973-664-677-5

I. Maior, Corneliu

II. Grec, Marcel

574:34

Tipărit la S.C. Gutenberg S.A. Arad

Calea Victoriei nr. 41

Tel.: 0257 254330 • Fax: 0257 254339

E-mail: gutenberg@arad.astral.ro

3

Cuvânt înainte

Ca noi ramuri de drept disciplinele ecologie juridică şi dreptul

mediului s-au afirmat doar în ultimele două decenii. Acesta deoarece

ordinea ecologică devine în contextul schimbărilor climatice şi

continuării efectului de seră, din ce în ce mai importantă.

Din caracterul internaţional al resursei naturale „mediu

înconjurător”, provine nevoia României de a se racorda la politicile

ecologice pentru a căror implementare au fost create principalele legi

şi instituţii.

Reeditarea unei lucrări de ecologie juridică este necesară

datorită ritmului rapid de reglementare juridică în domeniu mediului,

firesc într-o ţară membră a Uniunii Europene cât şi, caracterului

interdisciplinar al domeniului.

Autorii şi-au propus să sublinieze originele naturale ale moralei

şi ale dreptului şi să ofere cadrul juridic în domeniul eticii aplicate,

bioetica devenind o ştiinţă în sine începând cu ultimele decenii ale

secolului XX. Ordinea juridică este o concepţie despre viaţă, în

centrul dreptului fiind ideea de respect absolut a persoanei umane.

Lucrarea se adresează atât studenţilor cât şi altor categorii de

cititori dornici să cunoască relaţia dintre ştiinţele vieţii şi drept.

Autorii

4

5

Modulul I

ELEMENTE DE ECOLOGIE GENERALĂ

ŞI DEZVOLTARE DURABILĂ

Obiectivele modulului

• Deschiderea orizontului de cunoaştere către o ştiinţă

complexă, cu caracter interdisciplinar, ecologia fiind astăzi o

disciplină sintetică la graniţa dintre ştiinţele biologice şi cele

socio-juridice.

• Cunoaşterea esenţei umane a unor procese ale sistemului

social şi juridic într-un stat de drept.

• Formarea unui bagaj ştiinţific ecologic general care să

faciliteze studiul aspectelor de bioetică şi drept al mediului

Conţinutul modulului

1. Obiectul ecologiei

2. Locul ecologiei printre alte ştiinţe

3. Ecologia poluării

4. Dezvoltarea economică – ecologică - juridică

5. Pârghii juridico-economice şi instituţionale de protecţie

a mediului

6. Ocrotirea mediului prin lege

7. Ocrotirea mediului şi a naturii ca subiect de drept

internaţional

6

1. OBIECTUL ECOLOGIEI

1.1. ECOLOGIA CA ŞTIINŢĂ TEORETICĂ ŞI

APLICATIVĂ

Ecologia este ştiinţa interacţiunilor vieţii cu mediul

înconjurător (atât mediul natural cât şi socio-economic) şi are un

dublu profil, teoretic şi aplicativ.(5)

Obiectul concret al ecologiei este: Ecosistemul sau

Sistemul ecologic – unitate funcţională fundamentală a

biosferei, alcătuită din două subsisteme.

a. un subsistem biotic – comunitatea de populaţii, de

bacterii, ciuperci, plante verzi, animale = BIOCENOZA.

b. un subsistem abiotic – un set de factori locali ai

mediului fizic = BIOTOPUL.

Sub aspect teoretic – ecologia este ştiinţa relaţiilor

cantitative între componentele ecosistemelor.

Sub aspect aplicativ – ecologia este ştiinţa protecţiei şi

amenajării ecosistemelor, ştiinţa producţiei biologice, a

bioproducţiei ecosistemului.

ECOLOGIA – poate fi deci definită ca ştiinţa interacţiunii

dintre organisme, a interacţiunii materiei vii cu scoarţa terestră, a

productivităţii biologice şi relaţiilor omului cu mediul înconjurător.

Termenul de “ecologie” este format etimologic din două

cuvinte de origine greacă:

– OIKOS – casă gospodărie economie;

– LOGOS – cuvânt, vorbire, descriere.

7

1.2. GENEZA ECOLOGIEI CA ŞTIINŢĂ

Prima definiţie a ecologiei a fost dată de profesorul

german ERNST HAECKEL, unul din marii evoluţionişti ai

secolului trecut şi care a dezvoltat concepţia despre evoluţia

speciilor a lui CH. DARWIN din lucrarea “Originea speciilor”

apărută în 1859. Au apărut apoi o diversitate de definiţii. Unele

pun accentul pe organism, altele pun accentul pe sistemele

biologice supraindividuale.(5)

Este necesar să amintim însă că ecologia ca ştiinţă a avut

mai mulţi premergători.

Gândirea ecologistă a debutat în S.U.A. Aşa cum fiecare

stat democrat caută să-şi trimită ambasadori care să reprezinte

cultura ţării respective, în secolul trecut americanii l-au trimis la

Roma pe GEORGE PERKIN MARSH (1801-1882), Acesta, în

peregrinările sale prin Italia, a observat intensele deforestări din

bazinul Mării Mediterane.

Perkin, observând aceste ravagii şi implicaţiile lor, a scris o

carte “MAN AND NATURE” – “Omul şi natura” sau “Geografia

fizică aşa cum a fost modificată ea de acţiunea umană”. Cartea a

cuprins şi un capitol de etică a ocrotirii vieţii. Ambasadorul

S.U.A. Perkin, congresman de Vermont, deşi era politician, a atras

atenţia naturaliştilor asupra pericolului deforestărilor.

Iubitorii de natură, n-ar fi reuşit în demersul lor dacă nu

şi-ar fi aliat oameni politici. Astfel, preşedintele THOEODOR

ROOSVELT (1858-1919) a deţinut preşedinţia S.U.A. două

legislaturi (1901-1909) şi a promovat legi importante de

protecţie a mediului înconjurător.

Emerson şi Leopold au luptat pentru crearea parcului

naţional Yellowstone (anul 1872) “Piatra galbenă”.

8

2. LOCUL ECOLOGIEI PRINTRE ALTE ŞTIINŢE

Conform gândirii celebrului filosof CONSTANTIN NOICA

(Jurnal de idei, secţia V, ideea 19), “ştiinţele omului sunt toate

de recunoaştere: se regăseşte gândul în ele”. În opoziţie cu

ştiinţele omului, C. NOICA socotea ştiinţele naturii ca ştiinţe de

cunoaştere. Tendinţa este ca toate ştiinţele, inclusiv cele ale

naturii, să devină de recunoaştere.

Ecologia este tocmai la graniţa dintre:

ştiinţele naturii (ca ştiinţe de cunoaştere)

ştiinţele omului (ca ştiinţe de recunoaştere)

Adesea se afirmă că ecologia este o ştiinţă interdiscipli-

nară, o disciplină sintetică. Afirmaţia este corectă, dar ambele

trăsături nu sunt caracteristice doar pentru ecologie.(2)

Acest lucru apare firesc dacă ţinem seama de faptul că

natura, materia este unitară iar disciplinele ştiinţifice studiază

diferite faţete ale unui întreg, faţete care sunt interconexate între

ele (deci şi între discipline neexistând limite tranşante).

Ecologia, prin specificul problematicii sale, care cuprinde

atât sistemele biologice cât şi mediul lor abiotic, este strâns

legată de numeroase alte discipline biologice şi nebiologice.

Relaţiile funcţionale dintre populaţii şi dintre acestea şi

mediul lor abiotic constau în schimburi materiale, energetice şi

informaţionale. Acestea implică utilizarea conceptelor şi metode-

lor din domenii ca: fizică, biochimie, fiziologie, informatică.(2)

Cercetarea biotopului, deci a sistemului abiotic, implică

strânse legături cu climatologia, geomorfologia, hidrologia,

chimia etc.

Studiul organizării funcţionale a sistemelor ecologice,

structurilor spaţio-temporare, determină legături strânse ale

ecologiei cu matematica (mai ales statistica), cu cibernetica.

Omul, prin activitatea lui complexă, intră în alcătuirea

tuturor ecosistemelor majore ale biosferei şi influenţează tot mai

9

puternic structura şi funcţionarea lor. Este firesc, deci, ca

ecologia să se interfereze cu alte ştiinţe din domeniul social.

2.1. METAECOLOGIA

METAECOLOGIA este o disciplină nouă care cuprinde

reflecţiile, gândurile noastre despre relaţiile dintre om şi mediul

înconjurător.

Etimologic, cuvântul provine din elină: META+OIKOS+

LOGOS, meta însemnând după (dincolo de).

Putem defini “metaecologia” ca fiind o disciplină care

studiază ideile şi demersurile noastre despre esenţa vieţii

organice (teoria GAIA a lui James Lovelock), multitudinea

sistemelor naturale şi a proceselor ecologice.

Deci METAECOLOGIA este o disciplină care cercetează

cunoaşterea cunoaşterii legată de informaţiile rezultate din

investigaţiile teoretice, sistemice şi aplicate ale ecologiei.

Metaecologia poate fi situată la limita dintre ecologie şi

ştiinţele sociale.

Pentru a explica locul metaecologiei în cadrul general al

ecologiei vom apela la o metaforă. Folosirea unei metafore în

ştiinţă este posibilă, aşa cum precizează şi profesorul W. H.

LEATHERDALE de la Universitatea NEW SOUT WALES

(SYDNEY - AUSTRALIA) în cartea sa “Rolul metaforei în

ştiinţă”, apărută în 1974. Metafora noastră va consta în pomul

cunoaşterii în ecologie.(5)

Acest pom metaforic va avea mai multe rădăcini: zoologia,

botanica, pedologia, climatologia, geomorfologia, mineralogia,

chimia, toate ştiinţe ajutătoare de unde îşi trage seva ecologia.

Trunchiul este puternic, el constând în ecologia generală

sau ecologia teoretică, care formulează principiile, legile cu care

se operează.

10

Ramurile copacului nostru sunt ramurile teoretice şi

aplicative care se pot clasifica din foarte multe puncte de vedere.

De mare însemnătate teoretică este ecologia individului, care

vizează relaţiile interumane (ETOLOGIA este ecologia

comportamentului, AUTOECOLOGIA este ecologia despre sine

însuşi). Importante sunt însă şi DEMECOLOGIA – ecologia

populaţiilor ca şi SINECOLOGIA – ecologia comunităţilor vii.

11

Ramurile reprezentând ecologia aplicativă sunt mai

numeroase: ECOLOGIA JURIDICĂ, ECOLOGIA FORESTIE-

Fig. 1. (1)

12

RĂ, AGROECOLOGIA, ECOLOGIA URBANĂ, ECOLOGIA

ZOOLOGICĂ, ECOLOGIA INDUSTRIILOR etc.

Coroana, METAECOLOGIA cuprinzând reflexiile despre

făptura noastră şi relaţiile făpturii noastre cu mediul, reprezintă o

disciplină de recunoaştere.

Metaecologia cuprinde:

a) Filozofia ecologiei sau ecosofia; b) Ecodoctrinele; c) Istoria

şi dezvoltarea conceptelor ecologice; d) Ecologia culturală sau/şi

ecologia spirituală; e) Ecoetica şi multiplele sale relaţii cu diverse

principii etice; f) legislaţia naţională şi internaţională privitoare la

sistemele şi procesele ecologice; g) Politică ecologică; h) Partide

ecologiste şi ecologism; i) Educaţie ecologică; j) Propaganda

ecologică; k) Organizaţiile ecologice nonguvernamentale.

Metaecologia este aceea care distilează totalitatea informa-

ţiei ştiinţifice. De asemenea, ea generează curente de gândire care

se reflectă şi în ideologia diferitelor partide şi mişcări ecologiste.

3. ECOLOGIA POLUĂRII

3.1. INTRODUCERE, ETIMOLOGIE ŞI DEFINIŢII

În anul 1874 chimistul german ZEIDLER, ce efectua în acea

perioadă un studiu extins asupra compuşilor clorului cu substanţe

organice (aşa numiţii compuşi organoclorici) în scopul elaborării

tezei de doctorat, a sintetizat câteva substanţe noi, printre care şi

diclordifenil-tricloretanolul (prescurtat DDT). În urma unei

epidemii de tifos, în ajutorul medicilor italieni au sosit la Neapole

entomologi şi chimistul elveţian MÜLLER (1899-1965) care în

anul 1939 descoperise că DDT-ul posedă o puternică acţiune

insecticidă. Neapole a fost oraşul în care pentru prima dată s-a

experimentat în afara laboratorului şi pe scară mare o substanţă

organică de sinteză (DDT) şi acţiunea a fost încununată de succes,

epidemia fiind rapid stăpânită. Câştigarea “războiului” cu

13

păduchele de corp i-a adus lui MÜLLER în anul 1948 renumitul

premiu Nobel pentru fiziologie şi medicină, iar agronomilor

izbânda lui MÜLLER le-a inspirat folosirea DDT în lupta cu

insectele. Imediat după cel de al doilea război mondial DDT a fost

utilizat pentru stăpânirea ţânţarilor (vectorii malariei) şi s-a crezut

că el va aduce după sine controlul complet al populaţiilor de

insecte dăunătoare.

Entuziasmul manifestat de industria chimică a pesticidelor

(a agrochimicalelor în general) şi de fermieri era aproape nestă-

vilit. Se crease o agricultură nouă – agricultura convenţională –

cu un randament posibil a se afla în continuă creştere prin care

osteneala procurării pâinii celei de toate zilele în schimbul

sudorii feţei dispărea datorită maşinilor şi împrăştierii agro-

chimicalelor pe ogoare.

Euforia generală nu a durat mai mult de un deceniu şi

jumătate. În jurul anului 1960 se adunaseră în aceste privinţe o

mulţime de date mai cu seamă în ţările industrializate din Lumea

Nouă (SUA, Canada) şi din Europa, încât ele, trebuiau să

părăsească lumea laboratoarelor şi a câmpurilor experimentale şi

să fie aduse la cunoştinţa marelui public.

Această grea misiune, ce timp de încă mai bine de un

deceniu şi jumătate a stârnit înverşunate controverse, i-a revenit

eminentei geneticiene şi femeie de litere din S.U.A. –

RACHEL CARSON. În cunoscuta sa carte “Silence Spring”

(“Primăvara tăcută”, adică fără păsărele cântătoare, apărută în

anul 1962), scrisă mai întâi pentru publicul larg, dar destinată în

egală măsură industriaşilor fabricanţi de agrochimicale, fermie-

rilor şi inginerilor agronomi, economiştilor, juriştilor, moraliş-

tilor şi nu în ultimul rând politicienilor, ea a denunţat utilizarea

abuzivă a agrochimicalelor. Cartea s-a aflat de îndată ce apăruse

pe masa “Biroului Oval” din Casa Albă, fiind în atenţia preşe-

dintelui de atunci – John Fitzgerald Kennedy (1917-1963) – al

Statelor Unite ale Americii.

14

Semnalul de alarmă emis de Rachel Carson a fost urmat de

nenumărate studii, care duc la concluzia că agricultura

convenţională (mecanizată şi chimizată) şi industria constituie

în epoca noastră factorii de prim rang al poluării globale.

Poluarea este un complex proces ecologic generat de

activităţile umane antiecologice efectuate în ambianţa naturală

şi în cea influenţată în grade diferite de către om. Poluarea este

unul dintre multiplele rezultate ale retrogresiunii pe plan local

sau global, şi ea poate fi stăpânită dacă autorităţile competente

mondiale şi naţionale intervin prompt şi pe termen lung cu

măsuri de redresare ecologică.

Vocabula modernă “poluare”, ce designează un termen

ştiinţific ce corespunde unui proces ecologic de înrăutăţire într-

un anumit fel a mediului înconjurător, provine din verbul latin

“polluo,-ere”, care posedă atât o semnificaţie rezultată dintr-o

realitate materială imediată (sensul propriu-zis al cuvântului în

cauză) cât şi una atribuită metaforic unor acte umane ce au de a

face mai mult cu sfera spiritului (sensul figurativ al cuvântului

analizat).

În sensul propriu, latinul “polluo,-ere” înseamnă: a

murdări; a se murdări; a înmuia (ceva, de regulă ţesături, cu

apă); a mânji; a se mânji; a necinsti. În astfel de sensuri găsim

cuvântul mai ales în poeziile lui Publius Ovidius NASO (43

î.d.H. – sau 18 d.H.). Deosebit de interesante şi sugestive sunt

semnificaţiile metaforice ale verbului. Marele jurist şi orator

roman Marcus Tullius CICERO (96-43 î.d.H.) foloseşte expresia

“polluere jura” = a viola legile, iar în alte texte profanare sau

sacrilegiu. La un poet mai puţin cunoscut, cum a fost Xestus

PROPERTIUS, “polluo,-ere” înseamnă a corupe sau a atinge

onoarea cuiva. În fine, alt poet contemporan cu OVIDIU, Albius

TIBULLUS, în Elegiile sale deplânge o iubită pentru acţiunea de

“polluere auro forman”, pentru că “şi-a prostituat frumuseţea de

dragul aurului”.

15

Rezonanţele figurative ale verbului “polluo,-ere” au şi

astăzi valoarea simbolică din trecut, mai ales când ne gândim şi

rostim expresiile “poluare spirituală”, “poluare culturală” sau

“poluare morală”.

În diverse manuale de ecologie vom găsi felurite definiţii

ale conceptului de poluare în dependenţă de câtă atenţie au dat

autorii respectivi însemnătăţii practice a procesului de poluare.

În scopul revelării diversităţii existente în aceste privinţe

vom menţiona, spre exemplificare, câteva din multele definiţii

elaborate până în prezent. Cartea “Silent Spring” nu a stat zadarnic pe masa preşe-

dintelui Statelor Unite ale Americii. El a convocat “Comitetul Ştiinţific al Casei Albe” şi i-a recomandat să se ocupe de problema complexă a mediului înconjurător. Preşedintele de atunci a fost asasinat la Dallas, dar “Comitetul Ştiinţific al Casei Albe” şi-a continuat fără încetare munca şi în anul 1965 a prezentat noului preşedinte B. Johnson un amplu raport ştiinţific în problema poluării intitulat “restaurarea calităţii mediului nostru înconjurător”, în care a fost elaborată o definiţie exhaustivă a procesului de discuţie:

“Poluarea este o modificare nefavorabilă a mediului

natural care apare în totalitatea ei sau parţial ca un subprodus al

acţiunii umane, prin mijlocirea efectelor sale directe sau

indirecte, ce modifică criteriile de repartizare a fluxului

energetic, nivelul radiaţiilor, componenţa şi construcţia fizico-

chimică a mediului natural şi abundenţa speciilor biologice”.

Aceste schimbări pot afecta omul direct sau pe calea

aprovizionării lui cu apă ori cu produsele agricole şi alte produse

biologice; mai pot, de asemenea, afecta obiectele sale fizice şi

averile sale sau posibilităţile lui de recreere ori de percepere a

naturii.

16

3.2. CĂI DE DETERIORARE A ECOSISTEMELOR

Din reformarea capitalismului şi prăbuşirea comunismului decurge proiectul unui nou tip de societate ce poate fi denumită CAPITALISM SOCIAL. Există deci posibilitatea ca omenirea să evolueze convergent pe a treia cale “TERTIUM DATUR”.

Din perspectiva sociologiei acţionaliste, ALAIN TOURAINE distinge apariţia societăţilor post industriale, proces ce prefigurează viitorul omenirii, “Societăţi de un nou tip se formează sub ochii noştri”, spune el. Acestea se vor numi:

a. societăţi postindustriale, dacă se vrea marcarea distanţei ce le separă de societăţile industrializării ce le-au precedat şi care se amestecă însă cu ele, atât sub forma capitalistă cât şi sub forma socialistă;

b. societăţi tehnocratice, dacă se vrea denumirea lor după numele puterii care le domină;

c. societăţi programate, dacă se caută a le defini mai întâi prin natura modului lor de producţie şi a organizării economice. Acest ultim termen, deoarece indică cel mai direct natura muncii şi a acţiunii economice, pare cel mai util.

Indiferent de denumire şi tip, aceste societăţi vor fi în pericol atâta timp cât succesul economic va avea prioritate asupra justiţiei sociale şi a protecţiei ecosferei. Toate priorităţile trebuie să se subordoneze exigenţelor protecţiei mediului înconjurător.

POLUAREA ARTIFICIALĂ,

POLUAREA NATURALĂ.

Natura se găseşte, în mod evident, în faţa unui declin

ecologic, în care factorul antropic a avut rolul determinant, ca

factor de deteriorare prin mijloace directe, indirecte, multiple şi

complexe, apropiate sau îndepărtate în timp.

În acest context se înscriu:

a. Deteriorarea ecosistemelor prin eroziune;

17

b. Deteriorarea prin supraexploatarea resurselor biologice:

– defrişarea pădurilor

– suprapăşunat;

– supraexploatarea resurselor oceanice;

c. Deteriorarea prin introducerea de noi specii în

ecosistem;

d. Deteriorarea prin construcţii de baraje şi canale;

e. Deteriorarea prin poluare artificială.

POLUAREA ARTIFICIALĂ

Poluarea artificială, în funcţie de natura poluantului, poate

fi:

– fizică (sonoră, radioactivă, produsă de apă caldă, praf,

particule de cărbune),

– chimică (compuşi gazoşi în industrie, ionii unor metale

grele, pesticidele folosite în agricultură, detergenţi),

– biologică (care a generat fenomenul contemporan de

bioterorism prin infestarea mediului cu agenţi patogeni şi

germeni),

– morală, culturală şi spirituală

În toate aceste situaţii, acţiunea omului, conştientă sau

necontrolată, a avut la origine un scop lăudabil, cucerirea naturii.

Efectele sunt însă de cele mai multe ori acute, cronice,

deteriorarea ecosistemelor fiind ireversibilă.

Spre deosebire de acest gen de poluare, POLUAREA

NATURALĂ prezintă ca şi caracteristică reversibilitatea

efectelor, păstrarea ciclurilor vitale biologice şi biochimice ce

permit refacerea naturii. În această categorie intră: erupţiile

vulcanice, cutremurele, inundaţiile, alunecările de teren, ero-

ziunea solului produsă de vânt şi apă, cometele şi meteoriţii,

reziduurile vegetale şi animale, incendiile spontane datorate

temperaturilor înalte.

18

Din punct de vedere istoric poluarea naturală a predominat

pe pământ de miliarde de ani, fiind principalul factor moderator

al climei şi reliefului.

3.3. LEGILE POLUĂRII (LEGILE ECOLOGIEI

GENERALE)

Ecologia, similar oricărei ştiinţe maturizate, în urma

investigaţiilor făcute în diversele sectoare ale biosferei

(ecosferei) contemporane, a reuşit să descopere şi să formuleze

mai multe legi specifice vieţii la scară globală, regională şi

locală.

În afara diferenţelor distincte ale unui biosistem sau

sociosistem aflate în interacţiune cu întreaga lume a viului,

există câteva legi generale pentru tot ceea ce este viu, fie că e

vorba de viaţa sălbatică din natura neinfluenţată sau puţin

influenţată de om, fie că în discuţie se află iarăşi societatea

umană sau sectorul sistemului antropic din biosfera

contemporană. Aceste legi generale ale ecologiei au fost

dezvăluite de multilateralul savant american Barry Commoner.

În capitolul al II-lea al celebrei sale cărţi “Cercul care se

închide. Natura, omul şi tehnica” (1971, 1980), B. Commoner

formulează patru legi foarte generale, proprii ecologiei, pe care

le întâlnim la oricare nivel de integrare şi organizare al

biosistemelor. Acestea sunt circumscrise şi definite în cele ce

urmează, astfel:

a) Prima lege a ecologiei generale:

“ORICE LUCRU (FENOMEN) ESTE LEGAT DE UN

OARECARE ALT LUCRU (FENOMEN)”. Prima lege a lui B.

Commoner evidenţiază interacţiunea tuturor sistemelor (vii şi

nevii) şi fenomenelor care se petrec în ecosferă. Ecosfera, cu

ecosistemele sale, în accepţiunea lui B. Commoner este formată

dintr-o mulţime de unităţi care se găsesc mai mult sau mai puţin

19

strâns legate între ele prin multiple procese. Aceste unităţi

individualizate sau cel puţin vag conturate se influenţează unele

pe altele în diverse chipuri, influenţe ce determină apariţia şi

dezvoltarea, dispariţia şi dezagregarea feluritelor structuri şi

procese ce se desfăşoară continuu în ele. Legea este deosebit de

importantă şi ne vom întâlni cu ea ori de câte ori se va analiza un

sistem sau altul al biosferei.(3)

b) A doua lege a ecologiei generale:

“ORICE LUCRU (FENOMEN) TREBUIE SĂ DUCĂ

(SĂ MEARGĂ) UNDEVA”. Legea a doua a ecologiei generale

subliniază faptul că orice proces din ecosferă şi structurile care-l

întreţin, se finalizează prin alte procese şi structuri care în lipsa

impacturilor umane sunt, de regulă, benefice pentru întreaga

ecosferă. În ecosferă (biosferă) nimic nu se pierde, ci totul este

folosit. În natură, prin urmare, nu există deşeuri şi totul este

folosit prin mijloace care ne uimesc prin “inteligenţa sau

raţionalitatea lor”.(3) c) A treia lege a ecologiei generale: “NATURA ŞTIE CEL MAI BINE”. Această lege ce poate

fi considerată drept un aforism ecologic, relevă o realitate pe care omul întreprinzător (inginer, industriaş ori economist) adeseori o ocoleşte din aroganţă. Cum poate natura, sistem aleatoriu şi inconştient, să ştie mai bine decât specialistul instruit. Ceea ce pierd din vedere, începând cu politicienii, conducători ai naţiunilor, şi sfârşind cu omul de rând ce-şi gospodăreşte casa, mica afacere sau ferma, este că experienţa naturii “în a şti” se fundamentează pe numeroase încercări, săvârşiri şi de erori, şi apoi reglarea proceselor prin înlăturarea erorilor, efectuate de-a lungul unui timp ecologic ce depăşeşte scurta viaţă a sistemelor ce alcătuiesc microsistemul ecosferă (biosferă). “Experienţele” de milioane de ani ale naturii îi conferă acesteia o “ştiinţă”, chiar dacă ea nu este conştientizată.

Din această cauză procesele susţinute de natură îşi găsesc

mult mai bine locul în ansamblul biosferei (ecosferei) decât

orice acţiune întreprinsă de om. Cea de-a treia lege a ecologiei

20

generale trebuie să invite făptura cugetătoare la o pertinentă

meditare asupra legilor imuabile ale naturii şi a mijloacelor de a

învăţa din acestea modalităţile adecvate de “circulaţie” în

universul viului de pe această planetă.(3) d) A patra lege a ecologiei generale: “NU EXISTĂ UN ASTFEL DE LUCRU (FENOMEN)

CUM AR FI UN PRÂNZ GRATUIT”. Prin această formulare plină de umor – care în literatura beletristică, prin parafrazare, posedă o echivalenţă în “Povestea unui om leneş” de Ion Creangă, când eroul incriminat ar putea exclama: “Nu există posmagi muiaţi” – arată că orice se câştigă în ecosferă este plătit prin consumul unei anumite cantităţi de energie. În cazul efectelor dezastruoase ale unor impacturi umane, reparaţiile sau redresările ecologice necesare a fi făcute pentru ca nu natura, ci omul să nu moară, au de asemenea un cost atât energetic, cât şi unul financiar.(3)

4. DEZVOLTAREA DURABILĂ ECONOMICĂ -

ECOLOGICĂ - JURIDICĂ

Comunitatea academică internaţională a lansat în anii ’60

“programul biologic internaţional” (un studiu pe zece ani), ca

răspuns la primele indicaţii certe ale “crizei ecologice globale”,

pentru a identifica mecanismele biologice şi ecologice ale dete-

riorării mediului.

În acest contest de probe care evidenţiau corelaţia dintre

deteriorarea la scară planetară a mediului şi dezvoltarea socio-

economică, ONU a organizat “Conferinţa de la Stockholm

asupra mediului uman” – 1972, care a formulat şi adoptat o serie

de decizii privind acţiunile comune coordonate la scară intern-

aţională de protecţie a mediului.

Pentru implementare deciziilor Conferinţei de la

Stockholm s-a înfiinţat în cadrul structurii ONU un program

distinct “Programul Naţiunilor Unite pentru Mediu” – UNEP. În

21

acest context, Comunitatea Economică Europeană lansează în

anul 1973 propriul program de acţiune pentru protecţia mediului.

Au urmat, a doua Conferinţă ONU 1982 (Nairobi) şi o

serie de reacţii guvernamentale şi ale unor organizaţii

neguvernamentale (ONG), care s-au axat cu precădere asupra

modului de manifestare a “crizei ecologice” la nivel naţional şi

regional, precum şi asupra relaţiei dintre dezvoltarea socio-

economică şi deteriorarea mediului, şi care au culminat cu

înfiinţarea în 1984 a “Comisiei Mondiale pentru Mediu şi

Dezvoltare – WCED” sub preşedinţia doamnei GRO HARLEM

BRUNDTLAND, primul ministru al Norvegiei.

Comisia a analizat interdependenţa dintre problemele

sociale, economice, culturale şi cele de “mediu”, la scară

globală, şi a produs un raport coerent, intitulat “Our Common

Future” 1987 (cunoscut şi ca “raportul Brundtland”), raport care

integrează contribuţiile majore anterioare şi care, pentru prima

dată, propune orientare dezvoltării socio-economice globale

către modelul de “dezvoltare durabilă/sustenabilă”.

Procesul amplu de dezbatere şi elaborare a unei noi

strategii de dezvoltare socio-economică globală, de identificare a

mecanismelor juridice şi financiare adecvate pentru a orienta şi

controla tranziţia la scară planetară a SSE pe direcţia modelului

de dezvoltare durabilă, şi de proiecta noi structuri instituţionale,

s-a derulat în perioada 1990-1992, şi a fost susţinut de structuri

guvernamentale şi politice din 153 state şi peste 200 ONG din

tot atâtea ţări.

Acest proces s-a derulat sub auspiciile ONU în patru etape

distincte (august 1990 – martie 1992), în care s-au elaborat,

dezbătut şi negociat o serie de documente cheie care, în cadrul

Conferinţei ONU pentru Mediu şi Dezvoltare (UNCED) din 3-4

iunie 1992, organizată la Rio de Janeiro (Brazilia), au fost

completate, finalizate şi adoptate parţial de către experţi şi de

către delegaţiile la cel mai înalt nivel din 153 state ale lumii.

22

Conferinţa de la Rio din anul 1992 este un moment de

maximă importanţă, cu acest prilej cunoscându-se trei concepte

teoretice fundamentale în literatura ecologică:

– revoluţie ecologică,

– capacitate de susţinere a planetei,

– dezvoltare durabilă (sustenabilă).

Principalele documente adoptate în cadrul UNCED/Rio

sunt: Declaraţia politică de la Rio asupra mediului şi dezvoltării;

Convenţia cadru privind modificările climatice; Convenţia

asupra diversităţii biologice; Convenţia asupra controlului

procesului de deşertificare şi Agenda 21.

Datorită implicaţiilor politice, religioase şi juridice, una

din cele mai importante probleme, de a cărei soluţionare depinde

în mate măsură menţinerea dinamicii SSE, global, pe traiectoria

modelului de dezvoltare durabilă, şi anume “dinamica expo-

nenţială a efectivului populaţiilor umane şi implicaţiile sale

asupra dezvoltării economice” a fost numai colateral dezbătută

şi a fost amânată pentru a fi subiect al Conferinţei ONU asupra

Populaţiei şi Dezvoltării (Cairo, septembrie 1994).

Documentele adoptate la Conferinţa ONU asupra relaţiei

mediu – dezvoltare reflectă un nou mod de abordare faţă de

etapele anterioare, precum şi experienţa acumulată în aproximativ

două decenii de activitate intensă în domeniul protecţiei mediului.

Aceste documente sunt rezultatul unui proces de evaluare şi

integrare a modului în care a evoluat şi a fost abordat anta-

gonismul/criza în relaţiile dintre “dezvoltare” şi “mediu”, precum

şi stadiul medierii conflictului de interese dintre “nordul dezvoltat

şi sudul în curs de dezvoltare”.

Conferinţa şi documentele adoptate au plasat problemele

care privesc relaţia mediu şi dezvoltare într-un alt plan şi au

deschis astfel, pe de o parte posibilitatea identificării constrân-

gerilor, lacunelor şi incertitudinilor de ordin conceptual, proce-

dural şi instituţional, iar pe de altă parte, concentrarea efortului

23

pentru extinderea procesului de fundamentare teoretică a mode-

lului conceptual asupra relaţiei “dezvoltare – mediu”, perfec-

ţionarea şi dezvoltarea sistemului procedural şi a sistemului

instituţional.

Toate forţele implicate anterior, direct sau indirect, în pregă-

tirea documentelor Conferinţei ONU pentru “mediu şi dezvol-

tare”/Rio de Janeiro – 1992, precum şi grupurile sociale şi

profesionale din fiecare ţară sau asociaţiile lor internaţionale, s-au

implicat, în funcţie de posibilităţile proprii, în procesul complex şi

dificil de aplicare a prevederilor Agendei 21, dar mai ales au

monitorizat şi criticat ritmul în care s-a desfăşurat procesul.

Comentariile pro şi contra privind semnificaţia Conferinţei

asupra relaţiei “mediu şi dezvoltare”/1992 şi a rolului docu-

mentelor adoptate sau numai iniţiate, ca suport pentru un alt

mod de abordare şi soluţionare a problemelor complexe care

derivă din această relaţie, au fost treptat înlocuite cu o gamă

largă de întrebări vizând efectele conferinţei şi a documentelor

adoptate, respectiv cu o serie de critici şi comentarii care

încriminau rezultatele foarte modeste – post Rio.

Lucrările Adunării Generale a ONU, întrunită în sesiunea

specială în perioada 7-13 iunie 1997 pentru a analiza şi evalua

modul în care s-a acţionat, respectiv rezultatele parţiale privind

aplicarea recomandărilor Agendei 21 la cinci ani după adoptarea

sa, precum şi rezultatul acestei sesiuni, au confirmat îndoielile şi

au resuscitat comentariile critice.

Faptul că optimismul iniţial din anul 1992 privind

revoluţia ecologică nu este susţinut de suficiente realizări a fost

subliniat şi în conferinţele ONU ulterioare, dintre care cele mai

importante au fost:

– Conferinţa de la Kyoto – Japonia, 1997 (privind

„efectul de seră”),

– Conferinţa de la Johannesburg – Africa de Sud 2002

(„Summitul pământului”).

24

5. PÂRGHII JURIDICO-ECONOMICE ŞI

INSTITUŢIONALE DE PROTECŢIE A MEDIULUI

Protecţia mediului prin diverse măsuri juridico-economice

şi instituţionale constituie o preocupare constantă.

În SUA, unul din pionierii protecţiei ecosferei, au apărut

două poziţii fundamentale: gândirea convenţională, având ca

idee centrală că modul cel mai sigur de ocrotire a naturii îl

constituie reglementările stabilite de stat, şi aşa-numiţii “public

choise theorists”, care consideră că piaţa liberă şi proprietatea

privată asigură protecţia factorilor de mediu.

Alegerea trebuie făcută între abordarea de tipul „impune şi

controlează” (I.C.) bazată pe metode şi instrumente juridice şi

abordarea bazată pe „mecanisme de piaţă” (M.P.) care se

bazează pe instrumente economice.

În Uniunea Europeană se propune un ansamblu diversificat

de mijloace de acţiune, instrumentele promovate fiind clasificate

în patru categorii:

a) instrumente legislative;

b) instrumente economice, care “internalizează” costurile

ecologice externe;

c) instrumente de “ajutor orizontal”;

d) măsuri stimulatorii.

a) Instrumente juridice pot fi clasificate în două mari

categorii:

- izvoare de drept naţional

- izvoare de drept internaţional

Dintre izvoarele de drept naţional amintim:

- Constituţia României. Legea fundamentală reprezintă şi

un izvor al dreptului mediului înconjurător.

- Legile, care sunt acte juridice ale Parlamentului.

25

- Decretele, mai puţin folosite astăzi dar care au putere de

legi.

- Hotărârile şi Ordonanţele guvernamentale (H.G., O.U.G.).

- Ordinele miniştrilor.

Dintre izvoarele de drept internaţional amintim:

- tratatele

- convenţiile, mijloace juridice prin care se reglementează

relaţiile dintre state în domeniul protecţiei mediului, pe baza

executării suveranităţii lor.

b) Legislaţiile naţionale şi practica diferitelor state aplică o

serie de măsuri stimulatorii economice şi fiscale: taxele, sub-

venţiile, sistemele de consignaţie şi bursele de poluare.

– Taxele sunt folosite frecvent pentru penalizarea produ-

selor ori activităţilor care aduc atingere mediului. Adeseori, când

nu se vrea să se interzică un produs, ci numai limitarea utilizării

sale, se instituie o taxă suplimentară care să-i amplifice costul.

În raport cu scopul direct urmărit, taxele pot să se prezinte

în următoarele ipostaze:

– taxe percepute după cantitatea şi calitatea substanţelor

poluante eliberate în mediu;

– taxe percepute pentru produsele învechite, pentru care a

fost introdus un sistem de eliminare;

– taxe diferenţiale pentru a favoriza un produs curat,

produsul echivalent poluant fiind taxat suplimentar;

– redevenţe utilizate pentru acoperirea cheltuielilor

colectivităţii, de pildă pentru tratarea deşeurilor;

– taxe administrative plătite pentru diverse servicii

administrative.

– Subvenţiile şi detaxările. Suprimarea taxelor pentru

unele produse, datorită semnificaţiilor lor pentru ocrotirea

naturii s-a dovedit a fi eficace. Astfel, s-a procedat în cazul

benzinei fără plumb, a bicarburanţilor.

26

Subvenţiile sunt reprezentate de fondurile pentru mediu.

Subvenţiile sunt utilizate pentru acordarea de credite sau

diminuarea dobânzilor aferente acestora.

Remarcabil este conceptul de finanţare ecologică, lansat

de biologul american Thomas Lovejoy, „datorii pentru schim-

barea naturii”. Conform acestuia, o parte din datoria externă a

unor ţări este preluată de organisme bancare sau guverna-

mentale, sume care se reinvestesc în respectivele ţări în proiecte

ecologice. De această tehnică au beneficiat nu numai ţări sub-

dezvoltate ci şi ţări ca Polonia, care a beneficiat de investiţii

ecologice prin reducerea datoriei externe cu 10%.

– Sistemele de consignaţie. Practicat de mai mult timp

pentru ambalajele de sticlă, sistemul de consignaţie a fost extins

la diverse ambalaje. De asemenea, se practică în cazul uleiurilor

şi a altor materiale regenerabile.

– Bursele de poluare. Acest sistem a fost experimentat în

SUA, în privinţa apei şi aerului.

Chicago Board of Trade (cea mai mare bursă americană) a

inventat o piaţă a drepturilor de a polua, în anumite limite,

contra unei sume de bani. Se vând astfel creanţe de poluare.

În plan juridic, ediţia Clear Air Act – 1990 din SUA a

consacrat acest sistem.

Sistemul se doreşte introdus şi la nivel internaţional, în

domeniul reducerii emisiilor de gaze cu efect de seră, prin

“permisele de emisie” negociabile.

Piaţa certificatelor verzi se practică şi în România. Produ-

cătorii de energie electrică primesc un „certificat verde” pentru

fiecare unitate de energie (MWh) produs din surse regenerabile

şi livrată la reţea.

– Eco-label (eticheta ecologică). În ţările occidentale, ca

expresie a viziunii în plină afirmare, conform căreia important

este a descoperi şi preveni problemele ecologice înainte ca

acestea să se manifeste, se acordă o însemnătate crescândă

27

etichetajului (mărcii) ecologic. Etichetajul ecologic (eco-label)

reprezintă un instrument ecologic de promovare a produselor

favorabile mediului. Sistemul a fost practicat pentru prima dată

în Germania, prin apariţia mărcii “Îngerul albastru” în 1978, s-a

extins apoi în Norvegia, Suedia, Finlanda, Austria, Franţa etc. În

cadrul Uniunii Europene a fost adoptat Regulamentul 880/1992

la 22 martie 1992, pentru a crea un sistem comunitar de eco-

label bazat pe participarea voluntară a fabricanţilor.

În România, deşi folosirea instrumentelor economico-

fiscale, juridice este la început, se remarcă tendinţa creării unor

fonduri speciale, alimentate prin taxe, folosite pentru finanţarea

diferitelor proiecte.

În plus, Legea mediului creează un cadru juridic general al

promovării instrumentelor economico-fiscale. Astfel, printre

“modalităţile de implementare a principiilor şi elementelor

strategice” este enumerată şi “introducerea pârghiilor economice

stimulative sau coerctive”. Totuşi, sunt utilizate cu precădere

facilităţile fiscale (scutirile de taxe şi impozite, reducerea

acestora etc.) şi mai puţin este avut în vedere rolul stimulativ al

unor asemenea instrumente. Aşa, de pildă, guvernul poate

acorda reduceri sau scutiri de taxe şi impozite, precum şi alte

facilităţi fiscale, pentru titularii activităţilor care înlocuiesc

substanţele periculoase în procesul de fabricaţie sau investesc în

procesele tehnologice şi procese care reduc impactul sau riscul

de impact negativ asupra mediului, ca şi pentru cei care reali-

zează măsurile speciale de protecţie, conservare şi reconstrucţie

ecologică; sunt scutiţi de impozit deţinătorii de orice titlu de

suprafeţe terestre şi acvatice supuse unui regim de conservare ca

habitate naturale sau pentru refacere ecologică, iar cei particulari

vor fi compensaţi în raport cu valoarea lucrărilor de refacere

întreprinse.

Trebuie remarcat însă că aceste cazuri nu sunt limitative,

legea conferind autorităţii centrale pentru protecţia mediului

28

competenţă şi obligaţia de a pregăti, în colaborare cu Ministerul

Economiei şi Finanţelor, “aplicarea de noi instrumente

financiare care favorizează protecţia şi îmbunătăţirea calităţii

factorilor de mediu, în conformitate cu cele aplicate pe plan

internaţional”. Reglementările speciale consacră în România mai ales o

serie de fonduri specializate, utilizate pentru subvenţii şi acordarea unor prime stimulatoare şi a unor “mecanisme economice” constând în stimularea economică a acţiunilor de protecţie şi conservare, şi descurajarea activităţilor contrare:

– Fondul apelor, instituit prin art. 14 din H.G. 1001/1990 şi reluat în noua lege a apelor 107/1996, fondul se constituie din taxele şi tarifele pentru serviciile de avizare şi autorizare. Este un fond special extrabugetar.

– Fondul de ameliorare a fondului funciar, a fost creat prin art. 67 şi 71 din Legea nr. 18/1991 a fondului funciar, la dispoziţia Ministerului Agriculturii. Surse de constituire: taxele percepute pentru aprobarea scoaterii definitive a terenurilor din circuitul agricol şi silvic.

– Fondul special pentru dezvoltarea sistemului ener-

getic, instituit prin Ordonanţa Guvernului nr. 29/1994. Acesta se

aprobă anual ca anexă la legea bugetului de stat.

– Primele de împădurire, instituite prin Legea nr. 83/1993,

se suportă de la bugetul de stat şi se acordă prin intermediul ocoa-

lelor silvice, deţinătorilor de terenuri care realizează împăduriri,

perdele forestiere de protecţie, ca măsuri antierozionale.

– Fondul de conservare şi regenerare a pădurilor,

instituit prin Codul Silvic, Legea nr. 46/2008, are ca scop de a

facilita cumpărarea şi împădurirea unor terenuri, cu funcţii

speciale de protecţie.

– Fondul de protecţie a vânatului, instituit prin legea

fondului cinegetic (232/2006), se utilizează pentru acţiuni de

refacere a potenţialului biogenetic al unor fonduri de vânătoare,

combaterea infracţiunilor de braconaj.

29

– Fondul naţional de mediu, (FN) reglementat prin

Ordonanţa de Urgenţă nr. 196/2005 modificat prin Legea

105/2006, ca instrument economico-financiar destinat realizării

obiectivelor de interes public major din Planul naţional pentru

protecţia mediului. Fondul este gestionat de Administraţia

Fondului pentru Mediu (AFM), instituţia publică, aflată în

coordonarea Ministerului Mediului şi Gospodăririi Apelor.

5.1. AUDITUL DE MEDIU (ECOAUDITUL)

Auditul de mediu reprezintă un instrument de management

ecologic, constând într-o evaluare sistematică, periodică şi

obiectivă a performanţei sistemelor de gestiune şi echipamentelor,

în scopul supravegherii incidenţelor activităţilor industriale asupra

mediului. Auditurile de mediu se realizează în: întreprinderi,

companii, societăţi comerciale, firme, instituţii publice sau

private.(4)

Această evaluare are două principale funcţii pentru oricare

întreprindere: a) girarea sitului şi patrimoniului său ca un bun

“tată de familie”, în sensul eliminării factorilor de risc, a oricărei

poluări excesive; b) a dispune de un instrument intern de

comunicare şi informare pentru a sensibiliza personalul, dar şi a

permite aprecierea raportului întreprinderii cu exteriorul. Auditul

de mediu nu se substituie studiului de impact, studiilor de

pericol, studiului de siguranţă ori altor proceduri administrative.

Reglementările comunitare europene conferă auditului de

mediu un rol tot mai integrat în cadrul gestiunii generale a

întreprinderilor, dintr-un îndoit punct de vedere: nevoia

industriei şi preocuparea sa de a dispune de un instrument de

gestiune internă şi, respectiv, cererea din partea publicului de a i

se oferi o informaţie cât mai validă.

Legea mediului îl prevede sub denumirea de “bilanţ de

mediu”, definit ca procedură de a obţine informaţii asupra

30

cauzelor şi cerinţelor efectelor negative cumulate anterioare şi

anticipate, care face parte din acţiunea de evaluare a impactului

asupra mediului.

Criteriile de calificare pentru auditorii de mediu sunt

prezentate în standardul ISO 14012.

Procesele de audit sunt interne sau externe. Auditul extern

de mediu se realizează pe baza unui contract şi poate fi: audit

extern de secundă parte (când se realizează la un furnizor sau

beneficiar) şi audit extern de terţă parte (când se realizează la o

altă societate, întreprindere sau firmă).

31

TESTE DE AUTOEVALUARE

1. În ce măsură sunteţi de acord cu afirmaţiile de mai jos?

de acord parţial uneori nu sunt

de acord

• ecologia este o ştiinţă tânără □ □ □ □

• ecologia este o ştiinţă biologică □ □ □ □

• ecologia este o ştiinţă socială □ □ □ □

• ecologia este o ştiinţă de interferenţă □ □ □ □

2. Care sunt principalele căi de deteriorare a ecosistemelor?

3. Ce forme de poluare morală şi spirituală cunoaşteţi?

4. Care sunt elementele constitutive ale răspunderii în cazul

fenomenelor de poluare?

5. Ecologia juridică este:

a) o ramură teoretică a ecologiei generale

b) o ramură teoretică şi aplicativă

c) interferenţa dintre ecologie şi dreptul mediului

d) o ramură aplicativă a ecologiei

Subiecte de dezbatere:

6. Identificaţi factorii care influenţează capacitatea de susţinere

a planetei

7. Cum apreciaţi că influenţează creşterea demografică urbană

fenomenele de degradare a socioecosistemului

8. O.N.U. apreciază “efectul de seră” ca cel mai grav fenomen

contemporan. Cum puteţi argumenta această afirmaţie

9. În ce măsură resursele circumscrise noosferei vor putea

compensa grava criză de resurse şi ecologică a începutului de

Mileniu III

SUBIECTE PENTRU REFERAT

10. Rolul metaecologiei în politica mediului înconjurător într-

un stat de drept.

11. Originea etimologică comună a ecologiei şi economiei

12. Ecologia, ştiinţă pluridisciplinară.

32

BIBLIOGRAFIE

1. ARDELEAN A., MAIOR C., GREC M., (2011) – Ecologie şi

bioetică juridică – Ed. Vasile Goldiş University Press, Arad, p. 11.

2. BOTNARIUC N., VĂDINEANU V., (1982) – Ecologie – Ed.

Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, pp 8-9

3. COMMONER B., (1980) – Cercul care se închide – Ed. Politică,

Bucureşti, pp 36-49.

4. MAIOR C., GREC AURICA (2008) – Management ecologic – Ed.

Vasile Goldiş University Press, Arad, pp 87-92, 171-175..

5. PUIA I., SORAN V., ARDELEAN A., MAIOR C., (1989) –

Elemente de ecologie umană – Ed. Vasile Goldiş University Press,

Arad, pp 33-34.

33

MODULUL II

OCROTIREA MEDIULUI PRIN LEGE

Obiectivele modulului:

• cunoaşterea evoluţiei preocupărilor privind reglemen-

tarea pe baze juridice a raporturilor dintre societate şi natură ca

sursă a satisfacerii nevoilor vitale

• însuşirea preocupărilor privind ocrotirea mediului ca

subiect de drept internaţional

• cunoaşterea procedurilor de evaluare şi autorizare a

activităţilor economice şi sociale cu impact asupra mediului.

Conţinutul modulului:

1. Evoluţia reglementărilor juridice privind protecţia

mediului

2. Principii în ecologia juridică

3. Ocrotirea mediului şi a naturii ca subiect de drept

internaţional

4. Regimul juridic al ariilor protejate

5. Procedura de evaluare şi autorizare a activităţilor eco-

nomice şi sociale – cu impact asupra mediului.

34

1. EVOLUŢIA REGLEMENTĂRILOR JURIDICE

PRIVIND PROTECŢIA MEDIULUI

Prin ocrotirea mediului înţelegem modul în care s-a

reacţionat împotriva deteriorărilor aduse de om mediului său

ambiant, inclusiv elementelor biosferei şi modul în care se

acţionează, prin instrumente legislative, pentru prevenirea

deteriorării lui mai departe. În esenţă, este vorba despre lupta pe

cale legislativă împotriva poluărilor de orice fel, a aerului, a

apei, a solului şi a subsolului, precum şi a distrugerii elementelor

biosferei.

Pentru protecţia împotriva poluărilor există vechi tradiţii

şi M. Duţu aminteşte în fundamentalele sale cărţi (2002, I şi

II), câteva cazuri interesante. De exemplu, acela al fabricanţilor

de brânzeturi, miere, şi cel al tăbăcarilor din Franţa secolului al

XVIII-lea, cărora le era interzisă practicarea meseriei în apro-

pierea oraşelor din cauza poluărilor induse, fiind consemnaţi în

locuri speciale. În antichitate, la Roma, poluatorii râurilor erau

denunţaţi de locuitorii din aval şi urmăriţi de autorităţile

publice. Este citată apoi ordonanţa emisă de Eduard al III-lea al

Angliei împotriva poluatorilor cu fum de cărbune, cel a Marii

Ordonanţe a lui Colbert din 1681, prin care erau urmăriţi şi

pedepsiţi cu amenzi cei ce aruncau gunoaiele în porturi, în apă

sau le depozitau pe mal. În sfârşit, marea problemă a deşeurilor

menajere din marile aglomerări urbane a făcut şi ea obiectul

unor decizii legislative, cum este cea privind obligativitatea de

a aduna gunoaiele Parisului în recipiente, emisă în 1884 de

prefectul de Sena, Eugene-René Poubelle, de unde numele

comun dat acestor recipiente, de pubele.

Pentru modul în care era privită problema ecologică a

oraşelor este semnificativ şi următorul fapt. În 1865, Camera

35

Lorzilor a Angliei a admonestat pe un cetăţean care se plângea

de fumul urban dăunător sănătăţii, argumentând că nu are

dreptul să se plângă în justiţie pentru aceasta, deoarece a optat

pentru a trăi în oraş, acceptând şi riscurile pe care viaţa citadină

le incumbă.

Cum remarcă M. Duţu, în această primă fază, de conturare

a unui drept al mediului, singura protecţie acordată era dată unui

individ victimă a unei poluări, dar nu unei colectivităţi. Pe de

altă parte, primele protecţii au vizat doar un proprietar ameninţat

de poluare, dreptul de proprietate putând fi singurul invocat. Dar

aceasta şi în detrimentul mediului, căci un poluator al unei ape

sau al unui teren care îi aparţine nu pute fi tras la răspundere

decât tot pe baza dreptului de proprietate. Se constată astfel că

mediul nu era tratat ca atare din punct de vedere juridic.

O dată cu dezvăluirile făcute de presă şi de diferiţi oameni

de ştiinţă privind gravele probleme pe care le ridică poluarea, după

cel de-al doilea război mondial au început să fie promovate legi

specifice de protecţie a diferiţilor factori de mediu. Legea de

protecţie a aerului (Clean Air Act) din 1970, apoi cea pentru apă

(Clean Water Act) din 1972, din SUA, au fost dintre primele, fiind

urmate de numeroase altele.

Pentru a examina modul în care legislaţia intervine în

conservarea mediului şi, implicit, în protecţia omului, să definim

în primul rând mediul care, după “Convenţia privind

răspunderea civilă pentru daune rezultând din exercitarea de

activităţi periculoase pentru mediu” din 1993, de următorul

enunţ: “Mediul cuprinde resursele naturale abiotice şi biotice,

cele precum aerul, apa, solul, fauna şi flora şi interacţiunea

acestor factori, a bunurilor care compun moştenirea culturală şi

aspectele caracteristice ale peisajului”. Lege română a protecţiei

mediului dă de asemenea o bună definiţie. (ANEXA 1).

A doua noţiune importantă este cea de poluare care, după

Recomandarea OECD din 1974, este ”introducerea de către om,

36

direct sau indirect, de substanţe ori energie în mediu, care

antrenează consecinţe prejudiciabile de natură să pună în

pericol sănătate umană, resursele biologice şi sistemele ecolo-

gice, să aducă atingere ori să jeneze alte utilizări legitime ale

mediului”.

Lăsând deoparte protecţia naturii, despre care a fost vorba

anterior, şi referindu-ne strict la protecţia mediului, în sensul de

apărare de poluări, se pot stabili următoarele modalităţi de

acţionare (după M. Duţu, 2002 I):

• Protecţia mediului, adică prevenirea şi combaterea

poluării prin stabilirea unor interdicţii.

• Conservarea mediului, adică întreţinerea valorilor

naturale ale lui şi păstrarea integrităţii şi asigurarea funcţionării

lui echilibrate.

• Ameliorarea calităţii mediului înseamnă intervenţia

omului în vederea restaurării unor condiţii iniţiale deteriorate.

• Gospodărirea raţională a resurselor mediului, adică o

utilizare raţională care să nu impieteze asupra moştenirii care

este lăsată urmaşilor

În decursul timpului legislaţia a evoluat de la protecţie la

conservare şi doar în ultimul timp au apărut preocupări pentru

ameliorarea calităţii şi gospodărire raţională, ultimele două mai

ales sub impulsul ecologiştilor.

(1) În ceea ce priveşte protecţia, există diferite tipuri de

acţionare prin stabilirea unor parametri privind producţia şi

produsul unui agent economic, fie din sectorul primar, cel

secundar sau terţiar, ele aplicându-se însă cel mai bine în

sectorul secundar, de prelucrare. Aceste moduri de acţionare

sunt, de fapt, stabilirea unor norme a căror respectare devine

obligatorie prin lege. Ele sunt:

• Norme de emisie, prin care se stabilesc cantităţile de

poluant admise a fi emise de o unitate productivă. Este vorba

37

despre poluantul emis în aer, de exemplu, pe un coş de uzină,

sau în apă de o fabrică ce utilizează apa, atât cantitativ, cât şi în

ce priveşte concentrarea. Pentru emisii se stabilesc niveluri

maxime admise, standarde, depăşirea lor aducând penalităţi,

putându-se însă opera prin diverse instrumente economice,

financiare sau nefinanciare, după cum s-a arătat anterior.

• Norme de emisie, care stabilesc de asemenea

cantităţile şi concentrarea unor poluanţi în mediul specific (aer,

apă, sol), însumate de la mai mulţi poluatori. Aceste norme arată

de fapt starea mediului şi ele pot duce la penalizări dacă se poate

identifica contribuţia fiecărui poluator, sau asupra lor se

operează prin negocieri de permise conform principiului bulei de

poluare, arătată de asemenea anterior. Valorile de emisie se

stabilesc pe baza unui sistem de monitorizare integrată a fac-

torilor de mediu, realizat la nivel local, naţional sau chiar

internaţional.

• Norme de procedeu, prin care sunt definite metode şi

aparatura impusă prin lege pentru combaterea poluării, fie pentru

stăvilirea ei, fie pentru ameliorarea calităţii mediului.

• Norme de calitate a produsului prin stabilirea pro-

prietăţilor fizice, chimice şi biologice ale unui anumit produs.

Ele cad, de obicei, în grija unor unităţi specializate pentru

controlul calităţii produselor.

(2) În ceea ce priveşte conservarea şi ameliorarea con-

diţiilor de mediu, dreptul mediului este mai puţin exigent din

cauza diversităţii problemelor. Există însă legi foarte drastice, mai

ales în ceea ce priveşte reconstrucţia ecologică care, de exemplu,

obligă o întreprindere minieră la zi să refacă, după închiderea

exploatării, condiţiile de mediu cât mai apropiate de cele iniţiale.

Este remarcabilă în acest sens refacerea terenului şi transformarea

lui în teren fertil realizată după închiderea unor cariere de cărbuni

din Germania (zona Rinului), aşa cum nu se face la noi în zona

carierelor de lignit din Oltenia.

38

(3) Gospodărirea raţională a resurselor face şi ea

obiectul a numeroase legi specifice, cum ar fi pentru cele

miniere Legea minelor, în care se stipulează, de pildă, modul în

care se extrage minereul dintr-un zăcământ pentru a se atinge

maxima eficienţă, dar şi de protecţia zăcămintelor învecinate.

Sau pentru păduri stabilirea şi modul ecologic de exploatare,

conform Codului silvic. Pentru ape există norme de exploatare a

resurselor şi managementul respectiv, cuprinse în Legea apelor.

Toate acestea trebuie gândite integrat, conform cerinţelor unei

dezvoltări durabile .

Normele juridice create pentru protecţia mediului (înţe-

leasă în sens larg, inclusiv conservarea, ameliorarea şi gospo-

dărirea mediului) au la bază mai multe principii fundamentale

derivate din însăşi legislaţia în vigoare în diferite ţări.

2. PRINCIPII ÎN ECOLOGIA JURIDICĂ

M. Duţu (2002), citează următoarele principii:(3)

a) Principiul conservării, care în lege se referă la

“conservarea biodiversităţii şi a ecosistemelor specifice cadrului

biogeografic natural”, priveşte mai mult ocrotirea naturii în

sensul expus de noi anterior, dar se aplică şi acţiunilor împotriva

poluărilor prin modul în care acestea afectează natura sălbatică.

Dar conservarea priveşte şi menţinerea şi ameliorarea calităţii

mediului, reconstrucţia ecologică a zonelor afectate, resursele

neregenerabile şi utilizarea tuturor factorilor de mediu în

perspectiva dezvoltării durabile.

b) Principiul prevenirii pleacă de la constatarea că este

mult mai uşor şi mai puţin costisitor a preveni decât a remedia.

În acest sens, legea prevede diverse modalităţi de a împiedica

sau diminua efectele negative asupra mediului prin acţiuni

economice sau sociale necesare (construcţii de uzine, de căi de

comunicaţii etc.). Se prevăd astfel efectuarea de studii de impact

39

pentru evaluarea riscurilor ecologice, bilanţul de mediu şi

programele de conformare, precum şi stabilirea unor norme

speciale pentru activităţi periculoase, cum ar fi gospodărirea

deşeurilor toxice, a materialelor radioactive, a pesticidelor şi a

îngrăşămintelor chimice.

c) Principiul precauţiei în luarea deciziilor cere ca

înaintea luării unei decizii să fie analizate toate consecinţele

posibile, chiar dacă ele sunt perfect identificate şi cuantificate. În

acest sens, din punct de vedere economic sunt necesare studiile

de cost-beneficiu, cu internalizarea preţurilor de mediu, precum

şi luarea unor decizii în vederea prevenirii unor eventuale

consecinţe, încă înainte ca pragul de risc ecologic să fie atins. În

această privinţă există o mare dispută între ecologişti şi oamenii

de afaceri privind efectul de seră, care ar putea duce la modi-

ficări climatice dezastruoase, fără a se putea spune deocamdată

cu siguranţă care este evoluţia procesului. El este negat de

oamenii de afaceri, nedispuşi să-şi reducă producţiile conform

cerinţei teoretice de schimbare a climei, dar este aprig susţinut

de ecologişti, care demonstrează că atunci când efectele vor fi

într-adevăr simţite, dacă nu se iau măsuri acum, va fi mult prea

târziu. Cei din urmă au avut câştig de cauză prin semnarea la

Rio, 1992, a Convenţiei privind schimbările climatice.

d) Principiul “poluatorul plăteşte” este un concept nou

în legislaţia mondială, datând din 1972, când a fost adoptat de

ţările OECD. După cum arată şi titlul, este vorba despre taxarea

celui care aduce prin poluare un prejudiciu mediului. Am

discutat anterior pe larg implicaţiile economice ale principiului,

plecând de la forma cea mai amplă, a fixării unor standarde

maxime admisibile peste care urmează penalizările, precum şi

instrumentele financiare pentru stimularea producţiilor ce gene-

rează poluări mai reduse. Aici se pune şi problema imputării

poluatorului, a costului social al poluării pe care o generează,

internalizarea costurilor pentru externalităţile negative afectând

40

mediul, stabilirea unor mecanisme de compensaţie din partea

statului etc.

În ceea ce priveşte ultimul caz, al compensaţiilor, este de

reţinut că un sistem de subvenţionare a poluatorilor prin

finanţarea de către stat a producătorului, pentru a-l ajuta să-şi

amelioreze producţia, este împotriva principiului “poluatorul

plăteşte”, căci încurajează de fapt pe poluator.

Principiul se pune şi pe plan internaţional, deoarece legis-

laţii diferite de la o ţară la alta pot determina inechităţi şi

distorsionări ale preţurilor de piaţă. Este cazul dumpingului pe

care îl facem acum noi pe pieţele vestice cu produse care nu

conţin în preţ şi costurile de mediu, aşa cum cer reglementările

UE şi care s-ar putea să ne creeze dificultăţi o dată cu acceptarea

noastră în comunitate, când vom fi obligaţi a respecta legile

comunitare.

Din extrem de numeroasele probleme pe care le ridică

acest prejudiciu, în aparenţă clar, dar care are multe ascunzişuri,

mai menţionăm una, luând un exemplu. Este cazul poluării cu

metale grele de la Copşa Mică, pătrunse adânc în sol şi care

constituie un pericol pentru viaţa comunităţii. Acum, când va

trebui să se privatizeze şi această fabrică, se pune problema

costurilor de depoluare. Cine le va suporta? Poluatorul care a

fost statul ca proprietar unic şi care ar trebui să le ia asupra sa,

sau scăzând din preţul de cedare a drepturilor de proprietate

valoarea depoluării, sau le ia noul beneficiar asupra sa, sau vor fi

pur şi simplu uitate şi nimeni nu va mai răspunde sau acţiona

pentru remedierea situaţiei?

Cu acestea ajungem la ultimul punct privind relaţia dintre

ecologie şi constrângerile juridice. În diferite acte normative

din legislaţia multor ţări este exprimată, mai mult sau mai

puţin explicit, obligaţia statului de a asigura calitatea factorilor

de mediu şi echilibrul ecologic. Aceasta ca o necesitate de a

asigura condiţii de viaţă sănătoasă societăţii umane, grija

41

pentru mediu derivând dintr-unul dintre drepturile fundamen-

tale ale omului.

Constituţia României din 1991 nu se referă direct la

dreptul cetăţeanului la un mediu sănătos, dar se poate considera

că este făcută o trimitere prin art. 22 (1) care garantează “dreptul

la viaţă, precum şi dreptul la integritatea fizică şi psihică ale

persoanei”. Se specifică, de asemenea, obligaţia statului de a lua

măsuri care să asigure “refacerea şi ocrotirea mediului încon-

jurător şi menţinerea echilibrului ecologic” (art. 134/2/e/). De

asemenea, în Legea mediului se spune că “statul recunoaşte

tuturor persoanelor dreptul la un mediu sănătos”.

După cum s-a văzut în capitolele anterioare, statul impune,

în vederea asigurării unui mediu adecvat vieţii, anumite constrân-

geri în ceea ce priveşte poluarea şi degradarea naturii şi a

peisajului. Dar cât de departe poate merge această limitare a

libertăţii individuale, frizând drepturile fundamentale ale omului,

aşa cum sunt înscrise în actele fundamentale, “Declaraţia

universală a drepturilor omului” (1948) şi în “Pactul internaţio-

nal privind drepturile sociale şi politice ale cetăţeanului” (1969)?

e) Principiul „nediscriminării” se pune pe plan inter-

naţional; conform acestuia statele sunt egale în faţa legii în

situaţii de prejudicii ecologice aduse altor state.

După M. Duţu (2002, I), există autori care consideră că

legile de ocrotire a mediului şi naturii pot aduce o lezare a

drepturilor fundamentale ale omului prin:

• Restrângerea libertăţii de mişcare, cum se prevede

pentru unele rezervaţii naturale, mergându-se până la interzi-

cerea accesului omului.

• Restrângerea dreptului de rezidenţă, prin inter-

zicerea de a locui în zone protejate.

• Restrângerea dreptului de proprietate, prin impu-

nerea unor reguli de gospodărire a unui bun personal aflat pe

lista de obiective protejate (de exemplu, o peşteră) sau inter-

42

zicerea utilizării şi construcţiei pe un teren personal, dar aflat, de

asemenea, pe lista obiectivelor de protecţie.

• Restrângerea dreptului de dezvoltare, din cauza

poluării induse, de exemplu, de o uzină şi impunerii unor

tehnologii pentru care unitatea nu era prevăzută.

• Restrângerea dreptului la muncă, în cazurile în care

o uzină este obligată să-şi încheie activitatea sau să se mute în

locuri mai puţin periclitate de poluarea pe care o generează,

muncitorii pierzându-şi locul de muncă.

• Restrângerea libertăţii de management a unei unităţi

productive, prin impunerea unor norme de calcul al eficienţei,

cum este cazul internalizării costurilor sociale.

Există astfel statuate prin legi tot felul de interdicţii,

obligaţii, restrângeri, condiţionări etc. care vin în contradicţie

sau limitează drepturi fundamentale ale omului. Motivaţia este

binele public care trebuie să transgredeze binele individului, cel

care este în general lezat. Se pune astfel problema de a se găsi un

echilibru între drepturile omului şi exigenţele colectivităţii.

Este adevărat că drepturile civile şi politice au mai puţin

de suferit prin îngrădirile impuse de protecţia mediului, în

raport cu drepturile de natură socială şi economică. Dar nu este

mai puţin adevărat că, în definitiv, întreaga legislaţie, dreptul

ca instituţie socială sunt create în vederea stabilirii unor

constrângeri fără de care viaţa în societate ar fi imposibilă.

problema este ponderea ce trebuie acordată mediului şi a

limitărilor ce sunt impuse pentru echilibrul economic. În acest

sens, este interesant a menţiona un gând al lui F. Dore (citat de

M. Duţu), şi anume că trebuie acordată o întâietate dreptului la

mediu în raport cu celelalte drepturi ale omului, care ar avea

chiar, ca urmare, o aşa-numită “dictatură ecologică”. Şi este

probabil că, aşa cum se prefigurează viitorul omenirii, o astfel

de dictatură va fi tot mai necesară şi tot mai amplă pentru a

asigura supravieţuirea civilizaţiei noastre.

43

3. OCROTIREA MEDIULUI ŞI A NATURII CA

SUBIECT DE DREPT INTERNAŢIONAL

Necesitatea de a oferi oamenilor un trai mai sigur şi mai

sănătos în raport cu factorii de mediu a generat şi reglementări

pe plan internaţional, ceea ce a dus la conturarea unui Drept

internaţional al mediului.

Dreptul internaţional al mediului s-a constituit treptat din

necesitatea de protejare a unor elemente ale biosferei. Acest

din urmă aspect a preocupat la început din punct de vedere

strict economic, prima convenţie internaţională referindu-se la

ocrotirea păsărilor (Paris, 1902), a focilor cu blană

(Washington, 1911), a balenelor (1935) şi, în sfârşit, mai

general, Convenţia pentru protecţia faunei şi a florei în locul

lor natural (Londra, 1933).

A doua categorie de reglementări internaţionale au fost

convenţiile bilaterale privind anumiţi factori de mediu, cum ar fi

Convenţia referitoare la apele de frontieră dintre SUA şi Canada

(Washington, 1909) sau dintre SUA şi Mexic în aceeaşi

problemă (1944).

De la astfel de reglementări sectoriale s-a trecut la cele mai

generale, recunoscându-se faptul că există anumite activităţi care

privesc mai multe ţări, dacă nu întreaga comuniune de state. La

început au fost convenţii care s-au referit doar colateral la

problema mediului, cum au fost cele cuprinse în Convenţia

meteorologică internaţională (1947) sau Convenţia maritimă

internaţională (1948), dar, începând din 1950, când poluarea

mediului a devenit o preocupare primordială, au început şi

reglementări internaţionale de mediu cu bătaie mai lungă. Aşa,

de exemplu, în 1954 a fost semnată Convenţia pentru prevenirea

poluării oceanelor cu petrol, iar din 1960 au început să apară

numeroase convenţii cu importante repercusiuni asupra gestio-

44

nării mediului privind energia nucleară, transportul deşeurilor,

tehnicile dăunătoare mediului, protecţia stratului de ozon etc.

Pentru a intra în temă, prezentăm două cazuri interesante. Primul

este cel al Acordului privind schimbările climatice, semnat la

Rio în 1992 şi care prevede, pentru a combate efectul de seră,

limitarea emisiilor de dioxid de carbon, fapt menţionat în capi-

tolul anterior. Împotriva unei astfel de reglementări s-au ridicat

producători din numeroase ţări, considerând că este o violare a

dreptului lor de producători şi au invocat chiar netemeinicia

teoriei care stă la baza respectivului acord, considerând că nu

există suficiente dovezi ştiinţifice care să ateste relaţia cauzală

dintre emisiile de dioxid de carbon şi schimbările climatice.(4)

Al doilea caz este cel al Declaraţiei de principiu asupra

conservării şi exploatării pădurilor care trebuia să devină tot o

convenţie internaţională a Conferinţei UNCED de la Rio, dar ea

nu s-a finalizat ca atare din cauza divergenţelor care s-au ivit între

statele lumii întâia şi cele ale lumii a treia. cele dintâi, considerând

că dispariţia pădurilor tropicale ar ameninţa omenirea prin lipsa

oxigenului furnizat de ele prin fotosinteză, voiau să oprească

tăierea în continuare a acestor păduri. Cei din lumea a treia,

deţinătorii acestor păduri, au cerut libertatea de a dispune de

propria lor avuţie, de altfel una dintre cele mai importante pe care

o deţin, prin comerţul cu lemn pe care îl fac. De asemenea, ei au

cerut ca politica de tăiere a pădurilor cerute de cei din lumea întâi

să fie aplicată şi la propriile lor păduri, ştiut fiind marele comerţ

care se face cu lemnul din Canada, Finlanda etc. Se pare că cei

bogaţi voiau, prin propusa convenţie, să elimine de fapt

concurenţa celor săraci de pe piaţa lemnului.

De data aceasta disputa nu a mai fost între o reglementare

internaţională şi persoane fizice, ca în cazul efectului de seră,

când erau vizitaţi producătorii industriali cu emisii de dioxid de

carbon, ci între două grupe de state ce vroiau să impună o

anumită politică internaţională.

45

Ca şi în cazul Dreptului mediului pe plan intern, când

problema se pune asupra prevalenţei interesului privat sau a

celui public, şi pe plan internaţional se pune aceeaşi problemă:

cât de departe se poate impieta asupra dreptului unei ţări de

autosugestionare a propriului teritoriu sau a propriilor resurse în

numele unui interes universal?

Pentru a se putea invoca o intervenţie juridică este necesar

să existe un prejudiciu determinat de o faptă ilicită şi culpabilă, cu

stabilirea unei relaţii cauzele între faptă şi prejudiciu. În general,

răspunderea revine celui care a comis culpa (răspundere

subiectivă). Există însă cazuri în care răspunderea intervine

independent de culpă şi este suficient să se stabilească raportul

cauzal între fapta produsă şi prejudiciul cauzat (răspundere

obiectivă). Răspunderea subiectivă intervine mai ales în litigiul

dintre persoane fizice sau juridice, în schimb, răspunderea

obiectivă revine statelor, în calitate de subiect de drept

internaţional în cazul violării unor obligaţii internaţionale precise,

fie prin acţiune directă, fie prin interacţiune (omisiune sau

abţinere).(5)

Răspunderea obiectivă intervine mai ales în problemele

legate de mediu, căci, după cum rată I. G. Sion (1990), “mediul

natural nu este subiect-victimă care să reclame reparaţii, ci o

valoare fundamentală care începe să fie ocrotită pe plan

internaţional”. Subiectul îndreptăţit la reparaţii este, în principiu,

“titularul”, mediul sau comunitatea internaţională, în cazul în

care mediul afectat are statutul de “patrimoniu comun”.

“Titularul” nu apare numai ca subiect de drept asupra unui

“patrimoniu”, în cadrul limitelor jurisdicţiei sale, ci şi ca subiect

având “misiunea” protecţiei mediului şi a conservării resurselor

naturale, chiar dincolo de aceste limite.

Primul caz, al răspunderii pentru fapte ce aduc prejudicii

altui stat, generate pe teritoriul naţional, poate fi exemplificat

prin poluarea transfrontieră a apei de râu (responsabilitate

46

subiectivă), al doilea caz prin emisiile de substanţe dăunătoare

(de exemplu, CO2) generate de uzinele de pe un teritoriu

naţional, dar care afectează întreaga comunitate umană (respon-

sabilitate obiectivă). În acest din urmă caz, problema de prin-

cipiu care se pune este dacă există o obligaţie a statelor de a

proteja factorii de mediu şi care ar genera o răspundere. Ea este

rezolvată în Declaraţia Conferinţei ONU pentru Mediu de la

Stockholm, din 1972, în care se spune: “Statele au îndatorirea de

a se asigura că activităţile exercitate, în limitele jurisdicţiei lor

sau sub controlul lor, nu cauzează daune mediului în alte state

sau regiuni care nu ţin de nici o jurisdicţie naţională”.

4. REGIMUL JURIDIC AL ARIILOR PROTEJATE

Având în vedere amploarea pe care a luat-o ideea de a

pune obiecte ale naturii sub ocrotirea legii şi constatându-se că

nomenclatura şi legislaţia erau foarte diferite de la o ţară la alta,

s-a stabilit, în cea de-a 16 sesiune a Adunării Generale ONU din

1959, crearea unui cadru internaţional pentru ocrotirea naturii.

Acesta este Uniunea Internaţională de Conservare a Naturii

(UICN), a cărui Comisie pentru Paruri Naţionale şi Arii

protejate (CPNAP) a început din 1971 să publice liste ale ariilor

protejate din lume. În 1981, CPNAP a creat un nou organism,

PADU (Protected Areas Data Unit), menit a centraliza şi

prelucra datele, UICN şi CPNAP urmând a stabili criterii pentru

definirea unor categorii de arii protejate în funcţie de scopul lor

(ce anume trebuie protejat), din care decurge şi modalitatea de

gospodărire a lor (ce anume trebuie protejat), din care decurge şi

modalitatea de gospodărire a lor (regimul proprietăţii, regimul

de pază şi exploatare etc.). Categoriile şi criteriile de clasificare

au fost stabilite în urma mai multor runde de congrese

internaţionale şi ele sunt recomandate a fi utilizate de ţările

aderente la UNESCO, trebuind să stea la baza legislaţiei

naţionale de protecţie a naturii şi a mediului.(1)

47

Iniţial, UICN a publicat, în 1973, un sistem preliminar de

categorisire a ariilor protejate, care a fost reluat şi definitivat în

1978 în raportul CPNAP intitulat “Categorii, obiective şi criterii

pentru ariile protejate”. Acesta prevedea zece categorii de arii

protejate, distinse mai ales prin gardul de protecţie şi care erau

următoarele.

I. Rezervaţie ştiinţifică (Rezervaţie naturală strictă)

II. Parc naţional

III. Monument natural

IV. Rezervaţie de conservare a naturii (definit mai

expresiv în limba engleză “Wildlife Sanctuary”)

V. Peisaj protejat

VI. Rezervaţie de resurse

VII. Arie naturală biotică sau antropică

VIII. Arie gestionată pentru utilizări multiple

IX. Rezervaţie a biosferei

X. Rezervaţie a patrimoniului mondial natural

Pe baza acestei clasificări s-a lucrat în numeroase state, ea

fiind introdusă şi în unele legislaţii naţionale şi tot pe baza ei au

fost publicate, în 1990, de PADU listele de arii protejate (o

versiune prescurtată într-un volum şi alta extinsă în trei volume).

S-a constatat însă că această clasificare nu corespunde perfect

scopului, deoarece dă naştere la greşite interpretări (de exemplu,

la noi în ţară au fost confundate categoriile III şi IV), apoi în

categoriile VI-VIII nici o ţară nu a introdus o rezervaţie (deşi

erau numeroase arii care s-ar fi pretat), iar pe de altă parte,

categoriile sunt create pentru utilizarea la nivel naţional, de

fiecare ţară, în timp ce categoriile IX şi X sunt acordate de UICN

şi, respectiv, UNESCO, depăşind deci cadrul naţional. Faţă de

aceste obiecţii, în 1990, la Adunarea Generală a UICN de la

Perth (Australia) s-a propus un nou sistem, adoptat în 1992 la cel

de-al IV-lea Congres Mondial al Parcurilor Naţionale şi Ariilor

Protejate de la Caracas (Venezuela). În esenţă, în acest nou

sistem au fost abandonate categoriile VI-VIII, a fost redefinită

48

categoria VI, iar ultimele două au ieşit din clasificare, ele fiind

de resortul unor organisme internaţionale. Dar, ceea ce este mai

important, în fixarea categoriilor, statele trebuie să plece nu de la

intenţia de a acorda o anumită protecţie unei arii ce urmează să

fie protejată (de exemplu, un parc naţional), ci trebuie fixat în

primul rând scopul pentru care se intenţionează punerea sub

protecţie, de unde derivă un anumit management care devine

obligatoriu pentru ţara respectivă.(1)

UICN a publicat în 1994 o broşură (Guidlines for

protected Areas management Categories) în care sunt definite

categoriile, obiectivul managementului, liniile directoare pentru

selectarea ariei respective şi responsabilităţile de organizare.

În ceea ce priveşte scopul major al punerii sub ocrotire, el

cuprinde o paletă foarte largă de interese, de protejare propriu-

zisă a naturii, dar şi de conservare a unor trăsături caracteristice

culturale ale populaţiei care are rezidenţă în acea arie.

Scopurile majore pentru care se pune sub ocrotire o arie

sunt următoarele:

1. Cercetarea ştiinţifică

2. Protecţia sălbăticiei

3. Protecţia diversităţii speciilor

4. Menţinerea serviciilor

5. Protecţia unor trăsături naturale şi culturale

6. Turism şi recreere

7. Educaţie

8. Utilizarea durabilă a ecosistemelor

9. Menţinerea caracteristicilor culturale şi tradiţionale.

Fără a intra în detaliu, prezentăm mai jos categoriile

UICN, cu constrângerile legislative impuse de fiecare categorie.

Categoria I: Rezervaţii ştiinţifice. Sunt destinate ocrotirii

unor ecosisteme remarcabile aflate într-o stare cât mai

nealterată, ca şi procesele ecologice. Suprafaţa trebuie să apar-

ţină statului, să fie destul de mare pentru a asigura integritatea

ecosistemelor. Rezervaţiile sunt destinate cercetărilor ştiinţifice,

49

fără acces turistic sau de altă natură. Este interzisă orice

exploatare economică. Această categorie are două subcategorii:

1. a. Arie gestionată în principal pentru cercetarea ştiin-

ţifică;

1. b. Arie gestionată în principal pentru protejarea sălbă-

ticiei.

Categoria a II-a: Parcuri naţionale. Sunt teritorii întinse,

cuprinzând mai multe ecosisteme sau valori naturale deosebite.

Terenul aparţine statului sau altor niveluri guvernamentale; nu sunt

permise exploatări economice (agricultură, păşunat, exploatare

forestieră şi minieră), fiind permisă existenţa unor mici aşezări

permanente umane care pot exploata resurse doar pentru

supravieţuire. Parcurile Naţionale sunt deschise vizitatorilor pentru

învăţământ, educaţie, cercetare ştiinţifică, recreere. Este admisă o

redusă industrie turistică.

Categoria a III-a: Monumente naturale. Sunt teritorii

gestionate în principal pentru conservarea trăsăturilor naturale

specifice (lacuri, cascade, peşteri, puncte paleontologice, forma-

ţiuni geologice etc.). Nu sunt permise exploatări economice,

teritoriul poate aparţine statului sau unor organizaţii neguver-

namentale (ONG-uri). Este admisă vizitarea în scopuri educative,

ştiinţifice sau estetice.

Categoria a IV-a: Arii de gestionare a habitatelor şi

speciilor. Scopul managementului este păstrarea condiţiilor de

habitat al unor specii sau comunităţi biotice rare sau periclitate,

chiar dacă este necesară o intervenţie a omului pentru menţi-

nerea lor. Teritoriul aparţine statului, organismelor locale sau

celor neguvernmentale care trebuie să asigure şi managementul.

Aria este destinată cercetării ştiinţifice, monitorizării habitatelor

şi speciilor, cu vizitare restrânsă pentru educarea publicului.

Categorie a V-a: Peisaje protejate. Scopul este conserva-

rea unor teritorii în care sunt întrunite mai multe valori naturale

(floră, faună, elemente geologice) într-un ansamblu estetic,

trebuind să fie menţinută diversitatea peisajului. teritoriile sunt

50

proprietate privată sau de stat, dat statul trebuie să menţină

supravegherea pentru a nu se deturna scopul protecţionist. Teri-

toriul poate cuprinde şi aşezări permanente, de mică dimensiune,

în care populaţia să se întreţină pe baza turismului ecologic sau a

valorificării produselor naturale (colectarea fructelor de pădure,

pescuitul, servicii pentru asigurarea apei curate). Scopul

principal este cel de protecţie complexă, educativ şi de recreere.

Categoria a VI-a: Arie protejată cu resurse gestionate.

Este necesar ca teritoriul să cuprindă 2/3 sisteme naturale, în

cadrul cărora trebuie să se acorde o protecţie şi asigurarea pe

termen lung a diversităţii biologice. În aria protejată pot exista

aşezări permanente, populaţia trăind pe baza resurselor naturale

ce urmează să fie gestionată durabil. De aceea este necesar ca

aria să fie destul de mare pentru a permite utilizarea continuă a

resurselor, fără ca ceasta să fie în detrimentul valorilor naturale

pe termen lung. Proprietatea terenului este mixtă, aparţinând

statului, unor organisme administrative locale, ONG-uri, dar mai

ales persoanelor private. Categoria este destinată utilizării

durabile a ecosistemelor naturale.

Relaţia dintre scopul pentru care se acordă protecţie unei

arii şi denumirea categoriei este prezentată în tabelul 1.(2)

Tabelul 1

Gospodărire în principal pentru: Categorie

I. Protecţie strictă:

a. pentru cercetarea ştiinţifică

b. pentru protecţia sălbăticiei

I. Rezervaţie strictă

II. Conservarea ecosistemelor şi

recreere II. Parc Naţional

III. Conservarea trăsăturilor naturale III. Monument Natural

IV. Conservarea prin management

activ

IV. Arie de gestionare a

habitatelor, speciilor

V. Conservare şi recreere V. Peisaj terestru şi marin

VI. Utilizarea durabilă a

resurselor

VI. Arie protejată cu resurse

gestionate

51

Gospodărire în principal pentru:

I. Protecţie strictă:

a. pentru cercetare ştiinţifică

b. pentru protecţia sălbăticiei

II. Conservarea ecosistemelor şi recreere

III. Conservarea trăsăturilor naturale

IV. Conservarea prin management activ

V. Conservare şi recreere

VI. Utilizarea durabilă a resurselor

Categorie

I. rezervaţie strictă

II. Parc Naţional

III. Monument Natural

IV. Arie de gestionare a habitatelor, speciilor

V. Peisaj terestru şi marin

VI. Arie protejată cu resurse gestionate

În “Liniile directoare” se menţionează însă că denumirea nu

este obligatorie, putând varia de la o ţară la alta. În acest sens,

există numeroase alte tipuri de rezervaţii corespunzând unor

necesităţi naţionale, cum ar fi în SUA, sanctuare marine naţionale,

ţărmuri naţionale lacustre, respectiv marine, păduri naţionale,

parcuri statale (deci nu la nivel naţional), Parcuri de recreere etc.

majoritatea încadrate în categoria V. Mai frecvente în diverse ţări

apar două tipuri de arii protejate. În primul rând, sunt parcurile

naturale, teritorii asemănătoare parcurilor naţionale, cu deose-

birea că pot să cuprindă locuiri permanente şi admis exploatarea

resurselor regenerabile prin metode tradiţionale.

O extensie şi mai mare o au parcurile regionale, teritorii

mari adăpostind mai multe aşezări umane (sate, comune, chiar

orăşele) ce gospodăresc în comun zone deosebit de frumoase

52

peisagistic, dar în care factorul de exploatare tradiţională joacă un

rol primordial pentru activitate turistică, scopul principal fiind

tocmai dezvoltarea turismului de recreere. Proprietatea este

majoritar particulară, iar accesul complet liber, managementul şi

ocrotirea elementelor revenind comunelor asociate pentru

exploatare în comun. Conform clasificării UICN, parcurile

naturale trebuie cuprinse în categoria V, iar parcurile regionale în

categoria VI.

Din cele prezentate se observă că există o gradaţie a

raportului dintre activitatea umană şi categoriile de ocrotire.

Astfel, în categoriile I, II şi III, intervenţia omului a fost şi

trebuie să fie în continuare limitată, în timp ce în categoriile

celelalte ea este admisă sau chiar de dorit. Astfel, în categoria

IV, intervenţia omului se face în folosul ecosistemelor, pentru

a le menţine condiţii optime de dezvoltare, în timp ce în

categoriile V şi VI ea are ca scop dezvoltarea relaţiei popula-

ţiilor native cu natura în scopul protejării ei (cat. V) sau chiar

exploatării durabile a resurselor sălbatice (cat. VI).

În afara sistemului de arii protejate, menite a fi utilizate pe

plan naţional de fiecare ţară, dar respectând normele prescrise,

există încă trei categorii de zone puse sub paza legii, ci din

altele. Acestea pot fi, şi de cele mai multe ori chiar sunt, şi arii

cuprinse în sistemul naţional. Ele sunt:

Bunuri ale patrimoniului mondial, unde sunt puse sub

protecţia legii şi a unei supravegheri internaţionale, vestigii

istorice de mare valoare internaţională (de exemplu, piramidele,

Tadj Mahal, Catedrala Nôtre Dame) şi zone naturale de valoare

peisagistică (de exemplu, Grand Canyon sau Parcul

Yellowstone). Ele sunt constituite pe baza Convenţiei privind

protecţia patrimoniului mondial, cultural şi natural de la Paris

din 1972, intrată în funcţiune în 1975.

Rezervaţii ale biosferei, care intră în Programul

UNESCO, Omul şi Biosfera, fiind menite a constitui o reţea

53

mondială de arii cu ecosisteme specifice, reprezentative pentru

întregul glob. În rezervaţii trebuie să existe aşezări permanente,

în cadrul cărora se practică sisteme tradiţionale de exploatare a

resurselor regenerabile şi, de asemenea, sunt vizate şi zone unde

să se realizeze reabilitări ecologice. Teritoriul poate să aparţină

statului, dar şi unor proprietari particulari, supravegherea

ecologică aparţinând însă statului.

Rezervaţii de zone umede de importanţă internaţională

(Rezervaţii Ramsar), definite pe baza unei convenţii semnate la

Ramsar (Iran) în 1971, ca arii destinate a proteja fauna acvatică,

în special avifauna. Statele semnatare ale acordului şi-au luat

obligaţia să conserve şi să gospodărească zonele umede (râuri,

lacuri, mlaştini, bălţi etc.) de ape naturale sau acumulate

artificial, dulci, salmastre sau sărate şi ape marine până la

adâncimea de şase metri. Rezervaţiile capătă protecţie legală a

statului pe teritoriul cărora se află pe baza unei înscrieri într-o

listă aprobată internaţional.

În afara ariilor protejate, se mai bucură de protecţia legii

alte două categorii de elemente ale naturii. Unele sunt

exemplare unice de arbori cu valoare istorică (de exemplu,

gorunul lui Horia) sau naturaliste (de exemplu, dudul alb din

curtea Bisericii Babtiste). Al doilea grup îl reprezintă specii de

plante şi animale rare, semnificative pentru o regiune, sau pe

cale de dispariţie. De exemplu, floarea Reginei (Leontopodium

alpinum) se află sub protecţia legii peste tot în Europa, altele

sunt endemisme protejate cum este garofiţa Pietrii Craiului

(Dianthus callizonus), sau animale, precum rinocerul, elefantul

sau capra neagră în Europa.

Pentru speciile periclitate sau chiar pe cale de dispariţie,

UNESCO, sau alte organisme (UICN, WWF, Consiliul Euro-

pei), publică liste roşii în care sunt înscrise acestea şi pentru care

se cere, pe plan naţional, o protecţie legislativă.

54

Am insistat asupra acestor componente ale naturii,

deoarece ele au fost primele asupra cărora s-au aplecat ecologii,

şi aceasta încă din secolul XIX, luptând şi obţinând impunerea

ideii de ocrotire a naturii prin instrumente juridice.

În România prin Legea Nr. 49/7.04.2011 s-a aprobat

Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2007 privind regimul

ariilor naturale protejate.

5. PROCEDURA DE EVALUARE ŞI AUTORIZARE A

ACTIVITĂŢILOR ECONOMICE ŞI SOCIALE CU

IMPACT ASUPRA MEDIULUI

Printre mijloacele juridice, folosite pe scară tot mai

largă în vederea asigurării protecţiei mediului şi conservării

naturii, se numără şi procedura studiului de impact ecologic.

Este, înainte de toate, o regulă de bon sens, de solidaritate

ecologică, o aplicare a preceptului că trebuie să se reflecteze,

înainte de a se acţiona. În privinţa primului aspect, este vorba

de înlocuirea sintagmei “după mine potopul” cu “după mine

generaţia viitoare”. Evaluarea consecinţelor potenţiale pentru

mediu şi, pe această bază, elaborarea unor măsuri menite să

conducă la eliminarea sau diminuarea acestora, în limitele

admisibile, au devenit astăzi obligatorii pentru toate activi-

tăţile economico-sociale. De altfel, potrivit Legii mediului,

procedura de evaluare a impactului asupra mediului repre-

zintă a “modalitate de implementare” a principiilor generale

ale domeniului.

Originalitatea acestei proceduri constă în obiectivul său

de a contribui, de o manieră mai mult sau mai puţin eficace,

ca decidenţii publici şi privaţi să integreze mediul în strategia

lor de acţiune şi de a evita astfel ca lucrările ori activităţile să

nu degradeze iremediabil mediul. De aceea, studiul de impact

55

are o dublă finalitate, care corespunde aplicării a două prin-

cipii fundamentale ale dreptului mediului: cel al prevenirii şi,

cel al dezvoltării durabile. Principiul prevenirii este, probabil,

cel mai vechi dintre principiile dreptului mediului. În faţa

catastrofelor ecologice şi pentru ca acestea să nu se repete,

statele trebuie să prevadă consecinţele actelor lor şi să acţio-

neze în consecinţă. Instrumentul corect utilizat pentru preve-

nirea efectelor nedorite este autorizarea prealabilă pentru

activităţile punctuale şi planificarea pentru previziunea acţiu-

nilor şi formularea programelor. Dar planificarea şi autori-

zarea prealabilă nu sunt suficiente, singure, pentru luarea în

considerare a efectelor proiectelor asupra mediului. Ca atare,

chiar dacă responsabilii ar reflecta la consecinţele actelor lor

asupra mediului, absenţa unui studiu aprofundat ar împiedica

luarea în calcul, în mod serios a cerinţelor protecţiei

mediului.

Iată de ce studiul de impact, ca procedură formală şi

organizată, a apărut ca indispensabil pentru a garanta ca pre-

tenţia să devină o realitate şi să nu rămână o simplă declaraţie de

intenţie.

Dimpotrivă, principiul dezvoltării durabile este cel mai

recent dintre principiile dreptului mediului. Cerinţa integrării

mediului în politicile sectoriale are nevoie de un instrument

juridic – studiul de impact – care să fie aplicat atât planurilor şi

programelor, cât şi lucrărilor şi activităţilor. Abordarea integrată

a mediului nu se poate realiza decât prin adaptări instituţionale

complexe, care să permită mediului să fie reprezentat în toate

structurile administrative de decizie şi graţie unei proceduri de

studiu de impact, să se însereze în toate deciziile afectând

mediul.

Acest amestec între obiectivul dezvoltării durabile şi

obiectivul prevenirii face din studiul de impact un instrument

deosebit de eficace al acţiunii de protecţie a mediului.

56

În sfârşit, ca instrument specific, studiul de impact

îndeplineşte următoarele scopuri:

a) permite autorităţii administrative care trebuie să

aprobe proiectul să facă o deplină cunoştinţă de cauză;

b) ajută responsabilul lucrării să conducă operaţia

proiectate în cele mai bune condiţii;

c) constituie un studiu asupra consecinţelor pe care le

poate antrena proiectul asupra mediului.

5.1. NOŢIUNEA ŞI SEMNIFICAŢIILE STUDIULUI DE

IMPACT

Instituţia studiului de impact exprimă, în principiu, cerinţa

ca persoana (fizică sau juridică) care solicită eliberarea unei

autorizaţii administrative să asigure efectuarea unei evaluări a

efectelor proiectului său asupra mediului şi a soluţiilor posibile

pentru a reduce ori elimina eventualele inconveniente. Apărută

în S.U.A., (prin National Environmental Policy Act. din 1969)

procedura este deosebit de răspândită în ţările lumii, fiind

reglementată corespunzător de legislaţiile naţionale şi făcând

obiectul unei practici administrative semnificative.

Astăzi aproape toate statele care au o lege a mediului

integrează cvasiautomat şi dispoziţii asupra studiului de impact

(Brazilia chiar în Constituţia din 1988). Se poate spune că

studiul de impact reprezintă astăzi principalul instrument

juridico-ştiinţific al politicilor din mediu.

De altfel, în plan internaţional, Declaraţia Conferinţei de la

Rio de Janeiro privind mediul şi dezvoltarea (iunie 1992) a

consacrat studiul de impact ca un instrument esenţial al

politicilor mediului (principiul 17).

De asemenea, la 25 februarie 1991, la Espoo (Finlanda) a

fost adoptată, sub auspiciile ONU. Convenţia referitoare la

57

evaluarea impactului asupra mediului în context transfrontalier.

La nivelul U.E. (CEE), la 27 iunie 1985 s-a adoptat Directiva nr.

337, privind evaluarea consecinţelor proiectelor publice şi

private asupra mediului.

Prin natura sa, studiul de impact nu este, în primul rând, o

regulă de fond, ci una de formă, special protejată. Este, mai

degrabă, cum se susţine în literatura franceză, o simplă regulă

ordinară de procedură administrativă, necontencioasă dar cu un

conţinut obligatoriu. Sub aspectul conţinutului minimal, sunt

avute în vedere patru elemente principale:

a) analiza stării iniţiale a locului şi mediului său (inven-

tarul a ceea ce există);

b) evaluarea efectelor posibile ale proiectului asupra

mediului;

c) justificarea economico-socială şi a oportunităţii aces-

tuia pentru părţi;

d) măsurile menite să compenseze şi să limiteze vătă-

mările, care pot fi completate cu cerinţe suplimentare prin

dispoziţiile speciale ale unor acte normative. Pe această din

urmă cale, se pot amplifica şi diversifica, ori, eventual, preciza

exigenţele studiului de impact. Ca atare, evaluarea impactului

ecologic este un mecanism care oferă autorităţilor competente

posibilitatea să adopte o decizie determinată de informaţii asupra

repercursiunilor ecologice ale activităţii în cauză; pe această cale

are loc o evidentă îmbunătăţire a rezoluţiei finale.

Sisteme de realizare a studiului de impact

Experienţele legislaţiilor naţionale indică afirmarea a trei

mari sisteme fundamentale în privinţa necesităţii şi modului de

realizare a studiului de impact.

Astfel, un prim sistem, american, se caracterizează printr-o

mare supleţe în alegerea activităţilor supuse studiului de impact.

58

Sunt supuse evaluării numai lucrările cu un evident şi semnificativ

impact asupra mediului şi pentru acesta este necesar un studiu

preliminar. Aşa cum arată şi numele, este sistemul practicat în

S.U.A.. Sistemul listei introduce o oarecare stabilitate juridică,

întrucât situaţiile în care este cerut un asemenea studiu sunt

determinate. În cazul listei pozitive, activităţile ori lucrările supuse

evaluării sunt expres prevăzute de lege, restul fiind scutite de

această cerinţă. Lista negativă stabileşte activităţile care nu

necesită studiul de impact, toate celelalte fiind supuse acestei

proceduri. În sfârşit, sistemul mixt (existent în Franţa) este foarte

complicat, dispensând, pe de o parte, apriori un număr de lucrări

de la această cerinţă, pe altele numai de la o anumită valoare (sub

2 milioane FF), iar, pe de alta, utilizând un amestec de listă

negativă şi listă pozitivă. În privinţa criteriilor utilizate pentru

stabilirea categoriilor de obiective (activităţi, lucrări, amenajări)

supuse ori exceptate procedurii studiului de impact sunt folosite

frecvent două: natura acestora, ori, respectiv, anumite praguri

tehnice şi financiare sau tipuri de lucrări (acestea putând să

opereze şi cumulativ). Unele legislaţii naţionale (Franţa, de

exemplu), în funcţie de criteriul gravităţii impactului ecologic,

disting între obiectivele supuse studiului de impact şi lucrările,

operaţiile şi amenajările cărora li se aplică procedura simplificată

a notei de impact (în ambele cazuri, fiind întocmite liste adecvate).

Cine efectuează studiul de impact?

Introducerea procedurii a născut o nouă piaţă, din ce în ce mai

bogată. În privinţa celui care efectuează studiul pot fi întâlnite trei

situaţii:

a) efectuarea studiului de impact de un organism public,

oficial recunoscut;

b) monopolul autorităţilor publice;

c) organisme ori specialişti independenţi, abilitaţi de stat

să realizeze asemenea studii.

59

Juridicitatea studiului de impact decurge din faptul că acesta

poate fi contestat şi deci poate genera un contencios. Astfel, poate fi

contestat:

a) mai întâi, de administraţie în urma controlului efec-

tuat, fie prin elaborarea unui ghid al instrumentării, fie prin

instruirea obligativităţii unui aviz asupra studiului;

b) de către public (în virtutea solidarităţii ecologice:

teritoriale şi integrităţii), ceea ce presupune accesul la document

şi consultarea cu cetăţenii;

c) de judecător, pe calea controlului jurisdicţional.

În ţările în care s-a dezvoltat, procedura studiului de

impact ecologic este însoţită de un contencios din ce în ce

mai bogat. Instanţa poate dispune anularea studiului, de

exemplu pentru lipsa publicităţii ori pentru insuficienţa aces-

tuia. Se constată, totuşi, o anumită rezervă a judecătorului în

evaluarea elementelor ştiinţifice, aceasta reducându-se, de

obicei, la identificarea existenţei celor patru elemente ale

conţinutului minimal obligatoriu.

Cerinţe de legalitate a studiului de impact.

O primă cerinţă de acest gen o constituie publicitatea sa.

După cum se ştie, în mod tradiţional, condiţiile privind

publicitatea actului administrativ sunt indiferente legalităţii şi

validităţii acestuia, interesând numai opozabilitatea sa. Totuşi,

publicitatea constituie o garanţie mai ales în privinţa conţi-

nutului şi necesităţii studiului de impact. De aceea, în unele ţări,

pe cale legislativă ori pe cea a practicii judiciare, publicitatea a

fost considerată ca un element esenţial al legalităţii actului

administrativ. O altă problemă de acest gen o constituie cea a

controlului studiului de impact de către administraţie. Soluţia

optimă în acest sens ar fi aceea ca studiul să fie realizat de o

autoritate imparţială, un expert ori un organism public. Totuşi, în

condiţiile în care acest lucru rămâne un deziderat, de regulă

60

ministerului de resort i se acordă un drept de aviz obligatoriu, în

condiţii date.

Consecinţele absenţei studiului de impact.

Conform directivei CEE din 27 iunie 1985, controlul

realizării acestuia este asigurat prin procedura de transmitere

obligatorie către administraţia publică. Dar această măsură s-a

dovedit insuficientă în practică. În consecinţă, legislaţiile euro-

pene naţionale au prevăzut sancţiuni riguroase pentru absenţa

studiului de impact la baza autorizaţiei administrative, mergând

până la suspendarea din oficiu a executării acesteia. În dreptul

românesc, absenţa studiului de impact, în cazul obligativităţii

acestuia, conduce la anularea autorizaţiei şi/sau acordului de

mediu.

5.2. PROCEDURA AUTORIZĂRII ŞI STUDIULUI DE

IMPACT ÎN ROMÂNIA

Procedura actuală de autorizare a activităţilor econo-

mice şi sociale cu impact asupra mediului.

În condiţiile legii protecţiei mediului, şi ordinelor Minis-

trului Mediului şi schimbărilor climatice autorizarea activităţilor

economico-sociale cu impact asupra mediului se face prin inter-

mediul a două categorii de acte administrative:

a) acordul de mediu şi

b) autorizaţia de mediu

Ele fac parte din categoria actelor administrative indivi-

duale, prin care se stabilesc drepturi şi/sau obligaţii determinate

pentru subiectul căruia i se adresează. Sunt “autorizaţii libere”,

în sensul că, fiind emise în baza unui drept de apreciere al

autorităţilor publice de mediu, au prin definiţie, un caracter

precar şi revocabil.(6)

61

Acordul de mediu este definit de lege drept actul tehnico-

juridic prin care sunt stabilite condiţiile de realizare a unui

proiect sau a unei activităţi din punct de vedere al impactului

asupra mediului. În privinţa câmpului de aplicare, acordul este

obligatoriu pentru investiţii noi, modificarea celor existente şi

pentru activităţile expres prevăzute. Este vorba de activităţi

aparţinând a 8 domenii (transporturi, energie, construcţii hidro-

tehnice, eliminarea deşeurilor, ambalajelor şi recipientelor, apă-

rarea naţională, sport, turism, agrement, industrie, alte lucrări

sau instalaţii) care, prin natura lor în raport cu anumiţi parametri

tehnico-funcţionali prezintă un pericol potenţial pentru mediu.

Lista activităţilor care se supun procedurii de evaluare a

impactului pentru obţinerea acordului şi/sau autorizaţiei de

mediu se completează de către autoritatea centrală pentru

protecţia mediului ca orice activitate nouă, necunoscută la data

întocmirii listei. Pentru alte activităţi decât cele enumerate mai

sus, autoritatea competentă pentru protecţia mediului va stabili

dacă aceste activităţi pot avea un impact deosebit asupra

mediului. În acest scop, va folosi unele criterii de selecţie, cum

sunt: caracteristicile proiectului sau activităţii (ca dimen-

siunea proiectului, utilizarea resurselor naturale, generarea de

deşeuri, poluarea şi tulburarea vecinităţii, riscul de accidente

etc.); amplasarea proiectului sau a activităţii (luându-se în

considerare sensibilitatea zonelor geografice posibil a fi afectate

prin investiţia proiectată, în special în ceea ce priveşte: utilizarea

actuală a terenului; disponibilitatea relativă, calitatea şi capa-

citatea de regenerare a resurselor naturale din zonă; capacitatea

mediului natural de asimilare noxelor, acordând atenţie deose-

bită zonelor umede, zonelor de coastă, zonelor montane sau

forestiere, rezervaţiilor şi parcurilor naturale, zonelor protejate

prin lege, celor în care normele în vigoare existente sau propuse

pentru protecţia mediului); calitatea factorilor de mediu, evaluarea

impactului produs asupra mediului.

62

După cum se poate observa, legea română utilizează

sistemul listei pozitive, în sensul menţionării activităţilor care

sunt supuse procedurii de evaluare a impactului asupra mediului

pentru liberarea acordului şi/sau autorizaţiei de mediu, restul

nefiind supuse unei atare cerinţe.

Autorizaţia de mediu este obligatorie la punerea în

funcţiune a obiectivelor noi care au acord de mediu. Activităţile

care nu implică lucrări de construcţii-montaj necesită numai

autorizaţie de mediu, cu excepţia defrişărilor de vegetaţie

forestieră din afara fondului forestier şi importul şi exportul

plantelor şi animalelor din fauna şi flora spontană.

Definiţia legală o caracterizează ca fiind actul tehnico-

juridic prin care sunt stabilite condiţiile şi parametrii de

funcţionare, pentru activităţile existente şi pentru cele noi, pe

baza acordului de mediu. Acordul şi/sau autorizaţia de mediu

au un caracter exclusiv, în sensul că prin procedura lor de

eliberare se realizează o coordonare şi o sinteză prealabilă a

tuturor celorlalte avize (legea prevăzând că ele se eliberează

după obţinerea tuturor celorlalte avize necesare).

Suntem în faţa unor “avize conforme”, în sensul că aces-

tea trebuie cerute de organul care emite acordul şi/sau auto-

rizaţia de mediu, iar opiniile pe care le conţin sunt obligatorii.

Ca şi studiul de impact, “avizele necesare” nu constituie acte

administrative de sine-stătătoare, ci doar operaţiuni adminis-

trative foarte importante.

Ele condiţionează legalitatea acordului şi autorizaţiei de

mediu, iar nu existenţa acestora.

În privinţa competenţei de eliberare, aceasta aparţine, în

funcţie de natura activităţii cu impact asupra mediului, ministerul

de resort sau agenţiei judeţene de protecţie a mediului competentă

teritorial. Acordul şi autorizaţia de mediu privind instalaţiile cu

risc nuclear major – centrale nuclearo-electrice, reactoare de

cercetare, uzine de fabricare a combustibilului nuclear şi depozite

finale de combustibil nuclear ars, se emit de către Guvern.

63

În baza celor două acte administrative, titularul dobân-

deşte dreptul de a realiza proiectul sau desfăşura activitatea

respectivă. Întotdeauna autorizaţiile sunt eliberate sub rezerva

drepturilor terţilor şi nu creează dreptul câştigat de a polua.

Poluatorul trebuie să-şi asume răspunderea civilă şi penală a

actelor sale şi nu se va putea adăposti în spatele autorizaţiei

administrative care i-a fost eliberată pentru a se justifica în

privinţa unei vătămări a drepturilor terţilor.

În sfârşit, acestea sunt eliberate sub controlul instanţelor de

contencios administrativ, singurele care pot să judece activitatea

administraţiei.

Valabilitatea acordului şi autorizaţiei de mediu.

Valabilitatea celor două categorii de acte administrative

este de maximum 5 ani (cu revizuire anuală). Între aceste limite,

termenul de valabilitate este stabilit în raport de datele concrete

ale obiectivului şi este precizat în acord sau, după caz, în

autorizaţie. Spre deosebire de aceste prevederi ale legii române,

în unele legislaţii occidentale (cea franceză, de exemplu), acest

tip de autorizaţii administrative sunt eliberate, în general, fără

durată de valabilitate, ele putând fi modificate mai ales pentru a

se ţine seama de tehnicile, exigenţele ori reglementările noi.

Revizuirea acordului şi autorizaţiei de mediu.

Conform legii, acordul şi autorizaţia de mediu pot fi revi-

zuite în următoarele cazuri:

a) dacă apar elemente noi, necunoscute la data emiterii;

b) în cazul reînnoirii acestora (când se poate cere şi cere

şi refacerea raportului privind studiul de impact asupra me-

diului).

Cu ocazia revizuirii sunt supuse reevaluării practic toate

elementele acestor acte administrative, inclusiv termenul de

valabilitate.

64

Suspendarea.

Acordul sau autorizaţia de mediu se suspendă pentru

neconformarea cu prevederile precizate în acestea. Procedura de

suspendare presupune o somaţie prealabilă, cu termen, iar

această stare se menţine până la eliminarea cauzelor care au

determinat suspendarea, dar nu mai mult de 6 luni. După expi-

rarea termenului de suspendare, autorităţile pentru protecţia

mediului pot dispune, după caz, fie oprirea execuţiei proiectului

sau încetarea activităţii, fie, respectiv, continuarea lor în noile

condiţii

Soluţionarea litigiilor.

Litigiile generate de eliberarea, revizuirea sau suspendarea

acordului sau autorizaţiei de mediu sunt supuse regimului

contenciosului administrativ. În contenciosul de legalitate, juris-

dicţiile administrative nu se pot niciodată substitui administraţiei

pentru a reface un act ilegal. Acestea pot fie să anuleze actul, fie

să respingă acţiunea. Cererea nu este suspensivă de executare a

deciziei administrative, cu excepţia cazului în care contestarea la

executare a fost admisă, în condiţiile legii.

Conform art. 11 din Legea contenciosului administrativ,

pentru a stabili legalitatea acordului sau autorizaţiei de mediu,

instanţa de judecată are obligaţia de a pune şi problema lega-

lităţii operaţiunilor tehnico-administrative prealabile, concomi-

tente sau posterioare emiterii actului administrativ atacat (avize,

studii de impact, realizarea procedurii de dezbatere publică).

Procedura de evaluare a impactului asupra mediului.

Înţeleasă ca etapă preliminară şi absolut necesară a auto-

rizării, această procedură cunoaşte mai multe faze de derulare,

după cum urmează:

a) faza preliminară;

b) faza propriu-zisă;

65

c) faza de analiză şi validare.

Organizarea şi decizia asupra aplicării fazelor procedurii

aparţin autorităţii pentru protecţia mediului.

După cererea, însoţită de descrierea proiectului, adresată

de către titularul proiectului sau al activităţii autorităţilor pentru

protecţia mediului, urmează operaţia de încadrare a acţiunii

propuse în tipurile de activităţi care se supun sau nu studiului de

impact asupra mediului. Concertarea intereselor în prezenţă se

realizează prin analiza scopului acţiunii propuse, cu participarea

autorităţii pentru protecţia mediului, a titularului, a unor experţi

şi reprezentanţi ai administraţiei publice locale care pot fi

afectaţi de modificările de mediu de punerea în aplicare a

acesteia. Competenţa de coordonare a autorităţii de mediu se

exprimă prin dreptul şi obligaţia acesteia de a întocmi îndru-

marul cu probleme care trebuie urmărite în raportul privind

studiul de impact asupra mediului, care va fi comunicat titu-

larului o dată cu lista celorlalte avize necesare să fie obţinute.

Regimul studiului de impact ecologic.

După stabilirea obiectivelor studiul de impact, în condiţiile

precizate mai sus, se realizează prin unităţi specializate ori

persoane fizice sau juridice atestate de către Ministerul mediului,

cheltuielile prilejuite de această operaţie fiind suportate, în toate

cazurile, de titularul proiectului sau activităţii.

În privinţa conţinutului, raportul privind studiul de impact

trebuie să ţină seama de toate variantele, inclusiv de cea de

renunţare la acţiunea propusă.

După prezentarea raportului de către titularul proiectului

sau al activităţii, autoritatea pentru protecţia mediului, în baza

unei analize preliminare, poate să accepte studiul de impact ori

să dispună motivat refacerea acestuia. Odată acceptat, docu-

mentul intră într-o nouă fază a elaborării sale, care constă în

66

aducerea la cunoştinţă şi dezbaterea sa publică, urmate de con-

semnarea observaţiilor şi concluziilor rezultate. Este o aplicare

specifică a principiului consultării şi participării publicului la

adoptarea deciziilor privind mediul.

În urma acestor operaţii şi pe baza formei ultime a raportului

studiului de impact, autoritatea de mediu va lua decizia finală, care

va fi făcută publică şi motivată pe baza celor constatate. Eliberarea

sau respingerea motivată a acordului sau autorizaţiei trebuie să aibă

loc în maximum 30 de zile de la decizia finală.

Publicitatea procedurii de autorizare.

Legea protecţiei mediului consacră principiul potrivit căruia

procedura de autorizare este publică. În acest scop, autoritatea

pentru protecţia mediului trebuie să asigure mediatizarea

proiectelor şi activităţilor pentru care se cere acord sau autorizaţie

şi a studiilor de impact, precum şi dezbaterea publică.

Situaţiile tranzitorii.

În cazul activităţilor existente, cererea de autorizaţie este

obligatorie în termen de un an de la intrarea în vigoare a noii legi a

protecţiei mediului. Pentru cele care nu întrunesc condiţiile de

autorizare, autoritatea pentru protecţia mediului dispune efectuarea

bilanţului de mediu şi stabileşte programul pentru conformare de

comun acord cu titularul care trebuie să prevadă eliminarea

efectelor negative asupra mediului, raportate la standardele şi

reglementările în vigoare. După expirarea fiecărui termen acordat,

în caz de neconformare, autoritatea de mediu dispune încetarea

activităţii respective, decizia sa fiind executorie.

5.3. SCHIMBAREA DESTINAŢIEI SAU A PROPRIETA-

RULUI INVESTIŢIEI

În cazurile speciale de schimbare a destinaţiei sau a

proprietarului investiţiei, precum şi la încetarea activităţilor

generatoare de impact asupra mediului, este obligatoriu asigu-

67

rarea efectuării bilanţului de mediu de către fostul proprietar, în

scopul stabilirii obligaţiilor privind refacerea calităţii mediului

în zona de impact a activităţii respective. Conform definiţiei

legale, bilanţul de mediu reprezintă procedura de a obţine

informaţii asupra cauzelor şi consecinţelor efectelor negative

cumulate (anterioare şi anticipate), care face parte din acţiunea

de evaluarea impactului asupra mediului.

Autoritatea competentă pentru protecţia mediului revi-

zuieşte bilanţul de mediu, stabileşte programul pentru confor-

mare (plan de măsuri cuprinzând etape care trebuie parcurse la

intervale de timp precizate prin prevederile autorizaţiei de

mediu, de către autoritatea competentă în scopul respectării

reglementărilor privind protecţia mediului), iar fostul proprietar

negociază cu noul proprietar asumarea unor obligaţii anterioare

şi compensaţiile de care va beneficia prin aplicarea măsurilor de

protecţie şi reconstrucţie ecologică.

Aspectele legate de obiectivele de mediu minim acceptate,

limitele valorice şi modul de utilizare a garanţiilor depuse de

cumpărător, categoriile de activităţi economice pentru care

există obligativitate îndeplinirii acestor cerinţe, accesul la

informaţiile din bilanţul de mediu etc. fac obiectul normelor

metodologice.

Controlul studiului de impact ecologic.

Instanţele de contencios administrativ pot examina

legalitatea studiului de impact numai cu ocazia contestării

actelor administrative (acordului sau autorizaţiei de mediu) care

se bazează pe un astfel de document. Este vorba deci despre un

element al documentaţiei tehnice constituind o formalitate

substanţială, orice eroare sau ilegalitate care afectează studiul de

impact reprezentând un viciu de procedură care antrenează

anularea actului atacat. Dar aprecierea regularităţii unui studiu

de impact poate privi atât dimensiunea formală, cât şi conţinutul

68

propriu-zis al acestuia. În privinţa aspectului formal, în practica

occidentală, instanţele sunt mai puţin exigente în ceea ce

priveşte regularitatea formală a studiului, fiind suficientă întru-

nirea celor patru elemente fundamentale, indiferent de prezen-

tarea lor. Referitor la conţinutul studiului, important este ca

acesta să respecte principiul proporţionalităţii (adică dacă conţi-

nutul său este în relaţie cu importanţa proiectului ori activităţii şi

incidenţele lor asupra mediului), să fie complet şi serios (lucru

apreciat în funcţie de importanţa lucrărilor, natura şi amploarea

efectelor previzibile asupra mediului).

Legea română stabileşte, ca o cerinţă de valabilitate a

acordului şi autorizaţiei de mediu, faptul ca studiul de impact să

prevadă eliminarea efectelor negative asupra mediului, raportate

la standardele şi reglementările în vigoare.

În altă ordine de idei, studiul de impact este supus unei

analize preliminare de către autoritatea pentru protecţia mediului, în

urma căreia poate fi acceptat sau se poate dispune refacerea

motivată a acestuia.

Răspunderea privind studiul de impact.

În această privinţă, Legea protecţiei mediului se limitează

să precizeze că răspunderea pentru realitatea informaţiilor

furnizate privind acţiunea propusă revine titularului, iar pentru

corectitudinea raportului studiului de impact, executantului

acestuia. Din acest punct de vedere, trebuie să distingem între

răspunderea titularului proiectului sau activităţii în cauză,

răspunderea executantului studiului de impact şi, respectiv, cea a

administraţiei.

Răspunderea titularului proiectului sau activităţii

supuse autorizării.

Aceasta se pune în termenii raportului cu terţii şi,

respectiv, administraţia.

69

În raport cu terţii, dacă o pagubă survine ulterior datorită

lucrării şi constând în consecinţele ecologice neprevăzute în

studiul de impact, antreprenorul angajează răspunderea sa, în

condiţiile dreptului comun. Previziunile studiului de impact nu

exonerează, în nici un caz, titularul de răspunderea sa pentru

viitor.

În raport cu administraţia, problema răspunderii se pune în

situaţia unui studiu de impact eronat în urma unei acţiuni

voluntare şi care a înşelat autoritatea administrativă. Aceasta ar

putea angaja răspunderea civilă a titularului, dar proba unui

veritabil prejudiciu suferit de administraţie ar fi deosebit de

dificilă. Din acest punct de vedere se poate prevedea, mai

degrabă, o răspundere penală. Legea se mărgineşte în a preciza

răspunderea titularului numai pentru realitatea informaţiilor

furnizate privind acţiunea propusă.

Răspunderea executantului studiului de impact.

Din punct de vedere contractual, executantul nu poate

răspunde de conţinutul studiului numai faţă de titularul

proiectului sau activităţii, ca în situaţia oricărui contract de

cercetare. Ca atare, administraţia ori particularii nu vor putea

deci să se întoarcă contra executantului studiului, căci aceasta

este reprezentat de titular sub singura sa responsabilitate.

Răspunderea administraţiei.

În condiţiile dreptului comun al răspunderii administrative,

Statul poate să-şi vadă angajată răspunderea pentru culpă în

exercitarea controlului său tehnic şi autorizaţiei acordate unui

titular, anulată datorită conţinutului necorespunzător al studiului

de impact. Se adaugă prejudiciul direct suportat de către victimă,

care poate s fie titularul însuşi (sub rezerva aplicării cauzei

exoneratorii datorită culpei victimei care a indus în eroare

administraţia în studiul de impact) fie un terţ. Trebuie precizat,

totodată, că în măsura în care anularea unei autorizaţii se

70

fondează pe un viciu afectând studiul de impact, este vorba de o

anulare pentru viciu de procedură.

Răspunderea penală.

Legea protecţiei mediului a stabilit două infracţiuni speciale

la regimul autorizaţiei şi acordului de mediu. Astfel, constituie

infracţiuni eliberarea acordului şi/sau autorizaţiei de mediu fără

documentaţia obligatorie şi completă şi prezentarea în studiile ori

analizele de impact a unor concluzii şi informaţii false.

5.4. ELIBERAREA ACORDULUI DE MEDIU FĂRĂ

STUDIU DE IMPACT

În cazul activităţilor economice şi sociale care nu

necesită studiu de impact, autoritatea teritorială pentru pro-

tecţia mediului, împreună cu titularul proiectului şi cu un

colectiv de analiză tehnică format din reprezentanţi ai admi-

nistraţiei publice locale şi ai organelor emitente ale avizelor

prealabile necesare eliberării acordului de mediu, analizează

scopul obiectivului sau al activităţii şi stabilesc dacă proiectul

trebuie să fie supus unor condiţii şi reguli speciale de protecţie

a mediului.

Dacă răspunsul este afirmativ, se întocmeşte îndrumarul cu

problemele rezultate în urma analizei şi îl comunică titularului, o

dată cu lista celorlalte avize necesare emiterii acordului de

mediu. Urmează prezentarea de către titularul proiectului la

autoritatea teritorială pentru protecţia mediului a memoriului

tehnic şi avizelor necesare eliberării acordului de mediu. După

consemnarea şi analiza observaţiilor publicului, autoritatea teri-

torială pentru protecţia mediului poate dispune, după caz,

refacerea, completarea sau respingerea documentelor. Decizia

finală privind emiterea acordului de mediu se face publică prin

afişare la sediul organismului. Aceasta poate fi contestată în

71

termen de 30 de zile de la afişare, la expirarea căruia se elibe-

rează acordul de mediu, sau se respinge motivat.

5.5. AUTORIZAREA ACTIVITĂŢILOR DIN DOMENIUL

NUCLEAR

Potrivit Legii mediului, activităţile în domeniul nuclear

necesită asigurarea mijloacelor de protecţie şi securitate şi se pot

desfăşura numai în baza acordului şi autorizaţiei de mediu,

supuse regimului general de eliberare şi aplicare stabilit prin art.

8 din actul normativ. Regimul special de autorizare a activi-

tăţilor în domeniul nuclear a fost stabilit prin Legea 111/1996

privind desfăşurarea în siguranţă a activităţilor nucleare. În

înţelesul Legii mediului autorizaţia pentru activitatea nu-

cleară reprezintă actul tehnico-juridic prin care autoritatea com-

petentă de reglementare autorizează pe titularul activităţii să

amplaseze, să proiecteze, să achiziţioneze, să fabrice, să pro-

ducă, să construiască, să transporte, să importe, să exporte, să

primească, să localizeze, să pună în funcţiune, să posede, să

folosească, să opereze, să transfere, să dezafecteze şi să dispună

de orice sursă de radiaţii ionizate, instalaţii nucleare sau ame-

najări pentru gospodărirea deşeurilor radioactive. În completare,

Legea nr. 111/1996 completată şi modificată prin Legea nr.

16/1998) consideră autorizaţia ca fiind documentul emis de

autoritatea competentă în domeniul nuclear, în baza unei eva-

luări de securitate nucleară şi control, către o persoană juridică,

la cererea acesteia, pentru desfăşurarea unei activităţi nucleare.

Activităţile şi sursele nucleare prevăzute de lege sunt supuse

eliberării unei autorizaţii eliberate de Comisia Naţională pentru

Controlul Activităţilor Nucleare cu respectarea unei produceri de

autorizare specifică fiecărui gen de activitate sau sursă.

Autorizaţia se eliberează numai persoanelor juridice, la

cererea acestora, dacă fac dovada respectării prevederilor legale

72

în materie şi poate fi folosită numai în scopul pentru care a fost

eliberată, cu respectarea limitelor şi a condiţiilor precizate în

aceasta. Titularul autorizaţiei va utiliza în activităţile autorizate

numai personal care este posesor al unui permis de exercitare,

valabil pentru aceste activităţi. Documentul se eliberează. în

baza unei evaluări şi examinării, de către autoritatea naţională

competentă, numai pentru persoanele fizice care au respon-

sabilităţi în desfăşurarea în siguranţă a activităţilor nucleare.

Autorizaţia sau permisul de exercitare nu îl scuteşte pe titular de

nerespectarea prevederilor legislaţiei în vigoare.

Dreptul dobândit pe baza autorizaţiei şi a permisului de

exercitare nu poate fi transmis fără acordul emitentului. Autori-

zaţiile se suspendă sau se retrag, în parte sau în întregime, de

către emitent, din proprie iniţiativă sau la sesizarea oricăror

persoane fizice sau juridice, în toate cazurile în care comisia

constată, de exemplu, nerespectarea prevederilor legale şi regle-

mentărilor specifice ori condiţiilor stabilite în autorizaţie de

către sistemul său, neîndeplinirea măsurilor dispuse de organele

de control, apariţia unor noi situaţii din punct de vedre tehnic

sau de altă natură ş.a. Totodată, în situaţii bine determinate

(nerespectarea condiţiilor legale, încetarea din viaţă sau pier-

derea capacităţii juridice a titularului) permisul de exercitare se

suspendă sau se retrage de către emitent.

Retragerea autorizaţiei se poate face cu acordarea unei

compensaţii sau fără o asemenea măsură, în funcţie de atitudinea

şi motivele care au determinat dispunerea acesteia. Astfel, în

cazul retragerii în mod excepţional a autorizaţiei, titularul său

este îndreptăţit la primirea unei compensaţii din partea autorităţii

care a dispus retragerea, într-un cuantum determinat ţinându-se

seama atât de interesul public şi cel al titularului, cât şi motivele

care au impus o atare măsură. Cuantumul compensaţiei se

stabileşte prin înţelegerea părţilor sau, în caz de neînţelegere, de

către instanţa judecătorească.

73

Retragerea autorizaţiei fără compensaţie intervine în cazuri

determinate precum: obţinerea sa prin folosirea de către titular a

unor declaraţii false, încălcarea de către acesta a prevederilor

legale, dispoziţiilor organelor de autorizare şi control sau limi-

tele şi condiţiile prevăzute în autorizaţie, expunerea perso-

nalului, terţilor, populaţiei sau mediului la riscuri peste limitele

reglementate, generate de activitatea autorizată.

De la regimul general de autorizare pot fi exceptate

activităţile şi instalaţiile în care se utilizează cantităţi mici de

material radioactiv şi/sau materiale care au un nivel de radio-

activitate scăzut, astfel încât riscurile aferente activităţii sunt

minimum acceptate.

Studiul de pericol constituie o variantă a studiului de

impact şi trebuie să figureze, în cazurile determinate, în docu-

mentaţia de autorizare, alături de acesta, în vederea precizării

măsurilor preconizate de industriaş în caz de accident. Docu-

mentul este menit să prefigureze pericolele pe care poate să le

prezinte o activitate industrială în caz de accident şi să justifice

adoptarea anumitor măsuri de a reduce posibilitatea efectelor

acestora, iar în caz de producere să permită limitarea sau chiar

înlăturarea consecinţelor lor. Acest lucru presupune uneori ca

studiile de pericol să fie completate, eventual, prin studii de

siguranţă (utilizate mai ales în materie nucleară). Prevederile şi

concretizarea unor asemenea studii se realizează prin planurile

de urgenţă.

Directiva CEE din 24 iunie 1982, Directiva Seveso

privind riscurile de accidente majore ale unor activităţi indus-

triale, instituie o obligaţie generală în sarcina statelor pentru a

edicta dispoziţii astfel încât industriaşii să ia toate măsurile care

se impun pentru a preveni accidentele majore şi pentru a limita

consecinţele pentru om şi mediu. Orice fabricant trebuie să

notifice autorităţilor informaţii precise relative la substanţele

periculoase, instalaţiile ori situaţiile eventuale de accident major

74

(plan de urgenţă, echipament de securitate etc.). Acesta trebuie,

de asemenea, să stabilească un raport de securitate şi să

informeze şi echipeze, persoanele care lucrează în acest loc.

Legea mediului face unele referiri la un asemenea studiu,

în cazul riscului ecologic potenţial, cu precădere în domeniul

asigurării protecţiei împotriva radiaţiilor ionizate si securităţii

resurselor de radiaţii.

Astfel, prin Lege, persoanele fizice şi juridice care desfă-

şoară activităţi în domeniul nuclear au obligaţia să “evalueze,

direct sau prin forurile autorizate, riscul potenţial”, ca o activi-

tate premergătoare obţinerii autorizaţiei de mediu. Iar, în

înţelesul actului normativ, riscul ecologic potenţial reprezintă

probabilitatea producerii unor efecte negative asupra mediului,

care pot fi prevenite pe baza unui studiu de evaluare. Acest

studiu de evaluare nu este altceva decât o specie a studiului de

pericol.

75

TESTE DE AUTOEVALUARE

1. În ce măsură sunteţi de acord cu afirmaţiile de mai jos?

De acord Parţial Nu sunt

de acord

• Constituţia României nu se referă

direct la dreptul cetăţeanului la un

mediu sănătos □ □ □

• principiul “poluatorul plăteşte” se

referă la repararea materială (reparaţio)

şi cea morală (satisfacţio) □ □ □

• principiul “nedescriminării” se pune

pe plan naţional □ □ □

76

SPEŢE, STUDII DE CAZ

2. Răspunderea pare evidentă în cazul unor activităţi

ilicite; dar în cazul celor licite?

3. Pe plan internaţional, există o răspundere pentru orice

prejudiciu sau numai pentru cele grave?

4. Cât de departe merge răspunderea statului pentru agenţii

poluatori de pe teritoriul său şi care aduc prejudicii locuitorilor

altui stat?

5. Cât de departe poate fi extinsă responsabilitatea unui

stat pentru prejudiciile aduse cetăţenilor altui stat?

6. Există o responsabilitate pentru afectarea globală a

spaţiului ce nu aparţine nimănui sau, altfel spus, pentru daune

aduse „patrimoniului comun”?

7. Se poate vorbi despre “crime internaţionale” în

domeniul mediului cu răspundere materială penală?

8. În ce situaţii întocmirea bilanţului de mediu este

obligatorie?

SUBIECTE PENTRU REFERAT

9. Convenţiile internaţionale în sprijinul limitării riscului

dumpingului ecologic.

10. Principiile fundamentale derivate din legislaţiile

naţionale pentru protecţia mediului.

11. Regimul juridic al Parcurilor naturale.

77

BIBLIOGRAFIE

1. ARDELEAN A., MAIOR C., GREC M., (2011) – Ecologie și

bioetică juridică – Ed. Vasile Goldiş University Press, Arad, pp.

45-53

2. BLEAHU M., (2001) – Valenţele ecologiei politice – Ed.

Economică, Bucureşti, pp. 313

3. DUŢU M., (2002) – Dreptul mediului – Ed. Economică, Bucureşti,

pp. 81-90

4. DUŢU M., (1995) – Dreptul internaţional şi comunitar al mediului

– Ed. Economică, pp. 113

5. MARINESCU DANIELA (1996) – Dreptul mediului înconjurător

– Ed. Şansa, Bucureşti, pp. 342-346

6. MAIOR C., GREC AURICA (2008) – Management ecologic – Ed.

Vasile Goldiş University Press, Arad, pp. 85-86

78

MODULUL III

DREPTUL NATURAL ŞI DREPTURILE OMULUI

Obiectivele modulului:

• cunoaşterea originilor naturale ale moralei şi ale

dreptului

• însuşirea relaţiei drept natural-lege şi drepturile omului

• sublinierea caracterului inter şi trans-disciplinaritatea

ecologiei şi ale dreptului

• analiza perspectivelor în plan global şi regional european

a ştiinţelor vieţii şi drepturilor omului

Conţinutul modulului:

1. Conceptul de drept natural şi relaţia cu drepturile

omului

2. Ingineria genetică şi drepturile omului

3. Cercetări genetice şi problematica eugeniei. Problema-

tica eugenică în noul Cod Civil Românesc

4. Filiaţie şi reproducere medical asistată

5. Homosexualitate şi transsexualitate

6. Jurisdicţia transplanturilor de ţesuturi şi organe umane

79

1. CONCEPTUL DE DREPT NATURAL ŞI RELAŢIA

CU DREPTURILE OMULUI

Începând din antichitate, multe dintre drepturile conferite

oamenilor au fost cunoscute ca drepturi naturale. Ulterior cei trei

mari corifei ai dreptului natural, Vico, Pufendorf şi Groţius au

sistematizat şi conchis că:

– dreptul natural este fundamentul dreptului, este criteriul

justiţiei, deci este criteriul ideal al dreptului pozitiv;

– dreptul natural şi dreptul pozitiv sunt, ca atare, două

aspecte complementare ale aceleiaşi realităţi absolute şi opozabile,

erga omnes, cât timp ubi homo ibi jus, ubi homo ibi societas şi

deci ubi societas ibi jus. Cu alte cuvinte, omul devine funda-

mentul ultim al dreptului;

– lipsa elementelor natural-raţionale din drept poate naşte

“monştri” de legi;(5)

– evoluţia dreptului de la statut la contract, de la norme

impuse la stabilirea de raporturi juridice prin voinţă proprie,

expresia recunoaşterii autonomiei persoanei, construirea moralei

şi dreptului nu se poate face decât prin raportare permanentă la

fiinţa umană, universală şi absolută;

– morala naturală nu ne pune la adăpost de rău, de aceea

este nevoie de intervenţia dreptului pentru a face ca fiinţa umană

să fie mai presus decât condiţia sa. De aici interdicţia impusă de

dreptul natural şi în prezent de bioetică privind traficul de

organe, utilizarea industrială a embrionilor, închirierea uterului

matern etc.(2)

Şi în ţara noastră începând chiar cu tratatul lui Simion

Bărnuţiu. „Dreptul natural public şi privat” – din 1867 se

consideră că naşterea, moartea, sunt realităţi biologice care nu

pot deveni şi realităţi sociale fără intervenţia dreptului. Dreptul

natural trebuie să includă atât corpul uman cât şi sănătatea şi

80

libertatea individului. Dreptul trebuie să se ocupe de problemele

fundamentale ale naturii şi condiţiei umane ca o modalitate

specifică de conservare şi transmitere a valorilor.

Sub aspect biologic, drepturile omului, au o bază genetică

în individualitatea şi originalitatea fiecărei fiinţe umane. De aici

trebuie să derive drepturile omului la libertate, integritate şi

intimitate. Astăzi când noile tehnologii au estompat unele din

aceste drepturi, mărind riscul conceperii omului ca un obiect şi

nu ca un subiect al acestor drepturi, afirmarea principiului

nepatrimonialităţii şi suveranităţii sale trebuie garantate printr-o

legislaţie corespunzătoare.

Ordinea juridică trebuie să se bazeze pe respectul absolut

al drepturilor omului. Legea trebuie să apere valorile funda-

mentale ale omului la libertate şi demnitate.

Drepturile omului sunt deci un ideal pentru umanitate,

fapt ce obligă protecţia statală şi internaţională în exercitarea

lor, cât timp aceste drepturi ale personalităţii umane sunt

absolute (opozabile erga omnes), imprescriptibile şi personale

(implicând consimţământul). Sub acest aspect, adevărata legis-

laţie trebuie să se impună ca o concordanţă a faptelor ştiinţifice

cu normele şi principiile dreptului, pentru a evita încadrarea lor

prin explorări abuzive, circumstanţe aleatorii de viaţă, publi-

cizare inadecvată etc.

„A gândi global şi a acţiona local” a devenit sintagma

definitorie pentru abordarea existenţei omului ca individ şi mai

ales ca specie.(3)

Capitolul II al Constituţiei României (articolele 22-48) se

referă la drepturile şi libertăţile fundamentale. Este evidentă

influenţa documentelor internaţionale adoptate în materie, în

legea fundamentală fiind prevăzute, printre altele, dreptul la

viaţă şi la integritatea fizică şi psihică, libertatea individuală şi

siguranţa persoanei, dreptul la viaţă intimă, familială şi privată,

dreptul la ocrotirea sănătăţii etc.

81

Noul Cod civil în art. 58 proclamă dreptul la integritate

fizică şi psihică ca fiind netransmisibil şi în art. 61 garantează

integritatea fizică şi psihică a oricărei persoane.

La nivel mondial dreptul fundamental al omului la

libertate şi egalitate este consacrat în Declaraţia O.N.U. de la

Stockholm, 1972.(1)

2. INGINERIA GENETICĂ ŞI DREPTURILE

OMULUI

Din punct de vedere genetic, fiinţele umane sunt de o

extraordinară diversitate; cu excepţia gemenilor homozigoţi,

nu există două fiinţe identice în ceea ce priveşte patrimoniul

genetic. Această diversitate a permis speciei să se adapteze la

medii diferite, dar a şi făcut vulnerabili anumiţi indivizi la

acţiunea mediilor ostile. În ţările dezvoltate, ca şi în ţările în

curs de dezvoltare, ansamblul bolilor genetice reprezintă o pro-

porţie importantă a factorilor patologici care alterează calitatea

vieţii pentru că 3-5% din populaţie este atinsă.

Încorporarea unei componente genetice în politica sanitară

devine astfel un obiectiv valabil care poate avea o influenţă

deosebită asupra colectivităţii şi a căror implicaţii etice şi juri-

dice nu trebuie minimalizate. Prevenirea mutaţiilor, modificarea

naturii (a mediului ecologic), profilaxia prin manipularea

genetică a altor specii, diagnosticul pre şi post natal, terapia

genetică etc. sunt doar câteva din modalităţile de acţiune, deve-

nite deja operative. În toate aceste cazuri, criteriile recunoscute

până în prezent sunt mai mult de ordin tehnic, metodologic, de

securitate ştiinţifică, ele nu rezolvă aspectele etice şi de aceea

neliniştea publicului larg este de înţeles.(5)

Pentru opinia publică, cea mai mare îngrijorare o trezesc

noile tehnici de recombinare artificială a materialului genetic

82

provenind de la organisme vii desemnate sub termenul de

“inginerie genetică”.

La nivel mondial se consideră că principiile derivate in

principiul demnităţii sunt:

• principiul dreptului la viaţă;

• necomercialitatea corpului uman;

• interzicerea politicilor eugenice;

• interzicerea clonării reproductive.

La întâlnirea istorică de la Asilomar (Pacific Grove,

California 1975), pentru prima oară în faţa presei, oamenii de

ştiinţă au abordat acest subiect din punctul de vedere al conse-

cinţelor etice ale progresului genetic. Atunci s-au fundamentat

criterii etice şi s-a subliniat că totdeauna, dincolo de beneficiile

pentru societate, cercetarea şi utilizarea ADN recombinat trebuie

să aibă în vedere şi implicaţiile pentru individ.

Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei s-a pro-

nunţat deja asupra relaţiei dintre ingineria genetică şi drepturile

omului (Recomandarea 934/1982). Se afirmă, pe de o parte, că

drepturile la viaţă şi la demnitate umană garantate prin arti-

colele 2 şi 3 ale Convenţiei Europene a Drepturilor Omului

implică dreptul ca moştenirea caracteristicilor genetice să nu

fie supusă nici unei manipulări, iar pe de altă parte că recu-

noaşterea expresă a acestui drept nu trebuie să se opună

aplicării terapeutice a ingineriei genetice, plină de promisiuni

pentru prevenirea şi eliminarea anumitor maladii genetice. De

aceea, terapia genică nu poate fi aplicată decât cu liberul

consimţământ şi deplină cunoştinţă de cauză (corect informat)

a celui interesat. Limitele aplicării terapeutice, legitime, şi a

tehnicilor de inginerie genetică trebuie stabilite de comisii spe-

cializate independente, înainte ca ele să fie efectiv operative şi

ele trebuie să facă obiectul revizuirii practice. Alături de invi-

taţia adresată statelor membre de a elabora legislaţii în dome-

niu cu respectarea criteriilor etice stabilite, se recomandă

83

Comitetului Miniştrilor să elaboreze un Acord European

asupra a ceea ce constituie o aplicaţie legitimă a ingineriei

genetice asupra fiinţei umane (incluzând şi generaţiile viitoa-

re), având ca idee principală protecţia drepturilor omului. Mai

mult, acest acord trebuie să cuprindă şi măsurile în domeniul

ingineriei genetice, încât să nu fie posibilă, nici măcar acci-

dental, influenţarea (directă sau indirectă) a fiinţei umane.

Declaraţia Universală asupra genomului uman îl defineşte

ca un patrimoniu al umanităţii prin Declaraţia UNESCO din

1997 la care au participat 186 de state. Declaraţia aceasta a fixat

limitele intervenţiilor pe patrimoniul genetic al unei persoane, a

introdus obligativitatea comunităţii internaţionale de a-l proteja,

obligativitatea de a apăra demnitatea individului, indiferent de

caracterele sale genetice, şi respingerea oricărui determinism

genetic.(5)

Astfel, cercetările pe genomul uman sunt admise numai

dacă aduc un beneficiu direct pentru sănătatea individului, res-

pectarea drepturilor omului (individului) prevalând asupra

nevoilor de cercetare. Declaraţia reafirmă, în acest sens, că

practicile contrare demnităţii umane, cum ar fi clonarea, nu

sunt permise. În aceste condiţii, libertatea de cercetare, deşi

exprimă libertatea gândirii, se va face doar pentru ameliorarea

sănătăţii individului şi, implicit, a umanităţii. Un comitet pluri-

disciplinar statal de etică va încuraja cercetarea de identificare,

tratare şi prevenire a maladiilor genetice şi va favoriza difuziu-

nea cunoştinţelor drept element al culturii general-umanitare.

Implicaţiile cercetărilor asupra genomului uman interesează

societatea umană, care are datoria de a favoriza aplicarea aces-

tei declaraţii. În acelaşi sens, Comitetul internaţional de bio-

etică UNESCO va contribui la difuzarea acestor principii,

această declaraţie de principii etice putând fi baza unui tratat

de principii juridice imperative în domeniu.

84

3. CERCETĂRI GENETICE ŞI PROBLEMATICA

EUGENIEI

Etimologic conceptul de eugenie provine din cuvintele

latine eu (bun) şi genea (naştere).

Rezultatele cercetărilor genetice actuale au readus în dis-

cuţie, sub aspect bioetic, problemele eugeniei. Istoria eugeniei

relevă abuzurile de a favoriza recombinarea genelor bune şi a le

stopa pe cele patologice. Eugenia a generat astfel abuzurile

rasiste cunoscute şi riscurile sale actuale de a încuraja, prin diag-

nostic prenatal, naşterea de băieţi şi avortarea embrionilor

feminini.

În cazul nazismului, joncţiunea dintre domeniul ştiinţific şi

cel politic a condus la atrocităţile comise în numele ameliorării.

Rasismul a fost precursorul eugeniei naziste ce a exterminat

70.000 de bolnavi psihici prin macabra lege a eutanasiei, a legii

din 1933 de sterilizare a celor cu anomalii ereditare, a Legii din

1937 de sterilizare a bastarzilor sau din 1939 de condamnare la

moarte a căsătoriilor interetnice. Din păcate, justificarea acestor

legi s-a făcut şi din considerentele ştiinţifice ale lui Broca,

Galton, Lorenz, Fisher, Gobineau, Darwin, Hirtl sau Lapoge sau

ale unor sociologi sau filosofi ca Wilson, Nietzsche sau Hegel.

Încă din 1973, Declaraţia Drepturilor Omului releva că

oamenii se nasc şi devin egali în faţa legii. Prin urmare, dreptul

la diferenţă individuală şi comunitară devine un factor de pro-

gres social, cu condiţia că aceste diferenţe să nu fie datorate unor

condiţii sociale diferite, accesului ilegal la instruire etc.

Eugenia rămâne o indicaţie medicală etică, un sfat gene-

tic, la dispoziţia exclusivă a persoanei şi cuplului.

În aceste condiţii, cea mai fiabilă metodă eugenică medi-

cală se impune a fi educaţia medicală preventivă a populaţiei,

sfatul genetic nondirectiv, şi deci neabuziv, recursul voluntar la

astfel de metode.

85

Orice eugenie negativă cu spectru populaţional frizează

genocidul, definit de Convenţia pentru prevenirea crimei de

genocid (Adunarea Generală ONU, sept. 1948) ca o crimă contra

umanităţii efectuată prin exterminare, persecuţii rasiale, reli-

gioase a unor populaţii civile.

Realitatea faptului că specia umană are un fond genetic

comun (o comunitate de gene) s-a materializat într-o multitudine

de declaraţii privind rasele şi rasismul, aşa cum ar fi Declaraţia

de la Paris, din 1950, ce afirmă că diferenţele dintre grupurile

umane se datorează factorilor de mediu, că grupele umane au un

caracter dinamic şi nu static, că posibilităţile mintale ale oame-

nilor sunt aceleaşi, confirmând astfel ceea ce însuşi Confucius

spunea, şi anume că natura oamenilor este identică şi ceea ce-i

deosebeşte sunt doar obiceiurile.

Într-o altă Declaraţie de la Paris, din 1952, se afirma în

plus că oamenii se deosebesc doar după caracteristici culturale,

deoarece aparţin aceleiaşi specii şi au aceleaşi origini, iar la

Moscova, în 1964, se accentua faptul că diferenţele dintre

oameni şi civilizaţii sunt de natură culturală şi nu biologică.

În 1967, la Paris, se analizează prejudiciile rasiale aduse

omenirii şi reiterează faptul că inegalităţile dintre grupurile umane

sunt de ordin politic, social şi deci neimplicând vreo ierarhie. Se

accentuează realitatea faptului că originile rasismului au fost

politice şi istorice şi că dreptul devine elementul esenţial în asigu-

rarea egalităţii native dintre oameni, un instrument eficace de

luptă contra rasismului, alături de ştiinţă.

Cele 10 articole ale Declaraţiei asupra rasei şi prejudiciilor

rasiale de la Paris, din 1970, bazate pe Declaraţia Universală a

Drepturilor Omului, pe Carta Naţiunilor Unite şi pe Convenţiile

internaţionale ale ONU privind eliminarea formelor de dis-

criminare rasială, de reprimare a genocidului, de luptă contra

discriminărilor din domeniul învăţământului şi de imprescripti-

bilitate a unor crime rasiale proclamă apartenenţa tuturor

86

fiinţelor umane la aceeaşi specie, provenienţa lor din aceeaşi

matrice genetică, toţi indivizii având dreptul de a fi diferiţi, dar

aceasta nu poate servi ca pretext pentru discriminări rasiale.

3.1. PROBLEMATICA EUGENICĂ ÎN NOUL COD CIVIL

ROMÂNESC

Noul Cod Civil Român, intrat în vigoare la 1 octombrie

2011, înlocuieşte o legislaţie civilă datând din anul 1865, a cărei

desuetudine – inclusiv din perspectiva drepturilor persoanei de a

dispune de propriul corp – reclame urgenţa sa actualizare.

Dezvoltarea medicinii predictive ridica întrebarea de a şti în

ce măsură extinderea capacităţilor predictive ale ştiinţei ar putea

aduce atingere principiului egalităţi fiinţelor umane. Asistarea

medicală a procreerii (AMP) suscită, la rândul său, întrebări legate

de satisfacerea dorinţei cuplurilor infertile de a avea copii şi de

fundamentul etico-juridic al noţiunii de „interes al copilului

conceput”. Toate aceste interogaţii recente asupra regulilor bio-

eticii sunt menite să permită formularea de principii care să repre-

zinte un gaj de „stabilitate juridic㔺i totodată unul de „securitate

etică”. Stabilirea cadrului general al activităţilor biomedicale în

cuprinsul Noului Cod civil este importantă cu atât mai mult cu cât,

în materii precum cercetarea caracteristicilor genetice şi inter-

venţiile asupra caracterelor genetice, de pildă, fiecare decizie

individuală ori colectivă ar avea impact asupra generaţilor

viitoare. De aici şi preocuparea pentru conţinutul valorilor ataşate

unor asemenea decizi, precum demnitatea fiinţei umane, libertatea

de alegere, egalitatea ori solidaritatea între indivizii speciei

umane. În materia activităţilor biomedicale de tipul practicilor

eugenice, orice ambiguitate morala ar fi nesatisfăcătoare atât

pentru cercetători şi practicieni, cât şi pentru membrii societăţii.(4)

În textul art. 58-81, redactorii Noului Cod Civil Român

şi-au propus să instituie un cadru legislativ securizator, care să

87

vizeze îndeosebi protejarea persoanelor vulnerabile faţă de riscul

exploatării biologice a acestora, al instrumentalizării corpului

uman, ca şi împotriva oricăror forme de discriminare bazate pe

alegeri eugenice.

Valorile ataşate persoanei umane sunt fondate pe inte-

gritatea corporală a acesteia, integritate care reprezintă o faţetă a

demnităţi umane şi a cărei respectare principiile bioeticii îşi

propun să o asigure. În accepţiunea comuna a termenului,

dreptul persoanei la integritate corporală (art. 64 Noul Cod

Civil) presupune interzicerea cu titlu de principiu a oricărei

intervenţii biomedicale neconsimţite, cu excepţia celor cu statut

de necesitate medicala în interesul terapeutic la altor persoane

(precum evitarea unor epidemii de exemplu) [2]. Din această

prespectivă, viitoarele legi speciale ale bioeticii sunt chemate să

genereze un conţinut mai explicit pentru noţiunea de „integritate

corporală”, ca şi pentru cea de „necesitate medicală” şi de

„interes legitim al terţelor persoane”.

Totodată, textele Noului Cod Civil insistă asupra carac-

terului gratuit al donării de organe ori de sânge, refuzând să

imprime corpul uman vreo valoare patrimoneală contrastată cu

demnitatea persoanei şi condamnând ca ilicite apelurile la venti-

larea transferului de produse ale corpului uman (art. 66 Noul

Cod Civil). Noile texte legale sunt menite să protejeze persoa-

nele vulnerabile contra unor practici mercantile, care aduc

atingerea integrităţii corpului uman.(4).

Există însă şi situaţii care implică o conciliere a princi-

piului integrităţii fizice ce necesitatea salvări de vieţi, precum în

cazul anumitor grefe, de exemplu. De aceea, este util să distin-

gem între principiile bioeticii reprezentând imperative etice

categorice, care nu suportă nicio excepţie (a) şi principii etice

condiţionate, a căror aplicare se piază pe cerinţele unor împre-

jurări concrete (b).

88

Finalitatea terapeutică a unei activităţi biomedicale (inter-

venţia medicală paliativă sau curativă asupra corpului uman, inter-

venţia asupra caracteristicilor genetice, examenul caracteristicilor

genetice) nu justifică prin ea însăşi caracterul etic, respectiv licit al

acelei practici. Scopul terapeutic (în opoziţie cu un scop cosmetic

sau militar, de pildă) poate reprezenta o condiţie de admisibilitate

(de autorizare) a respectivei practici, însă nu poate fi reţinut drept

criteriu etic, justificator al activităţilor biomedical. Principii etice

precum demnitatea fiinţei umane (a), non-instrumentalizarea

corpului uman (b) şi respectarea diversităţii speciei umane (c)

surclasează în importanţă finalitatea strict terapeutică a unui act

medical, fie acesta unul de medicină predictivă ori curativă.

Dreptul de a dispune de sine însuşi

Inviolabilitatea corpului uman

Dacă, până la momentul intrării în vigoare a Noului Cod

Civil, în 1 octombrie 2011, dreptul persoane de a dispune de

sine însuşi nu se regăsea stipulat cu titlu expres şi general în

legislaţie, existând doar reglementări legale aplicative ale acestui

principiu, Noul Cod Civil îndreaptă această stare de lucruri,

reţinând totodată în cuprinsul art. 60 limitele între care poate fi

exercitat acest drept, şi anume „drepturile şi libertăţile altora,

ordinea publică sau bunele moravuri”. Garantarea drepturilor

inerente fiinţei umane, fără discriminare,este postulată în textul

art.61. Important este alineatul 2 al acestui articol, potrivit căruia

„Interesul şi binele fiinţei umane trebuie să primeze asupra

interesului unic al societăţi sau al ştiinţei.” Regula etică postu-

lată de art. 61 este în strânsă corelaţie cu o suită de principii ale

bioeticii, cum ar fi principiul autonomiei decizionale ale pacien-

tului, principiul inviolabilităţii corpului uman (reţinut expres în

cuprinsul art. 64 conform căruia „corpul uman este inviolabil”),

principiul non - instrumentalizării corpului uman.

89

Principiul non - instrumentalizării fiinţei umane este astfel

pentru prima dată postulat cu titlu expres în legislaţia română,

Noul Cod Civil trasând şi consecinţele acestui imperativ etic: (a)

cercetarea ştiinţifică asupra corpului uman (interesul colectiv) nu

poate prima asupra interesului individual; (b) refuzul pacientului

de a fi supus practicilor de cercetare blochează iniţierea acestora,

ca nelegitime; (c) finalitatea terapeutică a unui act nu justifică

prin sine însăşi întreprinderea acestuia, în absenţa acordului

persoanei implicate (art. 67). Regăsim, în finalul textului legal

citat, aceeaşi trimitere la necesitatea adoptării unor legi viitoare

ale bioeticii, care ar urma să rezolve asemenea chestiuni. În ce

priveşte primul deziderat, cel al prezervării vieţii persoanelor, s-

a subliniat în literatura de specialitate că interesul pacientului la

autodeterminare întotdeauna personal şi concret - îl surclasează

în importanţă pe cel al statului, abstract şi impersonal, de asi-

gurare a asistenţei medicale pentru cetăţeni săi si de a prezerva

viaţa.(4)

Interzicerea practicilor eugenice

Medicina are vocaţia de a îngriji şi nu de a elimina bol-

navii, după cum s-a subliniat în literatura de specialitate Noul

Cod civil reţine expres interdicţia privitoare la practicile

eugenice, art. 62 postulând că ,,(1) Nimeni nu poate aduce

atingerea speciei umane. (2) Este interzisă orice practică euge-

nică prin care se tinde la organizarea selecţiei persoanelor”.

Legiuitorul român a fost preocupat de evitarea efectelor cu

potenţial eugenic pe care uzul necontrolat de tehnici genetice

predictive (precum diagnosticul genetic pre-implant şi diagnos-

ticul prenatal) le-ar putea avea. Devine astfel exclusă posibi-

litatea legală de a recurge la tehnicile medicinii predictive pentru

alte motive decât cele de evitare a unor maladii (cum ar fi

motive ţinând de alegerea culorii ochilor sau a părului viitorului

90

nou-născut, alegerea sexului copilului practicată în alt scop decât

cel de evitare a unei maladii ataşate sexului fătului).

De asemenea, este exclusă utilizarea intervenţiilor genetice

ca mijloc de eradicare a persoanelor purtătoare de anumite

maladii, fiind ilegală folosirea într-un scop eugenic a diag-

nosticului prenatal. Principiul diversităţii speciei umane este

astfel ridicat la rangul de principiu reglator al activităţilor bio-

medicale, cu argumentul implicit că nici prezenţa unei maladii,

nici cea a unui handicap nu alterează umanitatea individului.

Intervenţiile asupra caracterelor genetice

Principalele noutăţi aduse în reglementarea intervenţiilor asupra caracterelor genetice prin Noul Cod Civil român (art. 65) pot fi grupate astfel: a) modificarea genetică a descendenţei unei persoane este interzisă, fiind admise doar intervenţiile orientate către prevenţia şi tratamentul maladiilor genetice; (b) finalitatea terapeutică, deşi nu reprezintă în sine o garanţie suficientă a caracterului etic, constituie o condiţie necesară pentru exceptarea intervenţiilor genetice asupra descendenţei, de sub imperiul interdicţiei legale. Alte două importante interdicţii postulate în cuprinsul art. 63 trebuie reţinute: (1) clonarea fiinţelor umane este interzisă; (2) crearea de embrioni umani in scopuri de cercetare este prohibită, nu pot fi generaţi embrioni umani decât în cadrul unui „proiect parental”.

Se cuvine precizat, totodată, că principiul „non-instrumen-

talizării” fiinţei umane justifică interdicţia reţinută de legiuitorul

român În cuprinsul art. 63 din Noul Cod Civil, privitoare la

cercetarea asupra embrionilor umani. Aceştia nu pot fi în nici o

situaţie folosiţi ca simplu material de studiu sau reduşi la statutul

de obiect de cercetare, în prezent fiind interzisă crearea în scop

ştiinţific de embrioni umani. Existenţa unui proiect parental este

singura care poate justifica iniţierea de practici genetice pentru

crearea de embrioni umani.

91

Din perspectiva principiilor bioeticii, utilizarea tehnicilor

de medicină predictivă ridică întrebări legate de potenţialele

atingeri aduse imperativelor etice ale egalităţii şi solidarităţii

între fiinţele umane. Augmentarea capacităţilor predictive ale

ştiinţei medicale poate îngrijora din perspectiva posibilităţii de

identificare anticipată a indivizilor care vor fi purtători ai anu-

mitor maladii. Medicina predictivă nu trebuie să fie sursa unor

discriminări bazate pe caracteristicile genetice(4). Totodată,

protejarea libertăţii individuale reprezintă un principiu major al

autorizării activităţilor biomedicale. Din acest imperativ etic

derivă o serie de prerogative, precum libertatea de a solicita sau

nu efectuarea unui test genetic (a), libertatea de a lua sau nu la

cunoştinţă despre rezultatele unui asemenea test, libertatea de a

fi supus sau nu unei grefe obţinute cu ajutorul tehnicilor genetice

(c).(4)

Caracterul ilicit al examenului caracteristicilor genetice

atunci când este orientat către alte scopuri decât cel terapeutic

sau de cercetare medicală (scopul militar sau cosmetic, de pildă)

derivă din problemele de etică pe care aceste tehnici le-ar ridica.

Cercetarea asupra embrionului uman şi asupra celulelor suşe

embrionare este justificată de finalitatea terapeutică a practicii

biomedicale în cauză.(4)

Două observaţii se cuvin a fi făcute: (1) Noul Cod Civil

nu tratează în mod expres problema cercetării întreprinse asupra

embrionului uman; singura precizare este cea conţinută de art.

63, privitoare la interzicerea creării de embrioni umani în sco-

puri de cercetare; (2) protejarea embrionilor umani şi a fiinţelor

umane în devenire, care urmează să se nască, împotriva instru-

mentalizării acestora ca obiect al cercetărilor genetice nu este

nici ea rezolvată de Noul Cod Civil, care menţionează expres

doar dreptul persoanelor în viaţă (nu şi al fiinţelor în curs de

devenire, aflate în stadiu embrionar) de a nu fi supuse expe-

rienţelor, testelor, prelevărilor, tratamentelor sau altor intervenţii

92

în scop terapeutic ori în scop de cercetare ştiinţifică, decât în

cazurile şi în condiţiile expres şi limitativ prevăzute de lege (art.

67). Rămân nerezolvate, în actualul stadiu al legislaţiei, intero-

gaţiile ridicate de legitimitatea etică a cercetării ştiinţifice între-

prinse asupra embrionilor ca fiinţe ce urmează să se nască, a

vând în vedere riscurile ca această cercetare să se transforme

într-o instrumentalizare a unei fiinţe umane în devenire (4).

Legiuitorul român a reţinut doar explicit faptul că este

interzisă crearea de embrioni umani în absenţa unui proiect

parental, aşadar nu în scopul de a se naşte, ci în unicul scop al

cercetării ştiinţifice. O astfel de utilizare a practicilor genetice ar

veni în contradicţie flagrantă cu o serie de principii ale bioeticii,

precum non-instrumentalizarea fiinţelor umane şi demnitatea

inerentă a individului uman. Redactorii Noului Cod Civil au

evitat însă să se pronunţe asupra problemei legitimităţii cerce-

tării genetice întreprinse asupra embrionilor umani destinaţi a se

naşte. Acest tip de cercetare este permis de actuala legislaţie în

măsura în care urmăreşte o finalitate terapeutică, precum evita-

rea unor maladii şi fără a se transforma într-o practică eugenică,

nefiind de conceput ca, în stadiul prenatal, fiinţa umană să fie

tratată cu mal puţin respect pentru umanitatea sa.

Trebuie precizat, totuşi, că suntem în prezenţa unui

principiu etic condiţionat, iar nu a unui imperativ absolut, având

în vedere necesitatea de a concilia aceste interogaţii asupra

legitimităţii etice a examenului genetic al embrionilor umani cu

libertatea întreruperii de sarcină. Cel mai probabil, viitoarele legi

ale bioeticii care vor fi adoptate în dreptul român vor trebui să

definească şi noţiunea de „persoană în devenire” şi să traseze

limitele între care practicile genetice predictive pot fi întreprinse

asupra acesteia în stadiul prenatal.

93

4. FILIAŢIE ŞI REPRODUCERE MEDICAL

ASISTATĂ

Conform Asociaţiei Medicale Mondiale procreaţia asistată

cuprinde o vastă gamă de tehnici pentru ajutorarea cuplurilor

care nu pot să procreeze fără asistenţă medicală. De la naşterea

primului „bebe eprubetă” în 1978, mai mult de 1,5 milioane de

copii au văzut lumina zilei graţie tehnicilor de acest fel.

Reproducerea medical asistată (RMA sau conceperea

asistată) are ca principiu general nevoia ca donarea de gameţi

sau închirierea de organe să nu intre în conflict cu interesele

cuplului şi ale copilului. Faptul că un copil poate avea 3 mame

(un genetică, alta gestaţională şi alta de îngrijire) şi trei taţi (unul

genetic, altul social şi altul de creştere) a creat necesitatea

redefinirii maternităţii, care nu mai rezidă în actul de naştere, şi

a paternităţii, care poate fi în prealabil cu precizie cunoscută. Ca

“invazie neconstituţională” în intimitatea cuplului, RMA a fost

considerată o violare a naturii, dar ea s-a impus ca un fapt socio-

juridic.

În România, noul Cod civil consacră 7 articole

reproducerii umane asistate medical cu terţi donatori (art. 441-

447).

Principalele idei cuprinse în această reglementare sunt

următoarele:

- între terţul donator şi copil nu se creează nicio legătură

de filiaţie şi contra donatorului nu poate fi pornită nicio acţiune

în răspundere;

- nu pot fi părinţii copilului decât cuplul bărbat-femeie sau

femeie singură;

- consimţământul prealabil, în codiţii de confidenţialitate

şi în formă autentică notarială trebuie să fie dat de părinţi, în

vederea recurgerii la reproducerea asistată medical cu terţi

donatori;

94

- notarul public are datoria de a explica părinţilor conse-

cinţele actului lor cu privire la filiaţie;

- rămâne fără obiect consimţământul dacă:

a) se produce decesul unuia sau ambilor părinţi înainte de

realizarea concepţiei;

b) părinţii înregistrează cerere de divorţ, înainte de mo-

mentul sus-menţionat;

c) părinţii se separă în fapt, în condiţiile de mai sus;

d) ambii sau numai unul dintre părinţi îşi revocă, oricând,

în scris consimţământul, inclusiv în faţa medicului chemat să

asiste reproducerea cu terţ donator;

- nu poate fi contestată de nimeni filiaţia copilului pentru

motive în legătură cu reproducerea asistată medical;

- copilul nu poate contesta filiaţia sa;

- dacă nu a consimţit, în condiţiile legii, la reproducerea

asistată medical cu terţ donator soţul poate tăgădui paternitatea;

- sunt aplicabile dispoziţiile art. 429-433 din Noul Cod

civil privind tăgada paternităţii dacă nu s-au respectat

dispoziţiile art. 441-443, privind regimul reproducerii asistate

medical cu terţ donator;

- dacă nu recunoaşte copilul născut în condiţiile de mai

sus, în afara căsătoriei, deşi a consimţit la reproducerea asistată

medical cu terţ donator, tatăl răspunde faţă mamă şi faţă de

copil, iar paternitatea copilului poate fi stabilită pe cale

judecătorească în condiţiile prevăzute de Noul Cod civil, în art.

411 şi 423;

- toate informaţiile privind reproducerea umană asistată

medical sunt confidenţiale. Prin excepţie, dacă lipsa informaţiei

creează un risc de prejudiciu grav pentru sănătatea unei persoane

astfel concepute sau descendenţilor acestora, instanţa poate

autoriza transmiterea lor, în mod confidenţial, medicului sau

autorităţilor competente. De asemenea, oricare dintre descen-

denţii unei persoane astfel concepute, se poate prevala de acest

95

drept, dacă faptul de a fi privat de informaţie îi poate prejudicial

grav sănătatea sa ori pe cea a persoanei apropiate;

- raţiunile de ordin patrimonial succesoral (moşteniri) nu

pot fi invocate drept motive legitime de solicitare a dezvăluirii

identităţii donatorului pentru că juridic copilul nu este considerat

un descendent al donatorului;

- tatăl are aceleaşi drepturi şi obligaţii faţă de copilul

născut în condiţiile de mai sus ca şi faţă de un copil născut prin

concepţie naturală.

În România funcţionează Comisia pentru includerea

cuplurilor solicitante în subprogramul de fertilizare în vitro şi

embriotransfer, criteriile de aprobare fiind stabilite în condiţiile

legii prin Ordin al Ministerului Sănătăţii.

În lume, în domeniul procreaţiei asistate medical, rezo-

luţiile, în general, acceptă fecundarea artificială doar la cupluri

stabile, şi interzic fecundarea lesbienelor, virginelor şi femeilor

singure, ca şi fecundarea post-mortem (cu sperma soţului

decedat sau embrionii rezultaţi dintr-o fecundare). În acest sens,

se pune problema dacă soţia poate invoca dreptul de proprietate

asupra embrionilor şi cum va primi copilul viitor vestea că a fost

conceput de un bărbat ce nu a existat şi nu există?! De aceea

rezoluţiile interzic mamelor a afla numele donatorului, numai

Suedia permiţând comunicarea acestui nume copilului când va

avea vârsta de 18 ani, dacă donatorul a acceptat şi deşi copilul

nu are nici un drept succesoral. Astăzi este posibilă şi donarea de

ovocite sau încheierea unui contract cu o mamă de împrumut,

care, după naştere, va ceda copilul părinţilor ce-l vor înfia. În

lipsa unui contract, mama de împrumut poate refuza restituirea

copilului. În acest mod, naşterea nu mai dovedeşte maternitatea

şi pentru evitarea unor probleme juridice (ca, de exemplu, când

mama de împrumut nu ar respecta clauzele contractuale şi ar

consuma alcool sau droguri) se recomandă ca mamele de

substituţie să fie rude cât mai apropiate cu viitoarea mamă ce a

96

donat ovulul. Reproducerea medical asistată este deci un drept

fundamental cât timp se asigură copilului o viaţă decentă. De

aceea, în China, tinerii ce vor să se căsătorească trebuie să obţină

un aviz genetic ce atestă că au voie a avea un copil, iar în caz de

risc pentru descendenţă, deşi se vor căsători, nu vor avea voie să

facă copii. Mai mult, dacă părinţii sunt deficienţi, nu se vor

putea căsători.

5. HOMOSEXUALITATEA ŞI TRANSSEXUALISMUL

Homosexualitatea ca „inversare a instinctului sexual”

(Ganier & Delamare Dictionnaire), deşi nu este un fenomen nou,

este foarte controversată. Istora omenirii a consemnat reacţii

diverse cu privire la homosexualitate, în funcţie de epocă,

moravuri, de cultura popoarelor. Homosexualitatea era respinsă

de vechii egipteni şi evrei, dar era practicată şi acceptată la

Roma şi în Grecia. A fost condamnată vehement în scrierile

religioase, au fost prevăzute sancţiuni aspre – culminând cu

pedeapsa capitală – în Evul Mediu, pentru ca apoi lumea să

manifeste toleranţă. Nu au întârziat să apară mişcările homo-

sexualilor (iniţial în Germania, în 1897), care clamau libertatea

şi egalitatea în drepturi a lor, ca minoritate, cu majoritatea

heterosexuală. Anii ’60 au reprezentat perioada de vârf al acestei

lupte, desfăşurată, practic, în paralel cu mişcarea feministă.

Nu există o definiţie a homosexualităţii, după cum nu s-a

convenit asupra unei definiţii a minorităţilor, în general. Cali-

ficările au oscilat între boală şi comportament deviant, sfârşind

prin a fi acceptată ideea existenţei homosexualităţii ca minoritate

sexuală. S-a arătat prin aceasta că se urmăreşte respectul drep-

tului la identitate al persoanei, astfel încât aceasta să-şi poată

manifesta personalitatea, să se poată exterioriza ca fiind diferită

faţă de ceilalţi. Acest drept se intersectează totodată cu dreptul la

respectul vieţii private, dar şi cu libertatea de exprimare.

97

Există, desigur, legislaţii care interzic relaţiile sexuale

între persoane de acelaşi sex (Irlanda, Cipru), însă cele mai

multe stabilesc reguli precise referitoare în principal la vârsta

începând cu care asemenea relaţii sunt permise (15 ani în

Suedia, 16 în Elveţia, 18 în Franţa etc.).

În România, sodomia era pedepsită cu moartea pe vremea

lui Vasile Lupu. Legile penale adoptate stabileau pedepse severe.

Astăzi, ca ţară membră a Uniunii Europene, România are o

nouă opţiune.

În Declaraţia Consiliului Europei nr. 227/1993 privind

“drepturile homosexualilor în noile democraţii” se precizează în

mod expres că una dintre condiţiile pe care aspiranţii la calitatea

de membri ai Consiliului Europei trebuie să le îndeplinească este

respectarea drepturilor minorităţilor şi, în special, “restabilirea

drepturilor homosexualilor”.

Transsexualismul este definit de medicina legală. Persoana

transsexualului, în viziunea Curţii Europene a Drepturilor

Omului (decizia din 17 octombrie 1986) este aceea care fizic

aparţine unui sex, dar psihic are sentimentul de apartenenţă la

celălalt. Această persoană încearcă, printr-o intervenţie chirur-

gicală, să-şi adapteze caracterele fizice manifestărilor psihice.

Problemele pe care le ridică transsexualismul sunt nume-

roase şi extrem de complicate. În primul rând, orice individ

dobândeşte de la naştere un anumit statut personal, cu ajutorul

căruia se identifică în societate, statut ce cuprinde starea,

capacitatea şi relaţiile de familie. Înregistrarea actelor de stare

civilă se face în conformitate cu caracteristicile individului la

naştere. Prin urmare, evenimentele cele mai importante ale vieţii

(naşterea – cu înscrierea sexului –, căsătoria, moartea) sunt

consemnate în actele de stare civilă.

O a doua problemă priveşte faptul că o asemenea inter-

venţie chirurgicală nu se poate face în afara instituţiilor sani-

tare şi a acţiunii unui medic specializat. Care sunt regulile

98

profesiei medicale care permit asemenea operaţie şi care vor fi

orientările rămâne de văzut. Este recomandat anonimatul, este

suficient consimţământul persoanei direct interesate, cât timp

cercurile identitare – familiale, şcolare, sociale etc. – sunt atât

de apropiate? Cum se poate naşte o persoană, cu o nouă

identitate, decât prin declararea morţii aceleiaşi persoane (!) de

sex diferit?

În fine, la întrebarea privind încheierea căsătoriei de către

transsexuali, Comisia Europeană a Drepturilor Omului a decis că

articolul 12 al Convenţiei Europene vizează căsătoria tradi-

ţională între persoane de sex opus şi, de vreme ce procrearea nu

este o condiţie esenţială a căsătoriei, orice persoană care arată ca

având un anumit sex trebuie acceptată ca atare.

Privind morala creştină biserica înţelege sexul ca fiind

ceva stabilit prin naştere. De aceea transsexualitatea este văzută

ca fiind nu o boală fizică ci una psihică.

6. JURISDICŢIA TRANSPLANTURILOR DE

ŢESUTURI ŞI ORGANE UMANE

Intervenţia ştiinţei medicale şi a tehnicilor chirurgicale în

domeniul transplanturilor reprezintă unul din elementele de

progres continuu şi rapid. În câteva decenii (în special în ultimii

30 de ani) transplanturile s-au făcut cu organe din ce în ce mai

importante: rinichiul, inima, ficatul, pancreasul şi, chiar dacă

acum nu s-a ajuns la efectuarea de transplanturi de trunchi/cap

asupra omului, totuşi se întrevede posibilitatea tehnică.

Pe măsura progresului tehnicilor, sporirii cererilor, numă-

rului restrâns de donatori, calităţii organelor susceptibile de a fi

transplantate, problemele etice au devenit mai complexe.

Înainte de a aborda mai detaliat aspectele etice ale proble-

mei menţionăm câteva documente cu caracter deontologic, care

privesc transplanturile. Fac referiri la transplanturi articolele 13,

99

14 şi 15 ale Principiilor de Etică medicală europeană, aprobate

de Conferinţa Internaţională a Ordinelor Medicilor din Comu-

nitatea Economică Europeană (CEE), 6 ianuarie 1987. Chiar a

XXXIX-a Adunare a Asociaţiei Medicale Mondiale (AMM) a

aprobat, în octombrie 1987, o Declaraţie asupra transplan-

turilor de organe.

6.1. ELEMENTE DIN LEGISLAŢIA ROMÂNEASCĂ

PRIVIND TRANSPLANTURILE DE ŢESUTURI ŞI

ORGANE

Caracterul sacru al corpului uman a fost promovat cu

autoritate. Noul Cod civil prevede în art. 64 inviolabilitatea

corpului uman, iar în art. 64 prevede interzicerea actelor patri-

moniale cu privire la corpul uman. Ceea ce se interzice este

negocierea directă a donării corpului sau a elementelor şi produ-

selor acestuia.

Cadrul legislativ naţional este reprezentat de Legea nr.

95/2006 „Efectuarea prelevării şi transplantului de organe, ţesu-

turi şi celule de origine umană în scop terapeutic.”

Încă din titlu ce precizează scopul acestor operaţiuni, tera-

pia medicală.

Stabilirea necesităţii şi oportunităţii înlocuirii unui

organ. De regulă, la o primă aproximare, atenţia este cu deosebire

concentrată asupra donatorului, mai ales în cazul prelevărilor de

inimă, şi culminează cu actul chirurgical al transplantului.

Transplantarea de ţesuturi şi organe umane precizează expresis verbis că operaţia se poate efectua numai dacă este singura în măsură să asigure salvarea sănătăţii sau integritatea corporală a primitorului. Încercând o sinteză a ceea ce literatura de specialitate a evidenţiat drept condiţii minime pentru ca cineva să fie apt de a primi o grefă, acestea ar putea fi consi-derate următoarele: în contextul eşecului altor terapii, organul

100

care urmează să fie înlocuit să prezinte tulburări grave şi ire-versibile; pacientul să nu aibă alte organe sau aparate tarate, lipsa unor boli de sistem; pacientul să aibă un echilibru psihic corespunzător; să-şi dea consimţământul pentru efectuarea transplantului iar acest consimţământ să fie liber, intervenţia să aibă şanse evidente de succes; actul intervenţiei să urmărească un scop ştiinţific; ţesutul sau organul să fie cedat, nu negociat; familia bolnavului să colaboreze pentru realizarea unei ambianţe propice efectuării transplantului; când donatorul a decedat, momentul morţii să fie indubitabil şi strict verificat ştiinţific; ambianţa socială să fie stimulativă pentru efectuarea transplan-tului; actul terapeutic să răspundă solidarităţii umane. S-ar cuveni, poate, să mai adăugăm că intervenţia trebuie să fie realizată de către persoane competente şi autorizate, în unităţi medicale anume desemnate în acest scop şi folosindu-se metode şi mijloace adecvate.

O condiţie esenţială şi indispensabilă pentru efectuarea

transplanturilor de ţesut şi organe umane este obţinerea consim-

ţământului scris, sub forma unei declaraţii, al primitorului, dat

în prezenţa medicului-şef al secţiei în care este internat şi a doi

martori. În cazul în care primitorul este în imposibilitatea de a-

şi da consimţământul, aceasta poate fi dat în scris de către unul

din membrii familiei, în următoarea ordine: soţ, părinte, copil,

frate sau soră. Pentru persoane puse sub interdicţie, consimţă-

mântul poate fi dat de părinţi sau tutore, după caz. Pentru

minori, consimţământul se poate da de părinţi sau ceilalţi ocro-

titori legali ai acestora.

Consimţământul poate fi dat numai după ce echipa

medicală a informat primitorul sau celelalte persoane îndreptă-

ţite să suplinească lipsa de consimţământ a primitorului asupra

eventualelor riscuri de ordin medical.

Selecţionarea donatorilor şi prelevarea de ţesuturi şi

organe. Fără a minimaliza şi cu atât mai grav, fără a ignora

spectrul incidenţelor medicale şi etico-juridice polarizate în jurul

101

beneficiarului de transplant, complexitatea medicală şi juridică

este mai ridicată atunci când avem în vedere situaţia donatorului

şi procesul însuşi de prelevare. Unele probleme sunt comune,

cum s-a putut observa, cu cele ale beneficiarului de transplant,

deci nu vom reveni asupra lor. Altele sunt însă exclusive

donatorilor şi actului prelevării. Asupra unora dintre acestea vor

stărui în mod deosebit.

Prelevarea de ţesuturi şi organelor în vederea transplantării

se poate face, potrivit legii, de la persoane în viaţă, dacă nu

există un pericol pentru viaţa donatorului şi dacă donatorul şi-a

dat consimţământul scris şi informat. Legea nr. 95/2006

reglementează prelevarea în ipoteza donatorului major şi cu

capacitate de exerciţiu deplină.

Prin consimţământul informat se înţelege acel consimţă-

mânt care a fost dat de donator după ce i s-au explicat riscurile şi

consecinţele donării.

Consimţământul trebuie să fie materializat într-un înscris

şi să conţină declaraţia cu privire la informare.

Este esenţial ca informarea să fie personalizată, atât în

ceea ce priveşte enumerarea riscurilor şi a consecinţelor cât şi în

ceea ce priveşte posibilitatea răzgândirii donatorului până în

momentul efectuării transplantului.

Consecinţele pot fi de patru categorii: de ordin fizic,

psihic, familial sau profesional.

De asemenea prelevarea se poate face de la decedaţi, dacă

donatorii şi-au dat consimţământul în timpul vieţii sau, în lipsa

acestuia, dacă există consimţământul unuia dintre membrii de

familie, precizaţi de lege şi în ordinea acestei precizări.

Noua lege din România, a transplanturilor, prevede obliga-

tivitatea confirmării medicale a momentului morţii cerebrale.

Prelevarea se face în acest caz cu consimţământul membrilor

majori ai familiei (soţ, părinte, copil, frate sau soră).

102

Dacă aceste rude lipsesc opţiunea donării de organe

aparţine colateralilor până în gradul patru inclusiv (nepoţi şi

strănepoţi de fraţi şi surori).

Dacă persoana posesoare a cărţii de donator, decedată, a

exprimat în scris, în timpul vieţii, dorinţa de a dona un organ, nu

mai este necesar consimţământul familiei. Această opţiune se

realizează prin act notarial sau prin înscriere în Registrul Naţio-

nal al donatorilor de organe, ţesuturi şi celule.

De menţionat că acordul scris dat în timpul vieţii de

donator nu poate fi prezumat (consimţământ tacit în lipsa unui

refuz explicit dat în timpul vieţii).

Medicii care constată moartea cerebrală, pe de o parte, şi

cei care efectuează prelevarea sau transplantul, pe de altă parte,

trebuie să facă parte din unităţi funcţionale distincte.

Conform legii, criteriile de diagnostic pentru confirmarea

morţii cerebrale sunt:

– examen clinic;

– starea de comă profundă, flască, areactivă;

– absenţa reflexelor de trunchi cerebral (în mod special

absenţa reflexelor fotomotor şi cornean);

– absenţa ventilaţiei spontane.

Diagnosticul de moarte cerebrală va fi stabilit de

anestezişti reanimatori diferiţi sau de un anestezist reanimator şi

un neurolog sau un neurochirurg prin două examinări la un

interval de 6 ore.

Mai trebuie menţionat că peste tot în lume noţiunea de

moarte biologică este integrată oficial celei de moarte cerebrală.

Deşi, de regulă actele de titlu gratuit, cum esenţialmente

sunt şi cele prin care se consimte la prelevare, au ca atribut

definitoriu irevocabilitatea, donatorul are posibilitatea de a

reveni oricând asupra consimţământului dat, dacă, fireşte, odată

declanşat ori odată săvârşit procesul prelevării, revenirea nu a

devenit imposibilă. În prezenţa mai multor manifestări de voinţă

103

succesivă şi poate chiar contradictorii, va avea eficacitate ultima

dintre acestea.

Conform noii legi din România, se interzice divulgarea

oricărei informaţii care ar permite primitorului identificarea

celui care a donat un ţesut sau organ.

Prelevarea de ţesuturi şi organe de la persoane în viaţă nu

se poate face decât dacă: organul prelevat nu este unic sau vital

pentru donator; dacă rezultă cu evidenţă că aceasta se face în

scop exclusiv terapeutic pentru salvarea sănătăţii sau inte-

grităţii corporale a primitorului; donatorului nu i se cauzează

un rău mai mare decât cel pentru înlăturarea căruia s-ar face

transplantul, nu există pentru donator interese speciale – altele

decât cele umanitare care l-ar determina să accepte prelevarea:

prelevarea nu implică un act de nedemnitate umană; prelevarea

se realizează în unităţi medicale şi de către persoane specializate

şi autorizate; actul operator a fost precedat de minuţioase şi

complecte investigaţii clinice şi de laborator pentru determinarea

necesităţii şi oportunităţii, precum şi mai ales a tipului de

compatibilitate; consimţământul donatorului este valabil. (nu

este afectat de vicii de consimţământ).

Prelevarea şi transplantarea de ţesuturi şi organe

umane se face numai de către medici şi numai în spitalele

stabilite de Ministerul Sănătăţii. Activitatea este coordonată de

Agenţia de transplant. În jurul acestei condiţii se polarizează

unanimitatea punctelor de vedere cuprinse în legislaţiile sta-

telor ce au recurs la reglementări cu un asemenea obiect. Lesne

de înţeles, pentru că atât prelevarea cât şi transplantarea trebuie

să fie săvârşite după efectuarea unor pertinente investigaţii

clinice şi de laborator, în condiţiile unor dotări materiale adec-

vate şi de către un personal medical nu numai cu o pregătire

specializată, dar şi cu o înaltă performanţă, demonstrată şi

demonstrabilă.

104

Unităţile spitaliceşti nominalizate ca având dreptul şi

obligaţia de a facilita şi asigura prelevarea şi transplantarea de

ţesuturi şi organe, pot fi angajate juridic, sub titlul unei

răspunderi proprii ori al unei răspunderi pentru fapta altuia,

dacă, într-un fel sau altul, s-au făcut vinovate de consecinţele

neaşteptate şi nedorite ale intervenţiilor chirurgicale. (De

exemplu, ele ar răspunde pentru acceptarea efectuării prelevării

şi transplantării fără să fi avut asigurate condiţiile tehnice

corespunzătoare, pentru îngreunarea sau chiar împiedicarea

utilizării mijloacelor afectate, pentru permisiunea de a face

asemenea intervenţii acordată unor persoane neautorizate sau

pentru efectuarea lor în afara condiţiilor legii, în alte scopuri

decât cele terapeutice etc.).

105

TESTE DE AUTOEVALUARE

1. În ce măsură sunteţi de acord cu afirmaţiile de mai jos?

De acord Parţial Nu sunt

de acord

• dreptul natural se referă strict

la integritatea corpului uman □ □ □

• dreptul natural şi dreptul pozitiv

sunt complementare □ □ □

• drepturile personalităţii umane

implică consimţământul □ □ □

SPEŢE, STUDII DE CAZ

2. Termenul de eufemie introdus prin simetrie cu cel de

eugenie desemnează măsuri chemate să asigure perfecţionarea şi

obţinerea fenotipului (bunăstarea mecanismelor vieţii). Ce

relaţie juridică comportă cele două noţiuni?

3. În cazul perfectării unui act juridic între mama

donatoare a ovulului şi cea care a asigurat maternitatea copilului,

cum este interpretat respectivul act juridic de către legislaţia

actuală?

4. Având în vedere adagiul “mater in iure semper certa

est”, mama adoptivă îşi poate revendica maternitatea faţă de

copilul căruia i-a dat naştere?

5. Legislaţia actuală a ţării noastre precizează în ce condiţii

este permisă efectuarea transplantului de ţesuturi şi organe.

106

Enumeraţi aceste prevederi legale.

6. În cazul transplanturilor de ţesuturi şi organe se încheie

contracte speciale de tipul convenţiilor diferite de cele de drept

comun. Care sunt elementele distinctive ale acestor contracte

speciale?

7. Viciul de consimţământ poate constitui o cauză de

nulitate a actului juridic de transplant?

8. Care sunt limitele juridice ale aplicării terapiilor

genetice?

9. Limitele intervenţiilor pe patrimoniul genetic al unei

persoane sunt stipulate în:

a) Declaraţia UNESCO 1997 şi Recomandarea 934/1982 a

Consiliului Europei;

b) Recomandarea 479/1976 şi Rezoluţia 613/1976 a Parla-

mentului Europei;

c) Constituţia României;

d) Declaraţia A.M.M. – Sydney, 1987.

SUBIECTE PENTRU REFERAT

10. Reglementări actuale privind reproducerea medical

asistată.

11. Conotaţii juridice privind problematica eugenică în

noul Cod Civil Românesc.

12. Distincţia juridică între contractele civile şi consim-

ţăminte.

107

BIBLIOGRAFIE

1. ANGHEL DOINA, (2010) – Răspunderea juridică privitoare la

protecția mediului – Ed. Universul Juridic, București, p. 9

2. ARDELEAN A., MAIOR C., GREC M., (2011) – Ecologie și

bioetică juridică – Ed. Vasile Goldiș University Press, Arad, pp.

79-80

3. DUȚU M., (1999) – Ecologie, filosofia naturală a vieții – Ed.

Economică, Bucureşti, p. 15

4. GOICOVICI ANA, (2012) – Etica activităților biomedicale în

reglementarea Noului Cod Civil – Revista Română de Bioetică,

vol. 10, nr. 4/2012, p.. 59-64

5. SCRIPCARU GHE., CIUCĂ AURORA, ASTĂRĂSTOAE V.,

SCRIPCARU C., (1998) – Bioetica, științele vieții și drepturile

omului – Ed. Polirom, Iaşi, pp. 38-39, 74-77

108

MODULUL IV

BIOETICA, PUNTE ÎNTRE ŞTIINŢĂ ŞI DREPT

Obiectivele modulului:

• cunoaşterea originii şi definirea bioeticii

• aprofundarea antropologiei şi al caracterului inter-

disciplinar al bioeticii

• însuşirea bazelor bioetice ale practicii juridice

• studiul bazelor bioetice ale practicii şi expertizei

psihiatrico-legale

• însuşirea relaţiei ştiinţă-bioetică-justiţie în revoluţia

antropologică

CONŢINUTUL MODULULUI

1. Definirea, antropologia şi caracterul interdisciplinar al

bioeticii

2. Dreptul comunitar şi bioetica

3. Psihiatrie şi management bioetic

4. Bioetica, eutanasia şi demnitatea morţii

109

1. DEFINIREA, ANTROPOLOGIA ŞI CARACTERUL

INTERDISCIPLINAR AL BIOETICII

În ultimele decenii ale secolului XX, din domeniu al eticii

aplicate, bioetica a devenit o ştiinţă în sine, cu subdomenii şi

modalităţi de abordare proprii, la intersecţia dintre mai multe

competenţe. De la analize ştiinţifice din zona medicală, la

precizări juridice şi de la documente politice, la cele ecleziale,

etica vieţii a fost şi continuă să fie în mod constant în centrul

atenţiei publice. Nu întâmplător. Întâi de toate, referitor la

conţinutul propriu-zis, prin discursul bioetic sunt legitimate sau

cel puţin puse în dezbatere publică mai toate descoperirile legate

de genomul uman, de noile tehnologii de intervenţie asupra

materialului genetic, de perspectivele terapeutice etc.

După circa 30 de ani de la apariţia în literatură a

termenului de “bioetică” datorată oncologului Van Rensselaer

Potter este util să reparcurgem drumul mişcării de idei cu acest

nume, care a avut un succes rapid şi substanţial. Există de acum

anumite contururi istorico-filozofice ale acestei dezvoltări.

Toţi recunosc faptul că bioetica, în sensul propriu al

cuvântului, apare în Statele Unite, şi nu numai prin Potter, care

i-a dat numele şi i-a conferit o anumită semnificaţie. Introducând

termenul, el a subliniat că bioetica trebuie să constituie “o nouă

disciplină care să combine cunoaşterea biologică cu cea a

sistemului valorilor umane”. “Am ales – scria el – rădăcina bio –

pentru a reprezenta cunoaşterea biologică, ştiinţa sistemelor

fiinţelor, şi etica pentru a reprezenta cunoaşterea sistemului

valorilor umane”.

În concepţia potteriană, bioetica porneşte de la o situaţie

alarmantă şi de la o preocupare critică privind progresul ştiinţei

şi al societăţii.

110

Din cele afirmate rezultă că noua disciplină nu poate fi

concepută ca o simplă confruntare între diferite opinii şi poziţii

etice existente, ea are datoria de a sugera valori de referinţă şi

opţiuni operative.

În căutarea unor răspunsuri adecvate se subînţelege

necesitatea unei apropieri interdisciplinare faţă de problemă,

care este una din trăsăturile proprii ale bioeticii. În mod evident

este vorba despre rolul ştiinţelor biomedicale şi al ştiinţelor

ambientale (ecologia), dar nu toţi sunt conştienţi că în acest

sector de studiu nu se poate face abstracţie de antropologia

filozofică de referinţă, în cadrul căreia valoarea vieţii fizice

corporale, a iubirii conjugale şi a procreaţiei, a durerii, a bolii şi

a morţii, ca şi raportul libertate-responsabilitate, individ-socie-

tate şi individ-natură să-şi găsească încadrarea şi valorificarea

etică.

Fiecare dintre aceste discipline, menţinând între ele relaţii

foarte strânse, au totuşi un statut propriu şi independent de

celelalte.

Etimologic, termenul bioetică are la origine cuvântul latin

„mos, mores” din care a derivat morala şi ethos, cuvânt grec din

care a derivat etica, judecata comportamentului.

Relaţia strânsă între bioetică şi drepturile omului şi-a găsit

expresia în primul ei manifest etic, Declaraţia Universală a

Drepturilor Omului din 10 decembrie 1948 a Adunării Generale

O.N.U. care în art. 1 prevede că toate fiinţele umane se nasc

libere şi egale în demnitate şi drepturi.

Noul Cod civil român în art. 58 şi următoarele proclamă

respectul fiinţei umane şi al drepturilor ei inerente.

Bioetica, ca o permanentă aspirație pentru soluții de

conștiință, impune necesitatea unor organisme juridic constituite

care să includă în legislație prevederi necesare unor jaloane de

conduită.(1)

111

2. DREPTUL COMUNITAR ŞI BIOETICA

Dreptul comunitar european reprezintă ansamblul norme-

lor juridice cuprinse în tratate, elaborate de instituţii comunitare,

care urmăresc instituirea şi funcţionarea optimă a Comunităţilor

Europene (astăzi Uniunea Europeană, în urma intrării în vigoare

a Tratatului de la Maastricht – 1992).(2)

De la început trebuie precizat faptul că nici unul dintre

tratatele comunitare, nici cele originare – pentru înfiinţarea

Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului – CECA, prin

Tratatul de la Paris din 18 aprilie 1951, sau cele două tratate de

la Roma din 25 martie 1957 pentru înfiinţarea Comunităţii

Economice Europene(CEE) şi Comunităţii Europene a Energiei

Atomice (EURATOM) şi nici cele modificatoare nu conţin

dispoziţii privitoare la drepturile omului. Un singur articol din

Tratatul de la Maastricht – art. F, punctul 2 – se referă la faptul

că Uniunea respectă drepturile omului, aşa cum sunt ele

garantate de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului semnată

la Rosa la 4 noiembrie 1950 şi cum rezultă din tradiţiile consti-

tuţionale comune ale statelor membre, ca principii generale ale

dreptului comunitar. Cu alte cuvinte, protecţia drepturilor

omului constituie unul dintre principiile generale ale dreptului,

enumerate ca izvoare ale dreptului comunitar. Respectarea

acestor drepturi formează o parte integrantă a principiilor pro-

tejate de Curtea de Justiţie europeană. Curtea de Justiţie este, ca

şi Parlamentul European, Consiliul, Comisia şi Curtea de Con-

turi, o instituţie comunitară, a cărei principală atribuţie este

aceea de a garanta că interpretarea şi aplicarea Tratatelor comu-

nitare este respectată. Pronunţându-se asupra dreptului la viaţa

privată (prevăzut de art. 8 al Convenţiei Europene a Drepturilor

Omului), Curtea de Justiţie a statuat într-o decizie că acesta

presupune dreptul persoanei de a păstra discreţia asupra stării

sale de sănătate.

112

În ceea ce priveşte bioetica, în Cadrul Uniunii Europene,

Parlamentul European este instituţia abilitată să adopte acte

comunitare. Se pot aminti aici doar câteva dintre recomandările

emise în acest domeniu, la Recomandarea nr. 479/1986, rezo-

luţia nr. 613 din 1976 privitoare la drepturile bolnavilor şi

muribunzilor, Recomandarea nr. 818 din 1977, referitoare la

situaţia bolnavilor mintali, Recomandarea nr. 1160/1991, pri-

vind adoptarea unei convenţii de bioetică etc.

3. PSIHIATRIE ŞI MANAGEMENT BIOETIC

În contextul cvadruplei disponibilităţi a medicului, şi

anume în primul rând de natură profesională (pentru medic

competenţa fiind prima formă de onestitate), dar şi de natură

afectivă, etică şi temporală, bioetica, chiar dacă nu va schimba

lumea medicală şi umană, o va lumina mai bine. Într-adevăr,

prin efortul bioeticii de a găsi căile de permeabilizare ale medi-

cinei la uman, actul medical îşi poate recăpăta caracterul său

peren de act personalizat, iar bioetica poate deveni un ghid de

conştiinţă şi chiar o sursă de drept.(4)

În multe situaţii, progresul tehnic aduce aspecte medicale

şi etice inedite, motiv pentru care conştiinţa va găsi soluţii

proprii, eventual apelând la organismele de bioetică existente în

toată lumea.

Cele două Rezoluţii ale Consiliului şi Parlamentului

Europei (nr. 818 din 1977 şi nr. 83 din 1983) includ prevederi ce

trebuie să stea la baza legislaţiei noastre.

Anomaliile de comportament privind morala şi legea,

dificultăţile de adaptare la valorile morale, sociale sau politice

nu trebuie considerate şi asimilate bolilor mintale. Experţii vor

trebui să definească criteriile alienării şi periculozităţii psihice,

ca şi consecinţele sale civice şi penale, plasarea unui bolnav într-

un spital de psihiatrie nerestrângând aceste drepturi. Plasarea

113

involuntară în spital nu se poate face decât dacă bolnavul are

tulburări mintale şi reprezintă un grav pericol pentru el şi pentru

alţii. Decizia o va lua un organ judiciar. În aceste condiţii de

internare, bolnavul păstrează dreptul de a se adresa Justiţiei, de a

avea un avocat. Chiar şi în cazul internării involuntare, bolnavul

trebuie tratat în aceleaşi condiţii deontologice şi ştiinţifice. Se

interzic orice internări clinice fără scop terapeutic.

Necesitatea plasamentului involuntar va fi reexaminată

periodic şi bolnavul păstrează, în acest interval, dreptul de

comunicare cu organele sanitare sau cu familia. Încetarea plasa-

mentului o decide medicul sau justiţia.

În orice condiţii de internare, dosarul medical este secret şi

demnitatea bolnavului trebuie respectată. Organismele de stat

naţionale au obligaţia de a dezvolta servicii de asistenţă deschise

şi de readaptare profesională pentru aceşti bolnavi.(4)

Legislaţia românească reglementează asistenţa bolnavilor

psihici periculoşi, considerând periculoşi bolnavii care, prin

manifestările lor, pun în pericol viţa, sănătatea, integritatea cor-

porală a lor şi a altora, importante valori materiale sau tulbură în

mod repetat şi grav condiţiile de viaţă în familie şi societate.

Aceşti bolnavi sunt supuşi în mod obligatoriu tratamen-

tului medical de specialitate în condiţii de spital sau ambu-

latoriu.

Instituirea tratamentului medical obligatoriu se face în

scris la cererea unui membru martor al familiei sau a unei terţ ori

a autorităţii tutelare dacă bolnavul este pus sub interdicţie.

Cererea se adresează medicului din teritoriu, care sesizează

primăria, ce va obţine informaţiile necesare despre bolnav, şi

toate datele, ca şi bolnavul, sunt trimise la medicul psihiatru din

policlinică. Acesta se va adresa apoi comisiei din spitalul de

psihiatrie, formată din trei psihiatri, care va hotărî şi, dacă se

opinează pentru tratament obligatoriu, în termen de 24 de ore va

anunţa în scris bolnavul şi pe un membru al familiei sale despre

114

aceasta. Bolnavii spitalizaţi vor fi reexaminaţi la cel mult două

luni, precum şi la cererea familiei sau a oricărei alte persoane,

iar încetarea tratamentului se hotărăşte tot de către comisia

psihiatrică desemnată de unitatea sanitară (decizie confirmată de

organul sanitar administrativ) şi care poate recomanda şi modul

de încadrare a bolnavului în activitate, încadrare ce devine

obligatorie pentru unităţile socio-economice. Ministerul Sănă-

tăţii şi Ministerul Muncii răspund şi controlează respectarea

prevederilor decretului. Toate hotărârile luate de comisia psihia-

trică se comunică în 24 de ore şi procuraturii locale pentru a

controla respectarea legalităţii. Împotriva hotărârii comisiei se

poate face contestaţie ce va fi judecată de judecătoria locală cu

caracter de urgenţă.

Judecarea se face cu audierea bolnavului, cu participarea

obligatorie a procurorului, hotărârea judecătoriei fiind supusă

recursului. Încălcarea dispoziţiilor legii atrage răspunderea

disciplinară civilă sau penală, după caz. În caz de nevoie, instan-

ţele judiciare pot cere şi expertize medico-legale psihiatrice.

4. BIOETICA, EUTANASIA ŞI DEMNITATEA

MORŢII

Construcţia etimologică a termenul eutanasie provine din

greaca veche şi este menţionat iniţial de filosoful englez Francis

Bacon (1561-1626), care i-a acordat un sens pur filozofic, în

accepţiunea sa, eutanasia semnificând o „moarte, liniştită fericită”.

În lucrarea „Instauratio Magna” el afirmă că datoria medicului

este nu numai de a restabili starea de sănătate a pacienţilor, ci şi de

a alina suferinţele şi durerile cauzate de boli.(3)

Clasificarea eutanasiei - se iau în considerare două

criterii: criteriul acţiunii medicului şi criteriul voinţei pacientului

După criteriul acţiunii medicului se disting două tipuri de

eutanasie:

115

- activă (mercy killing, omorul din milă) atunci când moar-

tea este produsă în mod deliberat, prin mijloace aplicate efectiv,

aceasta presupunând intervenţia unei persoane în provocarea

morţii (administrarea unei supradoze medicamentoase, inhalare de

monoxid de carbon injecţie intravenoasă cu clorură de potasiu)

- pasivă (letting die, lăsarea să moară) apare când moartea

este produsă în mod deliberat, prin abandonarea atâta trata-

mentului cât şi a îngrijirii pacientului (neacordarea sau între-

ruperea tratamentului, întreruperea alimentaţiei).

După criteriul voinţei bolnavului, eutanasia poate fi:

- voluntară, atunci când pacientul, aflat în stadiul terminal

şi având discernământul neafectat de boală, solicită, uneori chiar

în mod repetat medicului, curmarea suferinţelor

- involuntară, atunci când pacientul deşi este capabil de a

decide, nu este consultat în acest sens sau chiar se ignoră decizia

luată anterior prin care aceasta refuza eutanasia.

- non-voluntară, constă în provocarea morţi unui pacient

care nu îşi poate da acordul datorită stării lui mintale sau fizice.

Se întâlneşte în cazul bolnavilor inconştienţi, a celor aflaţi in

stare vegetativă, a nou-născuţilor plurimalformaţi, în cazul

pacienţilor cu boli mintale severe care nu au autonomie, fără

însă ca înainte de boală să-şi fi dat acordul în acest sens [10, 7].

Pe lângă aceste criterii mai există şi unele forme speciale

de eutanasie:

- criptotanasia, o formă de eutanasie subtilă, situată la

limita ucideri din culpă (moartea provocată printr-o supradoză

de morfină la un pacient cu insuficienţă respiratorie);

- medicotanasia, o forma de eutanasie pasivă, produsă prin

deconectarea de la aparatele de menţinere artificială a vieţii;

- eutanasia economică, reprezintă refuzul de tratament al

persoanelor în vârstă, a cazurilor sociale, din raţiuni de naturi

economică;

116

- eutanasia eugenică, reprezintă un adevărat genocid, ce

presupune eutanasia persoanelor cu diferite handicapuri sau a

celor suferinzi de diverse boli.(2)

Sinuciderea asistată medical – reprezintă terminarea de

către un pacient a propriei vieţi, cu ajutorul medicului (în

practica diferită faţă de eutanasia voluntară este minimă).(5)

* *

Unul dintre susţinătorii suicidului asistat medical ca fiind

un drept al pacientului a fost Jack Kevorkian (26.05.1928-03.06-

2011), medic de origine armeană care a lucrat ca anatom-patolog

în satul Michigan din S.U.A. Derogând de la orice principiu etic,

el a fost iniţiatorul mai multor metode de suicid asistat cea mai

des utilizată metodă fiind reprezentată de folosirea monoxidului

de carbon. Jack Kevorkian supranumit „Doctorul Moarte” a

asistat mai mult de 130 persoane în comiterea suicidului între

ani 1990-1998. El a devenit cunoscut pentru prima dată în cazul

bolnavei Janet Adkins diagnosticată cu Alzhaimer, pentru

eutanasierea căreia a folosit un dispozitiv creat de el. Dr.

Kevorkian a fost adus în fata instanţei pentru acest caz însă pe

13 decembrie 1990 el a fost achitat, deoarece în statul Michigan

nu există un text de lege care sa incrimineze asistarea la suicid.

Partea nazistă a Eutanasiei

Cea mai celebră si tristă intervenţie a fost genocidul care

avut loc în urma legii promovate de Hitler, prin care au fost

eliminaţi „indivizii indezirabili”, Germania devenind liderul

mondial în eugenie negativă prin luarea unor măsuri efective de

eutanasie a persoanelor aparţinând „raselor inferioare” metodă

privită ca o necesitate pentru menţinerea purităţii rasei ariene.(5)

În 1939 Hitler acceptă propunerea de a implementa un

program de eutanasie a bolnavilor incurabili şi a persoanelor cu

117

handicap fizic şi mental. Punctul de plecare l-a constituit o

scrisoare adresată lui Hitler de către tatăl unui adolescent cu

handicapat psihic, care solicita eutanasia tânărului pentru a scăpa

astfel de „o viaţă ce nu merita trăită”. Astfel s-a implementat un

program la scară naţională, fără a se ţine cont de eventuale

reticenţe sau consecinţe. Acţiunea a primit numele de cod Aktion

T4 şi i-a vizat în primul rând pe nou-născuţi şi pe copiii foarte

mici. Comisii formate din medici urmau să se ocupe special de

înregistrarea copiilor cu retard mintal sau cu malformaţii fizice.

Adesea, decizia se lua în absenţa oricărei examinări, totul

făcându-se în baza unei recomandări şi a unui formular pe care îl

completau trei experţi, formular pe care scria, în dreptul deciziei

finale, „tratament special”, tratament ce consta în injectarea

unor substanţe letale sau înfometare gradată până la moartea

pacientului. Ulterior, programul a fost extins şi la adulţi.(5)

Iniţial persoanele au fost eutanasiate prin administrarea unei

injecţii letale, însă datorită ineficienţei metodei (pentru adulţi

fiind necesare doze mai mari de substanţe) Hitler a propus

folosirea monoxidului de carbon. Primul centru în care s-a

aplicat această metodă a fost Brandenburg. După ce s-a observat

că metoda are eficienţă, aceasta a fost aplicată şi în alte 5 centre:

Grafeneck Castle (10824 morţi), Schloss Hartheim (peste 8000

morţi), Somenstein (l5000 morţi), Bemburg şi Hadamar (14494

morţi). Acest program s-a derulat În perioada septembrie 1939 -

august 1941, dar în mod neoficial a continuat până la sfârşitul

regimului nazist, în anul 1945.(23)

Lagărele de exterminare - tip de complexe construite de

Germania nazistă în timpul celui de-al Doilea Război Mondial

cu scopul uciderii sistematice a milioane de oameni, având

menirea de purificare rasială, ceea ce a cunoscut sub numele de

Holocaust.(24) Peste 3 milioane persoane au fost exterminate în

aceste lagăre.(5)

118

Actuala situaţie legislativă în lume

Problematica legislativă privind eutanasia şi suicidul

asistat s-a îmbogăţit în ultimii ani cu iniţiative şi luări de poziţie

diferite. În afara legii olandeze este cunoscută legea aprobată de

Parlamentul “Teritorial de Nord” din Australia, în mai 1995. Cu

denumirea Rights of the Terminally III Act”, legea, intrată în

vigoare la 1 iulie 1996, a fost prima din lume, în zilele noastre,

care a aprobat eutanasia, considerând-o un drept al cetăţeanului

în anumite condiţii. Dezbaterea acerbă care s-a declanşat în

Australia asupra acestei legi, a dus la aprobarea unei legi cu

caracter federal care o abrogă pe cea a Teritoriului de Nord

(votată de Senatul federal la 24 martie 1997).

Pe 26 iunie 1997 Curtea Supremă de Justiţie a Statelor

Unite s-a pronunţat asupra a două decizii în acest sens, emise de

Curtea de Apel a circuitului nouă şi doi. Ambele Curţi anulaseră

legile care interziceau suicidul asistat în statele Washington şi

New York. Amândouă declaraseră neconstituţională acea

interzicere şi pretindeau recunoaşterea dreptului cetăţeanului de

a alege modul şi momentul morţii ca unul din drepturile

constituţionale. Curtea Supremă a Naţiunii, cu un vot rar de

unanimitate (9 judecători contra 0) a răsturnat acele hotărâri,

declarând că acest presupus drept nu poate fi inclus printre

drepturile recunoscute de Constituţia americană şi, prin urmare,

diferitele state au autoritatea de a reglementa legal această

situaţie. În motivarea sentinţei, judecătorul Rehnquist afirmă că

legile statelor care interzice suicidul asistat sunt “expresia

angajării statelor în protecţia şi apărarea oricărei vieţi omeneşti”;

şi adaugă: “interzicerea suicidului asistat de către stat reflectă şi

întăreşte politica acestuia asupra faptului că persoanele vârstnice

nu trebuie să fie considerate inferioare fiinţelor tinere şi

sănătoase, şi că impulsurile spre suicid a unei persoane grav

bolnave ar trebui să fie interpretate şi tratate la fel cu cele ale

oricărei alte persoane”.

119

Actualmente, peste 30 de state federale consideră asis-

tarea suicidului ca pe un delict criminal. S-au făcut numeroase

tentative de a schimba această situaţie de către grupuri şi

asociaţii diferite, favorabile eutanasiei. După câteva tentative

eşuate în unele state, în sfârşit, în anul 1994 s-a obţinut

aprobarea legii, în statul Oregon, care aproba suicidul asistat

pentru bolnavii în faza terminală, în condiţii foarte restrictive

(se interzice de exemplu ca bolnavii să fie ajutaţi să moară prin

injecţii, deşi se ştie că metoda prospectată cu pastile este

ineficientă în multe cazuri). În urma referendumului aprobator,

un judecător de la Curtea districtuală a statului Oregon a blocat

legea, considerând-o contrară Constituţiei americane care se

angajează să-i protejeze pe toţi cetăţenii, chiar şi pe bolnavii în

faza terminală. Curtea Supremă, coerentă cu decizia sa din

iunie, a hotărât în octombrie 1997, să nu accepte un recurs

împotriva legii aprobate în 1994, lăsând ca respectivele legi să

fie discutate şi emanate în diferitele state. La 27 octombrie

1997 a fost votat un al doilea referendum privind suicidul

asistat. De data aceasta fusese propus de către adversarii

eutanasiei, ei cerându-le cetăţenilor să voteze o lege în acest

sens, 60% din votanţi s-au pronunţat împotriva şi astfel legea,

aprobată prin referendumul din 1994, a revenit în centrul

atenţiei, putând intra în vigoare.

În Europa o legislaţie permisivă privind eutanasierea o

întâlnim în Olanda, Belgia, Elveţia şi este de urmărit următoarea

evoluţie.

O mare surpriză a fost apoi decizia Curţii Constituţionale a

Columbiei, care pe 20 mai 1997, a aprobat eutanasia pentru

persoanele aflate în fază terminală cu condiţia ca ele să-şi dea

consimţământul. Trebuie înţelese bine implicaţiile şi consecin-

ţele unei astfel de sentinţe, emisă fără desfăşurarea unei dez-

bateri adevărate pe această temă în respectiva ţară latino-

americană.

120

Legat de problematica acestui subcapitol există următoa-

rele recomandări şi declaraţii:

- Rezoluţia 613 (1976) şi 779 (1976) în legătură cu

drepturile bolnavilor şi ale muribunzilor;

- Declaraţiile A.M.M. asupra eutanasiei (Sydney 1968

modificată în 1987).

Legislaţia României democrate condamnă eutanasia,

deoarece presupune uciderea anticipată, chiar dacă din milă a

muribundului. Deasemenea condamnă orthotanasia, care constă

în grăbirea momentului morţii prin mijloace medicale.

121

TESTE DE AUTOEVALUARE

1. În ce măsură sunteţi de acord cu afirmaţiile de mai jos?

Sunt

De acord Parţial Nu sunt

de acord

legea nu poate crea □ □ □

morala ci doar să-i

recunoască argumentele

Tratatul de la Maastricht □ □ □ are puţine articole

cu caracter bioetic

cercetările pe ambrioni □ □ □

sunt considerate de multe

comitete de bioetică

drept imposibile

2. Care sunt atribuţiile Adunării Parlamentare a

Consiliului Europei în problematica bioetică?

SPEŢE STUDII DE CAZ

3. Bioetica susţine că în cercetarea ştiinţifică limitele nu

se pun decât în termeni etici. Cum se interpretează această

afirmaţie în cercetarea purtătorilor bolii SIDA în populaţiile cu

risc?

4. În cercetarea medico – biologică se face referire la

clauza de conştiinţă a medicului / Explicaţi acest concept.

122

5. În cazul bolnavilor internaţi în spitale speciale, cu

periculozitate psihică, încetarea plasamentului o poate decide __

___________________

6. Care este distincţia, privind implicaţiile juridice între

eutanasie şi medicotanasie?

7. În legislaţia mondială eutanasia este încadrată juridic ca

omucidere. În ce legislaţii naţionale există alte prevederi?

8. Care este momentul morţii juridice?

9. Care este etimologia conceptelor de eugenie şi

eutanasie?

SUBIECTE PENTRU REFERAT

10. Metode de cercetare în bioetică.

11. Conotaţii juridice contemporane privind eutanasia.

12. Bioetica versus ştiinţă.

123

BIBLIOGRAFIE

1. COTORACI CORALIA, ONEL N., SASU ALCIONA (2011) –

Bioetica, note de curs – Ed. Vasile Goldiş University Press, Arad,

p. 5

2. CIOCAN V., (2012) – Drept european şi instituţii europene – Ed.

GrafNet, Oradea, p. 20

3. MUREŞAN CAMELIA, CIOCAN VERONICA, ENACHE

ALEXANDRA, (2013) – Eludarea principiilor eticii medicale,

repere istorice ale utilizării monoxidului de carbon – Revista

Română de Bioetică - vol. 11, Nr. 3/2013, pp. 7-10

4. SCRIPCARU GHE., CIUCĂ AURORA, ASTĂRĂSTOAE V.,

SCRIPCARU C., (1998) – Bioetica, ştiinţele vieţii şi drepturile

omului – Ed. Polirom, Iaşi, pp, 32-34

5. *** http.scridb.com/doc/97407532/Eutanasia

124

ANEXA 1

ÎNŢELESUL UNOR TERMENI ECOLOGICI

Conform Ordonanţei de urgenţă a Guvernului României

O.U.G. 195/2005 privind Protecţia mediului aprobată prin

Legea 265/2006:

1. accident ecologic - eveniment produs ca urmare a unor

mari şi neprevăzute deversări/emisii de substanţe sau preparate

periculoase/poluante, sub forma de vapori sau de energie rezul-

tate din desfăşurarea unor activităţi antropice necontro-

late/bruste, prin care se deteriorează sau se distrug ecosistemele

naturale şi antropice;

2. acte de reglementare - avize de mediu, aviz Natura 2000,

acord de mediu, acord de import/export plante şi/sau animale

sălbatice non-CITES, permis CITES, acord de import pentru

organisme modificate genetic, autorizaţie/autorizaţie integrata de

mediu, autorizaţie privind activităţile cu organisme modificate

genetic;

3. acord de mediu - act tehnico-juridic prin care se stabilesc

condiţiile de realizare a proiectului, din punct de vedere al

protecţiei mediului; acordul de mediu reprezintă decizia

autorităţii competente pentru protecţia mediului, care da dreptul

titularului de proiect sa realizeze proiectul din punct de vedere al

protecţiei mediului;

4. acordul de import pentru organisme modificate genetic

- act tehnico - juridic emis de autoritatea competenta pentru

protecţia mediului, care da dreptul titularului sa realizeze o

activitate desfăşurată cu organisme/microorganisme modificate

genetic şi stabileşte condiţiile în care aceasta poate avea loc,

conform legislaţiei specifice;

125

5. arie/sit - zona definită geografic exact delimitata;

6. arie naturala protejata - zona terestra, acvatica şi/sau

subterana, cu perimetru legal stabilit şi având un regim special

de ocrotire şi conservare, în care exista specii de plante şi

animale sălbatice, elemente şi formaţiuni biogeografice,

peisagistice, geologice, paleontologice, speologice sau de alta

natura, cu valoare ecologica, ştiinţifică sau culturală deosebita;

7. arie specială de conservare - arie de interes comunitar

desemnată printr-un act statutar, administrativ şi/sau contractual

în scopul aplicării măsurilor de conservare necesare pentru

menţinerea sau restaurarea unei stări favorabile de conservare a

habitatelor naturale şi/sau a populaţiilor speciilor pentru care a

fost desemnată;

8. audit de mediu - instrument managerial de evaluare siste-

matica, documentata, periodică şi obiectivă a performantei orga-

nizaţiei, a sistemului de management şi a proceselor destinate

protecţiei mediului, cu scopul:

a) de a facilita controlul managementului practicilor cu posi-

bil impact asupra mediului;

b) de a evalua respectarea politicii de mediu, inclusiv reali-

zarea obiectivelor şi ţintelor de mediu ale organizaţiei;

9. autorizaţie de mediu - act tehnico-juridic emis de autori-

tăţile competente pentru protecţia mediului, prin care sunt

stabilite condiţiile şi/sau parametrii de funcţionare a unei

activităţi existente sau a unei activităţi noi cu posibil impact

semnificativ asupra mediului, necesar pentru punerea acesteia în

funcţiune;

10. autorizaţie integrata de mediu - act tehnico-juridic emis

de autorităţile competente, conform dispoziţiilor legale în

vigoare privind prevenirea şi controlul integrat al poluării;

11. autorizaţie privind activităţi cu organisme modificate

genetic - act tehnico-juridic emis de autoritatea competenta,

conform dispoziţiilor legale în vigoare, care reglementează

126

condiţiile privind introducerea deliberata în mediu şi pe piaţă a

organismelor modificate genetic sau utilizarea în condiţii de

izolare a microorganismelor modificate genetic;

12. autoritate competentă pentru protecţia mediului -

autoritatea publică centrală pentru protecţia mediului, Agenţia

Naţională pentru Protecţia Mediului sau, după caz, autorităţile

publice teritoriale pentru protecţia mediului, respectiv agenţiile

regionale pentru protecţia mediului, agenţiile judeţene pentru

protecţia mediului, Administraţia Rezervaţiei Biosferei "Delta

Dunării", precum şi Garda Naţională de Mediu şi structurile

subordonate acesteia;

13. avize de mediu emise de autoritatea competentă pentru

protecţia mediului:

a) avizul de mediu pentru planuri şi programe - act tehnico-

juridic emis de autoritatea competenta pentru protecţia mediului,

care confirmă integrarea aspectelor privind protecţia mediului în

planul sau programul supus adoptării;

b) avizul pentru stabilirea obligaţiilor de mediu - act tehnico-

juridic emis de autoritatea competentă pentru protecţia mediului

la: schimbarea titularului unei activităţi cu impact asupra mediu-

lui, vânzarea pachetului majoritar de acţiuni, vânzarea de active,

fuziune, divizare, concesionare, dizolvare urmată de lichidare,

lichidare, încetarea activităţii, faliment, având ca scop stabilirea

obligaţiilor de mediu, ca prevederi ale unui program pentru con-

formare, în vederea asumării acestora de către părţile implicate

în situaţiile menţionate anterior;

c) avizul de mediu pentru produse de protecţie a plantelor

respectiv pentru autorizarea îngrăşămintelor chimice - act

tehnico-juridic emis de autoritatea publică centrală pentru pro-

tecţia mediului, necesar în procedura de omologare a produselor

de protecţie a plantelor şi respectiv de autorizare a îngrăşă-

mintelor chimice;

127

d) aviz Natura 2000 - act tehnico-juridic emis de autoritatea

competentă pentru protecţia mediului, care confirmă integrarea

aspectelor privind protecţia habitatelor naturale şi a speciilor de

floră şi faună sălbatică în planul sau programul supus adoptării;

14. bilanţ de mediu - lucrare elaborata de persoane fizice sau

juridice atestate conform legii, în scopul obţinerii avizului

pentru stabilirea obligaţiilor de mediu sau a autorizaţiei de

mediu, şi care conţine elementele analizei tehnice prin care se

obţin informaţii asupra cauzelor şi consecinţelor efectelor negative

cumulate, anterioare, prezente şi anticipate ale activităţii, în

vederea cuantificării impactului de mediu efectiv de pe un

amplasament; în cazul în care se identifică un impact semnificativ,

bilanţul se completează cu un studiu de evaluare a riscului;

15. biodiversitate - variabilitatea organismelor din cadrul

ecosistemelor terestre, marine, acvatice continentale şi com-

plexelor ecologice; aceasta include diversitatea intraspecifică,

interspecifică şi diversitatea ecosistemelor;

16. biotehnologie - aplicaţie tehnologică în care se utilizează

sisteme biologice, organisme vii, componentele sau derivatele

acestora, pentru realizarea ori modificarea de produse sau

procedee cu folosinţă specifică;

17. biotehnologie modernă - aplicarea în vitro a tehnicilor de

recombinare a acidului nucleic şi a tehnicilor de fuziune celu-

lară, altele decât cele specifice selecţiei şi ameliorării tradiţio-

nale, care înlătură barierele fiziologice naturale de reproducere

sau de recombinare genetică;

18. cele mai bune tehnici disponibile - stadiul de dezvoltare

cel mai avansat şi eficient înregistrat în dezvoltarea unei acti-

vităţi şi a modurilor de exploatare, care demonstrează posibili-

tatea practică de a constitui referinţa pentru stabilirea valorilor

limită de emisie în scopul prevenirii, iar în cazul în care acest

fapt nu este posibil, pentru a reduce în ansamblu emisiile şi

impactul asupra mediului în întregul său:

128

a) tehnicile se referă deopotrivă la tehnologia utilizată şi

modul în care instalaţia este proiectată, construită, întreţinută,

exploatată, precum şi la scoaterea din funcţiune a acesteia şi

remedierea amplasamentului, potrivit legislaţiei în vigoare;

b) disponibile se referă la acele cerinţe care au înregistrat un

stadiu de dezvoltare ce permite aplicarea lor în sectorul indus-

trial respectiv, în condiţii economice şi tehnice viabile, luându-

se în considerare costurile şi beneficiile, indiferent dacă aceste

tehnici sunt sau nu utilizate ori realizate la nivel naţional, cu

condiţia ca aceste tehnici să fie accesibile operatorului;

c) cele mai bune - se referă la cele mai eficiente tehnici pentru

atingerea în ansamblu a unui nivel ridicat de protecţie a mediului

în întregul său;

19. deşeu - orice substanţă, preparat sau orice obiect din cate-

goriile stabilite de legislaţia specifica privind regimul deşeurilor,

pe care deţinătorul îl aruncă, are intenţia sau are obligaţia de a-l

arunca;

20. deşeu reciclabil - deşeu care poate constitui materie

primă într-un proces de producţie pentru obţinerea produsului

iniţial sau pentru alte scopuri;

21. deşeuri periculoase - deşeurile încadrate generic, con-

form legislaţiei specifice privind regimul deşeurilor, în aceste

tipuri sau categorii de deşeuri şi care au cel puţin un constituent

sau o proprietate care face ca acestea să fie periculoase;

22. deteriorarea mediului - alterarea caracteristicilor fizico-

chimice şi structurale ale componentelor naturale şi antropice ale

mediului, reducerea diversităţii sau productivităţii biologice a

ecosistemelor naturale şi antropizate, afectarea mediului natural

cu efecte asupra calităţii vieţii, cauzate, în principal, de poluarea

apei, atmosferei şi solului, supraexploatarea resurselor, gospo-

dărirea şi valorificarea lor deficitara, ca şi prin amenajarea ne-

corespunzătoare a teritoriului;

129

23. dezvoltare durabilă - dezvoltarea care corespunde nece-

sităţilor prezentului, fără a compromite posibilitatea generaţiilor

viitoare de a-şi satisface propriile necesităţi;

24. echilibru ecologic - ansamblul stărilor şi interrelaţiilor

dintre elementele componente ale unui sistem ecologic, care

asigură menţinerea structurii, funcţionarea şi dinamica ideală a

acestuia;

25. ecosistem - complex dinamic de comunităţi de plante,

animale şi microorganisme şi mediul abiotic, care interacţio-

nează într-o unitate funcţională;

26. ecoturism - forma de turism în care principalul obiectiv

este observarea şi conştientizarea valorii naturii şi a tradiţiilor

locale şi care trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:

a) să contribuie la conservarea şi protecţia naturii;

b) să utilizeze resursele umane locale;

c) să aibă caracter educativ, respect pentru natură – conştien-

tizarea turiştilor şi a comunităţilor locale;

d) să aibă impact negativ nesemnificativ asupra mediului

natural şi socio-cultural;

27. efluent - orice formă de deversare în mediu, emisie punc-

tuală sau difuză, inclusiv prin scurgere, jeturi, injecţie, inoculare,

depozitare, vidanjare sau vaporizare;

28. emisie - evacuarea directă sau indirectă, din surse punc-

tuale sau difuze, de substanţe, vibraţii, căldură ori de zgomot în

aer, apă sau sol;

29. eticheta ecologică - un simbol grafic şi/sau un scurt text

descriptiv aplicat pe ambalaj, într-o broşură sau alt document

informativ, care însoţeşte produsul şi care oferă informaţii

despre cel puţin unul şi cel mult trei tipuri de impact asupra

mediului;

30. evaluare de mediu - elaborarea raportului de mediu,

consultarea publicului şi a autoritarilor publice interesate de

efectele implementării planurilor şi programelor, luarea în con-

130

siderare a raportului de mediu şi a rezultatelor acestor consul-

tări în procesul decizional şi asigurarea informării asupra deci-

ziei luate;

31. evaluarea impactului asupra mediului - proces menit să

identifice, să descrie şi să stabilească, în funcţie de fiecare caz şi

în conformitate cu legislaţia în vigoare, efectele directe şi indi-

recte, sinergice, cumulative, principale şi secundare ale unui

proiect asupra sănătăţii oamenilor şi a mediului;

32. evaluarea riscului - lucrare elaborată de persoane fizice

sau juridice atestate conform legii, prin care se realizează analiza

probabilităţii şi gravităţii principalelor componente ale impac-

tului asupra mediului şi se stabileşte necesitatea măsurilor de

prevenire, intervenţie şi/sau remediere;

33. exemplar - orice plantă sau animal în stare vie sau

moartă, sau orice parte sau derivat din acestea, precum şi orice

alte produse care conţin părţi sau derivate din acestea, aşa cum

sunt specificate în documentele ce le însoţesc, pe ambalaje, pe

mărci sau etichete sau în orice alte situaţii;

34. experţi - persoane fizice, recunoscute şi/sau atestate pe

plan naţional şi/sau internaţional de către autorităţile competente

în domeniu;

35. habitat natural - arie terestră, acvatică sau subterană, în

stare naturală sau seminaturală, ce se diferenţiază prin caracte-

ristici geografice, abiotice şi biotice;

36. habitat natural de interes comunitar - acel tip de habitat

care:

a) este în pericol de dispariţie în arealul său natural; sau

b) are un areal natural redus fie ca urmare a restrângerii

acestuia fie datorită faptului ca în mod natural suprafaţa sa este

redusă; sau

c) prezintă eşantioane reprezentative cu caracteristici tipice

pentru una sau mai multe din cele cinci regiuni biogeografice:

alpină, continentală, panonică, stepică şi pontică;

131

37. habitat al unei specii - mediul natural sau seminatural

definit prin factori abiotici şi biotici în care trăieşte o specie în

oricare stadiu al ciclului său biologic;

38. informaţia privind mediul - orice informaţie scrisă,

vizuală, audio, electronică sau sub orice formă materială despre:

39. infrastructura pentru informaţii spaţiale - metadate,

seturi de date spaţiale şi servicii de date spaţiale; servicii şi

tehnologii de reţea; acorduri privind folosirea în comun, accesul

şi utilizarea; procedurile, procesele şi mecanismele de moni-

torizare şi coordonare stabilite, operate sau puse la dispoziţie în

conformitate cu prevederile legale;

40. instalaţie - orice unitate tehnica staţionară sau mobilă

precum şi orice altă activitate direct legată, sub aspect tehnic,

cu activităţile unităţilor staţionare/mobile aflate pe acelaşi

amplasament, care poate produce emisii şi efecte asupra me-

diului;

41. mediu - ansamblul de condiţii şi elemente naturale ale

Terrei: aerul, apa, solul, subsolul, aspectele caracteristice ale

peisajului, toate straturile atmosferice, toate materiile organice şi

anorganice, precum şi fiinţele vii, sistemele naturale în

interacţiune, cuprinzând elementele enumerate anterior, inclusiv

unele valori materiale şi spirituale, calitatea vieţii şi condiţiile

care pot influenţa bunăstarea şi sănătatea omului;

42. mediu geologic - ansamblul structurilor geologice de la

suprafaţa pământului în adâncime: sol, ape subterane, formaţiuni

geologice;

43. microorganism - orice entitate microbiologică, celulară

sau necelulară, capabilă de replicare sau de transfer de material

genetic, inclusiv virusurile, viroizii şi celulele vegetale şi ani-

male în culturi;

44. monitorizarea mediului - supravegherea, prognozarea,

avertizarea şi intervenţia în vederea evaluării sistematice a

dinamicii caracteristicilor calitative ale elementelor de mediu, în

132

scopul cunoaşterii stării de calitate şi a semnificaţiei ecologice a

acestora, a evoluţiei şi implicaţiilor sociale ale schimbărilor

produse, urmate de măsurile care se impun;

45. monument al naturii - specii de plante şi animale rare

sau periclitate, arbori izolaţi, formaţiuni şi structuri geologice de

interes ştiinţific sau peisagistic;

46. organism modificat genetic - orice organism, cu excepţia

fiinţelor umane, în care materialul genetic a fost modificat

printr-o modalitate ce nu se produce natural prin împerechere

şi/sau recombinare naturală;

47. plafon naţional de emisie - cantitatea maximă dintr-o

substanţă care poate fi emisă la nivel naţional, în decursul unui

an calendaristic;

48. planuri şi programe - planurile şi programele, inclusiv

cele cofinanţate de Comunitatea Europeană, ca şi orice

modificări ale acestora, care se elaborează şi/sau se adoptă de

către o autoritate la nivel naţional, regional sau local ori care

sunt pregătite de o autoritate pentru adoptarea, printr-o

procedură legislativă, de către Parlament sau Guvern şi sunt

cerute prin prevederi legislative, de reglementare sau

administrative;

49. plan de acţiuni - plan de măsuri cuprinzând etapele care

trebuie parcurse în intervale de timp precizate prin prevederile

autorizaţiei integrate de mediu de către titularul activităţii sub

controlul autorităţii competente pentru protecţia mediului în

scopul respectării prevederilor legale referitoare la prevenirea şi

controlul integrat al poluării; planul de acţiune face parte

integrantă din autorizaţia integrantă de mediu;

50. poluant - orice substanţă, preparat sub formă solidă,

lichidă, gazoasă sau sub formă de vapori ori de energie radiaţie

electromagnetică, ionizantă, termică, fonică sau vibraţii care,

introdusă în mediu, modifică echilibrul constituenţilor acestuia

şi al organismelor vii şi aduce daune bunurilor materiale;

133

51. poluare - introducerea directă sau indirectă a unui poluant

care poate aduce prejudicii sănătăţii umane şi/sau calităţii

mediului, dăuna bunurilor materiale ori cauza o deteriorare sau o

împiedicare a utilizării mediului în scop recreativ sau în alte

scopuri legitime;

52. prejudiciu - o schimbare adversă cuantificabilă a unei

resurse naturale sau o deteriorare cuantificabilă a funcţiilor

îndeplinite de o resursa naturală în beneficiul altei resurse

naturale sau al publicului, care poate să survină direct sau

indirect;

53. proiect - documentaţie privind execuţia lucrărilor de

construcţii sau alte instalaţii ori amenajări, alte intervenţii asupra

cadrului natural şi peisajului, inclusiv cele care implică extra-

gerea resurselor minerale;

54. program pentru conformare - plan de măsuri

cuprinzând etapele care trebuie parcurse în intervale de timp

precizate prin prevederile autorizaţiei de mediu sau avizului

pentru stabilirea obligaţiilor de mediu de către titularul activi-

tăţii, sub controlul autorităţii competente pentru protecţia mediu-

lui, în scopul respectării prevederilor legale privind protecţia

mediului; programul pentru conformare face parte integrantă din

autorizaţia de mediu sau din avizul pentru stabilirea obligaţiilor

de mediu;

55. program operaţional sectorial - document aprobat de

Comisia Europeană pentru implementarea acelor priorităţi

sectoriale din Planul Naţional de dezvoltare care sunt aprobate

spre finanţare prin cadrul de sprijin comunitar;

56. public - una sau mai multe persoane fizice sau juridice şi,

în concordanţă cu legislaţia ori cu practica naţională, asociaţiile,

organizaţiile sau grupurile acestora;

57. raport de mediu - parte a documentaţiei planurilor sau

programelor, care identifică, descrie şi evaluează efectele posi-

bile semnificative asupra mediului, ale aplicării acestora şi

134

alternativele sale raţionale, luând în considerare obiectivele şi

aria geografică aferentă, conform legislaţiei în vigoare;

58. raport de amplasament - documentaţie elaborată de

persoane fizice sau juridice atestate conform legii, în scopul

obţinerii autorizaţiei integrate de mediu şi care evidenţiază

starea amplasamentului, situaţia poluării existente înainte de

punerea în funcţiune a instalaţiei şi oferă un punct de referinţă şi

comparaţie la încetarea activităţii;

59. raport de securitate - documentaţie elaborată de per-

soane fizice sau juridice atestate conform legii, necesară pentru

obiective în care sunt prezente substanţe periculoase conform

prevederilor legislaţiei privind controlul activităţilor care pre-

zintă pericole de accidente majore în care sunt implicate

substanţe periculoase;

60. resurse naturale - totalitatea elementelor naturale ale me-

diului ce pot fi folosite în activitatea umană: resurse nerege-

nerabile - minerale şi combustibili fosili, regenerabile - apă, aer,

sol, flora, faună sălbatică, inclusiv cele inepuizabile - energie

solară, eoliană, geotermală şi a valurilor;

61. sistem de management de mediu - componentă a sis-

temului de management general, care include structura organi-

zatorică, activităţile de planificare, responsabilităţile, practicile,

procedurile, procesele şi resursele pentru elaborarea, aplicarea,

realizarea, analizarea şi menţinerea politicii de mediu;

62. sit de interes comunitar - arie/sit care, în regiunea sau în

regiunile biogeografice în care exista, contribuie semnificativ la

menţinerea sau restaurarea stării de conservare favorabilă a

habitatelor naturale sau a speciilor de interes comunitar şi care

pot contribui astfel semnificativ la coerenta reţelei NATURA

2000 şi/sau contribuie semnificativ la menţinerea diversităţii

biologice în regiunea sau regiunile respective. Pentru speciile de

animale ce ocupă arii întinse de răspândire, ariile de interes

comunitar corespund zonelor, din teritoriile în care aceste specii

135

sunt prezente în mod natural şi în care sunt prezenţi factorii

abiotici şi biologici esenţiali pentru existenta şi reproducerea

acestora.

63. specii de interes comunitar - specii care pe teritoriul

Uniunii Europene sunt:

a) periclitate, cu excepţia celor al căror areal natural este

situat la limita de distribuţie în areal şi care nu sunt nici

periclitate, nici vulnerabile în regiunea vest-palearctică; sau

b) vulnerabile, speciile a căror încadrare în categoria celor

periclitate este probabilă într-un viitor apropiat dacă acţiunea

factorilor perturbători persistă; sau

c) rare, speciile ale căror populaţii sunt reduse din punct de

vedere al distribuţiei sau/şi numeric şi care chiar dacă nu sunt în

prezent periclitate sau vulnerabile, riscă să devină. Aceste specii

sunt localizate pe arii geografice restrânse sau sunt rar dispersate

pe suprafeţe largi; sau

d) endemice şi care necesită o atenţie specială datorită

caracteristicilor specifice ale habitatului lor şi/sau a impactului

potenţial pe care îl are exploatarea acestora asupra stării de

conservare.

64. stare de conservare a unui habitat natural - totalitatea

factorilor ce acţionează asupra unui habitat natural şi a speciilor

caracteristice acestuia şi care pot influenţa pe termen lung atât

distribuţia naturală, structura şi funcţiile acestuia, cât şi

supravieţuirea speciilor caracteristice;

65. stare de conservare a unei specii - totalitatea factorilor

ce acţionează asupra unei specii şi care pot influenţa pe termen

lung distribuţia şi abundenţa populaţiilor speciei respective;

66. substanţă - element chimic şi compuşi ai acestuia, în

înţelesul reglementărilor legale în vigoare, cu excepţia

substanţelor radioactive şi a organismelor modificate genetic;

67. substanţă periculoasă - orice substanţă clasificată ca

periculoasă de legislaţia specifică în vigoare din domeniul

chimicalelor;

136

68. substanţe prioritare - substanţe care reprezintă un risc

semnificativ de poluare asupra mediului acvatic şi prin

intermediul acestuia asupra omului şi folosinţelor de apă,

conform legislaţiei specifice din domeniul apelor;

69. substanţe prioritar periculoase - substanţele sau gru-

purile de substanţe care sunt toxice, persistente şi care tind să

bioacumuleze şi alte substanţe sau grupe de substanţe care

creează un nivel similar de risc, conform legislaţiei specifice din

domeniul apelor;

70. sursa de radiaţii ionizante - entitate fizică, naturală,

realizată sau utilizată ca element al unei activităţi care poate

genera expuneri la radiaţii, prin emitere de radiaţii ionizante sau

eliberare de substanţe radioactive;

71. trasabilitate - posibilitatea identificării şi urmăririi

organismelor modificate genetic şi a produselor rezultate din

acestea pe parcursul tuturor etapelor activităţilor care implică

astfel de organisme şi produse;

72. utilizare în condiţii de izolare - orice operaţiune prin

care microorganismele sunt modificate genetic, cultivate,

multiplicate, stocate, folosite, transportate, distruse şi/sau

anihilate în condiţii controlate, în spaţii/medii închise. Pentru

toate aceste operaţiuni se iau măsuri specifice de izolare, pentru

a se evita/limita contactul lor cu oamenii şi cu mediul;

73. vecinătatea ariei naturale protejate - zona din afară

limitei unei arii naturale protejate din care se poate genera un

impact asupra ariei naturale protejate de către un proiect sau o

activitate în funcţie de natura, mărimea şi/sau localizarea acestora;

74. zona umedă - întindere de bălti, mlaştini, turbării, de

ape naturale sau artificiale, permanente sau temporare, unde

apa este stătătoare sau curgătoare, dulce, salmastră sau sărată,

inclusiv întinderea de apă marină a cărei adâncime la reflux nu

depăşeşte 6 m.

137

ANEXA 2

LEGISLAŢIE DE MEDIU

1. OUG 195/2005 privind protecţia mediului aprobată prin

Legea 265/2006 Ordinul 860/2002 pentru aprobarea

Procedurii de evaluare a impactului asupra mediului şi de

emitere a acordului de mediu modificată prin Ordinul

210/2004 şi Ordinul 1037/2005 HG 1076/2004 privind

stabilirea procedurii de realizare a evaluării de mediu

pentru planuri şi programe.

2. Lege nr. 86/2000 pentru ratificarea Convenţiei privind

accesul la informaţie, participarea publicului la luarea

deciziei şi accesul la justiţie în probleme de mediu, semnată

la Aarhus la 25 iunie 1998 - Publicată în Monitorul Oficial cu

numărul 224 din data de 22 mai 2000.

3. Hotărârea Guvernului nr. 878/2005 privind accesul publicului

la informaţia privind mediul - Publicată în Monitorul Oficial

cu numărul 760 din data de 22 august 2005.

4. Hotărârea Guvernului nr. 564/2006 privind cadrul de

realizare a participării publicului la elaborarea anumitor

planuri şi programe în legătură cu mediul - Publicată în

Monitorul Oficial cu numărul 406 din data de 10 mai 2006

5. Legea nr. 22/2001 pentru ratificarea Convenţiei privind

evaluarea impactului asupra mediului în context trans-

frontalieră, adoptată la Espoo la 25 februarie 1991 - Publicată

în Monitorul Oficial cu numărul 105 din data de 1 martie

2001

6. Hotărârea Guvernului nr. 918/2002 privind stabilirea

procedurii-cadru de evaluare a impactului asupra mediului şi

pentru aprobarea listei proiectelor publice sau private supuse

138

acestei proceduri - Publicată în Monitorul Oficial cu numărul

686 din data de 17 septembrie 2002

7. Ordinul MMGA nr. 1037/2005 privind modificarea Ordinului

ministrului apelor şi protecţiei mediului nr. 860/2002 pentru

aprobarea Procedurii de evaluare a impactului asupra mediu-

lui şi de emitere a acordului de mediu - Publicat în Monitorul

Oficial cu numărul 985 din data de 7 noiembrie 2005

8. Legea nr. 622/2001 pentru ratificarea Actului final al

negocierilor dintre Guvernul României şi Comunitatea Euro-

peană de adoptare a Acordului privind participarea României

la Agenţia Europeană de Mediu şi la Reţeaua europeană de

informare şi observare a mediului (EIONET), adoptat la

Bruxelles la 9 octombrie 2000, şi a Acordului dintre România

şi Comunitatea Europeană privind participarea României la

Agenţia Europeană de Mediu şi la Reţeaua europeană de

informare şi observare a mediului - Publicată în Monitorul

Oficial cu numărul 770 din data de 3 decembrie 2001

9. Legea nr. 456/2004 pentru ratificarea Memorandumului de

înţelegere dintre România şi Comunitatea Europeană privind

contribuţia României la programul Comunităţii "Instrument

Financiar pentru Mediu (LIFE)", semnat la Bucureşti la 5 martie

2003 si la Bruxelles la 18 martie 2003 - Publicată în Monitorul

Oficial cu numărul 1138 din data de 2 decembrie 2004

10. Ordinul MMGA nr. 1274/2005 privind emiterea avizului de

mediu la încetarea activităţilor de eliminare a deşeurilor,

respectiv depozitare şi incinerare - Publicat în Monitorul

Oficial cu numărul 1180 din data de 28 decembrie 2005

11. Ordinul MMGA nr. 876/2004 pentru aprobarea Procedurii

de autorizare a activităţilor cu impact semnificativ asupra

mediului - Publicat în Monitorul Oficial cu numărul 31 din

data de 11 ianuarie 2005

139

12. Legea nr. 84/2006 pentru aprobarea Ordonanţei de

urgenţă a Guvernului nr. 152/2005 privind prevenirea şi

controlul integrat al poluării - Publicată în Monitorul

Oficial cu numărul 327 din data de 11 aprilie 2006

13. Legea nr. 92/2003 pentru aderarea României la Convenţia

privind efectele transfrontiere ale accidentelor industriale,

adoptată la Helsinki la 17 martie 1992 - Publicat în

Monitorul Oficial cu numărul 220 din data de 2 aprilie 2003

14. Ordinul MAPM nr. 1144/09.12.2002 privind înfiinţarea

Registrului poluanţilor emişi de activităţile care intră sub

incidenţa art. 3 alin. (1) lit. g) şi h) din OUG nr.34/2002

privind prevenirea, reducerea şi controlul integrat al poluării

şi modul de raportare a acestora - M.Of nr. 35/22.01.2003

15. Ordinul MAPAM nr. 36/07.01.2004 privind aprobarea

Ghidului tehnic general pentru aplicarea procedurii de emi-

tere a autorizaţiei integrate de mediu-M.Of. nr. 43/19.01.2004

16. Ordinul MAPAM nr. 169/02.03.2004 pentru aprobarea,

prin metoda confirmării directe, a Documentelor de referinţă

privind cele mai bune tehnici disponibile (BREF), aprobate

de Uniunea Europeană - M.Of nr. 206/09.03.2004

17. Ordinul MMGA nr. 249/2005 pentru înfiinţarea Centrului

naţional de coordonare, informare, reactualizare a ghidurilor

privind cele mai bune tehnici disponibile şi de comunicare

cu Biroul European pentru Prevenirea şi Controlul Integrat

al Poluării şi cu Forumul European de Informare - Publicat

în Monitorul Oficial cu numărul 296 din data de 8 aprilie

2005

18. HG nr. 541/17.05.2003 privind stabilirea unor măsuri

pentru limitarea emisiilor în aer ale anumitor poluanţi

140

proveniţi din instalaţii mari de ardere - M.Of nr.

365/29.05.2003 modificata şi completata prin HG nr. 322

din 14 aprilie - M.Of. nr. 359/27.04.2005

19. Ordinul comun MAPAM, MEC, MAI, nr. 712/

24.09.2003 pt. aprobarea Ghidului privind elaborarea

propunerilor de programe de reducere progresivă a emisiilor

anuale de dioxid de sulf, oxizi de azot şi pulberi provenite

din instalaţii mari de ardere - M.Of. nr. 145/18.02.2004

20. HG nr. 95/ 23.01.2003 privind controlul activităţilor care

prezintă pericole de accidente majore în care sunt implicate

substanţe periculoase - M.Of nr. 120/25.02.2003

21. Ordinul MMGA 50/14.01.2004 privind Stabilirea procedurii

de organizare şi coordonare a schemelor de management de

mediu şi audit (EMAS) în vederea participării voluntare a

organizaţiilor la aceste scheme

22. HG nr. 189/28.02.2002 privind stabilirea procedurii de

acordare a etichetei ecologice - M.Of. nr. 166/08.03.2002

23. Ordinul MAPM nr. 1010/31.10.2002 privind aprobarea

componenţei nominale a Comisiei Naţionale pentru

Acordarea Etichetei Ecologice - M.Of nr. 851/26.11.2002

modificat şi completat prin Ordinul MAPM nr.

1327/12.02.2003 - M.Of nr. 172/19.03.2003

24. Legea nr. 6/1991 pentru aderarea României la Convenţia de

la Basel privind controlul transportului peste frontiere al

deşeurilor periculoase si al eliminării acestora - M.Of. nr.

18/1991

25. Legea nr. 159/2000 pentru aprobarea OUG nr. 89/1999

privind regimul comercial şi introducerea unor restricţii la

141

utilizarea hidrocarburilor halogenate care distrug stratul de

ozon - M.Of. nr. 486/10.05.2000

26. Legea nr. 426/2001 - M.Of. nr. 411/25.07.2001 pentru

aprobarea Ordonanţei de Urgenţă nr. 78/2000 - M.Of. nr.

283/22.06.2000 privind regimul deşeurilor

27. Legea nr. 150/2001 pentru acceptarea Amendamentului la

Protocolul de la Montreal privind substanţele care epui-

zează stratul de ozon, adoptat la cea de-a IX-a reuniune a

Părţilor, la Montreal din 15 - 17.09.1997 - M.Of. nr.

181/04.10.2001

28. Legea nr. 360/2003 privind regimul substanţelor şi prepa-

ratelor chimice periculoase - M.Of. nr. 635/05.09.2003,

modificat si completat de Legea 263/2005

29. Legea nr. 91/2003 pentru ratificarea Convenţiei de la Rotter-

dam privind procedura PIC - M.Of. nr. 199/27.03.2003

30. Legea nr. 261/2004 pentru ratificare a Convenţiei de la

Stockholm privind poluanţii organici persistenţi, adoptata la

22 mai 2001 - M.Of. nr. 638/15.07.2004

31. Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 78/2000 - M.Of.

nr. 283/22.06.2000 privind regimul deşeurilor, aprobată cu

modificări prin Legea nr. 426/2001 M.Of. nr. 411/25.07.2001

32. Ordonanţa de Guvern nr. 21/2002 - M.Of. nr.

86/01.02.2002 privind gospodărirea localităţilor urbane şi

rurale aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr.

515/2002 M.Of. nr. 578/05.08.2002

33. Hotărârea Guvernului nr. 662/2001 - M.Of. nr.

446/08.08.2001 privind gestionarea uleiurilor uzate, com-

142

pletată şi modificată de Hotărârea de Guvern 441/2002

M.Of. nr. 325/16.05.2002 si de Hotărârea Guvernului nr.

1159/2003 M.Of. nr. 715/14.10.2003

34. Hotărârea Guvernului nr. 1057/2001 - M.Of. nr.

700/05.11.2001 privind regimul bateriilor şi acumulatorilor

care conţin substanţe periculoase

35. Hotărârea de Guvern nr. 162/2002 - M.Of. nr.

164/07.03.2002 privind depozitarea deşeurilor - abrogată

prin Hotărârea Guvernului nr. 349/2005

36. Hotărârea Guvernului nr. 128/2002 - M.Of. nr.

160/06.03.2002 privind incinerarea deşeurilor, modificată şi

completată prin Hotărârea Guvernului nr. 268/2005 -

M.Of. nr. 332/20.04.2005

37. Hotărârea Guvernului nr. 856/2002 - M.Of. nr.

659/05.09.2002 privind evidenţa gestiunii deşeurilor şi

aprobarea listei cuprinzând deşeurile, inclusiv deşeurile

periculoase

38. Hotărârea Guvernului nr. 1357/2002 - M.Of. nr.

893/10.12.2002 pentru stabilirea autorităţilor publice

responsabile de controlul şi supravegherea importului,

exportului şi tranzitului de deşeuri

39. Hotărârea Guvernului nr. 170/2004 - M.Of. nr.

160/24.02.2004 privind gestionarea anvelopelor uzate;

40. Hotărârea Guvernului nr. 58/2004 - M.Of. nr.

98/02.02.2004 privind aprobarea Programului Naţional de

eliminare treptată a substanţelor care epuizează stratul de

ozon

143

41. Hotărârea Guvernului nr. 1470/2004 M.Of. nr.

954/18.10.2004 privind aprobarea Strategiei Naţionale şi

Planului Naţional de Gestionare a Deşeurilor

42. Hotărârea Guvernului nr. 738/2004 - M.Of. nr.

476/27.05.2004 pentru adoptarea Planului Naţional de

Acţiune pentru Protecţia Atmosferei

43. Hotărârea Guvernului nr. 2406/2004 - M.Of. nr. 32/2005

privind gestionarea vehiculelor scoase din uz

44. Hotărârea Guvernului nr. 349/2005 privind depozitarea

deşeurilor (abroga HG nr. 162/2002) (la M.O. spre

publicare)

45. Hotărârea Guvernului nr. 448/2005 privind gestiunea

deşeurilor de echipamente electrice şi electronice - M.Of.

nr. 491/10.06.2005

46. Hotărârea Guvernului nr. 621/2005 privind gestionarea am-

balajelor şi deşeurilor de ambalaje (abroga HG nr. 349/2002)

47. HG nr. 321/2005 privind evaluarea şi gestionarea

zgomotului ambiental - M.Of. 358/27.04.2005

48. Ordinul Ministrului Mediului şi Gospodăririi Apelor nr.

756/26.11.2004 pentru aprobarea Normativului tehnic

privind incinerarea deşeurilor, care abroga Ordinul MAPM

nr. 1215/2003 M.Of. nr. 86 bis/26.01.2005

49. Ordinul Ministrului Mediului şi Gospodăririi Apelor nr.

786/2004 pentru aprobarea Planului Regional de gestionare

a deşeurilor pentru regiunea 7 Centru (model) şi Ghidul

pentru elaborarea Planului Regional de Gestionare a

deşeurilor M.Of. nr.1211/16.12.2004

144

50. Legea nr. 5/1991 pentru ratificarea Convenţiei asupra

zonelor umede de importanţă internaţională, în special

ca habitat al păsărilor acvatice, încheiată la Ramsar, la 2

februarie 1971 . - M. Of. nr. 18/26.01.1991

51. Legea nr. 58/1994 pentru ratificarea Convenţiei privind

diversitatea biologică, adoptată la Rio de Janeiro la 5 iunie

1994. M.l Of. nr. 199/02.08.1999

52. Decretul 187/1990 de acceptare a Convenţiei privind

protecţia patrimoniului mondial, cultural şi natural,

adoptată de Conferinţa generală a Organizaţiei Naţiunilor

Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură la 16 noiembrie

1972 - M.Of. nr. 46/31.03.1990

53. Legea nr. 13/1993 pentru ratificarea Convenţiei privind

conservarea vieţii sălbatice şi a habitatelor naturale din

Europa, Berna la 19.07.1979 - M.Of. nr. 62/25.03.1993

54. Legea nr. 69/1994 de aderare a României la Convenţia

privind comerţul internaţional cu specii sălbatice de

floră şi faună pe cale de dispariţie, adoptată la

Washington la 3 martie 1973- M.Of. nr. 211/12.08.1994

55. Legea nr. 13/1998 pentru ratificarea Convenţiei privind

conservarea speciilor migratoare de animale sălbatice,

adoptată la Bonn la 23 iunie 1979 - M.Of. nr. 24/26.01.1998

56. Legea nr. 89/2000 pentru ratificarea Acordului privind

conservarea păsărilor de apă migratoare african-

eurasiatice - M. Of. nr. 236/30.05.2000

57. Legea nr. 90/2000 pentru aderarea României la Acordul

privind conservarea liliecilor în Europa. M.Of. nr.

228/23.05.2000

145

58. Legea nr. 91/2000 de ratificare a Acordului privind

conservarea cetaceelor din Marea Neagră, Marea

Mediterană şi din zona contiguă a Atlanticului. - M.Of.

nr. 239/30 mai 2000

59. Legea nr. 82/1993 privind constituirea Rezervaţiei

Biosferei "Delta Dunării", modificată prin OUG nr.

112/2000 şi Legea 454/2001 - M.Of. nr. 283/7.12.1993

60. Legea nr. 214/2002 pentru aprobarea Ordonanţei

Guvernului nr. 49/2000 privind regimul de obţinere,

testare, utilizare şi comercializare a organismelor modi-

ficate genetic prin tehnicile biotehnologiei moderne, pre-

cum şi a produselor rezultate din acestea - M.Of. nr.

316/14.05.2002

61. Legea nr. 59/2003 pentru ratificarea Protocolului de la

Cartagena privind biosecuritatea la Convenţia privind

diversitatea biologică, semnată la 5 iunie 1992 la Rio de

Janeiro, adoptat la Montreal la 29.01.2000 - M.Of. nr.

192/26.03.2003

62. Ordinul nr. 684/2002 privind aprobarea componenţei Comi-

siei pentru Securitate Biologică şi a Regulamentului de Orga-

nizare şi Funcţionare a acesteia. - M.Of. nr. 793/31.10.2002

63. Ordinul nr. 462/2003 privind evidenţa agenţilor economici

care cultivă plante modificate genetic - M.Of. nr.

542/29.07.2003

64. Legea nr. 266/2002 privind producerea, prelucrarea,

controlul şi certificarea calităţii, comercializarea seminţelor

şi a materialului săditor, precum şi înregistrarea soiurilor de

plante - M.Of. nr. 343/23.05.2002

146

65. Hotărârea Guvernului nr. 106/2002 privind etichetarea

alimentelor, Anexa nr. 3 Norme metodologice privind

informaţiile suplimentare care se indică obligatoriu prin

etichetare în cazul alimentelor obţinute din organisme

modificate genetic sau care conţin aditivi şi arome

modificate genetic ori obţinute din organisme modificate

genetic. - M.Of. nr. 407/12.06.2002

66. Legea nr. 5/2000 privind amenajarea teritoriului

naţional - Secţiunea a III-a, zone protejate. - M.Of. nr.

152/12.04.2000

67. Legea nr. 462/2001 pentru aprobarea Ordonanţei de

urgenţă a Guvernului nr. 236/2000 privind regimul ariilor

naturale protejate, conservarea habitatelor naturale, a florei

şi faunei sălbatice. - M.Of. nr. 433/2.08.2001

68. Hotărârea Guvernului nr. 230/2003 privind delimitarea

rezervaţiilor biosferei, parcurilor naţionale şi parcurilor

naturale şi înfiinţarea administraţiilor acestora. - M.Of. nr.

190/26.03.2003

69. Legea nr. 191/2002 Grădinilor zoologice şi acvariile

publice. - M.Of. nr. 271/23.04.2002

70. Legea nr. 451/2002 pentru ratificarea Convenţiei europene

a peisajului, Florenţa, 20.10.2002 - M.Of. nr.

536/23.07.2002

71. Ordinul nr. 647/2001 pentru aprobarea procedurii de

autorizare a activităţilor de recoltare, capturare şi/sau

achiziţie şi comercializarea pe piaţa internă sau la export a

plantelor şi animalelor din flora şi fauna sălbatică, precum şi

a importului acestora. M.Of. nr. 416/26.07.2001

147

72. Ordinul nr. 552/2003 privind aprobarea zonării interioare a

parcurilor naţionale şi a parcurilor naturale, din punct de

vedere al necesităţii de conservare a diversităţii biologice. -

M.Of. nr. 648/11.09.2003

73. Ordinul nr. 850/2003 privind procedura de încredinţare a

administrării sau de atribuire în custodie a ariilor naturale

protejate abrogat prin OM 494/2005 - M.Of. nr.

793/22.11.2003

74. Legea nr. 26/1996 privind Codul silvic - M.Of. nr.

93/8.05.1996

75. Legea nr. 103/1996, republicată în 2002 privind fondul

cinegetic şi a protecţiei vânatului - M.Of. nr.

328/17.05.2002

76. Ordinul nr. 246/2004 pentru aprobarea clasificării

peşterilor şi sectoarelor de peşteri - arii naturale protejate

(modificat prin OM 604/2005)

77. Ordinul nr. 374/2004 pentru aprobarea Planului de acţiune

privind conservarea cetaceelor din apele româneşti ale Mării

Negre. (Monitorul Oficial nr. 849 din 16 septembrie 2004)

78. Ordinul nr. 742/2004 pentru aprobarea instrucţiunilor

privind autorizarea, inventarierea şi înregistrarea grădinilor

zoologice si acvariilor publice - M.Of. cu nr 115 bis din 4

februarie 2005

79. HG nr. 2151/2004 privind instituirea regimului de arie

naturală protejată pentru noi zone M.Of. 38 din 12.01.2005

80. Ordinul 494/2005 privind aprobarea procedurilor de

încredinţare a administrării şi de atribuire în custodie a

148

ariilor naturale protejate - M.Of. nr 487 din 9.06.2005 care

abroga Ordinul nr. 850/2003

81. Ordinul 604/2005 pentru aprobarea clasificării peşterilor şi

sectoarelor de peşteri - arii naturale protejate - la Monitor

pentru publicare

82. Legea muntelui nr. 347/14 iulie 2004 M. Of. nr. 670 din

26 iulie 2004

83. Legea nr. 14/1995 pentru ratificarea Convenţiei privind

cooperarea pentru protecţia şi utilizarea durabilă a fluviului

Dunărea (Convenţia pentru protecţia fluviului Dunărea)

semnată la Sofia la 29 iunie 1994 - M.Of. nr. 41/27.02.1995

84. Legea nr. 30/1995 pentru ratificarea Convenţiei privind

protecţia şi utilizarea cursurilor de apă transfrontiere şi a

lacurilor internaţionale încheiată la Helsinki la 17 martie

1992 - M.Of. nr. 81/03.05.1995

85. Legea nr. 107/1996 LEGEA APELOR, M.Of. nr.244/8.10.1996

86. Legea 310/2004 pentru modificarea şi completarea legii

107/1996 , M.Of. nr. 584 din data de 30 iunie 2004

87. Legea nr. 171/1997 privind aprobarea Planului de

amenajare a teritoriului naţional - Secţiunea II-a Apă -

M.Of. nr. 325/24.11.1997

88. Legea 228/2000 pentru aprobarea OG nr. 95/2000 pentru

ratificarea Protocolului privind apa şi sănătatea, adoptat la

Londra la 17 iunie 1999, la Convenţia privind protecţia şi

utilizarea cursurilor de apă tansfrontiera şi a lacurilor

internaţionale, adoptată la Helsinki la 17 martie 1992 -

M.Of. nr. 629/05.12.2000

149

89. Legea nr. 466/2001 pentru aprobarea OUG nr. 244/2000

privind siguranţa barajelor - M.Of. nr. 428/31.07.2001

90. Legea nr. 458/2002 privind calitatea apei potabile - M.Of.

nr. 552/29.07.2002

91. HG nr 472/2000 privind unele măsuri de protecţie a

calităţii resurselor de apă - M.Of. nr. 272/15.06.2002

92. Ordinul nr. 277/1997 al MAPPM privind Normativul de

conţinut al documentaţiilor tehnice necesare obţinerii

avizului de gospodărire a apelor şi a autorizaţiei de

gospodărire a apelor - M.Of. nr.100 bis/26.05.1997

93. Ordinul nr. 1012 din 19 octombrie 2005 pentru aprobarea

procedurii privind mecanismul de acces la informaţiile de

interes public privind gospodărirea apelor

94. Legea nr. 404/2003 pentru aprobarea OG 107/2002 privind

înființarea Administrației Naţionale "Apele Române" -

M.Of. nr. 713/13.10.2003

95. Legea nr. 17/1990 privind regimul juridic al apelor

maritime interioare al marii teritoriale şi al zonei contigue a

României, completată şi modificată prin Legea 36/2002 şi

republicată - M.Of. nr. 775/21.10.2002

96. Legea nr. 98/1992 pentru ratificarea Convenţiei privind

protecţia Mării Negre împotriva poluării, semnată la

Bucureşti, la 21 aprilie 1992 - M.Of. nr. 242/29.09.1992

97. Legea nr. 6/1993 pentru aderarea României la Convenţia

internaţională din 1973 pentru prevenirea poluării de către

nave, modificată prin Protocolul încheiat la Londra la 17

febr. 1978 - M.Of. nr. 57/18.03.1993

98. Legea nr. 110/1996 privind ratificarea Convenţiei

Naţiunilor Unite asupra dreptului mării încheiată la Monte

150

Bay la 10 decembrie 1982 şi aderarea la Acordul referitor la

aplicarea părţii a XI-a a Convenţiei Naţiunilor Unite asupra

dreptului mării, încheiat la New York la 28 iulie 1994 -

M.Of. nr. 300/21.11.1996.

99. Legea nr. 85/1997 privind acceptarea de către România a

Codului internaţional de management pentru exploatarea în

siguranţa a navelor şi pentru prevenirea poluării (Codul

internaţional de management al siguranţei - codul ISM)

adoptat de către Organizaţia Maritimă Internaţională prin

Rezoluţia A741(18) din 4 noiembrie 1993 - M.Of. nr.

107/30.05.1997

100. Legea nr. 777/2001 pentru ratificarea Acordului privind

constituirea Grupului de cooperare navală în Marea

Neagră, semnat la Istanbul la 2 aprilie 2001 - M.Of. nr.

29/17.01.2002

101. Legea nr. 72/2005 pentru aprobarea OUG nr 99/2004

privind instituirea Programului de stimulare a înnoirii

Parcului naţional auto M.Of. nr. 313 din 14 aprilie 2005

102. Legea nr. 3/2001 pentru ratificarea Protocolului de la

Kyoto la Convenţia-cadru a Naţiunilor Unite asupra

schimbărilor climatice, adoptat la 11 decembrie 1997 M.

Of. nr. 81 din 16 februarie 2001

103. Legea nr. 24/1994 pentru ratificarea Convenţiei-cadru a

Naţiunilor Unite asupra schimbărilor climatice, semnată la

Rio de Janeiro la 5 iunie 1992 M.Of. nr.119 din 19.05.1994

104. HG nr. 132/2005 pentru aprobarea Protocolului celei de-a

doua reuniuni a Comisiei mixte Româno - Ungară pentru

realizarea prevederilor Acordului între Guvernul României

şi Guvernul Republicii Ungare privind cooperarea în

domeniul protecţiei mediului Bucureşti, 18-19 noiembrie

2004 - M.Of. nr. 222/16.03.2005

151

105. HG nr. 439/2005 privind trecerea laboratoarelor naţionale

de referinţă din structura organizatorică şi din adminis-

trarea Institutului Naţional de Cercetare-Dezvoltare pentru

Protecţia Mediului - ICIM Bucureşti în structura organi-

zatorică şi în administrarea Agenţiei Naţionale pentru

Protecţia Mediului M.Of. nr. 447 din 26 mai 2005.

106. Legea nr. 49 din 7.04.2011 pentru aprobarea Ordonanţei

de urgenţă a Guvernului nr. 57/2007 privind regimul

ariilor naturale protejate, conservarea habitatelor naturale,

a florei şi faunei sălbatice.

152

CUPRINS

Cuvânt înainte ................................................................................................ 3 Modulul I

ELEMENTE DE ECOLOGIE GENERALĂ ŞI DEZVOLTARE DURABILĂ ................................................................... 5

1. OBIECTUL ECOLOGIEI ....................................................................... 6 2. LOCUL ECOLOGIEI PRINTRE ALTE ŞTIINŢE ................................. 8 3. ECOLOGIA POLUĂRII ....................................................................... 12 4. DEZVOLTAREA DURABILĂ ECONOMICĂ - ECOLOGICĂ -

JURIDICĂ ................................................................................................. 20 5. PÂRGHII JURIDICO-ECONOMICE ŞI INSTITUŢIONALE DE

PROTECŢIE A MEDIULUI ..................................................................... 24 TESTE DE AUTOEVALUARE ........................................................... 31 BIBLIOGRAFIE ................................................................................... 32

MODULUL II OCROTIREA MEDIULUI PRIN LEGE .................................................. 33

1. EVOLUŢIA REGLEMENTĂRILOR JURIDICE PRIVIND

PROTECŢIA MEDIULUI ......................................................................... 34 2. PRINCIPII ÎN ECOLOGIA JURIDICĂ ................................................ 38 3. OCROTIREA MEDIULUI ŞI A NATURII CA SUBIECT DE

DREPT INTERNAŢIONAL ..................................................................... 43 4. REGIMUL JURIDIC AL ARIILOR PROTEJATE ............................... 46 5. PROCEDURA DE EVALUARE ŞI AUTORIZARE A

ACTIVITĂŢILOR ECONOMICE ŞI SOCIALE CU IMPACT

ASUPRA MEDIULUI ............................................................................... 54 TESTE DE AUTOEVALUARE ........................................................... 75 BIBLIOGRAFIE ................................................................................... 77

MODULUL III DREPTUL NATURAL ŞI DREPTURILE OMULUI .............................. 78

1. CONCEPTUL DE DREPT NATURAL ŞI RELAŢIA CU

DREPTURILE OMULUI .......................................................................... 79 2. INGINERIA GENETICĂ ŞI DREPTURILE OMULUI ....................... 81 3. CERCETĂRI GENETICE ŞI PROBLEMATICA EUGENIEI ............. 84 4. FILIAŢIE ŞI REPRODUCERE MEDICAL ASISTATĂ ...................... 93 5. HOMOSEXUALITATEA ŞI TRANSSEXUALISMUL ......................... 96

153

6. JURISDICŢIA TRANSPLANTURILOR DE ŢESUTURI ŞI

ORGANE UMANE ................................................................................... 98 TESTE DE AUTOEVALUARE ......................................................... 105 BIBLIOGRAFIE ................................................................................. 107

MODULUL IV BIOETICA, PUNTE ÎNTRE ŞTIINŢĂ ŞI DREPT ................................ 108

1. DEFINIREA, ANTROPOLOGIA ŞI CARACTERUL

INTERDISCIPLINAR AL BIOETICII ................................................... 109 2. DREPTUL COMUNITAR ŞI BIOETICA .......................................... 111 3. PSIHIATRIE ŞI MANAGEMENT BIOETIC ..................................... 112 4. BIOETICA, EUTANASIA ŞI DEMNITATEA MORŢII ................... 114

TESTE DE AUTOEVALUARE ......................................................... 121 BIBLIOGRAFIE ................................................................................. 123

ANEXA 1 - ÎNŢELESUL UNOR TERMENI ECOLOGICI ...................... 124

ANEXA 2 - LEGISLAŢIE DE MEDIU ...................................................... 137