Parohia Ortodoxă Română „Zămislirea Maicii Domnului”

LA RUSTICA – ROMA, Largo Augusto Corelli, nr. 9

Pr. Ilie Ursachi, Tel. 3207037955

www.zamislireamaiciidomnului.it

Programul sfintelor slujbe:

Sf. Cuv. Irodion de la Lainici

Cuviosul Irodion Ionescu s-a născut la Bucureşti în anul 1821, primind la botez numele de Ioan. La vârsta de 20 de ani, simţind chemarea spre viaţa monahală, a intrat ca vieţuitor la Mănăstirea Cernica, unde era pe atunci stareţ Sf. Calinic. A fost tuns în monahism în anul 1846, primind numele de Irodion. Era iubitor de fraţi, nevorbind pe nimeni de rău şi era nevoitor, chinuindu-şi trupul cu posturi, privegheri îndelungi şi sute de

metanii zilnice. A ajuns să fie iubit şi respectat de toată obştea şi mai ales de stareţul său, Sfântul Calinic. Când acesta devine episcop de Râmnic, îşi ia cu el câţiva ucenici pentru a-l ajuta. Între aceştia se afla şi cuviosul Irodion, pe care episcopul îl trimite la schitul Lainici în anul 1851. În 1853, este hirotonit diacon, apoi preaot, având ascultarea de ecleziarh, apoi de stareț, însărcinare pe care şi-o păstrează, cu scurte întreruperi, vreme de 41 de ani. Cuviosul Irodion a avut multe de îndurat din partea celor din jurul său, care-l pizmuiau pentru viaţa lui curată şi pentru darurile de care îl învrednicise Dumnezeu, însă el a răbdat toate cu smerenie. Faima lui s-a întins repede atât în Regatul României cât şi dincolo de munţi, în Transilvania, căci se învrednicise de darul facerii de minuni, alungând şi duhurile necurate. Era şi văzător cu duhul, astfel încât mulţi dintre cei care alergau la el primeau vindecare sufletească şi trupească. A prevestit şi pustiirea schitului, care avea să se şi petreacă nu după multă vreme de la adormirea sa. Cuviosul Irodion a trecut la Domnul pe în ziua de 3 mai 1900, fiind îngropat la schitul Lainici.

Continuăm să ajutăm pe cei 3 copii săraci pe care parohia noastră i-a ”adoptat”

de la distanță prin proiectul episcopiei ”Brațele părintești”, și alte două familii

necăjite din România.

Program de citire zilnică a Sfintei Scripturi şi a vieţii Sfinţilor

Săptămâna a III-a a Paștilor: Duminică: FA 6, 1-7; Mc 15, 43-47; 16, 1-8 - Sf. Ap. Iacov, fiul lui Zevedeu. Luni: FA 6, 8-15; 7, 1-5, 47-60; In 4, 46-54 - Sf. Proroc Ieremia.

Marţi: FA 8, 5-17; In 6, 27-33 -Sf. Ier. Atanasie al III-a al Constantinopolului Miercuri: FA 8, 18-25; In 6, 35-39 - Sf. Cuv. Irodion de la Lainici. Joi: FA 8, 26-39; In 6, 40-44 - Sf. Monica, mama Fericitului Augustin. Vineri: FA 8, 40; 9, 1-19; In 6, 48-54 - Sf. Mare. Mc. Irina din Persia. Sâmbătă: FA 9,19-31; In 15,17-27;16,1-2 - Sf. și Dreptul Iov, mult-răbdătorul

D Episcopia Ortodoxă Română a Italiei

PAROHIA ,,ZĂMISLIREA MAICII DOMNULUI”

ROMA - LA RUSTICA, L-go Augusto Corelli, nr. 9

An X, Nr. 15 (30 aprilie 2017)

n vremea aceea a venit Iosif cel din Arimateea, sfetnic cu bun nume, care aştepta şi el împărăţia lui Dumnezeu, şi, îndrăznind, a intrat la Pilat şi a cerut trupul lui Iisus. Iar Pilat s-a mirat că Iisus a murit aşa curând; şi chemând pe sutaş l-a întrebat dacă a murit de mult; şi aflând de la sutaş,

Pilat a dăruit lui Iosif trupul mort. Atunci Iosif, cumpărând giulgiu de in şi pogorând pe Iisus de pe cruce, L-a înfăşurat în giulgiu şi L-a pus într-un mormânt care era săpat în stâncă. Apoi a prăvălit o piatră la uşa mormântului. Iar Maria Magdalena şi Maria lui Iosie priveau unde L-au pus. Iar după ce a trecut ziua sâmbetei, Maria Magdalena şi Maria mama lui Iacob şi Salomeea au cumpărat miresme, ca să

meargă să ungă trupul lui Iisus. Şi dis-de-dimineaţă, în prima zi a săptămânii, pe când răsărea soarele, au venit la mormânt zicând una către alta: cine ne va prăvăli nouă piatra de la uşa mormântului? Dar, ridicându-şi ochii, au văzut că piatra, care era foarte mare, fusese răsturnată. Şi intrând în mormânt au văzut un tânăr, şezând în partea dreaptă, îmbrăcat în veşmânt alb şi s-au spăimântat. El însă le-a zis: Nu vă spăimântaţi! Căutaţi pe Iisus Nazarineanul cel răstignit? A înviat; nu este aici; iată locul unde-L puseseră. Ci duceţi-vă de spuneţi ucenicilor Lui şi lui Petru, că El merge în Galileea mai înainte de voi. Acolo îl veţi vedea, după cum v-a spus vouă. Dar ele, ieşind din mormânt, au fugit de acolo, căci erau cuprinse de cutremur şi de spaimă, şi n-au spus nimănui nimic, căci se temeau.

Duminica a III-a a Paștilor (a Mironosițelor) Marcu 15, 43-47; 16, 1-8

Apostol: Fapte 6, 1-7

În zilele acelea, înmulţindu-se ucenicii, eleniştii (iudei) murmurau împotriva evreilor, pentru că văduvele lor erau trecute cu vederea la slujirea cea de fiecare zi. Şi chemând cei doisprezece mulţimea ucenicilor, au zis: Nu este drept ca noi, lăsând de-o parte cuvântul lui Dumnezeu, să slujim la mese. Drept aceea, fraţilor, căutaţi şapte bărbaţi dintre voi cu nume bun, plini de Duh Sfânt şi de înţelepciune, pe care noi să-i rânduim la această slujbă. Iar noi vom

stărui în rugăciune şi în slujirea cuvântului. Şi a plăcut cuvântul înaintea întregii mulţimi, şi au ales pe Ştefan, bărbat plin de credinţă şi de Duh Sfânt, şi pe Filip, şi pe Prohor, şi pe Nicanor, şi pe Timon, şi pe Parmena, şi pe Nicolae, prozelit din Antiohia, pe care i-au pus înaintea apostolilor, şi ei, rugându-se, şi-au pus mâinile peste ei. Şi cuvântul lui Dumnezeu creştea, şi se înmulţea foarte numărul ucenicilor în Ierusalim, încă şi mulţime de preoţi se supuneau credinţei.

În ciuda faptului că în toate limbile de pe glob conceptul biblic de mironosiță are sens exclusiv pozitiv, în limba română s-a produs o inversiune semantică blasfemiatoare, confirmată de dicționarele explicative oficiale: sensul peiorativ a devenit dominant (mironosița fiind definită drept o femeie prefăcută, ipocrită, care simulează evlavia, afișând o smerenie teatrală).

Este o chestiune etimologică și semantică importantă, pentru că întotdeauna limba unui popor trădează viziunea sa despre lume și exprimă ceva subtil din caracterul său. Această gravă deviație lexicală (purtată până la extrem, la inversiunea sensului) exprimă o anumită ușurătate, o anumită atitudine ironică față de o realitate care cere sobrietate și profunzime.

Dacă întrebăm psihologia socială ce ar putea sta la baza acestei inversiuni am afla că ar putea fi vorba de o dezamăgire a societății, o trădare a așteptărilor față de femeia bisericoasă, întoarsă la Dumnezeu, convertită. Cum vede lumea modelul ideal de femeie creștină? Se pare că de la aceasta se dorește o inimă plină de focul dragostei dumnezeiești, un spirit de sacrificiu total, un curaj și o râvnă aproape „bărbătească“, o gingășie și o delicatețe feciorelnică fără frontiere, și nicidecum purtarea unei uniforme exterioare care să o integreze tipologic în categoria „celor care merg obligatoriula biserică“. Deci, imaginea deformată a femeii bisericoase (din inconștientul colectiv) a putut determina derapajul semantic.

Cea care vrea „să pară“ va sfârși prin „a nu mai fi!“. Spune frumos Teoclit Dionisiatul în Dialoguri la Athos, că „…în sfera moralei nu ești ceea ce crezi tu că ești. Pentru că doar faptul de a părea… că ești, nu te lasă să devii… ceea ce pari a fi!”. Iar Sfântul Serafim de Sarov ne avertizează că „Virtuțile noastre cele văzute - dar ireale, ne împiedică să ne curățim de patimile noastre cele nevăzute - dar reale!“. Poate această eroare e penalizată aspru în limba

română contemporană (de inversiunea lexicală ce o criticăm): dorința de a părea deja convertită, întoarsă la Dumnezeu, cu viață curată, setea patologică de ostentativ, dorința de a etala schimbarea propriei vieți, de a o expune agresiv. Adevărata identitate e cea interioară, nu cea exterioară.

Nu există un stereotip strivitor sau o paradigmă inflexibilă care să limiteze în loc să invite la deschidere și originalitate. Avem modelul suprem al Maicii Domnului, al mironosițelor de astăzi (înțelese în adevăratul sens al cuvântului, originar, biblic), al sfintelor purtătoare de harul Duhului Sfânt din aghiografia Bisericii, dar care reprezintă un mod ce trebuie asumat într-o manieră unică, originală, personalizată, creativă, care exclude orice șablon sau stereotipizare râncedă.

De aceea, feminitatea înduhovnicită se face cunoscută fiecărei femei după capacitatea și dispoziția ei personală de primire, adică după gradul ei de sensibilitate a cugetării, de cultivare a conștiinței, de curăție a inimii, după dorința fiecăreia de apropiere de Dumnezeu și ingeniozitatea fertilă a deschiderii personale spre lucrarea Duhului Sfânt.

Să fim atenți deci la propriul vocabular și la propria atitudine publică; comportamentul nostru cotidian (al celor care ne considerăm credincioși practicanți) poate apropia de Dumnezeu sau poate înstrăina pe ceilalți.

În arealul ortodox, în care Maica Domnului este supravenerată, s-a pus această problemă uneori: Mântuitorul s-a arătat după Înviere mai întâi femeilor mironosițe, nu Maicii Sale?Răspunsul duhovnicesc este acesta: textele biblice care relatează arătările Învierii au un scop misionar, ele dorind să facă cunoscut (și cât mai credibil) evenimentul Învierii. Întâlnirea dintre Maica Domnului și Fiul ei după Înviere este un lucru atât de intim, cu o notă atât de personală și cu o finalitate atât de precisă, încât aghiografii n-au considerat că aceasta poate fi „înseriată”, inclusă în șirul arătărilor

destinate convingerii poporului larg de realitatea Învierii; de altfel, arătările către femeile mironosițe au fost suspectate la început că ar fi halucinații; cu atât mai mult o mărturie a Maicii Domnului ar fi fost considerată produs al stărilor emoționale convulsive generate de durerea colosală a unei mame care și-a văzut fiul omorât în tortură. Cuvintele lor au părut înaintea lor ca o minciună și nu le-au dat nici o crezare(Luca 24, 11).

Biblia nu spune totul, ci atât cât e necesar pentru mântuire (și atât cât era util și imperativ epocii în care a fost scrisă). Deci, convingerea intimă a omului duhovnicesc este că prima beneficiară a certitudinii Învierii este Maica Domnului, dar totul a fost făcut într-o întâlnire intimă mamă-fiu, întâlnire ce și-a avut scopul în ea însăși, recompensă pentru o inimă de mamă „prin care a trecut sabia”, și care merita o reparație specială.

Maica Domnului nu a fost gândită de aghiografi ca o „mesageră” a Învierii (mironosițele au ajuns astfel, involuntar, nepreconizat), ci ca o trăitoare adâncă a dramei lumii întregi, sfâșiate de chin și durere. Lacrimile unei mame sunt mai amare decât ale oricui altcuiva, durerea unei femei este mai sfâșietoare decât a celui care ar putea interveni prin forță fizică (respectiv bărbații), pentru că puterea ei de intervenție în exterior este foarte limitată. Așa că arătarea post-pascală a Mântuitorului către Maica Sfântă a fost strict privată, neconsemnată în Scripturi.

Troparul glasului al IV-lea le numește pe femeile mironosițe „ucenițele Domnului”. Dar noi putem spune astăzi, analizând eforturile acestor femei, că ele au făcut mult mai mult decât sugerează termenul de „ucenicie”, au făcut chiar „apostolat”. De aceea ele ar putea fi numite mărturisitoare, pentru a folosi mai puțin frecvent, pentru o vreme, formula compromisă de mironosițe.

Poruncile lăsate omenirii prin femei de Hristos: Bucurați-vă! și Nu vă temeți! aduc renașterea din deznădejde. Parcă aceste două porunci au fost lăsate anume pentru oamenii

epocii contemporane: într-o epocă stigmatizată de flagelul depresiei, al decăderii psihice și al întristării tiranice, Mântuitorul ne invită să ne bucurăm: pentru aceasta avem motive, căci totul se va sfârși cu bine, și cea mai mare înfrângere a noastră, moartea, va fi preschimbată într-o mare biruință, învierea! Acest îndemn, aceste cuvinte sunt primele cuvinte ale Domnului înviat consemnate în Sfânta Scriptură, adresate nu Apostolilor, ci femeilor devotate Lui. Dar de ce să ne bucurăm? Această invitație ascunde un adevăr doctrinar de mare profunzime, este o adevărată Evanghelie post-pascală: „…Mă sui la Tatăl Meu și la Tatăl vostru, la Dumnezeul Meu și la

Dumnezeul vostru”(Ioan 20, 17).Ceea ce s-a proclamat la Crăciun, înfierea noastră, se reconfirmă acum, se pecetluiește. Prin Jertfa Mântuitorului am redevenit rudenie cu Dumnezeu. Poate fi o intimitate mai mare cu Dumnezeu decât aceasta? Această Evanghelie post-pascală a fost pusă în mâinile unei femei, a fost încredințată unei femei: „…du-te la frații

Mei și le spune!” Iar într-o societate marcată de tot

mai multe fobii, angoase și anxietăți, porunca Lui sună atât de regenerator: „Nu vă temeți!”De ce? Pentru că tuturor căutărilor noastre, dezamăgirilor, întrebărilor noastre li s-a dat, prin Înviere, un răspuns. Cele mai bune terapii contra tuturor fobiilor, anxietăților și angoaselor care decimează viața omului postmodern sunt contemplarea icoanei Învierii, reflecția la drama Crucificării și savurarea bucuriei Învierii Lui. Cea mai mare „înfrângere” din viața Mântuitorului a fost transformată în cea mai mare biruință: Învierea. La fel poate fi și în viețile noastre, ale fiecăruia. Tanatologia ortodoxă ne învață că deznădejdea nu are substanță ontologică, ci e o stare emoțională fără consistență, generată de o credință fragilă. Crescând în credință, creștem în putere lăuntrică și dobândim vigoare metafizică! Pentru aceasta, femeile mărturisitoare de astăzi ne sunt un pedagog de excepție.(preluat din Ziarul Lumina)