DREPT INTERNATIONAL UMANITAR

NOTE DE CURS

1. Noţiunea, domeniul de aplicare şi trăsăturile specifice ale Dreptul internaţional

umanitar.

2. Raporturile Dreptului internaţional umanitar cu Dreptul internaţional al păcii.

Elemente de Drept internaţional al păcii.

3. Evoluţia istorică a Dreptului internaţional umanitar.

Dreptul internaţional umanitar reprezintă ansamblul de norme juridice internaţionale care,

din raţiuni de ordin umanitar, au ca obiectiv reducerea efectelor conflictelor armate, (i)

protejând în principal persoanele care nu participă – sau nu mai participă - la ostilităţi şi (ii)

limitând alegerea mijloacelor şi metodelor de război.

Specificitatea Dreptului internaţional umanitar este aceea că el se aplică în timp de conflict

armat, adică într-o situaţie de criză, spre deosebire de celelalte ramuri de drept care, de

regulă, se aplică în situaţii de normalitate.

Trebuie distins între două ramuri ale Dreptului internaţional public:

- Jus ad bellum – dreptul de a recurge la forţă în relaţiile internaţionale. Avem în vedere

aşadar ansamblul de norme juridice care reglementează posibilitatea utilizării forţei în relaţiile

internaţionale ; această ramură de drept se plasează în anticamera declanşării unui conflict

armat şi stabileşte criteriile potrivit căror recursul la război ar fi justificat. → Carta ONU.

- Jus contra bellum

- Jus in bello – dreptul în război sau dreptul internaţional umanitar, ori regulile de purtare a

războiului.

Cronologie drept internaţional umanitar

- 24 aprilie 1863: Codul Lieber, manual militar dedicat armatei SUA.

- 1859: Batălia de la Solferino, dintre forţele franco-sarde şi cele austriece

- 1862: Henri Dunant scrie “Un souvenir de Solferino” → 1863: Comitetul Internaţional

pentru ajutorarea răniţilor

- 1864: Conferinţa internaţională de la Geneva, este adoptată Convenţia de la Geneva pentru

ameliorarea sorţii militarilor răniţi din forţele armate de campanie.

- 1899:

- Convenţia I de la Haga privind rezolvarea pe cale paşnică a diferendelor;

- Convenţia II de la Haga referitoare la dreptul şi cutumele războiului aplicabile războaielor

terestre;

- Convenţia III de la Haga privind adaptarea războiului maritim la principiile Convenţiei de la

Geneva din 22 august 1964;

- Convenţia IV de la Haga privind interzicerea lansării de proiectile şi explozive din baloane

sau prin alte metode noi similare.

- 1907 – 13 tratate adoptate, au intrat în vigoare 12, la data de 26 ianuarie 1910:

- Convenţia I pentru reglementarea conflictelor internaţionale;

2

- Convenţia II (numită Drago-Porter) asupra limitării utilizării forţei pentru recuperarea

datoriilor contractuale;

- Convenţia III privitoare la începerea ostilităţilor;

- Convenţia IV (cu un regulament anexă) privind legile şi cutumele războiului terestru;

- Convenţia V privitoare la drepturile şi obligaţiile Puterilor şi persoanelor neutre în caz de

război terestru;

- Convenţia VI privitoare la regimul navelor comerciale inamice la începerea ostilităţilor;

- Convenţia VII privitoare la transformarea navelor comerciale în nave de război;

- Convenţia VIII privitoare la instalarea de mine submarine automate de contact;

- Convenţia IX privitoare la bombardamentele navale în timp de război;

- Convenţia X pentru aplicarea la războiul maritim a principiilor convenţiei de la Geneva;

- Convenţia XI privitoare la anumite restricţii în exercitarea dreptului de capturare în războiul

maritim;

- Convenţia XII privitoare la drepturile şi obligaţiile puterilor neutre şi instituind o curte

internaţională – convenţia nu a fost ratificată;

- Convenţia XIII privitoare la drepturile şi obligaţiile puterilor neutre în caz de război maritim.

- Primul Război Mondial.

1927: Tratatul internaţional pentru renunţarea la război ca instrument de politică naţională

(Pactul Briand-Kelogg).

1929: Conferinţă diplomatică la Geneva, privitoare la tratamentul prizonierilor de război.

Prima convenţie de la Geneva cu privire la ameliorarea situaţiei militarilor răniţi în armatele

în campanie, a fost semnată la Geneva la data de 22 august 1864 şi revizuită în două rânduri.

În anul 1929, tot la Geneva a mai fost adoptată Convenţia privitoare la tratamentul

prizonierilor de război.

- Al Doilea Război Mondial.

- 1946: Puterile Aliate anunţă înfiinţarea Tribunalului Militar de la Nurenberg (şi a celui de la

Tokio).

- 11 decembrie 1946: UNGA proclamă principiile de drept internaţional recunoscute de Carta

Tribunalului Militar Internaţional de la Nurenberg.

- 9 decembrie 1948: UNGA adoptă Convenţia pentru prevenirea şi reprimarea crimei de

genocid. CDI este solicitată să studieze posibilitatea înfiinţării unei jurisdicţii penale

internaţionale.

- 10 decembrie 1948: UNGA adoptă Declaraţia Universală a Drepturilor Omului.

- 1949-1954: CDI elaborează un statut al unei curţi penale internaţionale şi un cod al crimelor

împotriva păcii şi securităţii omenirii.

- 12 august 1949: Conferinţa diplomatică de la Geneva, adoptarea celor 4 convenţii de la

Geneva (“dreptul de la Geneva”), intrate în vigoare la data de 21 octombrie 1950.

Convenţiile de la Geneva din 1949:

- Convenţia I privind ameliorarea situaţiei răniţilor şi bolnavilor din forţele armate în

campanie;

- Convenţia II privind ameliorarea situaţiei răniţilor, bolnavilor şi naufragiaţilor din forţele

armate maritime;

3

- Convenţia III privitoare la tratamentul prizonierilor de război;

- Convenţia IV privitoare la protecţia civililor în timp de război.

Cvasi-totalitatea statelor lumii sunt părţi la Convenţiile de la Geneva.

- 8 iunie 1977: adoptarea primelor două protocoale adiţionale ale Convenţiilor de la Geneva.

Conferinţa diplomatică de la Geneva cu privire la reafirmarea şi dezvoltarea dreptului

internaţional umanitar, care a ţinut patru sesiuni de lucru în perioada 1974 – 1977, s-a finalizat

cu adoptarea a două protocoale adiţionale care au intrat în vigoare la data de 7 decembrie

1978. Este vorba despre:

- Protocolul I privitor la protecţia victimelor conflictelor armate internaţionale;

- Protocolul II privitor la protecţia victimelor conflictelor armate non-internaţionale.

Naşterea dreptului internaţional penal

- La data de 8 decembrie 2005 a fost adoptat un al treilea protocol la Convenţiile de la

Geneva, intrat în vigoare la data de 14 ianuarie 2007 şi care a instituit o a treia emblemă

(Cristalul Roşu), pentru a răspunde cererii unor state (precum Israelul şi Eritreea) ce

respingeau atât simbolul Crucea Roşie, cât şi Semiluna Roşie.

Raportul Dreptul internaţional umanitar – Dreptul internaţional al drepturilor omului

Dreptul internaţional umanitar şi dreptul internaţional al drepturilor omului sunt două ramuri

de drept distincte, dar complementare. Ambele ramuri de drept au ca obiectiv consacrarea

unui set de drepturi fundamentale şi protejarea individului împotriva arbitrariului. Însă, în

timp ce Dreptul internaţional al drepturilor omului tinde a proteja individul în toate

împrejurările, atât în vreme de pace, cât şi în vreme de război, Dreptul internaţional umanitar

se aplică numai în situaţii de conflict armat. Prin urmare, în caz de conflict armat, cele două

ramuri de drept se aplică în mod complementar.

4

*******

1. Sursele Dreptului internaţional umanitar

2. Principiile Dreptului internaţional umanitar

3. Subiectele Dreptului internaţional umanitar

4. Noţiunea de conflict armat. Tipuri de conflicte armate

5. Starea de beligeranţă. Starea de neutralitate. Ocupaţia militară

1. Sursele Dreptului internaţional umanitar

Art. 38 Statutul CIJ: - tratatul internaţional

- cutuma

- principiile generale de drept recunoscute de naţiunile civilizate

- ca mijloace auxiliare de determinare a dreptului internaţional: doctrina

celor mai calificaţi specialişti şi jurisprudenţa.

În anul 2005, Comitetul Internaţional al Crucii Roşii a publicat 161 de reguli are dreptului

internaţional cutumiar, aplicabile în caz de CAI şi CANI.

2. Principiile Dreptului internaţional umanitar

Dreptul umanitar se bazează pe distincţia dintre combatanţi şi necombatanţi şi dintre bunurile

civile şi obiectivele militare.

Regula fundamentală a Dreptului umanitar este aceea a prevenirii, evitării suferinţei inutile.

Prin urmare, dreptul părţilor implicate în conflict de a alege metodele şi mijloacele de război

nu este nelimitat, iar beligeranţii nu au voie să provoace suferinţă şi distrugere depăşind

proporţia impusă de scopul războiului, care constă în slăbirea sau distrugerea potenţialului

militar al inamicului.

Principiul umanităţii – clauza Martens:

Clauza Martens – introdusă în 1899 în Convenţia II de la Haga cu privire la legile şi cutumele

războiului pe mare:

“Până la elaborarea unui cod mai complet al legilor războiului, Înaltele Părţi Contactante

consideră potrivit să declară că în acele cauze neincluse în Reglementările adoptate de ele,

populaţia şi beligeranţii rămân sub protecţia şi imperiul principiilor dreptului internaţional,

aşa cum rezultă din uzanţele stabilite între naţiunile civilizate, din legile umanităţii şi cerinţele

conştiinţei publice”.

1. Principiul inviolabilităţii şi securităţii celor scoşi din luptă - Persoanele care nu iau

sau nu mai iau parte la ostilităţi au dreptul de a le fi respectate viaţa şi integritatea fizică

şi psihică. Aceste persoane trebuie, în orice împrejurări, să fie protejate şi tratate cu

umanitate, fără nicio distincţie defavorabilă, oricare ar fi aceasta.

2. Principiul proporţionalităţii – părţile la conflict nu trebuie să cauzeze adversarilor lor

pagube şi pierderi decât în măsura necesară atingerii scopului acţiunilor militare, care este

acela de a slabi sau distruge potenţialul militar al inamicului.

5

3. Principiul discriminării sau al distincţiei – are două componente: distincţia între civili şi

combatanţi, pe de o parte, şi distincţia între obiectivele militare şi cele civile. Membrii forţelor

armate au dreptul de a ataca inamicul şi de a-i rezista, dar nu au dreptul de a ataca populaţia şi

bunurile civile, bunurile culturale sau alte categorii de persoane şi bunuri protejate.

4. Principiul limitării mijloacelor şi metodelor de luptă – dreptul beligeranţilor de a-şi

alege mijloacele şi metodele de luptă nu este nelimitat, fiind interzise, spre exemplu, acele

metode şi mijloace ce cauzează suferinţe inutile.

5. Principiul neutralităţii asistenţei umanitare.

Calificarea în Dreptul internaţional umanitar. Tipuri de conflicte armate

Esenţială pentru aplicarea Dreptului internaţional umanitar este calificarea unei situaţii ca

fiind sau nu o situaţie de conflict armat, iar apoi stabilirea tipului de conflict armat.

Tratatele în materia dreptului umanitar nu cuprind o definiţie a conflictului armat.

Art. 2 comun al Convenţiilor de la Geneva, precum şi art. 1 din Protocolul adiţional II aduc

câteva elemente de definire a noţiunii de „conflict armat”:

- Art. 2 (sfera de aplicare a convenţiilor) comun:

“În afara dispoziţiilor care trebuie să intre în vigoare încă din timp de pace, prezenta

convenţie se va aplica în caz de război declarat sau de orice alt conflict armat ivit între două

sau mai multe dintre Înaltele Părţi Contractante, chiar dacă starea de război nu e recunoscută

de una din ele.

Convenţia se va aplica, de asemenea, în toate cazurile de ocupaţie totală sau parţială a

teritoriului unei Înalte Părţi Contractante, chiar dacă această ocupaţie nu întâmpină nici o

rezistenţă militară […]”

O primă definiţie clară a conflictului armat (în general) a fost dată de TPIY, în cauza Tadič :

există un conflict armat ori de câte ori se utilizează forţa de către state sau există un conflict

armat prelungit între autorităţile guvernamentale şi grupuri armate organizate ori între astfel

de grupuri, în interiorul unui stat.

Conflictele armate se disting de simplele tulburări interne, iar distincţia are importanţă

întrucât, în acest caz, nu sunt aplicabile regulile Dreptului internaţional umanitar.

Art. 1 par. 2 din PA II prevede expres:

„Prezentul Protocol nu se va aplica situaţiilor de tensiune internă şi tulburărilor interne cum

sunt actele de dezordine publică, actele sporadice şi izolate de violenţă şi alte acte analoage,

care nu sunt conflicte armate”.

Nu se aplică:

- Actelor sporadice şi izolate de violenţă;

- Tulburărilor şi tensiunilor interne.

Totuşi, dacă aceste tulburări persistă în timp, dacă vorbim despre grupuri armate organizate

care conduc violenţele, se poate ridica problema calificării situaţiei ca fiind un „conflict

armat” cu consecinţa aplicării regulilor dreptului umanitar.

6

Conflictele armate internaţionale (CAI)

Sunt definite în Convenţiile de la Haga din 1907 ca „o situaţie legală între două sau mai

multe grupuri ostile chemate să decidă asupra conflictului lor prin folosirea forţelor armate

sau ca fiind o luptă sângeroasă între grupuri organizate” → definiţie tributară epocii istorice în

care au fost elaborate convenţiile.

Art. 2 comun al Convenţiilor de la Geneva din 1949 se referă la „război declarat sau orice

alt conflict armat ivit între două sau mai multe dintre Înaltele Părţi Contractante, chiar dacă

starea de război nu e recunoscută de una din ele”.

În sensul convenţiilor, expresia „orice alt conflict” se referă la faptul că nu este necesară o

declaraţie de război formală pentru calificarea unui conflict drept CAI.

Art. 1 par. 4 al Protocolului adiţional I precizează că un conflict armat va fi calificat drept

„internaţional” în situaţia “în care popoarele luptă împotriva dominaţiei coloniale şi ocupaţiei

străine şi împotriva regimurilor rasiste, în exercitarea drepturilor popoarelor de a dispune de

ele însele, consacrat în Carta Naţiunilor Unite şi în Declaraţia referitoare la principiile de

drept internaţional privind relaţiile amicale şi cooperarea între state în conformitate cu Carta

Naţiunilor Unite”. → includerea “luptei împotriva dominaţiei coloniale” în definiţie a făcut ca

unele state să nu ratifice PA I.

Consecinţe juridice: Persoanele care participă la un CAI pot beneficia de statutul de

combatant şi, în cazul în care cad în puterea inamicului, de cea de prizonier de război, potrivit

definiţiei date de Convenţia 3 de la Geneva şi de Protocolul I.

Conflictele armate non-internaţionale (CANI)

Sunt acele conflicte armate care se desfăşoară pe teritoriul unui stat şi care opun:

Un stat contra unui sau unor grupuri armate

Unul sau mai multe grupuri armate contra unuia sau mai multor grupuri armate

Totuşi, aceste conflicte trebuie să fie caracterizate printr-un grad suficient de organizare,

precum şi de o durată şi intensitate a conflictului superioare unei tulburări interne.

- Articolul 3 comun reprezintă standardul minim în caz de CANI:

“În caz de conflict armat neprezentând un caracter internaţional şi ivit pe teritoriul uneia

dintre Înaltele Părţi Contractante, fiecare dintre Părţile în conflict va trebui să aplice cel puţin

următoarele dispoziţii: […]”

- Potrivit art. 1 al Protocolului II (domeniul de aplicare material):

“Articolul 1 - Domeniul de aplicare material

1. Prezentul Protocol, care dezvoltă şi completează art. 3 comun al Convenţiilor de la Geneva

din 12 august 1949 fără a modifica condiţiile sale de aplicare actuale, se va aplica la toate

conflictele armate care nu cad sub incidenţa art. 1 al Protocolului adiţional al Convenţiilor de

la Geneva din 12 august 1949 referitor la protecţia victimelor conflictelor armate

internaţionale (Protocolul I) şi care se desfăşoară pe teritoriul unei înalte părţi contractante

între forţele sale armate şi forţe armate dizidente sau grupuri înarmate organizate care,

sub conducerea unui comandament responsabil, exercită un asemenea control asupra

7

unei părţi a teritoriului său, astfel încât să-i permită să desfăşoare operaţiuni militare

susţinute şi coordonate şi să aplice prezentul Protocol”.

După cum se observă, Protocolul II nu a prevăzut ipoteza unor confruntări, în interiorul unui

stat, a două sau mai multe grupuri organizate între ele – această ipoteză a fost inclusă în

noţiunea de CANI de către TPYI, în aceeaşi cauză Tadič (în apel).

Se aplică, de ex.: războaielor civile, religioase, războaielor de secesiune, a celor de schimbare

a regimului politic.

Art. 1 par. 2 din PA II prevede expres:

„Prezentul Protocol nu se va aplica situaţiilor de tensiune internă şi tulburărilor interne cum

sunt actele de dezordine publică, actele sporadice şi izolate de violenţă şi alte acte analoage,

care nu sunt conflicte armate”.

Nu se aplică:

- Actelor sporadice şi izolate de violenţă;

- Actelor de dezordine publică;

- Tulburărilor şi tensiunilor interne.

Aceste noţiuni nu au fost definite de PA II. În jurisprudenţa tribunalelor internaţionale penale,

pentru a distinge tulburările interne de CANI au fost utilizate două criterii: (i) intensitatea

conflictului (seriozitatea atacurilor, răspândirea violenţelor asupra unor porţiuni de teritoriu

într-o anumită perioadă de timp; mobilizarea de forţe guvernamentale; înarmarea părţilor;

dacă situaţia a atras atenţia Consiliului de Securitate al ONU); (ii) organizarea părţilor –

existenţa unor sedii, abilitatea de a procura, transporta şi distribui arme, existenţa unor

structuri de conducere şi coordonare a operaţiunilor.

Consecinţe juridice: În cazul CANI se aplică art. 3 comun Convenţiilor de la Geneva, precum

şi Protocolul adiţional II.

Articolul 3 comun reprezintă standardul minim în caz de CANI:

“În caz de conflict armat neprezentând un caracter internaţional şi ivit pe teritoriul uneia

dintre Înaltele Părţi Contractante, fiecare dintre Părţile în conflict va trebui să aplice cel puţin

următoarele dispoziţii:

“1. Persoanele care nu participă direct la ostilităţi, inclusiv membrii forţelor armate care au

depus armele şi persoanele care au fost scoase din luptă din cauză de boală, rănire, detenţiune

sau din orice altă cauză, vor fi, în toate împrejurările, tratate cu omenie, fără nici o deosebire

cu caracter discriminatoriu bazată pe rasă, culoare, religie sau credinţă, sex, naştere sau avere

sau orice alt criteriu analog.

În acest scop, sunt şi rămân prohibite, oricând şi oriunde, cu privire la persoanele menţionate

mai sus:

a) atingerile aduse vieţii şi integrităţii corporale, mai ales omorul sub toate formele, mutilările,

cruzimile, torturile şi chinurile;

b) luările de ostatici;

c) atingerile aduse demnităţii persoanelor, mai ales tratamente umilitoare şi înjositoare;

d) condamnările pronunţate şi execuţiile efectuate fără o judecată prealabilă, dată de un

tribunal constituit în mod regulat, însoţită de garanţii judiciare recunoscute ca indispensabile

de către popoarele civilizate.

2. Răniţii şi bolnavii vor fi ridicaţi şi îngrijiţi

8

Un organism umanitar imparţial, aşa cum este Comitetul Internaţional de Cruce Roşie, va

putea să ofere serviciile sale Părţilor în conflict.

Părţile în conflict se vor strădui , pe de altă parte, să dispună intrarea în vigoare, prin acorduri

speciale, a tuturor sau a unei părţi din celelalte dispoziţii ale prezentei convenţii.

Aplicarea dispoziţiilor care preced nu va avea efect asupra statutului juridic al Părţilor în

conflict”.

Însă nu se aplică celelalte prevederi ale Convenţiilor de la Geneva, de exemplu persoanele

participante la ostilităţi nu se bucură de statutul de combatant astfel cum este definit de

Convenţiile de la Geneva şi nici de cel de prizonier de război.

În caz de CANI se aplică şi prevederile Protocolului II privind protecţia victimelor

conflictelor armate fără caracter internaţional.

Conflictele armate internaţionalizate – este vorba despre un conflict care la origine a fost

intern, iar ulterior, prin intervenţia unei componente internaţionale, şi respectivul conflict „s-a

internaţionalizat”.

- internaţionalizare prin intervenţia unui stat terţ – este vorba despre situaţia în care un

stat terţ intervine într-un CANI, în sprijinul unei părţi la conflict, următoarele situaţii fiind

posibile:

Statul terţ intervine trimiţând forţe armate în sprijinul uneia dintre părţi → vorbim fără

dubiu despre internaţionalizarea conflictului.

Statul terţ intervine prin trimiterea de consilieri militari şi experţi tehnici unei părţi la

conflict. Pentru a vorbi de internaţionalizare în acest caz, trebuie îndeplinite două

condiţii:

o Consilierii sau experţii trebuie să ia parte direct la ostilităţi.

o Trebuie să acţioneze în această calitate şi în numele statului care i-a trimis.

Statul terţ trimite voluntari sau mercenari în sprijinul unei părţi → ipoteza face încă

obiect de dezbateri. Totuşi, dacă aceşti voluntari sau mercenari apar ca direct angajaţi

în ostitilităţi în numele statului din care provin, se poate vorbi despre

internaţionalizare, la fel ca şi în cazul consilierilor.

Statul terţ trimite ajutoare materiale substanţiale uneia din părţi – o situaţie des

întâlnită (de exemplu, echipament militar) → problema internaţionalizării rămâne în

continuare delicată. În 1986 CIJ s-a pronunţat în cauza Activităţi Militare în şi

împotriva statului Nicaragua (Nicaragua c. SUA) în sensul stabilirii criteriului

„controlului efectiv asupra operaţiunilor militare sau paralimitare”, dar CIJ nu a definit

clar ce anume se înţelege prin „control efectiv”. În schimb, în cauza Tadič, Camera de

Apel a TPIY (1999) a preferat criteriul „controlului global” (un criteriu mai suplu). Cu

toate acestea, trebuie remarcat faptul că scopul celor două jurisdicţii internaţionale a

fost diferit, atunci când au stabilit aceste două teste.

- problema internaţionalizării conflictului prin intervenţia ONU

ONU poate interveni într-un conflict armat în următoarele ipoteze:

Potrivit art. 43 şi urm. din Carta ONU → sistemul de autoapărare colectivă, care nu a

intrat niciodată în vigoare.

Trimiterea unei forţe de menţinere a păcii, dotate cu un mandat coercitiv (care îi

permite utilizarea forţei) → există divergenţe în doctrină, unii autori susţinând că

respectivul conflict se internaţionalizează numai în caz de conflict (înfruntări) între

forţele de menţinere a păcii şi una dintre părţile în conflict, alţii susţinând că simpla

9

prezenţă a forţelor de menţinere a păcii este suficientă pentru internaţionalizarea

conflictului.

Subiectele Dreptului internaţional umanitar

Subiectele Dreptului internaţional umanitar sunt:

- statele;

- organizaţiile internaţionale interguvernamentale;

- mişcările de eliberare naţională;

- entităţi infrastatale;

- indivizii;

- Comitetul Internaţional al Crucii Roşii

Starea de beligeranţă

Starea de beligeranţă – reprezintă situaţia ce se naşte atât în plan extern, cât şi în plan intern,

decurgând din faptul că două sau mai multe state recurg la forţa armată pentru soluţionarea

unui conflict dintre ele.

Este delimitată în timp prin: declaraţia de război şi respectiv încheierea unui tratat de pace.

Uzanţa declarării formale a războiului este foarte veche (ideea fiind aceea a unei „legitimări”

a acestei stări, spre deosebire de actele de violenţă comise de simplele bande înarmate). Este

considerată o normă cutumiară. Dreptul de la Haga (1907, Convenţia III) formalizează această

normă.

Declaraţia de război reprezintă un act juridic unilateral al unui stat, emisă de o autoritate a

acestuia (de regulă, parlamentul sau guvernul/şeful statului), prin care statul emitent statuează

faptul că va porni ostilităţi împotriva unui stat sau mai multor state.

Ultimatumul este o somaţie formulată în termeni neechivoci, adresată de un stat unui alt stat,

prin care se indică ce condiţii trebuie îndeplinite într-un anumit interval de timp, în caz

contrar starea de război urmând a se naşte automat.

Care este situaţia în prezent, având în vedere prevederile Cartei ONU ? (interzicerea

recurgerii la forţă)

- Practica formulării unei declaraţii de război a încetat.

- Statele care au dreptul la auto-apărare pot, în exercitarea acestui drept, să utilizeze

forţa armată fără a face o declaraţie prealabilă în acest sens.

- O adaptare: rezoluţiile Consiliului de Securitate al ONU.

Efectele instituirii stării de război:

1. Devine aplicabil dreptul internaţional umanitar 2. Vorbim despre: state beligerante (statele părţi la conflictul armat); state nebeligerante

(care nu iau parte direct la ostilităţi, putând adopta diferite poziţii faţă de conflict); statele

neutre (acele state care fie şi-au formulat neutralitatea permanentă, fie la începutul conflictului

îşi declară neutralitatea şi care sunt supuse unor norme juridice distincte).

3. Ruperea sau suspendarea relaţiilor diplomatice sau consulare

- dar încetează şi alte legături: comerciale, culturale, privitore la navigaţie;

10

- personalul diplomatic şi consular trebuie retras în condiţii de deplină curtoazie, iar

arhivele care nu pot fi ridicate sau distruse trebuie sigilate şi lăsate în conservare. Personalul

diplomatic sau consular trebuie protejat, ca şi localurile misiunilor şi bunurile existente în

acestea.

- în realitate, lucrurile nu se prezintă întotdeauna aşa. Au existat situaţii în care, deşi

exista o stare de beligeranţă, relaţiile diplomatice dintre state au fost menţinute (război Irak-

Iran, 1978-1988), dar şi situaţii în care nu s-a protejat personalul diplomatic sau consular, ori

bunurile din misiuni.

4. Situaţia tratatelor în vigoare între statele beligerante

- în cazul tratatelor bilaterale dintre beligeranţi, ele îşi încetează aplicarea, în special

cele cu caracter politic;

- tratatele cu caracter economic, de navigaţie, comercial pot fi suspendate până la

încetarea ostilităţilor;

- tratatele privitoare la convenţiile poştale, telefonice, telecomunicaţii se pot aplica şi

pe timp de război;

- tratatele multilaterale se suspendă între beligeranţi;

- tratatele prin care se înfiinţează organizaţii internaţionale rămân în vigoare.

5. Regimul juridic al bunurilor proprietate a statului advers

Până la codificarea de la Haga, existau cristalizate norme cutumiare, în sensul în care bunurile

proprietate privată nu puteau fi confiscate, dar acest lucru se putea întâmpla cu bunurile

proprietate publică.

Potrivit dreptului de la Haga:

- Este interzisă distrugerea sau sechestrarea proprietăţilor adverse, cu excepţia cazului în

care aceste distrugeri sau sechestrări sunt impuse de nevoile războiului.

- Armata care ocupă un teritoriu poate să sechestreze numerarul, valorile exigibile,

depozitele de arme, mijloacele de transport, magaziile şi, în regulă generală, orice

proprietate mobiliară a statului care, prin natura ei, serveşte operaţiunilor de război.

- Statul ocupant nu va putea nici confisca, nici distruge bunurile proprietatea statului

advers care nu servesc direct scopurilor războiului. El trebuie să conserve fondul

acestor proprietăţi şi să le administreze.

- Bunurile comunelor (comunităţilor locale), locaşurile de cult, cele de binefacere, cele

de cultură şi educaţie vor fi tratate ca proprietate privată, chiar dacă sunt proprietate de

stat. Este interzisă distrugerea şi degradarea lor, ca şi cea a monumentelor istorice,

operelor de artă şi de ştiinţă.

- Navele comerciale aflate la începutul ostilităţilor în portul unui stat advers trebuie să

părăsească portul într-un termen de favoare (indult) spre portul de destinaţie sau alt

port indicat. La fel – navele care intră într-un port al adversarului fără a avea

cunoştinţă despre începerea ostilităţilor. Navele care din motive de forţă majoră nu pot

părăsi portul, nu pot fi confiscate, dar pot fi sechestrate, cu obligaţia restituirii după

război (sau nu se restituie, dar se plăteşte o indemnizaţie).

- Se bucură de un regim de protecţie: clădirile, materialul şi depozite stabilimentelor

sanitare fixe ale forţelor armat, sau vasele-spital. Ele pot fi totuşi capturate şi li se

poate schimba destinaţia doar dacă se asigură îngrijirea şi transportul bolnavilor şi

răniţilor.

- Bunurile cu caracter civil nu pot face obiect al atacurilor şi nici al represaliilor.

6. Raporturile dintre statul beligerant şi cetăţenii unui stat advers

Probleme: – expulzare în masă

- luarea ca prizonieri

- stabilirea unui termen limită de a părăsi teritoriul.

11

Rezolvare parţială în Convenţia de la Geneva IV (privind protecţia persoanelor civile în caz

de război): orice persoană protejată care doreşte să părăsească teritoriul statului la începutul

sau în cursul unui conflict, are dreptul să o facă, dacă plecarea nu contravine intereselor

naţionale ale statului respectiv. Plecările autorizate trebuie să se realizeze în condiţii

corespunzătore (de igienă, salubritate, alimentaţie).

- Beneficiază de regimul străinilor pe timp de pace → au anumite drepturi: de a primi

ajutoare individuale şi colective; dreptul la tratament medical ca şi cetăţenii statului

respectiv; exerciţiul liber al cultului lor; au dreptul de a se deplasa din zonele expuse

operaţiunile armate. Au dreptul de a munci, pentru a-şi putea câştiga existenţa. Pot fi

constrânse la muncă. Cele mai severe măsuri: stabilirea domiciliului forţat şi

internarea, care sunt supuse controlului judiciar. Ele au dreptul să se adreseze Puterilor

protectoare sau CICR. După încetarea ostilităţilor, toate măsurile luate împotriva

acestor persoane trebuie să înceteze cât mai curând cu putinţă. Trebuie tratate cu

umanitate fără discriminări.

7. Raporturile dintre cetăţenii statelor beligerante

- sunt raporturi guvernate de reglementări interne, dar s-au format şi cutume internaţionale în

acest sens. Beligeranţii pot interzice orice comerţ între resortisanţii săi şi cetăţenii statului /

statelor adverse(e). De asemenea, contractele încheiate pot fi declarate ca lovite de nulitate /

suspendate, iar creanţele, blocate.

- problema dacă este un regim ipso facto sau trebuie să existe un act normativ în acest sens nu

a primit o soluţie uniformă.

→ în ţările de common law se afirmă existenţa unei cutume care interzice orice raport

între cetăţenii statelor beligerante;

→ în statele Europei continentale preferinţa este spre un act normativ în acest sens.

8. Efecte în plan intern, în statele beligerante Odată cu instituirea stării de război, intră în vigoare legile interne privind starea de asediu.

Se pot limita unele drepturi fundamentale.

Se declară mobilizarea populaţiei, pregătirea teritoriului şi economiei pentru război.

Efecte valabile pentru CAI. În cazul CANI, starea de beligeranţă de regulă nu este

recunoscută, cum nu se recunosc nici beligeranţii, deşi se confruntă. De regulă, în acest caz se

aplică legile interne privitoare la situaţii speciale (stare de urgenţă). Evident, dacă conflictul se

internaţionalizează, intervin şi unele dintre efectele juridice mai sus menţionate.

Ocupaţia militară (occupatio bellica) = invadarea unui teritoriu inamic şi plasarea lui sub un regim de ocupaţie, în scopul de a

exercita asupra acestuia, în mod efectiv, o autoritate temporată.

Reprezintă unul dintre efectele declanşării ostilităţilor militare.

Abia în secolul XVIII a început să se facă distincţie între anexarea unui teritoriu şi ocuparea

temporară a acestuia, ca efect al purtării ostilităţilor.

Elemente:

1. Caracterul efectiv;

2. Ocupaţia nu este translativă de suveranitate;

3. Ocupaţia antrenează o substituire temporară şi limitată de competenţe.

12

Regulile generale ale ocupaţiei militare le găsim în convenţiile de la Haga (Convenţia a IV-a

de la Haga din 1907) = un teritoriu este socotit ocupat atunci când se găseşte de facto sub

autoritatea armatei inamice, iar ocupaţia nu se întinde decât asupra teritoriilor unde această

autoritate este stabilită şi în măsură să fie exercitată.

Puterea de ocupaţie îşi asumă răspunderea pentru teritoriul ocupat şi locuitorii acesteia.

O armată care invadează un teritoriu ostil nu impune ocupaţia militară decât dacă e capabilă

să impună populaţiei propriile instrucţiuni. → teritoriul ocupat nu include zonele în care

luptele se desfăşoară efectiv (zonele de invazie şi zonele de retragere) nu sunt supuse

autorităţii de ocupaţie.

În teritoriul ocupat, suveranitatea statului atacat / ocupat este suspendată şi este înlocuită cu

autoritatea puterii de ocupaţie, care nu este însă succesoarea statului ocupat / atacat, motiv

pentru care i se interzice asumarea de drepturi suverane asupra teritoriului ocupat.

Statutul juridic al populaţiei în teritoriul ocupat

- Locuitorilor din teritoriul ocupat trebuie să li se respecte drepturile (dreptul la viaţă,

integritatea fizică, viaţa privată, libertatea religioasă). Proprietatea privată nu poate fi

confiscată. Este interzisă discriminarea.

- Civilii şi proprietăţile acestora trebuie protejate de acte de violenţă, jaf, represalii,

pedepse colective, măsuri de intimidare. Este interzisă luarea de ostatici.

- În cazul ocupaţiei militare, trebuie să se permită Crucii Roşii să aibă informaţii despre

soarta civililor, prizonierilor, răniţilor, bolnavilor, naufragiaţilor şi celor decedaţi aflaţi

sub autoritatea puterii de ocupaţie.

- Întrucât ocupaţia este temporară, puterea ocupantă nu trebuie să ordone măsuri care să

rămână în vigoare după încetarea războiului.

- În principiu ocupantul nu poate reţine populaţia într-o zonă expusă pericolelor, decât

dacă motive imperioase o cer;

- Puterea de ocupaţie poate impune civililor domiciliul forţat sau poate proceda la

internarea lor – însoţită însă de o serie de garanţii (regulile fiind asemănătoare cu cele

aplicabile prizonierilor de război).

Drepturile şi îndatoririle puterii ocupante

- Puterea de ocupaţie poate să înfiinţeze organele administrative proprii, fie din raţiuni

de natură militară, fie ca urmare a obligaţiei de a menţine ordinea publică.

- În principiu, legislaţia penală din zona ocupată rămâne în vigoare (sunt şi situaţii de

excepţie – nu se poate aplica dreptul umanitar).

- Puterea ocupantă poate să elaboreze reglementările necesare pentru a asigura

administrarea regulată a teritoriului ocupat, ca şi cele necesare pentru propria

securitate, a forţelor de ocupaţie, a stabilimentelor folosite, şi pentru aplicarea

regulilor dreptului umanitar.

- Puterea ocupantă nu poate modifica statutul magistraţilor sau al funcţionarilor din

teritoriul ocupat şi nu poate lua împotriva acestora măsuri de constrângere sau

discriminatorii pentru că s-ar abţine să îşi exercite funcţia din raţiuni de conştiinţă.

Însă puterea ocupantă are dreptul să îi îndepărteze pe funcţionarii publici din posturile

lor.

- În privinţa atribuţiilor de legiferare – în cazul în care se elaborează dispoziţii penale de

către ocupant, acestea nu pot avea caracter retroactiv şi vor intra în vigoare după ce au

fost publicate (aduse la cunoştinţă publică).

- Ca regulă, jurisdicţiile locale trebuie să îşi continue activitatea, iar dacă nu pot

funcţiona, atribuţiile lor pot fi tranferate tribunalelor militare de ocupaţie, însă ele nu

13

vor putea judeca infracţiuni comise înainte de instituirea ocupaţiei (cu excepţia

infracţiunilor privind regulilor şi cutumelor războiului). Tribunalele militare ale

ocupantului nu trebuie să aibă caracter politic, să îşi ţină sedinţele în zona ocupată şi

să funcţioneze în baza unor proceduri legale.

- Beligeranţilor (puterii ocupante) îi este interzis să silească populaţia unui teritoriu să

dea informaţii despre armata naţională sau mijloacele sale de apărare (populaţia are în

continuare obligaţia de fidelitate faţă de suveranul locului).

- Puterea ocupantă poate impune impozite, dări şi taxe dar, în măsura posibilităţilor,

după legile fiscale în vigoare, ptr acoperirea cheltuielilor de administrare în teritoriul

ocupat şi în măsura în care o făcea şi guvernul teritorial.

- Există posibilitatea efectuării de rechiziţii de bunuri, dar potrivit dreptului de la Haga,

ele trebuie făcute „cu măsură” – trebuie să servească trupelor de ocupaţie de pe

teritoriul ocupat; trebuie să fie în raport cu resursele din acel teritoriu; este prevăzut

dreptul la despăgubiri; rechiziţia trebuie făcută printr-un înscris emanând de la

comandantul militar al teritoriului ocupat.

- Cf. Protocolului la Convenţiile de la Geneva din 1977, ocupanţii nu pot ridica şi scoate

în afara uzului bunuri indispensabile populaţiei civile cu scopul de a o înfometa.

- Proprietăţile imobiliare pot fi folosite de puterea ocupantă pentru nevoile armate sale

sau pentru administrarea teritoriului ocupat. Trupele pot fi cazate în locuinţele

populaţiei, dar trebuie lăsat locatarilor la dispoziţie un spaţiu rezonabil. Dacă

necesităţile militare o impun, locatarii pot fi evacuaţi din locuinţele respective, însă

trebuie să li se asigure alte locuinţe.

- În ceea ce priveşte bunurile publice: puterea ocupantă este un administrator al

acestora, putându-se bucura însă de uzufructul lor. Puterea ocupantă trebuie să

salvgardeze substanţa acestora, în schimb poate utiliza direct bunurile. Astfel, sunt

susceptibile de utilizare directă bunurile imobile necesare operaţiunilor militare,

precum fortificaţii, arsenale, docuri, depozite, căi ferate, poduri. Nu devin proprietate

inamică nici bunurile statului care nu au legătură cu operaţiunile militare: construcţii,

birouri publice, păduri, parcuri, ferme, uzine, mine – dar ele pot fi folosite de ocupant.

- Puterea ocupantă nu poate constrânge civilii să lupte în forţele sale, orice propagandă

sau presiune în acest sens este interzisă. Însă poate obliga populaţia (peste 18 ani) să

muncească la lucrările necesare nevoilor armatei de ocupaţie sau pentru servicii de

interes public.

Ocupaţia militară ia sfârşit prin: (i) renunţarea voluntară a ocupantului, (ii) prin recucerirea

teritoriului de către statul legitim, în urma armistiţiului sau a tratatului de pace, (iii) prin

înglobarea teritoriului de puterea de ocupaţie sau prin izgonirea ocupantului de o mişcare de

eliberare.

Starea de neutralitate

= este situaţia juridică a statului care nu participă la un conflict armat, este o opţiune a statelor

de a nu participa la un conflict armat şi de a nu influenţa izbucnirea acestuia.

Poate fi asumată cu titlu permanent, sau raportat la un anumit conflict, printr-o declaraţie

formală a statului respectiv.

Din punct de vedere juridic, neutralitatea reprezintă un fenomen interesant ca formă de

manifestare a voinţei unor state de a sta temporar sau permenent în afara conflictelor militare.

14

Neutralitatea „clasică” a mai fost denumită în doctrină şi „ocazională”, întrucât a fost

practicată, de regulă, pentru evitarea implicării în anumite conflicte militare.

În esenţă, statul neutru, în schimbul garantării prin tratate a independenţei şi integrităţii sale

teritoriale, se obliga să nu intre în vreo alianţă militară (cu excepţia cazului când ar fi atacat)

şi să nu-şi asume obligaţii internaţionale care să-l implice indirect în conflict. Mai exact, statul

neutru trebuia să se supună următoarelor cerinţe de comportament: a) abţinerea, care îl obliga

să nu participe la ostilităţi şi să nu sprijine în nici un fel operaţiunile militare; b) prevenirea

care îl obliga să ia măsuri pentru a impiedica desfăşurarea oricăror operaţiuni militare pe

teritoriul său; c) imparţialitatea, care îi impunea să trateze în mod egal părţile în conflict.

Neutralitatea permanentă. Este o opţiune de durată a diferitelor state, nelegată de

împrejurări conjuncturale de politică externă, care presupune obligaţii suplimentare de

comportament, altele decât cele rezultând din abţinere, prevenire şi imparţialitate.

Neutralitatea permanentă, ca statut juridic cu trăsături proprii, s-a afirmat încă din secolul al

XIX-lea.

Neutralitatea permanentă trebuie să rezulte din acte interne ale statului ce îşi asumă acest

statut. Acestea pot fi dispoziţii constituţionale, declaraţii sau legi interne speciale, care sunt

urmate de acte internaţionale de recunoaştere şi „garantare” a acestui statut din partea altor

state, mai ales a marilor puteri, exprimate individual ori colectiv. Un stat este considerat ca

bucurându-se de neutralitate permanentă dacă el se angajează să rămână neutru în orice

războaie ce ar putea interveni între alte state. El nu are dreptul să aparţină vreunei alianţe

militare. Principalul drept al statului cu regim de neutralitate permanentă constă în dreptul la

autoapărare individuală şi colectivă, în care scop el poate utiliza propriile sale forţe armate şi

poate cere ajutorul altor state, în cazul în care statutul său de neutralitate ar fi nesocotit.

Neutralitatea în epoca contemporană. Unele evoluţii în relaţiile internaţionale şi în dreptul

internaţional contemporan au determinat anumite modificări în definirea neutralităţii şi

regimului său juridic. Astfel, interzicerea utilizării forţei în relaţiile internaţionale, (art. 2 alin.

3 din Carta ONU), respectiv excluderea războiului ca modalitate de soluţionare a diferendelor

dintre state (Pactul Briand-Kellog, 1928), precum şi definirea, în 1974, printr-o rezoluţie a

Adunării Generale a ONU, a agresiunii armate, reprezintă evoluţii care impun statelor neutre

să-şi modifice atitudinea, în cazul unui eventual conflict militar în funcţie de conduita

beligeranţilor. Statul neutru va continua astfel să respecte obligaţiile de abţinere şi prevenire

faţă de statul agresor, dar nu şi pe cele de imparţialitate. Se consideră astfel că statul

permanent neutru va fi îndreptăţit să acorde sprijin statului victimă a unei agresiuni. În acest

sens, neutralitatea contemporană este calificată drept o neutralitate diferenţiată.

Regimul juridic actual al neutralităţii în caz de conflicte armate dobândeşte o serie de

elemente noi, ţinând seama şi de progresele înregistrate în tehnicile de luptă şi mijloacele de

purtare a războiului, în special de pericolul pe care îl reprezintă armele nucleare. Toate

acestea impun statului neutru următoarele obligaţii:

– să nu participe la alianţe militare, politice sau economice care au ca scop pregătirea

războiului;

– să nu permită folosirea teritoriului lor pentru pregătiri militare, inclusiv amplasarea de

baze militare străine, depozite, manevre militare sau alte asemenea utilizări;

– să nu deţină, să nu producă şi să nu experimenteze armament nuclear;

– să ducă o politică de colaborare activă cu toate statele.

15

Compatibilitatea între statutul de neutralitate permanentă şi calitatea de membru ONU. Această problemă s-a ridicat în legătură cu sistemul de asigurare a păcii şi securităţii instituit

prin Capitolul VII din Carta ONU. În temeiul dispoziţiilor acestui capitol Consiliul de

Securitate poate dispune măsuri de constrângere, mergând până la utilizarea forţei armate,

împotriva unui stat care prin conduita sa ameninţă pacea şi securitatea. De asemenea, prin

articolul 2, aliniatul 5 din Cartă, toate statele membre ONU vor acorda acesteia ajutorul lor, în

orice acţiune întreprinsă în conformitate cu Carta.

Interpretând diferit aceste dispoziţii ale Cartei, Elveţia a considerat, de la crearea ONU

până în anul 2002, că statutul său de neutralitate permanentă ar fi incompatibil cu calitatea de

membru ONU, în timp ce Austria a devenit membră ONU încă din 1955.

În sprijinul compatibilităţii dintre statutul de neutralitate permanentă şi calitatea de

membru ONU s-au invocat dispoziţiile art. 48 alin. 1 din Capitolul VII al Cartei, care dau

dreptul Consiliului de Securitate să aleagă (doar) unele din statele membre, cărora să le

solicite participarea directă la măsurile de constrângere cu forţa armată pe care le decide,

precum şi dispoziţiile articolului 43 din Cartă, potrivit cărora statele membre care vor să pună

la dispoziţia Consiliului de Securitate forţe armate urmează să încheie, în acest scop, acorduri

speciale cu acesta. S-a interpretat astfel că în Cartă se face o distincţie între obligaţia generală

din art. 2 alin. 5 de a acorda sprijin organizaţiei şi aceea de a contribui cu contingente militare,

în temeiul art. 43 şi 48, la măsurile decise de Consiliul de Securitate împotriva unui stat care

prin comportamentul său ameninţă pacea internaţională.

Încetarea conflictului armat

Revenirea la starea de pace:

- Încetarea ostilităţilor = încheierea luptelor dintre forţele armate opuse şi se realizează prin

armistiţiul sau capitularea decise convenţional de autorităţile militare care suspendă

ostilităţile. Aceste acte anunţă sfârşitul războiului şi restabilirea păcii, dar nu înseamnă în mod

obligatoriu acest lucru.

A. Prin instrumente scrise

Armistiţiul = acordul dintre beligeranţi prin care se întrerup operaţiile de război, dar

ele pot fi reluate oricând, chiar dacă durata lui nu s-a stabilit, cu condiţia avertizării

inamicului. Poate fi general (în toate zonele de operaţiuni militare) sau local (doar în

anumite zone). Deosebirea dintre armistiţiu şi o simplă încetare a focului este că în

primul caz există intenţia de a pregăti încheierea conflictului, să suspende acţiunile

militare şi să deschidă calea tratativelor de pace.

Beligeranţii care ar redeschide ostilităţile după încheierea unui armistiţiu ar fi calificaţi

drept agresori. El trebuie notificat autorităţile competente şi trupelor.

Capitularea = este o încetare a ostilităţilor unilaterală sau negociată între părţi, care

trebuie să ţină seama şi de regulile onoarei militare. Odată declarată, ea trebuie

respectată scrupulos de părţi. Există capitulare generală sau parţială (a unor

comandanţi militari în zona în care acţionează).

Regulile militare şi cele penale incriminează capitularea. – dar trebuie distins.

B. Prin declaraţii unilaterale şi acte interne → dobândesc forţă juridică prin acceptul

tacit al adeversarului.

C. Debellatio = ocuparea totală a teritoriului statului inamic, însoţită de distrugerea

aparatului statal (elementul material) şi de voinţa de a distruge complet organizarea

statală a inamicului (elementul subiectiv – animus bellandi).

16

Ca urmare a scoaterii războiului în afara legii internaţionale, debellatio nu mai este

permis = nu mai e un mijloc licit de încetare a unui conflict armat.

- Tratatul de pace – instrumentul juridic prin care se pune capăt oficial stării de beligeranţă,

marcând data exactă la care conflictul armat încetează şi efectele juridice.

Au ieşit din uz.

Situaţia CANI – cu implicarea forţelor multinaţionale ONU sau NATO – ocupaţia s-a

prelungit sine die.

Declaraţia de încetare a operaţiunilor militare poate să fie o nouă tehnică unilaterală de

încheiere a unui conflict armat.

*****

1. Regulile privind conducerea ostilităţilor.

2. Mijloace şi metode de război interzise.

3. Elemente specifice ostilităţilor terestre, navale şi aeriene.

4. Elemente specifice conflictelor armate fără caracter internaţional.

5. Persoanele care iau parte la ostilităţi: combatanţii, spionii şi mercenarii.

6. Persoanele care nu iau parte la ostilităţi: civilii, foştii combatanţi (răniţii, bolnavii,

naufragiaţii, prizonierii de război), personalul necombatant special (personalul medical,

personalul religios, personalul protecţiei civile).

1. Regulile privind conducerea ostilităţilor.

Dreptul de la Haga – într-o exprimare concentrată, el reprezintă ansamblul regulilor care

limitează desfăşurarea operaţiunilor militare rationae personae (cine poate fi supus atacului),

rationae materiae (ce obiective pot constitui ţinta atacului) şi rationae conditionis (care sunt

armele şi metodele de război permise).

Deşi au existat dintotdeauna încercări de a limita dreptul discreţionar al statelor de a utiliza

anumite mijloace şi metode de război, până în sec. XIX se considera, în general, că libertatea

statelor de a alege astfel de metode şi mijloace este neîngrădită.

Principiul limitării dreptului de utilizare a metodelor şi mijloacelor de luptă a fost enunţat

pentru prima oară în dreptul convenţional în primele conferinţe de la Haga din 1899 şi 1907.

Cadrul juridic ce reglementează regimul mijloacelor şi metodelor de război este constituit

din:

- Declaraţia de la Sankt Petersburg (1868), având ca efect interzicerea utilizării anumitor

proiectile în timp de război;

- Convenţia asupra legilor şi obiceiurilor războiului pe uscat de la Haga – 1899;

- Convenţia privitoare la legile şi obiceiurile războiului terestru de la Haga – 1907 (Convenţia

a IV-a);

- Convenţiile de la Geneva din 1949 şi Protocoalele adiţionale la acestea.

La acestea se mai adaugă şi o serie de tratate internaţionale cu un domeniu de aplicare specific

– vizând interzicerea unuia sau a mai multor mijloace ori metode de război.

Regulile / principiile privitoare la conducerea ostilităţilor, aşa cum s-au conturat de-a lungul

timpului şi sunt reflectate în dispoziţiile convenţionale sus-amintite:

17

- părţile la un conflict armat nu au un drept nelimitat în ceea ce priveşte alegerea mijloacelor

şi metodelor de război;

- utilizarea mijloacelor şi metodelor de război trebuie să se facă întotdeauna cu distincţia clară

dintre obiectivele militare şi populaţia ori bunurile civile, astfel încât atacurile să nu fie

îndreptate decât asupra obiectivelor militare;

- limitarea pe cât posibil a suferinţelor pe care le-ar putea îndura combatanţii şi limitarea

proporţiilor distrugerilor;

- necesitatea existenţei între combatanţi a unei minime încrederi în ceea ce priveşte statutul

juridic al persoanelor şi bunurilor aflate sub protecţia dreptului umanitar.

2. Mijloace şi metode de război interzise.

Mijloce de război interzise – intră în această categorie arme şi muniţii de război care produc

suferinţe inutile sau încalcă principiul discriminării.

I. Arme şi muniţii clasice interzise – Convenţia de la Geneva din 1980 cu privire la anumite

arme Convenţionale + 5 Protocoale adiţionale

a. orice proiectil cu o greutate mai mică de 400 de grame care ar fi explozibil sau încărcat cu

materii fulminante sau inflamabile (Declaraţia de la Sankt Peteresburg);

b. gloanţele care se lăţesc sau se turtesc uşor în corpul omenesc, cum sunt gloanţele cu cămaşă

tare, a căror cămaşă nu acoperă în întregime miezul glonţului sau care ar fi prevăzute cu

tăieturi (Declaraţia de la Sankt Petersburg);

c. armele al căror principal efect este de a răni prin schije care nu sunt localizabile prin raze X

în corpul omenesc – Protocolul I la Convenţia de la Geneva din 1980;

d. minele, capcanele şi altele dispozitive – muniţii şi dispozitive amplasate manual şi

concepute pentru a ucide, răni sau produce pagube şi care sunt declanşate prin comandă de la

distanţă sau în mod automat după un anumit timp – Protocolul II la Convenţia de la Geneva

din 1980.

→ este interzisă folosirea acestora arme împotriva populaţiei civile sau civililor în

mod individual, în acţiuni ofensive, defensive sau de represalii. De asemenea, este intezisă

folosirea acestor arme fără discriminare.

Este interzisă în orice condiţii (deci şi împotriva combatanţilor şi a obiectivelor militare)

folosirea armelor capcană – orice arme având forma unor obiecte portabile, aparent

inofensive, care sunt în mod special concepute şi construite pentru a conţine o încărcătură

explozivă şi care produc o detonare când sunt deplasate sau prin apropiere de ele, precum şi a

armelor capcană ataşate sau asociate în orice fel cu:

- Embleme, semne sau semnale protectoare, recunoscute pe plan internaţional;

- Bolnavi, răniţi sau persoane decedate;

- Locuri de înhumare, incinerare sau morminte;

- Instalaţii, material, furnituri sau mijloace de transport sanitar;

- Jucării de copii sau alte obiecte portabile sau produse special, destinate pentru

alimentaţia, sănătatea, igiena, îmbrăcămintea sau educaţia copiilor;

- Alimente sau băuturi;

- Obiecte cu caracter religios;

18

- Monumente istorice, lucrări de artă sau locuri de cult, care constituie patrimoniul

cultural şi spiritual al popoarelor.

Armele capcană, care sunt concepute să cauzeze răniri sau suferinţe inutile, sunt

interzise.

În 1996 problema minelor a fost reiterată, în contextul Conferinţei de examinare a Convenţiei

din 1980 asupra armelor clasice, dar rezultatele au fost descurajante. În schimb, în 1997, la

insistenţele CICR, problema a fost reluată, iar în acelaşi an a fost elaborată Convenţia privind

interzicerea minelor antipersonal din 18 septembrie 1997 în Oslo, Norvegia, fiind deschisă

spre semnare la Ottawa. A intrat în vigoare în anul 1999.

e. armele incendiare - Protocolul III la Convenţia de la Geneva intezice în toate împrejurările

ca populaţia civilă, civilii în mod individual sau obiectivele civile să fie obiectul unui atac cu

orice armă sau muniţie care este în mod esenţial concepută să dea foc unor obiecte sau să

cauzeze arsuri persoanelor prin acţiunea flăcărilor, căldurii, sau a unei combinaţii între flăcări

şi căldură, produse printr-o reacţie chimică a unei substanţe lansate asupra unei ţinte.

Protocolul III enumeră de asemenea anumite tipuri de muniţie care, chiar dacă ar conţine

fosfor alb, ar avea doar un efect incendiar secundar – ele nu sunt considerate arme incendiare.

f. armele cu laser – Protocolul IV (intrat în vigoare în 1998) – interzice folosirea şi transferul

în conflictele armate internaţionale a armelor cu laser care pot fi folosite pentru orbirea

soldaţilor sau a civililor.

II. Arme şi muniţii neconvenţionale interzise (ABC)

a. Armele chimice – pentru prima dată au fost utilizate în timpul Primului Război Mondial, în

1915, armata germană a lansat un atac prin valuri de clor, în urma căruia au fost scoşi din

luptă 15.000 de oameni (din care 5.000 decedaţi). În timpul Primului Război Mondial au

murit peste 100.000 de oameni, în urma folosirii a nu mai puţin de 39 substanţe toxice de

luptă.

- Protocolul privind interzicerea folosirii in razboi a gazelor asfixiante, toxice sau similare si a

mijloacelor bacteriologice de lupta, semnat la Geneva la 17 iunie 1925 (Protocolul de la

Geneva din 1925)

În perioada interbelică armele chimice au fost folosite pe scară largă, numai în două situaţii:

de italieni în războiul împotriva Abisiniei (1936) şi de japonezi împotriva armatelor chineze

(1937-1939).

În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, deşi beligeranţii dispuneau de importante

cantităţi de arme chimice, din fericire acestea nu au fost utilizate pe scară largă.

Convenţia privind interzicerea dezvoltării, producerii, stocării şi folosirii armelor

chimice şi distrugerea acestora – Paris, 1993 (intrată în vigoare în 1997, distrugerea totală

a armelor chimice a început, sub control internaţional, în 1999 şi a continuat până în 2007) →

se înfiinţează şi Organizaţia pentru Interzicerea Armelor Chimice, cu sediul la Haga.

Statele se obligă:

1. Fiecare stat parte la prezenta conventie se angajeaza ca, niciodată şi în nicio imprejurare, sa

nu:

a) dezvolte, produca, dobindeasca in alt mod, stocheze sau conserve armechimice sau sa

transfere, direct sau indirect, arme chimice altora;

19

b) foloseasca arme chimice;

c) se angajeze in nici o pregatire militara pentru folosirea armelor chimice;

d) ajute, incurajeze sau determine, in nici un fel, pe altcineva, sa se angajeze în orice activitate

interzisa unui stat parte prin prezenta conventie.

2. Fiecare stat parte se angajeaza sa distruga armele chimice pe care le detine in proprietate

sau le poseda sau care sint amplasate in orice loc aflat sub jurisdictia sau controlul sau, in

conformitate cu prevederile prezentei conventii.

3. Fiecare stat parte se angajeaza sa distruga toate armele chimice pe care le-a abandonat pe

teritoriul altui stat parte, in conformitate cu prevederile prezentei conventii.

4. Fiecare stat parte se angajeaza sa distruga orice instalatii de producere a armelor chimice,

pe care le detine in proprietate sau le poseda sau care sunt amplasate in orice loc aflat sub

jurisdictia sau controlul sau, in conformitate cu prevederile prezentei conventii.

Potrivit articolului 2: arme chimice inseamna urmatoarele elemente, impreuna sau separat:

a) substante chimice toxice si precursorii lor, cu exceptia celor destinate pentru scopuri

neinterzise de prezenta conventie, atit timp cit tipurile si cantitatile sunt conforme cu

asemenea scopuri;

b) munitii si dispozitive concepute special pentru a provoca moartea sau alte vatamari, prin

actiunea toxica a substantelor chimice toxice, specificate in subparagraful a), care ar fi

eliberate ca urmare a folosirii unor asemenea munitii si dispozitive;

c) orice echipament conceput special pentru a fi utilizat in legatura directa cu folosirea

munitiilor si dispozitivelor, specificate in subparagraful b).

Substanta chimica toxica inseamna orice substanta chimica, care, prin actiunea sa chimica

asupra proceselor biologice, poate cauza moartea, incapacitatea temporara sau vatamari

permanente la om sau la animale. Aceasta include orice asemenea substante chimice,

indiferent de originea lor sau de metoda de producere si indiferent daca sint produse in

instalatii, se afla in munitii sau in alta parte.

Adoptarea şi intrarea în vigoare a convenţiei de la Paris a fost considerată una dintre cele mai

importante realizări ale sfârşitului secolului trecut în materie, căci ea cuprinde angajamentul

statelor de a distruge total un mijloc de război şi a tuturor mijloacelor de producere a lui.

b. Armele biologice – sunt acele arme concepute şi construite prin utilizarea organismelor vii

sau secreţiilor lor toxice şi care cauzează moartea sau vătămarea oamenilor, animalelor sau a

plantelor, precum şi infestarea alimentelor sau a apei.

Ele sunt interzise pentru că provoacă un rău inutil şi sunt nediscriminatorii.

Convenţia privind intezicerea perfecţionării, producerii şi stocării armelor

bacteriologice (biologice) şi cu toxine şi distrugerea acestora, adoptată în anul 1972, intrată

în vigoare în anul 1975.

- fiind primul tratat multilateral de dezarmare pentru interzicerea efectivă a dezvoltării,

producţiei, achiziţiei, transferului, păstrării, depozitării şi utilizării armelor biologice şi

toxice.

c. Arma atomică – niciun tratat internaţional universal nu interzice expresis verbis arma

nucleară.

20

Există doar anumite restricţii privitoare la intezicerea plasării armei nucleare în anumite

teritorii, producerea armei nucleare, experienţele nucleare, transferul acestora, plasare,

depozitare, după cum urmează:

- Efectuarea experienţelor nucleare în atmosferă, în spaţiul cosmic sau sub apă

(Tratatul de la Moscova din 5 august 1963);

- Experimentarea, utilizarea, fabricarea, producerea sau achiziţionarea, primirea,

depozitarea, instalarea, montarea, deţinerea armei nucleare în anumite zone –

tratate regionale (America Latină – Tratatul privind interzicerea armelor nucleare

în America Latină – tratatul de la Tlatelolco, Mexic – 5 decembrie 1967; Pacificul

de Sud – Tratatul privind intezicerea armelor nucleare în Pacificul de Sud – tratatul

de la Rarotonga din 6 august 1985 – arhipelagul Cook);

- Plasarea lor pe orbită, pe alte corpuri cereşti şi pe Lună;

- Neproliferarea armelor nucleare (Tratatul de la Washington, Moscova şi Londra –

1 iulie 1968);

- Interzicerea plasării de arme nucleare în Antarctica (Tratatul asupra Antarcticii –

Washington – 1 decembrie 1951);

- Efectuarea experienţelor nucleare – Tratatul de interzicere totală a experienţelor

nucleare – 1996.

Folosirea armei nucleare şi termonucleare încalcă toate principiile privind regulile de

purtare a războiului:

- Provoacă rău inutil;

- Provoacă pagube excesive, de durată şi grave mediului natural;

- Are efect nediscriminat, greu de delimitat – desfiinţează nu numai distincţia dintre

obiectivele militare şi cele civile, între combatanţi şi necombatanţi, ci şi între

părţile la conflict şi cele din afara conflictului.

*********

Arme interzise

Cele care lovesc fără discriminare (arme care nu au suficientă precizie)

Cele care sunt de natură să cauzeze prejudicii inutile (proiectile uşoare, inflamabile sau

explozive, gloanţe dum-dum, otravă sau arme otrăvite)

Gaze toxice (cu excepţia cazului în care se răspunde unui atac în cursul căruia adversarul a

utilizat o astfel de armă)

Arme bacteriologice

Dacă este creată o nouă armă, trebuie asigurată compatibilitatea sa cu regulile dreptului

internaţional umanitar

În ceea ce priveşte armele nucleare, nu există o veritabilă interdicţie în ceea ce priveşte

utilizarea acestora → s-ar pune întrebarea dacă se poate deduce că sunt interzise de regulile

generale ale dreptului internaţional umanitar şi în special de interzicerea armelor ce provoacă

suferinţe acute sau a atacurilor fără discriminare.

Metode de luptă interzise

În luptă, comportamentul trebuie să fie „cavaleresc”.

Este interzisă perfidia, respectiv acţiunile utilizate cu intenţia de a înşela buna-credinţă a

adversarului pentru a-l face pe acesta că are dreptul să primească, ori are obligaţia de a acorda

protecţia prevăzută de regulile de drept internaţional. Simpla viclenie în război, menită să

21

înşele adversarul nu este interzisă, de exemplu camuflajul, operaţiunile simulate sau

dezinformarea.

Sunt în schimb interzise: atacurile militare sub protecţia steagului alb; combatanţii care

simulează că au fost scoşi în afara luptei pentru a elimina mai uşor adversarul care vine să le

acorde ajutor; folosirea abuzivă a semnelor de protecţie recunoscute; interdicţia de a ataca un

pilot care s-a catapultat din aeronavă.

PA I - Art. 37 Interzicerea perfidiei

1. Este interzisă omorîrea, rănirea sau capturarea unui adversar recurgînd la perfidie.

Constituie perfidie actele care fac apel, cu intenţia de înşelare, la buna-credinţă a unui

adversar pentru a-l face să creadă că are dreptul să primească sau obligaţia să acorde protecţia

prevăzută în regulile dreptului internaţional aplicabil la conflictele armate. Actele următoare

constituie exemple de perfidie:

a) simularea intenţiei de a negocia sub acoperirea steagului de parlamentare sau

simularea predării;

b) simularea unei incapacităţi datorită rănilor sau bolii;

c) simularea posedării statutului de civil sau de necombatant;

d) simularea posedării unui statut protejat utilizînd semne, embleme sau uniforme ale

Naţiunilor Unite, ale statelor neutre sau ale altor state care nu sînt părţi la conflict.

2. Stratagemele de război nu sînt interzise. Constituie stratageme de război actele care

au drept scop să inducă în eroare un adversar sau de a-l face să comită imprudenţe, dar care nu

încalcă nici o regulă de drept internaţional aplicabil în conflictele armate şi care, nefăcînd apel

la buna-credinţă a adversarului în ceea ce priveşte protecţia prevăzută de acest drept nu sînt

perfide. Actele următoare sînt exemple de stratageme de război: folosirea camuflajelor, a

momelilor, a operaţiunilor simulate şi a informaţiilor false.

Combatanţii şi persoanele protejate

Combatanţii sunt persoanele care iau parte la ostilităţi în mod direct, într-un CAI. Potrivit

DIU, calitatea de combatant atrage un anumit regim juridic aplicabil, sub Convenţiile de la

Geneva.

Combatantul are dreptul de a utiliza forţa letală, deci de a ucide alţi combatanţi (ai părţii

adverse în conflict), dar are şi obligaţii decurgând din Convenţii (de a proteja anumite

categorii de persoane, de a utliza anumite mijloace şi metode de război). De asemenea,

calitatea de combatant atrage şi un anumit regim de protecţie întrucât, atunci când sunt

capturaţi de forţele inamice, aceştia se bucură de statutul de prizonier de război, potrivit

CGIII.

Următoarele categorii de combatanţi se califică pentru statutul de prizonier de război, în cazul

în care cad în puterea inamicului:

- Membrii forţelor armate ai unei părţi la conflict;

- Membrii miliţiilor şi membrii altor corpuri de voluntari, inclusiv aceia din mişcările de

rezistenţă organizate, dacă îndeplinesc următoarele condiţii:

o Se află sub comanda unei persoane răspunzătoare pentru subordonaţii săi;

o Posedă un semn distinctiv, care poate fi recunoscut la distanţă;

o Poartă armele deschis;

o Conduc operaţiunile în conformitate cu legile şi cutumele războiului.

- Membrii forţelor armate regulate care se pretind ale unui guvern sau ale unei autorităţi

nerecunoscute de Puterea deţinătoare.

22

- Populaţia unui teritoriu neocupat care, la apropierea inamicului, ia armele în mod spontan

pentru a combate trupele de invazie, fără să fi avut timpul de a constitui în forţe armate

regulate, dacă ea poartă armele în mod deschis şi dacă respectă legile şi obiceiurile războiului.

Există anumite categorii de persoane care participă direct la ostilităţi care totuşi nu se bucură

de statutul de combatant:

Persoanele ce participă direct la ostilităţi şi care în mod normal ar fi putut să se califice

drept combatant, dar care au încălcat legile şi cutumele războiului;

Spionii, mercenarii, copii soldat şi civilii care iau parte direct la ostilităţi, dar fără

îndeplinirea condiţiilor mai sus enunţate.

Dacă există vreun dubiu cu privire la calitatea de “combatant”, în mod normal persoana

respectivă trebuie tratată ca prizonier de război, până când statutul juridic al acesteia va fi

decis de o “instanţă competentă” (potrivit art. 5 din CGIII).

PA I –

Art. 43 Forţele armate

1. Forţele armate ale unei părţi în conflict se compun din toate forţele, toate grupurile

şi toate unităţile armate şi organizate care sînt puse sub comandă, care răspund de conduita

subordonaţilor săi faţă de această parte, chiar dacă aceasta este reprezentată de un guvern sau

o autoritate nerecunoscută de către partea adversă. Aceste forţe armate vor trebui să fie supuse

unui regim de disciplină internă care să asigure, în special, respectarea regulilor de drept

internaţional aplicabile la conflictele armate.

2. Membrii forţelor armate ale unei părţi la conflict (alţii decît personalul sanitar şi

religios prevăzut în art. 33 al celei de-a III-a convenţii) sînt combatanţi, adică au dreptul de a

participa direct la ostilităţi.

3. Partea la un conflict, care încorporează în forţele sale armate o organizaţie

paramilitară sau un serviciu armat însărcinat cu menţinerea ordinii, trebuie să notifice aceasta

celorlalte părţi la conflict.

Art. 44 Combatanţii şi prizonierii de război

1. Orice combatant, în sensul art. 43, care cade în mîinile părţii adverse, este prizonier

de război.

2. Deşi toţi combatanţii sînt obligaţi să respecte regulile de drept internaţional aplicabil

în conflictele armate, încălcările acestor reguli nu privează pe combatant de dreptul său de a fi

considerat drept combatant, sau dacă se află în mîinile unei părţi adverse, de dreptul său de a

fi considerat ca prizonier de război, cu excepţia cazurilor prevăzute în paragrafele 3 şi 4.

3. Pentru ca protecţia populaţiei civile împotriva efectelor ostilităţilor să fie întărită,

combatanţii sînt obligaţi să se diferenţieze de populaţia civilă atunci cînd iau parte la un atac

sau la o operaţiune militară pregătitoare a unui atac. Dat fiind totuşi că există situaţii în

conflictele armate în care, ca urmare a naturii ostilităţilor, un combatant armat nu se poate

diferenţia de populaţia civilă, el îşi păstrează statutul de combatant, cu condiţia ca, în astfel de

situaţii, să poarte armele sale la vedere:

a) pe durata fiecărei acţiuni militare şi

b) în timpul în care este expus vederii de către adversar atunci cînd ia parte la o

desfăşurare militară care precede lansarea unui atac la care trebuie să participe.

Actele care corespund condiţiilor prevăzute de prezentul paragraf nu sînt considerate

ca perfide în sensul art. 37 paragraful 1 alin. c).

4. Orice combatant care cade în mîinile unei părţi adverse, atunci cînd nu îndeplineşte

condiţiile prevăzute în cea de-a doua frază din paragraful 3, pierde dreptul de a fi considerat

ca prizonier de război dar, cu toate acestea, beneficiază de protecţii echivalente, în toate

23

privinţele, cu acelea care sînt acordate prizonierilor de război de către cea de-a III-a convenţie

şi de către prezentul protocol. Această protecţie cuprinde protecţii echivalente celor care sînt

acordate prizonierilor de război de cea de-a III-a convenţie, în cazul în care o astfel de

persoană este judecată şi condamnată pentru orice infracţiuni pe care le va fi comis.

5. Combatantul care cade în mîinile unei părţi adverse, atunci cînd nu participă la un

atac sau la o altă acţiune militară pregătitoare a unui atac, nu pierde, ca urmare a activităţilor

sale anterioare, dreptul de a fi considerat drept combatant şi prizonier de război.

6. Prezentul articol nu privează pe nimeni de dreptul de a fi considerat ca prizonier de

război în sensul art. 4 al celei de-a III-a convenţii.

7. Prezentul articol nu are drept obiect modificarea practicii statelor, general acceptată,

referitoare la portul uniformei de către combatanţii afectaţi unităţilor armate regulate în

uniforma unei părţi la conflict.

8. În afara categoriilor de persoane prevăzute în art. 13 al primei şi al celei de-a II-a

convenţii, toţi membrii forţelor armate ale unei părţi la conflict, aşa cum sînt definiţi în art. 43

al prezentului protocol, au dreptul la protecţia acordată de către convenţiile menţionate dacă

sînt răniţi sau bolnavi, sau în cazul celei de-a II-a convenţii, dacă au naufragiat pe mare sau în

alte ape.

Art. 45 Protecţia persoanelor care au luat parte la ostilităţi

1. O persoană care ia parte la ostilităţi şi cade în mîinile părţii adverse este presupusă a

fi prizonier de război şi, în consecinţă este protejată de către cea de-a III-a convenţie, atunci

cînd ea revendică statutul de prizonier de război, sau rezultă că are dreptul la statutul de

prizonier de război, sau atunci cînd partea de care ea depinde revendică pentru ea acest statut

pe calea notificării adresate puterii care o deţine sau puterii protectoare. Dacă există vreo

îndoială asupra dreptului său la statutul de prizonier de război, această persoană continuă să

beneficieze de acest statut şi, prin urmare, de protecţia celei de-a III-a convenţii şi a

prezentului protocol, aşteptînd ca statutul său să fie determinat de un tribunal competent.

2. Dacă o persoană căzută în mîinile unei părţi adverse nu este deţinută ca prizonier de

război şi trebuie să fie judecată de această parte pentru o infracţiune în legătură cu ostilităţile,

ea este îndreptăţită să-şi valorifice dreptul său la statutul de prizonier de război în faţa unui

tribunal judiciar şi să obţină ca această problema să fie rezolvată. De fiecare dată cînd

procedura aplicabilă o permite, problema trebuie să fie soluţionată înainte de a se fi decis

asupra infracţiunii. Reprezentanţii puterii protectoare au dreptul să asiste la dezbaterile în

cursul cărora această problemă trebuie să fie rezolvată, în afara cazului excepţional în care

aceste dezbateri se desfăşoară cu uşile închise în interesul securităţii de stat. În acest caz,

puterea deţinătoare trebuie să informeze despre această puterea protectoare.

3. Orice persoană care, luînd parte la ostilităţi, nu are dreptul la statutul de prizonier de

război şi nu beneficiază de un tratament mai favorabil în conformitate cu cea de-a IV-a

convenţie, are dreptul, oricînd, la protecţia prevăzută în art. 75 al prezentului protocol. În

teritoriul ocupat, o astfel de persoană, exceptînd situaţia cînd este deţinută pentru spionaj,

beneficiază, de asemenea, în pofida dispoziţiilor art. 5 al celei de-a IV-a convenţii, de

drepturile de comunicare prevăzute în amintita convenţie.

Art. 46 Spionii

1. În pofida oricărei alte dispoziţii din convenţii sau din prezentul protocol, un

membru al forţelor armate ale unei părţi la conflict care cade în mîinile unei părţi adverse

atunci cînd se dedă la activităţi de spionaj, nu are dreptul la statutul de prizonier de război şi

poate fi tratat ca spion.

2. Un membru al forţelor armate ale unei părţi în conflict care culege sau caută să

culeagă, în folosul acestei părţi, informaţii într-un teritoriu controlat de către o parte adversă

24

nu va fi considerat că se dedă unor activităţi de spionaj dacă, făcînd aceasta, este îmbrăcat în

uniforma forţelor sale armate.

3. Un membru al forţelor armate ale unei părţi la conflict, care este rezident al unui

teritoriu ocupat de către o parte adversă şi care culege sau caută să culeagă, în folosul părţii de

care depinde, informaţii de interes militar în acest teritoriu, nu va fi considerat ca dedîndu-se

unor activităţi de spionaj, în cazul în care, făcînd aceasta, nu acţionează sub pretexte

înşelătoare sau într-un mod deliberat clandestin. În plus, acest rezident nu pierde dreptul la

statutul de prizonier de război şi nu poate fi tratat ca spion decît în cazul unic în care este

capturat atunci cînd se dedă la activităţi de spionaj.

4. Un membru al forţelor armate ale unei părţi la conflict, care nu este rezident al unui

teritoriu ocupat de către o parte adversă şi care s-a dedat la activităţi de spionaj în acest

teritoriu, nu-şi pierde dreptul la statutul de prizonier de război şi nu poate fi tratat ca spion

decît în cazul unic în care este capturat înainte de a se fi reîntors la forţele armate de care

aparţine.

Art. 47 Mercenarii

1. Un mercenar nu are dreptul la statutul de combatant sau de prizonier de război.

2. Prin termenul mercenar se înţelege orice persoană:

a) care este special recrutată în ţară sau în străinătate pentru a lupta într-un conflict

armat;

b) care, în fapt, ia parte la ostilităţi;

c) care ia parte la ostilităţi în special în vederea obţinerii unui avantaj personal şi căreia

îi este efectiv promisă, de către o parte la conflict sau în numele ei, o remuneraţie superioară

aceleia promise sau plătite combatanţilor avînd un grad şi o funcţie analoage în forţele armate

ale acestei părţi;

d) care nu este nici resortisant al unei părţi la conflict şi nici rezident al teritoriului

controlat de o parte la conflict;

e) care nu este membru al forţelor armate ale unei părţi la conflict şi

f) care nu a fost trimisă de către un stat, altul decît o parte la conflict, în misiune

oficială ca membru al forţelor armate ale statului respectiv.

Protecţia populaţiei şi a bunurilor civile

Pot fi atacate, în primul rând, forţele armate adverse (cu excepţia personalului sanitar şi

religios) şi de asemenea bunurile care, prin natura lor, situarea lor, destinaţia şi utilitatea lor

aduc o contribuţie efectivă acţiunii militare şi a căror distrugerea totală sau parţială, capturare

sau neutralizarea oferă un avantaj militar precis.

Protecţia populaţiei civile

Articolul 51 din Protocolul adiţional I:

“1. Populaţia civilă şi persoanele civile se bucură de o protecţie generală contra pericolelor

rezultând din operaţiile militare. În scopul de a face această protecţie efectivă, regulile

următoare, care se adaugă celorlalte reguli de drept internaţional aplicabil, vor trebui să fie

respectate în toate împrejurările.

2. Nici populaţia civilă ca atare, nici persoanele civile nu vor trebui să facă obiectul atacurilor.

Sunt interzise actele sau ameninţările cu violenţa al căror scop principal este de a răspîndi

teroarea în populaţia civilă.

3. Persoanele civile se bucură de protecţia acordată de către prezenta secţiune, în afară de

cazul când participă direct la ostilităţi şi numai pe durata acestei participări.

4. Atacurile fără discriminare sunt interzise. Prin expresia atacuri fără discriminare se înţeleg:

25

a) atacuri care nu sunt îndreptate împotriva unui obiectiv militar determinat;

b) atacuri în care se folosesc metode şi mijloace de luptă care nu pot fi îndreptate împotriva

unui obiectiv militar determinat, sau

c) atacuri în care se folosesc metode sau mijloace de luptă ale căror efecte nu pot fi limitate

după cum le prescrie prezentul Protocol, şi care sunt în consecinţă, în fiecare din aceste

cazuri, capabile să lovească, fără deosebire, obiective militare şi persoane civile sau bunuri cu

caracter civil.

5. Vor fi, între altele, considerate ca efectuate fără discriminare următoarele tipuri de atacuri:

a) atacurile prin bombardament, oricare ar fi metodele sau mijloacele utilizate, care tratează ca

un obiectiv militar unic un anumit număr de obiective militare net distanţate şi distincte,

situate într-un oraş, sat sau în orice zonă conţinând o concentraţie analoagă de persoane civile

sau de bunuri cu caracter civil;

b) atacurile de la care se poate aştepta ca să cauzeze incidental pierderi de vieţi omeneşti la

populaţia civilă, rănirea de persoane civile, pagube bunurilor cu caracter civil sau o

combinaţie a acestor pierderi şi pagube, care ar fi excesive în raport cu avantajul militar

concret şi direct aşteptat.

6. Sunt interzise atacurile îndreptate cu titlu de represalii împotriva populaţiei civile sau a

persoanelor civile.

7. Prezenţa sau mişcările populaţiei civile sau ale unor persoane civile nu pot fi utilizate

pentru a se pune anumite puncte sau anumite zone la adăpost de operaţiunile militare, mai ales

pentru a încerca să se pună obiectivele militare la adăpost de atacuri sau să acopere, să

favorizeze sau să efectueze operaţiunile militare. Părţile la conflict nu trebuie să dirijeze

mişcările populaţiei civile sau ale persoanelor civile pentru a încerca să pună obiectivele

militare la adăpost de atacuri sau să acopere operaţiunile militare”.

Bunurile cu caracter civil

Monumentele istorice, operele de artă sau locurile de cult care constituie patrimoniu cultural

sau spiritual al popoarelor, bunurile indispensabile supravieţuirii (alimente, apă potabilă),

mediul înconjurător, lucrările şi instalaţiile în legătură cu forţe periculoase (centrale nucleare,

baraje), nu trebuie atacate.

Articolul 52 din Protocolul adiţional I: - Protecţia generală a bunurilor cu caracter civil

“1. Bunurile cu caracter civil nu vor face obiectul nici al atacurilor şi nici al represaliilor.

Sunt bunuri cu caracter civil toate bunurile care nu sunt obiective militare în sensul

paragrafului 2.

2. Atacurile vor fi strict limitate la obiectivele militare. În ceea ce priveşte bunurile,

obiectivele militare sunt limitate la bunurile care, prin natura lor, prin amplasare, destinaţie

sau utilizare, aduc o contribuţie efectivă la acţiunea militară şi a

căror distrugere, totală sau parţială, capturare sau neutralizare, în împrejurările date, oferă un

avantaj militar precis.

3. În caz de îndoială, un bun care este, normal, afectat unei utilizări civile, cum ar fi un lăcaş

de cult, o casă, un alt tip de locuinţă sau o şcoală, este prezumat a nu fi utilizat în vederea

aducerii unei contribuţii efective la acţiunea militară”.

Comitetul Internaţional al Crucii Roşii1

Istoric

1 - Informaţii preluate de pe pagina web a Comitetului Român al Crucii Roşii.

26

Până la mijlocul secolului al XIX-lea nu au existat sisteme de îngrijire şi instituţii de îngrijire

a membrilor Armatei, unde să fie găzduiţi şi trataţi cei răniţi pe câmpurile de luptă. În iunie

1859, omul de afaceri elveţian Henry Dunant călătoreşte în Italia pentru a se întâlni cu

împăratul Franţei, Napoleon al III-lea, pentru a discuta problemele de afaceri din Algeria, la

aceea vreme ocupată de Franţa. Ajuns în micul oraş Solferino pe data de 24 iunie, elveţianul

este martor al Bătăliei de la Solferino, o confruntare din cadrul Războiului Austro-Sardinian.

Într-o singură zi, aproximativ 40.000 de soldaţi aparţinând ambelor tabere au murit sau au fost

abandonaţi pe câmpul de luptă, fiind răniţi. Henry Dunant este şocat de aceste lucruri, de

suferinţele soldaţilor răniţi şi de lipsa medicamentelor pentru îngrijirea acestora, precum şi a

instrumentelor de acordare a îngrijirii medicale primare. Acesta abandonează complet scopul

iniţial al călătoriei sale şi pentru mai multe zile lucrează ca voluntar pentru a ajuta la îngrijirea

celor răniţi. Întors la Geneva, s-a hotărăşte să scrie o carte numită Amintiri din Solferino,

publicată din banii proprii în 1862. A trimis copii ale acestei cărţi liderilor politici şi militari

din întreaga Europă. Pe lângă relatarea experienţei trăite la Solferino în 1859, el pledează

pentru formarea unor organizaţii naţionale voluntare care să ajute la acordarea de îngrijiri

medicale soldaţilor răniţi în timpul războiului. În plus, solicită dezvoltarea tratatelor

internaţionale care să garanteze protecţia celor răniţi pe câmpurile de luptă.

Pe 9 februarie 1863, la Geneva, Henry Dunant înfiinţează „Comitetul celor cinci”. Scopul

acestui comitet era de a examina ideile lui Dunant şi de a organiza o conferinţă despre

posibila implementare a acestora. Ceilalţi membri au fost Gustave Moynier (avocat), Louis

Appia (fizician), Théodore Maunoir de la Comisia pentru Igienă şi Sănătate de la Geneva şi

Guillaume-Henri Dufour, un general renumit al Armatei Elveţiei. Opt zile mai târziu, cei cinci

decid modificarea numelui comitetului în „Comitetul Internaţional pentru Ajutorarea

Răniţilor”. În perioada 26–29 octombrie 1863, se desfăşoară la Geneva conferinţa

internaţională, cu scopul de a dezvolta măsurile pentru îmbunătăţirea serviciilor medicale de

pe câmpurile de luptă. Dintre rezoluţiile finale ale conferinţei adoptate la 29 octombrie 1863,

cele mai importante au fost:

Înfiinţarea unor societăţi naţionale pentru ajutorarea soldaţilor răniţi;

Neutralitate şi protecţie pentru soldaţii răniţi;

Utilizarea de forţe voluntare pentru ajutorarea celor aflaţi pe câmpurile de luptă;

Introducerea unor semne distinctive comune pentru personalul medical, şi anume, o

cruce roşie pe mânecă.

La doar un an mai târziu, guvernul elveţian invită guvernele tuturor statelor europene, precum

şi cele ale Statelor Unite ale Americii, Braziliei şi Mexicului să participe la o conferinţă

diplomatică oficială. Şaisprezece ţări trimit un total de 26 de delegaţi la Geneva. La 22 august

1864, conferinţa adoptă prima Convenţie de la Geneva „pentru ameliorarea condiţiilor

răniţilor de pe câmpurile de luptă”. Reprezentanţi a 12 state au semnat convenţia: Baden,

Belgia, Danemarca, Elveţia, Franţa, Hessa, Italia, Olanda, Portugalia, Prusia, Spania şi

Württemberg. Convenţia este compusă din zece articole, stabilind pentru prima dată reguli

legale care garantează neutralitatea şi protecţia soldaţilor răniţi, personal medical pe

câmpurile de luptă şi instituţii umanitare specifice conflictelor armate. Convenţia defineşte

două criterii pentru recunoaşterea societăţilor naţionale aparţinând Comitetului Internaţional:

Societatea naţională trebuie să fie recunoscută de către propriul guvern naţional;

Guvernul naţional al respectivei ţări trebuie să fie parte a Convenţiei de la Geneva.

Imediat după adoptarea Convenţiei de la Geneva, s-au format primele societăţi. În 1876,

comitetul adoptă numele de Comitetul Internaţional al Crucii Roşii (CICR), nume păstrat

până astăzi. Din ce în ce mai multe ţări aderă la Convenţia de la Geneva şi încep să-i respecte

prevederile pe timp de război. La scurt timp, Crucea Roşie devine o organizaţie foarte

respectată la nivel internaţional, iar societăţile naţionale cresc în popularitate şi ca număr de

voluntari.

27

Acordarea primului Premiu Nobel pentru Pace în 1901 de către Comitetul Norvegian al

Premiului Nobel îi are ca laureaţi pe Henry Dunant şi Frédéric Passy, un pacifist cunoscut la

nivel internaţional.

[Convenţia de la Geneva din 1864 este revizuită pentru prima dată în 1906.

Odată cu izbucnirea Primului Război Mondial (între anii 1916 şi 1918), CICR lansează cărţi

poştale cu imagini din lagărele de concentrare în care se aflau prizonieri de război. Imaginile

ilustrau activităţile de zi cu zi ale prizonierilor, cum ar fi distribuirea scrisorilor primite de

acasă. Intenţia CICR a fost aceea de a da speranţă familiilor prizonierilor de război şi de a le

diminua temerile pentru soarta celor dragi. După încheierea războiului, CICR organizează

repatrierea a aproximativ 420.000 de prizonieri de război.

Anterior încheierii războiului, în 1917, CICR primeşte Premiul Nobel pentru Pace, datorită

extraordinarei sale activităţi din timpul conflictului. A fost singurul Premiu Nobel acordat

între 1914 şi 1918.

CICR în timpul Primului Război Mondial

Odată cu declanşarea Primului Război Mondial, CICR s-a confruntat cu provocări uriaşe,

provocări care puteau fi rezolvate numai cu ajutorul societăţilor naţionale de Cruce Roşie.

Asistenţii Crucii Roşii din întreaga lume, inclusiv din Statele Unite şi Japonia, au venit în

sprijinul medicilor forţelor armate ale statelor europene implicate în război. Pe durata

întregului război, CICR a monitorizat părţile implicate în luptă, pentru respectarea regulilor şi

cutumelor purtării războiului. Când armele chimice au fost folosite pentru prima dată în

istorie, CICR a protestat vehement împotriva acestui nou tip de armă. Chiar dacă nu a primit

un mandat, CICR a încercat să amelioreze suferinţele populaţiei civile. În teritoriile care au

fost denumite oficial „teritorii ocupate”, CICR a asistat populaţia civilă, acţionând şi în

privinţa prizonierilor de război.

CICR şi al Doilea Război Mondial

Baza legală a activităţii CICR în timpul celui de-al Doilea Război Mondial a reprezentat-o

Convenţia de la Geneva, în forma sa din 1929. Activităţile Comitetului erau similare celor din

Primul Război Mondial: vizitarea şi monitorizarea locaţiilor în care se aflau prizonierii de

război, asistarea populaţiei civile şi asigurarea schimbului de mesaje legate de prizonieri şi

persoane dispărute. Un obstacol major a fost Crucea Roşie Germană, care era controlată de

nazişti, şi care nu a respectat anumite legi ale Convenţiei de la Geneva, cum ar fi deportarea

evreilor din Germania şi asasinatele în masă din lagărele de concentrare, conduse de guvernul

german. În plus, alte două mari părţi combatante, Uniunea Sovietică şi Japonia, făceau parte

din Convenţia de la Geneva din 1929 şi nu erau obligate legal să urmeze regulile acesteia.

În timpul războiului, CICR nu a reuşit să încheie un acord cu Germania Nazistă legat de

tratamentul deţinuţilor din lagărele de concentrare şi a încetat să mai facă presiuni asupra

Germaniei pentru a evita ca aceasta să nu-şi mai respecte angajamentele cu privire la

prizonierii de război. CICR nu a reuşit nici să formuleze un răspuns la informaţiile potrivit

cărora evreii erau ucişi în lagărele de concentrare din Europa. Acesta este considerat încă cel

mai mare eşec din istoria CICR. După noiembrie 1943, CICR a primit aprobarea de a trimite

pachete pentru deţinuţii din lagărele de concentrare ale căror nume şi locaţie erau cunoscute.

CICR a reuşit să înregistreze identităţile a aproximativ 105.000 de deţinuţi şi a livrat

aproximativ 1,1 milioane de pachete, în principal către lagărele Dachau, Buchenwald,

Ravensbrück, şi Sachsenhausen.

La data de 12 martie 1945, preşedintele CICR, Jacob Burckhardt a primit un mesaj de la

Generalul Ernst Kaltenbrunner, care accepta solicitarea CICR de a permite delegaţilor să

viziteze lagărele de concentrare. Acest acord prevedea însă ca delegaţii să rămână în lagăre

până la finalul războiului. Zece delegaţi au acceptat să meargă. Unul dintre delegaţi a anunţat

trupele americane cu privire la ceea ce urma să se întâmple în lagărul Mauthausen-Gusen,

28

salvând viaţa a aproximativ 60.000 de oameni. Acţiunile sale au fost condamnate de CICR

deoarece i-au pus în pericol neutralitatea.

În 1944, CICR a primit al doilea Premiu Nobel. Ca şi în Primul Război Mondial, a primit

singurul Premiu Nobel pentru Pace din timpul conflictului militar (1939-1945). La sfârşitul

războiului, CICR a lucrat cu societăţile naţionale de Cruce Roşie pentru a organiza acţiuni de

ajutorare în regiunile foarte afectate.

CICR după al Doilea Război Mondial

Pe 12 august 1949, au fost adoptate anumite revizuiri ale celor două Convenţii de la Geneva.

O convenţie adiţională „pentru ameliorarea condiţiei membrilor Forţelor Armate Marine

răniţi, blonavi şi naufragiaţi”, acum numită a doua Convenţie de la Geneva, a devenit

succesoarea Convenţiei a X-a de la Haga. Convenţia de la Geneva din 1929 „legată de

tratamentul prizonierilor de război” poate fi considerată a fi a doua Convenţie de la Geneva

dintr-un anumit punct de vedere istoric (deoarece era formulată la Geneva), dar după 1949 a

fost numită a treia Convenţie de la Geneva deoarece, cronologic vorbind, a fost creată după

Convenţia de la Haga. Reacţionând faţă de experienţa celui de-al Doilea Război Mondial, A

Patra Convenţie de la Geneva, o nouă convenţie „legată de protecţia civililor în vreme de

război”, a fost adoptată. De asemenea, protocoalele adiţionale din data de 8 iunie 1977 au

dorit să facă în aşa fel încât convenţia să poată fi aplicată şi în cazul războaielor civile. Astăzi,

cele patru convenţii şi protocoalele sale adiţionale conţin peste 600 de articole, o creştere

spectaculoasă faţă de cele 10 din 1864.

La sărbătorirea centenarului său, în 1963, CICR împreună cu Liga Societăţilor de Cruce

Roşie, a primit al treilea Premiu Nobel pentru Pace.

La data de 16 octombrie 1990, Adunarea Generală a ONU a decis să acorde CICR statutul de

observator la sesiunile sale, primul astfel de permis acordat unei organizaţii private. Un acord

cu guvernul elveţian semnat la data de 19 martie 1993, a afirmat independenţa deplină a

Comitetului faţă de guvernul Elveţiei. Acordul protejează proprietăţile CICR din Elveţia,

incluzând sediile şi arhivele sale şi garantează protejarea transferului de bunuri şi bani.

La sfârşitul Războiului Rece, activitatea CICR a devenit mult mai periculoasă. În anii '90, şi-

au pierdut viaţa mai mulţi delegaţi decât în orice moment al istoriei, în special intervenind în

conflicte armate locale. Aceste incidente au demonstrat de cele mai multe ori nerespectarea

regulilor Convenţiilor de la Geneva şi ale simbolurilor sale protectoare. ]

Misiunea CICR

Misiunea oficială a CICR, ca organizaţie imparţială, neutră şi independentă este aceea de a

garanta protecţia vieţii şi demnităţii victimelor conflictelor armate naţionale şi internaţionale.

Cele mai importante sarcini ale Comitetului sunt:

monitorizarea conformităţii părţilor dintr-un conflict cu Convenţiile de la Geneva;

acordare de asistenţă medicală celor răniţi pe câmpul de luptă;

supervizarea tratării prizonierilor de război;

acordarea de ajutor în căutarea persoanelor dispărute în conflictele armate;

protejarea populaţiei civile;

arbitrarea părţilor dintr-un conflict armat.

Statut legal şi organizare

Sediul CICR se află în oraşul Geneva din Elveţia şi are birouri externe în 80 de ţări. Are

aproximativ 12.000 de membri la nivel mondial, dintre care aproape 800 dintre aceştia

lucrează în cadrul sediului de la Geneva. Contrar a ceea ce se crede, CICR nu este o

organizaţie neguvernamentală în adevăratul sens al cuvântului, dar nici o organizaţie

internaţională. Deoarece membrii săi pot fi doar cetăţeni elveţieni, nu are o politică deschisă

indivizilor din alte state ca alte ONG-uri. Cuvântul „internaţional” din numele său nu se referă

29

la capacitatea unei persoane de a fi membru, ci la scopul său de a întreprinde acţiuni

internaţionale, conform Convenţiilor de la Geneva. CICR are privilegii speciale şi imunitate

legală în mai multe state, bazate pe legile din statele respective sau pe acorduri între Comitet

şi guvernele naţionale. Conform legii elveţiene, CICR este o asociaţie privată.

Societăţile naţionale în cadrul Mişcării. Recunoaşterea oficială a unei societăţi naţionale

Societăţile naţionale de Cruce Roşie şi Semilună Roşie există în aproape fiecare ţară din lume.

În cadrul Mişcării, CICR e răspunzător de recunoaşterea legală a unei societăţi de ajutor ca

societate naţională de Cruce sau Semilună Roşie. Regulile exacte pentru recunoaştere sunt

definite în statutul Mişcării: Articolul 4 din acest statut conţine „Condiţiile pentru

recunoaşterea Societăţilor Naţionale”:

Pentru a fi recunoscută în termenii Articolului 5, paragraful 2 b) ca Societate Naţională,

Societatea trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:

1. Să fie constituită pe teritoriul unui stat independent unde este respectată Convenţia de la

Geneva pentru Ameliorarea Condiţiei Răniţilor şi Bolnavilor pe câmpurile de luptă.

2. Să fie unica Societate de Cruce sau Semilună Roşie din statul respectiv şi să fie condusă

de un corp central care să fie singurul competent să o reprezinte.

3. Să fie recunoscută corespunzător de guvernul din ţara respectivă pe baza Convenţiilor de

la Geneva şi a legislaţiei naţionale ca societate voluntară.

4. Să aibă un statut autonom care să-i permită operarea în conformitate cu Principiile

Fundamentale ale Mişcării.

5. Să folosească numele şi emblema Crucii sau Semilunii Roşii în conformitate cu

Convenţiile de la Geneva.

6. Să fie organizată astfel încât să îndeplinească sarcinile definite în propriul statut, inclusiv

pregătirea pentru război pe timp de pace.

7. Să-şi extindă activităţile pe întreg teritoriul Statului.

8. Să recruteze membri voluntari, indiferent de rasă, sex, clasă socială, religie sau opinii

politice.

9. Să adere la prezentul Statut şi să coopereze cu membrii Mişcării.

10. Să respecte Principiile Fundamentale ale Mişcării şi să fie ghidată în munca sa de

principiile legilor umanitare internaţionale.

După recunoaşterea de către CICR, o societate naţională e acceptată ca membră a Federaţiei

Internaţionale a Societăţilor de Cruce Roşie şi Semilună Roşie.

Simboluri ale Mişcării

Simbolurile descrise mai jos au două înţelesuri distincte. Pe de o parte, simbolurile vizuale ale

Crucii Roşii, Semilunii Roşii, Leului şi Soarelui Roşu şi Cristalului Roşu servesc ca semne

protectoare în conflictele armate, lucru definit în cadrul Convenţiilor de la Geneva. Aceasta

se numeşte utilizare protectoare a simbolurilor. Pe de altă parte, aceste simboluri sunt folosite

ca semne distinctive de acele organizaţii care sunt parte a Mişcării Internaţionale de Cruce

Roşie şi Semilună Roşie. Aceasta este utilizare indicativă a emblemelor.

Crucea Roşie

Crucea Roşie pe un fundal alb a fost simbolul original de protecţie declarat la Convenţia de la

Geneva din 1864. Este o inversare a steagului naţional al Elveţiei, fiind adoptat pentru a-l

onora pe fondatorul său, elveţianul Henry Dunant şi ţara sa. Crucea Roşie este definită ca

simbol protector în Articolul 7 al Convenţiei de la Geneva din 1864, Capitolul VII şi Articolul

38 în Convenţia de la Geneva din 1949. Există un acord neoficial în cadrul Mişcării Crucii

Roşii şi Semilunei Roşii prin care forma crucii ar trebui să fie una compusă din cinci pătrate.

Totuşi, indiferent de formă, orice Cruce Roşie pe fundal alb ar trebui să fie un semn valid şi

30

recunoscut ca semn de protecţie. Dintre cele 185 de societăţi naţionale recunoscute actual de

către CICR, 151 folosesc Crucea Roşie ca emblemă oficială.

Semiluna Roşie

În timpul Războiului Ruso-Turc, între anii 1876 şi 1878, Imperiul Otoman a folosit o

Semilună Roşie în locul Crucii Roşii deoarece guvernul considera că respectiva Cruce i-ar fi

afectat pe soldaţii musulmani. În 1877, Rusia s-a angajat să respecte simbolul Semilunii Roşii,

după care şi Imperiul Otoman s-a angajat să respecte simbolul Crucii Roşii. După aceste

evenimente, CICR a declarat în 1878 că ar fi posibil să se adopte simboluri oficiale adiţionale

pentru statele non-creştine. Semiluna Roşie a fost recunoscută oficial în anul 1929 când

Convenţiile de la Geneva au fost amendate (mai precis Articolul 19). Original, Semiluna

Roşie a fost folosită de Turcia şi Egipt. De la recunoaşterea sa oficială şi până azi, Semiluna

Roşie a devenit emblema majorităţii statelor cu populaţii majoritar musulmane. Societăţile

naţionale din unele state cum ar fi Pakistan (1974), Malaezia (1975) sau Bangladesh (1989)

şi-au schimbat oficial numele şi emblema de la Crucea Roşie la Semiluna Roşie. Semiluna

Roşie este folosită de 33 dintre cele 185 de societăţi naţionale recunoscute la nivel mondial.

Cristalul Roşu

Datorită controversei legate de societatea naţională din Israel, introducerea unui simbol de

protecţie adiţional şi neutru a fost pus în discuţie mai mulţi ani, Cristalul Roşu fiind cea mai

populară propunere. Oricum, amendarea Convenţiilor de la Geneva pentru adăugarea unui

nou simbol de protecţie solicită o conferinţă diplomatică a tuturor celor 192 de state

semnatare. Guvernul elveţian a organizat o astfel de conferinţă care ar fi trebuit să aibă loc

între 5 şi 6 decembrie 2005 pentru a adopta un al treilea protocol la Convenţiile de la Geneva

pentru introducerea Cristalului Roşu ca simbol adiţional cu statut egal cu Semiluna Roşie şi

Crucea Roşie. Conferinţa a fost amânată pentru data de 7 decembrie iar protocolul a fost

adoptat. Din toate statele care au participat la conferinţă, 98 au votat pentru, 27 împotrivă şi

10 s-au abţinut de la vot.

La data de 22 iunie 2006 CICR a anunţat că Mişcarea Internaţională de Cruce Roşie şi

Semilună Roşie a adoptat Cristalul Roşu ca emblemă adiţională. La data de 14 ianuarie 2007,

al treilea protocol adiţional a intrat în vigoare.

Crucea Roşie Română

Ca urmare a aderării, la 30 noiembrie 1874, a României la Convenţia de la Geneva din anul

1864, la 4 iulie 1876, ia fiinţă, în actualul local al Spitalului Colţea din Bucureşti, Societatea

de Cruce Roşie din România.

Crucea Roşie Română este o organizaţie cu caracter umanitar, independentă, auxiliară

autorităţilor publice, care funcţionează în baza Legii nr. 139/1995 (publicată în Monitorul

Oficial al României, Partea I, nr. 303/30.12.1995), modificată şi completată de Legea nr.

524/2004 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1123/29.11.2004).

31

Noţiunea şi principiile generale ale Dreptului internaţional al refugiaţilor. Înaltul

Comisar al Naţiunilor Unite pentru Refugiaţi.

Refugiaţii reprezintă o categorie distinctă de străini existenţi, la un moment dat, pe

teritoriul unui stat.

În mod obişnuit, ţara de origine acordă cetăţenilor săi protecţie, în raport cu alte state,

în cazurile în care se consideră că drepturile acestora sunt încălcate de statele străine.

Principala caracteristică a refugiaţilor constă tocmai în faptul că aceştia nu pot să beneficieze

de protecţia ţării de origine sau nu doresc această protecţie.

În urma primului război mondial au avut loc mari deplasări de persoane dincolo de

graniţele statelor lor de origine, situaţie care a generat, pentru prima dată, preocupări în plan

internaţional privitoare la statutul juridic al acestei categorii de persoane. În anul 1921, în

cadrul Societăţii Naţiunilor ia fiinţă Comitetul pentru refugiaţi, prezidat de cunoscutul

explorator norvegian F. Nansen. Protecţia acestui Comitet a fost acordată iniţial refugiaţilor

ruşi şi armeni, pentru ca în 1928 aceasta să preia în sarcina sa şi refugiaţii din Orientul

Mijlociu, iar în 1933 refugiaţii germani.

În perioada interbelică, în cadrul Societăţii Naţiunilor, protecţia internaţională a

refugiaţilor a fost abordată cu luarea în considerare a unor grupuri distincte de persoane

persecutate. Protecţia acestora era asigurată numai în măsura în care refugiaţii puteau fi

încadraţi într-un asemenea grup distinct, în raport cu o anumită ţară de provenienţă.

Instrumentele internaţionale adoptate în această perioadă, reflectă o asemenea orientare

conceptuală.

Cel de al doilea război mondial a dus la deportarea a milioane de oameni din ţările ocupate

de Germania. Aceştia au fost numiţi persoane strămutate („displaced persons”). Pentru

repatrierea acestora s-au încheiat convenţii între U.R.S.S., Marea Britanie şi S.U.A., pe de o

parte şi între U.R.S.S. şi Franţa pe de altă parte (1945). Cum mai mult de un milion dintre

persoanele strămutate au refuzat să se întoarcă în ţările de origine, pentru a-i ajuta să se stabi-

lească în alte ţări, a luat fiinţă, în 1946, Organizaţi Internaţională a Refugiaţilor (O.I.R.), ca

organ special al O.N.U., înlocuită în 1950 prin Înaltul Comisariat al Naţiunilor Unite pentru

Refugiaţi, care funcţionează şi în prezent.

De la sfârşitul ultimului război mondial până în prezent, fluxul de refugiaţi, din cauza

conflictelor locale şi altor fenomene ţinând de natura regimurilor politice din diverse ţări, a

devenit un fenomen permanent, îmbrăcând uneori caracterul unui exod în masă al populaţiei.

În această privinţă au creat probleme, de exemplu, evenimentele din Ungaria (1956),

Cehoslovacia (1968), Chile, Cambodgia, Uganda, Ciad, Vietnam, Iran, Liban, Etiopia, Angola

şi, mai recent, din Somalia, Ruanda şi Iugoslavia.

Definirea noţiunii de refugiat. În termeni generali, prin refugiat se înţelege o persoană care

caută să se sustragă unor condiţii sau împrejurări din ţara sa de origine, pe care le consideră

insuportabile, şi să găsească adăpost şi protecţie în altă ţară. Motivele părăsirii ţării de origine

pot fi: opresiune; persecuţie; ameninţarea vieţii sau libertăţii; sărăcie chinuitoare; război sau

lupte civile; dezastre naturale (cutremure, inundaţii, secetă, foamete).

Continuându-se preocupările Societăţii Naţiunilor privind protecţia refugiaţilor, sub egida

O.N.U. s-a adoptat, în 1951, Convenţia referitoare la statutul refugiaţilor, intrată în vigoare în

1954, adoptată prin rezoluţia Adunării Generale a ONU 429(V) din 14 decembrie 1950 şi a

fost completată cu un Protocol adiţional, în octombrie 1967.

32

Convenţia din 1951 şi Protocolul din 1967, definesc refugiatul ca orice „persoană care în

urma unor temeri justificate de a fi persecutată, pe motive de rasă, religie, naţionalitate,

apartenenţă la un anumit grup social sau opinie politică, se găseşte în afara ţării sale de

origine şi nu poate, sau din cauza acestor temeri, nu doreşte să revină în această ţară”.

Prin Convenţia din 1951 statutul de refugiat este astfel acordat pe baza individuală şi nu

pentru grupuri de persoană în funcţie de ţările de provenienţă.

În legătură cu definirea noţiunii de refugiat, se impune evidenţierea relaţiei dintre

Convenţia din 1951 şi Protocolul său adiţional din 1967. Conform articolului 1, aliniatul A(2)

al Convenţiei din 1951, prevederile acestei convenţii se aplicau numai persoanelor care

dobândiseră calitatea de refugiat înainte de 1 ianuarie 1951. Protocolul privind statutul

refugiaţilor din 1967, înlătură această limitare în timp, în ceea ce priveşte dobândirea calităţii

de refugiat, şi extinde prevederile Convenţiei din 1951 la toate categoriile de persoane care

îndeplinesc condiţiile prevăzute de articolul 1, aliniatul A(2) al acestei convenţii (potrivit

definiţiei mai sus enunţate), indiferent de perioada în care a intervenit refugiul.

Subliniind că definiţia Convenţiei din 1951 a fost reţinută de dreptul internaţional,

observăm totuşi că ea nu acoperă categorii importante de persoane care îşi părăsesc ţara şi

care constituie, în ultima vreme, cele mai numeroase grupuri de persoane ce poartă denumirea

generică de refugiaţi. În câmpul de aplicare al Convenţiei şi Protocolului, care asigură

refugiaţilor protecţie şi asistenţă, nu intră persoanele ce sunt considerate că reprezintă

„refugiaţii economici” şi nici acelea ajunse în această situaţie în urma unor conflicte armate,

internaţionale sau interne. S-a considerat că soluţia pentru „refugiaţii economici” urmează să

fie găsită mai degrabă prin dezvoltare economică şi ajutor internaţional în ţara de origine,

decât prin acordarea de azil şi că protecţia categoriei de persoane care îşi părăsesc ţara în

urma conflictelor armate este asigurată prin alte instrumente internaţionale, în special

Convenţia de la Geneva din 1949 privind protecţia victimelor războiului şi Protocolul

adiţional din 1977 privind protecţia victimelor conflictelor armate internaţionale.

Aşadar cele două documente privind statutul refugiaţilor (Convenţia din 1951 şi Protocolul

din 1967) oferă protecţie refugiaţilor, pe o bază individuală, în cazul în care aceasta este

motivată prin oprimare, persecuţie sau ameninţare a vieţii şi libertăţii în ţara de origine.

Statutul juridic al refugiaţilor. Convenţia din 1951 stabileşte în primul rând obligaţia

refugiaţilor de a se conforma legilor, regulamentelor şi măsurilor pentru menţinerea ordinii

publice din statul pe teritoriul căruia s-au refugiat (art. 2). În ceea ce priveşte drepturile,

refugiaţii beneficiază de acelaşi tratament acordat, în general, străinilor (art. 7 alin. 1).

Din analiza dispoziţiilor Convenţiei din 1951 cu privire la statutul refugiaţilor (art. 12-31),

rezultă că statele-părţi urmează să acorde acestora un statut încadrat, în linii generale, de

următorii parametri:

– statutul personal al refugiatului va fi cârmuit de legea statului unde îşi are domiciliul, sau

dacă nu are domiciliu, legea statului unde îşi are reşedinţa;

– egalitate între refugiaţi şi străini, în ceea ce priveşte dobândirea de bunuri mobile şi

imobile;

– protecţia dreptului de autor, a proprietăţii industriale, a invenţiilor, desenelor, modelelor,

mărcilor de fabrică etc., acordată în mod egal, prin raport cu cetăţenii statului de reşedinţă;

– accesul la instanţele judecătoreşti pe teritoriul tuturor statelor-părţi la Convenţie,

beneficiind de acelaşi tratament ca orice cetăţean, inclusiv asistenţă.

33

– un statut egal cu cetăţenii statului pe teritoriul căruia se află refugiaţii şi în ce priveşte

exercitarea unor profesiuni remunerate, dreptul la o locuinţă, la învăţământul primar, aplicarea

legislaţiei muncii şi asigurărilor sociale ca şi diverse măsuri administrative.

Unul dintre cele mai importante drepturi de care se pot bucura refugiaţii, în înţelesul dat

acestei noţiuni de Convenţia din 1951, se referă la nereturnarea acestora („non-

refoulement”). Aşa cum este definit în art. 33 al Convenţiei, principiul nereturnării opreşte

statele să returneze un refugiat „într-o ţară în care viaţa sau libertatea sa ar fi ameninţate pe

motive de rasă, religie, naţionalitate, apartenenţă la un grup social sau opinii politice” ori într-

o ţară unde refugiatul nu ar fi protejat împotriva unei asemenea returnări. În doctrină,

principiul nereturnării este astăzi considerat de unii autori ca având valoarea unei norme

cutumiare, constituind astfel o obligaţie generală, opozabilă tuturor statelor.

Aşa cum am văzut, în ultima vreme, în urma unor evenimente ca lovituri de stat, războaie

civile ori conflicte interstatale, tensiuni sau conflicte interetnice etc., un număr tot mai mare

de persoane sunt „împinse” dincolo de frontierele naţionale. Dintre acestea, din punctul de

vedere al protecţiei internaţionale, numai un număr limitat poate beneficia de statutul instituit

prin Convenţia şi Protocolul privind refugiaţii: cei persecutaţi pe motive de rasă, religie,

naţionalitate sau convingeri politice. În cazurile unui influx larg de refugiaţi, statele nu se

arată însă dispuse să aplice principiul nereturnării, pe o bază permanentă. În această situaţie,

pentru refugiaţii care nu cad sub incidenţa regimului de protecţie al Convenţiei din 1951,

practica de până acum a statelor relevă două orientări care încearcă să îmbine, în mod flexibil,

criteriul protecţiei pe considerente umanitare şi comandamentele politice ori economice sau

îngrădirile legislative ale diverselor state. Este vorba despre „admiterea refugiaţilor pe o bază

temporară” şi cooperarea dintre state în suportarea poverii influxului masiv de refugiaţi. De

altfel, din moment ce un segment important al masei refugiaţilor îl reprezintă persoanele care

şi-au părăsit ţara ca urmare a unor conflicte armate, care, logic, nu pot dura la infinit, este de

presupus că, odată cu încheierea conflictelor respective, aceste persoane se vor întoarce în ţara

de origine.

Admiterea refugiaţilor „pe o bază temporară” înseamnă acordarea unui statut de „refugiat

temporar”, care poate fi apreciat ca o formulă intermediară între celelalte două soluţii

extreme: nereturnare şi acordarea de azil ori neadmiterea la graniţă şi repatrierea sau

reaşezarea într-o altă ţară.

Înaltul Comisariat al O.N.U. pentru Refugiaţi (I.C.N.U.R.–U.N.H.C.R.) a fost creat prin

rezoluţia Adunării Generale a O.N.U. 428(V) din 14 decembrie 1950 şi a început să

funcţioneze de la 1 ianuarie 1951.

Potrivit statutului său, acest organ îndeplineşte, în principal, două funcţiuni:

1. asigură protecţie internaţională refugiaţilor.

În privinţa asigurării protecţiei internaţionale a refugiaţilor, I.C.N.U.R. promovează

încheierea şi ratificarea unor convenţii internaţionale pentru protecţia refugiaţilor, urmărind

aplicarea acestora, ca şi adoptarea, prin acorduri speciale între guvernele statelor, a unor

măsuri pentru îmbunătăţirea situaţiei refugiaţilor şi pentru reducerea numărului persoanelor

care au nevoie de protecţie.

2. caută soluţii imediate sau permanente problemelor acestora.

În categoria măsurilor cu caracter imediat, destinate îmbunătăţirii soartei refugiaţilor,

I.C.N.U.R. acordă statelor asistenţă, constând în ajutoare alimentare, medicale, condiţii de

adăpost etc. I.C.N.U.R. sprijină, de asemenea, eforturile pentru transferarea bunurilor

refugiaţilor, în special a celor necesare reaşezării lor. Sprijinul pe termen lung se

concretizează în trei categorii de măsuri privind:

a) eventuala repatriere voluntară, dacă condiţiile în ţara de origine o permit;

34

b) naturalizarea în prima ţară de refugiu;

c) reaşezarea într-o altă ţară, dacă prima ţară de refugiu nu are posibilităţi de asimilare.

Din punctul de vedere al statelor pe teritoriul cărora se găsesc refugiaţi, acestea pot solicita

I.C.N.U.R. sprijin financiar şi logistic pentru desfăşurarea unor programe de asistenţă

destinate refugiaţilor.

Cooperarea autorităţilor naţionale cu I.C.N.U.R. este reglementată şi prin art. II al

Protocolului privind statutul refugiaţilor din 1967, în baza căreia statele se angajează să

furnizeze date şi informaţii care să faciliteze sarcina I.C.N.U.R. privind supravegherea şi

aplicarea dispoziţiilor Protocolului. Pe baza datelor furnizate de state, I.C.N.U.R. elaborează

şi înaintează organelor O.N.U. şi statelor părţi rapoarte privitoare la condiţia refugiaţilor,

aplicarea Protocolului, legile, regulamentele şi decretele adoptate de statele-părţi referitor la

refugiaţi şi căile de soluţionare a diferendelor privind interpretarea sau aplicarea Protocolului.