Conform art.1372 C.civ,va interveni răspunderea civilă delictuală în procesul penal

pentru următoarele categorii de persoane:

1)părinții1,tutorele,curatorul special sau oricare altă persoană care avea obligația de

supraveghere,pentru prejudiciile cauzate de minori;2)tutorele sau curatorul special, pentru

prejudiciile cauzate de persoanele puse sub interdicție.

Prin efectele dispozițiilor legii civile,părinții răspund pentru prejudiciile cauzate de

copiii lor minori din momentul în care aceștia din urmă ,prin comportamentul lor

deviant,produc prejudicii materiale în patrimoniul altor persoane,indiferent dacă minorii nu au

capacitate de exercițiu sau au capacitate de exercițiu restrânsă.Sub acest aspect,subliniem

faptul că in dreptul procesual penal,de regulă,părinții răspund pentru copiii minori care au

capacitate de exercițiu restrânsă.

O asemenea concluzie se impune ținând seama de faptul că minorii pot fi trași la

răspundere penală numai după ce au împlinit vîrsta de 14 ani,moment de la care operează și

prezumția relativă a existenței discernământului ca element al laturii subiective a infracțiunii

săvârșite de minor,pînă la vârsta de 14 ani minorii neputând fi trași la răspundere penală 2 și,în

consecință,părinții nu pot primi calitate de parte responsabilă civilmente în procesul penal

pentru repararea prejudiciilor materiale ori a daunelor morale cauzate de de minorii care nu au

împlinit această vârstă,deoarece nu se pune problema declanșării procesului penal.3

Pentru angajarea răspunderii civile a părinților pentru faptele săvârșite de copiii lor

minori trebuiesc îndeplinite atât condiții generale(existența prejudiciului,existența faptei

ilicite,existența raportului de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciul și vinovăția)dar și

condiții speciale.

Conform art 1372 alin.(1),răspundere în discuție se poate angaja numai dacă sunt

prezente și două condiții speciale,care se grefează pe cele generale:

1)minoritatea autorului faptei ilicita și prejudiciabile;2)existența obligației de

supravegere a autorului faptei ilicite și prejudiciabile în sarcina persoanei

răspunzătoare,obligație nascută direct din lege, dintr-un contract ori stabilită prin hotărâre

judecătorească.

1 Conform art.261 C.civ,„părinții sunt cei care au,în primul rând,îndatorirea de creștere și educare a copiilor lor minori”2 Potrivit art.27 C.pen,minoritatea este o cauză de neimputabilitate,în acest sens,în art. 113 alin(1)C.pen.arătându-se că minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani nu răspunde penal.3 Ion Neagu, Mircea Damaschin,Tratat de procedură penală.Parte Generală., Editura Universul Juridic, București, 2014, p.196-197

Condiția minorității trebuie să fie prezentă în momentul în care autorul prejudiciului a

săvârșit fapta ilicită și prejudiciabilă;în ceea ce privește minoritatea,legea nu face deosebire

între minorul care a împlinit vîrsta de 14 ani,când este prezumat de lege că nu are

discernământ in plan delictual ,și minorul între 14-18 ani care ,dimpotrivă,este prezumat că

are discernământ.Așadar,este important ca respectiva condiție specială să fie întrunită în

momentul săvârșirii faptei de către minor .4

Prin obligația de supraveghere se înțelege îndatorirea și puterea persoanei în sarcina

căreia s-a nascut de a organiza,dirija,îndruma și controla activitatea autorului faptei ilicite și

prejudiciabile.

Subliniem că în noua reglementare ,nu se prevede ca și condiție a angajării răspunderii

existența comunității de locuință a minorului cu persoana sub a cărei supraveghere se

află.Potrivit art.1000 alin (2) din vechiul C.civ.,condiția comunității de locuință era cerută

espres în vederea răspunderii părinților pentru prejudiciile cauzate prin faptele ilicite ale

copiilor minori.

Regresul persoanei răspunzătoare care a reparat prejudiciul cauzat victimei.Fiind

întrunite condițiile răspunderii pe temeiul art 1372 alin(1)-(2) C.civ.,victima va putea cere

condamnarea persoanei răspunzătoare la reparații.Dacă făptuitorul este minor și obligația de

supraveghere în momentul în care a săvârsit fapta prejudiciabilă aparține ambilor părinți

deopotrivă,ei sunt în solidar obligați față de victimă la repararea prejudiciului.

Atunci când persoana răspunzătoare a reparat pprejudiciul cauzat,în anumite

condiții,ea are dreptul de regres împotriva făptuitorului.

Dreptul de regres împotriva celui care a cauzat prejudiciul este prevăzut de lege cu

valoare de regulă generală și pentru toate cazurile de răspundere pentru prejudiciile cauzate

prin fapta altuia,indiferent de locul unde sunt reglementate. Astfel, art. 1384 alin.(1) C.civ.,

dispune : „ Cel care răspunde pentru fapta altuia se poate întoarce împotriva aceluia care a

cauzat prejudiciul, cu excepţia cazului în care acesta din urmă nu este răspunzător pentru

prejudiciul cauzat.”

Astfel, rezultă că persoana răspunzătoare care a reparat în totul sau în parte

prejudiciul cauzat victimei are acţiune în regres împotriva minorului sau interzisului

judecătoresc, autor al faptei prejudiciabile, doar atunci când sunt întrunite toate condiţiile ca

acesta să răspundă pentru fapta proprie. Mai precis, trebuie să existe vinovăţia dovedită a

autorului faptei prejudiciabile.

4 Liviu Pop, Ionuț-Florin Popa ,Stelian Ioan Vidu, Tratat elementar de drept civil.Obligații, Editura Universul Juridic, București, 2012, p.471-472

Doar că în conformitate cu art. 1366 alin.(1) C.civ.: „ Minorul care nu a împlinit vârsta

de 14 ani sau persoana pusă sub interdicţie judecătorească nu răspunde de prejudiciul cauzat ,

dacă nu se dovedeşte discernământul său la data săvârşirii faptei.”. Motivul pentru care nu

răspnde este, evident, lipsa prezumată de lege a discernământului şi, pe cale de consecinţă,

lipsa condiţiei vinovăţiei. Aşadar, existenţa vinovăţiei va putea fi dovedită doar atunci când se

va proba faptul că în momentul săvârşirii faptei prejudiciabile autorul avea discernământ. O

asemenea probă este virtual posibilă deoarece prezumţia legală a lipsei de discernământ este

relativă, adică până la proba contrarie.

Dovada existenţei discernământului şi vinovăţiei minorilor sub 14 ani şi a interzişilor

judecătoreşti este deosebit de dificilă, prin raportare la momentul săvârşirii faptei ilicite.

Proba existenţei discernământului şi a vinovăţiei în cazul acestor făptuitori o va face victima

în cazul în situația în care îi cheamă în judecată atât pe minor sau pe interzisul judecătoresc ,

cât şi persoana răspunzătoare; în caz contrar, această dovadă va fi făcută de către persoana

răspunzătore într-o acţiune separată sau în cadrul procesului în care îşi exercită dreptul de

regres.

Soluţia este diferită în ipoteza în care reparaţia a fost acordată victimei de către

persoana răspunzătoare pentru prejudiciul cauzat de un minor care la momentul săvârşirii

faptei ilicite avea vârsta de 14 ani. Aceasta deoarece art. 1366 alin.(2) C.civ. prevede :

„Minorul care a împlinit vârsta de 14 ani răspunde de prejudiciul cauzat, în afară de cazul în

care dovedeşte că a fost lipsit de discernământ la data săvârşirii faptei.”. Textul instituie o

prezumţie legală relativă în sensul că minorul care a împlinit vârsta de 14 ani are

discernământ în plan delictual, aşadar, dacă se dovedeşte vinovăţia lui, el va răspunde de

prejudiciul cauzat, însemnând că dacă persoana răspunzătoare a acordat victimei reparaţia, ea

se poate întoarce cu acţiue în regres împotriva minorului, autor al faptei ilicite care îi este

imputabilă.

Nu trebuie însă neglijat faptul că prezumţia legală de discernământ este relativă şi

poate fi înlăturată prin probă contrarie, prin urmare, acţiunea în regres va fi respinsă dacă

minorul va dovedi ca la momentul săvârşirii faptei prejudiciabile a fost lipsit de discernământ.

Dovada prin care se poate înlătura prezumţia existenţei discernământului este în sarcina

exclusivă a minorului asistat, de regulă,de un curator special sau neasistat dacă între timp a

devenit major. 5

5 Liviu Pop, Ionuț-Florin Popa ,Stelian Ioan Vidu, Tratat elementar de drept civil.Obligații, Editura Universul Juridic, București, 2012, p.475-476