1

MIJLOACE PRACTICE PENTRU

CATEHIZAREA INDIVIDUALĂ

TEMĂ DE CERCETARE PENTRU CURSUL DE MASTER LA CATEHETICĂ

COORDONATOR: PR. PROF. DR. VASILE GORDON

2

CUVÂNT INTRODUCTIV

Propunem tema de faţă cursanţilor de la Master, cu nădejdea unei contribuţii, fie cât de modeste, la efortul general de revigorare a catehezei în Biserica noastră. Salutăm cu bucurie, totodată, recenta hotărâre a Sfântului Sinod de a include în competenţele Administraţiei Patriarhale o secţiune specială, sub genericul „Catehizarea tineretului”, în cadrul Sectorului teologic-educaţional, înfiinţându-se birouri pentru cateheză parohială, la nivelul fiecărei eparhii, dar şi la cel al protopopiatelor. Aceste birouri au în vedere atât programul catehetic „Hristos împărtăşit copiilor”, binecunoscut acum în toată ţara, cât şi alte programe de instruire catehetică, pe vârste, domenii şi probleme specifice locului. De multă vreme se simţea nevoia unor preocupări mai intense pentru cateheza ortodoxă. În timp ce capitolul „predică” a fost, în general, acoperit (deşi, trebuie să recunoaştem, mai sunt multe de făcut şi la acest capitol!), prezenţa catehezei, cu unele excepţii fericite, a fost slab reprezentată, pe alocuri lipsind cu desăvârşire. Aşa se explică participarea modestă a creştinilor la slujbe în anumite parohii, trecerea cu uşurinţă a unor ortodocşi la secte, aderenţa la mişcări new-age-iste, de tip „yoga” - spre exemplu, sau înmulţirea numărului celor care dau crezare astrologilor, ghicitoarelor, bioenergeticienilor, radiesteziştilor, altor nenumărate practici, superstiţii şi credinţe deşarte, pierzătoare de suflet. Catehizarea reprezintă, aşadar, un mijloc educaţional-creştin de maximă importanţă, dar şi o îndatorire pastorală majoră, prevăzută expres în noul Statut pentru organizarea şi funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române. Astfel, în art. 50, lit. „a”, referitor la atribuţiile preotului paroh, citim: „Catehizează copiii, tinerii şi adulţii, conform îndrumărilor centrului eparhial”. Iar în art. 52, al. „3” se prevede: „Preoţii şi diaconii, personalul didactic din învăţământul teologic şi cel care predă religia, studenţii în teologie, precum şi dascălii (cântăreţii), au îndatorirea pastorală şi misionară de a face catehizare în parohiile la care slujesc, sau în care locuiesc, în acord cu preotul paroh, conform normelor stabilite de către Sfântul Sinod şi centrele eparhiale”. Pe linia acestor prevederi, fiecare preot trebuie să adapteze nivelul, temele şi conţinutul catehezelor, în funcţie de nivelul şi problemele enoriaşilor, adesea diferite, de la parohie - la parohie. Ne amintim, în acest sens, de o atenţionare deosebit de realistă a părintelui profesor Sebastian Chilea, cu referire la predică, dar valabilă şi în privinţa catehezei: Predicatorul se găseşte în situaţia aceasta: are un public pentru o temă, nu o temă pentru un public. Acest fapt îl obligă pe predicator să se adapteze publicului său până la totala contopire cu el1. Aşadar, teme pentru cateheze desprinse din viaţa cotidiană a păstoriţilor, din întrebările, bucuriile, necazurile, lipsurile, împlinirile şi preocupările lor, nu decupate din cărţi şi reviste, ori confecţionate doar la masa de scris şi recitate mecanic, apoi, în faţa enoriaşilor. Trebuie să menţionăm încă un fapt: cateheza propriu-zisă, având forma unei lecţii simple de religie, nu rezolvă singură misiunea de catehizare într-o parohie. În general, cateheza aceasta, pe care am numi-o „clasică”, se rosteşte la sfârşitul unor slujbe din cursul săptămânii (vecernii, acatiste, Taina Sf. Maslu etc.). Este binevenită, desigur, dar de cele mai multe ori discursul aparţine doar preotului, iar enoriaşii simt nevoia de mai mult, simt nevoia unui dialog. Precizăm, de aceea, că ea trebuie însoţită şi de alte mijloace de instruire, în care să se înscrie armonios, cum ar fi:

1 Pr. Prof. Dr. Sebastian Chilea, Predica de succes, în,,Mitropolia Olteniei”, anul XVIII (1954), nr. 1-3, p. 38.

3

dialogul catehetic (programat în afara slujbelor), publicaţiile parohiale (buletin, reviste, broşuri), site-ul parohial, biblioteca (inclusiv cea „virtuală”, electronică) etc. De mare sprijin pentru cateheza parohială sunt mijloacele pe care Patriarhia şi eparhiile ni le oferă acum cu atâta generozitate, prin grija specială a Preafericitului Părinte Patriarh Daniel şi a membrilor Sfântului Sinod: posturile de radio-tv Trinitas (şi cele de radio locale), cotidianul „Lumina”, la care se adaugă numeroase publicaţii centrale şi eparhiale, care, prin intermediul preotului, trebuie să ajungă şi în mâinile credincioşilor. În condiţiile libertăţii de azi, adesea greşit înţeleasă şi aplicată, când sectele împart gratuit creştinilor noştri fel de fel de publicaţii eterodoxe, care-i duc la rătăcire şi, cu durere o spunem, la pierderea mântuirii, slujitorii Bisericii n-au voie să ţină doar în arhive cărţile şi revistele cu învăţăturile mântuitoare. De aceea, biblioteca parohială trebuie să funcţioneze efectiv, chiar într-un spaţiu anex al Sf. Locaş, pentru a fi la îndemâna tuturor celor interesaţi în a-şi lumina credinţa.

* Obiectul temei noastre îl constituie mijloacele de catehizare individuală.

Materialul de faţă reproduce o parte din conţinutul tezei de licenţă, cu acelaşi titlu, elaborată şi susţinută de d-l Meşteroaie Grigore, sub îndrumarea subsemnatului, în anul 2007. În forma prezentă am operat corecturi şi am făcut completări la toate capitolele. Materialele sunt distribuite astfel:

Capitolul I: noţiuni generale referitoare la mijloacele de catehizare, originea catehezei, redarea câtorva mijloace practice, precum şi aspectele concrete care ţin de catehizarea individuală. Capitolul al II-lea: Taina Spovedaniei, ca principal mijloc de catehizare individuală. În cuprinsul acestui capitol ne vom referi la locul spovedaniei în activitatea pastorală a preotului, vom avea în vedere persoana, însuşirile şi comportamentul duhovnicului în scaunul spovedaniei, ca săvârşitor al acestei Taine, trasarea unor aspecte ce ţin de pregătirea pe care trebuie să o îndeplinească atât preoţii cât şi credincioşii pentru săvârşirea acestei Taine, precum şi modul de realizare a spovedaniei preoţilor şi a credincioşilor, punctând procesul de catehizare din cadrul ei. Vom detalia şi importanţa dialogului în cadrul spovedaniei, ca unul de maximă importanţă în administrarea Tainei.

Capitolul al III-lea: alte mijloace de catehizare individuală, cu referire la exemplul personal, convorbirile individuale, catehizarea naşilor de Botez şi de Cununie. Dintre ierurgiile care pot oferi importante prilejuri catehetice individuale ne vom opri la: slujba logodnei, slujba la ieşirea cu greu a sufletului, cea în caz de jurăminte şi blesteme. Vom sublinia şi aspectul catehetic individual al vizitelor pastorale, începând cu vizitarea bolnavilor şi terminând cu implicaţiile catehetice ale săvârşirii agheasmei mici la casa credinciosului.

Dintre mijloacele moderne de catehizare individuală, ne vom opri în special la întrebările şi răspunsurile prin e-mail.

4

I. MIJLOACE DE CATEHIZARE. GENERALITĂŢI

I.1. Precizări conceptuale. Termenul cateheză desemnează lucrarea didactică a Bisericii2, fie că este vorba despre catehizarea în Biserică, în cadrul cultului divin public, fie că este vorba de ora de religie, care se predă în şcolile de stat şi particulare. Cel care realizează această misiune se numeşte catehet, adică cel care învaţă pe altul. Catehumenul este cel care învaţă de la altul, ucenicul, elevul. Procesul prin care se realizează această lucrare se numeşte catehizare, adică „acţiunea de a învăţa, de a instrui şi educa în spirit creştin, pentru viaţa creştină, prin cunoaşterea învăţăturilor Bisericii şi împlinirea voii lui Dumnezeu”3. Prin cateheză „asistăm la înrădăcinarea Logosului în adâncul inimii umane prin umbrirea Duhului”4, fiind percepută ca „o adevărată Bună-vestire personală”5. Sfântul Chiril al Ierusalimului, referindu-se la procesul de catehizare, invită la o analogie practică atunci când încearcă să-i explice rostul: „Închipuie-ţi catehizarea ca pe o casă! Dacă nu vom săpa adânc pământul şi nu vom aşeza temelie, dacă nu vom încheia casa după toată regula (rânduiala), cu legăturile zidirii, ca să nu rămână vreun loc gol şi să se strice clădirea, atunci nu-i nici un folos de osteneala de mai 'nainte. Ci trebuie să punem, după regulă, piatră pe piatră, să cadă muchie pe muchie, îndepărtând tot ceea ce este nefolositor. Aşa trebuie să se zidească o clădire bună. În chip asemănător îşi oferim pietrele cunoştinţei. Trebuie să auzi învăţăturile (catehezele) despre Dumnezeul Cel Viu! Trebuie să auzi învăţăturile despre judecată! Trebuie să auzi învăţăturile despre Hristos! Trebuie să auzi învăţăturile despre Înviere! Învăţăturile pe care vi le vom expune metodic sunt multe. Acum vi le-am amintit sumar, dar la timpul potrivit vi le vom expune armonios. Dacă însă nu le vei aduna la un loc şi nu-ţi vei aminti de învăţăturile spuse de la început şi de cele de mai târziu, meşterul zideşte clădirea, dar tu vei avea o casă slabă”6. Catehizarea în Biserică presupune, o dată cu sensul etimologic general al catehezei de „a învăţa pe altul”, şi sensul de predare a unui conţinut special: „ (Învăţ despre) Dumnezeu, credinţă, crearea lumii etc.”7. Aşadar, catehizarea are la bază un conţinut religios. Cateheza, a fost şi este unul din importantele mijloace folosite şi alese în plină acţiune, cu binefăcătoare influenţe creştine asupra sufletului omenesc, practicată de Biserică încă din primele veacuri ale creştinismului. Ea a fost văzută ca un izvor de apă vie ce alimentează sufletul creştinului în viaţa creştină constructivă. Catehizarea are meritul deosebit prin aceea că este destinată să înlăture analfabetismul religios stimulând noi puteri de viaţă religios-morală8.

Etimologic, termenul „a catehiza” provine grecescul „κατά” = în jos, şi „ηxειν” = a răsuna, de unde a rezultat „χατηxειν” = a răsuna de sus în jos, adică „ecoul de sus al

2 Pr. Prof. Dr. Vasile Gordon, Introducere în Catehetica Ortodoxă, Bucureşti, Editura Sophia, 2004, p. 10. 3 Pr. Prof. Dr. Ene Branişte, Prof. Ecaterina Branişte, Dicţionar enciclopedic de cunoştinţe religioase, Caransebeş, Editura Diecezană, 2001, p. 91. 4 Jean Nicolae, Cuvânt misionar pentru o altfel de cateheză, în „Inter” – Revista Română de Studii Teologice şi Religioase, Cluj-Napoca, Sibiu, Craiova, Bucureşti, Chişinău, Editura Institutului Român de Studii Inter-ortodoxe, Inter-confesionale şi Inter-religioase,nr. 1- 2, 2007, p. 169. 5 Ibidem. 6 Sfântul Chiril al Ierusalimului, Cateheze, (Trad. de Pr. D. Fecioru), Editura IBMBOR, Bucureşti, 2003, p. 12. 7 Pr. Prof. Dr. Vasile Gordon, op. cit., p.11. 8 Pr. Prof. Mihail Bulacu, Principiile catehezei şi personalitatea catehetului, în „Studii Teologice”, seria a II-a, nr. 7 - 8, 1949, p. 535-536.

5

Logosului divin, Dumnezeu Cuvântul în inimile noastre”9. Verbul grecesc „κατηχειν” descrie plastic iconomia divină, răsunetul viu sau ecoul universal pe care-l provoacă coborârea în istorie şi înomenirea Logosului dumnezeiesc10. I.2. Catehizarea. Origine şi mijloace practice pentru realizare. Catehizarea a fost la început de două feluri: ocazională şi didactică11. Ocazională, atunci când era realizată într-un mod neorganizat, în locuri întâmplătoare, de către cateheţi pasageri; didactică, într-un loc şi spaţiu de timp bine determinate, desfăşurându-se în cadrul unor instituţii cu autoritate (Biserica, şcoli catehetice), fiind susţinută de persoane pregătite şi autorizate de aceste instituţii. Actul catehizării face parte din activitatea învăţătorească a preotului, investit prin harul Hirotoniei, după cuvintele rostite de Mântuitorul Iisus Hristos Apostolilor Săi: „Mergând, învăţaţi toate neamurile…” (Matei 28,19). El este Catehetul, „învăţătorul nostru suprem”12, fiind, totodată, „piatra de hotar în istoria educaţiei”13, Sfinţii Părinţi numindu-L „pedagog al omenirii” din care provine puterea educativă a creştinismului. Spre deosebire de alţi educatori însă, Mântuitorul a trăit, a aplicat şi a verificat El Însuşi principiile pedagogice creştine, care au la temelia lor iubirea faţă de orice făptură omenească. Ca metodă de educaţie, Mântuitorul porneşte de la realitatea cunoscută, pentru a ajunge la cea necunoscută. Sunt celebre în acest sens parabolele Lui, în care ţinea seama de realităţile şi obiceiurile iudeilor, galileenilor, samarinenilor etc., cu scopul de „a fi priceput de toţi”14. Metoda psihologică folosită avea rolul de a ţine seama de fiecare categorie de ascultători, acesteia urmându-i şi o parte aplicativă, îndemnarea la fapte, aşa cum reiese din cuvintele „mergi şi fă asemenea!” (Luca 10,37).

Principiile didactice pe care şi pedagogia modernă şi le-a însuşit, provin din activitatea catehetică a Mântuitorului: intuitiv, clar, individual şi activ15. Aceste principii au fost însuşite de Sfinţii Părinţi, dintre care capadocienii (Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Grigore de Nazians, şi Sfântul Grigore de Nyssa) au fost cei care au dezvoltat o întreagă teologie în această privinţă. Astfel, Sfântul Grigore de Nyssa dezvoltând principiul intuitiv, accentuează utilizarea materialelor de acest fel (exemplul tabloului), referindu-se la faptul că acestea pot vorbi clar prin imaginea lor, aducând un mare folos16. Învăţătura clară, este un alt principiu didactic subliniat de părinţii capadocieni, care trebuie expusă „limpede, fără grabă, începând cu lucrurile mici”17. Individualizarea învăţământului, constituie de asemenea un principiu care exprimă „fondul aperceptiv al fiecărui ins”18, strâns legat fiind de expunerea clară şi activă a informaţiilor, din care derivă alte principii de acest fel. Pentru a conduce credincioşii pe calea mântuirii, preotul este dator să-şi înveţe păstoriţii adevărurile minime de credinţă, simbolismul actelor

9 Ibidem, p. 535. 10 Jean Nicolae, st. cit., p. 169. 11 Ibidem, p. 13. 12 Pr. Prof. Dr. Constantin Galeriu, Mântuitorul Iisus Hristos, învăţătorul nostru suprem”, în „Ortodoxia”, nr. 1, anul 1983, p. 34-61. 13 Pr. Nicodim Belea, Contribuţii la problema conducerii pastorale a credincioşilor de la sate, Sibiu, Tipografia Reîntregirea, 1955, p. 169. 14 Ibidem, p. 170. 15 Ibidem. 16 Ibidem, p. 178. 17 Ibidem, p. 179. 18 Ibidem.

6

liturgice şi orice lucrare privitoare la activitatea din Biserică, venind în întâmpinarea lor cu explicaţiile necesare împlinirii acestui scop.

Printre mijloacele practice de catehizare colectivă se numără19: 1. Cateheza din cadrul slujbelor cultului divin, cu raportare la doctrina ortodoxă,

simbolismul actelor de cult, diferenţele interconfesionale, subiecte actuale, ca: radiestezia, bioenergia, bioterapia, cristalo-terapia, problemele de bioetică etc. Evident, în cateheză se vor fixa şi alte subiecte, care vor fi propuse fie de către preot, fie de către credincioşi. Se vor aborda în general acele subiecte care suscită interesul enoriaşilor . 2. Dialogul săptămânal, cu: următoarele obiective: - citirea sistematică a Sfintei Scripturi - lecturarea Catehismului - parcurgerea unui manual de Dogmatică - aprofundarea anumitor capitole din Istoria Bisericească Universală, Istoria Bisericii Ortodoxe Române etc. 3. Biblioteca Parohială, cu o deosebită importanţă în formarea culturală a credincioşilor, constituie, de asemenea, un important mijloc catehetic. Ea poate funcţiona chiar în interiorul lăcaşului de cult, sau poate fi amenajată într-o clădire anexă. 4. Buletinul parohial (periodicul parohiei). În el pot fi tratate subiecte cu caracter catehetic, omiletic, pastoral, dogmatic, istoric şi nu numai, cuprinzând şi datele cele mai importante referitoare la activitatea din parohie, precum şi organizarea acesteia din punct de vedere administrativ. Cu privire la educaţia religioasă mai există20 şi alte forme de realizare: - Exemplul personal - instrucţia religioasă - activităţile educative - rugăciunea individuală - cântecele religioase - ceremonialul religios - predica şi conferinţa cu subiect religios - literatura şi arta cu subiecte religioase etc. Tot în cadrul mijloacelor de catehizare se mai regăsesc21: - Rugăciunea - Meditaţia religioasă - Deprinderile morale - Cultul divin - Sfintele Taine etc. Sfintele Taine sunt mijloace foarte importante pe care le poate folosi preotul în actul catehizării credincioşilor, datorită caracterului lor sacramental. Pe lângă faptul că acestea constituie unul dintre subiectele controversate interconfesional, importanţa utilizării lor nu poate fi tăgăduită. „Baza generală a Tainelor Bisericii este credinţa că Dumnezeu

19 Pr. Prof. Dr. Vasile Gordon, op.cit., p. 165-175. 20 Prof. Constantin Cucoş, Educaţia religioasă. Repere teoretice şi metodice, Iaşi,Editura Polirom, 1999, p. 281-282. 21 Pr. Prof. Dr. Dumitru Călugăr, Catehetica pentru Institutele Teologice, Bucureşti, Editura IBMBOR, 1976, p. 105-117.

7

poate lucra asupra creaturii în realitatea ei vizibilă”22. Iată, aşadar, că prin limpezirea adevărului de credinţă mărturisit în Biserică şi prin cunoaşterea sensului creştinului pe acest pământ, reflectat în Sfintele Taine, credinciosul poate fi îndrumat să conştientizeze că în Biserică Însuşi Dumnezeu îşi desfăşoară, prin trimişii Săi, lucrarea de comunicare a Tainelor Sale către om. Pe de altă parte, clericii au datoria canonică de a catehiza credincioşii „în fiecare zi şi cu deosebire în duminici” potrivit canonului 19 de la Sinodul VI Ecumenic23, dar şi în virtutea canoanelor 58 Apostolic, 19 Trulan, 11 Sardica, 19 Laodiceea, 71, 121,123 Cartagina24, care le impune obligaţia de a propovădui continuu adevărul credinţei, orientându-se în lucrarea lor după scrierile Sfinţilor Părinţi, pentru a nu greşi, în caz contrar făcându-se pasibili de pedeapsa bisericească, ajungându-se până la caterisire.

5. Programul catehetic „Hristos împărtăşit copiilor” - un program instructiv complementar orei de Religie”25, implementat iniţial în Arhiepiscopia Iaşilor, având aprobarea Sf. Sinod al BOR, din ianuarie 2006. Acest proiect este iniţiat de WORDIRECT, o organizaţie creştină non-profit, dezvoltată de „Gospel Light Worldwide” din S.U.A., cu scopul de a susţine activitatea de catehizare a copiilor. În spaţiul ortodox, această iniţiativă s-a materializat prin editarea în limba engleză a mai multor ghiduri catehetice, pentru vârste ale copiilor cuprinse între 6 şi 17 ani. În total vor fi editate 12 volume, fiecare volum fiind împărţit în două părţi (două cărţi distincte) a câte 18 lecţii fiecare. Noutatea pe care o aduc aceste ghiduri catehetice propuse de Wordirect o reprezintă metoda modernă de predare a unor cunoştinţe religioase (biblice, liturgice, istorice, aghiografice, iconografice), precum şi accentul pe însuşirea şi aplicarea în viaţa de zi cu zi a acestor cunoştinţe. Fiecare lecţie are, la sfârşit, o serie de îndrumări practice, strâns legate de conţinutul respectivei lecţii, reunite sub titlul “Acasă şi în familie”.

22 Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă – vol. 3, Bucureşti, Editura IBMBOR, 1997, p. 8. 23 Arhid. Prof. Dr. Ioan N. Floca, Canoanele Bisericii Ortodoxe – note şi comentarii, Sibiu, Ediţia a III-a îmbunătăţită (Ediţie îngrijită de Dr. Sorin Joantă), 2005, p. 128-129. 24 Ibidem, p. 40. 25 Pr. Prof. V. Gordon, Simpozion cu temă catehetică: Hristos împărtăşit copiilor, „Vestitorul Ortodoxiei” din 31 ian. /2006, p. 8.

8

I. 3. Catehizarea individuală. Date preliminare

I. 3. 1. Particularităţi. În activitatea pământească a Mântuitorului Iisus Hristos s-au distins următoarele moduri de învăţământ pe care le-a aplicat: individual (convorbirea cu Nicodim, Ioan 3, 1-21, cu femeia samarineancă, Ioan, 4, 1-26 etc.), colectiv (în faţa mulţimilor) şi monitorial (când trimite pe ucenici la propovăduire) 26. Se pot delimita, astfel, două tipuri de catehizare. Când aceasta se adresează unui grup de credincioşi, catehizarea va purta numele de catehizare colectivă, iar când acest act are în vedere pe fiecare credincios în parte, va purta numele de catehizare individuală. Ea ţine, practic, de misiunea pastoraţiei individuale, de la om la om, cu răbdare şi stăruinţă, pe calea întâlnirilor personale, a convorbirilor şi a discuţiilor purtate cu timp şi fără timp. Pentru o minimă orientare comparativă, punctăm specificul celor două modalităţi de catehizare:

1. Specificitatea catehizării colective: - cuprinde teme care sunt prezentate de către preot şi nu numai (catehetul poate fi un diacon,un laic, în orice caz, o persoană avizată); - cateheza este adresată credincioşilor după anumite etape obligatorii27: „inventio” – adunarea materialului; „dispositio”: aranjarea lui, „elocutio” – grija pentru limbaj şi stil; „memoria” – asimilarea, memorarea catehezei; „actio” – grija pentru gestică, mimică, atitudini. - necesită un plan28 (flexibil, de la caz, la caz): pregătirea aperceptivă – pregătirea terenului pentru abordarea subiectului propus; anunţarea temei; tratarea – care va trebui să conţină 50% din corpul catehezei, în care se vor utiliza temeiuri biblice, patristice, elemente cotidiene etc.; recapitularea (fixarea) – fixarea elementelor de bază prin întrebări retorice, dar şi întrebări din partea ascultătorilor; asocierea (uneori aprofundarea) – asocierea cu un subiect similar; generalizarea - definirea concisă a temei; aplicarea – concluzii finale, legarea subiectului de viaţa practică. - cateheza este de obicei este rostită în Biserică, în paraclise etc. - adaptată auditoriului prezent.

2. Specificitatea catehizării individuale: - poate avea loc în cadrul Tainei Spovedaniei, sau în cadrul unor discuţii particulare cu preotul; - se adresează unei singure persoane, care (de preferat) propune duhovnicului o anumită temă, adaptată nevoilor proprii, credinciosul fiind cel care manifestă necesitatea lămuririi; - planul catehezei individuale nu are o formă bine delimitată, cum se întâmplă în cazul catehezei colective, credinciosul fiind cel care manifestă momentul ce trebuie abordat (tema catehezei, tratarea ei, recapitularea, fixarea, asocierea, generalizarea sau aplicarea) şi care necesită aprofundat de către preot în actul catehetic individual; - poate avea loc atât în Biserică (în cazul Spovedaniei sau al discuţiilor individuale) cât şi în alte medii potrivite conţinutului prezentat (în casele oamenilor, diferite instituţii etc.) - se impune a fi adaptată fiecărui individ în parte;

26 Pr. Prof. Dr. V. Gordon, op. cit., p. 19. 27 Ibidem., p. 177-185. 28 Ibidem. p. 185 – 187.

9

Printre punctele comune ale celor două tipuri de catehizări se remarcă:

- pregătirea lor de către preot se va realiza atât prin studiul neîncetat al Sfintei Scripturi, ale scrierilor Sfinţilor Părinţi, prin cunoaşterea literaturii de specialitate etc., dar mai ales prin experienţa personală (în cazul preoţilor înaintaţi în vârstă), impunându-se necesitatea unei pregătiri intelectuale din partea preotului pentru a răspunde coerent şi concis la diversitatea problemelor întâmpinate; - ambele vin în folosul credincioşilor; - au conţinut religios-moral şi caracter pedagogic; - subiectele lor pot proveni atât din partea preotului, cât şi a credincioşilor; - au scop luminarea minţii credincioşilor, în duhul creştin – ortodox; - sunt adaptate diferitelor categorii sociale. I. 3. 2. Catehizarea – soluţie împotriva secularizării şi pluralismului religios. Termenul „secularizare” a fost definit în moduri diferite, încercându-se explicaţii plauzibile asupra acestui fenomen. Dificultăţile în definirea conceptului au fost recunoscute unanim de sociologi, în cele din urmă afirmându-se, concis, că secularizarea reprezintă „o realitate socială”29. Înţelegerea fenomenului comportă dificultăţi datorită realităţilor socio-geografice, etno-culturale şi istorice dar şi a particularităţilor lui concrete30. Referindu-ne la domeniul religiei, pentru înţelegerea acestui termen, vom indica unele explicaţii. Dacă prin religie se înţelege doar practica instituţională, atunci secularizarea va avea semnificaţia declinului participării la ritualurile religioase, scăderea de membri activi ai Bisericii31. Mai concret, secularismul este „respingerea ethosului eclezial şi infiltrarea aşa-numitului duh lumesc în viaţa noastră”32. Religia tinde să devină un compartiment al culturii, pe aceeaşi direcţie cu celelalte – ştiinţific, sportiv, estetic, psihologic, societatea secularizată cunoscând totuşi o ideologie difuză, lipsită de constrângeri, dar care pătrunde sufletele simple mai ales prin intermediul mass-mediei, ajungându-se în zilele noastre până la punctul în care societatea are ca ţel realizarea, cât mai bine posibil, pe lumea aceasta, (negând realitatea lumii celei veşnice) a plenitudinii existenţei prezente33. Marile sărbători creştine (Crăciunul, Paştele) tind să fie din ce în ce mai mult folclorizate, fiind silite să se adapteze unui stil pur lumesc, rămânând doar mici frânturi pe care mass-media le prezintă cel mult ca pe nişte legende şi nu ca adevăruri de care depinde mântuirea noastră. Asistăm, astfel, la popularizarea astrologiei, care câştigă în zilele noastre din ce în ce mai mult teren, presa cotidiană afişând situaţia diverselor semne zodiacale, după care unii creduli (din păcate, mulţi credincioşi ortodocşi practicanţi!), ajung să îşi coordoneze viaţa. Devine din ce în ce mai actuală practicarea unor „meditaţii spirituale” ce vor să se substituie rugăciunii, meditaţii care sunt de fapt interiorizări egoiste, lipsite de credinţă. Divinul tinde să fie perceput ca Spirit, Conştiinţă, Energie, ca ceva

29 Ana Bălaşa, Procesul de secularizare şi criza religiei în lumea contemporană, teză de doctorat, Bucureşti, 1988, p. 3. 30 Ibidem, p. 10. 31 Ibidem. 32 Mitrop. Hierotheos de Nafpaktos, Secularismul, (Traducere de Tatiana Petrache), Galaţi, Editura Egumeniţa, 2004, p. 9. 33 Olivier Clément, Despre secularizare, (Traducere de Daniela Cojocariu din revista „Contacts”, anul LI, 1999, p. 14 – 38 ), în revista „Teologie şi Viaţă”, nr. 5-8, 2002, p. 196 – 197.

10

îndepărtat de om şi nu ca o persoană reală, contemporană fiecăruia. Reîncarnarea, la fel, vine să „denunţe” concepţia tradiţională creştină despre viaţă34…

Devine tot mai vizibil faptul că societatea românească contemporană se îndreaptă spre un pluralism sub multiple aspecte: politic, cultural, religios, confesional etc. Societatea nu mai e capabilă să susţină o gândire unică despre lume şi viaţă, dimpotrivă a dezvoltat în sânul ei o gamă largă de concepţii, care se contrazic unele pe altele. Toate acestea, alături de multe altele, sunt puternice provocări pentru creştinism, cu care acesta trebuie să se confrunte, arătând fiecăruia adevăratul sens, scop şi ţel al vieţii şi al lumii. Sarcina Bisericii Ortodoxe în acest context este de a aloca timp important unei mai atente activităţi catehetico-misionare, cu scopul de a aprofunda viziunea creştină despre lume. Se pare că viziunea tradiţională, revelată, prin care lumea este văzută drept creaţia lui Dumnezeu şi cea referitoare la darul vieţii omului pentru a fi fericit pe pământ şi pentru a se pregăti în vederea unei lumi eterne, au căzut în desuetudine, având drept cauză apariţia unor „alte viziuni concurente”35, ce conţin negarea existenţei lui Dumnezeu, credinţa în reîncarnare, crearea lumii din întâmplareetc. Noile religii şi secte, care au apărut în ultima perioadă, se propun societăţii ca alternativă, „contestând valoarea, eficienţa şi legitimitatea Bisericii oficiale, tradiţionale catalogată drept bătrână, învechită, ruptă de realităţile lumii contemporane, având un mesaj «epuizat de energie»”36.

Astfel, printre principalele caracteristici ale societăţii post-moderne, o societate înstrăinată de Dumnezeu, se numără37: - neîncrederea colectivă (sau scepticismul de masă), însoţită de o scădere a plauzibilităţii tradiţiei şi a valorilor tradiţionale, ce are ca efect perturbarea raporturilor interpersonale; - contradicţia stridentă dintre apatia (imposibilitatea, exigenţa de a nu exterioriza frământările şi problemele personale) şi imensa durere care există în lume. Apatia, ca o consecinţă firească a idealului societăţii industriale, orbită de dorinţa nestăpânită de a produce în vederea consumului. Omul care se află în suferinţă nu poate comunica altora propria durere, slăbiciune, sau mâhnire interioară. Această situaţie este corelată cu scăderea prestigiului social al spovedaniei, strategia optimă pentru a detensiona interior persona umană; - stimularea perpetuă şi argumentarea artificială a nevoilor umane, caracterizată de ambiţiile deşarte provocate mai ales prin publicitate, ce vine în contrast cu definiţia practică a omului în societatea de consum, care susţine faptul că omul nu este o valoare în sine însuşi, el valorând în funcţie de ceea ce produce.

Consecinţa cea mai gravă a pluralismului religios şi confesional este relativismul religios, care pretinde ca nu există o religie unică, revelată, ci toate sunt în mod egal „adevărate”, întrucât toate ar duce, ce-i drept - pe căi diferite, la acelaşi Dumnezeu. Mai mult, prezenţa în conţinutul tuturor religiilor a unor aspecte opuse, negative şi pozitive, oferă posibilitatea unei selecţii din fiecare religie a ceea ce pare bun, practicându-se, astfel, un sincretism religios evident. Subiectivitatea individualistă şi libertină refuză orice dependenţă faţă de Dumnezeu, sau faţă de Biserică, fiecare individ având pretenţia

34 Ibidem, p. 202 – 203. 35 Arhim. Teofil Tia., Elemente de Pastorală Misionară pentru o societate post-ideologică, Alba-Iulia, Editura Reîntregirea, 2003, p. 491. 36 Ibidem, p. 493. 37 Ibidem, p. 493-501.

11

de a decide subiectiv să fie sau nu religios, ce adevăruri religioase să accepte şi care nu, ce fel de norme morale să aplice şi ce nu. Acest tip de subiectivism încurajează, practic, indiferenţa din punct de vedere religios. Un alt pericol cu care credinţa creştină va trebui să se confrunte este existenţa unui materialism consumist şi hedonist38. În toate aceste cazuri, activitatea catehetico-misionară trebuie să se raporteze, concret, la problemele reale: secularizarea evidentă în mentalităţi, în obiceiurile popoarelor, în legislaţie, în modul de a concepe persoana umană, libertatea şi drepturile ei, în modul de a concepe familia, iubirea, sexualitatea şi raporturile dintre sexe, în modul de a se raporta la suferinţă şi la moarteetc. Sarcina principală a Bisericii, în acest context, trebuie să fie re-catehizarea credincioşilor, mai ales a celora care sunt, în fapt, creştini doar cu numele. Se impune, astfel, o revitalizare a cunoştinţelor catehetice de către preot privind particularităţile credincioşilor, luaţi fiecare în individualitatea lor, trezindu-le în suflete conştiinţa creştină. Procesul de re-catehizare, pentru acei oameni care nu au practicat credinţa în care s-au botezat, are valoarea unei „prime proclamări” a mesajului creştin. Începuturile acestui tip de activitate va fi caracterizat prin dislocarea prejudecăţilor creştine puternic înrădăcinate în minţile oamenilor şi prin corectarea distorsiunilor adevărurilor creştine39. Activitatea catehetico-misionară trebuie să aibă in vedere toate categoriile sociale, dar, cu prioritate, tinerii, printr-un proces viu de iniţiere creştină, care începe cu mărturisirea de credinţă. Momentele actuale sunt prielnice şi necesare pentru „transmiterea credinţei de la persoană la persoană”40. Lumea în care trăim cunoaşte unele mutaţii de neimaginat în trecut, fiind o lume în care societatea tradiţională, ce respecta anumite rânduieli unanim acceptate, tinde să dispară. Principiile creştine sunt însă aceleaşi, potrivit Sfântului Apostol Pavel: „Iisus Hristos, ieri, astăzi şi în veci, este acelaşi” (Evrei 13,8), dar „El trebuie făcut cunoscut oamenilor într-un grai şi cu mijloace înţelese de ei”41.

Acest fapt devine cea mai urgentă obligaţie catehetico-pastorală, prin întărirea conştiinţei fiecărui credincios de apartenenţă la comunitatea parohiei, ca trup al lui Hristos. De aceea, „dacă un mădular suferă, toate mădularele suferă împreună; şi dacă un mădular este cinstit, toate mădularele se bucură împreună”! ( I Co12, 26). De aici se impune procesul unei atente catehizări individuale, care va asigura clădirea unei puternice comunităţi, bazată pe aceeaşi mărturisire şi trăire liturgică. Preotul – reprezentantul autentic şi împuternicit al Bisericii – este trimis în parohie cu scopul de a nu presta doar servicii religioase pentru indivizi, ci de a aduna şi realiza o comunitate creştină unită prin aceeaşi credinţă, mentalitate liturgico-sacramentală, mărturie şi slujire42.

Activitatea publică a Bisericii este însufleţită prin mărturisirea personală a fiecărui creştin. De aceea, preotul este dator „să folosească toate mijloacele catehetice, misionare, liturgice şi pastorale, potrivite sensului şi finalităţii lor ecleziale, pentru a face ca fiecare credincios să «crească» în calitate de membru al Trupului eclezial al lui

38 Hedonismul = sistem filosofic care a existat în antichitate, întemeiat de Aristip de Cirene (435-355 î.Hr.), potrivit căruia plăcerea este bună, iar nenorocirea şi suferinţa sunt rele. Cf. Mitrop. Hierotheos de Nafpaktos, op. cit.,p. 62-63. 39 Ibidem,p. 502. 40 Ibidem,p. 504. 41 †Andrei, Arhiepiscopul Alba Iuliei, O disciplină teologică tot mai importantă, ( Ibidem, p. 5). 42 Pr. Prof. Dr. Ioan Ică, Importanţa parohiei pentru misiune. Unitatea dintre parohie şi Biserica locală, unitatea internă a parohiei, mijloace şi metode de menţinere a acesteia, în „ Pastoraţie şi misiune creştină în Biserica Ortodoxă – Tematică pentru cursurile pastorale şi de îndrumare misionară a clerului, conform hotărârii Sfântului Sinod nr. 572 / 1998”, Galaţi, Editura Episcopiei Dunării de Jos, 2001, p. 19.

12

Hristos, care se realizează în mod concret în comunitatea parohială”43. Pentru menţinerea şi consolidarea unităţii interne a parohiei, ca spaţiu liturgic şi duhovnicesc, se impune preocuparea preotului în vederea catehizării credincioşilor, prin explicarea şi dezvoltarea adevărurilor de credinţă, intensificând pastoraţia, mai ales catehizare individuală.

43 Ibidem, p. 23.

13

II. TAINA SPOVEDANIEI – CEL MAI EFICIENT MIJLOC DE CATEHIZARE INDIVIDUALĂ

II. 1.1 Taina Spovedaniei din punct de vedere pastoral. Prezentăm în mod special Taina Spovedaniei (a Mărturisirii sau a Pocăinţei), pentru că reprezintă cel mai eficient mijloc de catehizare individuală, fiind Taina prin care omul se reînnoieşte44, prin ea refăcându-se, practic, legătura harică a omului cu Dumnezeu. Pe bună dreptate, această Sfântă Taină a fost privită mereu ca un „bun prilej de pastoraţie individuală”45, sau, altfel formulat, ca un „principal mijloc de pastoraţie”46, pentru că ea oferă un ambiant cu totul deosebit desfăşurării acestui tip de misiune. În scaunul spovedaniei preotul sau episcopul nu este numai un administrator sacramental, ci şi „un învăţător, pedagog şi îndrumător al vieţii credincioşilor”47. Pe lângă scopul principal al Pocăinţei, iertarea păcatelor48, preotul duhovnic trebuie să urmărească îndeaproape şi prilejul de a-i învăţa pe credincioşi adevărurile de credinţă şi de a le îndruma viaţa pe căile adevăratei trăiri creştine49. Acest moment este oportun în acest scop, datorită stării sufleteşti speciale a penitenţilor, care „atunci sunt mai dispuşi să primească sfatul înţelept al duhovnicului, al cărui cuvânt cade cu greutate”50. Iată, aşadar, cum Spovedania poate deveni o cale fericită de pastoraţie, de îndrumare a sufletelor spre mântuire, atât prin iertarea păcatelor, acordată în cadrul ei, cât şi prin discuţiile ce au loc pentru lămurirea unor acte de credinţă, dar şi pentru rezolvarea unor probleme ce ţin de viaţa zilnică a oamenilor, de greutăţile şi încercările lor. Un câştig real în conducerea pastorală a colectivităţii este chiar condiţionat de ceea ce s-a putut obţine prin îndrumarea şi conducerea sufletească a fiecărui enoriaş în parte51. La ceasul mărturisirii, duhovnicul nu este numai un judecător al moralităţii credinciosului, ci şi un medic căutat pentru vindecarea rănilor lăsate de păcat şi în acelaşi timp un îndrumător, un călăuzitor spre căile virtuţii. El este chemat să lumineze mintea prin lămuriri şi prevenţii, să îndrume voinţa prin sfaturi, prin îndemnuri etc.52. II. 2. Duhovnicul – persoana, însuşirile şi comportamentul în scaunul Spovedaniei. Înainte de a ne referi la modul de manifestare şi atitudinea pe care trebuie să o aibă duhovnicul, vom enumera nişte însuşiri pe care acesta trebuie să le deţină, pentru a face faţă acestei grele misiuni, încredin ată lui prin hirotonie şi hirotesie. Puterea de a lega şi dezlega păcatele oamenilor, dată de Mântuitorul Hristos (Mt 18,18), a fost transmisă mai întâi Sfinţilor Apostoli, care la rândul lor au transmis aceeaşi putere episcopilor şi preoţilor. În virtutea acestei puteri, atât preoţii cât şi episcopii au devenit persoanele îndreptăţite să administreze Spovedania. La început, atât episcopii cât şi preoţii, prin însuşi actul hirotoniei, dobândeau „calitatea sau starea harică, pe baza căreia şi prin

44 Pr. Drd. Viorel Sava, Preotul duhovnic şi Taina Spovedaniei, în „Teologie şi Viaţă”, anul III (LXIX), serie nouă, nr. 1-3, 1993, p. 25. 45 Pr. Prof. Dr. Nicolae D. Necula, Tradiţie şi înnoire în slujirea liturgică - vol. I,Galaţi, Editura Episcopiei Dunării de Jos, 1996, p. 165. 46 Pr. Prof. Ion Buga, Pastorala – calea preotului, Bucureşti, Editura Sf. Gheorghe Vechi,1999, p. 171. 47 Pr. Prof. Dr. Nicolae D. Necula, op. cit. p. 165. 48 Pr. Ilarion V. Felea, Pocăinţa, Bucureşti, Editura Scara, 2000, p. 16. 49 Pr. Prof. Dr. Nicolae D. Necula, op cit. 50 Ibidem. 51 Pr. Petre Vintilescu, Spovedania şi Duhovnicia, Alba-Iulia,Editura Episcopiei Ortodoxe Alba,1995, p. 33. 52 Ibidem.

14

puterea căreia administrau Sfânta Taină a Pocăinţei”53. Această stare a continuat până când au început a fi hirotonite în treapta de prezbiteri şi persoane foarte tinere, care nu corespundeau întru totul lucrării la care erau îndatoraţi ca preoţi. A fost nevoie, astfel, de introducerea unei noi rânduieli, anume aceea de „a nu li se permite tuturor preoţilor să administreze Sf. Taină a Pocăinţei, ci numai după trecerea unui timp oarecare, necesar pentru formarea corespunzătoare şi pentru maturizarea celor prea tineri”54. Starea harică, în baza căreia se poate administra Spovedania, se găseşte în fiecare preot hirotonit valid, dar întrucât această Taină are o însemnătate deosebită şi administrarea ei cere cunoştinţe şi însuşiri deosebite şi mai ales experienţă, este necesară o anumită perioadă de timp în care se va clădi maturitatea preotului pentru săvârşirea ei. Pentru conferirea dreptului de a administra această Taină este folosită o ierurgie specială numită „duhovnicie”, sau „facerea duhovnicului”55. Prin această slujbă, care nu este o Taină aparte, se dă „dezlegarea şi împuternicirea legală, sau binecuvântarea de a săvârşi sau de a administra Sf. Taină a Pocăinţei, de la care fusese oprit până atunci”56. În cazul episcopilor, nu s-a practicat o astfel de rânduială, deoarece la instituirea în această treaptă, condiţia vârstei de 30 de ani era prestabilită. La această vârstă „slujitorul bisericesc era socotit deplin matur şi suficient de bine format”57, de aceea nu s-a mai simţit nevoia ca el să fie oprit temporar de la săvârşirea acestei Taine. Din aceste realităţi se deduce faptul că administrarea Spovedaniei de către un preot care nu a primit hirotesia întru duhovnic îşi produce efectele sale harice în chip deplin, dar încălcându-se rânduielile tradiţionale ale Bisericii. În această situaţie, e limpede, cel ce încalcă rânduiala este supus pedepselor canonice58, excepţii făcând doar cazurile de forţă majoră. În vechime existau anumiţi preoţi „penitenţiari”, special desemnaţi de episcop să administreze Spovedania în cazuri deosebite, mai grele, precum şi să împace la liturghie, public, anumite categorii de penitenţi, primindu-i în Biserică (canonul 43, Sinodul VII ecumenic, canonul 1 Cartagina)59. Învăţătura către preotul ce urmează să fie făcut duhovnic60 precizează modul cum acesta trebuie să înveţe fără sfială pe cei ce vin la el, fiind dator a fi cu adevărat un exemplu pentru credincioşi: înfrânat, smerit, lucrător de toată fapta bună, în tot ceasul rugându-se către Dumnezeu ca să-i de-a lui cuvântul înţelegerii şi al cunoştinţei, ca să poată fi capabil să îndrepte pe cei păstoriţi de dânsul. Pe lângă moralitatea, sfinţenia şi evlavia ce îi sunt cerute, instrucţia teologică trebuie să fie nelipsită alături de cunoştinţele despre viaţa mistică61. Trebuie, totodată, să fie şi un adevărat catehet care să fie capabil să transmită şi altora sfaturile, îndrumările, povăţuirile pe care trebuie să le acorde penitenţilor. De aceea, el va trebui să se dovedească în primul rând un credincios adevărat al Mântuitorului Hristos62, în care sunt lucrate cele trei virtuţi teologice (credinţa, nădejdea şi dragostea), să posede însuşirea de bun pedagog creştin, pătruns de

53 Arhid. Prof. Dr. Ioan N. Floca, Drept canonic ortodox, Legislaţie şi administraţie bisericească, vol. II, Bucureşti, Editura IBMBOR, 1990, p. 42. 54 Ibidem, p. 43. 55 Ibidem. 56 Ibidem. 57 Ibidem. 58 Ibidem. 59 Ibidem. 60 Molitfelnic, Bucureşti, Editura IBMBOR, 2002, p. 61. 61 Pr. Prof. P. Vintilescu,op. cit., p. 44 - 47. 62 Pr. Prof. Mihail Bulacu, st. cit, p. 561-565.

15

Duhul Pedagogului Desăvârşit, Mântuitorul Iisus Hristos; un bun psiholog, călăuzit de virtutea iubirii, iubitor al credincioşilor, un bun dascăl creştin, un educator religios, în adevăratul sens al cuvântului. Însuşirea de catehet este cerută de rugăciunile din cadrul cultului divin, de Sfintele Taine şi de celelalte activităţi specifice. Moralitatea catehetului este o însuşire de căpetenie63, care trebuie să fie un stil de viaţă şi nu doar o conformare la anumite principii alese. Ea trebuie să caracterizeze catehetul până în cele mai mici amănunte ale vieţii sale. Seninătatea, alături de îngăduinţa şi iubirea creştinească64, constituie de asemenea elemente ce fac parte din persoana/personalitatea catehetului. Seninătatea este o însuşire care presupune multă stăpânire de sine, împăcare cu Dumnezeu, cu conştiinţa proprie şi cu realităţile variate ale acestei lumi, temeinicie în cunoaşterea materialului biblic, optimism etc. etc. Seninătatea catehetului este cea care face ca dialogul ce are loc să fie o participare reală a celor două părţi în actul catehetic. Din seninătate rezultă liniştea, calmul, blândeţea. Acestora trebuie să li se adauge vioiciunea de spirit, înţelegerea, răbdarea, îngăduinţa. Toate acestea îşi au izvorul în virtutea creştinească a iubirii, iubirea fiind „coroana tuturor însuşirilor unui catehet”65, pentru că actul catehizării este echivalent cu apostolatul, iar acesta fără dragoste creştinească nu aduce roadă. Catehizarea însemnă, totodată, jertfelnicie, de asemenea condiţionată de dragoste.

În cadrul Spovedaniei, duhovnicul va căuta pe cât îi este posibil ca „deschiderea inimii penitentului să se încadreze în liniile unei pocăinţe şi dorinţe de îndreptare morală”66. Mărturisirea trebuie să fie dirijată pe terenul religiozităţii. În cazul în care acest lucru nu se realizează, spovedania riscă să se transforme într-o simplă discuţie, ori „cozerie”, care-şi au locul în alt cadru decât al Spovedaniei. S-a semnalat foarte des în ultima vreme apariţia unei confuzii legate de Taina Spovedaniei şi raportul ei cu… Psihiatria. Este o greşeală enormă a se confunda spovedania înaintea preotului cu vizita la psiholog sau psihiatru pentru că sunt domenii total diferite67. În timp ce Spovedania este una dintre Tainele Bisericii şi, ca toate Tainele, aduce în sufletul credincioşilor harul lui Dumnezeu, Psihiatria aparţine ştiinţelor omeneşti, alături de celelalte discipline înrudite cu ea. Scopul esenţial al Mărturisirii este izbăvirea de păcate, prin iertarea şi asistenţa religioasă acordate în cadrul ei de către persoana avizată - preotul duhovnic. Ştiinţa psihiatrică îşi aduce aportul în situaţiile de tulburări şi suferinţe psihice. În Taina Spovedaniei, credinciosul, cu harul lui Dumnezeu, dobândeşte cunoaştere de sine, identificându-şi patimile care-l despart de Dumnezeu, duhovnicul (asistat de Duhul Sfânt) având rolul de a cerceta adâncurile inimii, discernându-i patimile celui ce se spovedeşte. Acesta este pus în faţă cu sinele său real, duhovnicul explicându-i boala fără a-l traumatiza68. Ca administratori ai tainelor lui Dumnezeu, duhovnicul trebuie să fie nu psiholog, ci psiho-anatomist, anatomist al patimilor, chemat să discearnă ceea ce ţine de suflet de ceea ce ţine de psihologic, duhovnicescul de raţional, experienţa duhovnicească autentică de cea sentimentalistă sau

63 Pr. Dumitru Călugăr, Preocupări catehetice, Sibiu, Seria Didactică,1944, p. 39-40. 64 Ibidem, p.46-51. 65 Ibidem, p. 50. 66 Pr. Petre Vintilescu, op. cit., p. 70- 71. 67 Arhim. Atanasie Anastasiou, Spovedania – îndrumar, (Traducere din limba greacă de Pr. Şerban Tica), Bucureşti, Editura Sophia, 2004, p. 108. 68 Ibidem, p. 109.

16

bolnăvicioasă, simpla remuşcare de adevărata pocăinţă, prezenţa în spovedanie de o efemeră nevoie sau satisfacere a vreunei temeri etc.69

Psihanaliza, ca metodă psihoterapeutică, deşi se preocupă de cauzele traumatismelor interioare, totuşi are o carenţă majoră: nu poate da iertarea păcatelor şi nici nu poate vărsa harul lui Dumnezeu în sufletul celui bolnav. Pe lângă acestea, nu intră în competenţele sale a discerne dacă o anumită stare interioară, sau o exprimare sau acţiune, este păcătoasă sau nu şi nici nu este în stare a găsi moduri de eliberare de patimi70. Totuşi, ştiinţa psihiatrică poate ajuta adesea cu mijloacele ei, intervenind cu discernământ şi cunoscându-şi exact limitele şi competenţele, pentru soluţionarea tulburărilor de funcţionare a gândirii, a voinţei, a sentimentelor71. Iar spovedania nu trebuie însă a se reduce numai la declararea păcatelor comise prin fapte. Penitentul trebuie condus spre o examinare şi „mărturisire a păcatelor vieţii lăuntrice”72. Duhovnicul este dator să conştientizeze faptul că mărturisirea păcatelor reprezintă pentru penitent un moment psihologic în care sensibilitatea este cu totul particulară, specifică şi delicată.73.

Referitor la problematica întrebărilor adresate în cadrul Spovedaniei, trebuie precizat faptul că într-o adevărată mărturisire interogaţia trebuie să ocupe locul al doilea, adică un loc secundar faţă de mărturisirea de bunăvoie, care rămâne regula74. Există, totuşi, o adevărată artă de a întreba, pentru ca o întrebare să fie într-adevăr „cheia” care să descuie sufletul omului, în tot ce are el mai pecetluit, mai ascuns şi mai delicat în egoismul său. S-au formulat şi câteva reguli în materie de întrebări75: - excluderea oricărui element ce ar da de bănuit că maschează curiozitatea personală a duhovnicului; - fixarea în minte a unui plan, a unei scheme de întrebări, o ordine de întrebări; - asigurarea, prin intermediul întrebărilor, de credinţa corectă a penitentului, în legătură cu adevărurile fundamentale cuprinse în Simbolul Credinţei, cu privire la Sfânta Treime, dogma Întrupării, a mântuirii etc.

Datorită celei din urmă reguli, duhovnicul are obligaţia unei catehizări sumare a penitentului76 în scaunul spovedaniei, chiar de la început. Numai după ce această parte este lămurită (corectitudinea credinţei) se intră în confesiunea propriu-zisă. Aceste lucruri însă se vor aplica penitenţilor care vin pentru prima oară la spovedanie, iar pe parcursul spovedaniilor ulterioare se va verifica însuşirea adevărurilor de credinţă pe care le-au primit în cadrul predicilor sau a catehezelor colective, fără să se facă din Taina Spovedaniei un scop pentru acestea. Comportamentul duhovnicului în cadrul spovedaniei trebuie să fie caracterizat prin „privirea blândă, tonul îmbietor şi vorba dulce”77,acestea înlăturând orice urmă de îndoială, inspirând încredere şi captând bunăvoinţa credinciosului de a-şi deschide sufletul. Diversitatea şi complexitatea caracterelor şi categoriilor de oameni cu care intră

69 Moise Monahul, Mesajul Sfântului Munte, Editura Tinos, 1988, p. 104-105, ( apud. Ibidem, nota 77, p. 109. ) 70 Arhim. Atanasie Anastasiou, op. cit.,p. 109 – 110. 71 Ibidem, p. 110 – 111. 72Pr. Petre Vintilescu, op. cit.,, p. 72–73. 73 Ibidem, p. 80-81. 74 Ibidem, p. 83. 75 Ibidem, p. 101- 102. 76 Ibidem, p. 102-103. 77 Arhim. Lect. Dr. Vasile Miron, Taina Spovedaniei, mijloc de pastoraţie individuală şi piatră de hotar în îndreptarea sufletească a credinciosului, în „Studii Teologice”, anul LVI, seria a II- a, nr. 3-4, 2004,p.70.

17

în contact îl determină pe duhovnic „să-i trateze pe fiecare în unicitatea şi individualitatea persoanei lor, ţinând cont de temperament, condiţia socială şi starea lor religios-morală”78. De aceea şi sfaturile, îndrumările, epitimiile care vor fi indicate de către duhovnic vor fi date „în raport proporţional cu gradul de căinţă, de conştiinţă a vinei, de deosebire a răului de bine, de sensibilitate la adevăr şi frumuseţe a vieţii în Hristos”79. Duhovnicul va trebui să indice „cele mai utile sfaturi şi cele mai preţioase îndemnuri referitoare la modalităţile de prevenire, înlăturare şi vindecare a patimilor, pentru a-i normaliza (penitentului n.n.) stilul de viaţă şi a-l pune în deplin acord cu viaţa lui Hristos”80. Canonul 102 al Sinodului V-VI Ecumenic de la Constantinopol din anul 691- 692 (numit Trulan sau Quinisext) este de o importanţă deosebită pentru îndrumarea duhovnicilor care sunt povăţuiţi să procedeze „cu înţelepciune faţă de păcătoşi şi cu măiestrie asemănătoare aceleia pe care o folosesc medicii în tratarea bolnavilor81. Redăm, în cele urmează, conţinutul acestui canon care evidenţiază importanţa pe care trebuie să o acorde duhovnicii în administrarea Spovedaniei, având şi un titlu sugestiv: „Măiestria Duhovnicului”82: Se cade ca cei ce au primit de la Dumnezeu puterea de a lega şi dezlega să cerceteze felul (calitatea) păcatului şi aplicarea spre întoarcere a celui ce a păcătuit şi, astfel, să aducă bolii vindecarea potrivită, ca nu cumva, folosindu-le pe amândouă fără măsură, să greşească în privinţa izbăvirii celui încărcat (suferind). Căci nu este simplă boala păcatului, ci felurită şi în multe chipuri, şi născătoare de multe vlăstare ale stricăciunii, din care răul se revarsă din plin şi merge înainte până s-ar opri prin puterea vindecătorului (a doctorului). Drept aceea, cel ce arată ştiinţă doctoricească (medicală) în privinţa sufletului mai întâi trebuie să cerceteze starea (dispoziţia) celui ce a păcătuit, şi dacă înclină spre sănătate sau dimpotrivă, cheamă la sine însăşi boala prin năravurile sale; să vegheze cum se îngrijeşte în vremea aceasta (între timp) de întoarcerea (restabilirea) sa, şi dacă nu se împotriveşte meşterului (doctorului), şi vătămarea sufletului se opreşte din pricina folosirii doctoriilor puse asupra ei, şi astfel să se măsoare milostivirea după vrednicie. Căci tot cuvântul (toată grija) lui Dumnezeu şi al celui căruia i s-a încredinţat cârmuirea de păstor (pastorală) este să aducă înapoi (să întoarcă) oaia cea rătăcită şi să vindece pe cea muşcată de şarpe şi (dar) nici să o împingă spre prăpastia deznădăjduirii şi nici a slăbi frâna spre moleşirea şi spre dispreţuirea vieţii; ci în orice chip să stea împotriva suferinţei (patimii), fie prin doctoriile cele mai aspre şi mai iuţi, fie prin cele mai moi (suportabile) şi mai blânde (uşoare) şi să se nevoiască (lupte) spre închiderea (cicatrizarea) rănii, cercetând roadele pocăinţei şi îngrijind cu înţelepciune pe omul cel chemat spre strălucirea cea de sus. Aşadar, trebuie ca noi să le ştim pe amândouă, şi pe cele ale asprimii, şi pe cele ale obiceiului (cerute de obicei), dar să urmăm chipul cel mai îndătinat la cei care nu primesc asprimea, precum ne învaţă pe noi Sfântul Vasile.

II. 3. Pregătirea pentru Spovedanie. Duhovnicul, ca unul ce are în grija sa sufletele credincioşilor pe care îi păstoreşte, poate fi unul dintre cei care poate asigura

78 Ibidem, p. 73. 79 Pr. Prof. Constantin Galeriu, Taina Mărturisirii, în rev. „Ortodoxia”, anul XXXI, nr. 3-4, 1979, p. 495. 80 Arhim. V. Miron, st. cit., p. 75. 81 Arhid. Prof. Dr. Ioan N. Floca, op. cit., p. 179. 82 Ibidem. p. 178.

18

pregătirea acestora pentru Taina Spovedaniei. Preotul poate realiza o pregătire a credincioşilor în grup, deci una colectivă, dar şi a fiecăruia în parte, adică pregătire individuală83. În pregătirea colectivă, preotul se poate folosi cel mai mult de cuvânt, acesta având rolul de a declanşa efecte şi de a-i influenţa reciproc pe oameni, ştiindu-se faptul că puterea cuvântului poate schimba cursul vieţii lor, schimbându-le chiar mentalităţile84. Prilejuri pentru sensibilizarea colectivă a credincioşilor pot fi serviciile religioase săvârşite în parohie, dar locul cel mai indicat pentru pregătirea colectivă a credincioşilor în vederea mărturisirii păcatelor rămâne amvonul, unde se va urmări conştientizarea păcatelor şi a stării de păcătoşenie, fără de care spovedania nu îşi are sensul. Întocmirea unui program pentru spovedanie85, pe care preotul îl va alcătui şi-l va face cunoscut credincioşilor, de asemenea, se înscrie în cadrul acestui tip de pregătire colectivă. Bunăoară, un astfel de program ar putea fi conceput astfel: parohia se împarte în sectoare şi fiecare sector să fie programat la spovedanie pentru o anumită săptămână. Acest tip de program are un dublu efect: pe de o parte credinciosul, ştiindu-se că este aşteptat la spovedanie, se va pregăti pentru aceasta prin cercetarea conştiinţei, program de post şi rugăciune; pe de altă parte, enoriaşii vor sesiza faptul că slujitorul Bisericii acordă o importanţă deosebită în egală măsură tuturor categoriilor de credincioşi86.

Pregătirea individuală completează pe cea colectivă, cu caracter general, având specificul ei, prin ea preotul simţind mai bine zvâcnirile sufleteşti ale penitentului, frământările, suspinările, mustrările cugetului, dorinţa de îndreptare, sau, din contră, pasivitatea şi împietrirea inimii87. Acest fel de pregătire se poate realiza în cadrul vizitelor la domiciliu, la invitaţia credincioşilor, sau la programarea pe care şi-o face preotul, având ocazia de a întocmi unele liste de evidenţe pentru fiecare enoriaş în parte, în care vor fi notate ocupaţia fiecăruia, starea materială, starea morală, problemele care îl frământă etc., instruind pe fiecare credincios în parte în tainiţele spovedaniei88. În cele mai multe cazuri, spovedania este solicitată de credincios în momente de răscruce ale vieţii: examene importante, căsătorie, plecări în străinătate etc., în toate împrejurările fiind necesară o pregătire atentă, care cunoaşte unele etape.89 O primă etapă este convocarea persoanei pentru una sau două discuţii în care îşi dezveleşte sufletul, lăsând preotul să-i depisteze boala şi gradul ei, aşa cum doctorul, cercetându-l pe pacient şi făcându-i analizele necesare, îi recomandă în urma acestora un anumit tratament pentru operaţie, apoi este operat. De aceea, spovedania a fost numită şi „chirurgie spirituală”90. Pregătirea pentru primirea acestei Sfinte Taine face parte din însuşi actul ei. Nu se poate concepe şi nici nu este posibilă o destăinuire completă şi sinceră a sufletului în faţa părintelui duhovnic, fără o atentă examinare interioară. Ca şi în cazul pregătirii pentru primirea Sfintei Împărtăşanii, care presupune, de asemenea, o imperioasă pregătire sufletească şi trupească, subliniată emblematic de Sf. Apostol Pavel: „Să se cerceteze însă omul pe sine şi aşa să mănânce din pâine şi să bea din pahar” (I Co 11,28), şi în cazul pregătirii pentru spovedanie acest fapt rămâne valabil.

83 Pr. Drd. Viorel Sava, st. cit., p. 31. 84 Ibidem. 85 Ibidem, p. 32. 86 Ibidem. 87 Ibidem. 88 Ibidem, p. 32-33. 89 Ibidem, p. 33. 90 Ibidem.

19

Pentru o îndrumare individuală a celor ce păşesc spre scaunul Spovedaniei trebuie avuta în vedere şi o activitate pastorală precedentă91. Aceasta poate fi alcătuită din predici, cateheze, diverse cuvântări ce vor trezi conştiinţele credincioşilor, pentru a-i invita la scaunul spovedaniei. Dacă prin predici şi cateheze se realizează o pastoraţie colectivă, prin Spovedanie duhovnicul realizează una individuală, în care se vor adapta toate informaţiile oferite de el fiecărui credincios în parte. II. 3. 1. Pregătirea clericilor pentru Taina Spovedaniei. Cuvântul „cler” provine de la verbul grecesc „κληρόω”, care înseamnă „eu sortesc”, „destinez”, „chem”, propriu-zis categoria de persoane chemată sau aleasă prin sorţi pentru slujirea preoţească92. În sensul său originar, termenul „cler” exprimă „totalitatea slujitorilor Bisericii, întregul corp al celor chemaţi la soarta slujirii preoţeşti, deci nu numai slujitorii instituiţi prin Taina Preoţiei, adică prin Hirotonie, ci şi cei instituiţi prin hirotesie”93. Pornind de la cuvintele Sfântului Apostol şi Evanghelist Ioan, „dacă zicem că păcat nu avem, ne amăgim pe noi înşine şi adevărul nu este întru noi” (I In I, 8), trebuie să realizăm că nici un om (inclusiv clericul!) nu poate pretinde că nu are nevoie de acest „al doilea Botez” – Taina Spovedaniei. Învăţătura pentru spovedanie din Molitfelnic arată că „se cuvine ca noi toţi mireni şi monahi, clerici, preoţi şi arhierei să ne mărturisim păcatele şi nici unul din noi să nu ne depărtăm de la aceasta, pentru că toţi am greşit şi păcătuim”94. Totodată, duhovnicilor le este atrasă atenţia cu privire la faptul ca ei trebuie să fie cei care să-i determine pe credincioşi să vină la spovedanie, întrucât mărturisirea (spovedania), pe care este dator preotul să o administreze credincioşilor, face parte din marea datorie de a se îngriji de mântuirea lor. Pentru o bună „administrare” se cuvine ca duhovnicul să se pregătească în mod conştiincios, având la îndemână o serie de îndrumare în acest sens. Bunăoară, „povăţuirile” din Liturghier conţin, pe lângă învăţăturile despre cum trebuie săvârşită rânduiala Sfintei Liturghii, şi anumite sfaturi practice ce vin în ajutorul preoţilor pentru pregătirea lor sufletească şi trupească95. Astfel, se recomandă preoţilor să se ferească de piedicile ce pot afecta săvârşirea cu vrednicie a Sfintei Liturghii, printre acestea numărându-se păcatele de moarte, cazul când aceştia sunt opriţi de Biserică (deci canonisiţi de către un duhovnic), afurisiţi de arhiereu etc. Se specifică foarte clar faptul că dacă în sufletul preotului vor răsări cugete păcătoase acesta trebuie să se desprindă de ele prin „căinţă şi prin mărturisire cu gura înaintea părintelui său duhovnicesc”96. Pregătirea preotului în ceea ce priveşte Sfânta Spovedanie, vizează două aspecte: spovedania personală şi pregătirea pentru săvârşirea acestei Taine în folosul credincioşilor. Importanţa slujirii Mărturisirii este la fel de însemnată ca şi cea a slujirii Euharistiei, vorbindu-se în acest sens de o pregătire îndepărtată şi alta apropiată săvârşirii Spovedaniei97.

91Arhim. V. Miron, st. cit., p. 39. 92 Pr. Prof. Univ. Dr. Alexandru Stan, Drept bisericesc, împreună cu Canoanele Apostolice şi ale Sinoadelor Ecumenice –text original grec şi traducere nouă, note de curs, Bucureşti şi Târgovişte, 2007, p. 103. 93 Arhid. Prof. Dr. Ioan N. Floca, op. cit., p. 8. 94 Molitfelnic, p. 57. 95 Liturghier, Bucureşti, Editura IBMBOR, 2000, p. 441-478. 96 Ibidem, p. 444. 97 Pr. Drd. Viorel Sava, st. cit., p. 37.

20

Pregătirea îndepărtată presupune o multitudine de aspecte determinate de prezenţa harului în cadrul spovedaniei. Harului i se adaugă, evident, experienţa şi cunoaşterea. De aceea, preotul trebuie să fie un bun pedagog, cu putere de pătrundere, având în vedere faptul că fiecare penitent constituie oarecum un „material didactic” ce impune atâtea obiecte de învăţământ câţi penitenţi există. Pe lângă însuşirile intelectuale pe care trebuie să le deţină, preotului i se cere o credinţă tare în lucrarea tainei. Pregătirea apropiată are în vedere împlinirea unei pravile speciale, o rânduială pe care preotul este dator să o respecte de fiecare dată când are de oficiat Taina Spovedaniei98. Denumirea de „duhovnic” îi impune preotului a trăi după duh, trăire condiţionată de purificarea de patimi, de înnoirea permanentă a omului lăuntric. Această înnoire, purificare, înduhovnicire, preotul nu trebuie să o înceapă de la credincioşi spre sine, ci invers.

II. 3. 2. Pregătirea credincioşilor pentru Spovedanie. Referitor la materialele ce poate veni în sprijinul duhovnicului, dar şi al credincioşilor în vederea mărturisirii, sunt cunoscute o sumedenie de publicaţii apărute în ultima vreme, aşa numitele „ghiduri” pentru spovedanie… Atragem atenţia că nu toate îşi au suportul în legislaţia canonică şi nu se regăsesc nici în practica veche a Bisericii99. Nu au nici binecuvântare oficială a Bisericii pentru tipărire. Exemplul unui astfel de ghid ne este oferit de părintele Eugen Drăgoi în lucrarea „Îndrumarul Duhovnicului”, în care se face referire la cartea diaconului Gheorghe Băbuţ, „Pelerinul român”, care conţine o serie de confuzii şi inexactităţi cum ar fi100: afirmarea faptului că cine mănâncă miercurea şi vinerea de dulce nu se poate împărtăşii 3 ani, după Canoanele Apostolice şi ale Sfinţilor Părinţi; cine nu posteşte miercurile şi vinerile de peste an este 4 ani oprit de la Împărtăşanie etc. La acestea, părintele Drăgoi subliniază, cu dreptate, faptul că sunt prevăzute două termene de oprire de la Sfânta Împărtăşanie (deci două epitimii diferite pentru acelaşi lucru), iar în privinţa canoanelor, doar canonul 69 Apostolic se referă la postul de miercuri şi vineri, epitimia prescrisă pentru laici fiind afurisirea, iar dintre Sfinţii Părinţi doar Petru Alexandrinul se referă la aceste zile de post (canonul 15), fără a fi prescrisă vreo epitimie. Acesta este doar un singur exemplu pe care l-am subliniat din multitudinea afirmaţiilor grăbite care contravin cu Scriptura (exemplu: am cumpărat, folosit lucruri furate – nu ne mântuim niciodată) şi cu învăţătura Bisericii însăşi. O altă lucrare ce conţine un astfel de ghid în vederea spovedaniei este şi cea a Protos. Ioachim Pârvulescu „Sfânta Taină a Spovedaniei pe înţelesul tuturor”101. Structurată în cinci capitole, această carte conţine, în capitolele trei şi patru, două ghiduri de spovedanie, unul pentru copii şi tineret (capitolul III) şi altul pentru spovedania adulţilor (capitolul IV). Cel referitor la spovedania copiilor cuprinde înşirate felurite păcate ce pot fi săvârşite de către ei. La fel, ghidul referitor la adulţi are în cuprinsul său enumerate tot felul de păcate, grupate în : păcate împotriva Duhului Sfânt, strigătoare la cer şi împotriva celor zece porunci. Ambele ghiduri sunt precedate în cuprinsul lor de diverse povăţuiri despre cum şi când trebuie să aibă loc spovedania celor două categorii. Cartea mai cuprinde şi „Încercări de a face înţeleasă Taina Sfintei Spovedanii” (capitolul I ),

98 Ibidem, p. 29. 99 Pr. Eugen Drăgoi, Îndrumarul Duhovnicului, Galaţi, Editura Partener, 2006, p. 11. 100 Ibidem, nota 20, p. 11-12. 101 Tipărită cu binecuvântarea Înalt Prea Sfinţitului Acad. Dr. Nestor Vornicescu, Mânăstirea Lainici – Gorj 1998.

21

„Păcate mai mari care cauzează fiinţei noastre umane” (capitolul II), dar şi „Rânduiala Sfintei Spovedanii” (capitolul V), care conţine rugăciunile dinainte şi după spovedanie şi alte sfaturi. Ceea ce trebuie contestat referitor la această lucrare a Protos. Ioachim Pârvulescu, nu sunt cele ce alcătuiesc capitolele I,II, şi V (cu toate că sunt scrise într-o oarecare manieră categorică, specifică monahismului), ci conţinutul capitolelor III şi IV, adică a acelor ghiduri de spovedanie. În cadrul spovedaniei este important ca penitentul „să conştientizeze starea de păcat, aşa cum conştientizăm starea de boală şi venim la medic să ne vindecăm”.102 Penitentul trebuie să ştie măcar „simptomele” păcatelor şi nu trebuie să caute o înşiruire fără rost a tuturor păcatelor posibile. Alcătuirea unei liste de pagini întregi de păcate ce vor fi citite automat, fără urmă de pocăinţă iarăşi nu este indicată103. Sfatul cel mai potrivit este acela al cercetării conştiinţei. Deci această practică a ghidurilor, nu este folositoare, din raţiunile prezentate. Totuşi, partea pozitivă a lor este a faptului că pe lângă acele liste, mai au în componenţa lor şi anumite rugăciuni. Rugăciunea trebuie să fie preocuparea primordială a credinciosului ce se pregăteşte de spovedanie pentru a fi ajutat să treacă peste anumite ispite şi pentru a-şi liniştii sufletul în vederea mărturisirii păcatelor. Este clar faptul că Spovedania este o Taină. Cum altfel se poate pregăti credinciosul în vederea primirii acesteia dacă nu prin cel mai bun act pregătitor: rugăciunea. De altfel, în cărţile de rugăciune există câteva pagini acordate acestor rugăciuni, înainte şi după spovedanie104. Dintre acestea amintim: rugăciunea lui Manase împăratul, diferite rugăciuni de umilinţă către Mântuitorul şi anumiţi psalmi – toate acestea având în comun faptul că trimit spre o cercetare lăuntrică şi în acelaşi timp oferă un sprijin moral sufletesc. Îndeamnă deci la ceea ce se numeşte examen de conştiinţă. Acesta presupune o retragere cu sinceritate în intimitatea sufletului în care trebuie să aibă loc cercetarea conştiinţei prin evaluarea proprie, adică ce anume păcate, greşeli şi abateri am săvârşit faţă de Dumnezeu, faţă de aproapele şi faţă de noi105. Dar înainte de acest lucru rugăciunea este recomandată pentru un cât mai sincer şi mai complet examen de conştiinţă. Temele examenului de conştiinţă106 pe care este dator credinciosul să şi-l facă, pot fi următoarele: în ce măsură sunt respectate de credincios cele zece porunci, învăţăturile Bisericii privitoare la Dumnezeu Cel în Treime, la Sfintele Taine, respectarea poruncilor bisericeşti, ferirea de păcatele împotriva Duhului Sfânt, de păcatele capitale, strigătoare la cer etc. La sfârşitul cercetării conştiinţei trebuie să se afle „recunoaşterea sinceră a păcatelor făptuite şi conştiinţa clară a vinei proprii de a le fi înfăptuit”107. Părerea de rău pentru săvârşirea păcatelor şi conştientizarea lor trebuie să caracterizeze atitudinea credinciosului ce se îndreaptă spre scaunul spovedaniei. În ajutorul credincioşilor preotul v-a veni cu o acţiune de catehizare concretă108, deoarece unii nu cunosc regulile sau normele de desfăşurare a acestei lucrări sfinţitoare, dar mai ales el va fi dator să-i înveţe pe credincioşi faptul că administrarea Tainei

102 Pr. Prof. Dr. Nicolae D. Necula, Tradiţie şi înnoire în slujirea liturgică, vol. III. Editura IBMBOR,Bucureşti, 2004, p. 206. 103 Ibidem. 104Micul Ceaslov cu sinaxarul de peste an, tipărit cu binecuvântarea Prea Sfinţitului Calinic episcop de Argeş şi Muscel, Bucureşti, Editura Agapis, 2003, p.392 – 407. 105 Pr. Prof. Dr. N. Necula, op.cit.,vol. III, p. 205. 106 Ibidem, p. 208. 107 Diac. Prof. Nicolae Balca, Etapele psihologice ale mărturisirii, în „Studii Teologice”, anul VII, seria a II-a, nr. 1-2, 1955, p. 32. 108 Pr. Prof. Dr. N. Necula, op. cit., vol. III, p. 209-210.

22

Spovedaniei nu este legată numai de cele patru mari posturi şi de actul împărtăşirii, ci că este o taină de sine stătătoare, pentru redresarea morală şi nu numai. Aşadar, spovedania nu trebuie practicată numai la posturile sau sărbătorile mari, ci „ori de câte ori simţim nevoia să-L aducem pe Dumnezeu în fiinţa noastră”109. Postul este doar un prilej optim pentru mărturisire deoarece „este conceput ca un mijloc de progres în virtute şi ca un act de cult, ca o jertfă de vie evlavie, de căinţă, de supunere faţă de Dumnezeu şi un mod de cinstire a Lui, nefiind numai un efort de a supune, a domina şi a birui ceea ce este rău şi inferior în noi, ci şi o dorinţă de a ne apropia de modul de viaţă îngeresc, ca şi de Dumnezeu, de a-I plăcea şi de a ne asemăna cu El”110 . Postul alături de rugăciune întregeşte pregătirea pentru primirea Tainei Spovedaniei. II. 4. Spovedania clericilor. Pornind de la cuvintele sfântului Apostol Ioan (I Ioan I, 8), dar şi de la textele canoanelor 114 şi 115 ale Sinodului al optulea local de la Cartagina din anul 419111, care subliniază faptul că toţi oamenii au păcate, nefiind nimeni fără de păcat, deducem obligativitatea spovedaniei clericilor, venind astfel în concordanţă cu opinia că şi „clericii trebuie neapărat să se spovedească, socotind că acest lucru constituie cel puţin o obligaţie elementară creştină şi o cale de înaintare spre desăvârşire”112, chiar dacă aceştia săvârşesc Sfintele Taine şi mai ales Sfânta Euharistie. Păcatele clericilor pot fi mult mai periculoase faţă de ale credincioşilor obişnuiţi, deoarece dacă pentru unele şi aceleaşi păcate penitenţii de rând primesc sfaturi sau epitimii de îndreptare în vederea reprimirii lor mai târziu în comuniune, candidaţii la preoţie, clericii în general şi monahii, pot decădea pentru totdeauna din treapta ori din drepturile la aspiraţiile lor113. Este recomandat ca mărturisirea clericilor, în special a preoţilor, să se realizeze în faţa episcopului lor, fiind dirijată neapărat şi pe terenul datoriilor pe care le au de îndeplinit, datorii ce izvorăsc din condiţiile speciale de clerici, ce corespund cu treapta ierarhică pe care o deţin114. Pe lângă mărturisirea păcatelor ce are loc în momentul spovedaniei, se impune şi o anumită îndrumare spirituală a clericului ce urmăreşte „menţinerea şi întărirea lui pe linia apostolatului şi sfinţeniei, stimularea lui, atunci când se observă lâncezeală, iar în cazul celor zeloşi, susţinerea şi îmbărbătarea lor de a merge mereu înainte”115. Sfaturile ce sunt acordate clericului pot avea ca puncte de plecare textele Sfintei Scripturi, care trebuie să fie „cartea de căpătâi”116, dar şi lucrări din literatura bisericească privitoare la obligaţiile specifice fiecărei trepte, precum şi istoria şi ştiinţa profană şi, nu în ultimul rând, chiar datele raţiunii şi experienţei duhovnicului117. Preotul trebuie să fie primul care oferă exemplul enoriaşilor lui prin aceea că se spovedeşte. Când preotul este mărturisit şi credincioşii care vin la el ştiu acest lucru, „cuvântul de învăţătură pe care îl transmite penitentului în

109 Ibidem, p. 210. 110 Pr. Prof. Dr. Ene Branişte, Liturgica generală, Bucureşti,Editura IBMBOR, 1993, p. 245. 111 Arhid. Prof. Dr. Ioan. N. Floca, op. cit., p. 322- 323. 112 Pr. Prof. Dr. Nicolae D. Necula, Tradiţie şi înnoire în slujirea liturgică, vol. II, Galaţi, Editura Episcopiei Dunării de Jos, 2001, p. 253. 113 Pr. P. Vintilescu, op cit., p. 173. 114 Ibidem, p. 173-174. 115 Ibidem, p. 175. 116 Pr. Prof. Dr. VI Prelipceanu, Sfânta Scriptură, cartea de căpătâi a preotului, în „ Studii Teologice”, seria a II a, nr. 7 - 8, 1949, p. 487. 117 Pr. Prof. P. Vintilescu,op. cit, p. 175.

23

timpul spovedaniei are pentru acesta din urmă putere de lege”118. Totodată, preotul deprins să se spovedească „va înţelege stările prin care trece penitentul înainte şi în timpul spovedaniei pentru că aceste stări le-a trăit el mai întâi119.

II. 5. Spovedania credincioşilor. După ce au fost parcurşi paşii premergători primirii acestei Taine (rugăciunea, examenul de conştiinţă, postirea etc.) credinciosul se va îndrepta către propriul său duhovnic pentru a-i mărturisire. Bineînţeles, aceşti paşi premergători nu sunt neapărat o condiţie pentru primirea spovedaniei, în virtutea cuvintelor Mântuitorului „pe cel ce vine la Mine nu-l voi scoate afară” (In 6, 37), dar, pentru o cât mai autentică, sinceră şi cât mai completă şi folositoare spovedanie, este binevenită o cât de mică pregătire. Un aspect major ce trebuie subliniat este acela al alegerii duhovnicului. Devine tot mai actuală practica prin care credincioşii afiliaţi unei parohii tind să se îndrepte nu spre biserica enoriei lor ci spre unele lăcaşuri mănăstireşti, unde această taină este săvârşită de ieromonahi – duhovnici. Nu contestăm valoarea sacramentală a săvârşirii acestei Sfinte Taine de către un duhovnic de mănăstire sau schit. Dar subliniem faptul că pentru persoanele ce compun parohia, duhovnicul cel mai competent este duhovnicul de parohie, nu altul, pentru că el cunoaşte (sau mai bine spus, trebuie să cunoască) persoanele, credincioşii din parohie şi manifestarea lor spirituală, propăşirea lor duhovnicească şi căderile lor120. În cazul alegerii unui duhovnic ieromonah, credinciosul riscă să tulbure atât integritatea parohiei, dar mai ales sufletul ieromonahului, care este nevoit să audă unele păcate ce-i aduc imaginea lumii de care, prin aderarea la monahism, se presupune ca s-a lepădat, nemaifiind în centrul activităţii zilnice a credincioşilor din lume, necunoscând greutăţile cotidiene pe care le întâmpină credinciosul la valoarea lor justă. Astfel, competenţa unui ieromonah duhovnic, nu este aceea de a îndruma viaţa de familie, pentru că el nu cunoaşte acest stil de viaţă. De altfel şi canonul pe care credinciosul îl poate primi de la un ieromonah duhovnic, poate fi unul care îl poate opri de la împărtăşire pe zeci de ani, sau o canonisire mult prea dură pentru o persoană din lume şi strivit, astfel, de o prea mare distanţă de Sfintele Taine, se poate pierde definitiv de comuniunea eclezială. Alegerea unui duhovnic rămâne, aşadar, o importantă decizie a credinciosului pe care trebuie să o realizeze într-un mod cât mai realist. Este de preferat ca spovedania să aibă loc în faţa icoanei Mântuitorului121, pentru ca penitentul să îl poată contempla pe Hristos ca judecător, dar mai ales ca împărţitor al harurilor Sale, propriu-zis, al harului iertării. Spovedania poate fi săvârşită şi la casa credinciosului, dar numai în cazurile speciale, când acesta nu se poate deplasa la Biserică datorită unei boli ce-l ţine în casă. Rânduiala săvârşirii acestei Sfinte Taine prevede ca ea să fie administrată de către un preot hirotesit duhovnic. Astfel Molitfelnicul precizează: „Nici unul dintre voi, preoţii, fără binecuvântarea episcopului eparhiot, să nu îndrăznească a fi duhovnic (a spovedi n.n.), că unul ca acela cu pravila se va pedepsi, ca un călcător al dumnezeieştilor canoane”. Slujba propriu-zisă are următoarele puncte principale: Binecuvântarea de început122, rugăciunile începătoare, psalmul 50, troparele de umilinţă şi două rugăciuni

118 Pr. Drd. Viorel Sava, st. cit., p. 30. 119 Ibidem. 120 Pr. Prof. Univ. Dr. Alexandru I. Stan, op. cit., p. 266. 121 Pr. P. Vintilescu, op. cit.,p. 61. 122 Cu toate că este Taină, Spovedania începe cu binecuvântarea mică specifică ierurgiilor.

24

de iertare (molitve). Molitfele ce se citesc la începutul acestei rânduieli nu sunt altceva decât rugăciuni care întregesc pregătirea pentru primirea Tainei. Ele au darul „de a deschide în sufletul său (al penitentului n.n.) perspective şi aspiraţii pentru o viaţă nouă, în cadrul legii morale”123, fiind numite „bătăi la poarta cerului”124. La scaunul spovedaniei, duhovnicul ia contact cu toate categoriile sociale, fiind dator ca pe fiecare în parte să trateze în măsura caracterului individual, specific fiecăruia, dând dovadă de o adevărată măiestrie în arta duhovniciei, procedând cu înţelepciune şi cu tact. II. 5. 1. Spovedania copiilor. Persistă uneori dileme legate de vârsta la care trebuie să înceapă viaţa duhovnicească a copiilor. Molitfelnicul125, atrage atenţia duhovnicului să măsoare maturitatea, sau, din contră, copilăria penitenţilor, pentru a le aplica fiecăruia în parte tratamentul necesar şi corespunzător, aducându-se argumentul că Dumnezeu judecă pe om după mintea şi priceperea fiecăruia. Obişnuinţa din copilărie a copilului cu preotul, prin participarea la slujbele Bisericii, va înlesni considerabil activitatea de îndrumare duhovnicească, dar o permanenţă a preocupărilor duhovniceşti ale părinţilor constituie o şansă şi un garant al reuşitei soteriologice a copilului126. Responsabilitatea din partea părinţilor faţă de creşterea duhovnicească a copiilor devine o condiţie ce trebuie respectată, pentru o dezvoltare sănătoasă şi pe acest plan. Este de preferat ca acest fapt să înceapă încă din perioada de sarcină a viitoarei mămici, prin spovedania acesteia şi împărtăşirea ei, cât mai des posibil127. Efectele Tainei Spovedaniei şi ale Sfintei Euharistii lucrează şi asupra copilului, prima, prin efectul liniştitor al destăinuirii şi dezlegării, a doua, prin comuniunea vie cu Mântuitorul Hristos în Euharistie, care înseamnă implicit pentru copil o conectare la viaţa sacramentală a Bisericii, încă dinainte de venirea sa pe lume128. De asemenea, în cadrul spovedaniei mama poate cere şi primi de la duhovnic diferite sfaturi privitoare la greutăţile ce le întâmpină pe parcursul lunilor de sarcină. Preotul va veni în ajutorul ei prin cuvinte de încurajare, în cazurile de deznădejde, de îndemn la frecventarea cât mai deasă a Bisericii şi o cât mai activă participare la slujbele ei. Aşadar, mama are un rol extrem de important în plămădirea şi orientarea personalităţii copilului, încă dinainte de a-l aduce pe lume, întrucât o mamă cu educaţie şi sensibilitate creştină „îi deschide o cu totul altă şansă de viaţă şi mântuire copilului în această etapă a existenţei”129. În ajutorul viitorilor părinţi, Biserica oferă diferite mijloace practice, pentru cultivarea unei vieţi duhovniceşti. În acest sens, preotul v-a îndemna viitoarea familie la rugăciune colectivă, dar şi personală (rugăciunea soţilor unul pentru altul, de ex., din cărţile de rugăciuni). Nu trebuie uitat faptul că Biserica are anumite rânduieli cu rugăciuni speciale săvârşite de preot pentru viitoarea mamă (înainte şi după naştere). De toate aceste prilejuri preotul se va folosi pentru sporul duhovnicesc al mămicii, dar şi al viitorului

123 Pr. Prof. P. Vintilescu,op. cit., p. 66. 124 Ibidem, p.67. 125 Molitfelnic,p. 59. 126 Pr. Dr. Eugen Jurca, Experienţa duhovnicească şi cultivarea puterilor sufleteşti, Timişoara, Editura Marineasa, 2001, p. 54. 127 Sister Magdalen, Reflections on children in the Orthodox Church today, Essex, Monastery of St. John the Baptist, 1988,p. 9. ( Ibidem, p. 54 -55.) 128 Pr. E. Jurca, op. cit, p. 69-70. 129 Ibidem, p. 62.

25

„atlet pentru Hristos130”. Este limpede că părinţii au o foarte mare importanţă în formarea caracterului copilului, de aceea ei sunt datori a-i oferi o cât mai bună educaţie, manifestând vizibil iubirea pe care i-o poartă. Dacă se va proceda, încă din copilărie, cu întipărirea în sufletul lui a învăţăturilor bune, nimeni nu va mai putea să le desprindă, acestea întărindu-se „ca sigiliul aplicat pe ceară131”.

Pentru spovedania copiilor, un criteriu hotărâtor îl formează „începuturile puterii de discernământ132. Trebuie luată în calcul, între altele, timiditatea care apare la unii copii, atunci când se află înaintea preotului. Copilul se găseşte într-o situaţie „solemnă”, oarecum „obligat să-şi descarce purtarea într-o conversaţie directă şi atât de neegală prin situaţia persoanelor”133. De aceea, preotul va manifesta toată dragostea şi blândeţea, pe tot parcursul spovedaniei, încurajându-i mai ales pe cei care sunt mai timizi, ori inhibaţi.

Trebuie să remarcăm, de asemenea, că spovedania în vremea copilăriei e destinată să adauge un plus de integrare în comunitatea şi comuniunea Bisericii, de participare la viaţa sacramentală eclezială, prin legătura personală, directă şi apropiată cu părintele duhovnicesc134. Un aspect foarte important este şi acela că „spovedania copilului nu are caracter penitenţial, ci mai degrabă pedagogic – catehetic şi sacramental”135, preotul duhovnic având şi îndeplinind, deodată, rolul de părinte şi pedagog.

Spovedania copilului constituie unul dintre cele mai puternice mijloace ale pastoraţiei individuale, deoarece oferă posibilitatea umanizării şi a personalizării relaţiei preot-copil. Este, de asemenea, un important mijloc catehetic individual pentru că ajută la definirea şi dezvoltarea caracterului religios-moral al copilului. Tratarea copilului ca fiinţă umană, ca entitate personală, ca om cu problemele şi frământările sale, este extrem de importantă136. Spovedania, însă, nu trebuie să substituie sfaturile părinteşti, sau cele venite din partea şcolii. Acestea, dacă sunt date în concordanţă cu morala creştină, vor veni ca un sprijin puternic în ajutorul preotului duhovnic. Spovedania îşi are rolul ei distinct în viaţa copilului, ca un început mai riguros al conştientizării şi cunoaşterii de sine, în prevenirea unor riscuri posibile în viitor, în îndrumarea şi clarificarea diverselor probleme de viaţă ce se pot ivi, ce ridică din partea copilului multe nedumeriri şi neînţelegeri137. Scaunul spovedaniei vine deci în întâmpinarea copilului, ajutându-l să se pregătească pentru viaţă, printr-un prilej unic de stabilire a unei relaţii de la suflet la suflet, în care copilul se poate deschide total, cu problemele, îngrijorările, preocupările, temerile, întrebările şi speranţele lui. Există o relaţie specială duhovnic – copil, una cu totul diferită de reţinerile şi stresul cauzat de relaţia profesor – elev, părinte –copil, o relaţie ce se naşte în cadrul spovedaniei, ce devine un mijloc eficient de asigurare a unei continuităţi în progresul moral duhovnicesc al copilului138. Pentru realizarea acestui fapt este binevenită conlucrarea mai multor factori educativ-formativi, duhovnicul,

130 Sf. Ioan Gură de Aur, Despre Feciorie, Apologia vieţii monahale,Despre creşterea copiilor, ( Traducere din limba greacă şi note de Pr. Prof. Dumitru Fecioru), Bucureşti, Editura IBMBOR,2001, p.400. 131 Ibidem. 132 Pr. P. Vintilescu, op. cit.. p. 116. 133 Ibidem. p. 118. 134 Pr. E. Jurca, op. cit.,p. 182. 135 Ibidem, p. 181. 136 Ibidem, p. 183. 137 Ibidem. 138 Ibidem, p. 184.

26

psihologul şcolii, dirigintele, părinţii, conlucrare preferată unui efort educativ unilateral şi orgolios, cu pretenţii exclusiviste139.

II. 5. 2. Spovedania adolescenţilor. Adolescenţa este încadrată, în general, între

14 şi 18/20 ani, fiind un proces de dobândire accentuată a identităţii, în care intelectualizarea conduitei devine pregnantă140. Se vorbeşte, de asemenea, de o adolescenţă prelungită (de la 18/20 la 24/25 ani), marcată de orientarea profesională, de integrarea primară la cerinţele unei profesii, de nevoia de autonomie şi de opţiunea maritală141. Adolescenţa este vârsta în care îşi fac apariţia marile întrebări existenţiale. Tânărul începe să se întrebe cine este, în ce crede, unde trebuie să ajungă, ce fel de ocupaţie trebuie să urmeze, ce fel de viaţă trebuie să ducă, să aleagă etc.142. În această perioadă au loc schimbări dramatice, atât fizice cât şi cognitive, arătând o creştere a conştiinţei de sine şi a independenţei elevilor, atingându-se aşa numita „criză de identitate”143. Profesorii şi părinţii au un rol extrem de important şi în această perioadă, având a orienta desfăşurarea acestor procese şi ajutându-i pe elevi să înţeleagă schimbările pe care aceştia le experimentează. Cea mai importantă schimbare ce are loc în gândirea adolescentului este „pregătirea pentru tranziţia de la operaţiile concrete la cele formale”144, această schimbare marcând o perioadă de tranziţie în abilităţile inteligenţei adolescenţilor. Modul lor de gândire fiind în schimbare, nu mai sunt necesare referinţele concrete care fac posibilă rezolvarea unor probleme, ci ideile abstracte devin cele utilizate. Totodată, are loc procesul formării unei identităţi care nu decurge uniform şi care poate îmbrăca diverse căi paralele. La această vârstă adolescenţii adoptă temporar fie punctul de vedere al părinţilor, fie sunt doritori de a rezolva problema la timpul cuvenit. Aportul profesorilor şi a altor adulţi ajută la înţelegerea conflictelor şi a deciziilor cu care se confruntă tinerii, arătându-le faptul că toate acestea sunt necesare, fiind o parte firească a creşterii145. Pentru descoperirea vocaţiei religioase şi a unei structuri a unei identităţi duhovniceşti a adolescentului, un rol esenţial şi de seamă revine atât părinţilor şi profesorilor (după cum am observat mai sus), dar mai ales legăturii sacramentale cu Biserica, îndeosebi în Taina Spovedaniei cu preotul duhovnic. Adolescentul are nevoie de un confident căruia să-i împărtăşească nevoile, necazurile şi bucuriile sufleteşti pe care acesta le întâmpină. În mulţimea ce îl înconjoară el caută pe cineva căruia să-i descopere sufletul său şi de la care aşteaptă un cuvânt de întărire şi de mângâiere. Alegerea unui duhovnic este foarte importantă. Tânărul trebuie să caute persoana cea mai potrivită, în faţa căreia se va destăinui şi de la care va primi cele mai potrivite sfaturi şi îndemnuri. Tânărul are nevoie de un „om al lui Dumnezeu”146, care să-l călăuzească şi să-l conducă pe plan duhovnicesc. Menirea unui duhovnic este de a-i deveni adolescentului nu doar un îndrumător sufletesc şi călăuză pe

139 Ibidem. 140 Ibidem. 141 Ursula Şchiopu, Emil Verza, Adolescenţa. Personalitate şi limbaj, Bucureşti, Editura Albatros, 1989, p. 44, apud. Pr. E. Jurca, Experienţa…, p. 197. 142 Linda L. DAVIDOFF, Introduction to psychology, third edition, U.S.A, McGraw-Hill Book Company, 1987, p. 408 (Ibidem, p. 201). 143 Pantelimon Golu, Ioana Golu, Psihologie educaţională, Bucureşti, Editura Miron, 2003, p. 279. 144 Ibidem, p. 280. 145 Ibidem,p. 284. 146 Pr. Prof. Ilie Moldovan, Adolescenţa, preludiu la poemul iubirii curate,Cluj-Napoca, Editura Renaşterea, 2001, p. 275.

27

cărările vieţii, ci şi un prieten, un bun frate, rămânând în acelaşi timp un ales al Domnului, care va împlini rolul unui adevărat înger păzitor147. Apropierea trebuie să se realizeze cu inima deschisă, duhovnicul adresându-i-se cu deplină sinceritate, seninătate şi încredere, arătându-i binele şi răul din lăuntrul său. Se recomandă ca duhovnicul adolescentului să fie chiar acel preot care l-a botezat, deşi dreptul de a alege în persoana altui părinte rămâne la aprecierea tânărului, cu motivaţii precise. Cum va descoperi însă adolescentul duhovnicul potrivit? În acest scop se cer a fi observate câteva calităţi sine qua non: blândeţea, iubirea, ştiinţa; toate, laolaltă, fac un tot unitar148. Nu trebuie uitat însă cel mai important mijloc de căutare a duhovnicului: rugăciunea. Duhovnicul adolescenţei (ca şi cel al copilăriei n.n.) are un rol fundamental în seriozitatea angajării adolescentului în viaţa duhovnicească149, de aceea administrarea în cadrul spovedaniei a unui tratament expeditiv şi inadecvat, aplicat adolescentului, fie din ignoranţă, fie din ignorarea problemelor specifice vârstei, riscă să compromită definitiv legătura sa cu cele sfinte, cu Biserica. Acest fapt ar putea provoca posibile consecinţe dezastroase pentru toată viaţa, de aceea duhovnicul va trata cu toată seriozitatea şi competenţa fiecare caz în parte şi problemele ce i se aduc înainte, oferind fiecăruia sfaturile şi îndemnurile adecvate. Totodată, va discerne dacă tânărul care vine la spovedanie este imatur, tulburat, neliniştit sau suferind de lipsa afecţiunii, dacă are unele dorinţe neîmplinite, dacă a cunoscut dragostea lui Dumnezeu, pericolele păcatului, sau dacă există o mică sau mare problemă de sănătate psihică, ereditară sau alte lucruri de acest fel150. În toate aceste cazuri, preotul duhovnic va administra tratamentul potrivit fiecăruia, ţinând seama de multitudinea de caractere existente: bunul caracter, răul caracter, caracterul susceptibil, gelos, inegal, egoist, distrat, superficial, scrupulos, melancolic etc.151. Bunul caracter: amabil şi prevenitor, îşi impune legea de a nu jigni cu voinţă pe nimeni, ştiind să tacă în împrejurări defavorabile; Răul caracter: are sursa în orgoliu şi senzualitate; Caracterul orgolios: se crede superior tuturor şi îşi atribuie totul lui şi nimic aproapelui şi lui Dumnezeu. E mândru, dispreţuitor, violent, casant, voieşte ca toţi să se plece înaintea lui şi el întotdeauna să aibă dreptate; Caracterul susceptibil: rănit totdeauna de procedeele altora, nu suportă să fie contrazis, iar observaţiile le crede întotdeauna nemeritate; Caracterul gelos: supărat din cauza vederii avantajelor aproapelui, considerându-se defavorizat; Caracterul egoist: adună totul pentru el, este pretenţios, are oroare de ocupaţii grele, îşi atribuie toate lui, totul i se cuvine… Caracterul distrat: nu este niciodată desăvârşit în îndatoririle sale, ci se lasă în totul antrenat de reveriile imaginaţiei lui şi este cu totul superficial în exerciţiile de pietate; Caracterul superficial: nu are fond serios de pietate, ci se mulţumeşte cu practicile exterioare şi se lasă ispitit de cea mai mică tentaţie;

147 Ibidem, p. 276. 148 Ibidem,p. 278. 149 Pr. E. Jurca, op. cit., p. 202. 150 Moise Monahul, op. cit., apud. Arhim. Atanasie Anastasiou, op, cit. p. 109. 151 Exemplele de caractere şi scurtele comentarii preluate de la Părintele Arsenie Boca, Despre îndumnezeirea omului prin har, vol. I, Editura Credinţa strămoşească, 2005., p. 28-32.

28

Caracterul scrupulos: are un fel fals şi îngust de a aprecia lucrurile; se încăpăţânează a reveni mereu asupra spuselor sale chiar dacă nu are dreptate; neliniştea îi paralizează viaţa spirituală; Caracterul melancolic: se descurajează de la cea mai mică dificultate, cu timpul devenind o povară pentru el însuşi;

În caracter coexistă două părţi: cea care revine naturii şi cea care revine persoanei morale. Asupra fondului natural nu putem interveni în vederea schimbării acestuia. Pentru partea ce revine persoanei morale, voinţa are deplină putere asupra ei prin chemarea ajutorului lui Dumnezeu, deci asupra acestei părţi se pot opera schimbări. Cu această parte duhovnicul va trebui să opereze în cadrul spovedaniei pentru a forma caracterul moral-creştin. II. 6. Catehizarea din cadrul Spovedaniei. O dată cu valoarea sacramental-terapeutică, valoarea educativ-catehetică şi formativă a spovedaniei este incontestabilă. De aceea, spovedania a fost văzută ca un eficient mijloc şi un bun prilej catehetic individual ce face parte din activitatea preotului, oferind posibilitatea unui dialog real şi sincer, de la om la om, între duhovnic şi credincios152. Datorită utilizării cuvântului în administrarea acestei taine, mărturisirea a fost denumită şi logoterapie153. Cu toate că această Sfântă Taină este săvârşită de foarte multe ori într-o viaţă de preot, acesta trebuie să conştientizeze faptul că „nu taina se repetă, ci ocazia săvârşirii ei”154. Aşadar, ocazia de catehizare individuală este cât se poate de prielnică. În cadrul spovedaniei se ia pulsul religiozităţii adevărate, luminoase şi profunde dintr-o comunitate creştină, preotul acţionând acolo unde găseşte lacune în materie de credinţă şi nu numai, să adauge ori să înlăture unele concepţii greşite sau incomplete, venind în ajutorul penitentului cu un „cuvânt cu putere multă” care-i va zidi sufletul, ajutându-l să facă paşii cei drepţi pe calea mântuirii. Observându-se învăţătura şi practica referitoare la Taina Mărturisirii, se poate deduce şi caracterul ei terapeutic. Ca şi medicul „duhovnicul trebuie să dea fiecărei boli leacul ce i se potriveşte”155. El nu are menirea de a da învăţăminte teoretice şi generale, ci trebuie să găsească în primul rând acea învăţătură care se potriveşte cel mai bine omului pe care îl are în faţă, ţinând cont de personalitatea lui, de viaţa şi activitatea sa, de posibilităţile, ca şi dificultăţile sale, şi mai ales de felul bolii de care suferă156. Se impune deci o cunoaştere a penitentului din partea duhovnicului, pentru a se putea şti ce fel de sfaturi să-i dea fiecăruia în parte.

După cum se poate observa, în cadrul Spovedaniei duhovnicul realizează o minimă catehizare a penitentului, pentru propăşirea spirituală a acestuia.

II. 7. Importanţa dialogului în Spovedanie. Dialogul, conform Dicţionarului Explicativ al Limbii Române157, reprezintă o convorbire între două persoane, adică un schimb de cuvinte sau idei pe cale orală ce are loc de regulă între cele două părţi.

152 Pr. E. Jurca, op. cit., p. 286. 153 Ibidem, nota 916, p.322. 154 Pr. Prof. Ion Buga, op. cit., p. 167. 155 Jean-Claude Larchet, Terapeutica bolilor spirituale, (Traducere de Marinela Bojin), Bucureşti, Editura Sophia, 2001, p. 264. 156 Ibidem, p. 267. 157 ***, Dicţionarul Explicativ al Limbii Române, Ediţia a II-a, Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic, 1998, p. 300.

29

Presupune, deci, existenţa unui emi ător, care îl provoacă, şi un receptor, care reţine mesajul primit relansându-l, devenind emi ător. Spovedania, presupunând un ministru (în sens de săvârşitor) care poate fi arhiereul şi preotul duhovnic158, iar ca subiect (primitor) credincioşii laici, dar şi cei din cler, luaţi fiecare în individualitatea lor, încorporează în cadrul ei o colaborare între cele două părţi ce face activă această lucrare. Omul, fiind prin definiţie, structură şi destinaţie o fiinţă comunitară, nu poate trăi singur şi „nici măcar nu poate deveni om fără ajutorul altui om, al altei persoane de lângă el, care să-l înveţe, să-l iubească, cu care să vorbească, să-l umanizeze în adevăratul sens al cuvântului”159. Prin comunicarea cu cel de lângă el, insul devine om, adică se personalizează. Din acest punct de vedere, oamenii devin, efectiv, dependenţi unii faţă de alţii. Instrumentul cu ajutorul căruia se realizează dialogul este cuvântul. Prin cuvânt omul „comunică, invită şi se descoperă”160, fiind principalul mijloc prin care oamenii îşi comunică ceea ce doresc şi instrumentul de confesiune şi receptare a semenilor161. Un cuvânt bun adresat unei persoane creează în aceasta stări ori virtuţi reale, fiind o piatră de hotar pentru renaşterea, salvarea sau pierderea cuiva, având vocaţia fundamentală de a lucra pentru naşterea personalităţii semenului, prin aceea că prin cuvinte suntem întăriţi în viaţă, prin cuvintele semenilor ieşim din tristeţe şi din descurajarea singurătăţii162. Orice cuvânt „presupune omul şi anume omul care vorbeşte, dar şi cel care ascultă”163. Dumnezeu ne-a dăruit acest dar al cuvântului „ca să descoperim unii altora simţămintele inimilor, să facem cunoscute gândurile noastre, dându-le la iveală ca nişte cămări ascunse a le inimii”164. Prin rostirea, împărtăşirea directă a cuvintelor, se creează o comuniune puternică între oameni. Prin intermediul vorbirii, realitatea este prinsă în cuvinte şi este conturată, având puterea de a descoperi ceea ce este ascuns, de a aduce aproape ceea ce este îndepărtat, de a actualiza trecutul şi de a proiecta şi prezenta viitorul. Vorbirea umană şi realitatea umană sunt într-o strânsă legătură, graiul fiind mijlocul prin care are loc înţelegerea umană165. Omul are inevitabil nevoie de a vorbi, răspunzând semenilor săi, arătând în acest mod graiul ca mijloc de „întrepătrundere personală”, care îşi are originea în Dumnezeu166. Vorbirea nu este numai „punte invizibilă ce se stabileşte între persoane”167, ci şi vehicul al comunicării cu Dumnezeu. Scopul urmărit de vorbirea bisericească şi deci şi de un dialog bisericesc, este întreit: luminarea minţii, mişcarea inimii şi înduplecarea voinţei credincioşilor168.

158 Pr. Prof. Dr. Ene Branişte, Liturgica specială, pentru facultăţile de Teologie, Bucureşti, Editura Lumea Credinţei,2005, p. 311. 159 Pr. Dr. E. Jurca, op. cit., p. 29. 160 E.M. Schilelebeccky, Parol et Sacrament dans L´Eglise, în „Lumier et vie” 46 / 1960, p. 30, apud. Pr. Nicolae Dura, Propovăduirea Cuvântului şi Sfintele Taine, Teză de doctorat, Edit. Institutului Biblic, Bucureşti, 1998, p. 19. 161 Pr. N. Dura, op. cit. p. 21. 162 Ibidem, p. 22 – 23. 163 Ibidem, p. 16. 164 Ibidem, p. 19. 165 Ibidem, p. 14. 166 Ibidem. 167 Drd. Petru Rădăşanu, Elocvenţa în retorică şi omiletică, în rev. „S.T”, nr. 7 – 10, anul 1976, p. 633. 168 Pr. Prof. Dr. Sebastian Şebu, Curs de Omiletică, manuscris, Sibiu, Institutul Teologic Universitar, 1992, apud. Pr. N. Dura, op. cit., p. 16.

30

Cu o bună chivernisire a cuvintelor, printr-o bună mânuire a acestora „se poate regenera moral lumea, pentru a restabili normalitatea mentalităţii oamenilor”169. Cei din jur pot influenţa pozitiv sau negativ dezvoltarea intelectuală şi personalitatea umană. Alegerea unui duhovnic şi menţinerea legăturii cu acesta va fi un real profit sufletesc, dacă acesta va influenţa pozitiv pe cel ce vine la el, pentru a-şi deschide sufletul şi a-şi descoperi în faţa lui lucrurile cele mai tainice ale fiinţei lui. Un dialog constant al celor două părţi (credincios şi preot) nu poate decât să îmbunătăţească şi să ajute starea amândurora. Mărturisirea nu poate fi un monolog numai a unei a dintre părţi, ci ea se vrea un dialog între preot şi credincios în Hristos170. Se creează în acest fel o legătură personală – ea nefiind anonimă, ca în Biserica Romano-catolică, dialogul ce se doreşte stabilit în cadrul spovedaniei având următoarele caracteristici171: - credinciosul reacţionează la cele ce-i spune preotul, îi adresează întrebări, discută cu el pentru a lămuri anumite aspecte, cu scopul unei mai bune înţelegeri a stării de fapt şi în vederea celei mai potrivite modalităţi de vindecare; - în cadrul dialogului preotul nu apare ca un maestru care dă, de la înălţimea catedrei, învăţături dogmatice şi abstracte, ci se manifestă ca un tată ce mângâie, fereşte de rău, sfătuieşte fie cu asprime, fie cu cea mai desăvârşită blândeţe; Este foarte important de a depăşi o înţelegere formală şi juridică a spovedaniei, de sorginte catolică, având din păcate şi unele influenţe asupra practicii ortodoxe. Actul mărturisirii riscă să fie redus la maximum, sau să fie privit ca o „consiliere” privind rezolvarea problemelor şi a dificultăţilor, devenind un dialog care nu are loc între Dumnezeu şi om ci între om şi un înţelept care are răspunsuri la toate problemele. Aceste tendinţe „ascund şi deformează adevărata înţelegere şi practică ortodoxă a spovedaniei”172.

169 Arhiep. Bartolomeu Anania, Demnitatea Biserici, în „Ortodoxia sub presiunea istoriei”, p. 177, apud. Pr. N. Dura, op. cit., p. 24. 170 Pr. Prof. C. Galeriu, st. cit., p.492. 171 Jean-Claude Larchet, op,cit., p. 267 – 268. 172Alexander Schmemann, Biografia unui destin misionar, ( Jurnalul părintelui Alexander Schmemann (1973-1983), Traducere, Studiu introductiv şi comentarii de Felicia Furdui), Alba-Iulia, Editura Reîntregirea, 2004., p. 32.

31

III. ALTE MIJLOACE DE CATEHIZARE INDIVIDUALĂ

III.1. Exemplul personal. „Verba docent, exempla trahunt” (cuvintele învaţă, exemplele atrag, conving) – spune un cunoscut proverb latin. Altfel, spus, oricât ar fi de măiestrite cuvintele/învăţăturile cuiva, dacă nu sunt însoţite de exemplu personal nu conving, nu atrag. Şi pentru că avem nevoie, cu toţii, de un exemplu pe deplin convingător, trebuie să ne raportăm mereu la Cel Trimis a ne fi Model: Mântuitorul Iisus Hristos. El reprezintă pentru creştinism paradigma supremă, modelul desăvârşit, după cum Însuşi ne cheamă să recunoaştem: „Învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima…” (Matei 11,29).

Învăţătura pe care El ne-a lăsat-o nu este una teoretică, ci una care se întruchipează într-un model desăvârşit, înfăţişându-ni-se o identificare deplină între ceea ce a învăţat şi viaţa Sa. Altfel spus, „a trăit pe viu învăţătura Sa”173. Întrucât Hristos este modelul formator prin excelenţă, Sfânta Tradiţie şi-a însuşit îndemnul de a-L urma, de a-I urma exemplul, spre El având acces toţi indivizii, indiferent de slăbiciunile şi căderile de circumstanţă174, Hristos Însuşi oferindu-ne chipul cu generozitate, dragoste şi înţelegere, iar oamenii rămânând responsabili de calitatea asemănării cu el175. Porunca iubirii, ce reprezintă concentrarea mesajului Său, (Ioan 13,34: „Poruncă nouă vă dau vouă: să vă iubiţi unul pe altul, precum v-am iubit Eu pe voi…”), se impune a fi însuşită de cel care se hotărăşte să-L urmeze.

Preotul, ca unul ce şi-a dedicat viaţa slujirii Mântuitorului Hristos, pentru a învăţa pe alţii, înainte de toate trebuie să fie el însuşi un exemplu concret, demn de ascultare pentru păstoriţii săi. „Nu putem vindeca pe alţii, când noi suntem acoperiţi de bube”176 - afirmă Sfântul Grigorie Teologul, parafrazând preceptul evanghelic din Luca 4, 23: „Şi El le-a zis: Cu adevărat Îmi veţi spune această pildă: Doctore, vindecă-te pe tine însuţi! Câte am auzit că s-au făcut în Capernaum, fă şi aici în patria Ta.”. Preotul trebuie să-i atragă pe credincioşi pe calea virtuţii prin covârşirea virtuţii sale, nefiind potrivită o păstorire prin silnicie, ci prin convingere177. Pentru a cunoaşte şi a vindeca patimile altora, preotul va trebui să–şi cunoască şi să-şi vindece propriile lui patimi. Multitudinea de cazuri pe care le întâmpină, îl fac pe preot să aplice mai multe mijloace de acţiune, pe unii vindecându-i cu puterea şi autoritatea cuvântului său, iar pe alţii cu chiar pilda vieţii lui178. Pericolul neştiinţei preotului este subliniat emblematic de Sfântul Grigorie: „A încerca să înveţi pe alţii înainte de a fi tu destul de învăţat, să înveţi olăritul, după cum spune proverbul, făcând de-a dreptul oale, să înveţi tu adică dreapta credinţă atunci când înveţi pe alţii, ei bine, acest lucru mi se pare tare nebunesc şi îndrăzneţ. Nebunesc, pentru că nu-ţi dai seama de neştiinţa ta; îndrăzneţ, pentru că ai cutezat să faci un lucru pe care ştii bine că nu-l ştii!”179.

173 Detalieri la Pr. Prof. Dr. Vasile Gordon, Introducere în Catehetica…, p. 20. 174 Prof. Constantin Cucoş, op. cit, p. 76. 175 Ibidem, p. 78. 176 Sfântul Grigorie Teologul, Cuvânt de apărare pentru fuga în Pont, în Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul Grigorie de Nazianz, Sfântul Efrem Sirul, Despre preoţie, (Traducere, introducere şi note de Pr. Dumitru Fecioru), Bucureşti, Editura Sophia, 2004, p. 220. 177 Ibidem, p. 222. 178 Ibidem, p. 233. 179 Ibidem, p. 246.

32

Învăţătorul, în cele din urmă, trebuie „să se arate că este învăţător şi când grăieşte şi când tace şi când stă la masă şi când face orice altceva; trebuie să se vadă că este învăţător şi din mers şi din privire şi din ţinută, într-un cuvânt din toate”180. Acesta rămâne cel mai important principiu referitor la exemplul personal pe care trebuie să-l practice preotul sau catehetul însărcinat cu propovăduirea cuvântului. III. 2. Convorbirile individuale. După cum am făcut referire într-unul din capitolele de mai sus, spovedania nu trebuie să se transforme într-o discuţie interminabilă, cu subiecte ce nu ţin de această Taină. În cazul în care observă acest lucru, preotul îşi exercită dreptul (şi datoria) de a întrerupe acea „povestire”181, pentru că spovedania nu trebuie deturnată în taifas şi cozerie. Credincioşii care simt, totuşi, nevoia să discute mai mult decât se poate în limitele fireşti ale spovedaniei, se pot adresa preotului în alte zile, la orele convenite, pentru a cere un sfat, o lămurire etc. Experienţa pastorală ne arată că sunt anumiţi creştini care au reţineri în privinţa spovedaniei, preferând o simplă convorbire particulară. Dacă este condusă cu tact, bunăvoinţă, răbdare şi înţelepciune din partea preotului, convorbirea poate constitui o treaptă sigură spre Taina Spovedaniei. Dacă, totuşi, creştinul, rămâne rezervat, preotul poate avea cel puţin mulţumirea că i-a dat anumite îndrumări folositoare. Trebuie să menţionăm, de asemenea, că principalul mijloc al activităţii catehetico-pastorale a preotului trebuie să fie „căutarea momentului de a sta de vorbă cu fiecare credincios”182, găsind timpul propice împlinirii acestui gând. O notă importantă pentru îngrijirea credincioşilor din punct de vedere sufletesc trebuie să fie menţinerea contactului cât mai strâns cu ei, din care să constate aprecierea şi atenţiunea pe care le-o acordă păstorul de suflete183. Exemple elocvente de convorbiri, ne sunt redate admirabil în Evanghelia după Ioan, unde ni se relatează întâlnirea personală avută de Mântuitorul Hristos cu Nicodim (In 3, 1-21) şi cu femeia samarineancă (In 4,1-26). Cu toate că Nicodim era una dintre căpeteniile iudeilor, deci un om învăţat, totuşi nu a priceput iniţial adâncimea cuvintelor lui Hristos. De aceea, Mântuitorul îi vorbeşte în chip special, înţelegând noi că virtutea învăţătorului este să poată călăuzi mintea ascultătorilor în multe moduri şi să se folosească de multe exemple şi să aducă multe dovezi pentru cuvântul ce pare greu184. Altfel spus, adaptarea mesajului persoanei căruia i se adresează este absolut necesară, aşa cum reiese şi din Cartea Proverbelor atunci când se precizează: „Vorbeşte la urechile celor ce ascultă” ( 22,17). Dacă în primul caz, Nicodim este cel ce declanşează dialogul, în cazul femeii samarinence, convorbirea este provocată de Mântuitorul „oferind îndată cuvântul de învăţătură, prin convorbirea începută”185. Din aceste considerente s-a afirmat faptul că

180 Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, (Traducere, introducere şi note de Pr. D. Fecioru), Bucureşti, în colecţia „Părinţi şi Scriitori Bisericeşti”, vol. 23, Editura IBMBOR, 1994, p. 823. 181 Pr. Dr. Vasile Gordon, Biserica şi şcoala – analize omiletice, catehetice şi pastorale,Bucureşti, Editura Christiana, 2003, p.195. 182 Pr. Nicodim Belea, op. cit. p.53. 183 Ibidem, p. 57. 184 Sfântul Chiril al Alexandrei, Scrieri. Partea a patra. Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, (Traducere, introducere şi note de preotul profesor Dumitru Stăniloae,), în colecţia „Părinţi şi Scriitori Bisericeşti” – vol. 41, Bucureşti, Editura IBMBOR, 2000, p. 172. 185 Ibidem, p. 209.

33

Dumnezeu doreşte ca omul să I se deschidă prin iubirea lui, ca să-l poată mântui, venind în el186. Dialogul, pentru a deveni cu adevărat pastoral, trebuie să îndeplinească anumite funcţii psihologice187: a. funcţia de susţinere afectivă sau de acceptare a interlocutorului. Dialogul pastoral trebuie să ofere fiecărei persoane o ocazie, unică poate, de a fi înţeleasă şi acceptată aşa precum ea este, în integralitatea fiinţei ei afective, morale şi individuale188. Preotul va trebui să cunoască în profunzime frământările şi rănile interioare, dovedindu-şi sensibilitatea faţă de fiecare credincios în parte, acceptându-i continuu progresele, dar şi limitele pe care le manifestă pe parcursul dialogului. Exercitarea unei presiuni din partea preotului, forţându-i intimitatea interlocutorului nu duce decât la restrângerea libertăţii de exprimare a acestuia. Înţelegerea persoanei în unicitatea ei de excepţie este impusă, de asemenea, păstorului de suflete. Din această funcţie rezultă că atitudinea de fond pe care trebuie să o manifeste păstorul este „să-l accepte pe interlocutorul său aşa cum este, să lase să se maturizeze raportul pastoral cu el în ritmul pe care acesta îl decide şi, în plus, să-l facă conştient de această acceptare”189. b. funcţia psiho-directivă, numită şi de conducere sau de călăuzire duhovnicească a credinciosului. Această funcţie, trebuie să ţină seama de următoarele principii190: - dialogul pastoral nu se realizează niciodată între doi poli asimetrici, dintre care unul este superiorul ce deţine puterea de decizie asupra comportamentului altora şi care, spre deosebire de actul spovedaniei, nu ia în atenţie păcate şi nici probleme de conştiinţă care au un mod de soluţionare evident. Dimpotrivă, dialogul pastoral presupune o căutare atentă şi o selecţie prudentă între multe şi diferite moduri de a acţiona, examinând împreună cu credinciosul diferitele soluţii posibile acceptabile, oferindu-i curaj şi contribuind în acelaşi timp la maturizarea lui duhovnicească, ţinând seama şi de autonomia deciziilor interlocutorului său. Preotul va propune şi nu va impune anumite sfaturi, „mizând pe farmecul irezistibil al Duhului Sfânt şi nicidecum pe violenţe mai mult sau mai puţin subtile”191. În cazuri extreme (gânduri de suicid etc.) eforturile convingerii interlocutorului vor fi considerabile. Funcţia psiho-directivă a dialogului pastoral nu trebuie să dea naştere în sufletul credinciosului unei dependenţe, unei pasivităţi în luarea deciziilor, ci, din contră, această exigenţă are rolul de a dezvolta autonomia psihologică a credinciosului. Scopurile ce se doresc împlinite prin această funcţie sunt: încurajarea credinciosului pentru a lua în mod liber deciziile necesare, oprirea posibilităţii de a se exprima într-un climat de armonie, instalarea unui raport de dependenţă spirituală, nu faţa de păstor, ci faţă de valorile şi principiile creştine192. c. funcţia mistagogică sau de „mijlocire” (intermediere) mistică. Cu ajutorul acestei funcţii preotul se va apropia de credincios ca un prieten afectuos, cu condiţia să-l orienteze spre o altă iubire, superioară. Preotului i se cere să fie într-un

186 Ibidem, nota 364. 187 După Arhim. Teofil Tia, op. cit., p. 268-269. 188 Ibidem, p. 269. 189 Ibidem, p. 270. 190 Ibidem, 282-285. 191 Ibidem, p. 283. 192 André Godin, La relazione umana nel dialogo pastorale, Torino, Ed. Borla, 1964, p. 53, Ibidem, p. 285.

34

constant contact cu izvorul de la care îşi trage propria acţiune pastorală, ce are ca scop formarea şi evoluţia spirituală a credinciosului. Din punct de vedere psihologic, această funcţie de intermediere presupune193: răbdare infinită, venită din partea ambelor părţi, cu deosebire însă din partea preotului; încredere în mijloacele naturale şi supranaturale ce vor acţiona în credincios; trimiterea credinciosului la exigenţele proprii conştiinţe, la propria decizie, pentru a-l maturiza progresiv.

Limitarea la rezolvarea problemei credinciosului doar din punctul de vedere al neîmplinirilor materiale, duce la exercitarea acestei funcţii psihologice de intermediere în mod superficial. Preotul, trebuie să „profite” de această ocazie de excepţie pentru a-l orienta pe credincios spre sensul profund şi spiritual al încercării, al conflictului sau al bolii, sau a diferitei situaţii ce a intervenit în viaţa lui. Aceste funcţii menţionate „se împletesc şi nu pot fi separate”194, de ele folosindu-se preotul, concentrându-şi metodic eforturile în direcţia echilibrării folosirii lor în activitatea sa pastorală. III. 3. Catehizarea naşilor de Botez şi de Cununie. În Biserica primară instituţia catehumenatului avea o importanţă specială, întrucât, în cadrul acesteia, cei care se pregăteau pentru primirea Sfântului Botez erau „catehizaţi sau instruiţi în credinţă, după rânduiala ortodoxă”195. În perioada de înflorire a catehumenatului (sec. IV – V), Botezul avea loc în ajunul marilor sărbători din cursul anului bisericesc, în special la Paşti. Condiţiile pe care trebuia să le îndeplinească primitorul (în cazul celor maturi) erau: dorinţa sinceră de a primi botezul, credinţă (Mc. 16, 15 şi Fp 8, 37 – 38), pocăinţă (Fp 2, 38) şi cunoaşterea elementară a adevărurilor de credinţă. În cazul pruncilor, îndeplinirea acestor condiţii reveneau naşilor care mărturiseau şi garantau în locul lor196. Naşii ( άνάδοχοι) sunt credincioşi în vârstă, care-l asistă pe cel ce vine la botez, rostind răspunsurile şi făcând cuvenita mărturisire de credinţă în locul şi în numele celui ce se botează197. La slavi, naşii sunt numiţi „martori”; în româneşte „naş”, „naşă” provin din slavonescul „наш, нашша”, care înseamnă „al nostru”, „a noastră”, însemnând „noul nostru tată, noua noastră mamă”198. Ei sunt garanţi ai celui ce se botează, luându-şi prin aceasta angajamentul solemn, înaintea lui Dumnezeu şi a Bisericii, că pruncul (finul) va fi crescut ca un adevărat creştin şi că va fi ca un bun credincios al Bisericii lui Hristos. Prin participarea lor activă la slujba botezului, alături de preoţi, naşii devin „părinţii spirituali ai pruncului, născându-l pentru viaţa cea nouă în Hristos, aşa cum părinţii după fire l-au născut pentru viaţa trupească”199. Prin acestea ei îşi asumă obligaţii şi răspunderi concrete în ceea ce priveşte viaţa religios-spirituală a finului lor, în special grija de a se asocia părinţilor (şi celorlalţi educatori) de a contribui la formarea caracterului moral-creştin. Naşul trebuie să fie în primul rând de credinţă creştin – ortodoxă, dovedindu-se un bun credincios, matur, de acelaşi sex cu cel ce se botează. Este de preferat a fi un singur naş pentru fiecare candidat la botez.

193 Ibidem,p. 298-300. 194 Ibidem,p. 300. 195 Pr. Prof. Dr. E. Branişte, Liturgica specială…, p. 290. 196 Ibidem, p. 291. 197 Ibidem. 198 Pr. Prof. Dr. Alexandru Stan, Drd. Michael-Williams Stan, Regulamentele de procedură ale instanţelor disciplinare şi de judecată din Bisericile ortodoxe autocefale:română, greacă, rusă şi bulgară – texte şi comentarii, Bucureşti şi Târgovişte, Editura Sigma, 2006, nota 47, p. 41. 199 Pr. Prof. Dr. E. Branişte, op. cit..p. 291.

35

În zilele noastre, din păcate, năşia nu corespunde întotdeauna criteriilor enumerate mai sus, iar rolul catehetic al preotului se impune de la sine. Practic, învăţăturile pentru botez fac parte din catehizarea familiei, în general: înainte chiar de momentul în care familia va trăi fericitul moment al naşterii pruncului, preotul poate da sfaturile trebuincioase.

Una din problemele sensibile o constituie alegerea numelui… De cele mai multe ori, practic, numele sunt alese de părinţi, adesea chiar din clipa în care ştiu că vor dobândi un prunc. De aceea, preotul, înainte de naştere va sfătui/îndemna părinţii la alegerea unui nume creştin, al unui sfânt din ziua naşterii, sau al uneia apropiate. S-au semnalat, în ultima perioadă, unele practici de influenţă străină, care încurajează darea de nume incompatibile cu cel de creştin şi, adesea, acordarea a două sau chiar mai multe nume… Este de datoria preotului de a aminti că „sfântul al cărui nume îl purtăm este pentru noi nu numai un patron şi ocrotitor, ci şi un model de urmat, un permanent imbold spre vieţuire creştinească”200. În acelaşi timp numele de botez constituie „un simbol sau un îndreptar de orientare în viaţă, etimologia lui având semnificaţie morală, socială şi religioasă”201. Referitor la obiceiul de a pune mai multe nume unui copil părerile sunt categorice, această practică fiind o modă snoabă care nu foloseşte la absolut nimic înaintea oamenilor şi a lui Dumnezeu, pentru că nu putem avea decât un singur nume care ne dă şi ne asigură identitatea202. În cărţile de cult (Agheasmatar, Molitfelnic) este precizată rânduiala la însemnarea pruncului, când i se dă numele. Conform acesteia ea trebuie săvârşită în a opta zi după naştere, deşi în practică această rânduială precede rugăciunile dinainte de botez. Partea esenţială a acestei rânduieli este rugăciunea sau molitva pentru punerea numelui203. Preotul trebuie să recomande, aşadar, alegerea unui nume demn de calitatea de creştin ortodox, realizând împreună cu ei o „largă alegere critică în ceea ce priveşte numele care s-ar putea da unor viitori copii, care nu trebuie să le poarte ca un element ridicol204.

Când părinţii pruncului sunt credincioşi practicanţi (nu creştini fără Biserică, cum dureros constatăm deseori!), atunci este asigurată şi alegerea numelui şi a naşului potrivit. Când nu, preotul trebuie să-şi exercite atribuţiile pastoral-misionare cu toată conştiinciozitatea, căutând sprijin şi resurse, în trecut şi astăzi. Este sugestiv, bunăoară, să ne amintim în vremea Sfântului Ioan Gură de Aur, naşii erau prezenţi împreună cu viitorii creştini la catehizarea acestora, auzind aceleaşi învăţături de la catehet, încât fiecare ştia exact care le sunt drepturile şi datoriile205. În zilele noastre, mai ales la oraşe, posibilităţile de catehizare a naşilor sunt, adesea, extrem de limitate. De cele mai multe ori, singura oportunitate concretă o are atunci când se programează slujba. Cu toate că naşii (dimpreună cu părinţii copilului) sunt interesaţi mai mult de aspectele administrative, preotul poate da şi câteva îndrumări ce ţin de latura liturgică, doctrinară şi moral-duhovnicească.

În cazul naşilor de cununie, rostul şi datoriile acestora sunt aceleaşi ca şi ale naşilor de botez. Ei devin martori şi garanţi (chezaşi) ai seriozităţii angajamentelor

200 Pr. Prof. Dr. Nicolae D. Necula, op. cit., vol. III, p. 185. 201 Pr. Prof. Ene Branişte, Liturgica specială,p. 449. 202 Nichifor Crainic, Puncte cardinale în haos, Iaşi, Editura Timpul, 1916,p. 95-99, Ibidem, p. 186. 203 Ibidem, p. 178. 204 Nicolae Iorga, Numele de Botez la români, Bucureşti, 1934, p. 16, (apud Ibidem, p. 186). 205 Sfântul Ioan Gură de Aur, Cateheze baptismale, Trad.greaca veche de Pr. Marcel Hancheş, Edit. „Oastea Domnului”, Sibiu, 2003, nota 11, p. 50.

36

reciproce luate de viitorii soţi şi ai trăiniciei legăturii lor206. Ca şi la botez, naşii au un rol foarte important cultul prevăzând ritualuri bine precizate referitoare la atitudinea acestora pe parcursul slujbelor. Naşii de cununie, pe lângă faptul că trebuie să fie ortodocşi207, trebuie să aibă o vieţuire creştinească exemplară, să fie mai în vârstă decât mirii, ca nişte părinţi şi învăţători ai lor208. O catehizare a acestora este binevenită, arătându-le importanţa evenimentului cercetându-le credinţa, făcându-i să conştientizeze noua lor sarcină, explicându-le particularităţile ce ţin de această Taină (formarea familiei, întărirea noii familii prin sfaturile lor etc.), dar mai ales datoriile ce reies din dobândirea calităţii de părinţi sufleteşti ai mirilor.

Constatări şi îndrumări practice. Oficierea Tainelor Cununiei şi a Botezului întâmpină adesea felurite dificultăţi, atât pentru slujitori, cât şi pentru credincioşii solicitanţi. Cu deosebire, credincioşii care frecventează rar (sau deloc) biserica, au nevoie de îndrumări concrete pentru aceste slujbe şi chiar ne adresează o seamă de întrebări, mai ales în ziua când solicită programare pentru oficierea lor. În acele convorbiri scurte, însă, nu se pot oferi toate răspunsurile strict necesare şi, de aceea, în urma experienţei anilor de pastoraţie, ne-am dat seama că este folositor ca îndrumările să fie date în scris, pe foi tipărite (sub forma unor „fluturaşi” de ½ pagină), pe care să le poată lua acasă. Am observat, astfel, că familiile care au primit în scris aceste îndrumări (şi s-au străduit să le respecte), au avut un comportament adecvat în Sfântul Locaş, asigurând preotului condiţiile fireşti pentru oficierea slujbei, fiind şi ei mulţumiţi, în final, de atmosfera duhovnicească a desfăşurării. Odată cu aceste îndrumări, care constituie un minimum necesar, considerăm oportun să mai oferim şi alte sfaturi catehetice în legătură cu aceste două mari Taine. Vom prezenta îndrumările în ordine inversă ca până acum. De ce? Pentru că Taina Cununiei o precede pe cea a Botezului, după buna rânduială creştinească. Mai întâi are loc căsătoria şi apoi naşterea de prunci, exceptând anumite cazuri ale aşa-ziselor „cupluri moderne” din zilele noastre, când ordinea se inversează! În acest sens este binevenit sfatul dat de Teofil al Antiohiei: „Copiii să se nască legitimi din căsătorie şi nu din adultere, ca nu cumva să cinstească cineva ca tată pe unul care nu-i este tată, sau ca cineva să nu respecte pe adevăratul tată, pentru că nu ştie că-i este tată...” (Către Autolic).

Taina Cununiei. Atunci când doi tineri se decid să se căsătorească, trebuie să împlinească anumite datorii, pentru un bun început al căsniciei lor: la temelia hotărârii să stea dragostea curată şi nu vreun interes material, sau de altă natură; să fie deplin conştienţi de responsabilităţile ce le revin, în faţa lui Dumnezeu şi a oamenilor; să ceară acordul părinţilor şi să aibă binecuvântarea preotului duhovnic pentru acest pas; înainte de căsătoria religioasă trebuie să aibă căsătoria civilă; să consulte preotul înainte de a face programarea la restaurant, întrucât sunt zile în cursul anului când nu se săvârşesc nunţi (sunt precizate în calendarul bisericesc); de asemenea: bine este a face programarea cununiei religioase duminica, după Sfânta Liturghie, nu sâmbăta, întrucât, după oboseala ospăţului, nuntaşii nu mai pot merge la biserică. Redăm, acum, textul îndrumărilor înscrise pe fluturaşul pe care-l înmânăm la programare:

206 Pr. Prof. Dr. E. Branişte, Liturgica specială…, p. 327. 207 Pr. Prof. Dr. Alexandru Stan, Drd. Michael-Williams Stan, op. cit. art. 47, p. 41. 208 Simeon al Tesalonicului, Despre cinstita nuntă, cap. 280, trad. rom., p. 181 ( reprodus şi în Aghiazmatarul din 1950, p. 75, cu titlul: „Scurtă învăţătură despre nuntă, din Simeon arhiepiscopul Tesalonicului, pentru nuni”), ( apud. Pr. Prof. Dr. E. Branişte, op. cit. p. 328. ).

37

CERINŢE PENTRU OFICIEREA TAINEI CUNUNIEI: CERTIFICATUL DE CĂSĂTORIE (original şi copie) 2 LUMÂNĂRI (recomandăm să fie din ceară curată) VERIGHETELE O STICLĂ DE VIN (roşu, dulce) şi PIŞCOTURI NAŞII să fie cununaţi ortodox MIRII sunt invitaţi la biserică, înainte de oficierea cununiei, în ziua de..., la orele ...,

pentru o slujbă de dezlegare/spovedanie

Insistăm să fie respectată ora stabilită, pentru a nu destabiliza alte slujbe programate.

Data: Ora: ________ Notă. După nuntă, naşii vor veni cu finii la biserică, pentru o rugăciune specială, în orice duminică, orele ..... (cu lumânările de la nuntă).

Taina Botezului. Tinerii căsătoriţi trebuie să ştie că Taina Cununiei este

un dar de la Dumnezeu, iar darul trebuie să-şi aducă rodul. Când sădim un pom, aşteptăm fructe de la el. Când se întemeiază o familie, se aşteaptă naşterea de prunci. De aceea, înainte de a prezenta textul cu „necesarul” pentru slujba Botezului, socotim folositoare câteva sfaturi: 1. Familiile tinere să nu evite naşterea de prunci, ori, Doamne fereşte, să recurgă la avort. În „Epistola către Diognet”, bunăoară, se arată că creştinii adevăraţi nu au obiceiuri păgâne: „Creştinii se căsătoresc ca toţi oamenii şi nasc prunci, dar nu-şi aruncă odraslele. Stau la o masă comună, dar nu şi la un pat comun. Sunt în trup, dar nu vieţuiesc după trup. Petrec pe pământ, dar au cetăţenia în cer”. 2. Nu trebuie să dăm mai multe nume copilului, ci unul singur: numele unui sfânt din calendar, al zilei în care s-a născut, sau al unei zile apropiate. 3. Să nu amânăm data Botezului, peste vârsta de două luni. Cu cât este mai micuţ, cu atât e mai liniştit. În general, copiii mai mari de 2 luni, plâng aproape tot timpul la slujbă. Iată, acum, textul „fluturaşului”:

CERINŢE PENTRU OFICIEREA TAINEI BOTEZULUI:

CERTIFICATUL DE NAŞTERE (original şi copie) O LUMÂNARE (recomandăm să fie din ceară curată) O STICLUŢĂ CU ULEI şi UNA CU VIN (roşu, dulce) UN PROSOP, UN SĂPUN, O PÂNZĂ ALBĂ (aprox. 1,5 m2 ) şi O FAŞĂ

(aprox. 1 m) UN BIBERON CU APĂ, CEAI, sau LAPTE (în cazul în care copilul consumă) NAŞII să fie ortodocşi şi să cunoască Simbolul de Credinţă (CREZUL) FILMATUL ŞI FOTOGRAFIATUL să se facă într-un mod cât mai discret, pentru

a nu perturba bunul mers al slujbei TELEFOANELE MOBILE să fie închise în biserică

În timpul slujbei TELEFOANELE MOBILE să fie închise, iar FILMATUL ŞI FOTOGRAFIATUL să se facă într-un mod cât mai discret, pentru a nu perturba bunul mers al slujbei

Rugăm ca pe durata oficierii să se menţină liniştea şi atmosfera de rugăciune

38

Rugăm ca pe durata slujbei să se menţină liniştea şi atmosfera de rugăciune Insistăm să fie respectată ora stabilită, pentru a nu destabiliza alte programări din

ziua respectivă Data: ________________ Ora: _________________

Generalizând problematica expusă până aici, să ne aducem aminte de cuvintele Mântuitorului: „Pe unele să le faceţi, pe celelalte să nu le lăsaţi!” (Mt 23, 23). În înţelesul nostru de acum: să ne îngrijim de chestiunile organizatorice, materiale, pentru buna rânduire a celor necesare oficierii slujbei, dar să nu uităm nici o clipă de cele duhovniceşti, care ţin de sfinţenia Tainelor şi a Bisericii în care se săvârşesc.

Aplicarea îndrumărilor pe care le-am oferit (la care se pot adăuga altele, desigur, în funcţie de întrebările şi situaţia credincioşilor) poate fi de mare sprijin pentru buna desfăşurare a slujbelor. Notăm acum câteva dintre aspectele neplăcute din timpul desfăşurării, care se cer neapărat înlăturate: zgomotul de apel făcut de telefoanele neînchise; vorbitul unor participanţi (în special a unora care nu frecventează în mod obişnuit biserica); necunoaşterea Crezului de către unii dintre naşii de botez şi stâlcirea cuvintelor, chiar şi atunci când îl citesc; deranjul produs de către unii fotografi, care nu înţeleg că trebuie să respecte slujba, fac poze excesiv de des, umblând de colo-colo şi îndrăznind chiar să dea indicaţii, cu voce tare, mirilor şi naşilor, cum să stea, cum să privească etc.; imaginea neplăcută a lumânărilor care curg pe mâinile naşilor şi pe covor (de aceea am recomandat că e bine să fie de ceară curată, nu de parafină);atitudinea ireverenţioasă a unor miri (ori naşi) care chicotesc în timpul slujbei, se calcă pe picior, fac glume atunci când li se dă să guste vinul şi pişcotul; aruncatul cu bomboane în timpul ceremoniei etc. etc. Ne exprimăm nădejdea, de aceea, că îndrumările şi observaţiile din materialul de faţă vor contribui la o tot mai bună desfăşurare a oficierii, totodată, la sporirea evlaviei şi a conştientizării importanţei pentru mântuire a slujbelor de care ne-am ocupat209.

.

209 Bibliografie suplimentară utilizată: Epistola către Diognet, apud Ioan I. ICĂ jr, Germano MARANI (eds.), Gândirea socială a Bisericii, Ed. Deisis, Sibiu, 2002; Teofil al Antiohiei, Către Autolic, „Apologeţi de limbă greacă”, PSB 2, Bucureşti, 1980.

39

III. 4. Ierurgiile – mijloace de catehizare individuală. Dimpreună cu Sfintele Taine, ierurgiile pot constitui oportunităţi importante pentru cateheza colectivă şi individuală. Termenul „Іερουργία” înseamnă „lucrare (slujbă) sfântă”210, ierurgiile fiind acele rugăciuni şi rânduieli care se oficiază pentru binecuvântarea şi sfinţirea omului în diferite momente şi împrejurări din viaţa sa, dar şi pentru binecuvântarea şi sfinţirea naturii înconjurătoare, ca şi a diferitelor lucruri sau obiecte de folos omului. Pentru evitarea confuziilor, este bine să ne amintim diferenţele dintre Sfintele Taine şi Ierurgii211: - deosebirile de rânduială; - Tainele sunt întemeiate direct sau indirect de Mântuitorul Însuşi şi se referă exclusiv la viaţa şi persoana noastră, sfinţind momentele importante din viaţa, în timp ce ierurgiile sunt orânduite în cea mai mare parte de Biserică şi au o sferă mult mai largă, efectele lor aplicându-se şi la natură şi făpturilor necuvântătoare; - Sfintele Taine sunt fundamentale pentru mântuirea noastră, unele dintre ele fiind absolut obligatorii pentru orice creştin (Botezul, Mirungerea, Pocăinţa, Euharistia), pe când ierurgiile – chiar cele care privesc viaţa noastră – nu au caracter obligatoriu, lipsa lor neatrăgând nedobândirea sau pierderea mântuirii, dar prezenţa lor sporeşte şi întăreşte harul şi sfinţenia primite prin Sfintele Taine; - Sfintele Taine lucrează în chip necesar, adică prin ele înseşi, efectele lor nedepinzând de vrednicia celui ce le administrează, nici de a celui ce le primeşte, în timp ce efectul ierurgiilor depinde şi de credinţa şi vrednicia primitorului.

Ierurgiile, ca şi Sfintele Taine, au ca săvârşitor pe episcop sau preot. Ele se împart în două grupe mari şi anume: cele care au ca primitori persoanele umane şi cele referitoare la lucruri. În cadrul ierurgiilor pentru persoane nominalizăm212: la naşterea copilului, la opt şi patruzeci de zile după naştere, la înmormântare, la hirotesii etc. Iar din cele referitoare la natura neînsufle ită amintim: sfinţirea apei, rânduiala la temelia Bisericii, la temelia casei noi etc. După locul şi felul cum sunt săvârşite există ierurgii: individuale, privind persoane izolate şi colective, privind comunitatea credincioşilor. După cum preotul trebuie să utilizeze (şi) în scop catehetic-pastoral prilejul săvârşirii Sfintelor Taine (în special Spovedania), la fel în cazul ierurgiilor, întrucât ele îi oferă preotului posibilitatea reîmprospătării învăţăturilor date în cadrul catehizării din Biserică, întărindu-le convingerile „şi mai ales întărindu-i în faţa ameninţărilor viclene ale sectelor”213. Dintre ierurgiile individuale care fac obiectul cercetării noastre, ca mijloace de catehizare individuală, menţionăm: logodna tinerilor, slujba la ieşirea cu greu a sufletului şi slujbele în caz de jurământ sau blestem. Rânduielile şi conţinutul se regăsesc în Molitfelnic şi Aghiazmatar. Trebuie să subliniem faptul că ierurgii îi oferă preotului prilejuri concrete pentru a sta de vorbă cu credincioşii, învăţând şi arătând rostul şi importanţa tuturor practicilor religioase pentru viaţa omului credincios214. Întrucât în orice parohie convieţuiesc oameni credincioşi, cu puternice convingeri

210 Pr. Prof. E. Branişte, Liturgica specială...,p. 355. 211Ibidem. p. 358-359. 212 Arhim. Grigorie Băbuş, Izvoare Liturgice şi Pastorale, Bucureşti, Editura Christiana, 2002, p. 140. 213 Pr. Drd. Vasile Gordon, Rolul catehetic-misionar al ierurgiilor,în „Studii Teologice”, seria a II-a, anul XXXVIII (1986), nr. 5, p. 117. 214Arhim. Grigorie Băbuş, op. cit., p. 141.

40

religioase, cu oameni a căror credinţă este mai slabă, preotul „va folosi ierurgia şi ca prilej de a le întări credinţa şi a face din ei toţi o comunitate aleasă a lui Hristos”215.

III. 4. 1. Logodna este o ierurgie prin care Biserica „binecuvântează şi consfinţeşte o veche datină strămoşească, respectată în popor, şi anume legământul sau aşezământul, adică tocmirea, aşezarea sau punerea la cale a căsătoriei dintre doi tineri”216. În practică, de cele mai multe ori, slujba logodnei se săvârşeşte în aceeaşi zi cu Taina Cununiei, pe care o precede, iar oficierea separată ţine mai mult de tradiţia anumitor locuri. Un bun obicei, semnalat mai ales în Ardeal şi Moldova, este acela că înainte de logodnă, tinerii merg la preotul parohiei spre a-l înştiinţa de intenţia căsătoriei şi a primi în acest fel „binecuvântarea”. În anumite locuri, preotul îi spovedeşte chiar, aşa încât are posibilitatea să cunoască din vreme seriozitatea hotărârii lor şi eventual să preîntâmpine anumite căsătorii pripite, sau necanonice, după caz, având şi ocazia de a le da anumite învăţături, orientându-i spre rosturile creatoare ale familiei217. În alte zone, mai ales în oraşele mari, ca Bucureştiul, bunăoară, singura posibilitate de catehizare a tinerilor înainte de logodnă şi cununie este atunci când vin să se programeze pentru ziua oficierii… Propriu-zis, un început al catehizării, pentru că în ziua în care se face programarea în registrul cu evidenţele nu este timp, în general, de convorbiri prea lungi. Aşa cum am văzut, însă, în „fluturaşul” care se poate distribui la programare este prevăzută menţiunea: „Mirii sunt invitaţi la biserică, înainte de oficierea cununiei, în ziua de..., la orele ..., pentru o slujbă de dezlegare/spovedanie”. Din experienţa personală, mărturisim aici că majoritatea mirilor răspund acestei invitaţii, de multe ori aducând şi naşii cu ei. Preotul are, astfel, un bun prilej de a-i catehiza, unic în felul său, în care, de la caz la caz, se pot stabili anumite principii de vieţuire şi convieţuire creştinească. Dacă nu au duhovnic, trebuie sfătuiţi să-şi aleagă unul, cu recomandarea că este bine să fie ales unul dintre preoţii din parohia pe raza căruia au domiciliul, spre a le fi la îndemână, fiind şi preotul care vine acasă cu botezul, ori pentru sfeştanii etc. Dacă vor asculta de acest sfat, mai departe duhovnicul respectiv îi va ajuta în tot ce le este folositor din punct de vedere sufletesc. Metoda chemării tinerilor cel puţin cu o zi înainte de nunta propriu-zisă, se poate constitui într-un moment special de catehizare individuală. Astfel, pe lângă faptul că se poate stabili o armonioasă înţelegere între ei şi preot, li se pot furniza şi acele elemente catehetice referitoare la momentele pe care le vor trăi: slujba logodnei, a cununiei şi cele ce decurg din acestea, întemeierea propriu-zisă a familiei etc. În acelaşi timp, preotul, ca şi în alte cazuri, trebuie să ţină seama şi de starea socială a celor în cauză, de creşterea, de educaţia primită, pentru a selecta, apoi, sfaturile concrete pe care le poate da. Între altele, vor fi subliniate datoriile şi obligaţiile ce decurg din acest nou mod de vieţuire, având datoria să se respecte şi să se iubească reciproc, să fie fideli unul altuia şi, amândoi, faţă de Dumnezeu, Sfânta Biserică etc.218.

215Ibidem, p. 142. 216 Pr. Prof. Ene Branişte, Liturgica specială….p. 331. 217Pr. Drd. Vasile Gordon, st. cit, p. 119. 218 Amănunte la Arhim. Grigorie Băbuş, op. cit., p.146.

41

III. 4. 2. Slujba la ieşirea cu greu a sufletului şi înmormântarea. În cadrul activităţii sale de păstor sufletesc, preotul se găseşte uneori şi în situaţia de a fi chemat la muribunzi care, în grele chinuri şi încercări, nu-şi pot da sufletul. Întrucât Molitvelnicul prevede o slujbă în acest scop, preotul este dator să răspundă chemării, folosind prilejul şi pentru o catehizare adecvată, manifestând tact, răbdare, compasiune şi spirit pedagogic. Slujba aceasta este alcătuită din rugăciuni prin care se imploră mila lui Dumnezeu, ca bolnavul să aibă un sfârşit uşor, creştinesc, fără chinuri insuportabile. Cu toată cucernicia şi durerea în inimă pentru păcatele care apasă, poate, asupra celui bolnav şi cu toată trăirea durerii trupeşti pe care o simte cel ce se află pe patul suferinţei, preotul „va rosti rugăciunile cu voce caldă şi iubitoare, învăţând şi pe cei ai casei să se roage împreună cu el”219.

În cazul în care muribundul mai este conştient, preotul va folosi prilejul pentru a-l întări şi a-l mângâia, insuflându-i nădejdea în ajutorul şi puterea lui Dumnezeu. Acum este vremea prielnică pentru o posibilă ultimă spovedanie, care va uşura sufletul celui în cauză şi care-l va pregăti pentru Împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Mântuitorului Iisus Hristos – Biruitorul durerilor şi al morţii. Sunt cazuri când anumiţi muribunzi nu-şi pot da sufletul tocmai pentru faptul că încă n-au mărturisit unul sau mai multe păcate grele. În acest sens, se cunosc situaţii când, în urma unei spovedanii complete, respectivul creştin a fost uşurat de povara chinurilor, închizând ochii liniştiţi, împăcaţi cu Dumnezeu, cu semenii şi cu ei înşişi. Totodată, nu trebuie uitat faptul că împărtăşirea muribunzilor este o datorie specială a preotului, ce reiese din canonul 13 al Sinodului I Ecumenic, care atrage atenţia asupra faptului că preotul nu trebuie să-l lipsească pe cel aflat în acea situaţie de cea mai de pe urmă şi mai trebuitoare merinde220. Totodată, familia muribundului trebuie întărită printr-un „cuvânt cu putere multă”, mai ales soţia/soţul, fiul, fiica etc., îndemnându-i pe toţi la rugăciune fierbinte pentru cel/cea în cauză. În realitate, se întâmplă adesea că preotul este chemat în ultima clipă, când nu mai poate lega vreun dialog cu cel muribund. Dar îi poate citi, totuşi, rugăciunile de dezlegare, inclusiv cele pentru ieşirea cu greu a sufletului, dacă este cazul. Amintim, de aceea, cât sunt de importante catehezele rostite în biserică, cu timp şi fără timp, cateheze care să conţină şi învăţături legate de pregătirea creştinească pentru moarte. Sfaturi practice. Sunt situaţii în care, după ce a săvârşit cele de cuviinţă pentru muribund, preotul este poftit într-o altă cameră, cu rugămintea să le spună ce trebuie să mai facă până moare cel în cauză. Mai mult chiar, cum trebuie să orânduiască cele ce privesc înmormântarea. Preotul va da, desigur, sfaturile necesare, catehizând, astfel, pe cei care l-au solicitat. Prezentăm, în continuare, posibile răspunsuri la cele două solicitări (le numerotăm cu a şi b), care pot fi date în aprox. 20-30 min. a. Pregătirea creştinească pentru moarte. Mai întâi, preotul va adresa cuvinte de apreciere membrilor familiei care l-au chemat pentru „grijirea” muribundului. Îi va îndemna, apoi, să aibă grijă ca în camera bolnavului să ardă mereu o candelă cu ulei (nu electrică!), pe care cineva din familie s-o ţină mereu aprinsă, aşa încât clipa morţii să nu-l găsească fără lumină pe cel care se pregăteşte să treacă pragul. O dată cu acestea, membrii familiei se vor îngriji ca muribundului să nu-i lipsească nimic din cele posibile şi cuvenite, pentru a-i uşura durerile şi obştescul sfârşit, atât dintre bunurile materiale,

219Ibidem, p. 147. 220 Arhid. Prof. Ioan N. Floca, Canoanele Bisericii Ortodoxe…, p. 64-65.

42

cât şi din cele ce ţin de suflet: rugăciune, vorbă bună ş.a. Mai ales, rugăciune. Cel în stare gravă, nu se mai poate ruga singur, având mare mângâiere, însă, când cineva apropiat îi citeşte din Cartea de rugăciuni, din Psaltire, din Biblie etc. Totodată, când are asigurarea că cei ce rămân se vor strădui să-i împlinească testamentul (dacă lasă aşa ceva), ori să-i ducă la capăt anumite proiecte binecuvântate, pe care n-a mai apucat să le finalizeze. Într-un fel va pleca sufletul celui ce se simte iubit, într-alt fel al celui neglijat, ocărât, privit cu indiferenţă, dându-i-se a înţelege că este o povară de care vor să scape cât mai repede...

b. Înmormântarea. Chestiuni punctuale. Membrii familiei trebuie să se întrunească pentru a se sfătui şi a-şi împărţi îndatoririle pentru cele cuvenite. Propriu-zis, sunt două categorii de sarcini: unele care ţin de cele materiale, altele de cele sufleteşti. Nu vom face referiri la cele din prima categorie, care, de obicei, sunt împlinite corespunzător (există acum şi firme specializate în servicii funerare), ci la cele ce ţin de suflet şi datinile creştine, care, uneori sunt neglijate, ori trecute în plan secund.

- În primele ore după deces trebuie anunţat preotul parohiei din care face parte cel răposat, pentru a se fixa data şi ora înmormântării, totodată ziua şi ora în care se va face slujba de seară (stâlpii). Se vor discuta şi detaliile privind locul de înmormântare (înhumare), pentru ca lucrurile să fie limpezi şi din acest punct de vedere. Pomenim aici faptul că anumite familii, deşi apelează la preot pentru serviciile funerare, îl anunţă, cu seninătate, că ei nu vor înhuma trupul mortului şi că au „aranjat” la crematoriu pentru incinerare, invocând felurite motive: că aceasta a fost voinţa defunctului, că este mai igienic, mai ieftin etc. etc. Preotul trebuie, cu tact şi înţelepciune, să convingă familia că incinerarea este un păcat şi că nu face parte din tradiţia creştină. Dacă este vorba de bani, preotul va asigura familia că se poate acorda un ajutor din partea parohiei. Dacă este vorba de „voinţa” defunctului, preotul va atrage atenţia că ceea ce este neconform cu legea creştină, chiar dacă este scris în testament, nu trebuie împlinit. Dacă cineva, bunăoară, ar cere prin testament ca trupul să-i fie aruncat la groapa de gunoi, urmaşii ar împlini dorinţa cu aceeaşi seninătate? Credem că nu! Dacă, într-un final, familia refuză calea creştină a înhumării, preotul este obligat să le refuze în continuare orice asistenţă religioasă pentru răposat. Răspunderea şi consecinţele aparţin, integral, familiei. Dar în cazul în care familia se hotărăşte pentru înhumare, preotul va da încuviinţarea a se trage clopotul, la orele conforme cu obiceiul locului, pentru a se vesti şi celorlalţi membri ai parohiei trecerea unui creştin în veşnicie, îndemnându-i, astfel, să se roage pentru el. Rolul liturgic al clopotului se poate observa şi din vechea inscripţie latină: vivos voco, mortuos plango, fulgura frango (pe vii îi chem, pe morţi îi plâng, fulgere răsfrâng). Receptivitatea creştinilor faţă de eveniment se poate vedea şi din faptul că în perioada de la deces până la aşezarea în mormânt, în casa şi în curtea răposatului, întrebuinţează salutul „Dumnezeu să-l/s-o ierte!”, în locul saluturilor obişnuite.

Trupul mortului trebuie pregătit, după cuviinţă, pentru aşezarea în sicriu: va fi spălat cu apă, stropit cu agheasmă şi îmbrăcat, apoi, cu haine curate. Mâinile îi vor fi încrucişate pe piept (dreapta peste stânga, simbolizând rugăciune şi iertare); tot pe piept se aşează o iconiţă sfinţită şi „toiagul”, o lumânare specială de ceară.

- În serile dinaintea zilei înmormântării (sau, cel puţin, în seara precedentă) preotul săvârşeşte panihida şi slujba stâlpilor, după care membrii familiei, rudeniile şi cunoscuţii rămân pentru priveghere. Bine este ca la priveghi cei prezenţi să păstreze o atmosferă de bună-cuviinţă, fără discuţii şi glume care nu-şi au locul. Cel mai bine este a

43

se citi din Psaltire, sau, cel puţin, a se invoca lucruri plăcute şi folositoare din viaţa răposatului. La masa (cina) care se obişnuieşte în unele locuri, se impune aceeaşi decenţă şi măsură, mai ales în servirea băuturilor şi în discuţiile care vor avea loc.

- În ziua înmormântării, dimineaţa, bine este ca la biserică să se săvârşească Sfânta Liturghie pentru sufletul celui care se petrece, la care să participe şi câţiva membri ai familiei. Minunat lucru ar fi ca aceşti membri, ori măcar cineva foarte apropiat (soţul/soţia, unul din copii) să se şi împărtăşească la această Liturghie, după ce mai înainte s-a pregătit, desigur. Este un act suprem de comuniune cu sufletul celui drag, care, prin voia Domnului, poate fi prezent la slujbă şi se poate împărtăşi tainic, din acelaşi potir cu preotul-slujitor şi cu ceilalţi care s-au pregătit. Considerăm că această împărtăşire este mai importantă decât orice altă acţiune legată de ritualul înmormântării. Pentru Sfânta Liturghie, familia se va îngriji să ducă preotului, cu o zi mai înainte, cele necesare: prescuri, vin, tămâie, lumânări etc.

- Slujba înmormântării (prohodul) reprezintă un moment în care încetează orice altă activitate (inclusiv convorbirile pe telefonul mobil!). Împărţitul lumânărilor (acolo unde există acest obicei) trebuie făcut în cea mai mare linişte posibilă. Plânsul firesc al celor dragi nu trebuie să fie zgomotos, nici însoţit de cuvinte (bocete) care să perturbe slujba. Este foarte important să se asculte în linişte rugăciunile şi cântările, pentru că toate au un înţeles şi un mesaj anume. Este greşit să-i cerem preotului să rostească „mort nespovedit, neîmpărtăşit şi fără lumânare”, chiar dacă s-a întâmplat aşa. Nu ajută la nimic, întrucât Dumnezeu ştie cum a murit. Dimpotrivă: expresia sună a mustrare, atât pentru răposat, cât şi pentru membrii familiei, care nu s-au îngrijit în privinţa pregătirii creştineşti pentru moarte. Nu trebuie desfăcute panglicile de la picioare şi de la mâini, în timpul rugăciunilor de „dezlegare”: este vorba aici, despre dezlegarea de păcate, nu a mâinilor şi picioarelor… Este păcat să nu se audă conţinutul acestor rugăciuni şi să se facă mişcări deranjante, care distrag atenţia şi celorlalţi. Dezlegarea panglicilor se poate face, fără probleme, la sfârşitul slujbei. Între cele trebuincioase, în afară de lumânări (recomandăm pe cele de ceară curată), familia răposatului trebuie să mai aşeze pe masa unde se face slujba: coliva (ori colaci, după obiceiul locului) cu o lumânare şi o sticlă de vin. Pentru rânduiala de la groapă, va fi pregătită o sticluţă cu vin amestecat cu ulei, din care se va stropi trupul mortului, înainte de a se fixa capacul sicriului. [Amintim aici, pe scurt, simbolismul materiilor utilizate: coliva (colacii) – simbolizează trupul mortului, care este hărăzit învierii (atât coliva, cât şi colacii se fac din boabe de grâu, iar grâul este simbol al morţii şi al învierii (Ioan 12, 24); lumânarea simbolizează lumina învăţăturii lui Hristos şi pe Hristos Însuşi („Eu sunt Lumina lumii; cel ce Îmi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii” – Ioan 8, 12); vinul este element euharistic, din care, împreună cu pâinea se săvârşeşte Sfânta Împărtăşanie; vinul amestecat cu ulei reprezintă un element purificator. Prin stropirea mortului cu acest amestec, slujitorul se roagă pentru curăţirea de păcate a răposatului, întrucât rosteşte aceste cuvinte: „Stropi-mă vei cu isop şi mă voi curăţi; spăla-mă-vei şi mai vârtos decât zăpada mă voi albi”, Psalm 50, 7].

În numite locuri, mai ales la oraşe, există obiceiul ca la sfârşitul slujbei de la biserică (sau de acasă), să ia cuvântul cineva dintre prieteni, colegii de serviciu, rude etc. În aceste cazuri, familia trebuie să-l anunţe pe preot despre această intenţie înainte de începerea slujbei, pentru a stabili care anume este momentul în care se va ţine acel cuvânt.

44

- Pe drumul spre cimitir nu e nevoie să fie aruncaţi bani pe jos. Este vorba de acel „mărunţiş” pentru care se bat copiii şi câţiva amărâţi… Este un obicei păgân, fără nici o legătură cu ritualul creştinesc al înmormântării. Ca să nu mai spunem că banii se vor murdări, că cei care îi adună creează busculade, fapt care contravine ordinii şi sobrietăţii ritualului înmormântării. Mai degrabă trebuie avut în vedere a se face milostenie săracilor, dar nu cu un „mărunţiş” de ochii lumii, ci cu sume cât de cât consistente, după înmormântare, ori cu prilejul parastaselor. Tot aici, recomandăm să se pregătească şi un număr de pachete cu mâncare, pentru a fi împărţite săracilor (tot mai mulţi şi mai amărâţi în ultima vreme!), acasă, la biserică, dar şi la cimitir. Trebuie înlăturat, de asemenea, şi obiceiul de a se sparge un vas de lut ori ceramică, la scoaterea mortului din casă: este un gest la fel de păgân, care, pe deasupra, mai poate produce şi o spaimă considerabilă pentru cei neavertizaţi.

- Mormântul, pe cât posibil, este bine să aibă pământ deasupra, nu placă de ciment. În acest mod pot fi răsădite şi îngrijite flori, ca semn al recunoştinţei celor din familie. Crucea, la început, va fi simplă, apoi, în decursul a cel târziu un an de zile, familia va aşeza o cruce sau o troiţă care să reziste în timp, dar trebuie să fie confecţionată cu bun gust.

- Agapa (pomana) de la sfârşit trebuie să aibă acelaşi caracter decent de care am pomenit în cazul „cinei”: fără băutură în exces, fără discuţii, certuri şi râsete deplasate, ca semn al respectului faţă de cel răposat, dar şi faţă de familia îndoliată, care, în general, este deosebit de îndurerată pentru pierderea cuiva drag. Mai ales că din ziua decesului, membrii familiei intră în perioada tradiţională de doliu (aprox. un an).

III. 4. 3. În caz de jurăminte sau blesteme. Datorită ignoranţei, lipsurilor de tot felul, credinţelor deşarte, ori din numeroase alte pricini, pentru a fi crezuţi că scapă de necazuri şi diferite consecinţe nefaste, unii creştini îşi iau angajamente hazardate, jurând şi blestemându-se pe orice le vine în minte, ba chiar pe sufletul lor221. Procedând aşa, omul păcătuieşte grav şi se oferă, de fapt, diavolului, nerezolvând nici problema pentru care s-a jurat. De aceea, Biserica a instituit rugăciuni speciale pentru astfel de cazuri, pentru a mijloci iertarea acestor păcate din partea lui Dumnezeu. Cu prilejul acesta (care nu trebuie să devină o obişnuinţă), preotul va încerca să-l lămurească pe credincios că jurământul, sub orice formă, dar mai ales cel neîmplinit, devine păcat, aducându-i aminte cuvintele Mântuitorului: „Să nu vă juraţi deloc nici pe cer, pentru că este scaun lui Dumnezeu, nici pe pământ,pentru că este aşternut picioarelor Lui, nici pe capul tău să nu te juri, pentru că nu poţi face nici un fir de păr alb sau negru, ci să fie cuvântul vostru: ce e da, da şi ce e nu, nu” (Mt. 5, 34-37). Preotul trebuie, astfel, să scoată din sufletul credinciosului această obişnuinţă puerilă şi dăunătoare, discutând cu el, întrebându-l ce l-a făcut să procedeze aşa, îndrumându-l stăruitor pe calea cea firească, prin arma cea tare a cuvântului.

Precizare utilă. Este posibil ca unii credincioşi să ne întrebe cum trebuie înţeles cuvântul psalmistului “faceţi juruinţe şi le împliniţi Domnului Dumnezeului vostru!” (Psalm 75, 11)? Îi vom răspunde că anumite juruinţe/jurăminte nu doar că sunt permise, dar sunt chiar obligatorii: jurământul militar, jurământul de dinaintea hirotoniei pentru

221Arhim. Grigorie Băbuş, op. cit., p. 152.

45

preoţi, jurământul lui Hipocrate pentru medici etc.222. Nu sunt îngăduite, însă, jurămintele făcute cu uşurătate! Aşadar, se pot face făgăduinţe lui Dumnezeu, dar numai cele plăcute Lui, iar o dată făcute trebuie să ne ţinem de cuvânt. Minunat se exprimă în acest sens înţeleptul Sirah: “Fii statornic în cugetul tău şi unul să-ţi fie cuvântul!” (5, 12). Există la unii semeni ai noştri, ştim cu toţii, ispita de a făgădui cu mare uşurătate fel de fel de lucruri şi chiar de a jura fără rost, după care făgăduinţa şi jurământul sunt uitate în scurtă vreme. În aceste cazuri se calcă, de fapt, porunca Mântuitorului “Să nu vă juraţi nici pe cer, nici pe pământ…”. Dar făgăduinţele care folosesc mântuirii sunt chiar obligatorii. De exemplu, în afară de cele pomenite mai sus, atunci când ne spovedim, nu facem doar o înşirare de păcate, ca un fel de “inventar”, ci, implicit, făgăduim că ne vom strădui, cu ajutorul Domnului, să nu mai repetăm ceea ce am mărturisit. În acest mod trebuie să înţelegem sfatul psalmistului “faceţi juruinţe şi le împliniţi Domnului...”.

III. 5. Vizita pastorală – mijloc eficient de catehizate individuală şi familială. Având în vedere faptul că frecventarea Bisericii se raportează la un număr relativ mic de credincioşi, în comparaţie cu cel real din parohie, preotul, în calitatea lui de păstor de suflete, trebuie să se îngrijească şi de aceia care nu beneficiază direct cu activitatea sa liturgică. Un preot conştiincios nu poate manifesta decât îngrijorare faţa de numărul semnificativ al celor ce nu participă la slujbele Bisericii. Trebuie avut în vedere faptul că fiecare creştin constituie o problemă pastorală particulară, cu propriile îndoieli, propriile motive pentru a se separa de religios în general, îndepărtându-se de viaţa parohiei223. Dar, în timp ce unii dintre credincioşi refuză în mod deliberat să aibă în minte sfaturile şi glasul lui Dumnezeu, care-i cheamă la pocăinţă, alţii aşteptă pe cineva să le reamintească, să le trezească conştiinţa, să le vorbească cu compasiune, să le arate o cale de restaurare, de salvare, de mântuire, de reconciliere cu Dumnezeu şi cu poporul Său224. De aceea, preotului îi revine îndatorirea să întreprindă o seamă de vizite, ce au ca finalitate trezirea conştiinţei de enoriaş a păstoriţilor lui, pentru faptul că, alături de slujirea liturgică pe care preotul o exercită în mod curent, învăţământul catehetic este la fel de important225. Dacă acest tip de învăţământ presupune, în general, o expunere riguroasă şi elaborată a doctrinei ortodoxe, situaţiile concrete de pe teren invită la întâlniri de suflet cu credincioşii, la convorbiri simple şi apropiate, şi mai puţin la cursuri sistematice... Să ne aducem aminte de exemplul Mântuitorului: pe parcursul activităţii Sale pământeşti intra frecvent în casele oamenilor, pentru a le duce personal vestea cea bună. Este relevant, în acest scop, episodul cu Zaheu vameşul, căruia Mântuitorul i s-a adresat direct şi simplu, spre surprinderea tuturor: „Coboară-te degrabă, căci astăzi trebuie să rămân în casa ta!” (Luca 19, 5). Reuşita vizitei pastorale este direct proporţională cu modul în care preotul ştie să uzeze de strategiile tactice, cât se poate de realiste, acceptându-i pe oameni aşa cum sunt, fiind contraindicat să-i critice de la primele întâlniri, sau să-i mustre pentru

222 Problema „jurământului” constituie, de altfel, unul dintre subiectele Moralei Ortodoxe. A se vedea amănunte la Mitrop. Dr. N. Mladin, Diac. Prof. O. Bucevschi, Prof. Dr. Ioan Zăgrean, Teologia Morală Ortodoxă, EIBMO, Bucureşti, 1980, vol. II, pp. 67-69. 223 Mitrop. Emilianos Timiadis, „Preot,Parohie, Înnoire – Noţiuni şi orientări pentru teologia şi practica pastorală, (Traducere de Paul Brusanowski ), Bucureşti, Editura Sophia, 2001, p. 187. 224 Ibidem. 225 Ibidem, p. 208.

46

indiferenţa lor, pentru că altfel oamenii se pot simţi ofensaţi226. Primul gând al preotului la aceste întâlniri din afara spaţiului Bisericii trebuie să aibă în vedere construirea unei relaţii de suflet, chiar stabilirea unei prietenii, pentru câştigarea încrederii, restul venind mai târziu de la sine, încetul cu încetul227. Preocuparea primordială a preotului trebuie să se axeze pe sesizarea aspectelor dificile ale felului în care creştinul trebuie abordat în mod individual. Fiecare om are propriile probleme duhovniceşti, receptivitatea lui variind în funcţie de sfatul pe care preotul i-l va da şi de modul în care i-l dă. Nu este recomandat să se dezvolte un dialog complicat, în care credinciosul este privit ca un elev ce aşteptă lămuriri „academice”. Mai degrabă simplu şi intuitiv, aducându-şi aminte de convorbirea Mântuitorului cu femeia samarineancă de la fântâna lui Iacob (Ioan 4), dar şi de cuvântul Sfântului Pavel din Atena (Fapte 17, 16-34). Astfel, preotul trebuie să utilizeze cele mai potrivite expresii, chiar să inventeze termeni noi şi relevanţi, pentru cazurile particulare, sarcina lui fiind nu aceea de a repeta textele binecunoscute din Scriptură, ci de a le interpreta, îmbrăcându-le în cuvinte noi228.

Vizitarea bolnavilor constituie un bun prilej de cateheză, dar şi o piatră de încercare pentru preot. Cum poate consola el pe cineva foarte bolnav, peste care ştie că s-a abătut o boală incurabilă, sau că poate rămâne invalid pentru tot restul vieţii? Cum va vorbi cu o persoană bolnavă care adesea este revoltată împotriva lui Dumnezeu şi care, asemenea Dreptului Iov, nu poate înţelege cauza pentru care Dumnezeu îngăduie suferinţa?

Slujirea bolnavului nu înseamnă consumarea timpului cu întrebări fără rost, ci cu exercitarea „paramythiei” (a cuvintelor şi acţiunilor mângâietoare n.n.), cu o slujire de vindecare, de consolare şi încurajare, de întărire a moralului celui bolnav şi de ajutorare a lui pentru ca să vadă lumina din întuneric, pentru ca să vadă dragostea Tatălui”229. Unele dintre persoane suferă boli de natură spirituală, altele de natură fizică, dar pot avea şi probleme de ordin material. Să ne amintim de acea remarcă realistă de factură teologico-morală: dacă eu n-am pâine, înseamnă că am o problemă de ordin economic-administrativ; dacă vecinul/aproapele meu nu are pâine, am o problemă de ordin moral. De aceea, de multe ori, în loc de sfaturi peste sfaturi, bolnavul are nevoie şi de un ajutor material. „Vorba sună, fapta tună!” – spune un proverb sugestiv. Când rostim cuvântul „bolnav”, nu trebuie să ne gândim imediat doar la acea persoană izolată în spital sau în propria locuinţă, ci să-i cuprindem şi pe cei care nu stau neapărat la pat, ci într-un anume sens sunt bolnavi. Însă, ajutorul material nu rezolvă singur relaţia pastorală cu bolnavii. Foarte mulţi suferă de singurătate, fiind părăsiţi şi abandonaţi uneori de către cei dragi şi de către moştenitori. De aceea, bolnavul, aşteptă din partea noastră cuvinte de susţinere, mediul ambiant jucând un rol decisiv pentru însănătoşirea lor. Bolnavul are dorinţa deplină de a fi recunoscut, cu toată infirmitatea lui, a fi privit şi tratat ca persoană cu demnitate şi valoare, nu ca un simplu număr de înregistrare în spital, ori în alt loc, chiar dacă trăieşte o realitate dureroasă230. În acest caz cooperarea cu cel infirm este un

226 Ibidem, p. 185. 227 Ibidem. 228 Ibidem, p. 214. 229 Ibidem, p. 188. 230 Părintele Patriarh Daniel ne-a relatat la o conferinţă preoţească următoarea întâmplare: „La un azil de bătrâni din Germania, cineva a dus mâncare unei cunoştinţe, i-a aşezat farfuria în faţă şi s-a dus, apoi, să mai rezolve nişte treburi. Când s-a întors, a văzut că bătrâna nu se atinsese de mâncare. De ce n-ai mâncat? – întrebă vizitatoarea. Ich bin keine bettlerine! (Nu sunt cerşetoare!). Am crezut că dacă mă vizitezi, stai şi de vorbă cu mine, nu mă tratezi ca pe o cer etoare!” Iată un exemplu din care se poate vedea că nevoia conversa iei este mai preţioasă decât mâncarea…

47

bun prilej de a-i aminti că situaţia lui nu este una lipsită de speranţă, deoarece, în ciuda tuturor greutăţilor, este în posesia unor resurse creatoare deloc neglijabile231. Aceasta trebuie să fie atitudinea preotului, una care va avea drept urmare o restabilire a sentimentului de încredere în cel bolnav, cu impact şi în plan spiritual. Se va evidenţia, aşadar, faptul că o persoană, oricât de neputincioasă ar fi din punct de vedere fizic, este totuşi o fiinţă de neînlocuit, unică, foarte dragă lui Dumnezeu, o persoană pentru care Hristos a murit şi a înviat232. Preotul trebuie să înlăture din mintea celui bolnav orice urmă de ezitare şi timiditate, de pe urma infirmităţii sale, arătându-i că în loc de a fi prizonierul propriului său eu, al propriei drame, trebuie să privească durerea cu ochii copilului lui Dumnezeu233, adică să-şi simtă apartenenţa la comunitate şi să nu-şi piardă speranţa. Trăind într-o societate materialistă, dezumanizată, în care valorile sunt deseori ignorate, bolnavul poate deveni martor al marii valori şi semnificaţii pe care o deţine suferinţa, reamintindu-ne nouă tuturor că viaţa nu este doar distracţie, ci şi durere, şi că prin această durere Dumnezeu îi încearcă pe copiii Săi234.

Preotul este chemat să descopere pe Dumnezeu acelor oameni care nu-L cunosc, iar această revelaţie a Lui Dumnezeu trebuie în primul rând reflectată prin exemplul vieţii sale. S-a afirmat chiar categoric faptul că „cine nu-L află pe Hristos în persoana preotului, nu-L poate afla nicăieri altundeva”235, de aceea un comportament adecvat misiunii acestuia va trebui să caracterizeze toate acţiunile sale. Alături de comportament se impune, desigur, şi pregătirea necesară, care îl susţine pe preot din punct de vedere intelectual, căci dacă „orb pe orb de va călăuzi, vor cădea amândoi în groapă (Matei 15, 14). Prin transmiterea conştiincioasă a mesajului catehetic, preotul va împlini cerinţa formulată atât de inspirat de Sf. Ap. Petru: „Să răspundeţi oricui vă cere socoteală despre nădejdea voastră” (I Petru 3,15). Observăm, aşadar, că locul preotului nu trebuie să fie numai în Biserică, ci şi în mijlocul acelora care stau la distanţă de viaţa liturgică. Problema centrală a secolului nostru este „descoperirea aproapelui nostru care vieţuieşte într-un univers spiritual diferit236, sau într-unul în care spiritualul nu mai nici măcar sesizat.

III. 6. Slujba Aghesmei mici (a sfeştaniei sau sfinţirea apei) este una dintre cele mai solicitate rânduieli pentru casele credincioşilor. După cum se ştie, apa a avut un mare rol în viaţa religioasă a credincioşilor fiind considerată „unul din cele mai însemnate dintre elementele care intră în alcătuirea cosmosului”237, fiind şi cel mai mult întrebuinţat element în viaţa de familie sau gospodărească. În acelaşi timp, este şi un mijloc şi simbol al curăţirii fizice şi spirituale, prin sfinţirea ei de către slujitorii Bisericii (preoţi, episcopi), devenind „purtătoare a harului Duhului Sfânt, căpătând putere de curăţire şi sfinţenie”238. În cărţile de cult (Agheasmatar şi Molitfelnic ) sunt enumerate atât efectele cât şi datoriile preoţilor faţă de folosul acestei slujbe: „Datori sunteţi voi, preoţilor, să vă învăţaţi enoriaşii ca să o primească pe ea (agheasma, n.n.) cu credinţă,

231 Ibidem, p. 189. 232 Ibidem. 233 Ibidem, p. 189 – 190. 234 Ibidem, p. 190. 235 Ibidem, p. 191. 236 Ibidem, p. 149. 237 Pr. Prof. N. Necula, op. cit.,vol. I, p. 301. 238 Ibidem.

48

spre marele folos al lor”239. Nu vom intra, acum, în descrierea rânduielii ci vom sublinia doar conotaţiile catehetice pe care această slujbă le poate oferi. Săvârşindu-se în casa credinciosului, această slujbă poate deveni un moment special de dialog catehetic. Astfel, preotul va observa mediul în care enoriaşul îşi trăieşte viaţa, văzând, totodată, greutăţile sau posibilităţile de ordin material, dar şi neputinţele şi durerile de ordin spiritual. Aici poate lua pulsul religiozităţii şi, pe lângă binecuvântarea văzută primită prin stropirea locuinţei cu apă sfinţită, poate purta o convorbire mai apropiată decât în alte situaţii. Unii credincioşi, leagă săvârşirea acestei slujbe de anumite evenimente sau întâmplări deosebite din viaţa de familie sau gospodărească240: punerea temeliei unei case noi, sau construirea uneia noi, renovarea sau curăţenia generală a locuinţei, sfinţirea unei fântâni, a icoanelor sau a crucilor de la morminte, împlinirea unei vârste rotunde de viaţă sau de căsătorie, începutul anului nou, sau ori de câte ori ei simt nevoia ca preotul să participe la diferite evenimente din cadrul familiei. Preotul poate declanşa, astfel, anumite convorbiri individuale, cu scopul ca cel vizitat să progreseze în cunoaşterea şi practicarea vie a credinţei pe care o mărturiseşte. Pornind de la efectele agheasmei asupra vieţii credinciosului şi folosul acesteia în viaţa lui, preotul îi poate explica necesitatea dobândirii ajutorului lui Dumnezeu în toate momentele vieţii. El poate interveni cu catehizarea acolo unde crede de cuviinţă, unde observă anumite nereguli în ceea ce priveşte morala creştină, sau anumite practici străine de tradiţia ortodoxă. Credincioşii vor avea, astfel, mângâiere sufletească rezultată în urma unui fapt concret: preotul nu doar oficiază un ritual, ci se şi interesează de problemele lor sufleteşti şi materiale, gata în orice clipă să dea un sfat potrivit, sau, la nevoie, un sprijin de ordin material. III. 7. Mijloace moderne de catehizare: întrebările şi răspunsurile prin e-mail Internetul, la fel ca televiziunea şi, în general, ca toate mijloacele media, reprezintă „o sabie cu două tăişuri”. Un tăiş de real folos, un altul plin de pericole de tot felul. Relativ recent, Editura Christiana a lansat o carte instructivă în acest sens: Dependenţa în cultura şi civilizaţia morţii241. Cartea se prezintă ca o sinteză accesibilă, cu informaţii la zi, totodată cu trimiteri bibliografice dintre cele mai reprezentative. Constituie, mai ales, un avertisment al specialiştilor cu privire la pericolele internetului pentru tineri, adolescenţi şi copii, dar şi pentru persoanele mai în vârstă, care-şi cultivă în timp o dependenţă bolnăvicioasă. Pe de altă parte, internetul reprezintă un mijloc deosebit de util, in toate domeniile, inclusiv în misiunea Bisericii. Patriarhia, episcopiile şi foarte multe parohii au deja site-uri, pline de informaţii şi învăţături, de mare folos şi în scopul catehizării. Bunăoară, site-ul Patriarhiei Române conţine şi opţiunea prin care se oferă vizitatorului un serviciu de informare prin e-mail. Astfel, credinciosul poate adresa întrebări şi poate primi, totodată, răspunsurile cele mai avizate. Iată adresa la care se pot trimite mesaje electronice: www.patriarhia@patriarhia.ro. Suntem convinşi de următorul fapt: dacă

239 Agheasmatar, Bucureşti, Editura IBMBOR, 1992, p. 168. 240Pr. Prof. N. Necula, op. cit, vol. I, p. 304. 241 Bucureşti, 2008, 175 p. Autor: Asist. Univ. Dr. Andrei Drăgulinescu.

49

Sfinţii Apostoli (şi alţi sfinţi) ar fi avut la îndemână acest mijloc pentru propovăduire, l-ar fi utilizat fără nici o rezervă, pentru eficienţa şi rapiditatea lui. Ne gândim mai ales la Sfântul Apostol Pavel, la Sf. Ioan Gură de Aur etc. Slujitorii Bisericii pot folosi fără nici o teamă acest mijloc modern, datorită rapidităţii cu care acesta se extinde, dar mai ales pentru a propovădui şi pe această cale cuvântul Evangheliei. Nu trebuie uitat că majoritatea sectelor religioase se folosesc intens de internet, punând la dispoziţia tuturor celor interesaţi imaginea apartenenţei lor religioase, sugerându-le vizitatorilor o adeziune la grupul lor. Desigur, comunicarea directă cu credincioşii este (şi rămâne) preferabilă. Sunt situaţii, însă, în care unii creştini, mai ales de la oraşe, ar avea de străbătut distanţe apreciabile până la preot… În cazuri de urgenţă, pot cere prin telefon, ori prin email, un sfat de care au nevoie stringentă. Cateheza „cu timp şi fără timp”, trebuie să se realizeze şi prin acest mijloc. Unele parohii au, deja, câte o pagină de internet în care, pe lângă datele informative generale, oferă şi posibilitatea unor discuţii pe teme teologice (forum) în care credincioşii utilizatori pot adresa întrebări, nedumeriri, cerând explicaţii felurite persoanelor avizate. Se recomandă credinciosului vizitarea unor forumuri cu specific ortodox, pentru a fi informat într-un spirit cât mai aproape de Adevărul Bisericii. Există chiar şi mănăstiri sau schituri care oferă doritorilor posibilitatea unui astfel de dialog. Pentru exemplificare, nominalizăm următoarele parohii: Sf. Elefterie242, Sfântul Silvestru243, Sfântul Ilie-Gorgani244 (toate în Bucureşti). Pe lângă informaţiile ce ţin de specificul fiecărei parohii în parte (program, activităţi, preoţi slujitori etc.), sunt cuprinse şi adresele de e-mail la care pot fi contactaţi preoţii, în vederea consultării religioase. Bunăoară, schitul Darvari din Bucureşti deţine o astfel de pagină245, în cuprinsul căreia se pot iniţia convorbiri cu monahii, referitoare la Sfânta Scriptură, Sfânta Tradiţie, Sfinţii Părinţi şi alte subiecte cuprinse sub denumirea de generalităţi, unde se discută diverse probleme, nu neapărat din punct de vedere religios. Discuţii se pot materializa şi prin forum-ul ce poate fi accesat (forum.schituldarvari.ro). Prin serviciul e-mail (electronic-mail= poştă electronică, n.n.), credinciosul poate trimite pe adresa preotului diverse întrebări, la care îi va răspunde cu toată seriozitatea, oferind cele mai potrivite lămuriri în materie de credinţă şi nu numai. Pentru cineva care descoperă pentru prima dată acest mod de interacţiune cu un preot al Bisericii, evenimentul poate constitui o adevărată revelaţie. Viaţa credinciosului nu se poate ghida însă numai după aceste răspunsuri „la distanţă”, de aceea preocuparea preotului trebuie să vizeze ca finalitate întâlnirea concretă, directă, cu respectivul credincios, care va avea un impact complet diferit. În fiecare răspuns al preotului, prin acest mijloc, va trebui să se oglindească faptul că o întrevedere personală cu credinciosul este cea mai potrivită, pentru a-i simţi adevărata religiozitate, a-i observa anumite trăsături, dar şi pentru a-i impune respect faţa de Biserică şi a-l determina să se apropie de Biserică la modul cel mai eficient.

242 www.sfelefterie.go.ro. 243 www.bisericasfântul_silvestru. ines.ro 244 www.gorgani.ro. 245 www.schituldarvari.ro.

50

ANEXA I: EXEMPLE DE ÎNTREBĂRI ŞI RĂSPUNSURI PRIN E-MAIL, selectate de pe adresa electronică a Pr. Prof. Vasile Gordon – paroh la Biserica Sfântul Ilie-Gorgani din Bucureşti246.

1. Andrei Rareş (Olanda)247: Sărut mâna părinte, Am văzut astăzi în agenda mea ca alaltăieri a fost ziua dumneavoastră de naştere. Să ne trăiţi întru mulţi ani, să ne fiţi şi de acum încolo un bun părinte duhovnic, să vă dea Dumnezeu sănătate şi mult har şi să aveţi multe bucurii de la familie, de la enoriaşi şi de la toţi fiii duhovniceşti! Vă scriu după cum vedeţi de la o noua adresă de e-mail (andrei.rares@gmail.com), pe care am început să o utilizez pentru corespondenţa personală. Adresa de la spital pe care o aveam e încă valabilă şi va rămâne valabilă atâta timp cât voi fi angajat al spitalului, dar o voi folosi în principiu mai mult pentru corespondentă profesională. De la 1 aprilie secţia mea a fost preluata de compania cu care colaboram, iar eu, deşi am rămas pe contractul cu spitalul, lucrez detaşat la companie alături de foştii (şi actualii, la urma urmei) colegi de secţie. Practic, fac acelaşi lucru, cu aceiaşi oameni, pe acelaşi contract, numai locaţia s-a schimbat. De fapt trebuia să trec şi eu cu contractul la companie, dar nu am ajuns la o înţelegere (deocamdată), aşa ca situaţia actuală e un compromis ca sa putem dezvolta în continuare produsul la care lucram. Povestea cu contractul e lunga, nu are rost să o scriu aici. Să mă iertaţi părinte, dacă va cer acum ceva... Iniţial vroiam să vă scriu acest e-mail doar ca să vă felicit, dar acum, chiar dacă e oarecum nepotrivit cu momentul, simt că aş vrea să vă mai rog un lucru. Sora mamei mele a murit acum câteva zile de cancer, după o lungă suferinţa, iar ieri au înmormântat-o. Sper ca Dumnezeu să o odihnească în pace, după atâta durere. Mama, care şi aşa nu stătea bine cu sănătatea (abia poate să urce şi să coboare scările), s-a dat peste cap în ultima vreme încercând să îl ajute pe soţul surorii ei să aibă grijă de ea. Iar de când a murit chiar s-a dat peste cap (şi fizic şi psihic) cu privegherile, cu pregătirile de înmormântare şi cu tristeţea. Din cauza asta, acum nu mai poate mânca (varsă tot ce mănâncă), nici medicamentele pe care trebuia să le ia pentru inima, diabet etc. Nu le poate lua (le varsă şi pe acestea), am înţeles că nici nu a putut dormi noaptea trecută, iar asta după atâta nesomn în nopţile celelalte. Am înţeles totuşi că reuşeşte uneori să aţipească puţin, dar cert e că este epuizată iar pulsul i-a luat-o razna. Au chemat de două ori salvarea dar până acum o oră jumate încă nu venise, deşi aşteptaseră câteva ore deja. Le-am zis să apeleze la o salvare privată, dacă văd că ceilalţi nu vin... Iar peste toate astea, sora mea e şi ea cum e şi vine cu obişnuitele ei scandaluri din nimic. Poate că starea mamei e numai o situaţie de moment care o sa treacă, dar sunt foarte îngrijorat şi ştiu că în asemenea situaţii orice se poate întâmpla. Vă rog, pomeniţi-i pe părinţii mei şi pe sora mea măcar o dată, ca şi cum v-aş fi dat un pomelnic: Maria-Hela (mama)

Augustin (tata) Corina (sora) Pomeniţi-o şi pe mătuşa mea adormită, al cărei nume de botez este Maria.

246 Pr.gordon@gorgani.ro. Actualmente adresa este alta: Pr.Gordon@yahoo.com 247 Notă: Andrei este fiu duhovnicesc, are aproximativ 35 de ani şi este mereu îndemnat să se căsătorească…

51

Îmi cer încă o dată scuze de îndrăzneală şi de faptul că v-am tulburat cu problemele mele. Sper să îmi dea Dumnezeu ocazia să vă aduc şi bucurii, mai mari decât aceste probleme! Vă doresc încă o dată multă sănătate şi la mulţi ani! Doamne ajuta, Andrei. Răspuns: Frate Andrei, Mulţumesc din toată inima pentru urări! Totodată, îmi exprim compasiunea pentru necazurile prin care trece familia frăţiei tale. Vom trece la pomelnic pe mătuşa adormită, Maria, iar la vii: Augustin, Maria-Hela, Corina şi... Andrei. Pe altcineva, nu? (vreo prietenă cu şanse de a deveni "d-na Rareş"?)

Te îmbrăţişez, pr. VG. 2. Un mesaj prin care se solicită părintelui sprijinul sufletesc prin rugăciune, din partea unor organizaţii non-guvernamentale, trimis de Bogdan I. Stanciu, laureat al Ordinului Ziariştilor Asociaţia "Altermedia" Bucureşti. Mâine şi poimâine sunt primele înfăţişări în procesul intentat de 3 ONG-uri Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării, pentru anularea Deciziei 323/2006 privind eliminarea din şcolile publice a simbolurilor religioase. Cele 3 sunt Asociaţia Civic Media, Asociaţia Provita Bucureşti şi ASCOR. Vă rugam să ne pomeniţi în rugăciunile voastre, pentru izbândă. Mulţumim. Notă: Părintele a luat la cunoştinţă şi i-a trecut la pomelnic. 3.Dan Sârbu (40 de ani): Părinte duhovnic, Am primit o invitaţie la o întâlnire de lucru (importantă) în Cehia, la sediul central al firmei noastre, însă cade chiar în Săptămâna Mare - în care nu aş fi vrut să plec de acasă... Şi mai e şi de marţi până vineri (inclusiv)... Iniţial, am acceptat (nu mi-am data seama de perioadă), apoi i-am refuzat - rugându-i să mute data întâlnirii. Dacă totuşi vor insista pe perioada respectivă, ce credeţi că trebuie să fac? Să mă "ţin tare" ca indisponibil sau să mă duc? Vă mulţumesc, Daniel Răspuns: Frate Daniel,

Cred că e bine să te duci şi să te integrezi în lucrările acelui simpozion, fără să uiţi (măcar dimineaţa şi seara) că ne găsim în Săptămâna Mare. La masa te poţi feri de carne şi, dacă se poate - fără să observe colegii, să mănânci mai mult zarzavaturi, fructe etc. Dacă nu ai unde întoarce, mănâncă ce ţi se oferă, că vei recupera acasă, altădată... Dacă serveşte toată lumea, nu poţi refuza un pahar cu vin sau bere. Văzând şi făcând! Doamne ajuta!

4.Cătălina Sandu – 30 ani, căsătorită, are un copil.

52

Sărut mâna, N-am vrut să vă deranjez la telefon, aşa că am ales calea aceasta ca să vă întreb şi rog dacă mai aveţi timp în acest Post să treceţi şi pe la noi pentru a ne face o Sfeştanie. Sau când puteţi dumneavoastră. Vă mulţumesc mult!! Cătalina. Răspuns: Dragi mei, găsim o zi pentru sfeştanie în acest Post. Vorbim duminică seara, după orele 20.00... 5. Petre Dan, student Facultatea de Teologie Ortodoxă din Bucureşti. Preacucernice Părinte Gordon, Mă numesc Petre Dan, sunt în anul al III-lea la Facultatea de Teologie Ortodoxa din Bucureşti, secţia pastorala. Vă rog să mă îndrumaţi în legătură cu tema despre discursurile Sfântului Simeon Noul Teolog, căci nu am primit nici o bibliografie referitoare la aceasta temă. Vă mulţumesc anticipat. Sărut mâna Cucerniciei d-voastră! Răspuns: Domnule student, despre "Discursurile teologice şi etice ale Sf. Simeon Noul Teolog" se face menţiune (plus o scurtă analiză) în cursul meu de Catehetică, începând cu pag. 71. Dacă nu ai cursul, poţi să-l consulţi la Biblioteca Facultăţii noastre. Pentru lămuriri complete va trebui să consulţi volumul propriu-zis, în trad. Diac I. Ică jr., Edit. Deisis, Sibiu, 1999 (cred că se mai găseşte la Librăria Sophia, posibil într-o ediţie mai nouă). Succes!

6. Raluca, o enoriaşă ce a intrat în conflict cu o credincioasă apropiată ei. Sărut mâna Părinte, Vă deranjez din nou cu problema mai veche legată de Iosefina. Mi se pare că pe măsură ce trece timpul, ruptura se accentuează şi mi-e teamă să nu fie un proces ireversibil. Sunt conştientă că o distanţare este necesară (ajunsesem probabil prea apropiate), dar impresia mea este, cunoscând că Iosefina nu umbla cu jumătăţi de măsură, că nu o să poată trece peste acest incident deloc. Mie mi-e foarte dragă în continuare, chiar dacă nu o mai ridic pe un piedestal ca înainte, şi nu vreau să nu mai avem nici un fel de relaţie, să ajungem să ne ocolim când ne întâlnim la biserică. Sunt convinsă că, deşi am încercat să mă port firesc, atitudinea mea i-a spus ca eu nu conştientizez gravitatea gestului meu. Şi, într-adevăr, problema este că eu nu mă consider aşa de vinovată cum mă consideră ea. Şi îmi dau seama că este o problemă de orgoliu şi la mine. Îmi dau seama că a jignit-o foarte tare ce i-am spus, dar de multe ori mă gândesc că trebuie să mă ierte fără atâtea rugăminţi din partea mea. Cu siguranţă că şi atunci când i-am cerut iertare nu i s-a părut că vine din suflet. Sunt convinsă că ea ar vrea să vadă că îmi pare rău că am gândit aşa, iar mie îmi pare rău doar pentru că i-am provocat suferinţă. Nu pentru ce am gândit. De fapt, reacţia ei chiar mi-a adâncit părerea că are o problemă cu gelozia pe care nu vrea nici ei să şi-o recunoască (este doar o părere, foarte posibil să nu fie adevărată). Dar lucrul acesta mă face cel mult să îmi fie milă de ea uneori. Ştiu că ar trebui să fiu mai smerită şi să nu mă deranjeze atât de mult să suport umilinţe şi ispite de felul acesta, dar nu pot să implor pentru iertare.

53

Oare pot face ceva ca să-mi conştientizez vinovăţia mai mult sau ar fi un efort inutil pentru că nu vine natural? Vă mulţumesc mult, Părinte, pentru tot ajutorul. Doamne ajută! Răspuns: Raluca, cred că trebuie să mai treacă ceva timp pentru limpeziri... Până atunci, cel mai bun mijloc de "rezolvare" este să rosteşti zilnic o rugăciune specială pentru ea/voi. În rest, salut şi atât. Doar dacă ea vrea să vorbiţi mai mult, atunci vei răspunde cu amabilitate, chiar dacă va fi nevoie de un pic efort. Sănătate de la Domnul!

7. Familia Silvian şi Lidia Guranda, Cluj: Doamne ajută! Stimate Părinte Profesor Dr. Vasile GORDON Am copilărit în Bucureşti, de unde am plecat în octombrie 1990 la Cluj, unde m-am căsătorit. L-am avut pe Părintele Galeriu duhovnic, mergeam la Biserica Sf. Silvestru. Din predicile dânsului înregistrate pe vremea aceea pe magnetofon mai am numai o singură bandă. Acum strâng ca o comoară de preţ articole şi predici de ale dânsului, de pe toate siturile ortodoxe sau laice. Am văzut pe pagina: http://www.ftoub.ro/index.php?option=com_content&task=view&id=88&Itemid=58,câte-va referiri la Părintele Galeriu, care v-a fost şi îndrumătorul tezei de doctorat. M-aţi putea ajuta cu acele lucrări, vă rog? Sunt dornic să aflu cât mai multe despre domnia Sa. Dacă sunt restricţii de copyright, vă rog să îmi spuneţi. Le respect, desigur. Vă mulţumesc, Doamne ajută! ing. Silvian Guranda, Cluj Răspuns: Stimată familie Silvian şi Lidia Guranda, Sunt impresionat de ataşamentul dvs. faţă de părintele Galeriu. Pe moment nu am altceva la îndemână decât un studiu publicat în 1988. Trebuie să mai caut şi o teză de licenţă cu tema "Părintele Galeriu ca predicator", elaborată sub îndrumarea mea de un ucenic al părintelui... Sănătate de la Domnul! P.S. Ataşat am trimis solicitantului un studiu publicat în revista „Biserica Ortodoxă Română”, nr. 7-12/1988, p. 264-275.

8. Un enoriaş (50 ani): Părinte, Iertaţi-mă,vă rog să-mi explicaţi ce înseamnă următoarele :curvie, preacurvie, adulter.

Răspuns: Scurte răspunsuri: curvie = păcatul desfrânării, între două persoane necăsătorite; preacurvie = sinonim cu adulter = păcatul desfrânării când cel puţin una din persoane este căsătorită. Doamne, apară-ne de aceste păcate!

9. Monica Papazu (Danemarca): Dragă Părinte Vasile,

54

Am o mică întrebare la dumneavoastră: anul de apariţie a primului volum „Poeţii după gratii”, Arhiva Asociaţiei Foştilor Deţinuţi. Eu am volumele 2-4, dar nu pe primul şi trebuie să-l notez ca informaţie. Sper că îl aveţi în casă sau ştiţi cine îl are. Mulţumesc de ajutor. Eu plec duminica viitoare (pe 5 nov.) în Franţa, unde se va ţine Memento Gulag. Universitatea catolică de la La Roche-sur-Yon găzduieşte de data asta conferinţa internaţională la care sunt şi eu (e o mare onoare) invitată (vor veni: Vladimir Bukovski, Stéphane Courtois, Marius Oprea - oamenii noştri).Cu toate urările de bine întregii familii şi afectuoase gânduri,

Monica Răspuns: Draga Doamnă Monica,

Am aflat de la d-l Gh. Jijie, fost deţinut politic (autor şi de cărţi în domeniu, ca de ex. „Un dac cult: Nicolae Petraşcu”), că vol. I „Poeţi după gratii” a apărut în 1993, iar de atunci încă 7-8 volume... Dacă doriţi amănunte, domnia sa vă sta la dispoziţie: tel 021/413 15 17. Sau: fgmanu@gmail.com (redacţia rev. „Permanenţe”, unde domnia sa osteneşte cu multă râvnă)- Mă bucur că mi-aţi scris! Succes în Franţa şi ... în tot ce faceţi pentru luminarea celor care au nevoie de lumină. Sănătate de la Domnul, dvs. si familiei!

10. Andrei, Olanda: Sărut mâna părinte, Sunt Andrei din Olanda. Nu am mai trecut prin ţară de la Paşti, de aceea nu m-aţi mai văzut. Sper să vin pe la sfârşitul lui septembrie. Va scriu din următoarea pricină: nişte prieteni apropiaţi de aici din Olanda (români) au un băieţel de vreo lună şi m-au rugat ca împreună cu o prietenă comună să le fim naşi copilului lor peste o săptămână. Pentru mine e o „căciulă” cam mare, cred, întrucât nu am copii încă şi nici măcar nu mi-am întemeiat o familie. Fiind însă prieteni apropiaţi, am acceptat cererea lor, atâta timp cât părintele de la biserica noastră nu a avut vreo obiecţie. Vroiam să vă întreb dacă, personal, trebuie să mă pregătesc în vreun fel mai special pentru a fi naş (în afară de a şti Crezul)? Orice sfat în această privinţa este binevenit. Toate cele bune, Andrei.

Răspuns: Dragă Rareş, ai făcut bine acceptând să fii naş! Să-ţi trăiască! În afară de Crez

nu mai trebuie să ştii altceva. Deocamdată. Mai încolo însă va trebui să te îngrijeşti de viaţa religioasă a finului tău, ţinându-l aproape de viaţa Bisericii, obişnuind-ul cu împărtăşirea cu Sfintele Taine, încă de mic.

55

ANEXA II: Două interviuri referitoare la acţiunea catehetică individuală în parohie şi mănăstire, înregistrate de studentul Grigore Meşteroaie, cu bunăvoinţa părintelui Petru Moga, paroh la parohia „Sfântul Nicolae” - Câmpina, Judeţul Prahova şi arhim. Antim David, de la Catedrala Patriarhală din Bucureşti. Ambii ne-au împărtăşit din experienţa pastorală proprie câteva dintre mijloacele de catehizare individuală pe care le-au folosit în misiunea lor, precum şi părerile personale vizavi de pastoraţie, cu accent pe catehizarea credincioşilor la nivel individual. 1. Pr. Petru Moga:

„Metode de pastoraţie individuală? Necazul concret este că aplicarea unei metode pretinde ca oamenii să fie asemănători, să fie abordaţi ca şi categorii. În realitate, oamenii sunt extrem de diferiţi. Sunt unicate. Sunt persoane. La limită, ar trebui să existe atâtea formule de a proceda, câte exemplare umane există. Îmi propun o soluţie. De pildă, plec de la nivelul extrem de scăzut al pregătirii pentru oficierea unui botez, a unei cununii. Încerc o catehizare a celor direct implicaţi, părinţi, respectiv mirii şi naşii. Pentru unii merge, pentru alţii nu merge. Nu merge pentru că nu acceptă dialogul. Se supun metodei, suportând o eventuală predică, dar fără nici o reacţie personală. Drumul se închide. Metoda a eşuat. Pentru o altă persoană sau pentru altele, provocarea unei cateheze individuale, realizată prin discuţie liberă impune şi stimulează. Se stabileşte o relaţie cu şanse de viitor. Este clar că orice abordare „canonică”, licită, trebuie să se bazeze pe cuvânt, pe comunicarea prin cuvânt. Acest fel de comunicare protejează libertatea celuilalt, fără să-i siluiască voinţa liberă cum se întâmplă prin imaginea folosită de mass-media. Dar dacă exerciţiul auzirii şi utilizării cuvântului este foarte scăzut, şansa preotului de a întâlni persoana celuilalt într-un dialog catehetic este extrem de redusă. Timpuri noi, metode noi! Eu nu întrevăd şi nu practic decât metoda consolidării în viaţa religioasă autentică a celor avizaţi, în speranţa „dospirii” treptate a întregii „frământături” umane. Nu convingem pe celălalt decât prin viu propriu. Decât să tot repet pentru fiecare lecţia cu litera A, B şi C, mai degrabă trecem în clasa a II-a, a III-a cu grupul de persoane statornice, pentru ca şi ei la rândul lor, trăind social, să devină stimuli şi exemple”. 2. Arhim. Antim David, fost ecleziarh, unul dintre duhovnicii însemnaţi ai Catedralei Patriarhale din Bucureşti. Încă de la începutul convorbirii, părintele Antim a ţinut să precizeze că procesul de catehizare este unul dificil, lucru simţit prin propria activitate de duhovnic, de fost stareţ de mănăstire şi, o perioadă, chiar preot de parohie. Din mărturisirile Preacuvioşiei Sale a reieşit faptul că cea mai potrivită catehizare (atât pentru preotul paroh, cât şi pentru călugăr) este exemplul personal, definit ca cel mai eficient mod. Călugărul vorbeşte în numele comunităţii din mănăstire, vorbeşte în numele stării monahale. Punctul de plecare pentru cateheză este reprezentat de identificarea problemelor de ordin spiritual ce vin din partea credincioşilor. Adevărata pastoraţie se realizează, însă, în parohie. În mănăstire vin de obicei credincioşii cei mai râvnitori. Pelerinii care trec pragul mănăstirilor sunt catalogaţi de părintele Antim în două categorii: creştinii „buni”, care sunt uşor de catehizat, deoarece cunosc o bună parte din învăţăturile de bază ale Bisericii pe care le practică, şi „turiştii”, care au un statut diferit. Mănăstirea este (sau ar trebui să fie)

56

etalonul în ceea ce priveşte misiunea. Catehizarea în cadrul mănăstirii diferă în partea ei concretă. În mănăstire credincioşii pot fi catehizaţi în măsura în care aceştia i-au contact cu acest locaş. Nu se poate realiza în mănăstire un program special de catehizare pentru mireni, pentru că scopul ei este altul. În cazul catedralei programul de catehizare este posibil, pentru că ea (catedrala) se pliază pe realităţile misionar-pastorale ale Bisericii noastre. Rânduiala lor ţine de îmbinarea slujbelor şi misiunea unei parohii. Monahul este un vorbitor prin sine, prin ceea ce trăieşte prin viaţa sa monahală. El duce firesc firea în pustie, pe care trebuie să o curăţească, prezentându-o celorlalţi înnoită, vindecată. Misiunea călugărului este de a fi rugător pentru toată lumea, de a deveni un vindecător de păcatele lumii. Mănăstirea prezintă şi un model de cateheză de tip cultural, ştiindu-se faptul că majoritatea au fost şi sunt adevărate focare de cultură, care pot deveni „locaţii” de pastoraţie. Se poate aminti credincioşilor faptul că în mănăstiri cultura era vie prin tipărirea de cărţi şi alte activităţi cărturăreşti, traduceri etc. Mănăstirea trebuie să întreprindă şi o activitate socială. Nu te poţi adresa omului numai prin cuvinte duhovniceşti, când acesta nu are cu ce să-şi ducă existenţa cotidiană.

Un alt mijloc de catehizare individuală poate fi considerată activitatea pe care o întreprind monahii în interiorul comunităţii lor: citirile din Sfânta Scriptură, agapele la care participă credinciosul etc., dar şi activitatea propriu-zisă îndeplinită de stareţul mănăstirii şi ceilalţi duhovnici.

În cele din urmă, Preacuvioşia Sa a delimitat catehizarea la nivelul persoanei în două direcţii: una referitoare la credinciosul care se spovedeşte, cealaltă referitoare la novicele care acumulează din experienţa părintelui său duhovnic.

57

BIBLIOGRAFIE

Izvoare, cărţi Biblia sau Sfânta Scriptură, ediţie jubiliară a Sfântului Sinod, tipărită cu aprobarea Sfântului Sinod, Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 2001. Anastasiou, Arhim., Atanasie, Spovedania – îndrumar, (Traducere din limba greacă de Pr. Şerban Tica), Bucureşti, Editura Sophia, 2004. Băbuş, Arhim. Grigorie Izvoare Liturgice şi Pastorale, Bucureşti, Editura Christiana, 2002. Bălaşa, Ana, Procesul de secularizare şi criza religiei în lumea contemporană, teză de doctorat, Bucureşti, 1988. Boca, Pr. Arsenie, Despre îndumnezeirea omului prin Har, volumul I, (Ediţie îngrijită de Ieromonahul Teognost, Mănăstirea Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil, Petru-Vodă – Neamţ), Editura Credinţa strămoşească, 2005. Belea, Pr. Nicodim, Contribu ii la problema conducerii pastorale credincioşilor de la sate, Sibiu, Tipografia Reîntregirea, 1955. Branişte, Pr. Prof. Dr., Ene, Prof. Ecaterina, Dicţionar enciclopedic de cunoştinţe religioase, Caransebeş, Editura Diecezană, 2001. Idem, Liturgica generală, Bucureşti,Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1993. Idem, Liturgica specială, pentru facultăţile de Teologie, Bucureşti, Editura Lumea Credinţei,2005. Buga, Pr. Prof., Ion, Pastorala – calea preotului, Bucureşti, Editura Sf. Gheorghe Vechi,1999. Călugăr, Pr. Prof. Dr., Dumitru, Catehetica pentru Institutele Teologice, Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1976. Idem, Preocupări catehetice, Sibiu, Seria Didactică,1944.

Cucoş, Prof., Constantin, Educaţia religioasă. Repere teoretice şi metodice, Iaşi, Editura Polirom, 1999. Dura, Pr. Nicolae, Propovăduirea Cuvântului şi Sfintele Taine, Teză de doctorat, 1996. Drăgoi, Pr. Eugen, Îndrumarul Duhovnicului, Galaţi, Editura Partener, 2006. Felea, Pr. Ilarion V., Pocăinţa, Bucureşti, Editura Scara, 2000. Floca, Arhid. Prof. Dr. Ioan, N., Canoanele Bisericii Ortodoxe – note şi comentarii, Sibiu, Ediţia a III-a îmbunătăţită (Ediţie îngrijită de Dr. Sorin Joantă), 2005. Idem, Drept canonic ortodox, Legislaţie şi administraţie bisericească, vol. II, Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1990. Golu, Pantelimon, Golu, Ioana, Psihologie educaţională, Bucureşti, Editura Miron, 2003. Gordon, Pr. Prof. Dr., Vasile, Introducere în catehetica ortodoxă, Bucureşti, Editura Sophia, 2004. Idem, Biserica şi şcoala – analize omiletice, catehetice şi pastorale,Bucureşti, Editura Christiana, 2003.

58

Hierotheos de Nafpaktos, Mitropolit, Secularismul, (Traducere de Tatiana Petrache), Galaţi, Editura Egumeniţa, 2004.

Jurca, Pr. Dr. Eugen, Experienţa duhovnicească şi cultivarea puterilor sufleteşti, Timişoara, Editura Marineasa, 2001. Larchet, Jean-Claude, Terapeutica bolilor spirituale, (Traducere de Marinela Bojin), Bucureşti, Editura Sophia, 2001. Micul Ceaslov cu sinaxarul de peste an, Bucureşti, Editura Agapis, 2003. Moldovan, Pr. Prof. Ilie, Adolescenţa, preludiu la poemul iubirii curate, Cluj-Napoca, Editura Renaşterea, 2001. Necula, Pr. Prof. Dr., Nicolae D., Tradiţie şi înnoire în slujirea liturgică – Galaţi, vol. I – 1996, vol. II - 2001, Editura Episcopiei Dunării de Jos, vol. III, Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 2004.

Pârvulescu, Protos. Ioachim, Sfânta Taină a Spovedaniei pe înţelesul tuturor, Gorj, Mânăstirea Lainici, 1998. Schmemann, Pr. Alexander, Biografia unui destin misionar, ( Jurnalul părintelui Alexander Schmemann (1973-1983), (Traducere, Studiu introductiv şi comentarii de Felicia Furdui), Alba-Iulia, Editura Reîntregirea, 2004. Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul Grigorie de Nazianz, Sfântul Efrem Sirul, Despre preoţie, (Traducere, introducere şi note de Pr. Dumitru Fecioru), Bucureşti, Editura Sophia, 2004.. Sfântul Ioan Gură de Aur, Cateheze baptismale, (Traducere din limba greacă veche de Pr. Marcel Hancheş), Sibiu, Editura Oastea Domnului, 2003. Idem, Despre Feciorie, Apologia vieţii monahale,Despre creşterea copiilor, (Traducere din limba greacă şi note de Pr. Prof. Dumitru Fecioru), Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune a Bisericii Ortodoxe Române, 2001.

Idem, Omilii la Matei, (Traducere, introducere şi note de Pr. Dumitru Fecioru), Bucureşti, în colecţia „Părinţi şi Scriitori Bisericeşti”, vol. 23, Editura Institutului Biblic şi de Misiune a Bisericii Ortodoxe Române, 1994. Sfântul Chiril al Alexandrei, Scrieri. Partea a patra. Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, (Traducere, introducere şi note de preotul profesor Dumitru Stăniloae,), în colecţia „Părinţi şi Scriitori Bisericeşti” – vol. 41, Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 2000. Sfântul Chiril al Ierusalimului, Cateheze, (Traducere de Pr. D. Fecioru), Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 2003. Stan, Pr. Prof. Univ. Dr. Alexandru, Drept bisericesc, împreună cu Canoanele Apostolice şi ale Sinoadelor Ecumenice –text original grec şi traducere nouă, note de curs, Bucureşti şi Târgovişte, 2007. Stan, Pr. Prof. Dr. Alexandru, Stan, Drd. Michael-Williams, Regulamentele de procedură ale instanţelor disciplinare şi de judecată din Bisericile ortodoxe autocefale:română, greacă, rusă şi bulgară – texte şi comentarii, Bucureşti şi Târgovişte, Editura Sigma, 2006. Stăniloae, Pr. Prof. Dr., Dumitru, Teologia Dogmatică Ortodoxă, volumul III, Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1997. Tia, Arhim., Teofil, Elemente de Teologie Pastorală pentru o societate post-ideologică, Alba-Iulia, Editura Reîntregirea, 2002.

59

Timiadis, Mitrop. Emilianos, Preot,Parohie, Înnoire – Noţiuni şi orientări pentru teologia şi practica pastorală, (Traducere de Paul Brusanowski ), Bucureşti, Editura Sophia, 2001. Vintilescu, Pr. Petre, Spovedania şi Duhovnicia, Alba-Iulia, Editura Episcopiei Ortodoxe Alba,1995. Colectiv de autori, Pastoraţie şi misiune creştină în Biserica Ortodoxă – Tematică pentru cursurile pastorale şi de îndrumare misionară a clerului, conform hotărârii Sfântului Sinod nr. 572 / 1998”, Galaţi, Editura Episcopiei Dunării de Jos, 2001.

DEX, Dicţionarul Explicativ al Limbii Române, Ediţia a II-a, Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic, 1998. Cărţi de cult: Agheasmatar,Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1992. Liturghier, Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 2000. Molitfelnic, Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe române, 2002. Articole, Studii: Balcă, Diac. Prof. Nicolae, Etapele psihologice ale mărturisirii, în „Studii Teologice”, anul VII, seria a II-a, nr. 1-2, 1955.

Bulacu, Pr. Prof. Mihail, Principiile catehezei şi personalitatea catehetului, în „Studii Teologice”, seria a II-a, nr. 7-8, 1949. Clément, Olivier, Despre secularizare, (Traducere de Daniela Cojocariu din revista „Contacts”, anul LI, 1999, p. 14-38), în „Teologie şi Viaţă”, nr. 5-8, 2002. Galeriu, Pr. Prof. Dr., Constantin, Mântuitorul Iisus Hristos, învăţătorul nostru suprem, în „Ortodoxia”, nr. 1, 1983.

Idem, Taina Mărturisirii, în „Ortodoxia”, anul XXXI, nr. 3-4, 1979. Gordon, Pr. Drd. Vasile Rolul catehetic-misionar al ierurgiilor,în „Studii Teologice”, seria a II-a, anul XXXVIII, nr. 5, 1986. Miron, Arhim. Lect. Dr., Vasile, Taina Spovedaniei, mijloc de pastoraţie individuală şi piatră de hotar în îndreptarea sufletească a credinciosului, în „Studii Teologice”, anul LVI, seria a II- a, nr. 3-4, 2004. Prelipceanu, Pr. Prof. Dr. V.I., Sfânta Scriptură, cartea de căpătâi a preotului, în „Studii Teologice”, seria a II a, nr. 7 - 8, 1949. Rădăşanu, Drd. Petru Elocvenţa în retorică şi omiletică, în „Studii Teologice”, nr. 7 – 10, 1976. Sava, Pr. Drd., Viorel, Preotul duhovnic şi Taina Spovedaniei, în „Teologie şi Viaţă”, anul III (LXIX), serie nouă, nr. 1-3, 1993. *** Inter – Revista Română de Studii Teologice şi Religioase, Cluj-Napoca, Sibiu, Craiova, Bucureşti, Chişinău, Editura Institutului Român de Studii Inter-ortodoxe, Inter-confesionale şi Inter-religioase, nr. 1-2, 2007. Site-uri ilustrative: www.sfelefterie.go.ro; www.bisericasfântul_silvestru. ines.ro; www.gorgani.ro; www.schituldarvari.ro.

60

CUPRINS

I. Mijloace de catehizare. Generalităţi. I. 1. Precizări conceptuale……………………………………......... ………..…4 I. 2. Catehizarea: origine şi mijloace practice pentru realizare …….... ……..…5 I. 3.1 Catehizarea individuală. Particularităţi………………………………..…8 I. 3. 2. Catehizarea individuală, soluţie împotriva secularizării şi pluralizării religioase………………………………………………………. …………..……9 II. Taina Spovedaniei – mijloc prioritar de catehizare individuală II. 1. Taina Spovedaniei din punct de vedere pastoral………………….…... 13 II. 2. Duhovnicul: persoana, însuşirile şi comportamentul în scaunul Spovedaniei………………………………………………………………….... 13 II. 3. Pregătirea pentru Spovedanie………………………………………..… 17 II. 3. 1. Pregătirea clericilor……………………………………….…… 19 II. 3. 2. Pregătirea credincioşilor…………………………………..….. ..20 II. 4. Spovedania clericilor………………………………………….….….….22 II. 5. Spovedania credincioşilor………………………………………....... ….23 II. 5. 1. Spovedania copiilor…………………………………….…….. …24 II. 5. 2. Spovedania adolescenţilor…………………………….……... … 26 II. 6. Catehizarea din cadrul spovedaniei…………………………….…... … 28 II. 7. Importanţa dialogului în Spovedanie…………………………….…. …28 III. Alte mijloace de catehizare individuală III. 1. Exemplul personal……………………………………….………......31 III. 2. Convorbirile individuale…………………………………………. …32 III. 3. Catehizarea naşilor de Botez şi de Cununie…………………….... …34 III. 4. Ierurgiile - mijloace de catehizare individuală………………….... …39 III. 4. 1. Logodna……………………………………..…………………….40 III. 4. 2. Slujba la ieşirea cu greu a sufletului şi înmormântarea……………41 III. 4. 3. Slujba la cazurile de jurăminte şi blesteme…………............. …….44 III. 5. Vizita pastorală ……………………………………………................45 III. 6. Agheasma mică ……………………………………………………...47 III. 7. Mijloace moderne. Întrebările şi răspunsurile prin e-mail……………48 Anexa I: Exemple de întrebări şi răspunsuri prin e-mail…………………….. ..50 Anexa II: Interviuri referitoare la acţiunea catehetică individuală ………….....55 Bibliografie………………………………………...…………………….…......57