Dunarea de Jos 156 Februarie

Revista Dunãrea de Jos - nr.156

Premiile Revistei Dunărea de Jos pentru anul 2014:Secţiunea Poezie: Ramona Sandrina Ilie - Premiul Revistei Dunărea de Jos pentru cele mai frumoase

texte; Florin Dochia - Premiul Revistei Dunărea de Jos pentru volumul ORB PE MARE;Secţiunea Mass Media: Digi 24 TV - Premiul Revistei Dunărea de Jos pentru promovarea actului cultural;Secţiunea Arte vizuale - Fotografie: Adrian Zăinescu - Premiul Nicolae Spirescu pentru contribuţii la

dezvoltarea şi promovarea artei fotografice;Secţiunea Proiecte culturale: Fundaţia Dincolo de tăcere – Elisabeta Lăcătuş şi Fundaţia pentru ajutorarea

vârstnicilor - Premiul Revistei Dunărea de Jos pentru impactul social şi uman asupra gălăţenilor;Secţiunea Reviste literare: Revista POEZIA - Iaşi - Premiul Revistei Dunărea de Jos pentru inedit şi

consecvenţă;Secţiunea Edituri: Editura Tipo Moldova – Iaşi, Editura Tracus Arte – Bucureşti, Editura Sinteze –

Galaţi - Premiul Revistei Dunărea de Jos;Secţiunea Premii de Excelenţă: Premiul Beyond the limits, Tiberiu Pintilie.

Florina Zaharia, L.Dumitrache, Nicolae Bacalba şa,Sergiu Dumitrescu

Cassian Maria Spiridon -Revista Poezia, Iaşi

Florin Dochia - autorulvolumului Orb pe mare

Elisabeta Lăcătuş - FundaţiaDincolo de tăcere

Aurel Ştefanachi - Ed. Tipo Moldova Adrian Zăinescu - artist fotograf

PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com

http://www.pdffactory.com

Eugen Ungureanu

Rectangle

3

„Seara artelor” este deja un brand al Şcolii de Arte Cluj, brand care cumulează mai multe genuri deevenimente culturale şi educaţionale: examen de final de semestru, expoziţii de arte vizuale, colaborăriculturale, prezentări de activităţi culturale, dar şi „porţi deschise”. (Manager Şcoala Populară de Arte„Tudor Jarda”, Vasile Corpodean)

La invitaţia Şcolii Populare de Arte „Tudor Jarda” din Cluj Napoca, la „Seara Artelor” ediţia a III-a, din 5februarie 2014, elevii Şcolii de Arte, clasele de pictură-grafică şi clasele de artă fotografică, din cadrul C.C.D.J.Galaţi, au participat, alături de cele mai însemnate şcoli populare de artă din ţară, cu expoziţia „Clipa”.

Au expus un număr însemnat de cursanţi. De la pictură: Liliana Stoleru, Monica Gurguiatu, Blaga Marilena,Ioana Rîmbu, Miruna Lupea, Valentina Băjan, Paula Mohorea, Gelu Drăgaică, Maria Petre, Ioana Ghiba şi dela clasa de grafică: Diana Bradea, Irina Cocu, Ana-Maria Dudu, Maria Isabela Nica, Liliana Stoleru, CristinaIorga, Alexandra Mihai, Paul Moscu. Clasa de artă fotografică a fost reprezentată de: Miruna Toma,Vlad Rusu,Maria Isabela Nica, Octavian Paţilea, Miruna Andone, Atena Kevorchian, Andreea Voinea, Ana Albu, CristianHăulică, Gabriela Cernega, Ioana Staicu, Ionuţ Drăgoi, Diana Olteanu, Dan Cristian Oiţă, Ofelia Popescu.

Lucrările expuse vizează o multitudine de tehnici de lucru (acrilic, tehnică mixtă, colaje, ulei) plecând de lastilul clasic şi apropierea unor concepţii creatoare de artă contemporană.

Aşa cum ne-am obişnuit de câţiva ani, Fotoclubul Dunărea de Jos organizează lunar vernisaje fotografice.Şi de fiecare dată ne sunt pregătite... surprize.

Acum a fost vorba de o interesantă expoziţie a fotografilor din oraşul croat Osijek. Am putut admira celepeste 90 de lucrări expuse. La vernisaj au participat, ca de obicei, pasionaţii de fotografie din Galaţi,şi nu numai.

Amfitrionul, preşedintele fotoclubului gălăţean, Nicolaie Sburlan, a făcut celor prezenţi o prezentare a clubuluifoto croat, subliniind totodată buna coloborare cu Asociaţia Euro Foto Art din Oradea, care este un vechi

partener al Fotoclubuluigălăţean.

Vernisajul a fostîntregit de minirecitalulelevei Liceului de artă„Dimitrie Cuclin”, clasă depian, Maria Isabela Nica,care este şi membră aFotoclubului Dunăreade Jos.

Până la sfârşitul luniifebruarie, puteţi admiralucrările fotografilor croaţidin Osijek.

Lucrările elevilor gălăţeni pe simezele de la ClujSergiu Dumitrescu, managerul Centrului CulturalDunărea de Jos, invitat la „Seara Artelor”



Eugen Ungureanu

Rectangle


4

Triin Soomets (1969), poetă. În 1994 a absolvit filologia la Universitatea din Tartu.Din 1991 a publicat 10 volume de poezie, 2 volume de poezie pentru copii şi 3 antologii.Membră a Uniunii Scriitorilor din Estonia din 1999. Premii: Premiul Juhan Liiv (2000,2009), Premiul pentru cea mai vie carte acordat de revista Sirp (2004), Premiu laFestivalul Internaţional de Poezie Antares, Galaţi (2007, 2010, 2011), Premiul IvarIvask (2010). Publicată în germană, engleză, olandeză, franceză, slovenă, finlandeză,galiegă, polonă, suedeză, portugheză, rusă, maghiară, albaneză, letonă, lituaniană, română,spaniolă, bulgară, macedoneană, hindi şi faroeză.

TRIIN SOOMETS

xxx

trebuie să devin simplăoricât de dificil ar fimuşeţelul din curtea natalăşi drumul de pietrişsă le inventezsă-mi uit părinţii cultivaţicare-au ştiut să complice totulde pildă să strivească îndoialaiar unde-i întrebareaacolo să fie şi răspunsul

totul

xxx

totul începe de la captotul se repetă în mâini, în cosmos şi în pântectotul se stinge în pupila ochiuluicenuşa – în aer fierbinteşi strigăte: aşa îi trebuie!totul începe cu o greşealăcând ţesătoarea viseazăşi în desen străluceşte pe neaşteptate o stea străinăte face să uiţi de tine însăţi la fiecare rând,la fiecare mişcare,te obligă să ascunzi şi să furinu are locdar este locul în sine

Poezii şi prezentări din volumul un cărăbuş sărută luna – antologie de poezie estoniană contemporană,editura Tracus Arte, Bucureşti, 2014

Traducere – Riina Jesmin

Ambasada Estoniei în România, Filiala de Traduceri Literare Bucureşti a Uniunii Scriitorilor din România,în parteneriat cu Centrul Cultural Dunărea de Jos sub egida Consiliului Judeţului Galaţi organizează în data de25 februarie 2015, începând cu orele 17.00 evenimentul interna ţional intitulat „un cărăbuş sărută luna”.

Vor fi prezenţi la acest eveniment trei poeţi estonieni şi traducătoarea Riina Jesmin.Seara literară de poezie estoniană la Galaţi va fi coordonată de scriitorul şi traducătorul Peter Sragher şi se

va desfăşura la Sala Auditorium a Complexului Muzeal de Ştiinele Naturii.



Eugen Ungureanu

Rectangle

5

A absolvitUniversitatea dinTartu – specializareîn filologieromanică şigermanistică. Din1979 lucrează las ă p t ă m â n a l u lcultural Sirp. Între1992 şi 2008 a fostsecretar-general al Comisiei Naţionale Estoniene pentruUNESCO, iar din 2011 este editorul săptămânaluluicultural Sirp. A publicat 14 volume de poezie, unul deeseuri şi o carte de proză. A tradus poezie, piese de teatruşi eseuri, a alcătuit antologii, a scris eseuri, prefe ţe şiarticole, texte pentru muzică şi teatru, a susţinut prelegeridespre cultură, educaţie şi etică în Estonia şi în străinătate.Poemele şi eseuri traduse în engleză, rusă, germană,franceză, olandeză, norvegiană, islandeză, finlandeză,suedeză, cehă, slovacă, slovenă, letonă, lituaniană, polonă,scoţiană, irlandeză, catalană, maghiară, română, greacă,ebraică, hindi, tailandeză. Două premii naţionale culturale(1993, 2005) şi numeroase premii literare; 2001 –Ordinul Steaua Albă.

Îmbătrânind mă fac frumoasă

Îmbătrânind mă fac frumoasăşi voi scăpa de catarama speranţei,care m-a ţinut toată tinereţeaîn cureaua dezamăgirii.

Durerea este frica de durere.Frica e frica de teamă.Pricina tuturor piramidelor esteo clipă.

Viaţa şi somnul

Viaţa şi somnul – frunzeleaceluiaşi copac,ale unei cărţi fără spaţiu.

Cel care o citeşte,trăieşte,cel care o frunzăreşte,visează.

Viaţa şi somnul – două surori.Iar a treia, cea mai tânără, este moartea.

DORIS KAREVA

ak Luulur –poet, editor, eseist,curator de expozi ţiide artă vizuală,organizator defestival de poezie,organizator de poetryslam. A publicat 8volume de poezie, iarultimele patru sunturmătoarele: Sulle.Juhtumata juhuluulet (Şie. Poeme ocazionale care nus-au petrecut niciodată, 2003), Fraţii 90 (100), 2010, Alativahe (Totdeauna ascuţit, 2010), Meile. Eesti Kirjanike Liitseisuga 1. jaanuar 2010 (Nouă. Uniunea Scriitorilor dinEstonia la 1 ianuarie 2010, 2012) şi CD-ul său ON (PE,2010) cu 6 din poemele sale sonore. Poemele sale sonorele-a interpretat în Estonia, Letonia, Lituania, Germania(locul 3 la „Europe Slam Days”, Berlin, 2009), România,Franţa, Finlanda, Ungaria, Austria, Rusia şi Belgia. Tradusîn engleză, daneză, lituaniană, letonă, slovenă, rusă,română, sârbă, finlandeză şi suedeză. În 2013 i-a apărutun volum de poezie în finlandeză.

Am trăit

A fost de-acum cu mul ţi ani mai bătrână decâtputerea-mi omenească această povară de bucurie, ce-idincolo de timp.

Ca o clipă frumoasă, căreia – cel ce-şi caută paceasufletească şi drumul lin – n-ar trebui să-i fie părtaş

– aşa mă tem de tine viaţă captivantă(şi-n acest timp râvnesc sincer la tine)că simt cum frumuseţea ta înmuguritămă stinge-n împovărata beatitudine.

xxx

Spre tine năzuiesc, îţi spun, draga mea.Cum am putut trăi eu fără tine?Poate pentru că nicicând n-ai fost o absenţă –atât de vie ai trăit în mintea mea,încât nici o clipă nu puteai fi mai vie.Da, nicicând n-am plecat departe de tine,cu toate că n-am fost împreună.

JAAN MALIN



Eugen Ungureanu

Rectangle


6

Cãtãl

ina

Rad

u G. Călinescu ademonstrat că „romanuleste viaţa”. Iubirea aparesub toate formele: juvenilă,matură, maternă/paternă,iubirea pentru creaţie.

Cărţile sale ascund oserie de reflecţii morale, demaxime pe această temă:

„Iubeşte statornicnumai o femeie (…) Darnu întoarce capul ipocritde la altele, multe suntdivin de frumoase”.(Ioanide)

Otilia , fiindpreocupată de viitorul luiFelix, dă dovadă mai multde sentimente materne:

„Tu nu trebuie să te gândeşti la iubireînainte de a-ţi face o carieră strălucită.Iubirea e un cuvânt mare dar apoi vezi căsingură nu ajunge”.

„Cine iubeşte îşi ascunde sentimentele,nu face rău celuilalt.”

„O fată admiră un tânăr cu gânduriserioase, dar se oboseşte şi adesea preferăoamenii mediocri.”

Personajele sale se împart în două maricategorii: cei apţi pentru iubire şi cei sortiţisingurătăţii.

În Cartea nunţii există „cel mai tipic cupluadamic”1: Jim şi Vera, simbolizând Femeia şiBărbatul care ocroteşte şi iniţiază. Ei descoperăiubirea şi participă la Facerea lumii, ceea cenu vor putea face Felix şi Otilia. Pentru Jim,Vera este „un arhanghel de candori şi lumini”,şi el se miră că lumea nu se trage înspăimântatăde fulgere la o parte, în semn de umilinţă şiadoraţie.

Cartea nunţii e un imn al iubirii conjugale.Prezintă:

a) simptomele iubirii – privind-o pe Veraîn tren, Jim simte nevoia de a o proteja şimângâia. Iubind, Vera slăbeşte, n-aude ce i sevorbeşte, cade pradă reveriilor, urmate de

De la Jim la Ioanide. De la trăire dionisiacă la contemplaţie apolinică

accese de plâns, tremurături,convulsii. Repetă în gând scenasărutului şi trăieşte toate zilele caîntr-o aşteptare nedefinită.

b) alegerea – criteriile sunt:- Frumuseţea („Iubea

abstract pe oricine ar ficorespuns satisfăcător simţuluisău estetic”.)

- Credinţa şi devotamentul- Supunerea- Ingenuitateac) căsătoria care are drept

scop procreaţia („Jim, te iubescfiindcă tu eşti tatăl copiluluinostru”.)

Iubirea conjugală înseamnăînceputul unei noi existenţe: „De

acum tu nu mai ai nici părinţi, nici fraţi şi copilăriata s-a sfârşit.”, îi spune Jim Verei. Atribuţiile de soţsunt legate de cele de părinte şi protector.

Căsătoria echivalează cu o fugă din infern, darrămâne doar o aspiraţie pentru mătuşile lui Jim. Lamasa dată în cinstea nunţii, toţi invitaţii slăvesc în felullor instituţia căsătoriei: Numai căsnicia îţi conservăforţele şi te face capabil de muncă, declară domnulEmilian.

Pe de altă parte, Jim e lipsit de sentimente dedragoste faţă de mamă. O numeşte tanti Magdalina, opriveşte cu o milă ascunsă, chiar şi vestea căsătorieii-o comunică târziu. În romanele sale întâlnim orfani,părinţi vitregi, tutori, existând o legătură între operă şibiografie .

În Enigma Otiliei tema iubirii nu ocupă primplanul, dar creează această impresie. E un roman aleducaţiei sentimentale. Cuplul Felix – Otilia s-a impusîn conştiinţa publicului cititor în categoria eşeculuiprovocat din interior. Ov. S. Crohmălniceanu considerăcă „Un singur gest ar opri toată rostogolirea aceastafără scăpare, dar gestul nu e posibil, Felix nu poatesă-l întrebe pe tutorele său de ce venituri dispune cuadevărat. Pascalopol nu-i poate smulge lui moşCostache banii şi să-i depună la bancă pe numeleOtiliei. Pare aproape neverosimil cât de puţin efortar fi necesar pentru ca prăbuşirea către care merge



Eugen Ungureanu

Rectangle

7

destinul Otiliei să nu se producă.”Otilia nu e o fiinţă docilă precum Vera, ci

surprinztor de matură, complexă, conştientă de propriiledefecte (răsfăţul, instabilitatea, luxul).Ea se declară inferioară lui Felix. Ease opune căsătoriei, deşi moştenirilear fi asigurat un trai decent, pe motivcă i-ar frâna cariera. În realitate îşiapără libertatea: „Şi-ţi spun sincer căo căsătorie mi se pare ceva pedant,paralizant, ceva gen Aurica.(…)Felixdragă, te iubesc, dar vreau să mi semai zică domnişoară, e aşa de chic.Ia închipuie-ţi – Doamnă! Stimatădoamnă! – e oribil.”2

Otilia este iubită în felurite moduride toţi bărbaţii: de Felix, juvenil, dePascalopol, senzual şi patern („N-amprea stat să disting ce e patern şi cee viril în dragostea mea”, îi mărturiseşte moşierul luiFelix. „N-aş putea să-ţi spun dacă iubesc pedomnişoara Otilia ca părinte sau ca bărbat”.), demoş Costache, la modul tutorelui, de Stănică.

Afecţiunea reciprocă pe care şi-o arată Felix şiOtilia stă sub semnul statutului lor filial particular. „Eo dragoste între doi orfani cu tot felul de sublimări.”3

Otilia are faţă de Felix atenţii părinteşti. El îi mărturiseştela rândul său: „Înţelegi că am găsit în tine tot ce mi-alipsit în copilărie”. „Nu Otilia are vreoenigmă, ci Felix crede aceasta”, explicăromancierul. „Pentru orice tânăr dedouăzeci de ani, enigmatică va fi înveci fata care îl va respinge, dându-itotuşi dovezi de afecţiune”. E o iubirejuvenilă care trădează şi o psihologiespecifică orfanilor, dornici să-şicompenseze frustrările sentimentale şipredispuşi să încurce planurile afectelor.

Felix e tânărul care nu poateaccepta existenţa ternă, burgheză, decinu-i rămâne decât să evadeze din„cercul strâmt” al acesteia. Văzut dinperspectiva Otiliei, el devine Luceafărul. Otilia este o Cătălina. Ea îl iubeşte peFelix şi l-ar urma pe drumul ales, darnu-i este uşor să renunţe la traiul fărăcomplicaţii oferit de Pascalopol, carenu e nici pe departe un Cătălin, ci tot un astru, poatechiar de mărime superioară în raport cu Felix, dar unastru rătăcit. Felix îşi reprimă iubirea, suferă însingurătate. Înfrângerea sa în sfera erotică e de naturăa-l îndârji şi mai mult în hotărârea de autorealizare în

plan profesional. Otilia reprezintă pentru Felix o probăa devotamentului, a statorniciei. Vocaţia lui Felix nu serezumă la alegerea fiinţei iubite, ca în cazul lui Jim.

Sensul fundamental obiectiv alromanului este incompatibilitatea întrespiritul creator şi orizontul strâmt,climatul sufocant al existenţei.

În final, Pascalopol îi arată luiFelix o fotografie a unei doamne foartepicante, gen actriţă întreţinută, pe careel nu o recunoaşte. „Speriat, Felixse mai uită o dată. Femeia erafrumoasă, cu linii fine, dar nu eraOtilia, nu era fata nebunatică. Unnor de platitudine feminină stingeatotul.” Dintr-un „chip de-a pururiadorat” devine „un chip de lut”,asemeni tuturor, un chip banal,comun.

Cuplul Otilia – Pascalopolreprezintă o împlinire a aspiraţiilor amoroase alebărbatului matur, îndrăgostit aproape incestuos de ofată cu treizeci de ani mai tânără. Iată criteriul alegerii:„Dacă un tânăr ar avea răbdarea şi bunătatea luiPascalopol, l-aş iubi.”

Cuplul Stănică – Olimpia (având ca replică pesteani pe Aglae şi Simion) este caricatura perechii Felix –Otilia, un fel de anticuplu. Aurica şi Titi ilustrează,fiecare în felul său, suferinţa singularităţii.

În Bietul Ioanide şi Scrinul negrunu întâlnim o pereche adamică, chiardacă Ioanide şi soţia lui ar putea săreprezinte în unele momente unasemenea cuplu. Elvira întruchipeazăpe Junona adică familia, pasiuneaconjugală. Pentru ea, instabilul Ioanideare un cult. Într-o discuţie cu devotataErminia, el face deosebire dintre femeie(iubită) şi soţie, relevând rolul social şimoral al celei din urmă: „iubita caatare e imaterială, rostul ei este de aconverti energiile spirituale aleomului, soţia e altceva: ea e unsanctuar despre care bărbatul nu sedestăinuie în public. Femeia de careîţi vorbesc e totdeauna alta, e uneveniment viril profesional, un episod

fulgertor. Un rapt, o inspiraţie, niciodată un faptdefinitiv, pentru că formele din univers sunt inediteşi ochiul e mereu solicitat de inedit…”

Ioanide nu ignoră frumuseţile simple şi trecătoare.Stima pentru soţia sa nu-l împiedică să trăiască mici



Eugen Ungureanu

Rectangle


8

Interviu realizat de Vall AlexandruUn actor pe care l-a definit modestia, un actor

care niciodată nu a tratat cu superficialitate rolurile ce is-au oferit, fie ca au fost roluri ce i-au fost încredin ţatede la început sau roluri pe care alţii, din lejeritate,le-au refuzat. Chiar dacă i s-a recomandat de cătremedici să nu mai facă efort, nici fizic, nici emoţional,nu i-a ascultat. Atuncicând a fost nevoie de el,a strigat PREZENT!Valentin Uritescu areun of: viaţa printrecimenturile şi asfalturileBucureştiului, undeiarna parcă nu mai esteiarnă, si nu poţi vedeaun pic de iarbă. Un locmult prea închis pentruun ardelean cu o inimăatât de mare. Nu arintra în politică pentrucă nu poate să mintă. Vorbeşte cu o mare bucurie defiul său, Bogdan, chiar dacă el mai bine ar sări de lapatruzeci de metri pe nişte amărâte de cartoane decâtsă spună patru versuri. Îl alintă ori de câte ori are ocaziape Vlăduţ, băiatul lui Bogdan, despre care spune căabia aşteaptă să mai crească să-l poată învăţa săpescuiască. Am încercat să-i smulg câteva vorbe dincolode ipocrizia interviurilor ce par a fi trase la indigo. M-aprimit în bucătăria în care tocmai frământa aluatulpentru pâine.

Dragul meu, m-am hotărât să nu mai cumpărpâine aproape imediat după Revoluţie. Atunci cândtimpul îmi permite, stau în bucătărie aşa cum măvezi. A face pâine, a frământa aluatul este cevadumnezeiesc, ceva ce-ţi dă o mare bucurie. Ardeleanfiind, îmi place pâinea aceea crescută, gustoasă, plinăde savoare. Dacă iţi aminteşti, în timpul unei emisiuniam şi gătit alături de regretatul Radu Anton Roman.Am preparat ciorbe, salate, mâncăruri ardeleneşti.Bucătăria este, până la urmă, o artă dacă o faci cusuflet.

Ce poate fi mai frumos decât să vorbimdespre teatru la facerea pâinii...

Nu mai vreau să fac teatru! Sunt contrariat şi

nu-mi vine să cred, îmi este peste poate să înţelegcum unii oameni iau nişte decizii pripite şi nefireştiîn raport cu meseria lor sau cu viaţa colegilor lor.La un moment dat, s-a pus problema la noi în teatrude cât câştiga un actor. Dragii mei, aflaţi că un actorcare munceşte, nu unul ce trece prin teatru doar ca

să aibă de unde pleca,câştigă bani frumoşi;repet, în raport cuefortul fizic, dincolo decel emoţional, pe careîl depune.

De ce anume îieste dor lui ValiUritescu?

Vezi tu, îmi e dor demulte lucruri. Dar numă mai gândesc la

teatru aşa cum o făceam atunci când eram la PiatraNeamţ sau la Brăila. Am trecut de o anumităperioadă, m-am realizat profesional. Nu mai fac teatrupentru că la T.N.B. nu mai este ce a fost, deşi acolosunt foarte mulţi oameni care au ce oferi. Şi nu maifac teatru din cauza faptului că acolo există un omcare, frumos spus, m-a dezamăgit. Nu poţi să dai cubâta în cei care, ani de zile sau foarte mulţi ani dezile, au adus această instituţie acolo unde îi este locul.Valoarea nu are vârstă. Nu înseamnă musai că dacăeşti bătrân eşti si bun, aşa cum condiţia de a fi tânărnu-ţi garantează succesul.

Îmi spuneaţi că atitudinea curajoasă pe carea avut-o Dan Puric v-a uluit. Despre ce situaţieeste vorba?

În timpul unei şedinţe, când se discutaproblema noastră, a remunerării vârstnicilor, acestom, Dan Puric, s-a ridicat în picioare şi a întrebat:Cum apreciaţi dumneavoastră, domnule director,performanţa? Dar marea performanţă? Văd că aiînceput să zâmbeşti. Ştii care a fost răspunsul? Nuştii! Nici eu nu-l ştiu. Onorata conducere a rămasfără replică. Ce te faci când actori experimentaţi, cunotorietate, sunt distribuiţi în piese care se joacă cucasa închisă stagiuni întregi?

„Nu am înţeles niciodată de ce nu ne-am respectat valorile”



Eugen Ungureanu

Rectangle

9

Care este marea dragoste a lui ValentinUritescu?

Marea mea dragoste este Margot. Să-ţi spunpovestea ei. Eram la filmări. Înainte de a începefilmarea, regizorul Ioan Cărmăzana venit către mine şi, punându-miîn mână o cutie de pantofi, mi-azis: Tu, dragă Vali, ai să joci cuasta. Am ridicat capacul cutiei şimare mi-a fost bucuria când amvăzut că înăuntru era un ghemotocde blană. După filmări, m-am duscătre cel ce făcuse rost de animăluţşi l-am întrebat dacă îl poate duceînapoi de unde l-a luat. Pe un tonnevinovat, mi-a răspuns: Păi, l-amluat de acolo de sub pod, nea Vali,unde să-l duc?

Ei, atunci lasă că-l iau eusă îi fac o bucurie soţiei mele. Deşiacasă mai avem o pisică, s-orînţelege ei. Ea este regina noastră,Margot - după numele filmului încare am jucat împreună.

Ce rol v-a plăcut cel mai mult?

Sunt multe. Dar dacă ar fi să mă opresc asupra unuia,aleg rolul sergentului Şaptefraţi, îmi este cel maiaproape de suflet pentru că a reprezentat, după părereamea, ÎNCEPUTUL!

Un alt rol care mi-a adus o satisfacţie esteRaspliuiev, din Nunta lui Krecinski, spectacol pus înscenă de Felix Alexa la T.N.B. Criticul de teatruMircea Ghiţulescu spunea într-o cronică: La Uritescu,talentul este un fel de-a fi.

Cine v-a marcat copilăria?

Legătura pe care am avut-o cu bunul meu.Aveam vreo nouă ani, bunul meu era bolnav, aveagripă. Într-o dimineaţă, de cum m-am trezit, m-amdus în grajd. Am grijit de animale, am curăţatferestruicile, am dat cu var, totul strălucea. Bunul afost impresionat, nu-i venea sa creadă ceea ce vedea.Relaţia cu bunul a fost definitorie pentru omul ValentinUritescu de mai târziu. Nu am spus-o niciodată pânăacum. Am convingerea că acestui om i se datoreazăfaptul că eu sunt actor. Moşul meu era atât de sensibil,încât dacă îi recitam o poezie începea să plângă .

Ce înseamnă „acasă” pentrudumneavoastră?

Oriunde aş fi, abia aştept să ajung acasă. Ştii

cum e, vii acasă la tine. Locul acela împrejmuit caresimbolizează celula sufletului. Aici este locul în caremă simt stăpân, locul unde îl pot chema pe Dumnezeusă stau de vorba cu el.

Cum aţi defini valoarea?

Atât timp cât cei care creează valoarea, dacăam intuit bine întrebarea, sunt apreciaţi şi respectaţi,societatea se va aşeza, la un moment dat, pecoordonatele ei fireşti. Marii noştri români au trebuitsă meargă la Paris, să facă acolo bis. Nu am înţelesniciodată de ce noi nu ne-am respectat valorile, aşacum alţii au făcut-o şi o fac. Vorbind despre valori,dă-mi voie să-ţi povestesc o întâmplare. Eu cu ŞtefanIordache am fost invita ţi la Paris de cătrereprezentanţii Ambasadei Române. Am ales să jucamnişte momente din Caragiale. Era, cred, un soi dedineu, sau aşa ceva, nu-mi mai amintesc. Era prezentălumea bună, printre care şi prinţesa Caragea, mamaprinţesei Brianna Caragea. Înainte de spectacol, amavut o discuţie cu Fănică: Mai, Fănică, ce facem, cănu ne-am omorât cu repetiţiile, ne facem de baftă laăştia aici? La care Fănică se uită la mine miratşi-mi spune: Vali dragă, noi şi când suntem proştisuntem deştepţi. Fii liniştit. A avut dreptate. Dupăspectacol, Prinţesa Caragea ne-a invitat într-oîncăpere alăturată pentru a ne vorbi: Dragii mei, nuştiu cum aţi reuşit, dar aţi făcut din «pornograficul»de Caragiale un bici care m-a lovit direct în inimă.Mie nu-mi plac actorii francezi, sunt prea teatrali.Domnilor, vă felicit. Ne-a mulţumit frumos şi a plecat.La care Fănică: Ce ţi-e şi cu gusturile astea rafinate,mă Vali...

Valeria şi Valentin Uritescu împreună cu Margot



Eugen Ungureanu

Rectangle


10

aventuri, cu justificarea că artistul caută în varietateun ideal unic şi absolut. Infidelităţile lui Ioanide justificălatura lumească a creatorului. Dragostea e pentruIoanide o demonstraţie de forţă de seducţie, necesară,crede el, creaţiei. Modul lui de a se purta („patern şicurtezanesc”) face bunăimpresie, femei dingeneraţii diferite şi-ldispută.

Erminia estelogodnica veşnică, eaiubeşte şi aşteaptă 25 deani fără speranţă, oconfidenta care discută cuînţelegere aventurilebărbatului. Sultana eipostaza pasiunii agresive,îl iubeşte focos şirevendicativ, vrea să fugăcu el în Egipt, dar,scandalizat de a fiîndepărtat de familie,arhitectul refuză. PrinIoana, prozatorulexemplifică feminitateaamorală. Elvira, soţia, are faţă de Ioanide o afecţiunetranscendentă. Când un indiscret, Gonzalv Ionescu,dezvluie infidelităţile arhitectului, Elvira îl expediazăpe imprudent. Ea trăieşte cu modestie în umbrabărbatului şi-i iartă dumnezeieşte abaterile. „Ce omsuperior”, declară ea.

Dacă în Bietul Ioanide, moartea copiilor trezeştesimţul paternităţii, tradus în opere de artă, în Scrinulnegru sentimentul patern caută o cale mai puţinspirituală. Arhitectul se îndrgosteşte de secretara lui,Mini, o tânără cu fruntea delfinică, apoi de sora ei,Diana, atleta cu o carnaţie marmoreeană, de Cucly,baletista suavă. Există, fireşte, şi Elvira, soţia inteligentăşi înţelegătoare care la apariţia uneia din admiratoarelelui Ioanide, se retrage cu decenţă şi cordialitate.Justificarea acestei disponibilităţi sentimentale ar fi căarhitectul are nevoie să fie stimulat, toate marile opereavând în spatele lor o iubire puternică. Pe Elvira oiubeşte cu prietenie, pe Mini spiritual, tot spiritual, darcu o preţuire mai mare acordată formelor ei statuare,o iubeşte pe Michaela-Diana şi aproape marital peCucly.

M-me Farfara numeşte pe Ioanide „un monstrude seducţie” în stare să dea şi în genunchi poruncifemeilor.

Ioanide iubeşte arta, ce-l sustrage obligaţiilorpaterne, îl izolează într-un turn de fildeş. Drama lui e

comparabilă cu a meşterului Manole.Tipurile feminine care intervin în aventurile lui Jim

şi Ioanide pot fi dispuse astfel:Medy – Erminia – MiniLola – Ioana – Mihaela

Dora – Sultana –Cucly

„De la Cartea nunţiiîncoace, proza lui G.Clinescu se caracterizeazăprin treptatădezerotizare.”4 Erosuleste pentru geniu unadversar periculos, femeia– un partener al propriiloraspiraţii.

G.Clinescu apare cao manifestare complexă înliteratura noastră,ambiţionând a fi artistultotal de tip renascentist,dar şi un fin psiholog.

Bibliografie:Balot, N., De la Ion la Ioanide, Prozatori români ai

secolului al XX-lea, Bucureşti, Ed. Eminescu, 1974Blu, I., G. Clinescu. Eseu despre etapele creaţiei,

Ed. Cartea Româneasc, Bucureşti, 1970Damian, S.,G. Clinescu, romancier. Eseu despre

măştile jocului, Ed. Minerva, Bucureşti, 1974Damian, S., La ora 12, ziua. Eseu despre romanele

lui G. Clinescu, Ed. Du Style, 1995Crohmlniceanu, Ov. S., Literatura română între cele

două războaie mondiale , Editura Universalia,Bucureşti,2003

Simion, E., Scriitori români de azi, II, Ed. Minerva,Bucureşti, 1974

Note:1 Balot, N., De la Ion la Ioanide, Prozatori români

ai secolului al XX-lea, Bucureşti,Ed. Eminescu, 1974, p.419

2 G. Clinescu, Enigma Otiliei , Ed. Albatros,Bucureşti, 1976, vol. II, p. 263

3 Ov. S. Crohmlniceanu, Literatura român între celedouă rzboaie mondiale , Editura Universalia,Bucureşti,2003, p. 353

4 S. Damian, La ora 12, ziua. Eseu despre romanelelui G. Călinescu, Ed. Du Style, 1995, p.188

(urmare din pag. 7)Tema iubirii în romanele lui G. Călinescu



Eugen Ungureanu

Rectangle

11

Cartea (Medicină şi cultură,N. Bacalbaşa, Diana Popa, Ed. Didacticăşi Pedagogică, Bucureşti 2010) este o realăenciclopedie, un volum consistent, de 700de pagini. Pe cititorii cărţii îi vor aştepta ocălătorie prin cercurile cunoa şterii,avându-l alături, pe post de Vergiliu, pemedicul Nicolae Bacalbaşa cunoscut deja întoată ţara datorită originalităţii şicapacităţii de a da culoare chiar şi celor maianoste evenimente.

În acelaşi timp, cartea „Medicină şicultură”este un curs multiplu de sociologie,psihologie, fiziologie, psiho-terapie,fizioterapie, dar şi de filozofie empirică, ca elemente decultură universală. Evident, este un curs de comunicaremultiplă studenţilor la medicină, ce vor purta în lumeamintirea unui profesor erudit, de a şti adevărat şitemeinic, de a oglindi ştiinţa altuia în propria sa conştiinţă.

Dincolo de orice (inter) dependen ţă, aceste teme suntstăpânite de relaţia, antropologică a evoluţiei specieiumane. Această relaţie coordonează temele reflexiv şitranzitiv. Subtil, în cuprins, doctorul Nicolae Bacalba şapractică şi relaţii cum ar fi violenţa, comunicareanonverbală, neuroplasticitatea.

„Cultura este modul nostru de a ne construi zilnic”,spune doctorul Bacalbaşa, arătând că un asemenea cursface conexiunea între medicină şi sfera generală aştiinţelor omului. „Am plecat în alcătuirea lucrării de larăspunsul la întrebarea ce anume mi-ar fi plăcut să mi sespună când m-am angajat pe calea numită medicină”,justifică autorul acestui demers, util atât celor care acumpăşesc pe calea medicinii, cât şi celor care bătătorescaceastă cale prin munca lor statornică de zi cu zi şi careau nevoie de a respira în acest spa ţiu comun al ideilorproaspete şi mult mai puţin atinse de limitele impuse depragmatismul dramatic al sistemului medical românesc.

Cartea conţine 75 de teme, una din ele fiind „Cultura,antropologia culturală”, în care doctorul-scriitor NicolaeBacalbaşa pune întrebarea: Ce este (în fond) omul? Şi totdumnealui ne luminează cu un răspuns, trecându-ne princlasificarea antropologiei: fizică, culturală, arheologică,cea culturală fiind socială, cu ramuri diverse, şilingvistică, precum şi antropologia umană.

De exemplu, cultura, în primul capitol are 250 dedefiniţii pe care medicul le coordonează în timp, în timpulmeditaţiei lui în opera unor mari lingvişti, antropologi,fondatori de ştiinţe sociale, spre noi, cât mai plastic, cât

mai precis prin intertext: Cultura este unansamblu de cunoştinţe şi competenţe pecare un individ le dobândeşte, începând de lanaştere, cu ajutorul creierului. Orice produsal culturii este o unitate dialectică întrematerial şi spiritual, text ce subliniază ideeaanglo-saxonă a culturii, „ce şi cum”-ulinteracţiunii sociale.

Cultura impusă în forme concrete estemai grea ca lanţul, individul fiind un rezultatal culturii, un vector al acesteia, cât şi unmanipulator şi creator de cultură. Ca vector,individul diseminează comportamentulcultural, ca manipulator, folose şte

atitudinile, valorile şi modele comportamentale pentrua-şi promova interesele.

În calitate de creator, individul, inclusiv scriitorul,devine vehicul al schimbărilor culturale, printr-o relaţieîn dublu sens: individ-cultură.

Credinţa de scriitor continua cu o revoltă: „Cât avemrobie şi câtă libertate, unde se sfârşeşte natura şi undeîncepe cultura: Cât se …cu gena, cât suntem robi ai culturiişi cât creatori ai acesteia, iată întrebările deschise aleantropologiei de astăzi.

Discurs sincer al scriitorului-om de ştiinţă, al unuicreator de cultură, nesubordonată ideologiei, ideocraţieide orice fel, discurs ce finalizează afectiv credinţele şilocaţiile erudite ale culturii, în vorbe simple, literare,sonore respiraţii revelatoare.

Antropologia este un termen care provine din cuvântulgrec „antropos” care înseamnă „om”. Cultura trimite la unînţeles larg al culturii, care include sfera social ă,economică, politică, religioasă a comportamentelorumane. Din aceste motive, antropologia cultural ă esteconsiderată o ştiinţă socială complexă, care adesea îmbinăperspective ale altor ştiinţe sociale, precum sociologia,psihologia sau istoria.

Ca ştiinţă socială, antropologia studiază omul social,prin tot ceea ce acesta presupune, de exemplu, de la modulîn care îşi construieşte relaţia cu divinitatea, până la modulîn care se îmbracă – considerând că toate aceste lucrurisunt utile pentru înţelegerea ca om cultural.

În concluzie, cartea „Medicină şi cultură” esteconcepută pe un anumit nivel de acumulare a unorcunoştinţe ştiinţifice, dar şi din nevoia de expresie, demetaforă confesivă şi prea plin epitetic.

Andra DRAGOMIR - studentă



Eugen Ungureanu

Rectangle


12

„Trio-ul funcţionează ca un ceasornic, precis, exact….A fost impresionant…. O revelaţie muzicală …..Un Haydnmagistral, prezentat cu superbă lejeritate. Exuberanţeicolorate a Andei Petrovici, violoncelul lui Marin Cazacui-a răspuns minunat de blând şi de dinamic - la toate acesteaadăugându-se şi pianul lui Nicolae Licareţ, arcuit şi elastic.Fiecare nuanţă era perfectă. Încordarea publicului a fostatât de mare, încît în pauze s-ar fi putut auzi zgomotulfăcut de căderea unui ac cu gămălie în sala ahiplină….”Aşa aprecia cronicarul german în luna septembrie a anului2012 evoluţia celor trei muzicieni români, Anda Petrovici,Marin Cazacu şiNicolae Licareţ într-unprogram Haydn,Mozart, Beethoven pescena Sălii Imperiale(Kaisersaal) acelebrului centrucultural reprezentat deAbaia din Ottobeuren.Astăzi, se poate spunefără temerea de a greşi,că ţelul propus de TrioPRO ARTE înmomentul înfiin ţăriisale, în 1978, acela dea realiza un ansambluînchegat şi de durată,care să abordezeexemplar marele repertoriu cameral, a fost pe deplinîmplinit. Fiecare concert, în ţară sau în străinătate, este osărbătoare a muzicii pe care cei trei interpre ţi o trăiescintens împreună cu publicul lor. Anunţăm deci, cu bucurie,o nouă apariţie în concert a Trioului PRO ARTE cu unprogram ambiţios în care sunt alăturate capodopere alegenului cameral semnate tot de maeştrii absoluţi ai muziciiclasice Haydn, Mozart şi Beethoven.

Trioul cu pian PRO ARTE a fost fondat în 1978 decătre trei membri excepţionali ai Filarmonicii GeorgeEnescu. Violonista Anda Petrovici – devenită, în 1989,prima femeie din istoria instituţiei, care a ocupat postulde concertmaestru, funcţie pe care o deţine până astăzi -s-a alăturat violoncelistului Marin Cazacu şi pianistuluiNicolae Licareţ, în dorinţa de a realiza un ansambluînchegat şi de durată, care să abordeze exemplar marelerepertoriu cameral. To ţi trei sunt solişti consacraţi aiscenei muzicale româneşti. Recitalurile Trioului PROARTE au reprezentat întotdeauna un reper, în egal ă măsură

pentru public şi pentru colegii de breaslă. Marin Cazacuşi-a construit o carieră strălucitoare în calitate de artist şide profesor la Universitatea Na ţională de Muzică dinBucureşti, iar Nicolae Licare ţ şi-a demonstratextraordinarele abilităţi tehnice şi interpretative în triplaipostază de pianist, clavecinist şi organist. Nu în ultimulrând, Nicolae Licare ţ conduce din 1991 destineleFilarmonicii, din postura de director artistic. Unitatea şiechilibrul, virtuozitatea individuală şi expresivitatea,claritatea şi vigoarea redării, toate aceste calităţi au scosîn evidenţă încă de la început valoarea grupului. Este

minunat să priveşti treisolişti instrumentişti –fiecare cu opersonalitate puternică –adunându-se laolaltăpentru simpla bucurie dea cânta împreună şireuşind să-şi echilibrezeforţele pentru a ajungela un sunet unic, pe câtde nou, pe atât de uşorde recunoscut. TrioPRO ARTE a concertatîn turnee pe scene dinBulgaria, Fran ţa,Germania, Italia,Portugalia, Serbia,Spania, Singapore şi a

participat frecvent la Festivalul George Enescu, unde acântat muzică din creaţia marelui compozitor român şidin opusurile clasice universale. De asemenea, forma ţiade muzică de cameră a realizat înregistrări pentru Radioulşi Televiziunea Română, precum şi la casele de discuriElectrecord, BMG Arte Nova Classics şi AIX Records.Pentru extinderea posibilităţilor şi proiectelorprofesionale, Trio PRO ARTE se completează adesea cuo violă, devenind astfel un cvartet cu pian. Începând cuanul 2009, Trio PRO ARTE este ansamblul cameral oficialal Filarmonicii George Enescu.

Anda Petrovici s-a născut la Bucureşti, pe 25 martie1954. La absolvirea cursurilor Liceului de muzic ă GeorgeEnescu, la clasa prof. Aniela Beldi, este şef de promoţie.În 1977, după studiile la Conservatorul de stat CiprianPorumbescu din Bucure şti, la clasa prof. ŞtefanGheorghiu, este din nou şef al promoţiei de violonişti. Înacelaşi an, participă la Cursurile de măiestrie de laGlasgow, unde lucrează cu renumiţii profesori KlausAssmann şi Gustav Marschner. Anda Petrovici este laureată

Duminica, 08 Februarie 2015, Trio PRO ARTE, compus din ANDA PETROVICI - vioară, MARINCAZACU - violoncel, NICOLAE LICAREŢ - pian, a susţinut la Ateneul Român, Sala mare, un superbconcert având în program: Joseph Haydn - Trio în sol minor, Hob. XV: 19; Wolfgang Amadeus Mozart - Trionr. 1, în sol major, KV 496; Ludwig van Beethoven - Trio în sol major, op. 1, nr. 2

Nicolae Licareţ, Anda Petrovici, Marin Cazacu



Eugen Ungureanu

Rectangle

13

a Concursurilor na ţionale ale tinerilor interpre ţi(Bucureşti, 1969 şi 1973) şi a Concursurilorinternaţionale Primăvara la Praga (1976) şi Vaclav Huml(Zagreb, 1977 – când a ob ţinut premiul special al juriuluiprezidat de Henryk Szeryng – şi 1981). Imediat dupăterminarea studiilor superioare, ea devine membru alOrchestrei simfonice a Filarmonicii George Enescu, iarîn 1978 este unul dintre fondatorii Trioului Pro Arte,formaţie care ajunge să fie, în 2009, ansamblul cameraloficial al Filarmonicii bucureştene. Împletind în chiparmonios activitatea în cadrul orchestrei cu cea de solistconcertist şi de muzician de cameră, Anda Petrovici aparticipat la numeroaseturnee şi festivaluriinternaţionale în Europaşi Extremul Orient. Nu odată, critica a consemnatelogios interpretărilesale. În acelaşi timp, arealizat înregistrăripentru Radiodifuziuneaşi Televiziunea Română,discuri LP pentruElectrecord, discuricompact pentru BMG şiDVDs pentru AIXRecords. Din 1989,Anda Petrovici esteconcertmaestru alOrchestrei simfonice aFilarmonicii GeorgeEnescu, fiind primafemeie în această funcţie de la înfiinţarea orchestrei înurmă cu peste 140 de ani. În anul 2004, a fost decorat ă cuOrdinul Meritul cultural în grad de Comandor. Recent, îniunie 2009, Anda Petrovici a primit titlul de Doctor înMuzică cu Suma cum laude, susţinând Teza de doctoratintitulată Concertmaestrul: perspectivă diacronică şipostulat artistic. Anda Petrovici cântă pe o vioară GennaroVinaccia (cca. 1770).

Născut pe 30 septembrie 1956 la Vidra-Ilfov, MarinCazacu a studiat violoncelul la Liceul de muzică DinuLipatti din Bucureşti cu profesorul Ion Urcan, apoi laConservatorul de stat Ciprian Porumbescu cu renumi ţiiprofesori Serafim Antropov şi Aurel Niculescu. S-aperfecţionat la Weimar cu profesorul Mezö Lászlo şi afost asistentul maestrului Radu Aldulescu la cursurile demăiestrie de la Costineşti şi Sinaia. Marin Cazacu estelaureat al concursurilor interna ţionale de la Geneva,Markneukirchen, Leipzig, Bologna şi Belgrad. Din anul1983 este solist concertist al Filarmonicii George Enescuşi desfăşoară o activitate intensă atât în România, cât şi întoată Europa, Asia şi cele două Americi, sub bagheta unormari dirijori: Ghennadi Rojdestvenski, Sergiu Comissiona,Cristian Mandeal, Lu Jia, Nanse Gum, Horia Andreescu,Antoni Ros Marba, Mendi Rodan, Misha Katz, JeanPérisson. A apărut în diverse formaţii camerale alături deartişti prestigioşi ca Valentin Gheorghiu, Vladimir Orlov,Radu Aldulescu, Viktor Tretiakov, Ilia Grubert, Mihaela

Martin, Mirel Iancovici, Silvia Marcovici, JeremyMenuhin şi ca membru al trioului Pro Arte (ansamblulcameral oficial al Filarmonicii George Enescu) şicolaborator al cvartetului Voces. Numele său a figuratadesea pe afişele unor mari festivaluri importante, precumcele de la Berlin, Bratislava, Bucureşti, Hong-Kong,Macao, München, Milano, Mateus, Osaka, Singapore,Seoul, Sofia, Tokio, Valencia, Vene ţia. Începând cu 1992,Marin Cazacu este cadru didactic la UniversitateaNaţională de Muzică din Bucureşti, studenţii săiafirmându-se cu succes pe scene din ţară şi din străinătate.În 1998 a fondat cvartetul Cellissimo - împreun ă cu

Alexandra Guţu, RăzvanSuma şi Olga Mănescu -,iar cu studenţii săi susţinerecitaluri de 8 până la 12violoncele în forma ţiaVioloncellissimo. În1999, Marin Cazacu aînfiinţat FestivalulInternaţional Enescu şimuzica lumii, care sedesfăşoară în fiecare varăla Sinaia, în preajmaaniversării zilei denaştere a mareluimuzician (19 august1881). Pentruorganizarea acestuifestival şi înfiinţareaprimei orchestrenaţionale de tineret

(Orchestra Română de Tineret, sub bagheta lui CristianMandeal), a fost răsplătit în anul 2008 de către revisteleVIP şi Actualitatea Muzicală cu Premiul pentru Proiectulanului. În anul 2004 a fost decorat cu Ordinul Meritulcultural în grad de Cavaler, iar în 2006 a ob ţinut titlul deDoctor în Muzică cu Suma cum laude, susţinând lucrareaConcertele pentru violoncel şi orchestră în creaţiaromânească de la Constantin Dimitrescu la Pascal Bentoiu.Înregistrările discografice pentru Electrecord, Olympia,BMG şi AIX Records sunt mărturii ale calităţilor acestui„excelent muzician“, aşa cum l-a numit GhennadiRojdestvenski. Pretutindeni apari ţiile sale au fostcomentate entuziast de public şi de presă. Marin Cazacucântă pe un violoncel Lorenzo Ventapane (1820).

Debutul pianistului, clavecinistului şiorganistului Nicolae Licareţ a avut loc încă din timpulstudiilor, atât în recital, cât şi în concert. De atunci,Nicolae Licareţ apare cu regularitate în viaţa de concertdin ţară şi din străinătate, atrăgându-şi elogiile publiculuişi ale presei de pretutindeni. S-a născut la Bucureşti şi aînceput studiul pianului la vârsta de 5 ani cu NataliaIacobescu. Continuă educaţia muzicală la Liceul de muzicănr. 2 din Bucureşti, clasa profesoarei Maria Buzelan,urmând în paralel şi cursurile Liceului Matei Basarab. Elevfiind, debutul său artistic are loc în Sala Dalles, pe 17 mai1959, în cadrul unui festival Händel. Beneficiaz ă de

(continuare în pag. 15)

Trio PRO ARTE



Eugen Ungureanu

Rectangle


14

Saint Exupéry scria că „suntem cu toţiidin ţara copilăriei” - (du pays de l’enfance).

Da, din ţara copilăriei noastre însă.Am stat de mai multe ori şi m-am gândit

de unde sunt din tot ce sunt.Sigur, sunt din ţara copilăriei, dar a

copilăriei mele şi ţara aceea încă de atunci, iarapoi m-a urmărit blestemul ăsta toată viaţa, eraţara necesităţii înţelese.

Adică ţara libertăţii.Căci, după definiţia comuniştilor,

libertatea este necesitatea înţeleasă.Pentru unul pus pe grătarul încins,

necesitatea înţeleasă este să-şi salte labele şisă joace.

Pentru boul de la plug, să tragă în brazdăca să nu ia biciuri peste cocoaşe.

Dar pentru mine?Pentru mine, de mic copil, necesitatea

înţeleasă a fost supravieţuirea prin sub-vieţuire.Adică să-mi fie greaţă şi să aplaud, să

mă revolt în suflet şi să zâmbesc, să vorbescinepţii şi tâmpenii cu un aer serios între alţi

Nic

olae

BA

CA

LBA

SA ,

Antoine de Saint Exupéry este omul care a pus epitaful pe piatra tombal ă atinereţii mele.

Când am citit „Aimer c’est être responsible” am înţeles.Am fost lovit, stupefiat de un diagnostic necerut şi negândit.Era o carte scrisă cu un an înaintea morţii sale, tot atât de răspândită apoi precum

Biblia şi asemenea ei o poveste înţesată cu pilde.Autorul a fost un actor al contratimpului.Aristocrat într-o Franţă burgheză, republicană şi uşor anticreştină.Respins la Şcoala militară pentru proasta cunoaştere a limbii franceze.A triumfat în aer (nu avea loc pe pământ), cu oasele repetat frânte, devenind un Albatros pe uscat.A luptat într-un război pe care Franţa l-a pierdut ruşinos.Şi-a găsit gloria în ţara golanilor capabili, care pe atunci respingeau ipocrizia – America.Epuizat fizic a căutat să se sinucidă asemenea altui geniu la limita normalului şi înţelegerii

semenilor – Puşkin.În anul morţii, Puşkin provocase la duel peste 30 de persoane, toate îngrozite de ideea de a deveni

ucigaşi ai poetului naţional.A făcut-o un străin.Pe Saint Exupéry l-a doborât deasupra Mediteranei un pilot neam ţ care a fost şi el ucis după două săptămâni.A fost ca un harakiri asistat în care neam ţul a fost asistentul care ajută prin tăierea capului, iar Saint

Exupéry a reuşit să rămână în memorie geniul ce a dispărut din ceruri în ape.

(imagini din revista Le Figaro-hors serie, Entreciel et terre-Saint Exupéry , 2006.)



Eugen Ungureanu

Rectangle

15

oameni care ştiu că sunt inepţii şi tâmpenii şi le asculţitot cu un aer serios şi le reiau apoi pe contul lor şi euascult serios - asta se cheamă că facem şedinţă.

Necesitatea înţeleasă a însemnat să am de-a facecu proşti şi să nu le pot arăta că sunt proşti, să amde-a face cu ticăloşi şi să nu le pot arăta că sunt ticăloşi,să ştiu, dar să tac.

Supravieţuirea prin sub-vieţuire a însemnat sămă supun cumplitului meşteşug de tâmpenie acomunismului fără să mă tâmpesc, dar fără să arăt cănu m-am tâmpit.

Supravieţuirea prin sub-vieţuire însemna să jocperiniţa comunismului ţinîndu-mă în cerc cu oamenipe care-i dispreţuiam şi uram, dar pupându-i gros înbuze când îmi venea rândul, căci necesitatea înţeleasăînseamnă respectarea regulilor jocului, reguli pe carele fac totdeauna alţii fără să te întrebe.

Necesitatea înţeleasă înseamnă „Ei să te scuipeşi tu să zici că plouă”.

Libertatea ca necesitate înţeleasă înseamnă nulibertatea de a fi, ci libertatea de a te conforma.

Libertatea ca necesitate înţeleasă însemna că demic copil am crescut ca fiara la pândă, zâmbind nătâng,prietenos şi servil cu gura până la urechi în timp cepurtam pantofi cu trei numere mai mici şi cămaşă deforţă şi cântând, cu două octave mai sus de registrulvocii mele date de la Dumnezeu:

M-am născut în România ...

preţioasele îndrumări ale unor profesoare celebre: MuzaCiomac, Cella Delavrancea şi, mai apoi, la Conservator,Florica Musicescu. După absolvirea Conservatorului dinBucureşti participă la numeroase cursuri deperfecţionare la Weimar, cu Hans Pischner - clavecin,Guido Agosti – pian, şi la Brugge, cu Isolde Ahlgrimm.Se dedică, în paralel, studiului orgii sub îndrumarea luiIosif Gerstenengst, fiind apoi apreciat cu ocazianumeroaselor turnee efectuate în renumite centre alemuzicii de orgă din Europa (München, Madrid, Burgos,Barcelona, Perugia, Leipzig, Santiago de Compostela,Viena, Halle, Paris). În 1968 devine membru alFilarmonicii din Bucureşti, al cărei director artistic estede la 1 ianuarie 1991. În 1973 începe o sus ţinutăactivitate concertistică la clavecin, orgă şi pian,colaborând cu dirijorii Carlo Zecchi, WitoldLutoslawski, Jean Martinon, Roberto Benzi, LawrenceFoster, Igor Markevitch, Cristian Mandeal, SergiuComissiona şi avându-i ca parteneri pe Henryk Szeryng,Jean-Jacques Kantorow, Lola Bobescu, Mary Fujiwara,Daniel Podlovschi, Luigi Alva, Gheorghe Zamfir, IleanaCotrubaş, Atsuko Temma, Cătălin Ilea, ValentinGheorghiu, Luz Leskovitz, Mariana Nicolesco, VladimirOrlov. Prezenţele lui Nicolae Licareţ în lume sunt legatede festivalurile internaţionale de la Berlin, Cordoba,Sorrento, Zagreb, Halifax, Los Angeles, Brugge, Havana,Ossiah-Villach, Adelaide, Sydney, Braşov, Bangkok,Bucureşti (Festivalul George Enescu), Ohrid, Madrid.Ca solist, muzician de cameră, acompaniator, membrufondator al cvintetului Concertino, actualmente membrual cunoscutului trio Pro Arte (ansamblul cameral oficialal Filarmonicii George Enescu), Nicolae Licare ţ - unuldintre pu ţinii interpre ţi cu activitate solisticăconcertistică la trei instrumente cu claviatură - aconcertat în cele mai importante săli din Europa,America şi Australia. Repertoriul său vast, cuprinzândlucrări esenţiale, de la muzica Renaşterii şi Baroculuipână la muzica contemporană universală şi românească,conţine şi numeroase lucrări pentru cele trei claviaturi,pe care artistul le-a prezentat publicului în primă audiţie.Pentru merite deosebite a fost decorat cu ordinul MeritulCultural în grad de Comandor, cu ordinul SteauaSolidarităţii Italiene în grad de Cavaler şi cu ordinulCavaler al Artelor şi Literelor acordat de Statul Francez.Este vicepreşedinte al Fundaţiei Solidaritatea CulturalăRomână ARS XXI. Recent, a devenit membru alAcademiei Germano-Române. Critica de specialitate aapreciat mereu favorabil arta lui Nicolae Licare ţ, caracte-rizându-l ca „un mare pianist şi muzician“, „partenerideal“, „un virtuoz al clavecinului“, „pianist strălucitor,cu o cultură a sunetului şi discreţie dinamică“, „un artistde excepţie al Barocului“, „un mare colorist al orgii“.Artistul a realizat numeroase înregistrări la Radio-difuziunea Română, precum şi la casele de discuriElectrecord, Philips, BMG, AIX Records.

Filarmonica George Enescu, Biroul de presăwww.fge.org.ro

(urmare din pag. 13)Trio PRO ARTE


http://www.fge.org.ro


Eugen Ungureanu

Rectangle


16

O altă sabie atribuită lui ConstantinBrâncoveanu s-a vândut în noiembrie 1924 laParis, din colecţia de arme a prinţului Lvov, carea fost cumpărată de anticarul Manukian.C.Marinescu are îngăduinţa anticarului săstudieze sabia pe care o descrie cu lux deamănunte. Este o sabie tot de Damasc, cu mânerdin aur împodobit cu pietre preţioase, însoţităde o teacă din piele vizibil modernă. Pe o faţă amânerului sunt cinci topaze de Brazilia şi şaselipsesc, în timp ce pe partea opusă sunt şaptetopaze şi lipsesc patru. La curbura mâneruluieste fixat un mare topaz, găurit. Spre deosebirede sabia de la Torino, aceasta este împodobităpe ambele feţe.

Pe una din feţe, imediat după mâner, esteamplasat ornamentul asemănător cu sabia de laTorino, urmează medalionul rotund cu cei doiîngeri care susţin o coroană pe un cer cu treistele. Întrucât medalionul este independent, sepoate presupune că este vorba de o coroanăvoivodală. În continuarea medalionului apare unelegant ornament, tot din aur sau poleit cu aur,cu motive vegetale încrustate pe o foaie metalicăfixată în lamă. Această bandă este împărţită înpatru secţiuni separate de cinci pietre preţioase.

Pe cealaltă faţă, după ornamentul cunoscutdupă gardă, apare un medalion cu Sf. Fecioarăpurtând pe braţe pe Iisus copil. Paralel cu muchiasabiei, pe o bandă inclusă în lamă, cu litere deaur, se poate citi următoarea invocare: „+ Tu,împărate neînvins, cuvânt al lui Dumnezeu,stăpâne a tot ţiitorule, dă cununa izbânziiasupra protivnicilor, Voivodului şicredinciosului Domn Constantin, precum (aidat-o) altă dată împăratului Constantin celMare!”. Se poate constata faptul că invocareaeste asemănătoare cu cea de pe sabia din Torinocu deosebirea că aici s-a introdus: „ dă cununaizbânzii asupra protivnicilor” şi „ precum(aidat-o) altă dată împăratului Constantin celMare!”. Textul este împărţit în patru segmenteprin cinci pietre preţioase, dintre care două suntlipsă. Este a doua sabie a lui ConstantinBrâncoveanu ajunsă prin împrejurărinecunoscute în colecţia prinţului rus Lvov.

Dacă cele două săbii au elementeconvingătoare că au aparţinut lui ConstantinBrâncoveanu cu cea de a treia, care se află laParis, lucrurile stau puţin diferit.. În sala Delortde Gléon din muzeul Luvru se poate vedea o

(II)

Rad

u M

OTO

C,

sabie de Damasc, care are un număr de inventar 7.086şi care provine din colecţia Marteau, prin intermediulanticarului Demotte, după informaţiile oferite de ScarlatLambrino care a studiat registrele care indicăprovenienţa obiectelor din muzeu. Sabia este degradată,în mare parte ruginită, cu tăişul ştirbit în mai multelocuri. Are mânerul din os şi, asemănător cu sabia dinTorino, este ornamentată numai pe o singură faţă.Imediat sub mâner apare, ca şi la celelalte săbii,ornamentul, cele două lumânări şi Maica Domnuluiîntr-un oval cu pruncul Iisus pe braţul stâng. Urmeazăcei doi îngeri care susţin o coroană. Între îngeri şimedalion se observă o stea. Invocaţia este asemănătoarecu cea de pe sabia din Torino şi din Paris. Din nefericire,în acest caz invocaţia se întrerupe datorită ruginii carea distrus-o. (7)

Pe lângă cele treisprezece săbii cunoscute pânăîn anul 1935, Emil Vârtosu semnalează alte trei săbiibrâncoveneşti care se găsesc în Sala Armelor dinMuzeul Top Kapi Sarayi.

Dar înainte de a descrie cele trei săbii, să trecemîn revistă cele treisprezece săbii cunoscute până laacea dată.

1. O sabie aflată în Armurăria Regală din Torino,semnalată la noi, pentru prima dată, de C. Esarcu înDocumente istorice descoperite în Arhivele Italiei.Prezentarea a fost făcută într-o conferinţă la AtheneulRomân, în anul 1878, C. Marinescu, utilizândbibliografia străină, semnalează în Buletinul ComisieiMonumentelor Istorice, fasc. 49 din 1926, Trei săbiiale lui Constantin Brâncoveanu. În acelaşi an, FredericMacler publică în revista L’Ethnographie, nr.13-14,un articol întitulat „Notice d’un sabre a inscriptiongrecque”. Referitor la aceste săbii, semnalăm şi lucrareaistoricului italian Angelo Scrinzi, „Una spada bizantinadi Syma e la spada Kapnist del Museo Civico diVenezia, în 1900-1901. Scrinzi citează din cercetărilelui Veludo şi Langlois, dar şi din bibliografie străinărară, neutilizată de nimeni până la el.

2. În muzeul Luvru din Paris, se află o altă sabiea lui Brâncoveanu

3. La Aşezămintele Brâncoveneşti, se identificăo sabie brâncovenească cumpărată de la anticarulManukian din Paris.

4. Şi Nicolae Iorga semnalează o sabiebrâncovenească la Stockholm, pe care o descrie înlucrarea Portrete şi lucruri domneşti nou descoperite(Analele Academiei Române tom IX -1928-1929).

5. În aceeaşi lucrare, Nicolae Iorga semnalează oaltă spadă brâncovenească descoperită de C.Karadjala Berlin.



Eugen Ungureanu

Rectangle

17

(va urma)

6. Alte opt săbii sunt identificate de generalulRadu Rosetti în colecţiile ruseşti şi prezentate înAnuarul Academiei Române, tom X, sub titlul „Câtevasăbii ale lui Constantin Brâncoveanu”.(8)

În total sunt semnalate 13 săbii brâncoveneşti, înmarea lor majoritate aflate în muzee şi colecţii dinstrăinătate.

Cele trei săbii identificate deEmil Vârtosu la Istambul sunturmătoarele:

- O sabie de factură orientalădin oţel de Damasc, încovoiată,lungă de 93 cm., este inventariatăcu numărul 2682. Mânerul este dincorn de rinocer, garda din aur roşucu desene florale fin cizelate. Demâner este prins dragonul, un şnurdin fir de aur împletit cu fir negru,totul terminat printr-un ciucure dinfir de aur. Dragonul este într-operfectă stare de conservare ca şisabia în întregimea ei. Pe lamă segăsesc mai multe ornamente şi oinscripţie, săpate în oţel şi încrustatecu aur vechi, toate pe aceiaşi faţă alamei şi dispuse astfel, începând delângă gardă: un motiv decorativoriental; două lumânări aprinse-singurele incrustaţii din argint-aşezate pe suporturi-sfeşnice şiamplasate de o parte şi de alta alamei, închizând între ele motivuldecorativ; urmează mai jos un medalion oval în careeste reprezentată Maica Domnului cu Isus pruncul, lastânga o floare, iar deasupra pruncului, o stea cu şaseraze; în continuare doi îngeri ce susţin o coroană cutrei colţuri. Coroana nu este voivodală sau princiară,ea este destinată Sf. Fecioare. Pe marginea superioarăa lamei, în continuare, este gravată o inscripţie scrisăpe două rânduri. Fiecare rând este încadrat într-o ramăde aur, cu o terminaţie ornamentală florală. Inscripţiaeste scrisă în greceşte, în traducere sună astfel: „+ Tu,împărate neînvins, cuvânt al lui Dumnezeu, a totstăpânitorule, dă cununa izbânzii asupra protivnicilorVoivodului şi credinciosul Domn Constantin, precumai dat-o altădată Împăratului Constantin cel Mare”.Victor Langlois observă primul că inscripţia-invocaţieeste scrisă în versuri, formată din patru versuri de 15silabe. Inscripţia de mai sus este identică cu cea aflatăpe sabia Aşezămintelor Brâncoveneşti, cum suntidentice şi motivele decorative, chipul Maicii Domnului,curbura lamei şi în general toată sabia. Fiind consideratăcea mai bine păstrată sabie brâncovenească dintre toate,dar mai ales faptul că ea provine din palatul şi TezaurulSultanului, putem presupune că această sabie o purtaConstantin Vodă Brâncoveanu în clipa arestării sale la23 martie 1714.

- A doua sabie, inventariată cu numărul 2684,

este tot din oţel de Damasc, încovoiată, mânerul dinos perforat de trei cuie terminate cu butoni de aur (doibutoni sunt lipsă). Garda dreaptă, de aur, cu un desencare diferă de sabia precedentă, dar foarte asemănătoarecu garda unei săbii ruseşti contemporane. Pe lamă estegravat un motiv oriental asemănător cu al sabiei

precedente. De data asta sunt treilumânări aprinse, singureleîncrustate în argint, restul fiindîncrustaţii în aur. Lumânările suntamplasate pe suporturi-sfeşnice şidispuse câte una pe ambele laturiale lamei, cea de a treia este înprelungirea ornamentului oriental.Urmează ca şi în cazul precedentmedalionul cu Maica Domnului cuIsus-pruncul, care ţine în mânadreaptă un crin. În interiorulmedalionului, de o parte şi alta, treistele cu şase raze în dreapta şi ostea cu cinci raze în stânga.Deasupra medalionului cifra „326”încadrată în trei stele cu şase raze.Deasupra cifrei, doi îngeri susţin ocoroană cu trei colţuri. Urmeazăinscripţia, pe un singur rând,precedată de o semilună. Toateîncrustate în aur. Textul inscripţieieste scris în greceşte: “ + Tu,împărate neînvins, cuvântal lui Dumnezeu, a tots tăpâni torule” . . . . . .u rmeaz ă

cuvinte indescifrabile. Evident este începutul inscripţieiprecedente. Sub această formă se găseşte şi sabia dela Luvru, precum şi sabia cu nr. 268 din colecţiaŞeremetev şi semnalată de C.Marinescu. Cifra „326 ”este cu siguranţă un adaus posterior, aplicat de unproprietar spre a mări valoarea săbii cu acest elementinedit. Mai avem un precedent în acest sens, la sabiabrâncovenească oferită de oraşul Bucureşti, generaluluiMiloradovici, între 1806-1812, după afirmaţiilegeneralului Radu Rosetti.

Note:1.Voievodul Constantin Brâncoveanu-Martir creştin-Protos ŞtefanGuşă2.Modelul Cultural brâncovenesc-Alexandru Du ţu-ConstantinBrâncoveanu-Ed.Academiei, Buc. 19893.Oameni şi cărţi de altădată. Emil Turdeanu, Ed. Enciclopedică,Bucureşti, 1997, p. 36, 51, 60, 72, 79, 87, 106.4.Ibidem, p. 45,90,268, 271.5.Ibidem, p. 84, 120, 292, 298.6.Buletinul Comisiunii Monumentelor Istorice, fasc. 83, 1935,Odoare româneşti la Istambul, Emil Vîrtosu, pag. 1.7.Buletinul Comisiunii Monumentelor Istorice, fasc.49, 1926, Treisăbii ale lui Constantin Brâncoveanu, C.Marinescu, p. 938.Odoare româneşti la Istambul, Emil Vârtosu, Buletinul ComisiuniiMonumentelor Istorice, fasc.83 din 1935



Eugen Ungureanu

Rectangle


18

Geo

rge

MIL

EA „Şcoala Normală de

Învăţători” – denumireiniţială – a fost înfiinţată îniunie 1877 la Ismail(oraş-port situat pe malulstâng al Braţului Chilia,în partea de SV a Ucrainei)prin strădaniile lui V.A.Urechia (1834-1901),istoric, scriitor şi om politicromân.

După reocupareasudului Basarabiei de cătreruşi, primul director al şcolii,prof. Grigore Petrovanu,primeşte dispoziţii, în august1878, din partea Ministerului Cultelor şiInstrucţiunii Publice, să mute şcoala la Galaţi,în ciuda uşoarei împotriviri a acestuia, caresugerase ministerului ca şcoala să fie mutatăla Tulcea.

Două luni mai târziu, în octombrie,şcoala era deja instalată în fostele case alemarelui patriot Costache Negri (1812-1876,om politic, diplomat şi scriitor român), pestr. Mihai Bravu, nr. 48, spaţiul respectivfiind totuşi impropriu, necorespunzătordesfăşurării activităţii şcolare.

La începerea cursurilor, în noiembrie1878, şcoala avea doar şase profesori,numărul lor ajungând la zece, dar pestezece ani!...

Foarte curând, pe lângă această şcoală,s-a înfiinţat, pentru practica elevilor, şiaşa-zisa „Şcoală de Aplicaţie”.

În august 1891, directorul şcolii dinacea perioadă, prof. Dionisie Mardan,propune ministerului să i se acorde şcoliidenumirea de „Gheorghe Asachi”, propunererespinsă, ministerul considerând că maipotrivit ar fi să poarte numele luiCostache Negri.

Ministrul Instrucţiunii, Spiru Haret(1851-1912, matematician, sociolog,

pedagog şi om politic român), la curent cu situaţiadezastruoasă a Şcolii Normale, obţine în 1898 un creditde un milion de lei pentru construirea unui local propriu,solicitând Primăriei Galaţi, în conformitate cu Legeade expropriere pentru interes public, cedarea unui terende 10 ha în perimetrul oraşului sau în afara lui. Acestteren a fost acordat dincolo de Bariera Brăilei (actualaintersecţia a străzii Brăilei cu b-dul Coşbuc), pe parteadreaptă a drumului spre Brăila.

Anul şcolar 1901-1902 debutează în noul localde pe str. Brăilei, nr. 134, sub aceeaşi denumire,construcţie frumoasă, impunătoare, realizată de meşteriitalieni (antrepriza „Bertolero&Moreschi”), undefuncţionează şi astăzi.

Clădirea şcolii şi curtea acesteia erau împrejmuitecu un gard, iar la intrare străjuia o poartă monumentală,în stil maramureşean, sculptată de elevi în iarna 1923/1924, având pe frontispiciu inscrip ţia (a căreisemnificaţie este valabilă şi astăzi) „Luminăpentru popor”.

Ca un fapt divers, unul dintre profesorii ŞcoliiNormale, a dus o campanie de presă dură, înverşunată,împotriva institutului (catolic) particular „Notre Damede Sion”, actuala clădire a Facultăţii de Mecanică,considerându-l „o instituţiune eminamente străină, uncuib de răutăţi de tot felul”.

La scurtă vreme după numirea guvernuluiconservator (prim-ministru Gh. G. Cantacuzino), în

(fragment din materialul în pregătire „Galaţi, oraşul-port cosmopolit”)

Începuturi, dezvoltare, modernizare



Eugen Ungureanu

Rectangle

19

ianuarie 1905, Şcoala Normală este desfiinţată prinordinul ministrului Instrucţiunii, G. Vlădescu (în ciudaprotestelor corpului profesoral), alături de alteinstituţii similare din Galaţi şi din ţară.

Şcoala Normală „C. Negri” s-a redeschis înoctombrie 1907, în prezenţa aceluiaşi om minunat,Spiru Haret, redevenit ministru, directorul şcolii deatunci, prof. Nicolae Longinescu, în cuvântareaţinută, a menţionat, printre altele, că „reîncepereacursurilor la această instituţie, cu sprijunul nemijlocital pedagogului Haret, semnifică o nouă victorie înlupta ce se dă pentru luminarea păturii de jos”.

În anii următori, şcoala a fost condusă dedirectori selectaţi din tânăra generaţie de profesori,câştigând un binemeritat prestigiu, datorit ăexcelentelor rezultate obţinute, cu un grad depromovabilitate a elevilor de 90%.

La începerea primului război mondial, cursurilese întrerup, dar se reiau în anul 1917 în localulinstitutului „Philippide” de pestr. Mavramol, nr. 21 (actuala str.N. Bălcescu), la un loc cu ŞcoalaNormală de fete.

În primii ani ai instaurăriiregimului comunist, şcoala funcţionadeja în vechea locaţie de pe str. Brăileisub denumirea de „Şcoala Medie C.Negri”, mai târziu figurând ca LiceulPedagogic „C. Negri” (cu bustulacestuia pe frontispiciul clădirii), iar înprezent Colegiul Naţional „C. Negri”– cu două plăci comemorativeamplasate la intrarea principală şi bustulunuia din directorii şcolii, prof. NicolaeLonginescu (din partea foştilor elevi).

BIBLIOGRAFIE:- I. Brezeanu, C. Marinescu, D. Vrabie, „Galaţi, mic

îndreptar turistic”, Editura Meridiane, Bucureşti, 1964;- P. Păltănea, „Galaţi, oraşul teilor” (album), Editura

Paperprint S.R.L. Galaţi, 2004;- P. Păltănea, „Istoria oraşului Galaţi de la origini până

la 1918”, Vol. II, Editura Partener, Galaţi, 2008;- Unele din volumele dicţionarului enciclopedic apărute

în intervalul 1993-2009, Editura Enciclopedică Bucureşti;- Prelucrarea şi mixajul textelor îmi aparţin;- Imagini scanate după ilustrate originale din colecţia

personală;- Cu sincere şi respectuoase mulţumiri d-lui prof. Vasile

Luca din Galaţi pentru unele informaţii oferite, necesare laîntocmirea prezentului articol.



Eugen Ungureanu

Rectangle


20

Oct

avia

n M

IHA

LCE

A

Volumul de versuri al luiMarius C. Nica, Întoarcerea însine (Editura Teocora, Buzău,2014), conţine detalieri, într-omereu vie accepţiune, a profundatipicei condi ţii destinate

poetului, aici, în acest spa ţiu mereu supussfâşierilor. Astfel, valoarea unei (re)întoarceri ia,pentru creator, proporţii de eveniment apropiatfundamentelor. Câteodată intervin circumstanţedereglante ce, cu neobişnuitelan, răscolesc vechile răni,niciodată închise definitiv.Figura emblematică a muzeiMaria însoţeşte toateprofundele frământări alepoetului Marius C. Nica:„Te-am căutat prin depărtări/cu toate zările din piept,/ iarastăzi te întreb, Maria,/ lacare ţărm să te aştept...?// Dincăutarea mea întreagă/ a mairămas o pulbere de stea,/străluminând o limpedecărare/ ce urcă sprechemarea Ta.// Vom alerga pecăi sublime/ Şi iar ne vomvedea curând,/ iar tu, iubiredintre fluvii,/ păşeşti cuvalurile-n gând.” Sublimărileestetice provoacă ieşiri din starea cotidiană,cuprin-zătoare accesări ale sintagmelor eclatante.Pe căi onirice, regăsirea primei pasiuni induceextazul. Este recunoscută „deriva trăirii efemere”,actualităţii nerevenindu-i decât tonul uneidezarmante sincerităţi. Poetul porneşte pe caleaplină de mister a melancoliei, itinerariu realizat învederea acelui „tainic legământ” care îl guvernează:„Parcă aş vrea să-i dau arvună/ pentru anii meipierduţi,/ despre roua dimineţii/ tu nu vrei să măasculţi.// Doar încrâncenări absente/ iarăşi vor săne sugrume,/ am pierdut din nou răbdarea/ cuibărităîn cutume...// Totul este nostalgie/ cu pedanteriiascunse,/ din safir aduc splendoarea/ pe c ărări cenu-s pătrunse...// Într-o noapte poleită/ cu ghirlandece răsfrâng,/ eu alerg din nou spre tine/ şi nu ştiude ce ajung...” Introspectarea conduce laproblematizări sentimentale. Echilibrul pareaproape. O spiritualizată materie incandescentă stăgata să irumpă din sinele poetic. Tematicavinovăţiei din amor, asumată, marchează esenţaacestor versuri, totuşi degajând o specialăexuberanţă. Constanta prezenţă a „lacrimii de

sânge” potenţează efectul poeziilor lui Marius C. Nica,fiind recognoscibile semnalmentele destinului ie şit dintipare. Tuşele nocturne conferă un incontestabildramatism. „Cruciade de fluturi” înso ţesc intenselemetaforizări din Întoarcerea în sine. Tentaţia evanescenţeiinfluenează rostirea: „Vuietul mării/ pătrunde în ghiocei,/constelaţia aburului/ devine uitare,/ cuvintele îşi pierdînvelişul/ când tropotul ierbii/ aşterne-n pocale/ recifuride sare.” Focalizarea asupra sinelui determină percutanteizbucniri sensibile. „Joc de crepuscul cu lebede-n balans”,

iată doar una dintre imaginile greueludabile. Idealul nobleţei marcheazăacest univers poetic. Artistul decidesă-i fluidizeze existenţa, renunţândastfel la indezirabilele aspectecontondente care i-au minat de multeori traseul existenţial. Aşa se producereintegrarea. Conform aceluia şiregistru, decorul veneţian reînviesentimente nepieritoare: „Valuldispare precum o nălucă,/ la margineaserii o gondolă târzie/ pătrunde îngând doar amintirea/ pontonului ceadastă o mireasmă pustie.// Împietritîncerc să mă reculeg,/ Veneţia măînvăluie cu aburi de zare,/ îndoiala sesparge de-un mal,/ împletind atâteasăruturi amare.// Aici, cândva, ne-amlogodit cu cerul,/ nu ştiam că-ntr-ozi vei fi un ţărm depărtat,/ azi te aştept

în Piaţa San Marco,/ însă tu, de mult ai plecat.” Atingereaenigmei va fi mereu supusă înfiorării, înconjurată desintagme poetice din regiuni diafane. Asistăm la o apoteozăpersonală. E vorba despre puternice „trăiri diamantine”,prinse în jocul metamorfozelor. Spa ţiul sacru de laMeteora trimite „îngerii/ să îmblânzească privirea/contemplând privelişti,/ invocând psaltirea...” Regretatuluiconfrate Mircea Brăiliţa, trecut la cele veşnice nu de foartemultă vreme, îi este dedicat un edificator poem, parc ăpentru a ilustra acest diafan tablou al celui ce a exteriorizatliric Zdrenţele sfielii: „şi-s oameni/ doar oameni în aerultremurător.” Volumul Întoarcerea în sine, mai cuprindeciclul poetic „Anima”, grupaj de veritabile ofrande lirice,toate având în prim-plan detalii semnificative din existen ţalui Marius C. Nica, transfigurate liric. În substan ţialaprefaţă a volumului, poetul Liviu Vian reliefează trăsăturiledefinitorii ale prezentei lirici: “Acest volum de versurieste o alcătuire de armură sentimentală, căptuşită cuinvincibile platoşe mai vechi sau mai noi aşezate în dreptulinimii. Poetul face zilnic naveta între prezent şi trecut,între momentele astrale ale existenţei care i-a împovăratsufletul, între două lumi, între două iubiri, între două vieţi.”



Eugen Ungureanu

Rectangle

21

LIVIA NEMŢEANU - CHIRIACESCU

Voiaj în Rusia Meridională şi Crimea (1837)de Anatole de Demidoff

64 desene de RaffetParis, 1860, Ed. Ernest Bourdin et C-ie

Mi se întâmplă uneori, tocmaiatunci când mă aştept mai puţin, săcad peste un loc, un om, o carte, caresă mă scoată din tipicul zilelor şigândurilor mele, să mă ţintuiascăîntr-o altă lume.

Aşa s-a întâmplat când, într-ovizită la Biblioteca de cărţi rare şicolecţii de la Université de Montréalmi-a intrat în mână o carte veche:Voyage dans la Russie Méridionaleet la Crimée en 1837, de Anatole deDemidoff.

Cartea de voiaj, deşi-s ocălătoare pasionată, nu m-ar fifascinat în sine dacă, deschizând-o,nu mi-ar fi căzut privirea pe un titlumai lung: Voyage dans la RussieMéridionale et la Crimée, parl’Autriche, la Hongrie et les PaysRoumaines en 1837. Aici curiozitateamea s-a trezit brusc. Am vrut

numaidecât să ştiu cum au călătoritprin Europa, prin Valahia şi Moldovapredecesorii mei, cu aproape 200 deani în urmă, când mijloacele detransport erau reduse şi dificile.

Demidov, (Demidoff înfranceză), autorul cărţii şi călătorulîn chestiune, ce locuia la Paris, apreferat să facă drumul pe Dunărede la Viena la Galaţi, cu recentainvenţie a vaporului cu aburi. Drumulpe uscat, prin Lemberg şi Cernăuţi, ise părea imprudent prin acele „ţăripuţin frecventate” cum le numeşteel, dar din care ar fi putut să culeagă„observaţii picante”. Umorul săum-a magnetizat imediat, parizianulpărea speriat ca şi cum trebuia sătreacă prin deşertul Gobi sau Alaska.Totuşi obstacolele principale de carese temea mai ales, erau reale şi anumeploile continue care făceau drumurile

Livia Nemţeanu-Chiriacescu, născută la Piteşti, poet, critic literar, eseist,memorialist, este membră a Uniunii Scriitorilor din România, membră aAsociaţiei Scriitorilor Români din Canada, fondatoarea şi conducătoareaCenaclului literar Eminescu de la Montreal din 2008. Diplomă acordată deLiga pentru Renaşterea Daciei pentru excepţionala activitate literară, Diplomăa Societăţii „Solidas Ovidiana” pentru excepţionala activitate literară şirăspândirea culturii româneşti în America

Locuieşte în Montreal, Canada din 1987. Împreună cu soţul a fost membrufondator al revistelor de cultură din Montreal Luceafărul românesc şi Doina,unde a publicat timp de zece ani până la dispariţia lor din lipsă de subvenţii. Apublicat şi în alte ziare şi reviste din Canada, precum Cuvântul românesc din Hamilton, Cuvântul Adevărului dinEdmonton, Litterae de la Toronto, Tribuna Noastră, Pagini Româneşti, Destine, Destine Literare, Candela deMontreal, de la Montreal. A fost corespondent permanent din 2004–2008 al prestigioasei reviste de cultur ă Doruldin Danemarca.

Cărţi publicate: Răscoala din 1907 (studii bibliografice); Ochi de pisică (poeme),1969, Editura pentruliteratură; Marele Pan (versuri), 1973, Editura Cartea Românească; Amurgul alb (poezii),1981, Editura CarteaRomânească; Pământul dinlăuntru, (poeme),1999, Editura Planeta; Europa …în autostop, vol.I, 45 ilustraţii color,2001, Editura Cartea Românească; Europa ...în autostop şi restul lumii, vol.II, 75 ilustraţii color, 2001, EdituraCartea Românească; Tierra del Fuego-Fin del Mundo, 126 ilustraţii color, 2005, Editura Muzeul Literaturii Române;Crucea Cavalerilor de Malta, 138 ilustraţii color, (nuvele), 2010, Editura Paralela 45; Manuscrisul din tren-Jurnalul vieţii mele, Memorii 1930-1989, 68 fotografii de familie şi istorice, 2010, Editura Paralela 45; Dedragoste şi de moarte, (Poeme), 2010, Editura Paralela 45.



Eugen Ungureanu

Rectangle


22

impracticabile „câmpii de noroi în care orice dispare”.Caravana lor europeană de 17 persoane se compuneadin cinci trăsuri plus un furgon cu materialele expediţieipentru care erau necesari 30- 40 de cai. Elera un industriaş cu pretenţii şi finanţe, carefăcea acest voiaj în scopul unor descoperirigeologice şi mineralogice în parteameridională a Rusiei, unde se credea, încăde pe vremea lui Petru cel Mare, că s-argăsi bogate zăcăminte de huilă.

Din popasurile călătoriei transpirăentuziasmul lui în faţa marelui fluviu careleagă Occidentul cu Orientul, şi oroarea luiprivind delabratele drumuri ale Ungarieiprin comparaţie cu frumoasele drumuriale Austriei.

Printre cei 17 călători se afla şi otânără pariziancă ce voia să ajungă laBucureşti. Pentru reîmbarcarea pe vapor,la trecerea de pe ponton în barca ce urmasă-i ducă la vapor, aceasta îşi pierdeechilibrul şi, cât pe ce să cadă în apă, cadeîn braţele unui popă ce se afla deja în barcă.Demidov remarcă zeflemitor că „dintredouă rele, mai bine al doilea”. Urmeazătrecerea confluenţei cu Tisa „râu foarte bogat în peşte”,a Belgradului şi a podului lui Traian peste Dunăre rămasdin timpul războaielor cu Dacii, a cărui inscripţie omenţionează :

Imp .Caes. Nervae Filius Nerva TrajanusGerm. Pont. Mac.

Inscripţia transcrisă de Demidov nu este corectă,textul exact şi integral fiind:

IMP. CAESAR. DIVI. NERVAE. F NERVATRAIANUS. AVG. GERM

PONTIF MAXIMUS TRIB POT IIII PATERPATRIAE COS III

MONTIBUS EXCISI(s) ANCO(ni)BVSSVBLAT(i)S VIA(m) F(ecit)

care în româneşte devine :

„Împăratul, Cezarul, fiul Divinului Nerva, NervaTraian Augustul, Cuceritorul Germaniei, Preot Suprem,învestit de patru ori ca tribun, Părintele Patriei, Consulales pentru a treia oară, a făcut acest pod tăind munţiişi folosind bârne de lemn”.

Această inscripţie se vede pe placa de marmură –Tabula Traiana - situată pe malul drept al Dunării, celsârbesc. Pentru că din podul construit de împăratulTraian pentru a trece Dunărea cu legiunile sale spre a

supune Dacia, n-au mai rămas decât cei doi pilonioriginali ai podului pe cele două maluri ale fluviului.Podul a fost distrus tot de romani (după unii istorici de

împăratul Hadrian, după alţii de împăratul Aurelian înanul 275) deoarece romanii se temeau că dacii,roxolanii sau iasigii l-ar putea trece spre a invadaMoesia şi s-ar afla prea aproape de Roma. Din acelpod măreţ care, până în acea vreme, a fost timp de omie de ani cel mai lung din lume, a rămas doar oinscripţie.

După cucerirea Daciei, Traian a pus să se adaugeinscripţiei de mai sus, după cuvintele „CuceritorulGermaniei” şi „al Daciei” (GERM DACI) pemonumentul construit în 106 – 109 la Adamclisi:TROPAEUM TRAIANI (Trofeul lui Traian).

În fine, voiajorii noştri ajung la Orşova, vechefortăreaţă a Banatului, unde se opresc la unicul han.

A doua zi au debarcat la Giurgiu (Giourjevo),unde au avut mari dificultăţi pentru a găsi atelaje caresă-i ducă la Bucureşti. „Vasta” câmpie care se întindede la Giurgiu la Bucureşti e traversată de râpi adânci,care devin, când plouă, adevărate gropi periculoase.De câteva ori s-au împotmolit în mlaştini. Din loc înloc, apăreau bordeie de pământ şi crăci, în care trăiaucâte o familie întreagă de ţărani.

Un alt călător cam din aceleaşi timpuri, DinicuGolescu, scrie despre sărăcia de neînchipuit aţăranilor români care trăiau în bordeie, o groapă înpământ în care abia încăpea cu muierea şi copiii lui

Tabula Traiana



Eugen Ungureanu

Rectangle

23

şi nici căldarea pentru mămăligă nu leaparţinea, ci o foloseau 5-6 familii curândul. Iar când venea zapciul să cearădările fugeau prin altă groapă în munţi,ca să scape de gârbaci.

În însemnările sale de călătorie din1824 -1826, primul jurnal de călătorietipărit în literatura română, DinicuGolescu, boier, dar şi cărturar, arată grelelesarcini fiscale impuse populaţiei de oadministraţie barbară, situaţie care eraignorată de elita conducătoare (domnii şiboierii). Dar oare aşa să fie? Oare dacăar fi vrut să cunoască realitatea ţăriistăpânite de ei, i-ar fi împiedecat cinevasau era mai uşor să decreteze „dacăn-au pâine, să mănânce cozonac”?!Ţăranul român era biciuit, torturat şivândut ca rob la boieri pentru a plăti prinmuncă forţată dările.

Golescu este şocat de constatareadiferenţei catastrofale între ŢaraRomânească şi ţările din vest prin carecălătoreşte el: Transilvania, Ungaria,Austria, Italia, în care ţăranii lucrau maimult şi trăiau mai bine.

O forţă nouă era necesară ca săreintegreze Principatele în Europa şimomentul apariţiei ei a fost pacea de laAdrianopol (1829) în urma căreia a apărutaceastă forţă nouă, burghezia.

Şi întorcându-ne la Demidov, care nuse lasă impresionat de drama ţăranilor români, călătoriinoştri se veselesc de viorile ţiganilor şi de băuturadulce-acră pe care ţăranul valah o numeşte vin şi carele dădu puterea să continue voiajul. Bieţii cai slabi şinemâncaţi abia se mai ţineau pe picioare şi le ieşeaucoastele prin piele. Dar surugiii cocoţaţi pe şeile lorînalte de lemn urlau şi gesticulau ca apucaţii şi goneauîn galop şi fără răgaz hoarda de cai semi-sălbateciînhămaţi la poştalion.

CAPITOLUL III BUCUREŞTI – VALAHIA

În sfârşit, ajungând la Bucureşti seara târziu, afost greu să găsească o gazdă în acest oraş „imens, custrăzi întortochiate şi întunecoase şi cu oameni de careera imposibil să se facă înţeleşi”. După multe rugăminţis-au cazat la un teatru, după terminarea spectacolului,în două camere adiacente scenei, de fapt în culise.

Dar abia instalaţi au şi primit vizita unui ofiţer trimisde „S.A. prinţul domnitor” care s-a pus la dispoziţialor. Deasemenea, o gardă permanentă a fost plasatăsă le păzească echipajele expuse la rapacitateaţiganilor, care furaseră deja obiectele cele maila îndemână.

Uimită de această regească bunăvoinţă, m-amadresat biografiei autorului pentru a înţelege cine era elde fapt.

Anatole Nicolaievich de Demidov, născut laSt. Petersburg la 5 aprilie 1813 şi decedat la Paris la29 aprilie 1870, a primit titlul de conte de la MareleDuce Leopold II de Toscana (titlu nerecunoscut înRusia) înainte de căsătoria lui în 1840 cu prinţesa

Poştalion cu cai

Familie de ţigani (Valahia)

(continuare în pag. 30)



Eugen Ungureanu

Rectangle


24

Sunt cărţi care din prima te pălesc înmoalele capului. Îţi iau răsuflarea, aşa, pac!,ori puf!, cum sufli pe neaşteptate într-olumânare. Aşa este „Micul Prinţ”!

Nu ştiu om zdravăn la doage, dar şiobligatoriu cititor înverşunat, care să nu fiîncremenit de atâta frumuseţe după ce a cititcărţulia, nu ştiu lecţie mai perfectă de aşteptareîntru prietenie şi iubire decât cea pe care i-oţine Vulpea Prinţului, care lecţie îmi pune unnod în gât şi îmi aduce lacrimi în ochi oricând– şi, Dumnezeule mare, ce invalid om am maiîntâlnit eu odată, unul care „nu îşi mai aduceaminte cartea” şi nici lecţia despre iubire a uneiflori! Nu ştiu final de carte mai frumos, aceladecât urcatul la stele – la steaua lui, a Prinţului— şi urma umbrei lui în nisip, care bate la fundmulte cărţi de scriitori firoscoşi …

„Micul Prinţ” funcţionează pentru mineca o mică unitate de măsură: spune-mi ce-aiînţeles din carte, ca să îţi spun cine şi ce (mai)şi, mai ales, cât mai eşti!

Când îţi vine câte una aşa, ca temaaceasta, te dai cu capul de stele, poate de steauaPrinţului? Să nu scrii prostii, din reverenţăpentru atâta puritate şi sensibilitate pe câtă ţi-odă cartea, pe câtă tăiere a respiraţiei opereazăconceptele ei simple despre viaţă, moarte,iubire, prietenie, şi alte „bagatele” de astea, carese cer rezolvate într-o viaţă de om şi pe careSt. Exupéry le rezolvă genial într-o singurăcarte, năucitor de perfectă, aşa încât numaiuitându-te şi la ilustraţiile ei şi se aşează un puide zâmbet pe ochii minţii şi pe luminasufletului…

Nu ştiu alţii cum sunt deja „oameni mari”şi nu mai iubesc cartea, nu o mai pot reciti,fiindcă „au crescut”, nu-i aşa? (!), „auîmbătrânit” şi, drept urmare, se uită la tine, celveşnic entuziasmat şi îndrăgostit de „MiculPrinţ”, de parcă ai suferi de vreo malformaţieinterioară şi aceasta mă duce cu gândul la opoveste a lui Andersen despre o oglindă rea şifermecată de Răul însuşi, ale cărei cioburiajung uneori în ochiul inimii unora, de rămân

betegi şi cam surzi la aşa o zicere frumoasă, aparentnaivă, dar plină de substanţă şi de veşnică omenie,cum este „Micul Prinţ”.

Nu ştiu ce se mai poate spune pe marginea unuiatât de mare belşug de frumuseţe, fărădecât că euuna cred că lumea ar fost mai puţin perfectă dacă nuar fi existat Micul Prinţ, care iaca de vezi cum maitrăieşte în sufletele unora, pe care lucrul mărunt şibicisnicia umană nu îi îndoaie, de merg aşa, cam cuochii pe cer, deşi cu picioarele pe pământ şi murmurăpentru ei înşişi, spre aducere aminte chiar lecţia deîmblânzire, aşa fel încât apropierea prea mare să nudoară, iar izbitul din greşeală de alt om să nu vatăme.

… şi mă gândesc că până şi dispariţia luiSt. Exupéry este chiar miraculoasă, fiindcă nici unom care a putut să scrie asemenea carte nu are corp,ci doar aşa, o mică hăinuţă din piele, pe care o lasăpe pământ, în joacă, în timp ce el şi sufletul stau devorbă undeva în cer, cu un trandafir perfect şiîmblânzesc un pui de Vulpe, pentru noi oameniiaceştia, care trăim numai pe pământ.

Ste

la IO

RG

A



Eugen Ungureanu

Rectangle

25Desen de Hugo Pratt

Nu cunoaştem decât ceea ce îmblânzim. Iar oamenii nu mai au timp să cunoască nimic.Cumpără lucruri gata făcute de la negustori.Şi cum nu există negustori de prieteni, oamenii nu mai au prieteni.

(Antoine de Saint-Exupéry)



Eugen Ungureanu

Rectangle


26

Să-i intru sub piele

Chiar e mai plăcută clipacând o spintecătăişul aşteptării,

de mă satur de bucuriesă-i intru sub piele.

Şi nu mă opresc la pragul acestape care şi orbii îl trecpipăind lumina,

ard mai departe cu flacără,la răspântii pun semneşi plec.

Tot ce nu ştiu eu, ştiu ochiice văd mai departemulte şi tac,

mâna mea scrie atingeri.

Migraţie

Pecetea nopţiipusă pe buzele întunericuluimă întâmpină cu îndoialaprinsă pe umerii vântului.

Oraşul a plecat printre dealuricerând iertare pentru îndrăzneală,mă duc şi eupoate destinul se întâmplă să fieo pată de culoare verde.Din rădăcini urcă vâscoasă seva,mierea pământului reavăn.

În timpul părerii spuse din turnuristrăzile mi se par aprinse în zori,stelele cosite în ierburidorm pe fruntea cailor zilei.

Alerg dintr-un suflet în altul,mă izbesc de sămânţa luminii

ca o pasăre cu aripile frântecând migraţia este în toi.

A îngheţat lacrima

Cu câteva cuvinte mai încolomă surprinzi cu singurătateaspânzurată de gât,a îngheţat lacrimape obrazul sculptat în zăpadă,inima s-a oprit,s-a unit cu pământul.

În partea opusă dureriirămâne jertfa...

Vinovaţii se spală pe mâini,tac,tăcere de surzi.

Sentimentele lichide

O muză pe care am inventat-omi-a şoptit apropiindu-se prea multca o piatră alunecând în apă.O urmăream cum se lipeştede pieptul meu ca un coş de fumşi aşteaptă căldura să o cuprindă.Tot ce ne mai ţine laolaltăerau mâinile ca nişte frunzetremurate pe sub coaste.Poate vroia să-mi smulgă unadar fusese demult smulsăde nevastă-mea.O foloseşte ca pe o ispită pentru bărbaţi.

Abia m-am desprins din încleştare,locul a rămas gol,pielea mă ţine întreg dar vulnerabilla orice femeie viscerală,deaceea mă folosesc de cuvinte.Ca să nu-mi pierd capulmai bine cedez pentru elesentimentele lichide.



Eugen Ungureanu

Rectangle

27

VOCEA MEA

Uite cum începe: m-am gândit să ai ce citi îndupă-amiaza asta dacă mergi cu tramvaiul. Tramvaielenu uită de frumuseţea oraşului. Să te urci în cel alcărui vatman poartă o bluză verde cu mâneci largi.O ia pe ocolite. Ca viaţa. Nu te-am întrebat niciodatăcât de mult iubeşti cuvintele. Întotdeauna am crezutcă voi avea timp pentru toate. Ai spus că e un pleonasm.Poţi să spui orice dacă respecţi regula despărţirii însilabe. A gândurilor. Îmi place să le vorbesc oamenilor.Unii dintre ei nu mă ascultă. După luni întregi îşiamintesc ce le-am spus. Ieri am văzut un om pe otrotinetă cu motor. E pe primul loc în colecţia scenelorpoetice de săptămâna aceasta. Din când în când leordon oamenilor să îşi facă timp. Vocea mea se audeprecum un radio într-o închisoare. Nu ştii de unde şinu ai voie să îl opreşti sau să îl dai mai încet. E cusiguranţă o voce din afara ta. Şi într-o închisoarecuvântul afară devine cel mai preţios. Să nu uiţi:la vita e bella.

TURCOAZ

Astăzi am pictat. Să uit de singurătate. (Dacă nu îţiplace ultima frază, să ştii că pot renunţa la ea). Aş vreasă fiu tot timpul la fel, egală cu mine... ştiai că în limbaengleză sunt peste 300 de reguli ale despărţirii în silabe?Pare amuzant acum când totul se simplifică. E frumossă vorbeşti despre tine. Cu toţii nu facem decât să nerafinăm mijloacele de camuflare. Mă gândeam lanoaptea sub tei. Părul meu devenise sticlos ca o răşină.Era frig, prea frig pentru iulie. Tu nu vorbeşti niciodatădespre tine? Petrec mult timp cu oamenii fiindcă măgândesc la ei. Nu le spun. S-ar simţi vinovaţi pentruorele în care aş fi putut citi un manual de transformarepersonală. Pe strada mea vin oameni de la petrecere.Vorbesc o engleză pe care au învăat-o aşteptând lasemafor. Începe cea mai scurtă zi. Duminică.O să aleg o copertă frumoasă pentru cartea asta.Îţi place turcoazul?

RECE, CALD, RECE

Sunt obosită. Ca după o călătorie pe tărâmuri greude străbătut. Visez mai mult cu fereastra deschisă.Vara asta e un vis imposibil de înţeles. Forez toateporţile. Majoritatea sunt grele. Revin la diferitemomente ale zilei. La geam apare un chip fără vârstăcu ochi sticloşi prin care au fost înfipte două cuie.Sunt aţintiţi către o boare de lumină, undeva spremijlocul străzii. Spectrul s-a împotmolit într-un nor degânduri venite dintr-un loc străin. Oameni muţi.Cuvintele lor sunt embrioni uscaţi de soare. Îi vădrostogolindu-se dintr-o cutie ataşată în spatele uneibiciclete negre pe câmp. Poposesc lipicios pe roata dinspate. În inerţia lor doarme promisiunea de a nu semai întâlni niciodată cu viaţa. Căldura le îngheaţăsufletul. Praful le ascute cu răzbunare rotunjimile şi îitransformă în mingi pentru insecte. Doar astăzi, fiindcămâine se vor alătura pietrelor aşa cum într-o zi o facemcu toţii. Mate, mai reci decât meteorii. Rece, cald, rece.La asta se rezumă călătoria noastră aici. Dincolo deaceste stări e nicăieriul. Mă doare. Durerea mea e orafală de vânt care mi se plimbă prin corp şi nu îşigăseşte cuibul. Se vindecă de la sine sau deloc. N-ampătruns niciodată gândurile oamenilor, deşi aş fi vrut.În frazele mele care se prind cu cârligele unele de altelevreau să le dezvălui glasul. Îi las să ghicească ce e almeu şi ce e al lor. Aici ne împărţim în specii diferite.Însă ei au preferat să îmi creeze iluzia asemănării. Amînţeles târziu strategia lor lipsită de pudoare, joculnepăsător. Ei voiau să semene cu mine nu din adoraţie,ci din laşitate. Li se ştergeau culorile precum insectelorla apariţia păsărilor de pradă. Eu i-am primit ca pechipuri în sărbătoare. Se ascundeau. Nu ne-am întâlnitniciodată, nici măcar la îngemănarea bucuriilor noastre.Acolo deveneam toţi neutri. Din desfătare coboram cuviteză zeci de trepte. Rostogolite, mâinile mele deveneaunişte aţe împletite ca fagurele. Nu apucam să mai spunnimic. Când reveneam mă aştepta de fiecare datăaltcineva. În primele clipe emana o strălucire pe care ostrecuram imediat în piept să nu se piardă. Pe atuncicolecţionam pulbere de epidermă.



Eugen Ungureanu

Rectangle


28

Pentru Marius, fotografia este o stare de fapt. Un fel de a fi. De a sim ţi. El nu a căutat arta fotografică.Fotografia l-a găsit pe el, iar el a primit-o cu dragoste şi pasiune. Au reuşit împreună să compună o perechefrumoasă şi să nască imagini deosebit de calde, de pline de culoare, de mesaje, de emo ţii. De transparenţă şitranspunere sufletească. Fotografia lui,depăşeşte graniţa vizuală. Îţi intră în suflet.Te încălzeşte! Te învăluie şi te acapareazăîntr-o lume unică şi fascinantă. Plină defrumuseţe şi poveste. Astfel că, având multmai multe în comun, am hotărât să fim uncuplu şi suflete pereche în tot şi toate, iarpasiunile noastre să se amestece, să facădragoste şi să transforme iubirea noastrăpentru artă şi a unuia pentru celălalt într-olucrare constantă, născută din pasiune,îngemănare, dăruire şi frumos!

(Dialoguri cu un înger)

Te iubesc! Te iubesc din inimă şi nu eun păcat! Păcatul cel mai mare este să treciprin viaţă şi să nu iubeşti! Să nu permiţinimănui să îţi intre în suflet. Noi ne suntemdeja acolo şi indiferent de depărtare, dedistanţe, de cât de niciodată nu ne vom fiîn această viaţă, nimeni nu ne poate separa!Ne suntem siamezi într-un suflet şi o iubire!Oricine mă poate opera pe cord deschis,dar tu, tot acolo vei rămâne! Toateeternităţile mele! Sub oricâte ceruri voi trăi

şi umbla, tu vei fi cu mine! Fără tine, toţi paşii mi s-ar opri înainte să îi păşesc! Fără tine, nici aerul nu ar aveaconsistenţă! Tu eşti tot aerul de care am nevoie ca să pot merge mai departe!

Proiect foto-literar „De mână prin artă şi prin viaţă”



Eugen Ungureanu

Rectangle

29

(stinge şi luna te rog)

când te vei ridica,nu uita să mă dezveleşti de umbrăia-o cu tinemi-a stat prea mult peste umeri

să nu mă săruţinu vreau fluturi ţintuiţi pe fruntestinge luminastinge şi luna te rog

nu spune nimicîn clipa asta şi tăcerile sunt fatale

(fluturii trăiesc doar o zi!)

noaptea asta e altfel. tăcută. plânsă.se agaţă cu amândouă infiniturile de tâmplele mele şicade în gol...în urma ei o lacrimă ca o dâră argintie.numai bună de rană adâncă pe suflet.

„fluturii trăiesc doar o zi!”

plâng. pentru prima dată plâng interzis şi râd dinsuflet fără gratii.

- nu mă privi. sunt caraghioasă aşa şi timpultrece.îmbrăţişează-mă!- dar praful de pe aripi...?- lasă-l! nu mai are importanţă dacă atunci când îmimângâi aripile îmi ştergi zborul.oricum zborul fără tine nu mai are nici un rost.

te privesc. plângi. plângi şi râzi deopotrivăatigându-mi aripile oftând. sfâşii ştiai?nici nu mai ştiu dacă dincolo de vis te-am cunoscutvreodată. nici nu vreau.tremur. tremuri şi tu.doi goi tremurând în noaptea care s-a sinucis.unul cu altul. unul în altul. unul altuia. îmbrăţişaţi.

- iubitule...mâine?- iubito ai uitat? repetă după mine...„fluturii trăiesc doar o zi!”

„FLUTURII TRĂIESC DOAR O ZI!”

eu dac-am trecut pe lângă ziua aceea?

tăcere! se aude un glas de undeva. tac.în noaptea asta se roagă Dumnezeu!e prea multă linişte!!!

(Fotografii de Marius Ionuţaş)



Eugen Ungureanu

Rectangle


30

Mathilde Bonaparte, căsătorie care n-a durat şi al căreidivorţ a fost autorizat în 1845 prin decizia personală aţarului Nicolae I. Unii cronicari îl prezintă pe Demidovca un caracter dificil, violent şi puţin sociabil.

Am înţeles deci că făcea parte din marea nobilimecu relaţii în Europa Occidentală şi toate atenţiile cucare era înconjurat s-au explicat de la sine.

Autorul recomandă cu căldură călătorului careajunge la Bucureşti să se ducă degrabă la BaiaTurcească, unde a fost şi el (pe malul Dâmboviţei).Unde după baia de aburi şi un masaj viguros cu frecţiiaromatice, te regăseşti pe cuverturi moi cu o pipă careexală parfumuri bine mirositoare, alături de dulceaţade trandafiri cu apă rece, într-obeatitudine a tuturor simţurilor, şicare, în plus, le ai pe nimica toată(pe un preţ modic). Şi dacă acesteuzaje bine întronate la Paris şi laViena se regăsesc şi la Bucureşti,e bine de reţinut că singurele douălucruri care fac Turculuionoare, singurele pe care EuropaOccidentală le poate încăinvidia Orientului, sunt baiaşi cafeaua.

Demidov şi o parte dinînsoţitorii lui cu care a ajuns laBucureşti (o parte rămăseseră laGiurgiu, urmând să vină a doua zi),au fost invitaţi seara la palatulDomnitorului. Dar până atunci, fiindtimp destul, au profitat de o plimbarepentru a cunoaşte oraşul. El nespune că „strada principală pe care se înşiră trăsurile,foarte frecventată, dar puţin demnă de popularitateasa, nu e decât o arteră prost întreţinută, plină de prafşi de gropi. Şi când ajungi la capătul ei, dai de ogrămadă de arbori tineri şi de o câmpie mlăştinoasă.Dar aşa cum e, pe ea se înşiră un lung convoi de trăsuriîn care toată elita disparată a acestei naţiuni seregăseşte în fiecare seară, afişând obiceiuri şi costumediferite. În aceeaşi trăsură poţi vedea femei cu toaleteşi maniere care imită pe cele vieneze, bărbaţi în fracnegru, specific tinerei ţări valahe, nobile şi venerabilefiguri ale unor boieri cu barbă albă şi turbane cu fundulrotund importate de la Grecii din Fanar. Iar pe capră,aşezat cu gravitate, stă câte un surugiu îmbrăcatruseşte strâns într-un lung caftan, sau un Turc cu unturban mare, sau un Arnăut cu fusta albă flotantă. Pescurt, toată procesiunea aceasta care alunecă prinpraful serii, cu pene, turbanuri, voaluri, cu care teîncrucişezi, compun un adevărat spectacol straniu deo atrăgătoare noutate”.

După care plimbare s-au dus la palat. El îlnumeşte palatul Gospodarului, care în ruseşte însemnaşi Domnitor. În salon trona portretul generaluluiKiselev, care spune el, era un portret popular ce segăsea în toate casele nobile sau modeste ale acesteiţări. (?!) (Afirmaţie pe care o pun sub semnulîntrebării). Domnitor era „prinţul” Alexandru Ghica,ce i-a apărut ca un spirit elevat. Domnitorii Valahieiau adoptat costumul civil al Occidentului şi uniformeleimperiului rusesc. Bucureştiul era pe vremea aceea ocapitală la care nu se ajungea decât traversândpustiuri. Aici a cunoscut şi pe fraţii Domnitorului, MihaiGhica ministru cu treburile din lăuntru şi ConstantinGhica însărcinat cu Afacerile Militare, comandant ca

mare spătar al micii armate valahe.Între timp, întorşi la gazdă, şi-au regăsit însoţitorii

rămaşi la Giurgiu, care au întârziat căci li se furaserăcaii şi trăsurile cu care sperau să ajungă la Bucureşti.

Aceştia au povestit că s-au dus la poştă ca săgăsească ceva atelaje. Tot ce au găsit au fost nişte aşazise „carousi”, mici căruţe făcute din bare de lemnmontate pe patru roţi „mai mult sau mai puţin rotunde”şi pe două osii, fără nici un cui, nici o bară de metal,cu paie pe jos, în care încăpea doar o persoană ghemuităpe paie, care trebuia să se cramponeze de marginilecăruţei, ca un călăreţ neîndemânatic agăţat de coamaunui cal în galop. Aşa urmau să plece abia în faptulnopţii negăsind altceva. Dar ziua era lungă şi cumn-aveau unde sta, şi curiozitatea intrând în joc, aupornit să descopere Giurgiul.

Giurgiul, Giourjevo, fostă fortăreaţă turcă înaintede Tratatul din 1829, a fost „eliberat prin intervenţiageneroasă a Rusiei. Barbaria a trecut Dunărea, dar

Horă valahă la Prinţul Ghica, Bucureşti,16 iulie 1837

(urmare din pag. 23)Voiaj în Rusia Meridională şi Crimea (1837)...



Eugen Ungureanu

Rectangle

31

înainte de a o trece, turcii au dărâmat zidurilefortăreţei”.

E nevoie să facem o precizare. „Eliberat prinintervenţia generoasă a Rusiei”? Demidov este rusşi tot ce scrie este în interesul patriei sale. În realitateGiurgiul a fost eliberat când toate raialele turceştide pe malul stâng al Dunării au fost desfiinţate caurmare a Tratatului de la Adrianopol cu care seîncheie războiul ruso-turc din 1828-1829, tratat carea avut consecinţe importante pentru evoluţia ţărilorromâne, consolidând autonomia lor administrativăşi înlăturând monopolul otoman asupra comer ţuluilor. S-a produs astfel o adevărată revoluţieeconomică prin care Principateleau fost incluse în comerţuleuropean.

În timpul petrecut la Giurgiu,Demidov observă aspectulconstrucţiilor şi străzilor oraşului carea suferit de pe urma retrageriiotomanilor. Era un oraş în ruinealături de câteva construcţii noi.Oraşul le apare pustiu, căci toatăpopulaţia ieşise afară la câmp pentrua celebra o oarecare sărbătoare. Şiaici descrie corturile albe de lângăcăruţele ţăranilor şi corturile negreale şatrelor de ţigani şi focurilepentru preparat mâncarea. Elpriveşte tinerele fete care secostumau pentru dans, ţărăncuţelecu basmale de catifea brodate şi cugalbeni sunători, iar ţigăncile cu frumuseţea lorspecifică, pe care unii o pretind că vine de pe malurileGangelui. Un câmp pe care evoluau „moşii” deodinioară, cu un nor de praf care îmbrăca totul, corturi,căruţe şi animale. Şi cu negustori care vindeau de toate:stofe, haine, alimente. Peste tot dansuri, cu dansatoricare invadau de îndată orice spaţiu liber. O adevăratăfrenezie pusese stăpânire pe populaţie.

Pe înserat, călătorii noştri s-au grăbit să ajungăla poştă pentru a se îmbarca în acele mici căruţe spreBucureşti. Dar facultatea de a se îmbarca solicita unprealabil „paşaport”, un permis livrat de autoritateasuperioară a oraşului. Pentru care se plătea anticipatcostul întregii călătorii a parcursului din oraş în oraş,numit „podorojnaia”. Astfel încât voiajorii erau lasaţila bunul plac al hazardului, banii fiind deja încasaţi.Ei îşi lăsaseră bagajele la pilotul vaporului care era şifarmacistul locului. Funcţionarul de la poştă a sosit înpersoană la miezul nopţii cu o mulţime de „carusi” la

uşa farmacistului. Însă nu le-a permis să ia nici unbagaj. Ei au refuzat să plece în aceste condiţii. A douazi au găsit două căruţe mari şi solide în care s-auîmbarcat toţi cu bagaje cu tot. Dar ca provizii de drum,două pâini negre a fost tot ce au putut lua.

Surugiii şi caii îşi alegeau drumul pe pământ sauprin iarbă, printre gropi şi mlaştini, trecând şi câtevarâuri sau pârâuri noroioase. Călătorii binecuvântauclipa când şeful de la poştă le-a refuzat îmbarcareacu bagaje în cărucioarele instabile, inconfortabile şipericuloase, cu care s-ar fi răsturnat printre mlaştinişi râuri cu pietre şi torente.

Treptat au început să apară case, bordeie, câte obiserică, pe pereţii căreia un „Raphael ambulant” a

pictat toată specia umană şi animală, fără a uita nicicangurul australian. Pictorul a reprodus triumfătoractul Creaţiei, adevărată capodoperă cu frumoşi„domni şi doamne”, magnifici paşa cu barbă neagră şiascuţită, impozanţi boieri cu turbane uriaşe, soldaţivalahi în mare ţinută, totul într-un peisaj cu ghirlandeşi arbori fantastici.

Părăsind acest sat, au traversat un pod pe bărcişi au ajuns în sfârşit noaptea la porţile Bucureştiuluidupă o cursă de 20 de leghe (cam 90 de km) epuizaţi,cai, călători şi surugii. Aici au fost conduşi la uncaravanserai respingător de unde, cu ajutorul celor sosiţiîn zilele precedente au ajuns la o gazdă italiană undes-au bucurat fiecare de deliciile austere ale unui pat descânduri montat pe un suport. Şi astfel la 13 iulie s-auregăsit toţi în capitala Valahiei.

(va urma)

Poştalioane cu cai, 19 iulie 1837

(Imaginile provin din arhiva Bibliotecii V.A.Urechia Gala ţi)



Eugen Ungureanu

Rectangle


32

Cri

stin

a G

RIG

OR

OV

PROZÃ

Ea plânge. Lacrimi mari,sărate, smulse parcă din inimamării. Nu a văzut niciodatămarea. Când era mică visa săpoată călători cu vaporul.

Viziunea acelei case gigantice din metal vopsit înculori pastelate, asemeni unui tort supraetajat,îmbrăcat în frişcă, îi ameţea toate simţurile. Trebuiesă fie atât de plăcut să simţi că eşti stăpân pestevalurile uriaşe care şerpuiesc într-o continuămişcare neavând nici cap, nici coadă, o imensăbucată de carne alb-verde-albastră scânteind înlumina dimineţii. Uneori, când avea timp, mergeaîn port în zilele în care un vas de croazieră părăseaospitalierul chei românesc. Îşi imagina că acolosus, pe punte, o prietenă suspină în tăcere; îşi scoteadin buzunarul găurit batista murdară (mereu uita săo spele), îşi ridica mâna într-un gest uşor teatral laochiul drept şi şoptea aşa, ca pentru sine: nu am săte uit niciodată, niciodată! Dar acum nu este înport. Nu a mai mers de ani buni acolo, cum ar putea,când trăieşte în oraşul acesta minuscul de la capătulpământului? Anii au trecut fără milă, vasele decroazieră sunt la fel de ireale precum un banchercare-şi donează toată averea săracilor înainte de ase călugări. Ce bine ar fi dacă s-ar întâmpla asta!S-ar număra şi ea printre miile de nevoiaşi, bolnavi,flămânzi, vagabonzi, droga ţi aflaţi în pragul uneisupradoze, toată gama de exemplare defecte alesocietăţii, expuse asemeni unor note bolnave pe unportativ de sticlă, privindu-se în toată splendoareaurâţeniei lor. Trece în grabă pe lângă tonete decovrigi calzi, hotdogi expiraţi visând la paradisuldin pâine şi muştar şi îngheţată la cornet cu gust demuşama. Ar mânca din toate, câte două, trei, câte osută de bucăţi, până ar exploda la cea mai apropiatătoaletă publică, probabil ar trebui să reziste pânăajunge într-un parc, deşi sunt infecte toaleteleacelea verzi, care seamănă cu capsulele de lansareîn spaţiu a cosmonauţilor. Nu, mai bine păstreazăcei câţiva lei pe care îi mai are pentru zile maihămesite. Oricum, nu mâncarea este cea maianevoioasă problemă. Oare ce ar întreba-o asistenţiisociali delegaţi cu împărţirea muntelui de bani înmod echitabil, după ce şi-au luat, desigur, înainteleafa pentru toată tărăşenia aceasta murdară,împestriţată cu tot felul de riscuri care implicăinclusiv moartea cauzată de una dintre aceste bombebiologice, călăi şi victime deopotrivă, atât pentru

propria lor persoană, dacă mai au noţiunea de persoană şide conştiinţă, cât şi pentru oamenii normali din preajmalor, presupunând că mai stă cineva pe lângă ei, chiar şi întrecerea de pe o parte pe alta a străzii? Câţi ani are, deunde este, unde locuieşte, cu ce se ocupă, dacă arepărinţi, fraţi sau alte rude...? Sunt întrebări pentru careoricine ar fi în stare să dea un răspuns. Ei însă nu îi pasă deaspectele biografice. Pentru ea singura lume posibilă estecea în care s-a născut, iar spre deosebire de al ţi copii carese nasc, aşa cum ştim cu toţii, după nouă sau mai puţineluni de lăfăială în acvariul de lux plătit cu greţuri, pofte,balonări şi varsături de mama fiecăruia, ea s-a născut latrei ani. Până atunci nu a vorbit, nu s-a jucat, nici nu î şiaminteşte dacă a mâncat sau dacă a dormit. Despre părinţiîşi amintete doar zâmbetul forţat al mamei şi crizele denervi ale tatălui care, din fericire, nu au durat decât pânăîn ziua în care o asistentă medicală a luat-o de acasăîntr-o Dacie albă, plină de zgârieturi. Adică, aşa credeacum, că era o asistentă medicală, în realitate nu are nicicea mai mică importanţă. Aşa cum nu contează nici camerasupraaglomerată de copii aliniaţi în paturi de lemn, înveliteîn cearceafuri de un alb murdar, cu miros în ţepător de clorşi pete de urină îngălbenite de timp. Rememorează cuaceeaşi încântare ca acum cincisprezece ani cameraimensă cu ferestre mari, neacoperite, pere ţii capitonaţicu oglinzi strălucitoare, parchetul curat, lucios, muzicasuavă ce se auzea dintr-un colţ al încăperii, bârnele de lemnmontate în faţa oglinzilor...iar deodată, sprijinită demarginea mesei pe care se afla casetofonul, a v ăzut-o peea: înaltă, în jur de un metru şi şaptezeci de centimetri, cupărul lung, şaten, asemeni alunelor de pământ neprăjite,ochii de culoarea frunzelor de nuc bogate în iod, cu bra ţelesubţiri şi picioarele lungi, svelte, aproape lipsită de sânişi cu o talie minusculă, era cea mai frumoasă făptură pecare o văzuse vreodată! Vocea ei s-a dovedit a fi mai pu ţinserafică dar acum, ca şi atunci, înţelege că mustrările,ţipetele, certurile, supărările, erau simple unelte ale grijii,ale nevoii de a se face înţeleasă, ale dorinţei de a o învăţasă iubească muzica şi dansul. Abia după câteva luni demuncă, răbdare, plânsete şi crize de isterie a început săînţeleagă magia dansului. Senzaţia că pluteşte pe apenevăzute, sentimentul că zboară împreună cu păsărilecălătoare spre tărâmuri nemaiîntâlnite, le mai păstrează şiacum în toţi porii pielii, în cicatricile de pe degetele de lapicioare, în tremurul mâinilor atunci când aude un libretcunoscut. Când a împlinit optsprezece ani i s-a spus c ătrebuie să plătească pentru orele de balet, să-şi cumperesingură echipamentul şi să părăsească centrul de tratament.Părinţii însă i-au refuzat costurile pentru această ocupaţie



Eugen Ungureanu

Rectangle

33

Din Fabricile Cerului ( II)

Nedumerireo întrebare ilegalăpentru cei carevor să ştie totul:

eu am voiesă dorm înpropriul meu somnde veci?

Ecocât ve(r)de !ca ochiula răsărit soareleşi iarnase dezbracădansândîn pielea goală!

Apo(ca)li(p)ticăsă-mi puneţi cruceala picioaresă văd tot timpulscrisulmăcar aicila cantinaviermilorsă nu fiu înlocuitde ideologiile voastreputrede

Pământulexistă Apoişi după viaţa

ajunsă la Ceruriaici totul e altfeldin oglindăun orbpriveştepâmântul prin tine

Ora exactăca frunza şi iarbacâţi ne(-) om fi adunat aicinu auziţi rugilecelor de afară?

e timpul să ieşimla tablăla ora practicăde apocalipsă

Indispoziţie testamentarăpe cruceîn locul acelaunde se trec eroiiîncolonaţicu litere de aurnumelecelor care mi-augrăbit odihna

Dincolo şi dincoaceascultă femeiedintr-o lacrimăFiul omuluie lângă noica un mic cutremurcrescând

dintr-un cuinaşterea şi moartea-sdouă porţi stelarerestul e mereudincolo şi dincoace

(1 ianuarie 2015, la un ande la trecerea Floarei Ifrim)

Privelişteiată cupola bisericiisfârşitul primului Cersub careuneori morchiar şimedicamentele;deasuprae lumea îngerilorvânturile subţirisuflând răbdătoareîn miracole lumeştiinflamabile

Din Fabricile Cerului (II)viaţa e dură şise schimbăde la un gândla altul;la una din ferestreleEdenului în contumacieiată-l pe Andreicu o baghetămuiată-n smirnărăscolind prindeşeuri filozoficeeclozate

Marin IFRIM - poeme

fără rezultate, cum o numesc ei, sub pretextul că atâta timpcât nu există Liga Balerinelor Profesioniste care Suferăde Autism este mai bine să nu mai viseze cu ochii deschişi.Ei însă nu au cum să înţeleagă, de aceea nu le poartă pică.Iar pentru a fi mai uşor, pentru ei dar şi pentru ea, a plecatde acasă. Prieteni nu are, doar profesoara ei de balet careo găzduieşte în schimbul ajutorului pe care i-l oferă întimpul şedinţelor pe care le predă copiilor bolnavi deautism, păpuşi defecte asemeni ei, pe care le în ţelege şile iubeşte. Puţinii bani pe care îi câştigă îi dă pe mâncareşi pe lecţiile pe care le ia în continuare. Iar acum, cândsunt în mijlocul pregătirilor pentru spectacolul vieţii ei,

Frumoasa din pădurea adormită, s-a întâmplat cea maimare tragedie din toţi aceşti ani: frumoşii ei pantofi debalet, roşii, s-au rupt. Cât valorează pentru un bancher opereche de poante şi cât valorează ei pentru frumoasa dinpădurea adormită, copilul pe care doar muzica şi dansulau reuşit să îl scoată din universul străin în care nimeni nuare acces, unde nicio fiinţă nu poate pătrunde pentru oîmbrăţişare, pentru un alint, pentru un sărut? Lacrimile sepreling pe obrajii palizi, fără zgomot, fără durere. Suntdoar globuri de cristal în miniatură în care oricine poatevedea o frumoasă balerină care doarme desculţă de sutede ani aşteptând să primească o pereche de balerini roşii.



Eugen Ungureanu

Rectangle


34

Ale

xand

ru C

OC

ETO

V Argument: De ce am ales tema: „Timpul– o limie frumoasă dar uscata”? Este o temă,care declară despre acea linie a timpului trecător,dur, problematic ... melancolic, vesel ... durerosşi trist în viaţa unui ţăran, muncitor şi a familieisale.

Acel Tudor Mocanu, care este personajulprincipal în opera druţiană, „Doina”, redă oipostază a timpului. O desfăşurare a timpuluitrecut, prezent şi viitor în oarecare măsură.Fiecare act al piesei ne arată câte ceva dinelementele timpului. Tot aici putem vedea şidescrierea timpului din trecut dar şi timp cadurere, melancolie, viaţă...

Întra-adevăr, timpul e o linie sau cevafrumos. Căci poţi realiza ceva, poţi iubi, poţipetrece timp cu cineva apropiat, dar, în acelaşitimp, poţi avea şi dureri, necazuri, pierderi... dece „linie uscata”? căci viaţa se sfârşeşte, trece,multe nu le poţi întoarce. Multe doar vin şipleacă. Timpul e ceva ce nu poţi întoarce. Deaceea, Tudor Mocanu, personajul principal sestrăduie să trăiască acest timp din plin (aşa cumcrede el că e bine).

Academicianul Haralambie CORBUmenţiona: „Mesajul definitoriu al creaţiei druţienenu e nici optimist, nici pesimist – ci e unul integralrealist, umanist, sprijinit pe temeliile trecutuluinaţional şi universal, dar cu antenele orientatespre un viitor al binelui, al frumosului şi armonieidintre cei care locuiesc în propria casă, în casacolectivă a neamului sau în casa fără îngrădiri şiimpedimente – a lumii.”

Frumuseţea timpului în viaţa lui Druţă:Acest moldovean, care s-a născut şi a trăit toatăviaţa în Horodiştea, a plecat ... din oarecaremotive într-o ţară care i-a fost străină. Dar, cutimpul s-a adaptat şi la străini. Poate chiar nu i-afost aşa de străină, cum uneori ni se pare, dar oţară în care nu a avut părinţi, rude, casăparintească...

Plecat de la casa părintească, Druţă scria:„În jumatate de secol de când am părăsit

(Cercetarea motivului „timpul” in piesa dramatica „Doina” de Ion Druţă)„Ion Druţă îşi consacră toată energia talentului său excepţional promovării imaginiipoporului moldovenesc acasă şi în lume, zidind, cărămidă cu cărămidă, edificiul demnităţiinoastre”. (Haralambie Corbu)

Horodiştea, satul de baştina, mai că nu mi-a rămassămânţa de neam acolo. Nu a rezistat nici sărmananoastră casă părintească, nici mândrul castan cecreştea cândva la poartă. Doar o lespede de piatră,cu o gaură rotundă la mijloc, ce ţinea locul unui colacde fântână, mai albeşte şi azi în câmp nu departede Cubolta.”

Toată opera sa este compusă din elementele vieţiide gospodar: munca la ţară, folclorul popular, creştereaşi educarea copiilor, ocrotirea animalelor... căci „a vorbide pământul şi de apele Moldovei înseamnă a vorbi înprimul rând de spiritul de gospodar al neamului nostru,de simţul măsurii, de acel misterios echilibru dintre albşi negru, dintre bine şi rău, dintre lumină şi umbră,dintre frumos şi urât, care, până la urmă, le şi hotărăştepe toate.” (Ion Druţă, Pământul, apa şi virgulele).

Interesant de observat, că toată lucrarea înîntregime a lui Dru ţă constrânge toate acestecomponente. Aceeaşi „Povară a bunătăţii naostre”,„Doina”, „Casa Mare”, „păsările tinereţei noastre”,„Horia” şi altele. Căci „opera lui Druţă, în totalitateaei, se sprijină pe trei piloni principali: ideileatotpurificatoare ale creştinismului; tradi ţiileînobilatoare – populare, culturale şi istorice – aleneamului; preceptele verificate ale unei gândiri şiexperienţe moderne”. (Haralambie Corbu)

Aici ne putem alătura de cuvintele lui HaralambieCorbu, unde el spunea: „Ion Druţă îşi consacră toatăenergia talentului său excepţional promovării imaginiipoporului moldovenesc acasă şi în lume, zidind,cărămidă cu cărămidă, edificiul demnităţii noastre”.

Dimensiunile universului druţian „ne produce omare satisfacţie spirituală şi estetică”. (Cingiz Aitmatov,Kargastan) tot aici el adaugă: „În lucrările lui Ion Druţămă cucereşte plasticitatea cu care sunt înfa ţişatepersonajele. Cred, că prin operele sale prozamoldovenească înscrie în literatura contemporană unadintre cele mai pitoreşti şi mai interesante pagini”.(Cingiz Aitmatov, Kargastan)

Prin următoarele aspecte (cercetările sunt proprii),vreau să demonstrez, de ce, sau cum, opera lui Druţăarată viaţa şi în special amintirea ca un factor important.Am încercat să cercetez tema „timpului” în opera/lucrarea „Doina”, semnată de Druţă. Citirea cu atenţie



Eugen Ungureanu

Rectangle

35

şi meditarea asupra acestor elemente m-a ajutat săvăd nişte lucruri interesante, şi nu numai, ci şi specificepoporului moldovenesc, descris de însuşi moldoveanulnostru, Ion Druţă.

Înainte de a trece la observarea amănunţită a„Timpului zilei” găsit în piesa Doina, vreau să atragematenţia la prezentarea „timpului” în toate cele trei acteale piesei. După o cercetare amănunţită, am identificaturmătoarele elemente de „timp”:

„Timpul” în cele trei acte1. Actul I, Actul II, Actul III.Tudor a trăit o viaţă lungă şi grea: Razboi; Foame;

Moarte (mulţi sau dus în pământ); Hotar al perioadeide viaţă; Muncă; Chin; Bucurii; Înjosire; Frunzişul stăînţepenit; Dimineaţa; Lucru, activităţi; Se scuturăfloarea de pe copacii fructiferi; Nu s-a ridicat încăsoarele; Munca grea la câmp; Amurg târziu sub cortulverde; Ninge încet, domol; Se face noapte; Se audcântând cocoşii; Rămâneau zorile (cuvintele Doinei);Timpul când începeai a te trezi (Doina către Tudor);Focul dragostei s-a stins de atâta vreme (dragostea luiTutor); Anul acela când te-ai întors de la armată (Doinaîi vorbeşte lui Tudor); Eram pe atunci arţăgos (cuvintelelui Tudor); Timpul – amintire: când s-a făcut colhozul;Timpul – durere: multe vizite la înmormântări, bătutulsoţiei. Tudor umbla cu soţia pe la doctori; Vremeastrânsului roadei; În fiecare zi musafiri; Duminicadimineaţa; Soare, senin; Ninge, ninge; Noapte târziu;Dis-de-dimineaţă; Frig, vânt, zi posomorâtă.

Datorită planului de ansamblu a întregii opere,putem identifica şi elementele naturii, care arată deasemenea timpul: dimineaţa, soare senin, ninge, vremeastrânsului roadelor, vânt, zi posomorâtă ... tot aici putemgăsi şi stările personajelor prezentate în timp: bucurii,înjosiri, dureri, muncă ...

Familia Mocanu, descrisă de Ion Druţă, are griji,nevoi zilnice. Zi de zi lucrau şi tot lucrau, „Zileposomorâte, zile cu cer senin, nopţi înfrigurate, seri culună plină, amurguri târzii şi dimineţi culese dintr-unmiez de vară setoasă” (Începutul piesei „Doina”).

Tudor Mocanu, care fiind legumicultor şi un bunpriceput la bussines, se trezea dimineaţa cu gând delucru. Dimineaţa la micul dejun analiza aceasta şi peparcursul zilei dorea să realizeze tot ce planificase. Iarseara la masă cu toată familia analiza rezultatele finale.Căci realizarea unui lucru nu totdeauna se bazează pebani sau înţelepciune, pricepere ... ci în primul rând„timp”. Pentru tot cheltuim timp. Personajul TudorMocanu cheltuia acel timp pentru a hrăni casa (întregafamilie), pentru a aduce prosperitate şi bunăstare înfamilia sa.

În afară de lucru, ajutor vecinilor şi prietenilor,pe Tudor Mocanu îl frământa şi gândul la timpul carea trecut. Aş dori să cred, că îl frământau urmatoarele:

Timplul în trei ipostaze:(reflectarea asupra personajului principal Tudor

Mocanu) 1.Melancolie Amintiri Durere Muzicafolclorică; 2. Doina; 3. Dor de tinereţe; 1. Viaţa întinereţe; 2. Prima dragoste; 3. Bucurii şi dansuri; 4. Oviaţă mai buna in trecut; 5. Prosperitatea vieţii (maimultă roadă, bani, succese...) Boala soţiei; 6. Pierdereafiului Mihai; 7. Frământări; 8. Nereuşitele momente înviaţă; 9. Greutăţile care apăsau familia Mocanu;10. Trecerea timpului.

Acad. Haralambie CORBU, în Revista Akademosmenţiona: „Alternanţa melodiilor atât de diverse şi atâtde zbuciumate, sugerează sau, mai bine zis, puncteazătraiectoria destinului dramatic al tuturor celora, cărorasoarta le-a încredinţat anume această secvenţă din istorianeamului. Dorul de omenie şi tristeţea după clipelepierdute în zadar – se remarcă drept trăsăturifundamentale ale scrisului druţian. Mesajul definitoriual creaţiei druţiene nu e nici optimist, nici pesimist – cie unul integral realist, umanist, sprijinit pe temeliiletrecutului naţional şi universal, dar cu antenele orientatespre un viitor al binelui, al frumosului şi armoniei dintrecei care locuiesc în propria casă, în casa colectivă aneamului sau în casa fără îngrădiri şi impedimente – alumii. Prin harul său deosebit şi prin truda de o viaţăscriitorul-academician Ion Druţă a făcut din multîncercata şi frământata Câmpia Sorocii o adevăratăbijuterie literară, un centru remarcabil de cunoaştere şiînnobilare pentru împătimiţii de adevăr şi de frumosdin spaţiul autohton, dar şi de pe multe meridianeale lumii„.

În concluzie: doresc să remarc, că, „oriceîntâlnire cu Druţă lasă o puternică senzaţie, profunzime,colorit irepetabil şi înţelepciune. (Natasa Manolova,Bulgaria.)

„Noi am mai avut scriitori care au abordat tememajore, teme filosofice, sociale, psihologice. Dar niciunul din ei n-a făcut acest lucru atât de profund. IonDruţă a scris, a plâns, a militat pentru aceste valori cumaximă participare sufletească, a pus foarte multăsubstanţă sprirituala în frază, în cuvânt, în viziunea saartistică. Druţă a dat expresia plenară sentimentelornoastre. El a turnat general-umanul în tipare de aur;arătând lumii că noi avem viaţă intimă profundă,atitudini emoţionale şi naţionale, că suntem firicomplexe, că gândirea noastră are inflexiuni profunde,filosofice. Aceasta este foarte important.” (GheorgheMazilu)

BIBLIOGRAFIE:1. Revista Akademos, nr. 2(13), iunie 20092. Ion Druţă, scrieri. Chişinău, Hyperion 19903. Povara bunatăţii noastre, de Ion Druţă. Ediţie

revăzută şi completată. Editura „Universul”, Chişinău 2005.Calea robilor (postfata).

4. Wikipedia.com/iondruta/



Eugen Ungureanu

Rectangle


36

(I)

(prelucrare epică după o întâmplare reală)

Când suntem tineri nu prea ne gândim lamoarte, chiar dacă ea trece uneori foarte aproapede noi, asemenea trenului în viteză pe la o trecerede cale ferată. Suntem dincolo de barieră şi nesimţim în siguranţă. De mine doamna cu coasa s-aapropiat cam de vreo două-trei ori, dacă mă gândescbine, încât ar fi trebuit să-i cam simt răsuflarea înceafă. Dar nu s-a întâmplat aşa nici atunci şi nicidupă, când se spune că ieşi din starea de şoc şiintri în aceea de panică. În schimb m-am topit defrică în împrejurări mult mai banale. Nici înnaufragiul din 1982 al navei turceşti Yusuf Bey, labordul căreia eram îmbarcat ca pilot maritim stagiarîmpreună cu prietenul meu, pilotul Viorel Crăciun,nu pot spune că mi-a fost teamă.

Totul s-a petrecut mult prea repede şi poatenu am apucat să mă dezmeticesc. Aveam pe atuncizece ani de experienţă în navigaţia pe fluviu, darîn pilotajul navelor maritime eram considerat cadet,cum le plăcea ălora bătrâni să ne spună nouă, adicăpiloţilor stagiari, veniţi de la fluviu sau mare, cubrevete de ofiţeri şi căpitani fluviali sau comandanţimaritimi. Cu alte cuvinte, în stagiatura obligatoriede cel puţin doi ani, necesară pentru obţinerea unuibrevet de pilot, purtam pantaloni scurţi, dacă măpot exprima aşa. Erau chiar foarte scurţi, după celenumai două luni trecute de la primirea mea înCorpul de Pilotaj al Dunării Maritime.

Pentru cei care nu ştiu ce înseamnă DunăreaMaritimă îi informez că e vorba de acea porţiunede fluviu pe care pot naviga vase maritime cu unpescaj admis de maxim 23 de picioare, uneori chiar24 de picioare, adică între Brăila şi mare, mai precisîntre km 173 şi ieşirea în Marea Neagră prin canalulSulina sau, în cazul ucrainienilor, pe braţul Chilia,cu ieşire la mare prin noul lor canal, numit Bâstroe,amenajat în ultimii ani. Pe vremea naufragiului din1982, ieşirea în mare de pe braţul Chilia se făceaprin alt canal, numit Prorva sau Uzdunaisk.

Atunci, la sfârşitul unei zile posomorâte, darliniştite, de sfârşit de Mărţişor, la Mila Marină 42,5,după ce bărcile cu muncitorii de la sta ţia depompare pe care o construiau în malul drept, cevamai în aval, au venit şi ne-au salvat de pe navarăsturnată într-un bord, ce nu mai putea ficontrolată, eram şi nu prea eram acolo. Priveam

din barcă senin, cu ochii altuia, epava dusă de forţacurentului şi scufundându-se treptat, ca un HopaMitică găurit, înecat într-o cadă de baie. N-amtresărit nici când, ajunşi la mal, la micul ponton alStaţiunii Semaforice de la Ceatal Ismail,pregătindu-ne să debarcăm, am auzit dinspre pupabărcii, la malul stâng, vuietul făcut de apa făcutăpâlnie, atunci când epava s-a dus la fund. Dar eun-am văzut hăul acela teribil care sorbea toategunoaiele care pluteau pe fluviu pentru că deja măuitam înainte, pregătit să sar din barcă pe ponton.Eram singurul care scăpasem din naufragiu fără sămă ud măcar pe bombeuri. Mai lipsea doar să-miscot pluşul din buzunarul de la spate al pantalonilorbleumarin, de uniformă, şi să-mi lustruiesc pantofii.Ar fi fost însă greu să fac acest lucru pentru căpielea groasă de pe palme mi se jupuise cândcoborâsem în barcă mult prea repede, ţinând strânsîn mâini saula subţire legată de balustra din triborda rufului (suprastructură situată pe o porţiune dinlăţimea navei) unde se afla şi comanda navei. Dacămăcar în clipa când începusem să alunec pe aceaparâmă subţire, încercând fără succes să-mi sprijinpicioarele de ceva din suprastructura cargoului, aşacum văzusem în filme că fac alpiniştii pe munte,mi-aş fi întors capul spre dreapta, în amonte, aş fivăzut barca pescărescă ce avea întinsă setca pentruscrumbiile care înotau contra curentului, în căutarede locuri unde să-şi depună icrele. Din spusele demai târziu ale barcagiilor lipoveni care ne salvaseră,pescarul din barcă se lăsa aval, cu plasa aruncatălacom, de-a latul Dunării. Fiind cu spatele nu văzuseîncă grozăvia. Atenţionat de ţipetele barcagiilor, atăiat în ultima clipă setca cu cuţitul, trăgând apoidisperat la rame ca să scape de curentul care seformase şi-l trăgea spre vârtejul care înghiţise nava.

Deunăzi m-am întâlnit cu Viorel şi am început,asemenea tuturor pensionarilor, să depănăm amintiri.Ori despre ce altceva, în afară de cărţi, am fi pututvorbi? Fireşte că despre meseria noastră, de foştipiloţi maritimi, „de Bară Sulina, Dunăre Maritimăşi Porturi de Dunăre Maritimă”, cum pompos nedefineau scriptic, într-o vreme, brevetele noastre.Venind vorba, la un moment dat, de naufragiulcargoului Yusuf Bey, în care era cât pe ce să dămamândoi ortul popii, Viorel m-a întrerupt brusc:

Ioan

Gh.

TO

FAN

si

Vio

rel C

RÃ

CIU

N,



Eugen Ungureanu

Rectangle

37

PROZÃ

-Ştii ceva, Pluşcort, tu ai scris un roman. Ce-ar fidacă te-ai apuca să pui pe hârtie ce-am pătimit noiatunci? O povestire, nuvelă, vezi tu ce-ţi iese. Îţi daiseama ce tare ar fi? Caz real, Motane, nu închipuiri dedouă parale.

-Ştiu şi eu, Păpuşă, m-am gândit nu odată la asta,dar cum să-ţi spun? În cazul nostru ştii cum e? Viaţabate filmul, m-am codit eu.

Pluşcort şi Păpuşă sunt apelative folosite de Viorelcând se adresează prietenilor. Aceştia, la rândul lor,asemenea mie, nu ezită să le folosească când i seadresează. Cu alte cuvinte, i-au devenit porecle. IarMotanul e una din poreclele mele. De vină e poatemustaţa pe care o port de aproape cincizeci de ani.

I-am spus prietenului meu că aş încerca să însăilezceva dacă m-ar ajuta să-mi reamintesc în detalii toatătărăşenia, eventual să facă o schiţă a dezastrului navalsau chiar să-şi noteze, în afara evenimentuluipropriu-zis, ce gândea în clipele acelea când realiza căs-ar putea să-şi găsească sfârşitul. I-am amintit că nuscria rău la gazeta de perete a Pilotajului, inventată deŢepeluş, cum îi spuneam noi directorului Secţiei dePilotaj Maritim, care se înfiin ţase într-un timp, dupărevoluţie, ca secţie separată a A.F.D.J.-ului, şi seinstalase la singurul etaj al unei clădiri dezafectate,proprietate a Armatei Române, situată pe malul Dunării,puţin mai în aval de dana de apă, punct căruia i sespunea „La grăniceri”. Scufundarea vaporului turcescse petrecuse însă când sediul Agenţiei de Pilotaj Galaţiera într-o căsoaie urâtă de pe mal, cu un singur cat,învelită cu tablă ruginită, din preajma indicatorului cemarca km 150, dar după care piloţii oftau mereunostalgici, botezată „La porumbei” pentru că în crengileunuia din plopii bătrâni, înşiraţi în faţa hardughiei şi acârciumei infecte cu vitrine de sticlă, de alături, se aflao uriaşă şi veche cuşcă de porumbei. Zburătăcealasimpaticelor aripate, cam sălbăticite, nu înceta ziuaniciodată. Era plăcut vara, după-amiaza, după ce plecauşefii, când erai de serviciu la dispecerat, să-ţi iei o bererece la halbă, de la bodega alăturată, şi s-o bei tacticos,cu fereastra deschisă, privind plopii înalţi până la cer,ascultând uguitul liniştitor al porumbeilor, dar trăgândcu urechea la vocile din staţie sau la ţârâitul telefoanelor.

Observ că m-am lasat dus de val, deviind de lasubiect. La propunerea mea, Viorel mi-a răspuns cădeja a scris, încă de atunci, ce pătimise. A doua zimi-a bătut în uşă, aducându-mi zece pagini îngălbenite,rupte dintr-un caiet studenţesc, umplute cu un scrismărunt. Le redau mai jos:

Telefonul sună insistent. Exact ce mă aşteptam.Vocea din receptor îmi spune plictisită că voi plecapeste două ore la voiaj. Nu mă grăbesc. Locuiesc

aproape de port.În pilotină primesc actele de voiaj ale navei de

la pilotul de port care va face manevra de plecare.Aşa e procedura. Nimic special, îmi spun,uitându-mă pe hârţoage. E un cargou mic, de 1100tdw (tone deadweight – greutatea totală ce se poateîmbarca pe o navă, până la pescajul maxim admis).După câteva minute soseşte precipitat colegul dedrum. Este cam îmbufnat, cu somnul neterminat, credeu. Iniţial trebuia să plece la voiaj cu altă navă, multmai mare. E stagiar şi-şi doreşte ceva maiimpresionant, mai provocator.

Vremea e ciudată, ca în luna martie, cu cerulmai mult acoperit, dar lăsând soarelui ferestreminuscule pe unde să pătrundă niscaiva razeanemice. Apa fluviului curge mâloasă, cu resturi decopaci plutind între vălurele. Şterg enervat bordajulumed al pilotinei. Bine că nu e ceaţă, îmi spun. Măcarde am ajunge astăzi până la Tulcea.

Pilotina acostează lângă nava din dana 25,situată la Dunăre, puţin mai în amonte de capul demol (dig de piatră construit la intrarea unui bazinportuar) al Bazinului Docuri. Controlul de plecare,pe care Autorităţile Portuare îl fac la bordul navei,nu s-a terminat încă. Suntem o ţară plină decontrolori, după cum se ştie. Agentul navei, Vama,Grănicerii, Căpitănia, sunt toţi în păr, pe navă, şinu se îndură să plece. Pot să pariez că stau la palavreîn salonul comandantului, negociind plecarea şisorbind din pahare. Mă uit alarmat la ceas. E trecutbine de ora prânzului.

Camaradul de drum îmi explică iarăşi, ofuscat,ce greşeală s-a făcut în pilotină, cu plecarea lui învoiaj, împreună cu mine. În agenţie primise ordin săplece cu o altă navă şi cu un alt pilot. Văicăreala lui,plină de indignare, m-a făcut să-l opresc. „S-aîntâmplat. Nu mai există cale de întoarcere”, îi zic.

E trecut de amiază. În sfârşit, înjurăturile noastreşi-au făcut efectul. Comisia şi-a terminat treaba şicoboară de la vapor. Toţi au sacoşe în mâini. Ştim ceau în ele. Ţigări, gumă de mestecat, lokum (rahat),săpunuri DURU cu miros de mere verzi sau detrandafiri, poate o sticlă de rakî (rachiu turcesc) sauwhisky. Dă Doamne să ne lipim şi noi la o sticloanţă!

Ion Pădureanu, pilotul de port, se îmbarcă penavă. Fără grabă, urcăm şi noi, stând undeva însalonul navei, urmărind prin hublouri ce se întâmplă.Nu suntem îngrijoraţi. Vrem doar să ştim când setermină manevra de întoarcere ca să putem urca încomandă şi să preluăm nava. Mustăciosul meu colegîncă mai bodogăneşte. Cargoul este întors rapid cuprova în aval şi pilotul de port coboară în pilotină,cu buletinul de manevră semnat de comandant, dar



Eugen Ungureanu

Rectangle


38

(va urma)

şi cu pieptul umflat într-o parte. Înseamnă că areacolo un carton de ţigări. Nu-i rău. Sigur o să nedea şi nouă ceva, dacă va fi mulţumit de prestaţie.

La urcare am sesizat că nava este încărcată pestemarca de pescaj (indică pe verticală distanţa dintrelinia de încărcare maximă admisă şi chila navei,adică partea cea mai de jos a navei, aflată sub apă).Cu siguranţă că ofiţerii de la Căpitănia PortuluiGalaţi, care au făcut parte din comisia de control,au sesizat asta. Deci totul este în regulă, s-ar spune.Acum îmi explic de ce sacoşele erau atât de dolofane.Ce era să facem? Nu ne putem pune cu Autorităţile.Aşa funcţionează sistemul.

Mă uit iar la ceas. Constat că viteza naveine-ar permite să ajungem pentru înnoptare, jos deTulcea, la locul oficial de ancorat din zona MileiMarine 36. Atât noi, cât şi comandantul turc, suntemrelaxaţi. Intrăm în rutina obişnuită a unui voiaj, cuo navă mai mică de 100 de metri, pe un traseuarhicunoscut şi pe o vizibilitate destul de bună, chiardacă cerul e acoperit de nori.

Sunt puţin nedumerit. La Cotul Pisicii, undereduc viteza, dar nu folosesc unghiuri mari de cârmă,constat că nava se comportă ciudat. Doar la 5 gradebabord sau tribord, cargoul are un ruliu (înclinarelongitudinală a navei) mai mare decât normal. Ştiucă vaporul este încărcat cu sârmă, dar sesizez că şipe capacele închise ale magaziilor sunt aşezaţi colacide sârmă pentru construcţii. De fapt îi văzusem de laplecare, dar nu mă alarmasem. Par a fi legaţi bineîntre ei, cu parâme metalice şi chei de împreunare.Comandantul, un turc cam la patruzeci de ani, cupărul tuns scurt, mă asigură că marfa de pe capaceeste amarată cum trebuie. Abia aştept să ajung lalocul de ancorat pentru înnoptare. Sunt convins că osă primim o cabină minusculă, cu două paturisuprapuse. Noroc de cărţile din geamantane care nevor mai omorî timpul din lunga noapte care neaşteaptă. Amândoi suntem mari amatori de lectură,împătimiţi aş putea spune.

Ce repede trece timpul! Este ora 17 şi 40 deminute şi ne apropiem de Mila 44. La Ceatalul Ismail,situat la Mila 43, unde Dunărea se bifurcă în două,vom intra, la dreapta, pe braţul Tulcea, lăsând lastânga braţul Chilia, pe care acum îl împărţim cuUcraina Sovietică. Nu mai contează că teritoriul aflatpe malul stâng al Chiliei, dar şi pe malul stâng alDunării, între Mila Marină 72 şi Ceatal Ismail, afost cândva pământ românesc. Împărţim şi DunăreaMare cu ucrainienii, cu excepţia însă a celor 800 demetri, situaţi aval de gura de vărsare a Prutului.A ştiut tătuca Stalin ce face. Şi-o fi râs pe sub mustaţăcând s-a îndurat să le lase moldovenilor de peste Prut

aceşti 800 de metri. Să nu mai bombăne că n-au ieşirela Dunăre. Încurcă-i drace! şi-o fi spus, cu gândul lao eventuală prăbuşire a imperiului sovietic Eu credcă poate dormi liniştit, acolo unde este. Nici într-omie de ani nu se va întâmpla asta, zic eu, după cumse prezintă situaţia actuală în lume.

Reducem viteza la intrarea pe braţul Tulcea. Neconfruntăm, la dreapta, imediat după ceatal, cu uncot de 90 de grade. Navigăm pe mijlocul şenalului.Cargoul se înclină prea mult la babord. Aşa seîntâmplă la coturi. Oricât ar fi viteza de mică naveleîncărcate la capacitate maximă se mai înclină. Acumînsă cargoul a luat o bandă prea mare (înclinare aunei nave într-un bord sau altul). Îi spun timonieruluisă redreseze cârma, dar înclinarea la babord seaccentuează, în loc să se reducă, aşa cum ne aşteptamcu toţii.

Un zgomot sinistru ne sparge urechile. Colaciide sârmă patinează la stânga, pe capacele magaziilor.Se scurg la babord, dar nu cad în Dunăre. Rămânagăţaţi, ca un ciorchine imens, peste copastie.

Suntem pierduţi! Ieşim din comandă, la tribord,ţinându-ne de balustradă. Echipajul aflat în cart liber,năvăleşte buimăcit pe punte. Mişcarea de întoarcerea navei spre malul drept este atât de rapidă încât măgândesc că ar mai fi o speranţă de salvare a navei şia noastră – eşuarea pe mal!

Apa intră deja cu furie în sala maşinilor şi încabine, poate chiar şi în magazii. N-a fost timp săfie închise etanş. Apropiindu-ne de mal, strigăm laşeful de echipaj să fugă la prova, dacă poate, şi săfundarisească ancora din tribord. Curajos, acestaajunge cu greu la vinci. Cu toate încercările, ancorarefuză să se mişte, darmite să cadă. E firesc dacăm-aş gândi la înclinarea la babord, mai mare de 60de grade. Dar nu mai ştiu ce gândesc.

S-a făcut brusc linişte!Un tânăr nebărbierit ţâşneşte din interiorul

navei cu o geantă diplomat în mâna dreaptă. Are înea actele navei. Îşi caută comandantul. Acesta îimulţumeşte din priviri, cu aerul unuia care e consolatde moartea unui membru drag al familiei.

Curentul puternic îndepărtează nava de maluldrept, răsucind-o cu prova spre amonte. Nu mai existăsperanţa salvării navei, aşa cum se înclină tot maimult pe o coastă, cu apa năvălind în interiorul ei.Colacii de sârmă, atârnaţi la babord, au ajuns înapă. Vor atinge fundul Dunării înaintea cargoului,îmi fulgeră prin gând.



Eugen Ungureanu

Rectangle

39

,(III)

(continuare din numărul 155)

Rad

u M

OTO

C,

II. Episcopul IonMicu (Klein) Inochentie.

Venirea lui Ioan Micu,numit Klein pentru Viena,care îl ridică la rangul de baronîn septembrie 1729, iar pentrua fi făcut episcop a fost nevoiesă-l călugărească cu numelede Inochentie.

Fără merite deosebite,tânăr student de treizeci şi şase de ani, a fostnominalizat de Papă în 13 septembrie 1730 şiconsacrat în 25 octombrie, dar instalat numaidupă doi ani, în 28 septembrie 1732. Nimeninu intuia, avea să afirme N. Iorga, că acest tânărva deveni un îndârjit luptător, un credincios greude învins în ceea ce priveşte idealurile uneinaţiuni întregi şi un om gata să aducă sacrificiulvieţii sale însăşi, să devină un martir pentrutriumful cauzei pe care simţea foarte bine că oîntrupează în momentul decisiv pentru aceastăcauză 2.

Era evidentă imposibilitatea ca episcopulcatolic din Alba Iulia să meargă mână în mânăcu episcopul din Făgăraş pentru a cereexecutarea privilegiilor imperiale, pentruapărarea în acelaşi timp şi interesele Casei deAustria şi onoarea acelui suveran, care şi-a pussemnătura şi pecetea pe acel act de acordarea privilegiilor.

El nu apare numai ca şeful unei bisericiunite, el ştie să se ridice la conştiinţa de şef alunei naţiuni, pentru că în călătoria lui la Vienareuşeşte să smulgă un decret în 19 martie 1735.Cu mult curaj avea să-şi susţină cauza în faţaimperialilor prin afirmaţiile pline de entuziasm:„Noi am fost moşneni în acest pământ al crailorîncă din vremea lui Traian, înainte ca naţiuneasăsească să fi intrat în Ardeal, şi avem aici pânăastăzi moşii întregi şi sate întregi, şi am fostîmpovăraţi cu sarcini de tot felul şi cu mizeriimilenare, ca de la cei mai puternici decât noi.Naţiunea noastră nu este inferioară nici uneiadin Ardeal, fie prin virtuţi, fie prin ştiinţă, fieprin pricepere în afaceri…Poporul român peplaiurile acestea ardelene, nu numai că este cumult cel mai vechi, dar este şi cu mult cel maimare în număr 3.

Inochentie Klein în baza celei de a doua

leopoldină arăta la Viena faptul că în continuare preoţiiplătesc încă vad, vamă şi dijmă domnilor de pământ şifiscului în acelaşi timp şi chiar clericilor străini.

Solicitarea sa de a face parte din guvernul a fostrespinsă într-un mod cu totul jignitor: „Nu este nici ompolitic, nici om de stat, nici jurist, nu poate vorbilimpede ungureşte. Un reprezentant românesc nu sepoate admite, căci aceşti vagabonzi nu au un teritoriu.Admiterea acestui om incapabil în numele unei naţiisălbatice ar fi o jignire pentru fruntaşele familii ardeleneşi chiar pentru clerul catolic. Să-şi caute vlădicade ai săi…”4.

Cu tenacitatea de care era capabil, episcopul seprezentă din nou în 1736 la împărat şi în dietă cu unalt memoriu, de data asta în numele a 85.857 de familiiromâneşti după recensământul din 1733. El solicitadreptul ţăranului de a cere judecata vlădici, dreptul dea se folosi pe teritoriul saşilor, ca şi ceilalţi, de păduri,ape şi munţi, de a exercita şi ei meşteşuguri, dreptul dea nu plăti dijma decât preoţilor şi posibilitatea de a-şiputea trimite copii la şcoală. Aceste solicitări aubulversat dieta care a reacţionat cum era de aşteptatdin partea privilegiaţilor : „Episcopul şi clerul unit cerlucruri pe care nimeni nu le-a mai cerut vreodată de lastrăbunii noştri şi nu le va putea cere nici de la urmaşiinoştri… Cer lucruri care de fapt zguduie întreg sistemulacestei ţări…cer ceea ce clerul şi plebea valahă, dupăfirea ei bine cunoscută, nu i se cuvine niciodată”5.

O zi memorabilă, 28 septembrie 1737, avea să onumească N.Iorga în care vlădica Inochentie Klein aveasă citească memoriul de protest în sesiunea dietei:„Fruntaşii Ardealului celui cu privilegii văzură ridicându-se înaintea lor, viu, cu toate rănile sale, şi gata să lupte,un popor pe care-l crezură înmormântat întâi sublespedea cu scris unguresc a calvinismului, apoi suptaceia cu nobile formule latine a catolicismuluihabsburgic. Vlădica vorbea în numele său şi al întregiinaţiuni ce se zice românească în Ardeal. Valachi sauplebs valachica, nu natio, strigară în urletele indignării,ungurii calvini, saşii luterani şi tovarăşii catolici de legeaîmpăratului. Altfel nu se va citi plângerea. Şi vlădicacu demnitatea care îl caracteriza a lăsat-o necitită maibine decât să renunţe la această denumire de naţiuneromânească. Nici cuvântul de neam nu a fost lăsat sătreacă fără strigăte de indignare6.

Războiul austro-ruso-turc terminat în 1739 curevenirea Olteniei în hotarele româneşti, ciumadeclanşată şi decesul împăratului, l-au determinat peepiscop să amâne protestele. În sinodul din mai 1739



Eugen Ungureanu

Rectangle


40

întrunit pentru a fi acceptat teologul iezuit NicolaeIanossi, care urma să spioneze acţiunile episcopului şisă atingă grav demnitatea sa, protopopii i-au cerutacestuia, înainte de a-l accepta, să intervină şi el pentruca preoţii să nu mai fie închişi, bătuţi, izgoniţi, şi catoţi cei ce se bucură de drepturile garantate prin diplomaleopoldină. Iezuiţii să nu se mai opună la sfinţirilenecesare de preoţi şi să obţină pentru preoţi veniturilede drept. „Teologului iezuit” i semai cerea să păstreze cinsteacuvenită faţă de episcop şi cler,în public şi în particular, să nusolicite să fie întreţinut deepiscop. Profitând de ocazie căprima leopoldină nu prevedeaplasarea unui teolog lângăepiscop, au solicitat caprevederile din a doua leopoldinăsă fie pusă în vigoare, referindu-se la drepturile politice alenaţiunii române7.

Maria Tereza instalată petronul Austriei a fost imediatatacată de Prusia şi pusă în maredificultate de a menţine toateteritoriile pe care le deţinea. Înaceastă situaţie dificilă în care segăsea Viena, episcopulInochentie Klein a considerat cănaţia română are datoria deonoare să sprijine coroanaimperială chiar dacă nu erausatisfăcute drepturile elementare pentru ei. În acestecondiţii, se oferă în 1741 să asigure prin contribuţiaclerului român, 5.000 de soldaţi comandaţi de ofiţeriromâni pentru a lupta contra Prusiei.

Solicitările au continuat în dorin ţade a fi reprezenta ţi şi românii în structurilepolitico-administrative. Episcopul care era deja acceptatîn funcţia de consilier imperial, solicita să intre şi înguvern, motivând prin faptul că acei colegi deconfesiune catolicii sunt unguri nu români şi pe careîi consideră slugi unite şi slavi valahi. Cei doi vicari,notarul soborului şi chiar celebru teolog să fie incluşiîn dietă. Iar dacă se consideră că sunt prea mulţi catoliciîn dietă atunci să fie admişi şi mireni români de ritgrecesc. În numele celor 700 de nobili români solicităca doi dintre aceştia să fie numiţi la tribunalul regal,alţii în dregătorii mai mici; ţăranii să fie primiţi cameşteri în bresle. Iobagilor români să li se reducă lucrula două zile, nu patru cum era la acea dată, şi să li sedea înapoi pământurile răpite din ură naţională8. Sevede foarte clar că episcopul revendica drepturi nunumai pentru cler, dar susţinea şi drepturile mirenilor,indiferent de starea lor socială.

Vlădica a continuat să fie umilit în mai multe diete

ardelene unde fruntaşii ţării îi afirmau în faţă că: „naţialui este alcătuită din pribegi şi tâlhari, din leneşi şimincinoşi, care au simulat unirea”. În faţa acestor jignirio naţiune întreagă în frunte cu clerul, nobili şi ţăranis-au adunat în iunie 1744 într-un sinod neobişnuit, oadevărată adunare naţională, avea să o denumeascăN. Iorga.9

Era pentru prima dată când episcopul InochentieKlein era chemat la Curte în1744, nu pentru a fi consultat şia se face dreptate, cum credeael, ci pentru a fi judecat. Sinodul,asimilat cu noţiunea de Adunarenaţională, avea rolul de acristaliza un program naţional ceurma să fie expus la Viena, dincare nu lipseau iscăliturileparticipanţilor. Dacă nici de dataasta Curtea nu va respecta aceledrepturi consemnate unele din eleîn cele două leopoldine, ei sunthotărâţi să se lepede de unire.

Dintre solicitările noi sepoate distinge: „numirea măcar aunui mirean român în guvern (sepropune Ionaşcu Monea,făgărăşean, om cult şi bogat),primirea celor doi vicari în dietă,şi înlăturarea teologului, pemotivul că este de alt neam şi dealt rit”10.

Sinodul din 1744 la care aufost chemaţi şi ţăranii a fost considerat ca o crimă destat. Ţăranii auziseră citirea în româneşte a concesiilefăcute de împărăteasă, dar când au văzut că vecinătăţiletradiţionale din Ţara Oltului şi din alte ţinuturi sunttransformate în iobăgii, s-a auzit un murmur denemulţumire: Ne minţiţi cu făgăduielile11.

După ce i s-a reproşat foarte multe lucruri, carepriveau acţiunile legate de modalitatea şi conţinutulsolicitărilor, în noiembrie 1744, Curtea a decis caepiscopul să fie supus unui interogatoriu. El a refuzatcu demnitate să dea lămuriri, ştiind că pierduse cauzanaţională. În aceste condiţii el a sperat că va găsi laRoma un sprijin, drept pentru care a plecat în 9decembrie 1744 la Roma, dar nu a găsit ce dorea decâtun adăpost unde va sta douăzeci de ani până la moarteca pribeag12.

Papei, îi ceru fugarul episcop, sprijin puternic nupentru reforme mărunte, ci pentru întărirea şi publicareadiplomelor leopoldine, pentru alegerea teologului decătre episcop dintre cei de rit cu el, dar şi pentru creareaunui minister românesc, care să fie condus de un nobilunit cu influenţă. Cererile făcute de scaunul apostolicpe acest subiect la Viena, dar şi referitor la episcop, auprimit un răspuns prin care episcopului i se interzice

Catedrala din Blaj



Eugen Ungureanu

Rectangle

41

pentru totdeauna întoarcerea sa, cu ameninţarea căva fi arestat imediat13.

Inochentie Klein era totuşi în continuareepiscop unit, de unde îl excomunică în 12 noiembrie1746 pe teologul iezuit Balogh, care îi făcuse multrău. Vicarul este obligat să primească un nou teologungur care este şi el excomunicat în 25 august174714.

Sinodul ardelean din Sibiu, chemat de însuşiîmpărăteasă, în data de 15 mai 1747, a exprimatvechiul program naţional iniţiat de Inochentie, printrecare şi înlăturarea teologului de rit deosebit,recunoaşterea românilor ca naţiune: „Naţiuneanoastră, care este mai presus de celelalte, cea mainumeroasă, să fie declarată prin diplomă a patranaţiune receptă în Ardeal şi părţile unite cu dânsulşi să poată primi toate binefacerile şi dregătoriile caşi alte naţii recepte”15.

Delegaţia românilor ardeleni la Viena în urmaacelui sinod avea în componenţă doi tineri dinpreajma lui Inochentie proaspăt întorşi de la Roma,Silvestru Caliani şi Grigore Maior. Imperialii şi-audat seama de necesitatea de a împiedica contactuldintre ierarhia sârbească, intangibilă în drepturile ei,şi românii din Ardeal. Aşa s-a născut ideea la 12iulie 1747 a unui episcop român fără hotare, caresă depindă de scaunul catolic din Oradea Mare.

III. Episcopul Petru Paul Aron.În munţii Apuseni nu departe de Câmpeni pe

valea Arieşului în comuna Bistra se naşte în 1709fiul preotului Teodor Aron, care avea să ajungăepiscop purtând numele de Petru Paul Aron. El estetrimis cu bursă de către Inochentie Klein să studiezela Roma, filozofia şi teologia. În 30 iulie 1743, întorsde la Roma este sfinţit preot după ritul grecesc. Multpreţuit de episcop, avea să meargă cu acesta la Vienaîn 23 iulie 1744, pentru a-l ajuta ca teolog şi preotharnic în luptele grele pe care le preconiza că leva avea.

După plecarea episcopului Inochentie la Roma,Aron a fost reţinut la Viena până la moartea vicaruluiepiscopal Nicolau Pop care a intervenit în 23 iunie1745. În locul acestuia a fost numit de cătreepiscopul Enochentie, Petru Aron care a fost întăritoficial de împărăteasa Maria Tereza în 31 august1745. Vicarul nou ales se întoarce la Blaj pentru aconduce dieceza Făgăraşului, unde eraumari frământări.

După grele suferinţe episcopul Inochentie Kleina acceptat în 7 mai 1751 să renunţe la episcopat,dând posibilitatea împărătesei Maria Tereza sădispună prin decretul din 30 august 1751 convocareaunui sinod la Blaj unde va trebui să candideze treipersoane destoinice pentru scaunul episcopal.Guvernul transilvănean în înţelegere cu vicarul

P. Aron au fixat data sinodului electoral pe4 noiembrie 175116.

Clerul din vasta dieceză a Făgăraşului, care atuncise întindea peste toată Transilvania, s-a întrunit la Blajîn prezenţa comisarilor regeşti David Mariafi de Maxa-prefectul comitatului Cluj şi Petre Dobra de Zlatna-asesor regesc din Transilvania. Cei trei candidaţi aufost: Petru Aron, Grigore Maior şi Silvestru Caliani,toţi trei au studiat teologia la Roma. A fost ales de clerPetre Aron, care dovedeşte aprecierea de care sebucura fiind considerat un bărbat distins şi deosebit deevlavios. În data de 28 februarie 1752 Petru Aron afost numit de împărăteasă episcop dând poruncăguvernului să publice această numire, invitându-l înacelaşi timp la Curtea din Viena17.

Obligat de ritual de a deveni călugăr, Aron secălugăreşte cu numele de Vasile, fiind condus la aceastăceremonie de duhovnicul său Atanasie Rednic căruiaîi donează toată averea pentru a o împărţi săracilor.

Erudit şi cu darul de predicator odată intrat încasta călugărilor a dus o viaţă austeră până la limitasuportabilităţii. Dormea numai patru ore pe un sac cupaie şi regimul alimentar era excesiv de modest.Unsprezece ani a purtat până la moarte încins directpe piele un lanţ de fier, care se păstrează şi acum înmuzeul liceului de la Blaj.

(va urma)

Note:1 N.Iorga, Ibidem, pag. 235-236.2 N.Iorga, Ibidem, pag. 260.3 N.Iorga, Ibidem,pag. 262.4 N.Iorga, Ibidem, pag. 267, Hurmuzaki, XV, pag. 1649-52, nr. MMMLXII.5 N.Iorga, Ibidem,pag. 268, Hurmuzaki, XV, pag. 1655-6, nr. MMMLXVI.6 N.Iorga, Ibidem, pag. 269.7 N.Iorga, Ibidem,pag. 269.8 N.Iorga, Ibidem, pag. 270.9 N.Iorga, Ibidem,pag. 271.10 N.Iorga, Ibidem, pag. 272.11 N.Iorga, Ibidem, pag. 274.12 N.Iorga, Ibidem, pag. 272. Ioan Inochentiu Micu(Klein) (1692-1768) şi-a început studiile La şcoalaiezuiţilor din Sibiu; în 1721 ajunge la Institutul de la Trnava,ca bursier. În 1728 devine episcop de F ăgăraş fiind instalatîn 1732.Acţiunile lui depăşesc problemele religioase cucare se confruntau românii din Ardeal, ele devin unprogram politic de luptă a românilor din Transilvania, carestau la originea Şcolii Ardelene.13 N.Iorga, Ibidem,pag. 278.14 N.Iorga. Ibidem,pag. 280.15 N.Iorga, Ibidem,pag. 280.16 Dr. Augustin Bunea, Episcopii Petru Paul Aron şiDionisiu Novacovici, sau Istoria românilortransilvăneni de la 1751 până la 1763, Blaj, 1902,Tipografia Seminarului Archidiecesan, pag. 517 Dr. Augustin… Ibidem,pag. 6-8.



Eugen Ungureanu

Rectangle


42

Cor

neliu

STO

ICA

94

POPA, Raul – pictor. S-a născut la 28 iunie1969 în oraşul Galaţi. A absolvit Liceul Nr. 6C.F.R. (1987), Şcoala de Arte (1994),Universitatea Dunărea de Jos Galaţi, Facultateade Mecanică (2004), iar în toamna lui 2008 s-aînscris la nou înfiinţata Facultate de Arte Plastice,Decorative şi Design de la aceeaşi instituţie deînvăţământ superior, pe care a terminat-o în2011, clasa profesorului Tudor Ioan. A lucrat cainginer la SNCFR, secţia Reparaţii LocomotiveGalaţi. Expoziţii personale: „Chipul”, Muzeul deArtă Vizuală Galaţi (2011). În timpul studiilorartistice a expus cu colegii în cadrul unormanifestări colective de la Galaţi, Brăila şiFocşani. A participat, de asemenea, la Bienala-concurs „Gheorghe Petraşcu”, Târgovişte(2010), Concursul de pictură realizată ad-hoc,Câmpina (2010, 2011), Salonul de Artă Plastică„Atitudini contemporane”, ediţia a IV-a (2011,Târgovişte, Rm. Vâlcea, Buzău, Iaşi, Brăila,Tulcea, Curtea de Argeş, Slobozia, Bucureşti),Salonul Anual de Desen. Muzeul de Artă VizualăGalaţi (2011); Salonul Filialei Galaţi a U.A.P.R.(2011, 2012, 2013, 2014); Salonul National deToamnă, ediţia a II-a, Palatul Parlamentului, Sala„Constantin Brâncuşi” (2014) Participări laTabere de creaţie: Boholţ – Braşov (2012, 2013,2014). Distincţii: Premiul IV la Concursul depictură realizată ad-hoc. Câmpina (2011);Premiul pentru Pictură, Bienala Internaţională”Ion Andreescu”, Ediţia a IX-a, Buzău (2014).

Lucrările expuse de când s-a consacratpicturii reprezintă îndeosebi portrete individualeşi de grup, executate în ulei, creion, cărbune,conte şi tehnici mixte pe suporturi de pânză,carton şi hârtie. Un gen al artei plastice delocuşor, care presupune pe lângă realizareaasemănării fizice cu modelele şi întreprindereaunor incursiuni în psihologia personajelor, înforumul lăuntric al acestora. Henri Matisse,spunea că „a face portretul să semene cu modeluleste un dar special, pe care nu-l au decât o micăparte dintre artişti”. Raul Popa este înzestrat cu

acest dar, are o pasiune deosebită pentru figura umană.Modelele alese de el pentru a fi portretizate suntadolescenţi, tineri şi adulţi, fie de sex masculin, fie desex feminin. Uneori, însuşi chipul său şi-l scrutează cuatenţie, căutând să pună în evidenţă frământărilecreatorului, bonomia, încrederea în potenţialul de caredispune, gândul că numai lucrul bine făcut îi va asigurarod bogat muncii sale. Portretele lui Raul Popa suntintitulate fie după dominanta cromatică („Griuri”), dupănumele personajelor („Cori”, „Ioana”, „Laura”,„Andrei”, „Teo”), dar cel mai adesea după starea şisentimentele pe care acestea le exprimă („Nostalgie”,„Dialog mut”, „Romantică”, „Inocenţă”, „Eternacăutare”, „Miraj”, „Bună dimineaţa”). Artistul studiazăcu minuţiozitate modelele, este atent la detalii, la moduldiferit de a construi fundalurile pe care sunt proiectate,la gesturi, la atitudini, la întregul lor comportament.Ele au individualitate, comunică stări şi trăiri profunde,se emoţionează, gândesc, simt lipsa comunicării şiapăsarea durerii, se neliniştesc sau visează. Pictorulştie să nu fie monoton, îşi surprinde personajele în



Eugen Ungureanu

Rectangle

43

varii ipostaze, îşi alege unghiurile cele mai potrivite,acordă importanţă suprafeţelor luminoase şi celorumbrite. Femeile au ochi mari, larg deschişi asupralumii din jur, chipul lor emană lumină, puritate, căldură,încredere în viaţă. Adesea el este învăluit într-o undăde mister. Participarea artistului la Tabăra de creaţiede la Boholţ, organizată în casa părintească de ing.Vasile Joantă, i-a prilejuit acestuia întâlnirea cu lumeasatului din Ţara Făgăraşului şi realizarea unor portreteremarcabile, care îi confirmă calităţile sale în acest genal picturii („Bucura, bătrână din Boholţ”, „Octavian”,„Fată din Boholţ”, „Părintele”, „Fată cu urcior”,„Bohoţean”, „Omagiu”).

Adept al noului curent, novorealismul, îmbrăţişatîn Galaţi şi de Gheorghe Miron şi Liviu Adrian Sandu,Raul Popa este un foarte bun desenator şi colorist,imaginile sale sunt clare, fundalurile sunt construite cupensulaţii largi, in care se simte spontaneitatea gestului.Într-o perioadă când tot mai mulţi artişti evită săabordeze portretul, tocmai pentru dificultăţile pe carele implică, sau îl împinge spre caricatural, el s-a axatpe acest gen, dovedind o stăpânire superioară amijloacelor de exprimare plastică.

Bibl.: Corneliu Stoica, Popasuri ale privirii,Editura Sinteze, Galaţi, 2013; Corneliu Stoica,Dicţionarul artiştilor plastici gălăţeni, Editura AxisLibri, Galaţi, 2013.

CoriAndrei

Amintiri



Eugen Ungureanu

Rectangle


44

Cor

neliu

STO

ICA

...o nouă prezenţă în plastica gălăţeană

Victoria Truţă, expozanta de la Galeriile de Artă„Nicolae Mantu”, este o tânără artistă al cărei nume aînceput să reţină atenţia iubitorilor de frumos din Galaţi.Deşi este prezentă pentru prima oară cu o expoziţiepersonală pe simezele galeriei Filialei locale a U. A. P. R.,ea a mai avut în anii anteriori câteva manifestări individualedeschise la Colegiul Naţional „Costache Negri” (1996),Galeria Mon D ’Art (2003), Winmarkt Art Gallery (2005)şi Sala „Virgil Mazilescu, Filiala Sud-Est a UniuniiScriitorilor din Romania (2012). Iniţial învăţătoare, caurmare a studiilor urmate la Liceul Pedagogic din Gala ţi(1997), ea a frecventat apoi Şcoala de Arte, secţiile picturăşi sculptură (1997 - 2002), a urmat un curs de restauratorde bunuri culturale, organizat de Ministerul Culturii şiCultelor (2008), a absolvit Facultatea de Psihologie de laUniversitatea „Spiru Haret” din Bucureşti (2009), iar în2010 a fost admisă la Facultatea de Arte Plastice,Decorative şi Design din cadrul Universităţii „Dunăreade Jos”, pe care a terminat-o în 2013. În 2012 a beneficiatde o bursă Erasmus, studiind la Universitatea KocatepeAfyon din Turcia, Facultatea de Arte, secţia Pictură.Începând din 1998 a participat la mai multe concursuri şiexpoziţii colective de profil organizate la Galaţi, Focşani,Brăila, Târgovişte, Antalya şi Dinar, Afyonkarahisar(Turcia). De asemenea a expus la unele manifestări alecomunităţii turce din Galaţi.

În expoziţia de la Galeriile de Artă „Nicolae Mantu”artista prezintă numai lucrări de grafică (linogravură,desene în cărbune, tuş şi pastel). Titlul „Simbioza Orientşi Occident” este semnificativ pentru a ilustra op ţiuneaacesteia pentru arta realistă şi deopotrivă pentru ceaabstractă, dar şi convieţuirea unor elemente simbolice dinculturi diferite. Motivele de la care porneşte sunt diverse,de la cele de natură statică, peisaj, până la portret şiautoportret. Parcurgând lucrările din această ultimăcategorie, putem spune că Victoria Truţă este o bunăportretistă şi o bună desenatoare. Ea ştie să observe, săpătrundă în forumul lăuntric al modelelor, să analizeze şisă pună în evidenţă importante trăsături fizice şi psihiceale acestora. Are preferinţă pentru portretul feminin, pecare-l realizează folosind o linie mlădioasă a desenului,mânuită cu spontaneitate şi claritate, haşuri, masecompacte de negru. Nu face uz de pre multe mijloace.

Adesea, în cadrul tablourilor sunt introduse pe fundalelemente decorative din recuzita simbolisticăorientală, semn că perioada de studii în Turcia i-afost benefică. De asemenea, uneori ea insistă pevestimentaţia orientală a personajelor, pe scoatereaîn evidenţă a specificului acesteia. Ea însăşi opersoană cu chip frumos, artista îşi alege ca modelefemei asemenea sieşi, iar când îşi scrutează propriulchip, este la fel de preocupată atât pentru fizionomiecât şi pe reliefarea emoţiilor, trăirilor, stărilor princare trece. Personajele sale sunt surprinse meditând,gândind la proiecte numai de ele ştiute, frământân-du-se pentru găsirea unor răspunsuri la întrebărilegate de propriile probleme, sau înfăţişate visătoare,tandre, cu ochii melancolici sau inundaţi de lumină.Ele sunt fiinţe delicate, în expresia cărora li se citeştecurăţenia sufletească, puritatea şi pe care retina lereţine cu satisfacţie. Într-o altă serie de lucrări, carefac trecerea spre cele abstracte, personajele, fieele din regnul uman sau animal, elementele carealcătuiesc ansamblul compoziţional sunt mai multsugerate. Suprafeţele par catifelate, iar petele de



Eugen Ungureanu

Rectangle

45

culoare au o ritmică dinamică. Tablourile din sferaabstractului sunt de fapt nişte jocuri de culoare, încercăride armonizare în game cromatice diferite, folosindvariate scheme compoziţionale. De aceea artista le şiintitulează: „Armonie în alb-negru”, „Armonie în roşu”,„Armonie în albastru”, „Armonie în galben”, „Armoniecomplementară” etc. Atât acestea, cât şi cele în careelementele figurative abia se disting, au un lirism discret,reţin privirea şi sunt capabile să declanşeze emoţii, săcreeze o stare de confort spiritual. Culorile sunt cândmai vii, când sobre, întotdeauna însă proaspete, expresiiale unei poezii suave, în care se simte vibraţia unuisuflet cald, ocrotitor.

Expunând pentru prima dată ca absolventă a uneiinstituţii de învăţământ artistic superior, Victoria Truţă,alături de alţi colegi ai săi, cum sunt Crenguţa Macarie,Raul Popa, Monica Turcu, Ştefan Axente, anunţă un sufluprimenitor în mişcarea plastică gălăţeană. Notăm ca beneficăprezenţa sa în peisajul plasticii profesioniste de aici şi-i aşteptămcu interes viitoarele manifestări artistice individuale.

Portret

Portret

Portret

Portret Autoportret



Eugen Ungureanu

Rectangle


46

Pr.

Eug

en D

RÃ

GO

I

ERATĂ: Prevenim cititorii noştri că în tipărirea acestui articol s-a produs o eroare detehnoredactare în cadrul redacţiei şi anume: textul apărut deja în numărul 155 este continuareacelui pe care îl publicăm în acest număr.

(I)

În anul 1986 apărea laBucureşti volumul Dintezaurul arhivistic vasluian.Catalog de documente,

1399-1877, având ca autori pe GrigoreGăneţ şi Costică-Ioan Gârneaţă (366 p),lucrare ştiinţifică şi instrument de lucrude certă valoare istorică. Publicaţiarespectivă conţine şi câteva mărturiidocumentare despre zona care acum seaflă în jurisdicţia administrativă ajudeţului Galaţi, nevalorificate (cu osingură excepţie), după cunoştinţanoastră, de istoricii şi cercetătoriigălăţeni.

Potrivit preocupărilor noastre vomaduce în atenţie câteva astfel decontribuţii documentare referitoare laviaţa bisericească, unele dintre mărturiicoroborându-le cu altele cunoscute sauinedite. Am optat pentru prezentareamaterialului respectiv în ordinecronologică.

1803, mai 25. „Copie încredinţatăde Pârcălăbia din Galaţi, dupăoriginalul ce se află la preotul IoniţăBâlc, privind curgătorii din SanduBâlc. La înfăţişarea la judecătoriaţinutului Covurlui acest izvod a fosttăgăduit“1.

Fiu al preotului Ştefan Bâlcu, preotulIoniţă Bâlcu a fost un slujitor importantla Crăieşti în prima jumătate a secoluluial XIX-lea. Făcea parte dintr-o vechefamilie de preoţi, cel mai îndepărtatînaintaş cunoscut din arborele săugenealogic fiind preotul Antohi Bâlcu,amintit în vremea domniei lui Vasile

Lupu, respectiv în anul 16472. Preotul Ioniţă Bâlcuera în slujba domniei după cum ne încredinţeazăo mărturie contemporană. Astfel, la 25 februarie1828 cere domnitorului Ioniţă Sandu Sturdza (1/13 iulie 1822-23 aprilie/5 mai 1828) să fie scutitde dări deoarece „de multă vremi s-au aflat slujindporoncilor gospod şi a pământului“3. Mai târziu,la 4 martie 1831, preotul Ioniţă şi alte neamuriale lui răscumpără 250 stânjeni de la serdarul IoanMacarie4. Este înscris în catagrafiile din anii 1832şi 1838-1839 ca slujitor, alături de alţi clerici labiserica Sfinţii Voievozi din Crăieşti, Mahalauade Sus5. A avut o viaţă şi o slujire lungă, deoareceîl întâlnim între slujitorii activi la începutulanului 18656

1812, august 20. „Zapis prin care Ignatie,egumen la metocul din Galaţi al MănăstiriiNeamţ, vinde prin mezat cizmarilor Zlatan şiPenu, două dughene din uliţa Fierarilor (pe carele primise în danie de la Dumitru Bărbier), cupreţul de 1.660 lei. «Sultan mezat» cu întărireaPârcălăbiei din Galaţi de la aceeaşi dată“7.

1812, octombrie 26. „Zapis prin careegumenul metocului din Galaţi al MănăstiriiNeamţ vinde cizmarilor Zlatan şi Penu o casăsituată în spatele dughenelor din uliţaFierarilor, cumpărată mai înainte, adăugând lapreţ încă 30 lei“8.

Documentele respective nu au fost cunoscuteautorului micromonografiei mănăstirii gălăţenepublicate la jubileul celor 200 de ani de lasfinţirea bisericii metocului ce a aparţinutMănăstirii Neamţ9. Ieromonahul Ignatie s-a aflatîn fruntea obştii metocului gălăţean de la 1808până către anul 181310. Probabil că un astfel degest ca cel al vânzării dughenelor şi caseimetocului Sf. Arhangheli îl va fi determinat pe



Eugen Ungureanu

Rectangle

47

stareţul Mănăstirii Neamţ să-l scoată de laconducerea metocului Sf. Arhangheli din Galaţipe egumenul Ignatie11.

1824, octombrie 15. Toader preot scriezapisul prin care „Toader Hotnogu vinde luiIoan Macarie 4 stânjeni şi 2 palme din moşiaCrăieşti, ţinutul Covurlui, din bătrânul IoanPosăi, cu preţul de 12 lei stânjenul. Aceastămoşie o avea de la mama sa, Aniţa, fata luiAxinte Crăiţă“12.

Preotul Toader este Teodoru (Toderacu) Toma,fiul preotului Alexandru Toma cu care, de altfelslujea la biserica Sfântul Ierarh Nicolae dinCrăieşti (Mahalaua de Jos), potrivit catagrafiilordin anii 1832, 1838 şi 184613. De asemenea, esteînscris în lista preoţilor din satul Crăieşti şi înianuarie 186514. În anul 1867 preotul Teodor Tomaeste transferat la biserica din satul Costi de lângăGalaţi15. La 9 ianuarie 1868 câţiva locuitori dinCrăieşti solicitau episcopului MelchisedecŞtefănescu să le fie dat înapoi preotulTeodor Toma, însă ierarhul nu le satisfaceaceastă dorinţă16.

1828, februarie 4. „Zapis prin careGheorghe, fiul preotului Stan şi soţia sa,Dorofteia, vând lui Ioan Macarie, fost serdar,15 stânjeni din bătrânul Bogdan, în moşiaCrăieşti, ţinutul Covurlui, cu preţul de 15 leistânjenul. Martori. Scrie Toader Savadiacon“17.

Preotul Stan este Stan Sava decedat înainte deanul 1832, deoarece la recensământul din acestan este amintită Safta, văduva preotului StanSava18. Credem că acesta şi-a început slujirea laCrăieşti în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea. În afară de Gheorghe, vânzătorul moşiei dindocumentul de mai sus, preotul Stan mai avea unfiu, Neculai, ambii înscrişi în categoria ruptaşilor,la 183219. Diaconul Toader Sava este unul dintremulţii slujitori (preoţi, diaconi dascăli)aparţinători vechii familii Sava din Crăieşti. Totdiaconul Toader Sava scrie şi zapisul prin careDumitrache Coniţă şi soţia sa, Catrina, vând luiIoan Macarie serdar, la 6 martie 1829, o bucatăde vie din Crăieşti cu preţul de 40 de lei20.

Note:

1 Grigore Găneţ, Costică-Ioan Gârnea ţă, Dintezaurul arhivistic vasluian. Catalog de documente,1399-1877, Bucureşti, 1986, p. 108, doc. 363.

2 Ing. Dumitru Leţcae, Ing. Teodor Ţuchel, NicolaeLeţcae, Date monografice despre Crăieştii de Covurlui,jud. Galaţi, com. Vârlezi, ms. dactilografiat, 284 f., aflatîn posesia familiei preotului Alecu Nistor (decedat), carea slujit până la pensionarea sa la biserica Sf. Nicolae dinGalaţi. Manuscrisul mi-a fost încredinţat spre cercetarede dna prof. Adina Şuşnea, de la Liceul de Artă „DimitrieCuclin“ din Galaţi, căreia îi mulţumesc şi pe această cale.Informaţia respectivă la f. 91.

3 Documente răzăşeşti,vol. I, Bârlad, 1932 – 1933,p. 90-91.

4 Paul Păltănea, Repertoriul documentelor istoricereferitoare la judeţul Galaţi, manuscris dactilografiat,1985-1990, la Biblioteca V. A Urechia, Gala ţi, comentariula doc. nr. 478.

5 Ing. Dumitru Leţcae, Ing. Teodor Ţuchel, NicolaeLeţcae, ms. cit., f. 176-177, 185.

6Arhiva Protopopiatului Gala ţi, dosar nr. 5/1865,f. 2-3. Listă a preoţilor aflători în fiecare comună dinPlasa Horincea, întocmită la 28 ianuarie 1865.

7 Grigore Găneţ, Costică-Ioan Gârneaţă, op. cit.,p. 122, doc. 427. Primul document este citat şi de PaulPăltănea, Istoria oraşului Galaţi de la origini până la1918, partea I, ediţia a doua, Editura Partener, Gala ţi, 2008,p. 243. Potrivit lui Paul Păltănea, uliţa Fierarilor se afla,probabil în zona Piaţa Veche.

8 Grigore Găneţ, Costică-Ioan Gârneaţă, op. cit.,p. 122, doc. 428.

9 Arhim. Daniil Oltean, Mănăstirea Sfin ţiiArhangheli – Metoc din Gala ţi, Editura EpiscopieiDunării de Jos, Galaţi, 2005.

10 Ibidem, p. 19-20.11 Ibidem, p. 20-21.12 Grigore Găneţ, Costică-Ioan Gârneaţă, op. cit.,

p. 151, doc. 563.13 Ing. Dumitru Leţcae, Ing. Teodor Ţuchel, Nicolae

Leţcae, ms. cit., f. 112, 185, 186.14 Arhiva Protopopiatului Galaţi, dosar nr. 5/1865,

f. 2-3.15 Arhiva Arhiepiscopiei Dunării de Jos, fond

Dosare generale, dosar nr. 726/1867.16 Arhiva Protopopiatului Gala ţi, dosar nr. 233/

1868, f. 1.17 Grigore Găneţ, Costică-Ioan Gârneaţă, op. cit.,

p. 165, doc. 618.18 Apud Ing. Dumitru Le ţcae, Ing. Teodor Ţuchel,

Nicolae Leţcae, ms. cit., f. 106.19 Ibidem.20 Grigore Găneţ, Costică-Ioan Gârneaţă, op. cit.,

p. 168, doc. 632.



Eugen Ungureanu

Rectangle

Revista Dunãrea de Jos - nr.156fantezie româneascã

48

Eug

en H

OLB

AN Poziţia sinelui în spaţiu a fost înţeleasă mult

mai bine din momentul în care omul s-a fixat – nudoar temporar – undeva într-un punct şi s-adesăvârşit prin sesizarea liniei orizontului întotalitatea ei.

Se descoperiseră astfel două valorifundamentale – vatra şi conturul unui spa ţiusemnificativ – valori proprii rela ţiei om-spaţiu şicivilizaţiei, valori culturale care prefigurau de faptcercul. Din spaţiul HAOS se delimitase foarte clarun spaţiu socio-cultural.

Schematic vorbind, cercul a fost intuit dupăfixarea definitivă şi nefavorizată de conformaţiasolului, mai precis de existenţa vreunui adăpostnatural, ci, prin construirea acestuia, decizieexcepţională. susţinută şi de competenţă.

I se asigura astfel un adăpost permanent şitotal vetrei şi focului.

Unii teoreticieni susţin că geometria s-anăscut fie prin mistria zidarului, fie prin parcelareapământului (Herbert Read) sau că, geometrizareaîn arta plastică ar fi determinată de climă,favorizantă, în acest sens fiind clima aspră anordului ori cea o tropicelor. Atât imaginile vitalistecât şi cele geometrice sau geometrizante s-aunăscut pe anumite trepte ale timpului, fiecare dintreele afirmându-se în epoca şi în spaţiile în care climaşi alţi factori le-au fost favorabili. Indiferent declimă şi de spaţiu geometria – nu ca ştiinţăbineînţeles – s-a născut în cea de-a doua epocă apietrei şi în nici un caz printr-un singur factor, deexcepţie, ci prin concursul mai multora, printrecare şi cel psihic.

Fixându-şi adăpostul permanent omuldescoperă posibilitatea relaţionării faţă de reperelemai importante ale spaţiului.

Pornind deci de la vatră, a ajuns la reperareaunor puncte de pe linia orizontului. Prin aceast ăoperaţiune se desena un alt element al cercului, raza,care nu însemna practic decât recapitularea traseuluiparcurs în etapa imediat premergătoare fixării.

S-ar putea spune astfel că în momentulînscrierii definitive în sistemul de rela ţii spaţialegeometrice, cercul era integrat întru totul subaspect psiho-cultural.

Fixarea nu trebuie înţeleasă însă în sensulimobilizării, a constrângerii fizice într-un spa ţiurestrâns ci în sensul ordonării relaţiei om-spaţiu,spaţiul social devenind cerc concentric cerculuifundamental descris de linia orizontului.

Ieşind temporar din cadrul cerculuifundamental în incursiuni de vân ătoare, omulsedentar nu şi-a părăsit condiţia sa social-culturală,din contră, în plan psihic obţine chiar un câştig,forţată fiindu-i memoria să sintetizeze conformaţiaspaţiului părăsit, în plus toate mişcările lui,

indiferent de distanţă ori direcţie, fiindu-i condiţionatede centrul cercului, vatra.

Trăind iniţial ca vânător şi culegător, primitivulanalizase (empiric) mişcarea în primul rând în relaţia om-animal. Animalul, ca principal ă sursă de hrană, îicondiţiona atât spaţiile în care era obligat să se deplasezetemporar, precum şi viteza cu care trebuia să-l urmăreascăîn anumite situaţii.

Viteza ideală, necesară vânătorului ce hăituieşte unanimal sălbatic pentru a-l răpune cu ajutorul unor armerudimentare, ar trebui să fie cel puţin egală cu vitezaanimalului hăituit. Ar trebui să ne gândim astfel, la aspiraţiaartistului vânător — ori a vânătorului-artist spre realizareaunor viteze corespunzătoare rezolvării celor mai dificilemomente ale acţiunii. Dacă agerimea şi viteza ca demanifestare ale vitalităţii sunt clar accentuate, s-ar puteaca în imaginile plastice ale animalelor gravate în epocapaleolitică, acesta să-şi fi transpus şi propriile aspiraţiispre obţinerea acelor atribute.

Se poate sugera astfel că relaţia de simpatie dintreartist şi imaginea reprezentată s-a realizat în primul rândprin intermediul, vitezei, mai corect spus prin sugestiaimpusă imaginii de propria sa aspira ţie.

Mult mai târziu, după apariţia tehnicii ţesutului şi aolăritului, după ce ornamentica scapă treptat de subcontrolul modelelor preexistente, imaginile vor sugeratot mai mult funcţia (îndeosebi mişcarea) în detrimentulasemănării anatomice. Apar formele geometrizante şigeometrice, despre care, putem spune că s-au născut fieprin prelucrarea sugestiilor oferite de natur ă, fie prindeducţii logice, zămislite pe cale psihoculturală, direct,fără acea succesiune de forme intermediare de la un modella forma finită.

Cea mai perfectă ipostază a mişcării terestre esteroata.

Se spune că a fost inventată din dorinţa de a reprezentagrafic, ori de a abstractiza, mersul. Ea reprezint ă echilibrulperfect dintre cele două stări opuse, mişcare-repaus.

De la forma arcuită a siluetei animalului surprins înipostaza cea mai acută a mişcării – saltul peste un obstacol– până la volută, spirală ori cerc, ornamente păstrateîndeosebi pe obiectele de ceramică, se poate demonstracă facem parte din spaţiul cultural în care s-au pus bazelegeometriei. Iar prin transhumanţă, ciobanii noştri care-şipărăseau temporar vatra, nu-şi abandonau şi condiţiasocial-culturală câştigată în urmă cu milenii. Plecând cuturmele, unii dintre ei lăsau în urmă pe ceilalţi membri aifamiliei şi odată cu aceştia mai lăsau şi un spaţiufundamental. Păstrau în memorie poziţia clară a vetrei faţăde reperele de pe linia orizontului, deplas ările lorordonându-se în funcţie de acel reper fix. Cum s-ar spune,ciobanii români purtau pretutindeni în suflete cerculcivilizaţiei sedentare, premisă esenţială în manifestareasentimentului de DOR, căci, ideea reîntoarcerii rămânepentru noi o tulburătoare permanenţă.



Eugen Ungureanu

Rectangle

49

Mar

ius

CH

IRU JULIANE: Nu va dura mult.

MARLENE(psihedelic): Da, plouă. Nu l-amomorât. Vântul din nord îmi biciuie tenul, cao mască mortuară.JULIANE: Sângele lui Franz e pe mâinile tale.MARLENE: Nu este adevărat.FRIDA(închinând paharul către public):Când voi scăpa de aici... Vă promit... Nu măva mai atinge niciun bărbat. Acestea două(arată spre Juliane şi Marlene) sunt sclaveleunui bărbat. (sparge paharul de podea) Eusunt o femeie liberă.(îşi scoate pantofii, perând şi îi aruncă în Marlene, impasibilă)MARLENE(zbiară): Nu eu.(în şoaptă)Bine.Eu, eu... Şi ce vreţi de la mine?JULIANE(mecanic, în acelaşi timp cuurmătoarea replică a Marlenei): Iubitul mi-aadus parfumul preferat, tocmai de la Paris.MARLENE( face gesturi de implorare cătrecelelalte două): Sunt doar un om...FRIDA: Ascultă alaiul morţilor, cu zumzetullui de albine…JULIANE: Am două bilete la cinema. (Fridei)Am să îţi dau şi ţie nişte bani. Jigodia asta aascuns banii. În Elveţia. (scoate de undevaun teanc de bancnote şi le aruncă pe jos)Am s-o trimit la spânzurătoare.MARLENE: Dar nu am să trădez idealurile.

Şuieratul unei bombe lansate de un avion.Explozia. Totul se zguduie, luminile se sting.

FRIDA: Ce a fost asta?

Lumini care dau impresia unui apus. Înpartea dinspre culise se reliefează, pe un cerroşiatic, Poarta Brandenburg, Turnul deteleviziune berlinez, Catedrala Germaniei.

MARLENE: Sunt o cocotă, o cocotămizerabilă. Am pardesie de vânzare. Veniţi şicumpăraţi-mă. Am învins!

TEATRU

(III)

Lumina a crescut, astfel că personajele de pe scenăse zăresc. Frida umblă din stânga în dreapta.Juliane stă cocoţată, în picioare, pe scaun. Marlene,prăbuşită, întinde mâinile înspre ele. Lenin nu maieste acolo.

FRIDA: Ce a fost asta?

Pauză lungă.

JULIANE: Depravare, escatologie, puritanism.MARLENE(îşi scoate masca şi o aruncă pe scenă,vocea ei iniţială): Apă!JULIANE: Imediat, surioara mea iubită!

Juliane coboară de pe scaun, ia un pahar de apăşi se îndreaptă spre Marlene. O înconjoară decâteva ori şi apoi, îi toarnă paharul de apă în cap.Aceasta, prăbuşită, nu are nicio reacţie. Fridaaplaudă.

FRIDA: Eu sunt Frida, copilul huliganilor!JULIANE: Da. Tu eşti Frida, Frida, Frida!FRIDA(cu ochii la public): Dacă statul nu ar maiexista, atunci m-aş sinucide.MARLENE: Halal anarhistă!JULIANE: În această cameră au fost doi bărbaţi!MARLENE: Adevărat grăieşti!JULIANE(îngrijorată): Unde sunt?MARLENE: Au început lucrările la un zid. Cred căau plecat la muncă.FRIDA: Un zid? Ce interesant...MARLENE(îngăduitoare): Trece prin mijloculoraşului.

Marlene se ridică şi se aşează pe margineapatului

(urmare din numărul 155)

(sfârşit)



Eugen Ungureanu

Rectangle


50

Responsabilitatea pentru grafie, conţinutulopiniilor, argumentelor sau părerilor aparţine,în exclusivitate, autorilor. Materialeleprimite, publicate sau nepublicate, nu seînapoiază. Redacţia revistei nu împărtăşeşteîntotdeauna ideile conţinute în textele publicate.

Revista Dunărea de JosEDITOR:

CONSILIUL JUDEŢULUI GALAŢICENTRUL CULTURAL „DUNĂREA DE JOS”Str. Domnească, nr. 61, Galaţi, cod. 80008

tel.: 0236 418400, fax: 415590e-mail: [email protected]

ISSN: 1583 - 0225Manager:Sergiu DUMITRESCURedactor-şef: Florina [email protected]

DTP: Eugen [email protected]

Culegere şi corectură:Laura DUMITRACHE,Ina Diana PANAMARCIUC

Alte detalii despre activitatea CentruluiCultural Dunărea de Jos Galaţi pot fi aflate pepagina web a instituţiei (http://www.ccdj.ro/)sau pe adresa de facebook ccdj Galati.Adresa on-line a revistei şi arhiva parţială segăsesc pe aceeaşi adresă web.

Tematici:

Numărul 157, MartiePoezia şi Trupul

Numărul 158, AprilieCrişan Muşeţeanu, 100 ani de la

naştere

Numărul 159, MaiPoezie persană

Revista Dunărea de Jos este membră APLER(Asociaţia Publicaţiilor Literare şi a Editurilordin România)

Din sumar:Premiile revistei Dunărea de Jos, Ed. a X-a - p.2Luna fotografiei - p.3Seara Artelor la Cluj - p.3Seară de poezie estoniană la Galaţi - p.4Tema iubirii... , Cătălina Radu - p.6Interviu cu Valentin Uritescu, Vall Alexandru - p. 8Medicină şi cultură, Andra Dragomir - p.11Trio Pro Arte, Biroul de presă - p.12Eu sunt din ţara...., Nicolae Bacalbaşa - p.14Săbiile lui C-tin Brâncoveanu (II), Radu Mo ţoc - p.16Şcoala românească gălăţeană,George Milea - p.18O lirică a regăsirii, cronică de O. Mihalcea - p.20Voiaj în Rusia Meridională şi ..., cronică de LiviaNemţeanu-Chiriacescu - p.21Despre nemurire, foarte puţin, Stela Iorga - p.24Poezie: Nicolae Vălăreanu Sârbu - p.26Poezie: Andreea Şarcani - p.27Proiect fotoliterar “De mână prin artă şi prin viaţă”:Ramona-Sandrina & Marius Ionu ţaş - p.28Proză: Balerina desculţă, Cristina Grigorov - p.32Poezie: Marin Ifrim - p.33Timpul - o linie frumoasă..., Alexandru Cocetov - p.34Proză: Naufragiaţi pe Dunăre, Ioan Gh. Tofan şi ViorelCrăciun - p.36Biserica românilor...(II), Radu Mo ţoc - p.39Dicţionar Artişti Plastici Gălăţeni 94 , C. Stoica - p.42Morphochroma: Victoria Truţă, C. Stoica - p.44Contribuţii la istoria..., Pr. Eugen Drăgoi - p.46Sinele şi spaţiul, Eugen Holban - p.48Republica femeilor (III), teatru de Marius Chiru - p.49


mailto:[email protected]



http://www.ccdj.ro/)


Eugen Ungureanu

Rectangle



Eugen Ungureanu

Rectangle

Dunarea de Jos 156 Februarie

Documents

Transcript of Dunarea de Jos 156 Februarie