1. Parodie autumnală

E clar că toamna n-a purces,Mai este fructe de cules.E clar că toamna n-a trecut,Mai este frunze de căzut. Cu junghiuri pe la-ncheieturi,Se mută toamna-n murăturiȘi, cu-n buchet de flori la gene,Ne pune vinu-n damigene. Urmând al vremii rece hram,Se stafidiră ciori pe ramȘi toamna, râncedă muiere,Deschide-n suflet frigidere. Copil, ’naintea ei fugeam,Acum o văd, sfios, prin geam.Bătrână, ’naltă și adâncă,Mai dă din șolduri încă, încă…

2. Haiku

arde pădurea –toți copacii s-au aprinsde-atâta toamnă

3. De-atâta toamnă…

de-atâta toamnăîmi vine să mă-mbăt,să prind la fluturi orbi,loviți de streche,să dau foc la pădureade pe deal,să văd cum fug prin ceață

noaptea cerbii.de-atâta toamnăs-au umplut cărăride frunze moarteși de-argint de rouă,de-atâta toamnănu mai vreau să plouă,să văd cocoriideșirați pe sfoarăpe cerul vieții melecum mai zboarăși-n zborul lorgeometric în echersă-i plimb prin alte lumifără de cerspre lumea lorbătută de păcateîntr-un albastrude singurătate,lăsând în minetainice visări,pe care toamna astale-așterne pe cărări.de-atâta toamnăserile se spargși cad obol de visetocmai la mine-n pragși-mi picură pe pleoapesingurătate-n gândși mă trezesc adeseaca un copil plângând.de-atâta toamnă,doamnă,tot te aștept să vii,o umbră călătoarepe străzile pustiidar nu mă strigă nimenifăptura tace mirosea a luncă,s-a dus în altă lumesub stranie poruncă.e seară peste toamnăși luna ca un sol

îmi luminează pragulși pragul mi-este gol,a rămas amintirea,trecut-a ca un vis…și ce frumos erași câte ne-am promis!

4. să nu uit să te cânt 

ascult rain – chris spheerismi se face dor și merg prin ploaie fără umbrelăca o nebună care nu știe decât așa să plângăfără alt sistem de apărare decât sufletul ghem –pisic speriat de un lătrat sunt atât de transparentăîncât poți băga mâna în scorbura undeo pupăză se pregătește de câteva anotimpuri să cântetoamna pe uliță –povestea din care tocmai au picat două fructeprea coapte de întâmplări bună dimineața îmi spune copaculde sub plasturele desprins de pe ochiși eu ca și cum aș fi văzut prima oarămă scutur de păsări și ploiiau tot ce găsesc la îndemânăși împart între pașisă nu uit drumul

5. Toamna asta

Vezi, Toamna asta iar ne furăTot verdele din frunze şi câmpiiNe-ngălbenim ciudaţi, făr’de măsurăCuprinşi de roduri tainice, târzii Şi iar umblăm cu ploaia în umbreleGrăbiţi de-un vânt, îndrăgostit de noi

Desigur, Toamna asta vrea să spelePământul pân’la os, cu torenţiale ploi Precis că a lăsat-o în lume vreo ursităSă-şi poarte trena, prin parcuri şi grădiniFrumoasă-i şi bogată dar dacă e  prea tristăRămân pe drumuri păsări şi codrii prea străini

6. Tablou autumnal

Nori resemnați picură cristale peste gânduri sălbatice,se rostogolesc candid,mușcă ascendentdin covoare scăldate în praf de rugină,uită marea de smarald –pat nupțialsub mantia infinitului stelar,se pierd în cuvinte cocoșate de semne,în șoapte...Unduiri arămii din univers îmi cuprind pletele,valuri tânguitoare aruncă săgețiîn ecou foșnitor, ritmat,pe urmele unor pași rătăcitori,sub tulpini de copaci dezbrăcați,deziluzionațide amurgul anotimpuriloroglindit în diamanteledin ochii mei.

7. Despărțire

S-a rupt o frunză dintr-un pomȘi în văzduh se-nvârte:Vai! Cad! Ajută-mă, te rog!Nu vreau să plec, părinte! Iar el săracul ca un omÎntinde brațele s-o prindă,

Nu izbutește, vântul o ia,Și-o duce în grădină. Și prinde jalnic a prâsniDe parcă vrea să moară,Rămâne gol, răzleț și trist,Chiar până-n primăvară. Iar frunza cade pe pământȘi în noroi se-neacă:-Adio, viață și pom sfânt,Căci fiica ta iubită, pleacă...

8. Candela toamnei lăcrimează!

Candela toamnei lăcrimeazăCu picături de ceară rece,Inima râde și vibrează,Cu stropul viței își petrece! Se scurge frunza din copaci,Covor s-așterne pe pământ! Nu știi ce haină să îmbraci,Octombrie apare-n vânt! E toamnă iar, e bucurie,E bogăție în hambarȘi viața satului te-mbieȘi nunți apar în calendar! Se-ntorc ciobanii de la munte,Mioare blânde-i însoțesc,S-adună dorurile multeȘi-n cântece se povestesc! E liniște-n Carpați și-n șes,Natura intră-n tihna serii,Dar oamenii gândesc, ades,La prima zi a primăverii!

9. Final necunoscut

La crucea toamnei triste se-nchină doruri grele,bat clopotele vieții în ritm de gând amar,pământul își ridică spre cer brațe rebele,cad frunze mii, surprinse - în suflete? e jar. Zadarnic se trudesc, nu-și vor putea desprindemantale foșnitoare din gheare reci de vânt,sub giulgiul alb de ceață, copacii mor; se-aprinde,târziu doar taina sorții - iubirea din cuvânt. Citite, evitate, respinse, așteptate, nonsensuri,poate tâlcuri... sublim ascunse-n har;cuvintele au viață, ne dor, ne plâng în versuri,zâmbesc timid iubirii - sunt pietre de hotar. Uitate-n colț, pătrunse-ntr-a ochilor sclipire,rămân doar lacrimi mute când totul pare-n van;un labirint de sensuri (și-un drept la fericire),se-ascund ades în slove - tirani ne sunt și-alean. Se-amestecă-n decoruri, ne-alunecă prin brațe,ne-mbie cu iluzii pe-un prag de anotimp,ne răscolesc în galben, în roșu și-n nuanțe;e o poveste toamna? - nu, toamna-i un răstimp. Ne-mprejmuim cu ziduri, din zile, nopți ori lucruri,convinși că nemurirea nu-i doar un trist statut,uităm de sentimente, le-mpachetăm în trucuri;vom regreta-ndoiala - vom rătăci-n trecut. Minuni ce par nimicuri, „nimic” la rang de artă,întoarse-s toate-n lume când dragostea-tăcut;în ruginiu mă-nvălui, pe-un rest de arcă spartă,voi eșua pe-o stâncă - final... necunoscut.

10. toamna ca o rană măsoară nemărginirea unei lumi în care

nu se moare niciodatădesparte durerea de amintire şineputinţa de dorinţăe aşa ca un fel de poveste în careeroul scrijeleşte pe durerecadese ridică şipleacă mai de partesub cerul dezgolitzidurile zilei încep să-ngălbeneascăiedera îşi încetineşte mersulbătrânii-şi poartă sub priviri dorinţaeu ascund în propriile-mi gânduri o lume în carem-am pierdut de mult… nimic nu pare să fie ce a fost sunt semne care ciuntesc din răsăritdin sentimente din linişte şicâte puţin din mine toamnaDumnezeu coboară-n rugăciune

11. Toamnă

Toamnă, dulce tu rămâi prin gânduri                            Rămâi adâncă, scriu frunze în rânduriCaută-mă în norii alergători de munteToamna nu pleacă, vindecă inimi frânte Tainele raiul te veghează în pustiuAștept aripile tale, să înviuUn plăpând zurliu rămân în sfera taApele cristaline caută mantra ta Mor toamnă, tu învie-mi moarteaRămâi pe veci, schimbă-ți carteaAlerg spre tine căutându-mi identitateaCând menestrelul ne fură intimitatea 

Renaște-mă prin visele tale, împliniteÎnvață-mă să fiu eu, adu-mi aminteSă vindec lumea prin cuvinteToamnă dulce te port în minte Te chem, te invoc ca un divin gândSă-mi spui ce înseamnă a trăi blândTe caut în pietre, în brazde, în pluguriÎn caiete, în cerneală, în vânturi Toamnă, nu ești anotimp, ești un visTe prețuiesc ca un țel atinsRămân în fața ta un umilCopil

12. Simfonia coloristică a toamnei

Când clopoţelul sună în prima zi de şcoală,Mult mai frig e-afară, ziua-i mai domoală,Mai lungă este noaptea cu ceru-i înstelat,Mai bogată este via, cu frunzişu-i colorat. Pădurile virgine-şi împrăştie dulceaţa,Îşi urmează drumul sorţii,  îşi urmează viaţa,Simfonia naturii ce frumos grăieşte…Sufletul şi trupul ni-l înveseleşte! Sub mantia multicoloră a mamei divineValsând trece vântul, dinspre  ploaia care vine.Ruginesc frunzele într-un mod fermecător,Renaşte  pe zi ce trece, mediul înconjurător. Sub clar de lună stelele lucesc,Urşii pentru iarnă bârlogu-şi pregătesc,Păsărelele ciripesc pe ramuri, prin  mii de şoapte,Frunze arămii se scaldă-n noapte. Boncăluie cerbii-n poieniţele frumoase,E lupta supremaţiei,  a coarnelor  vânjoase,Căprioarele pe la izvoare gingăşia-şi expun,Mistreţii spre ghindă îşi croiesc al lor drum.

 Soarele mai palid străluceşteCând crizantema-n curte înfloreşte.Spre  zarea albastră melancolic prelung  privesc...Soseşte o nouă toamnă, iar eu îmbătrânesc!

13. Romanţa toamnei

romanţa toamnei se închide-n gândrezonând cu şoaptele iubiteiprinse-n partituri rupte de timpalergând pe clapele pianuluiculeg amintiri răvăşitoarenu vreau să-mbătrânescîn depărtările copacilor albide timp şi ploi de dornu-mi doresc vise de jaleîn nopţi lungi cu bucăţi din viaţăcuprinse-n lectură proprievreau destrămări de nori grideasupra codrilor pustiica să mă desfăt în grădinasalomiilor galbene

14. Pinul

Toți îl știau bătrân, bătrânPe țancul ăla drept stăpânÎn jurul lui cerbi boncăiauToamna târziu când se-adunau. De multe ori a fost trăznit,De vânt și gheață ciumpăvit,Cu rădăcina-i încă-n stâncăI-or trece ani de-acuma încă! Fălos ca el, nu mai sunt mulțiSteiuri golașe-s multe-n munți,

E un pin negru drept rămas,Al caprei negre drag popas! Un pumn de frunze îl lovescDin fagii care desfrunzesc,Într-un vârtej îl înconjoarăDe rămas bun, ultima oară! E toamna lungă, o să steaDar tot mai cade-un fulg de nea!Brumat e firul 'naltei ierbi,Se-adună-n turme iarăși cerbi! Soarele-apune-n vârful luiDe-ți pare vârful muntelui,Fără de seamăn un opal,Mirificul autumnal!

15. între ape

timpulşi-a luat tâmplele în mâiniun înger căzut pe gânduriîşi descoperă ochiul

ivorie unde eşti

aiciunde toarta ulcioruluiprăvălit peste spinis-a rupt

undeee

aiciunde am degustatîntâiul vin din podgoria ceruluiiar creanga toamneirescrie blând o povestede-o vară

în loja vremiipod peste ape

16. Într-un verde-plictisit

Soarele în frac coboarăLa al toamnei festival,Într-un colț de ulicioarăVântul cântă din caval. Cavaler în gri la modăFace plecăciuni. Și-apoiHaina lui e prea comodăSă și-o spele doar în ploi! Un octombrie de ceațăStă pe-un sfert de calendar.E tăcut și parcă-ngheață.Doamne, ce decor hoinar Poți crea din bruma care,Alintată și uimită,Poartă-n piept o sărbătoareDe rugină-ndrăgostită! Către-o zare necuprinsă,O suită de cocoriA lăsat poarta deschisăPentru viscol și ninsori. Codrii s-au gătit de vorbă:Unii sunt viori hai-hui,Alții parcă văd o sobăCătre hornul timpului. Vrăbiile stau la masăÎntr-un verde-plictisit,S-au pozat pe-o filă-ntoarsăȘi se-ntrec în ciripit. 

Cerbii sunt de-acum actoriiPe-o potecă din ierbar.S-a pus lacăt la podgorii.Greierii speră-n zadar! Baionete de luminăSe ascund în asfințit;Ziua, într-un strai de lânăS-a scurtat și a răcit. Nu e un tablou vivace,Însă totu-i un festin.Ni l-a dăruit, în pace,Însuși pictorul divin!

17. Regurgitare

măgurile amurgeau în asfințitul de anmergeau pădurile în urma cerbului nevolnicliniștea ridica fluturi din petaleleflorilor arămiiboncăluia cumva bolnavă naturasub pașii greilor copaci...................................... vinovățiaculoarea uscată a uităriițintuită în ierbarul cutiei astmaticezvâcneștesângeîmi amintesctușescfata aceea avea spinicurgea rouă și sânge în dimineața făpturii aievenu era chiar definităo ceață plutea între mirările și nările și zâmbetul eipurtat de patru viermi flămânzimâncători dede fluturi ai toamnei fata aceea avea spini

 murdăria spânzura de genelecerului urduroslinguri de aer solidificat păreau a fi gatade înghițitleac pentru încă o oră de moarteși iubire postumă................................. pielea ei mă înghiteși mă scuipăîntr-o  primăvarăpe care nu o doresc

18. e toamnă

a nins din nou cu galben pe aleicu galben şi cu roşu ruginiupământul a închis şi rodurile sub cheişi-n vozuri stă borhotul de rachiu, iar carele-ncărcate cu pănuşişi sacii cu porumb nezmicuratse întorc în sat şi bat la porţi şi uşisă li se deie drumul pentru descărcat, se vântură vântul prin lunciogoarele sunt goale şi pustiila sobă le citim poveşti la prunciiar vinul fierbe în sevele din vii, s-a îmbrăcat în curcubeu pădureamaşinile coboară înspre satiar sus în munţi se aude iar secureacopacul, pentru om, e împărat, se aşteaptă ca să vină geruliar lumea pentru iarnă-i pregătităs-a fiert şi vinul, s-a făcut şi gemulşi peste case, vremea stă cernită.

19. Octombrie

Trupul tău, cu mâini şi picioare împrumutate de la păduri,cu crengile înrădăcinându-şi coroana-n văzduhazvârle nervurile pielii ca-ntr-o orchestrăcu notele – cadenţe de puls.Trupul tău, în rătăcirile-i limpezi,mă-mpleteşte ochi cu ochi în plasa memoriilor,răspândindu-mă plasă albastră spre ceruri.Răspândit de sângele din subteranele inimiitrupul tău – policandru de vise –doarme în miochimia pleoapei,fuge şi muşcă din buza zilei,din laba piciorului vântului repezit.Trupul tău – o cutie de epidermă a rănilor meledin care mă despletesc ca un val.

20. întortocheate căi

roș galben sângerează-această toamnăcopacii parcă au luat foc iubitoprin vals de frunze arse scumpă doamnăte-mbracă în uitare incognito prin vălul de aramă te îndeamnăsărutul pe obraz să-mi dai iubitoroș galben sângerează-această toamnăcopacii parcă au luat foc iubito cocorii spun adio mă îndeamnăîntortocheate căi autumnalesă fiu cocorul tu sa îmi fii toamnăîn baierele-acestea irealeroș galben sângerează-această toamnă

21. Revedere autumnală

Pe sub crengile tale bătrâne a trecut multă lume;La umbra ta au stat în verile trecute să se odihnească;Au împărtăşit sentimente de dragoste şi urăFără să ştie că pe toate le-ai ascultat în tăcere.Te-ai întristat când peste unii dintre noi s-a aşternut amintireaŞi te-ai bucurat când pe sub ramul tău voci de copii se jucau.Frunzele tale au sorbit fiecare cuvânt pe care l-au criptat în tulpină,Aproape de rădăcină,Pentru ca atunci când cineva vroia să oprească,Tăcut ca tine, frunzele tale uşor să foşnească,Pline de umanitate, cu sufletul să vorbeascăDespre generaţiile care pe sub ramurile taleAu trecut pe acest pământ, care în fiecare toamnăI-au gustat miezul, s-au jucat şi au trăit.Bătrânule nuc aflat în toamna vieţii,Mai spune-mi o poveste de demult,Vreau să te ascult tăcutAşa cum tu odată ai făcut.Vreau să-ţi ating scoarţa şi să simtCă printre inelele anilor tăi pulseazăO inimă prin care trece seva vieţii.Iar când te vor tăia, urmaşii tăi, puieţii,Vor citi pe buturugă, o carte plină de poveştiLăsată posterităţii.

22. Și luna înghite

Ce buze creează cuvântul iubire...Ce-l spal'un sărut, și -l cuprinde-o amăgireO poveste născută din îngeri, ce au vină!Departe mereu lumina o să-i țină... Ce buze creează cuvântul durereAscunsă de toți, și -s cuprinși de tăcereÎl închide pe suflet... Urechile-s surzi...Cu ochii închiși... Ce-au rămas, triști și uzi! Ce buze creează vorbe și șoapte...Ce-n trupuri s-au strâns, cu vină și fapte!Îți amintești când pieri și renaști

Și- n gemete mute cu iubirea te naști? Ce buze fierbinți, când gem de plăcere...Sub pleoapa ascunsă și -o lacrimă cere,Sub tremur ascuns atingeri în noapteCe buze ar vrea să guste din șoapte. Ce buze lipite pe-obrazul fierbinte...(Divide și stele și luna înghite)O poveste creată în rame de dorCe stau mărturie, vă spun, până mor?

23. fiecare cu toamna lui

fără perdele ferestrele tacropotul e al cailor înhămaţi la caleaşca timpuluitrag nevăzutul şi închipuitul din fiecarepoem scrisnescris de viaţă nu se plângenici de moarte nu se face cazpereche neperecheştim începutul şi sfârşitul din cărţinicio toamnă nu-i ca altanu ne amintim venireapăsări şi nisipuri se-adunăziua e de partea cealaltă a nopţiipeste toate atârnă ceasuri firave cu ora exactă şuierătoareatâtea umbre cât să confuzirealirealdincolo e linişte

24. Autumnale

respirăm amor prin fiecare venăîmpăturite-n dimineți bacovienecălcând pe cerul desfrunzit de nori

tălpile răsucesc cuvinte frunzelorîn linii alambicate acorduri fără ecourifirimituri de gânduriamprentate-n notele dintr-un târziuscrijelesc margini de priviritrezind orele anotimpuluiînfipte-n destinul autumnal

25. M-am încurcat printre vrejuri de mure

Vine la fântâna din centru’ pieţii de mână cu sora eiO ştiam dintr-un vis. Era fata cu ochii verzi.Şi braţe ca marmura.Aş fi vrut să fiu timpul ce i se strecura printre degetecând îşi trecea mâna prin păr. Sau să fi plânspe deşertul unei după-amieze de toamnăDar îmi plăcea s-o privesc. Îndelung. De chinurile iubirii te poţi scăpatransformându-te doar în susur de apăîn muzică, în verdele putred al ochilor ei. Surâdeiar eu cred tot mai mult că seamănă cu fata din port.O vedeam seară de seară lângă arcaşul lui JaleaEu licean timid. Ea,cu ochii ca doi cocori risipindu-se-n zareŞi într-o seară chiar am întins mâinileprintre crengile nucului de la poarta gazdeiDa! Aş fi fost în stare să fur cloşca cu pui de pe cerPentru ea.Dar m-am încurcat printre vrejuri de mureşi-am căzut sub nuc de mi-am zdrelit palmeleşi chiar am plâns. Şi n-am mai întrebat-oseara în vis. Cum o cheamă!?Mi-aş fi ascuns spaimaI-aş fi recitat o poezie din PlautDar e bine ştiut că-n privirile ei,s-ar fi pierdut până şi Plaut. Ce ani! Ce ani! … De o vreme vine singură la fântâna din piaţă

Parcă pluteşte.Retras în întuneric mă întreb. Oare,ce înger nebun cerşeşte cu flaşnetalângă inima ei,de nu mai găsesc, iată, odihnă pe pământ?

26. Ne-am rătăcit prin toamne                                            Ne-am rătăcit de noi prin toamneşi nu stiu, poate am greşit,nu ne mai recunoaştem, Doamne,că suntem noi...că ne-am iubit. În jurul nostru-i doar tăcere,cuvintele se sting pe buze,sunt de prisos şi austereşi, de rostim, rostim acuze. Ne-am rătăcit într-un amurgşi poate noi suntem de vină,bietele inimi ,frânte, plâng,cum plâng viorile-n surdină. Am fost viori într-un tandemşi am cântat prin anotimpuri,dar toamne ruginii şi crem

s-au scurs pe strune şi arcuşuri. Acum, viori dezacordate,cântăm romanţa de final,iubiri şipatimi spulberateîntr-un decor autumnal.

27. Cum să-mi port ridurile, toamnă?

Cum să-mi port ridurile, toamnă?te-ntreb...că tu ştii să le ducibrăzdată-n crengi de negre crucicu umeri goi în bici de ploicu trena-n vântşi frunze moide-un ruginiu ce nu-i ruginăVeşmânt de aur... Tu, Regină,cum reuşeşti să porţi căruntulnămeţilor ce vin s-apesecoroana ramurilor dese? Şi nu e vaietnu e plânssuflarea rece care-a strânsde pe aleifrunze de tei, de-arţar, de frasin,verde palşi roşu, galben violetnoian de frunze în buchet Tablou de-mbătrânire blândăşi nu osândă ca la noicând ne izbeşte adevărul

c-a început să ningă părul Învaţă-mă să-mi semăn aniicu-alai de frunze coloratemânate spre eternitate Îndeamnă-măsă-nvăţ ce-nseamnăretragereaîn ritm de toamnă.

28. Dorinţele-năluci

Prin necuvinte-ţi spun că-mi este toamnă,Am creanga ruginie şi sufletul brumat,Dorinţele-năluci, aripile-şi destramă,Le risipeşte vântul ce suflă-n scăpătat.Şi număr tremurând cocori împerecheaţiCe-aşteaptă un semnal, o şoaptă de plecare,Am gândurile duse, doi cai despiedicaţiCe-aleargă pe-o mirişte cu drumuri fără soare.Un strop de ploaie rece îmi curge peste dorStingându-i fără milă şi ultima zvâcnire,Visez ca tu să fii un sfânt sau vrăjitorŞi să învii scânteia din trista mea simţire.O clipă fără noimă se-aşează pe-a mea faţăDevin parcă o mască de tragi-comedie,Zâmbesc şi plâng, m-agăţ de-un fir de aţăŞi-aş vrea să urc la tine, dar ora e pustie.Te chem cu un cuvânt ce-a îngheţat prematur,Hai, vino la răscruce, să vezi cum am dat vamăUn suflet primenit şi un potir de aur,Din care tu, iubite, să bei fără vreo teamă.Prin necuvinte-ţi şterg suspinul dintre gânduriŞi-alung din pomul vieţii o pasăre de pradă,Încep să mă-ngrijesc de mugurii din ramuriŞi mă închin la toamnă să fie iarăşi caldă.

29. Octombrie umblă fără anestezie

Cântecul acesta, iubite, îmi sângerează în orbitedeși de departe toamna a luat locul simfoniei,sunt cărări pe care dragostea nu poate umblafără ca pasul unui sfânt să spargă mesajul criptic;la îmbinarea unor capricii inima joacă rol dublupălmuiește pe interior râde apoi haoticîn liniștea îndesată cu pâlcuri de melancolie;miezul nopții taie o oră din calendar –ora noastrăsau poate tabloul atârnând nătângpe umerii mei goi;octombrie umblă fără anestezieîn uterul durerii tumoarea crește,unde sunt eu acutele dau iubirii metastaze,aștept răsăritul să te găsescîn trupul plăpând al poezieiîngropând vise.

30. Mai trece o toamnă

Plâng ploile acum iubire,castanii au înflorit din nou pentru tine,pe jos în covorul de frunze,simt pașii tăi,  fără urme. Te caut în culori răvășite,în fuioare de doruri și vise,în tangouri de patimi cuprinse,dansând pe covoarele ninse. Te aștept și-n toamna asta iubirecu părul albit lângă tâmpleîn ploaia de frunze postumepe o bancă uitată de lume. Un leagăn în cânt de vioarăeste crenguța înflorită brumarăamintind mereu de primăvară,de speranțe care vor să renască. 

Clepsidra scurge încă o toamnăspre iarna fără primăvară,vârtejul de frunze coboarăîn spiritul care se înfioară. Mai trece o toamnă...

31. Toamnă în noi

Aruncă toamna cu mere în noi,Dulci canonade, zemoase şi bune,Iar rodu-i bogat dup-o vară cu ploi:Şi pere, gutui şi poamă şi prune. Dansează toamna, dansează cu noiUn vals celest , pe o muzică mută,Vârtejuri de frunze se-adună puhoiŞi vântul grăbit pe rând le sărută. Se joacă toamna, glumeşte cu noi,De după castani ne arunc-o ocheadăDar ochii-i sunt trişti : ca- n cincizeci şi doiO iarnă-i urmează, cu ger şi zăpadă. Mă doare în talpă un dor de-nceput,Din toamnă să isc , să-mpletesc primăvară,Şi pomi dezgoliţi cu flori să-mprumutŞi fluturi să-nalţ, să danseze spre seară. Dar toamna-i stăpână în toate şi-n noi,În inimi ne picură aur şi miere,În suflet presară tristeţi şi nevoi-E toamnă eternă, nu-i doar o părere!

 32. Alt început

Se năruie în frunze icoanele de verdeși umbrele pe ziduri, ca lacrimi, se preling.

Sfioasă, vine toamna tristețea să-ți dezmierdeși mie îmi ia totul, cu ce să te ating? Risipă de culoare și noi – risipitoriide timp și de lumina prin care am vâslit,golind potirul sorții în jocul întâmplării,nebuni, fugind de vară, deja ne-am desfrunzit. Cu tălpile-mbrumate, cu umeri de răcoare,de-acum or să colinde prin noi singurătăți.Păstrând până la capăt doar dreptul la uitare,triști, vom străbate frigul – străine jumătăți. De ți-aș fi fost eu toamna cea ultimă din lume,cu tine-aș fi scris cerul, te-aș fi reînfrunzit,îngenunchind sub geruri, pe buze cu-al tău nume,să-mi fii tu începutul când toate-mi sunt sfârșit. Și verzilor icoane din frunzele de ierile-am fi mângâiat ochii în sfinte primăveri.

33. Toamna

Este anotimpul careTe îndeamnă la visare,La vara care-a trecutŞi la vreun moment plăcut.Iară site-ul mă îndeamnăSă vin la concurs de toamnă.Să ies din melancolieŞi să scriu o poezie.Dar sub cerul cenuşiuGândul meu este pustiuŞi s-a mai răcit şi climaIar mie nu-mi iese rima.Mai demult mă chinuiescŞi nimica nu găsesc.Şi-alte zile s-au mai scurs,Să particip la concurs,Fără nicio poezieAr fi chiar o nebunie.

Dar oricum eu mă gândescJuriul cum să-l păcălescSă aprobe că-s înscrisDoar cu ce mai sus am scris.Prin toamnă ca să răzbimE bine să şi zâmbim.

34. Toamnă dulce și cuminte

Toamnă în culori bogateÎmparți terra-n jumătate,Vântul îl trimiți la munteRâului îi faci o punte, Marea o răscoli în valuriPasul mi-l zdrobești de maluri,Ploi rebele storci oriundeGlasul inimii pătrunde. Și mai cânți din fluier jalePeste câmpuri, peste vale,Noaptea o aduci devremeDar ești muză în poeme. Toamnă dulce și cuminteÎmi faci dorul iar fierbinte,Și mă zbat în zbor de vulturSă prind cerul și să-l scutur, Ca pe-un preș călcat de viațăȘi-aruncat de dimineață,Între cele patru puncteCe despart cărări defuncte. Toamnă firavă fecioarăTe cunosc pe dinafară,Ești borcanul plin de roadeDar și plânsul din balade.   

35. Somnul letargic

Dansează frunzele ușorÎn hora toamnei aurie,Iar vântul cu al lui fiorLe dă suflare, să le-nvie. Dar ele cad la unison,Se mai rotesc ultima oară,Plecând, pe rând, în al lor somn,Lăsând în urmă o  povară. Dansăm și noi cu-amărăciunePrin frunzele ce-au ruginit,Iar dragostea, cu iertăciune,Și ea ne lasă... pleacă liniștit. S-a dus încet, neobservată,Cu-al toamnei, odor magic,S-a dus cu frunzele odată,În țara somnului letargic...

36. Nectarul Toamnei

Mai toarnă-mi iarăşi Toamnăîn poloboc de fagnectarul frăgezit în vii,să-mi încălzesc sângele frântde bătăturile din palme. Să spăl ţărâna ce mi-a cursîn vaduri cernite de ploi,când rătăceam printre ruine ascultândşoapta străbunilorcu frunţi înstelate. Din floarea ce se-ntoarce către soaremir sfânt să storc în piua vremiişi să adăp copiii lumii,cei însetaţi fără de vina.

 Să ne acoperi apoi nefiinţacu degradeul hainei tale,din verde, galben, ruginiu,până când într-o ziîmpreună fi-vom pământ. Tu vei renaşte mereuîn cana cu must dulceagşi-n bobul pârguit,hrănind alte generaţiialţi oamenicu alte viziunişi totuşi aceeaşi  dintotdeauna.

37. acord autumnal

toamna când se albăstresc ideilescăldate-n cernelurisoarele cântă tristeţea în acoperişul de pe caselilieci gândurile negre zboară la joasă înălţimetoamna când mi-e teamă de cevaşi numai eu ştiu asta şioglinzile de prin suflet toamna din când în când chem inimadactilografă de zi şi de noapteşi o pun să bată câmpii

38. Poveste de toamnă

Toamna mi-a bătut în poartă, ostenită,-ncercănată,Am primit-o bucuroasă, cum făceam şi altădată;Instalate în grădină, la măsuţa de stejar,M-a răpus pe dată valsul frunzelor, primit în dar. Am purces apoi în grabă şi-am adus un ceai fierbinte;Printre-nghițituri discrete, o-ascultam cu luare-aminte:

Se plângea că lumea-i rea şi de ocară o face,Ba-i săracă, ba-i prea slabă, nu-i pe placul ei şi pace! Vis urât avu-ntr-o noapte, se făcea că-i la răscruce,Câini o-nconjurau frenetic, n-avea încotro s-apuce…Şi răpusă de durere, îmi spunea că-i este greuCând se vede neglijată şi-i pe drumuri, mai mereu. I-am îmbrăţişat durerea, doar prietenă îmi este,Am poftit-o pe Însemne,  înjghebându-i o poveste:E-un tărâm de basm acolo, dezmierdată ai să fii,Împăraţi şi zâne bune-au să-ţi dedice poezii; Îţi vei dobândi onoarea, gingăşia ta de fată,Dintre file de poveste, care-ncep cu-“a fost odată”!

39. Inculpată toamnă

Eşti nedreaptă, toamnă, când îmi furi sfioasă,Trandafirii-n floare, cu boboci pe ram,Şi îmi laşi grădina tristă, zdrenţuroasă,Ca pe-o cerşetoare care-mi bate-n geam. Aspră şi haină îţi reverşi amarulÎn furtuni turbate, ploi răstite, reci,Uneori îmi pare nesfârşit coşmarul,Parcă trec prin mine stol de lilieci. Te prefaci adesea plină de candoareȘi aduci cu tine daruri fără  preţ,Eşti pe drept bogată, dar amăgitoare,În privire-ţi aflu un imens dispreţ. Doar poeţii-ţi cântă nesfârşit în strunePeste anotimpuri mi te fac regină,Eu te-acuz, șireato, de infracţiune,Avocaţi îmi caut fluturi de lumină. Tu s-aduci dovada că eşti inocentă,           Voi fi iertătoare, cum îmi stă în fire,Dar măcar o dată, blândă, indulgentă,

Iartă-mi trandafirii trişti, de la jertfire.

40. Culorile toamnei

Toamnă,Trimite-mi vorbe dulciPrin adieri de vânt,Şi spune-mi că-n curândLa mine o s-ajungi.Adu-mi parfumul temător,Imprimă-ţi-l în frunze,Să fii în aer şi pe-ogor,Să te găsesc oriunde !Când cea dintâi gălbuie frunzăPe umăr va veni să-mi cadă,Toamna mea, un dor nebunVa începe să mă ardă,Să mă scuture teribil,Să-ţi văd ochii printre ramuri.Să culeg din iarbă stropiiCei de rouă-ai dimineţii,Să păşesc desculţ pe frunze,S-ascult foșnetul ce taie,Liniștea din zorii zilei.Pe scara cerului înaltă timid te-ncumeți a pășiÎmbrăcând cu-a tale frunze  mii de codri arămii.Toamnă, valea ta se înneacă-n întuneric,Părăsită fiind de astrul a tot mare și puternic.

41. Sentiment de toamnă

Amurgul trist, autumnalPictează norii cei sfioşi,Se-neacă muntele hilarDe-al toamnei şal întunecos. Pământul sclipeşte în ceaţă,În roşul copt al frunzelor.

Iar roade dulci în pomi s-agaţă,E toamnă iarăşi sau iluzie?              Privesc cum cad nostalgicTemătoare frunzePlutesc în jocul arămiuAl toamnei ce ajunse.

42. Toamnă, rămâi!

E toamnă în mine şi-afară,Păsările se-ntrec iară şi iară.Tot mai sus zboară cocorii,Şi plumburii se fac norii. De acum vom sta în casăVremea-i tot mai urâcioasă.Însă timpul care vineTrezeşte mari emoţii în mine. Căci în iarna ce-o să vie,Tare dor o să îmi fieDor de frunze, dor de must,Dor de struguri, dor de gust. Când roadele vor fi în beci,Tu în ţări străine pleci.Când primul fulg va cădeaToamnă, sigur vei pleca.

43. Confesiune

n-aş fi scris nici acum despre tine,ciudată despletire de culori,despre tine, Toamnă, mireasă arămie,atingând lumina solarăcu degete de arbori;Doamne, cum se revarsă culoarea în valuri

aurie, galbenă, purpurie, ruginieîn creştetele lornu,nu e soare,s-a făcut izvor de culoare… şi poate n-aş fi scris despre tinedars-a făcut dimineaţă de-o vreme,câmpiile se oglindesc în cer,nopţile par mai bogate în stele,în abur de lună, în vremelnice visuri de viaţă,în amare şi tulburi vise de somn... m-aş fi gândit doar la tinecăutându-te-n aniizadarnicei mele tinereţi... pe-atunci te-mpodobeam cu mesteceni subţiriîmbrăcaţi în neprihănită haină,înălţând spre seninul înaltlumânări aprinse-n frunzişuri,eram tânărăşi râdeam... şi-am scris despre tine, soră aurie,căci vântul tău galben mă bântuielegănând stoluri de păsări-frunze,frunze-păsări,stoluri de gânduridulci-amareToamnă, tinereţeveşnic trecătoare...

44. Labirinturi autumnale

Prin zări pustii mă cheamă cu firea ei zăludă,În scâncet de vioară mă-ndeamnă către flirturiO scotocesc cu vrerea scurmând prin labirinturiMi-a desfrunzit copacul și umbra mi-este udă. 

Plâng fluturii de noapte roind prin insectare,Tăcerea lor mă strigă prin zbateri sugrumateÎmi plouă cu rugină prin gânduri estompateNu cred c-o să mă vindec de-atâta-nfrigurare... Cățele slobozite pe-alei de rug dansează,Auzi, cum latră-nfipte în burguri de cerneală?Încremenesc de vie, de frig și de sfialăDin mâini, cocoșul morții, în aer ricoșează. De glonțuri purpurii, mor frunzele-n pomadă,Sinoade de prigorii însuflețesc iar calea,Fecioare despletite îmi împresoară jaleaSe tânguiesc prohoduri în toamna mea nomadă! Vreau să-mi agăț o șansă de vânătorii ceții,Să-mi lase suflul karmic, în praștiile toamneiÎngenunchez pe-o armă și cer clemență doamnei,Să-mi ierte nostalgia și frământarea vieții!

45. pe pragul toamnei

toamnacu gustul poamelorpe prispa noastrănumără scânteileochilor tăi teasculîn juru-i noi biciuiți de dorai fi lăsat gura pe umărul dezgolitai fi presat pulpa ce îți seacă ochiiai fi strigăt nebuno!îmi storci dorințelesub piatra ispitei în plinul zileimi-ai fi prins gurasorbind mustul tentațieiclocotindu-mi zilelede atâtea oricând toamna

îmi bate în poartă.

46. Toamna e anotimpul când pot vorbi cu mama

Am așteptat să treacă două anotimpurisă pot vorbi cu tine mamăștiu nu poți să-mi răspunzidar ochii mei îți văd chipulimortalizat pe fiecare frunzăcăzută la picioarele melete simt în  izul merelor coapteși-al strugurilor sângeriieu am rămas un cuiba cărui pasăre a plecat spre o altă dimensiuneștiu că îmi privești zboruldar nu-mi  dai niciun semnun fulger ți-a lovit ariipilecâteva pene au rămas înrădăcinate-n pământulpe care-l stropesc acum cu lacrimidorm atât de adâncîn fiecare toamnă visez cum un înger coboară din ceruri(probabil un sol venit  de la tine)îl strig cu numele tăudar ecoul chemării nu se  întoarcesunt un cuib părăsit și nimic altcevacând mi-e frigpresar rugina frunzelor peste mineși aștept cuminte cealaltă toamnă ca pe-o minune divină

47. Toamna amintirilor

Acum, când depărtate-s toate,Departe, viile bogate,La ele mă întorc în zbor,Pe aripile de cocor.

Să mai revăd, o clipă doară,

Căsuţa noastră de la ţarăŞi vinului ca să-i dau vamă,Aş vrea să mă opresc la cramă.

Din must de soare şi luminăSă sorb, setos, o cană plină,Frigându-mă, scoţând din jar,Porumb cu bob de chihlimbar.

Hei, unde eşti copiărie,Când alergam din vie-n vie Şi ceea ce doresc aveam ,Dar preţul nu-i înţelegeam?!

48. Poem nescris niciodată

Ești poemul pe care nu-l voi scrie niciodatăLa sfârșitul creionului tău stă DionisMă așteaptă să mă prefac în AriadneEu n-am cerneală în penițăDoar frunză de toamnă.Mă plimb pe margine. Beția taNinge în mine de la începutul poemului meuCu oranj și roșu. Pe vremea operei de artă ce-am fostFemeile își descălțau cuvintele să nu li se audă pașiiPe coridoarele sorțiiși scriau poeme bărbaților ce plângeau albastru între coperțile lor. Acum, femeie fiind, mă descalț de moarteUmblu desculță pe podeaua din sângele tăuSe-aude scârțâitul așteptării taleAl meu nu e nimic. Nici măcar poemul acesta nescris nu e al meu,și va ninge o toamnă până la sfârșitul poemului tăupe care-l vei sfârși când creionul mă va striga:Ariadne!

49. Toamna

Din relatarea pădurii,la locul fapteis-au găsit:lemnul în care vântul a sculptat cu migalăși seva necesară frunzelorla prepararea iubirii,te vor ispiti furnicile, cu răbdarea lorîn reconstituirea amănuntelor,ce te va conduce spreliniștea târzie a sălciilor,apa se află ca martor în apropiere,aici s-au spălat pașirătăciți în iubire,iar primele concluziivor înălța semnul de mirare spreamurgul toamnei.

50. Rămâi, toamnă!

Amăruie, schimbătoare, mai ceva ca o doamnă,Noi, toţi posacii, o numim toamnă.Un voal cenuşiu îi atârnă pe glezne,Printre frunze de măslin ploaia se cerne. Chipul ei rece şi palid mă cheamă,Iar vântul îmi şopteşte în octave de toamnă.Şi ramurile plopilor ştraşnic exclamă,Cu părul în vânt pe cenuşia doamnă. Plouă cu stele din visele mele,Mă ard pe umeri cioburi din ele,Îmi inhibă sângele rece în vene,Tot plouă mărunt, îmi plouă pe gene. Anii trec, dar ea mereu va plânge-n mine,Dragostea de toamnă, dintr-un nu ştiu ce trecut.În frunze scrisori pierdute, toate gândul îmi aleargă,

Peste văi şi râuri mute, pe a mea femeie dragă. Rămâi şi nu-mi lăsa sufletul să-ngheţe,Mai plouă-mi inimă păsări răsleţe,Mai şuieră-mi odat` chemarea,Voi fi aici, să-ţi scriu apăsarea,Ce nu o stinge nici focul, nici marea.

51. Bilet de adio

se crapă de toamnărăsar gropiîn plânsul ascuţit al gândului tremurul potecii ne amână chemareacătre vetre înspăimântateunde doar vise de poeţimai pictează dogoare prin arbori vitraliile îşi deşiră exilulpiane bătrâne s-au desfrunzit de clapevântul destinului îmi desface pumnii dealul se acoperă cu alte dealuri de gerrespirul fântânilor ajungepână la vămile veşniciei prohodiri de pădurica nişte aplauze îndepărtate se pierdadevărurile s-au îmbrăcat în apeamintirea aşteaptă cuvinte noi surghiun doinitorînţelesul acestui anotimprămâne crucificat pe un strigăt lumina lui foşneşte obositămirarea mea încă mai reciteştebiletul de adiope care l-am scris în altă viaţă

52. Autumnal                                      Trunchiul de copacCăzut-a el cu totul.Frunza cea de bronzAtârnă cel mai greu. Domol, vântul trecePrintre descompusele cadavre.Izuri de misterTe învăluie oriunde. Păienjeni ca de piatrăIes dintre morminte.Întreaga pădureE  ca un cimitir. Himerele mă cheamăCu glasul lor cel mutE oare lumea astaCeea ce am cerut?

53. Simfonia asta

Alerg să prind umbra frunzelor,Care în colbul lunii danseazăCa trupul crud al meduzelorÎn larg, pe valuri, când dormitează. Simfonia asta de toamnăMă doare, nocturn, în suflet, adânc,Ca rodul din pieptul de doamnă,Din care cu lăcomie mă-nfrupt. Rătăcesc prin ecoul de cântAl vântului ce unduie prin braziȘi al copitelor din cuvântÎn care, toamnă, întruna tu arzi. 

Ucisă e natura toată!Pe osul tâmplei mele sunt tablouriDin plaiul mioritic – soartăPentru toamna pierdută-n ecouri. În priviri răsfrânte imagini –Fantastice crâmpeie sub brumă,La care fac rondul pe margini,Că, sigur,  vor fi cele din urmă.

54. Toamna S-a sfârşit toamna din nouScumpa noastră ţarăIarăşi plouă, plouă, plouăScumpa noastră ţară Nici măcar o frunză micăNu mai existăNici păsărica nu mai cântăDulce Românie Ele au plecat, s-au dusŞi nimic nu mai e susDecât un simplu norişorCare cerne ploaie.

 55. Mai lasă-mi o toamnă… 

Mai lasă-mi o toamnăsă port pe umeri dragostea,inima să-mi bată sub fiecare frunză,pe care calcă subtil veşnicia.Dă-mi mereu iluzia căanotimpul dragostei nu se schimbă,doar poartă cu fiecare vis, o mască.Trăim mereu clipa unei toamne,ce lasă-n amurg a verii, plânsă rană...

56. octombrie-i sfârșit...

octombrie-i sfârșit și-i mijloc de toamnădeasupră-ne ceru-și răstoarnăbutoiul cu ploiși dantele groase de cețuriîntre noi punți de nesfârșite înghețurise-anunță din cenușia zaree vremea să punem lumină în vechi lampadareși cu mâini de noi tot mai străinesă cojim nucipoate chiar și mandarinecoaja s-o punem în cana de ceais-amestecăm cu gândul hălăduind prin luna lui maipoate-așa vom uitacă-i octombrie și-i frigși-ntre noi, din tăceri înălțat mândru dig nici măcar nu ți-am scrisdeși mi-am promis, tot promissă-ți scriu de-acum înainte mai desdespre toamnădespre lanul rămas între noi neculescumva să rândui frumos acele cuvintece-au brodat poveștitrecându-mi de-atâtea ori prin mintecu ele să-ți scriu pe file ne’ncepute de gânddespre grăbite-ntomnăridespre noi fără noidespre ochii mei verde plângândla fiecare tresărire de dorprivind tablouri de toamnă cu frunze ce morstrivite sub pași rătăciți și mult prea târziidespre cum ai vrut să vii, fără să știi cum să vii e mijloc de toamnă și octombrie-i sfârșitai toamnei suntem, ne-am prăbușitcăutând viața-ntreagă ceva-ul pierdutneștiind care pe care mai rău l-a durutsă-ți mai scriu?poate n-am să-ți mai scriu

e vreme de toamnăși-ntre noi un straniu atât de târziu…

 57. Un pas pe drumul spre noi

Simţi toamna, iubitule,cum se-nfiripăprintre cristalele de sare din piele,arcuindu-ne trupurile,zvâcnind spre albul imaculat?Să ascultăm muzica stelelorla început de noiembrie! Cântecul nou al ierbii îngălbeniteşi-al vântului receplin de seminţele ciulinului,cuvântul naşteriidin veşnicie în veşnicie,o respiraţie a ceruluidin inimile noastre lipite! Sub ochii limpezi ai infinitului,o briză uşoară îndepărtează trecutul.Un vis de toamnă,un spaţiu şi-un sigiliu de fumîn culori de anemone!Inima ta e tot ce ai,dac-o împarţi cu tine ai sensul vieţii,iubeşte-te, iubind lumea din tineregăseşti totul. Tu eşti sărutul zâmbetului meuamestecat cu polenul purtat de vântpentru că-n mineadânc e săpat misterul vieţii.Uniţi în curcubeul inimiiintrăm în pânza sufletului,articulând cu pensula gânduluiacel eu prin regăsire,dezvăluireadin întunericul necunoscutului.

 În dansul lor,frunzele mor fericite,odată cu ultimii paşi de menuet.Când nodurile se desfacşi zăgazurile cerului se deschidatingerea inimii urcă mai presus de taină.Cine eşti, te-ntrebi zilnic,privindu-te-n oglindă.O reflecţie, un zâmbet şi-un suspin,un pas pe drumul spre noi?

58. De-ale toamnei labirinturi

Prin volbura de neguri ce înconjoară firease scutură sfioasă din ramuri amintirea,se tânguie pădurea prin clopote prelungi…Eşti toamnă cu capricii: mă chemi ori mă alungi şi nu-ţi pot sta în cale, puternică cum eştiprin foşnetele tale m-aţii, mă rătăceştipe drumuri fără capăt precum un labirint,oh, ce departe-i vara cu verdele-i de-absint! Ce rezonanţă amplă, această simfonie,oboiul stelei arde pe clipa încă vie.Dar cum să-mi  uit seninul din tâmple, cum să-nduro toamnă zămislită subit şi prematur? Când sub cascada ploii se rupe un zăgazca freamătul din vise să-l ţină încă treaz,cu mâneci suflecate mă mai trudesc în timpdar nicovala soartei scânceşte în răstimp şi nu găsesc puterea în mine s-adâncescacest prea-plin de viaţă, acest prea omenescnăvod în care-aş prinde eternul anotimpîn care nu există nici clipă şi nici timp. Vezi, toamnă-amăgitoare, cum mi-ai turnat din plinpocalul reveriei  şi-al nopţilor suspin,

dar în eternul iiei ce-o ţeși mă înfăşorpe-un Caraiman de vise şi-o cruce-n vârf de dor!

59. Resemnare

Sub lumina ta gălbuieStau pe jos ca o statuieMă gândesc ne-ncetatLa nopțile ce am ratatȘi stelele ce-am uitat.Multe frunze au  căzutAu uitat când s-au născut.Și mai stau și mă gândescLa cât de mult te iubescCu tot cu cer, cu lună, steleCu nopți dulci și frumoase zile. Și iată! este dimineațăÎncet-ncet se-nalță ceațăFlori somnoroase se zărescGoi pomii-ncărcați se trezesc.Cucu nu vrea să mai cânteDoar brazii vor să ne-ncânte.Și soarele cu raze lungiA tăcut mut sub norii lungiNu vrea să îl mai atingi,Iar s-a sucit pe bolta neagrăFerecat strâns de reaua iarnă. Și toamna s-a pus în cutieCa anul viitor s-o-nvie.

 60. Adio, toamnă

O toamnă în vieÎncearcă pământulPalidă, aurieÎn murmur cu gândul.

 Și poate să scuture părulUmplându-ne doinele tristeSă cadă din haos și cerulȘi triluri de păsări restinse. Mai rămâi, toamnă -a mea doamnă-Să-ți  închin odorul -pământul-O zi, o noapte, o iarnăRoade nesecate să-și reia avântul. Hai! Pleacă… Adio, o! toamnă…Ia-mi sufletul  sterp în robieEști tristă și udă, a mea doamnă,Ia-mi frunzele smulse-n sclavie! Redă-mă mai altfel, mai coaptă!Scapă-mă, doamnă, de anarhieO,  doamnă… A mea toamnă târzie…Călește-mă iară și iară…

61. Fantasme de toamnă

Sosit-a și toamna. Frunzele-i  veștede cad…Asemenea păsărilor lovite de moarteDin pădurea ce fantasme o bântuie sfântScârțâind aud un melancolic ritual de noapte. Și nimeni nu simte mai bine durerea de  moarteDecât șubrede victime prinse de vântul cel straniuAle căror fantasme de toamnă  pradă cad lateȘi merg la faimoasa priveliște ca hoțul la moarte. Draguță  of, rogu-te, lasă-ne-n pace!Mai bine așa decât pradă unor fantasmeCare nu știu ce-nseamnă a plânge, a zaceȘi mereu noi vom fi personaje de basme. Toamnă scumpă, soare privește-omenirea cu jind. Lună răpește bucuria sufletelor noastreDe ce ai venit chiar la acest moment nepotrivit?

Fantomelor crude, lăsați-le-n pace pe astre! În dar… ne oferiți  galben fior ce ne treceAl  fantasmelor  suflet ce pune petaleNe poartă-n  poala lor caldă și receȘi clar vine iarna cu stelele  albe. Iubește-mă toamnă,Căci mult urăsc iarna!Mă iartă, mă cheamăIubita mea, toamnă.

62. arămiu în tâmpla toamnei

pe caldarâm de minteautumnale întrebărigânduri rostogoliteînghesuite în tâmpla toamneiroşul dragostei picuratpe  nervuri îngălbenitecontur în verdele speranţei înfloritdin arsura disperăriisă germinez în liniştea promisătumultul acestei vieţiloveam în geam de sufletcu crengile doruluiaşteptarea-ultima zvâcnire de iubirecare a luat în zborul eiarămiul din privirea ta