Dreptul Comertului International

DREPTUL COMERŢULUI

INTERNAŢIONAL

Suport de curs

UNIVERSITATEA DE STUDII POLITICE ŞI ECONOMICE EUROPENE

„CONSTANTIN STERE”

FACULTATEA DE DREPT

CATEDRA DREPT PRIVAT

LECTOR UNIVERSITAR

EUGENIU CAŢAVEICĂ

CHIŞINĂU 2014

DREPTUL COMERŢULUI INTERNAŢIONAL | Eugeniu Caţaveică

1

Suport de curs: Dreptul comerţului internaţional

Autor:

Eugeniu Caţaveică, magistru în drept, lector universitar în cadrul Universităţii de Studii

Politice şi Economice Europene „Constantin Stere”.

Suportul de curs a fost elaborat în corespundere cu Curriculum universitar la disciplina

Dreptul comerţului internaţional aprobat de Catedra Drept Privat a Universităţii de Studii

Politice şi Economice Europene „Constantin Stere”.


2

CUVÂNT-ÎNAINTE

Odată cu prăbuşirea regimului comunist totalitar de ocupaţie, rolul Republicii Moldova pe

arena internaţională s-a amplificat considerabil. Noul stat independent, pe parcursul ultimilor

douăzeci şi cinci de ani, le-a oferit lumină verde antreprenorilor moldavi întru implicarea în

relaţiile comerciale care depăşeau cu mult limitele naţionale, efectuând o ascensiune pe

platforma internaţională. Drept consecinţă, noi discipline s-au dovedit indispensabile întru

perceperea multilaterală şi corectă a realităţilor economice moderne. Printre aceste discipline

se numără şi dreptul comerţului internaţional.

Tendinţa Republicii Moldova de a se integra, fie şi treptat, în Uniunea Europeană, impune

celei dintâi pregătirea unor specialişti capabili să facă faţă provocărilor în procesul de

adaptare la piaţa economică mondială. Nu mai puţin adevărat este şi faptul că derularea

relaţiilor economice nu se poate desfăşura în afara cadrului legal naţional, comunitar şi

internaţional care reglementează raporturile comerciale dintre agenţii economici din diverse

state.

Intenţia autorului la perfectarea prezentului suport de curs este de a oferi studenţilor

minimul de informaţie necesar pentru iniţierea în esenţa dreptului comerţului internaţional.

Luând în considerare faptul că prezenta disciplină urmează a fi însuşită în ultimul an de studii

universitare, autorul şi-a axat expunerea pe elementele specifice dreptului comerţului

internaţional, fără a releva particularităţile noţiunilor generale, studiate în cadrul altor

discipline de specialitate, precum teoria generală a dreptului, dreptul civil, dreptul

internaţional privat şi dreptul arbitrajului internaţional.

Suportul de curs cuprinde atât partea generală, cât şi partea specială a dreptului

comerţului internaţional. Partea generală începe cu o succintă definire şi descriere a

componentelor esenţiale ale disciplinei curente: principiile, izvoarele, subiecţii etc.

La rândul său, partea specială oferă studenţilor o viziune generală asupra contractelor

speciale. Privite în parte, fiecare dintre contractele studiate în cadrul disciplinei dreptului

comerţului internaţional îşi merită, indubitabil, o proprie lucrare ştiinţifică. În măsura

posibilităţilor, dar şi în perimetrul limitelor prestabilite, autorul a selectat pentru expunere

punctele de importanţă primară. Oferindu-le viitoriilor specialişti temelia părţii speciale a

disciplinei, aceştia vor putea pătrunde, de sine stătător, în adâncul particularităţilor fiecărui

contract comercial internaţional, fiind conduşi de necesităţile şi cerinţele practice.

Studenţii familiarizaţi cu disciplina dreptului internaţional privat vor sesiza, cu uşurinţă,

importanţa conceptelor studiate în cadrul acestei disciplini pentru perceperea mai simplă a

noţiunilor specifice dreptului comerţului internaţional. Ori, aceste două discipline, fiind surori


3

de ramură, împart între sine un element major comun, – extraneitatea, - cu toate

particularităţile ce reies din ea.

Nu în ultimul rând, autorul mizează şi pe ambiţiile studenţilor, precum şi „setea” de

cunoştinţe a acestora, trăsături care îi vor determina să continue independent studiile şi

cercetările în domeniul dreptului comerţului internaţional.

Eugeniu Caţaveică


4

CUPRINS

PARTEA GENERALĂ………………………………………………………………………………………………………..9

Tema 1. GENERALITĂŢI PRIVIND DREPTUL COMERŢULUI

INTERNAŢIONAL.......................................................................................................................................10

1. Noţiunea, caracteristicile şi importanţa dreptului comerţului

internaţional................................................................................................................................................11

2. Principiile dreptului comerţului internaţional...........................................................................15

2.1. Noţiunea şi trăsăturile principiilor...........................................................................................................15

2.2. Principiul libertăţii comerţului...................................................................................................................16

2.3. Principiul concurenţei loiale........................................................................................................................17

2.4. Principiul egalităţii juridice a părţilor.....................................................................................................18

2.5. Principiul libertăţii contractuale................................................................................................................19

2.6. Pacta sunt servanda şi principiul bunei-credinţe...............................................................................20

3. Obiectul dreptului comerţului internaţional...............................................................................22

4. Raportul juridic de comerţ internaţional......................................................................................23

4.1. Noţiunea şi trăsăturile generale ale raportului juridic de comerţ internaţional..................23

4.2. Comercialitatea raportului juridic de comerţ internaţional..........................................................25

4.3. Internaţionalitatea raportului juridic de comerţ internaţional....................................................26

5. Subiecţii dreptului comerţului internaţional..............................................................................27

5.1. Noţiunea şi clasificarea subiecţilor dreptului comerţului internaţional..................................27

5.2. Subiecţii de drept internaţional..................................................................................................................28

5.3. Societăţile transnaţionale sau multinaţionale......................................................................................29

5.4. Subiecţii de drept naţional............................................................................................................................30

6. Izvoarele dreptului comerţului internaţional.............................................................................32

6.1. Noţiunea şi clasificarea izvoarelor dreptului comerţului internaţional...................................32

6.2. Izvoarele interne...............................................................................................................................................33

6.3. Izvoarele internaţionale.................................................................................................................................35

6.3.1. Tratatele internaţionale.....................................................................................................................35

6.3.2. Uzanţele comerciale uniforme internaţionale.........................................................................36


5

6.4. Practica judiciară............................................................................................................................................ ..38

Tema 2. NOŢIUNI GENERALE PRIVIND CONTRACTELE COMERCIALE

INTERNAŢIONALE......................................................................................................................................40

1. Noţiunea, particularităţile şi clasificarea contractelor comerciale internaţionale........41

2. Condiţiile de validitate a contractelor comerciale internaţionale.......................................44

3. Forma contractului comercial internaţional...............................................................................48

4. Proba contractelor comerciale internaţionale............................................................................49

5. Nulitatea contractelor comerciale internaţionale.....................................................................51

Tema 3. LEGEA APLICABILĂ CONTRACTELOR COMERCIALE

INTERNAŢIONALE......................................................................................................................................55

1. Generalităţi. Determinarea legii aplicabile contractului comercial internaţional prin

acordul părţilor......................................................................................................................................... 56

2. Determinarea legii aplicabile contractului comercial internaţional de către organul de

jurisdicţie......................................................................................................................................................58

3. Domeniul şi limitele legii aplicabile contractului comercial internaţional......................60

Tema 4. FORMAREA CONTRACTELOR COMERCIALE INTERNAŢIONALE.................................62

1. Aspecte terminologice……………………………………….......................................................................63

2. Acţiuni precontractuale…………………………………….......................................................................63

3. Oferta de a contracta............................................................................................................................65

4. Acceptarea ofertei.................................................................................................................................66

5. Momentul şi locul încheierii contractului comercial internaţional.....................................68

6. Particularităţile încheierii contractelor comerciale internaţionale prin mijloace

electronice....................................................................................................................................................71

Tema 5. CONŢINUTUL CONTRACTELOR COMERCIALE INTERNAŢIONALE.............................75

1. Clauzele esenţiale şi accesorii...........................................................................................................76

2. Clauzele exprese şi clauzele implicite............................................................................................78

3. Clauzele contractuale standard (clauzele-tip)............................................................................79

4. Clauza de arbitraj (convenţia de arbitraj)....................................................................................80


6

5. Clauzele asiguratorii menite să contracareze riscurile............................................................82

5.1. Caracteristica generală a clauzelor asiguratorii..................................................................................82

5.2. Clauze de menţinere a valorii contractului............................................................................................83

5.3. Clauze de adaptare a contractului la noile împrejurări....................................................................86

6. Clauza penală..........................................................................................................................................92

Tema 6. EFECTELE CONTRACTELOR COMERCIALE INTERNAŢIONALE....................................94

1. Principiul forţei obligatorii a contractului comercial internaţional...................................95

2. Efectele contractului comercial internaţional faţă de terţi.....................................................95

3. Interpretarea contractului comercial internaţional.................................................................97

4. Executarea contractului comercial internaţional......................................................................98

5. Modificarea contractului comercial internaţional..................................................................101

6. Încetarea contractului comercial internaţional.......................................................................102

Tema 7. NEEXECUTAREA CONTRACTELOR COMERCIALE INTERNAŢIONALE.....................106

1. Noţiunea de neexecutare a contractului comercial internaţional.....................................107

2. Executarea silită în natură a obligaţiilor contractuale..........................................................108

3. Rezoluţinea...........................................................................................................................................110

4. Neexecutarea şi reducerea propriilor obligaţii de către creditor......................................111

5. Daunele-interese.................................................................................................................................112

PARTEA SPECIALĂ……………………………………………………………………………………………………….115

Tema 8. CONTRACTUL DE VÂNZARE-CUMPĂRARE INTERNAŢIONALĂ.................................116

1. Noţiunea şi caracteristica generală a contractului de vânzare-cumpărare

internaţională...........................................................................................................................................117

2. Efectele contractului de vânzare-cumpărare internaţională de mărfuri........................118

3. Răspunderea părţilor în contractul de vânzare-cumpărare internaţională..................122

4. Forme specifice ale vânzării internaţionale de mărfuri........................................................124

4.1. Vânzarea-cumpărarea prin bursă...........................................................................................................124

4.2. Vânzarea-cumpărarea prin licitaţie.......................................................................................................126


7

Tema 9. CONTRACTUL INTERNAŢIONAL DE ASIGURARE..........................................................128

1. Noţiunea şi caracteristica generală a contractului internaţional de asigurare.............129

2. Efectele contractului de asigurare................................................................................................130

3. Contractul de asigurări mutuale....................................................................................................132

4. Contractul de reasigurare................................................................................................................133

Tema 10. CONTRACTUL DE TRANSPORT INTERNAŢIONAL......................................................135

1. Noţiuni generale privind contractul internaţional de transport de mărfuri..................136

2. Contractul internaţional de transport maritim.......................................................................136

3. Contractul internaţional de transport fluvial de mărfuri.....................................................141

4. Contractul internaţional de transport feroviar de mărfuri..................................................142

5. Contractul internaţional auto de mărfuri...................................................................................146

6. Contractul internaţional de transport aerian de mărfuri.....................................................149

7. Contractul de transport multimodal internaţional de mărfuri...........................................153

Tema 11. INTERMEDIEREA ÎN COMERŢUL INTERNAŢIONAL...................................................155

1. Caracteristici generale ale intermedierii în comerţul internaţional................................156

2. Contractul internaţional de mandat comercial........................................................................157

3. Contractul internaţional de comision..........................................................................................159

4. Contractul internaţional de curtaj................................................................................................161

5. Contractul internaţional de agent.................................................................................................162

6. Contractul internaţional de consignaţie.....................................................................................163

7. Contracte comerciale cu funcţii apropiate de intermediere................................................164

7.1. Contractul de concesiune comercială....................................................................................................164

7.2. Contractul de franchising...........................................................................................................................164

7.3. Contractul internaţional de depozit.......................................................................................................167

Tema 12. CONTRACTE MODERNE ŞI COMPLEXE...........................................................................169

1. Contractul internaţional de leasing..............................................................................................170

2. Contractul internaţional de factoring..........................................................................................174


8

3. Contractul internaţional de licenţă...............................................................................................176

4. Contractul internaţional de consulting-

engineering................................................................................................................................................178

LITERATURA RECOMANDATĂ.............................................................................................................183


9

PARTEA GENERALĂ


10

Tema 1. GENERALITĂŢI PRIVIND DREPTUL COMERŢULUI INTERNAŢIONAL

Planul

1. Noţiunea, caracteristicile şi importanţa dreptului comerţului internaţional;

2. Principiile dreptului comerţului internaţional:

2.1. Noţiunea şi trăsăturile principiilor

2.2. Principiul libertăţii comerţului

2.3. Principiul concurenţei loiale

2.4. Principiul egalităţii juridice a părţilor

2.5. Principiul libertăţii contractuale

2.6. Pacta sunt servanda şi principiul bunei-credinţe

3. Obiectul dreptului comerţului internaţional;

4. Raportul juridic de comerţ internaţional:

4.1. Noţiunea şi trăsăturile generale ale raportului juridic de comerţ internaţional

4.2. Comercialitatea raportului juridic de comerţ internaţional

4.3. Internaţionalitatea raportului juridic de comerţ internaţional

5. Subiecţii dreptului comerţului internaţional:

5.1. Noţiunea şi clasificarea subiecţilor dreptului comerţului internaţional

5.2. Subiecţii de drept internaţional

5.3. Societăţile transnaţionale sau multinaţionale

5.4. Subiecţii de drept naţional

6. Izvoarele dreptului comerţului internaţional:

6.1. Noţiunea şi clasificarea izvoarelor dreptului comerţului internaţional

6.2. Izvoarele interne

6.3. Izvoarele internaţionale

6.3.1. Tratatele internaţionale

6.3.2. Uzanţele comerciale uniforme internaţionale

6.4. Practica judiciară


11

1. Noţiunea, caracteristicile şi importanţa dreptului comerţului internaţional.

Renunţarea majorităţii membrilor societăţii globale la regimurile închise, de tipul celui

comunist, a contribuit, alături de alţi factori, la evoluţia colaborării dintre statele lumii.

Pentru a percepe în modul corespunzător definiţia dreptului comerţului internaţional,

considerăm oportun de a începe cu definirea noţiunii de „comerţ”.

În opinia unor autori ruşi, comerţul reprezintă activitatea a cărei finalitate constă în

intermedierea dintre producători şi consumatori în condiţii de avantaj reciproc1.

Alţi autori consideră comerţul internaţional ca fiind modalitatea specifică în care şi prin

care se înfăptuieşte circulaţia bunurilor şi cunoştinţelor de la o ţară la alta; aşezarea lui pe

principiile noii ordini economice internaţionale face ca el să devină un factor autentic, un

preţios instrument de promovare a înţelegerii şi încrederii reciproce între naţiuni şi

popoare, indiferent de poziţia lor geografică sau de nivelul de dezvoltare atins2.

Ambele definiţii se referă la intermedierea bunurilor şi a cunoştinţelor. În prima,

aceasta rezultă din utilizarea termenului de „producători”, care pot cataliza doar bunuri, fie

acestea materiale sau imateriale. În a doua definiţie autorul se referă, în mod expres, la

„bunuri şi cunoştinţe”.

Considerăm că, totuşi, activitatea de comerţ nu se reduce doar la intermedierea

bunurilor şi a cunoştinţelor, ci şi la cea a serviciilor. Acestea sunt nu mai puţin importante

pentru economia mondială şi se bucură de o vastă reglementare, atât pe plan intern, cât şi

pe cel extern.

Din acest considerent, suntem convinşi că o definiţie mai amplă a noţiunii de comerţ ar

urma să se refere la acea activitate, prin care se înfăptuieşte circulaţia bunurilor,

serviciilor şi a cunoştinţelor, de la o entitate la alta, în condiţii de avantaj reciproc.

În ceea ce ţine de dreptul comerţului internaţional, Organizaţia Naţiunilor Unite îl

defineşte ca fiind totalitatea normelor juridice prin care se reglementează raporturile

ce se stabilesc în procesul de iniţiere, desfăşurare şi finalizare a operaţiunilor de

comerţ internaţional şi de cooperare economică şi tehnico-ştiinţifică internaţională.

1 Вельяминов Г.М. Международное экономическое право и процесс. Moscova: “Wolters Kluwer”, 2004, p. 154. 2 Costin M.N., Deleanu S. Dreptul Comerţului Internaţional. Partea generală. Bucureşti: “Lumina Lex”, 1994, p. 5.


12

Alte definiţii ale dreptului comerţului internaţional, care merită a fi menţionate şi care

se completează una pe alta sunt:

1. Potrivit profesorului român, Dragoş-Alexandru Sitaru, dreptul comerţului

internaţional reprezintă ansamblul normelor care reglementează raporturile patrimoniale,

cu caracter de comercialitate şi internaţionalitate, încheiate între persoane fizice şi/sau

juridice care întrunesc calitatea de subiecte ale dreptului comerţului internaţional, inclusiv

între asemenea persoane şi stat, dacă statul acţionează de jure gestionis, raporturi în care

părţile se află pe poziţie de egalitate juridică3.

Această definiţie, spre deosebire de altele, face referinţă la o condiţie ce urmează a fi

respectată obligatoriu pentru ca statul să poată figura în calitate de subiect al dreptului

comerţului internaţional, şi anume, ca statul să acţioneze în scopul gestionării proprietăţii

de stat.

2. În opinia autorilor Costin M.N. şi Deleanu S., dreptul comerţului internaţional este

ansamblul de norme conflictuale, norme de drept civil, de drept comercial şi norme de

drept material uniform, iar în anumite limite şi norme de drept internaţional public prin

care se reglementează raporturile de comerţ internaţional şi de cooperare economică şi

tehnico-ştiinţifică stabilite între participanţii la circuitul mondial de valori şi de cunoştinţe4.

Autorii citaţi se evidenţiază prin faptul că încearcă să enumere tipurile de norme

incluse în conţinutul dreptului comerţului internaţional.

3. Conform spuselor autorului rus, G.F. Şerşenevici, dreptul comerţului internaţional

reprezintă dreptul ce reglementează, pe de o parte, relaţiile comerciale dintre un stat şi

altul şi relaţiile fiecăruia dintre acestea faţă de cetăţenii celuilalt, iar pe de altă parte,

relaţiile dintre cetăţenii diferitor state, în calitate de entităţi private5.

Această opinie este foarte discutabilă, deoarece autorul pare a nu delimita clar

raporturile de comerţ internaţional de raporturile de drept internaţional public.

4. Autorul V.F. Popondopulo defineşte dreptul comerţului internaţional ca fiind

totalitatea normelor de drept civil generale şi speciale care reglementează relaţiile

3 Sitaru D.A. Dreptul comerţului internaţional. Tratat. Bucureşti: “Lumina Lex”, 2004, p. 124. 4 Costin M.N., Deleanu S. Dreptul Comerţului Internaţional. Partea generală. Bucureşti: “Lumina Lex”, 1994, p. 13. 5 Вельяминов Г.М. Международное экономическое право и процесс. Moscova: “Wolters Kluwer”, 2004, p. 155.


13

patrimoniale şi cele nepatrimoniale conexe celor patrimoniale, ce au loc între străinii care

practică activitatea de comerţ şi se întemeiază pe egalitate, autonomia voinţei şi

independenţa patrimonială a participanţilor la aceste relaţii6.

Autorul rus, spre deosebire de ceilalţi menţionaţi, enumeră şi unele principii pe care se

întemeiază raporturile de drept al comerţului internaţional.

Ca urmare a definirii comerţului şi a dreptului comerţului internaţional, putem

identifica, cu uşurinţă, obiectele celui dintâi.

Astfel, în calitate de obiecte ale comerţului pot figura bunurile materiale (mobile

şi imobile) şi imateriale (proprietatea intelectuală), inclusiv banii şi titlurile de

valoare, precum şi serviciile, în toată diversitatea lor.

Reieşind din specificul său şi din caracterul pluridisciplinar, dreptul comerţului

internaţional se intersectează cu normele diferitor ramuri care, deşi aparent distincte, au

legătură directă cu comerţul internaţional.

În dreptul comerţului internaţional întâlnim trei tipuri de norme: materiale,

conflictuale şi procedurale.

Normele întâlnite în dreptul comerţului internaţional, au, în mare parte, un caracter

material. Potrivit unor opinii, normele conflictuale din domeniul comerţului internaţional,

deşi interesează dreptul comerţului internaţional, nu intră în conţinutul acestuia. Normele

conflictuale intră în conţinutul dreptului internaţional privat, şi mai precis al unui domeniu

special al acestuia – dreptul internaţional privat comercial7.

Pe lângă normele materiale şi, într-o anumită măsură, cele conflictuale, dreptul

comerţului internaţional cuprinde şi norme de drept procesual. În calitate de exemplu pot

servi acele norme care reglementează procedura de arbitraj internaţional.

Normelor de drept al comerţului internaţional le este caracteristică o flexibilitate mai

mare în comparaţie cu alte norme de drept privat, cum ar fi cele civile, iar părţile se bucură

de o libertate şi discreţie mai mare decât subiecţii altor categorii de raporturi.

6 Попондопуло В.Ф. Международное коммерческое право. Общая и особенная части. Учебное пособие.

Moscova: “Omega-L”, 2004, p. 13. 7 Sitaru D.A. Dreptul comerţului internaţional. Tratat. Bucureşti: “Lumina Lex”, 2004, p. 125-126.


14

În toate cazurile, poziţia părţilor în raporturile de drept al comerţului internaţional este

cea de egalitate juridică. Această afirmaţie rămâne veridică chiar şi atunci când în calitate

de subiect figurează statul, ca gestionar al propriului său patrimoniu.

Importanţa dreptului comerţului internaţional rezultă din următoarele circumstanţe:

a) Comerţul internaţional este un motor de promovare a colaborării între state,

contribuind la întărirea securităţii şi păcii pe întreaga arenă globală. Totodată, limitarea

posibilităţii de a participa la anumite raporturi de comerţ internaţional poate fi folosită în

calitate de sancţiune pentru încălcarea normelor dreptului internaţional public, fapt care

poate crea considerabile pierderi pentru statul sancţionat. Astfel, spre exemplu, pentru a

sancţiona Federaţia Rusă pentru intervenţia militară în Ucraina, în anul 2014, Germania a

retras aprobarea acordată Rheinmetall de a construi un obiectiv militar în Rusia în valoare

de 100 de milioane de euro8.

b) Dreptul comerţului internaţional stimulează trecerea continuă de la regimele

economice închise la cele de piaţă. Societatea pare a conştientiza, într-o măsură tot mai

mare, faptul că practic nici un stat nu dispune de toate resursele necesare pentru a-şi

permite să-şi întreţină populaţia de sine stătător, fără a fi necesare importurile.

c) Dreptul comerţului internaţional contribuie la unificarea continuă a practicii

comerciale. Unul dintre cele mai ilustre exemple sunt termenii de comerţ internaţional

INCOTERMS, care se aplică în contractele comerciale internaţionale din întreaga lume.

d) Dreptul comerţului internaţional creează premisele unui cadru educaţional pentru

subiecţii ce intenţionează să se implice în activitatea de comerţ internaţional.

e) Ca ramură de drept, contribuie la delimitarea relaţiilor comerciale internaţionale de

cele civile.

REZUMAT

Comerţul reprezintă acea activitate, prin care se înfăptuieşte circulaţia bunurilor, serviciilor şi a

cunoştinţelor, de la o entitate la alta, în condiţii de avantaj reciproc.

Dreptul comerţului internaţional reprezintă totalitatea normelor juridice prin care se reglementează

8 Enciclopedia Electronică “Wikipedia” // http://ro.wikipedia.org/wiki/Sanc%C8%9Biuni_interna%C8%9Bionale_%C3%AEmpotriva_Rusiei_(2014) [vizitat la 23.09.2014].

http://ro.wikipedia.org/wiki/Sanc%C8%9Biuni_interna%C8%9Bionale_%C3%AEmpotriva_Rusiei_(2014)


15

raporturile ce se stabilesc în procesul de iniţiere, desfăşurare şi finalizare a operaţiunilor de comerţ

internaţional şi de cooperare economică şi tehnico-ştiinţifică internaţională.

În calitate de obiecte ale comerţului pot figura bunurile materiale (mobile şi imobile) şi imateriale

(proprietatea intelectuală), inclusiv banii şi titlurile de valoare, precum şi serviciile, în toată diversitatea lor.

În dreptul comerţului internaţional întâlnim trei tipuri de norme: materiale, conflictuale şi procedurale.

Poziţia părţilor în raporturile de drept al comerţului internaţional este cea de egalitate juridică.

Dreptul comerţului internaţional stimulează trecerea continuă de la regimele economice închise la cele de

piaţă, contribuie la unificarea continuă a practicii comerciale, creează premisele unui cadru educaţional

pentru subiecţii ce intenţionează să se implice în activitatea de comerţ internaţional şi, în calitate de ramură

de drept, contribuie la delimitarea relaţiilor comerciale internaţionale de cele civile.

2. Principiile dreptului comerţului internaţional.

2.1. Noţiunea şi trăsăturile principiilor.

Principiile reprezintă un set de idei călăuzitoare care stau la baza elaborării şi aplicării

dreptului.

Respectiv, principiile dreptului comerţului internaţional sunt acele idei fundamentale

care călăuzesc crearea şi aplicarea normelor juridice în domeniul relaţiilor comerciale

internaţionale.

În genere, principiile pot fi generale, ramurale şi instituţionale.

Principiile generale se atribuie tuturor ramurilor de drept şi sunt valabile pentru toate

situaţiile. Ca exemplu poate servi principiul democraţiei. Semnificaţia lui constă în aceea că

oricare regulă de drept trebuie să corespundă cerinţelor recunoscute de societate într-un

stat democratic. Acest principiu se aplică tuturor ramurilor de drept, fie acesta drept

public, drept privat, drept penal sau drept civil etc.

Principiile ramurale, după cum rezultă din denumirea acestora, se atribuie unei

anumite ramure sau unui număr limitat de ramure. Un exemplu relevant ar fi principiul

concurenţei loiale, care e valabil atât în dreptul comerţului internaţional, cât şi în dreptul

comerţului naţional.

În fine, principiile instituţionale ţin de o anumită instituţie a unei ramuri de drept. Spre

exemplu, principiul libertăţii includerii clauzei arbitrale este un principiu al instituţiei

arbitrajului comercial internaţional din cadrul ramurii de drept al comerţului internaţional.


16

Principiile joacă un rol important în dreptul comerţului internaţional, deoarece:

1. Constituie temelia tuturor normelor de drept al comerţului internaţional.

2. Pot fi aplicate în cazul în care o oarecare sferă a relaţiilor nu sunt reglementate de

normele dreptului comerţului internaţional.

3. Contribuie la soluţionarea conflictelor dintre diverse norme cu aceeaşi forţă juridică.

2.2. Principiul libertăţii comerţului.

Comerţul a luat naştere în acel moment, în care omul a conştientizat că nu este capabil

să-şi asigure singur toate cele necesare unui trai confortabil şi lipsit de griji.

În acelaşi mod, principiul libertăţii comerţului a început să se contureze în conştiinţa

oamenilor atunci când statele (sau pseudo-statele), la rândul lor, au început să intervină în

relaţiile dintre comercianţi.

Totodată, libertatea comerţului nu presupune lipsa totală a intervenţiei statului în

relaţiile comerciale. Despre acest fapt vorbea şi Charles Montesquieu, care afirma că

„libertatea comerţului nu este un drept acordat negustorilor de a face ceea ce vor; aceasta

ar însemna într-adevăr mai degrabă robia lui”. După cum argumenta marele gânditor, „ceea

ce îl stânjeneşte pe negustor nu înseamnă că stânjeneşte şi comerţul”. Tocmai „în ţările

libertăţii întâmpină negustorul nenumărate piedici” şi „nicăieri nu este el mai puţin

stânjenit de legi decât în ţările sclaviei”. Analizând măsurile adoptate de Anglia în domeniul

comerţului, Montesquieu ajunge la concluzia că ele stânjenesc pe negustor, dar sunt „în

favoarea comerţului”9.

În urma celor spuse, e corect să afirmăm că libertatea comerţului presupune două

aspecte esenţiale:

1. Libertatea indivizilor de a decide dacă doresc să efectueze acte de comerţ, când

doresc să le efectueze, cu cine doresc să le efectueze şi în ce mod doresc să le efectueze.

2. Implicarea statului în relaţiile comerciale pentru a evita monopolul, pentru a proteja

comercianţii mai vulnerabili şi pentru a-i sancţiona pe cei care creează obstacole în

dezvoltarea relaţiilor de comerţ internaţional.

9 Ionescu M.F.M. Dreptul Comertului International. Bucureşti: “Universitatea ‘Hyperion’”, 2011, p. 68.


17

Pentru stat, primul aspect reprezintă o obligaţie negativă, de abţinere. În acest sens, tot

ce se cere de la stat este să nu creeze dificultăţi în cadrul operaţiunilor de comerţ.

În cel de-al doilea caz, statul are o obligaţie pozitivă. El trebuie să întreprindă toate

măsurile necesare şi posibile pentru a evita monopolul, pentru a proteja comercianţii mai

vulnerabili şi pentru a-i sancţiona pe cei care creează obstacole în dezvoltarea relaţiilor de

comerţ internaţional.

Statul are la dispoziţie un vast arsenal de mijloace financiar-bancare, cum ar fi cele

privind impozitele şi taxele, licenţele etc., care îi permit să-şi efectueze într-un mod

echilibrat şi echitabil funcţiile, asigurând libertatea comerţului.

2.3. Principiul concurenţei loiale.

Concurenţa este considerată, pe bună dreptate, motorul oricărui progres economic.

Lipsa concurenţei se poate solda cu formarea monopolurilor.

Formarea monopolurilor poate duce la dezavantajarea consumatorilor, la scăderea

calităţii producţiei şi la alte consecinţe negative pentru societate în ansamblu.

Ca definiţie, concurenţa semnifică o anumită competiţie pe piaţa economică între

doi sau mai mulţi subiecţi ai comerţului care exercită activităţi identice sau similare.

Trebuie să facem o distincţie clară între activităţile identice şi cele similare. Poate fi

identică activitatea a doi comercianţi care produc cisterne de aceeaşi capacitate şi pentru

aceeaşi destinaţie. În acelaşi timp, va fi similară activitatea de comercializare a bananelor

cu cea de comercializare a portocalelor.

O definiţie mai complexă a concurenţei este oferită de Legea concurenţei a RM nr. 183

din 11.07.2012, care o defineşte ca fiind o „rivalitate economică, existentă sau potenţială,

între două sau mai multe întreprinderi independente pe o piaţă relevantă, când acţiunile

lor limitează efectiv posibilităţile fiecăreia dintre ele de a influenţa unilateral condiţiile

generale de circulaţie a produselor de pe piaţa respectivă, stimulează progresul tehnico-

ştiinţific şi creşterea bunăstării consumatorilor”.

Concurenţa se poate desfăşura nu doar la nivel de indivizi sau întreprinderi, dar şi la

nivel de stat. De la originea acestora, statele au concurat şi continuă să concureze continuu


18

între ele, sub toate aspectele: de la descoperirea a noi continente, până la goana după

înarmare.

Totalitatea normelor juridice care reglementează concurenţa loială formează dreptul

concurenţei.

Concurenţa poate fi loială sau neloială.

Este considerată loială acea concurenţă care corespunde cerinţelor impuse de normele

legale şi uzanţele în domeniu. Viceversa, este considerată neloială acea concurenţă care

contravine regulilor stipulate în normele ce reglementează concurenţa şi în uzanţele din

domeniu.

În rândul actelor de concurenţă neloială se includ şi:

1. orice fapte apte de a crea confuzie cu întreprinderea, produsele sau activitatea

industrială sau comercială a unui concurent;

2. afirmaţiile false, în cadrul activităţii de comerţ, apte să discrediteze întreprinderea,

produsele sau activitatea industrială sau comercială a unui agent concurent;

3. afirmaţiile a căror folosire, în cadrul relaţiilor comerciale, este aptă de a induce

publicul în eroare, în aspectele ce ţin de natura, modul de fabricare, caracteristicile,

aptitudinea pentru întrebuinţare sau cantitatea mărfurilor.

Statele au obligaţia de a asigura depistarea şi sancţionarea acţiunilor de concurenţă

neloială din partea comercianţilor, precum şi protejarea comercianţilor vulnerabili contra

acţiunilor de concurenţă neloială din partea altor comercianţi de rea-credinţă, care fac abuz

de poziţia sa pe piaţă.

2.4. Principiul egalităţii juridice a părţilor.

Relaţiile comerciale ar pierde din esenţa lor dacă părţile s-ar afla pe poziţia de

subordonare juridică şi nu pe cea de egalitate. Ori, cel care cumpără nu poate avea mai

multe drepturi decât cel care vinde, iar cel care prestează servicii nu poate cere mai multe

decât i se cuvine celui care beneficiază de ele.

Chiar şi în situaţia în care statul figurează ca subiect în relaţiile comerciale, părţile

oricum se află pe poziţie de egalitate juridică. Aceasta din simplul considerent că, atunci


19

când exercită acte de gestiune a propriului patrimoniu, statul figurează în calitate de

subiect al dreptului privat.

Doar atunci când statul îşi exercită prerogativele de suveranitate, poate figura acesta pe

altă poziţie decât cea de egalitate. Însă, în asemenea caz, el nu mai figurează ca subiect al

relaţiilor de drept al comerţului internaţional, ci mai curând ca subiect al raporturilor de

drept internaţional public.

La baza raportului de comerţ internaţional se află egalitatea juridică a părţilor. Fiecare

parte, la asumarea obligaţiilor şi la executarea acestora, se supune doar propriei voinţe.

Evident, fiind pe poziţie de egalitate, ambele părţi trebuie să-şi onoreze obligaţiile, în caz

contrar, cealaltă parte dispune de suficiente mijloace pentru a-şi apăra propriile drepturi şi

interese. Un asemenea mijloc constituie excepţia de neexecutare, potrivit căreia, partea

poate să nu-şi execute obligaţiile proprii până cealaltă nu o face.

Primul aspect sub care se evidenţiază egalitatea juridică este posibilitatea ambelor părţi

de a-şi exprima, în mod liber, voinţa de a iniţia sau de a pune capăt raporturilor juridice de

drept al comerţului internaţional.

Un alt aspect care scoate în evidenţă egalitatea juridică a părţilor ţine de procedurile

judiciare şi de arbitraj. Indiferent de faptul dacă partea e reclamant sau pârât, drepturile

procedurale sunt egale pentru ambele.

Egalitatea juridică a părţilor este unul dintre cele mai directe indicii asupra

apartenenţei dreptului comerţului internaţional la domeniul privat.

2.5. Principiul libertăţii contractuale.

Libertatea contractuală se rezumă la posibilitatea legală de a încheia contracte, de a le

determina conţinutul şi efectele, de a le modifica şi de a le denunţa.

Conform art. 667 al. (1) din Codul Civil al Republicii Moldova, părţile contractante pot

încheia în mod liber, în limitele normelor imperative de drept, contracte şi pot stabili

conţinutul lor.

În acelaşi sens, art. 1.102 al Principiilor Dreptului European al Contractelor prevede că

părţile sunt libere să încheie un contract şi să-i determine conţinutul, în limitele exigenţelor

bunei-credinţe şi a regulilor imperative stabilite de respectivele Principii.


20

Clauze similare se cuprind şi în Principiile aplicabile contractelor comerciale

internaţionale (Principiile UNIDROIT) care, în art. 1.1 menţionează că părţile sunt libere să

încheie un contract şi să determine conţinutul acestuia.

Contractele legal încheiate au putere de lege între părţile contractante. Fiecare dintre

subiecţii de drept se obligă numai la ceea ce a acceptat ca fiind în interesul acestuia şi

numai în măsura în care acesta doreşte.

O amploare tot mai mare capătă comerţul electronic, fapt care facilitează considerabil

exercitarea libertăţii contractuale de către părţile implicate.

Contractele comerciale internaţionale sunt supuse legii selectate de comun acord de

către părţi, iar condiţiile de formă ale acestora sunt stabilite de legea care le cârmuieşte

fondul.

Principiului libertăţii contractuale presupune:

- încheierea tuturor contractelor prin acordul de voinţă al părţilor;

- posibilitatea alegerii partenerilor contractuali şi a negocierii condiţiilor contractuale;

- libertatea modificării contractelor încheiate;

- libertatea de a desemna legea care să guverneze fondul contractului şi efectele

acestuia;

- libertatea de a opta pentru o anumită jurisdicţie.

2.6. Pacta sunt servanda şi principiul bunei-credinţe.

Am decis să caracterizăm aceste două principii într-un singur punct, deoarece legătura

dintre ele este nespus de strânsă.

În cea mai simplă formă, principiul pacta sunt servanda semnfică obligaţia părţilor de a

executa obligaţiile asumate.

La rândul său, principiul bunei-credinţe cere părţilor să-şi execute obligaţiile în aşa mod

încât să nu prejudicieze interesele celorlalte părţi la contract şi să faciliteze obţinerea

foloaselor comune.

Este în interesul oricărui comerciant să acţioneze cu bună-credinţă în cadrul

raporturilor de drept al comerţului internaţional, deoarece, în cazul în care acest


21

comerciant renunţă la principiul enunţat, acelaşi lucru îl poate face şi cealaltă parte în

raport cu dânsul.

Buna-credinţă, cu toate că are rădăcini comune cu pacta sunt servanda, are totuşi un

conţinut mai extins.

Pacta sunt servanda pune accentul pe acţiunile ce trebuie să fie efectuate de către

subiect, în timp ce principiul bunei credinţe accentuează calitatea acestor acţiuni.

Să presupunem că doi comercianţi au încheiat un contract de vânzare-cumpărare a unui

bun mobil. Contractul prevede că bunul urmează a fi livrat la depozitul cumpărătorului. În

acest context, principiul pacta sunt servanda obligă vânzătorul să livreze bunul la depozitul

cumpărătorului, aşa cum e prevăzut în contract. În continuare, vânzătorul livrează bunul

până la uşa depozitului cumpărătorului. Cel din urmă îl roagă pe vânzător să descarce

bunul în spatele clădirii depozitului, deoarece acolo se află suportul de susţinere a bunului,

iar cumpărătorul nu dispune de utilaj propriu de transportare a bunului. Vânzătorul

respinge solicitarea cumpărătorului, indicând faptul că în contract este stipulată obligaţia

de a livra la depozit, nu şi de a transporta bunul în spatele clădirii depozitului.

Exemplul dat ilustrează bine situaţia în care subiectul respectă principiul pacta sunt

servanda, dar încalcă principiul bunei-credinţe.

Principiul bune-credinţe se aplică atât în faza premergătoare încheierii contractului, cât

şi la toate etapele ulterioare, inclusiv modificarea, executarea şi denunţarea acestuia.

Asemenea fenomene precum concurenţa, invocarea clauzelor de neexecutare a

obligaţiilor, formularea clauzei de arbitraj, care nu pot fi reglementate integral de actele

normative, sunt subordonate principiului bunei-credinţe.

REZUMAT

Principiile reprezintă un set de idei călăuzitoare care stau la baza elaborării şi aplicării dreptului.

Principiul libertăţii comerţului presupune libertatea indivizilor de a decide dacă doresc să efectueze acte de

comerţ, când doresc să le efectueze şi cu cine doresc să le efectueze. Totodată, acesta presupune şi implicarea

statului în relaţiile comerciale pentru a evita monopolul, pentru a proteja comercianţii mai vulnerabili şi

pentru a-i sancţiona pe cei care creează obstacole în dezvoltarea relaţiilor de comerţ internaţional.

Principiul concurenţei loiale presupune exercitarea acţiunilor de concurenţă de către părţi în conformitate cu

regulile normative şi cu cele de uzanţă.


22

Principiul egalităţii juridice a părţilor presupune că fiecare parte, în cadrul raporturilor contractuale, dispune

de acelaşi volum de drepturi şi obligaţii ca şi celelalte părţi.

Principiul libertăţii contractuale se rezumă la posibilitatea legală de a încheia contracte, de a le determina

conţinutul şi efectele, de a le modifica şi de a le denunţa.

În cea mai simplă formă, principiul pacta sunt servanda semnfică obligaţia părţilor de a executa obligaţiile

asumate.

Principiul bunei-credinţe cere părţilor să-şi execute obligaţiile în aşa mod încât să nu prejudicieze interesele

celorlalte părţi la contract şi să faciliteze obţinerea foloaselor comune.

3. Obiectul dreptului comerţului internaţional.

Obiectul dreptului comerţului internaţional îl constituie raporturile de comerţ

internaţional şi de cooperare economică şi tehnico-ştiinţifică.

În acest sens, deducem două elemente ale obiectului dreptului comerţului internaţional:

raporturile de comerţ internaţional, pe de o parte, şi raporturile de cooperare economică şi

tehnico-ştiinţifică, pe de altă parte.

Pentru a fi considerat ca raport de drept al comerţului internaţional, un raport

patrimonial trebuie să întrunească două condiţii:

1. Să aibă caracter de comercialitate.

2. Să aibă caracter de internaţionalitate.

Totodată, există şi anumite raporturi care nu dispun de caracterele menţionate, dar au o

legătură strânsă cu raporturile de drept al comerţului internaţional. Asemenea raporturi

sunt cele de determinare a statutului juridic al comerciantului, de atragere la răspundere

civilă extracontractuală etc.

Vom analiza mai detaliat trăsăturile raporturilor de drept al comerţului internaţional în

capitolul ce urmează.

Al doilea tip de raporturi care constituie obiect al dreptului comerţului internaţional îl

constituie raporturile de cooperare economică şi tehnico-ştiinţifică. Aceste raporturi

includ, printre altele:

elaborarea programelor comune de cercetare, producţie şi utilizare a diverselor

tipuri de resurse disponibile în statele contractante;


23

proiectarea obiectivelor economice în statele contractante;

cooperarea în scopul producerii bunurilor şi serviciilor necesare în vederea

satisfacerii necesităţilor fiecăruia din statele contractante;

constituirea societăţilor mixte în scopul realizării obiectivelor comune;

colaborarea în scopul dezvoltării infrastructurii comunicaţiilor din statele

contractante;

tranferul de tehnologie şi schimbul de experienţă între statele contractante;

finanţarea şi colaborarea cu statele în curs de dezvoltare în scopul atingerii

obiectivelor comune;

organizarea şi desfăşurarea expoziţiilor, a târgurilor şi a seminarelor ştiinţifice

comune;

efectuarea în comun a cercetărilor ştiinţifice.

REZUMAT

Obiectul dreptului comerţului internaţional îl constituie raporturile de comerţ internaţional şi de cooperare

economică şi tehnico-ştiinţifică.

Pentru a fi considerat ca raport de drept al comerţului internaţional, un raport patrimonial trebuie să aibă

caracter de comercialitate şi caracter de internaţionalitate.

4. Raportul juridic de comerţ internaţional.

4.1. Noţiunea şi trăsăturile generale ale raportului juridic de comerţ

internaţional.

După cum am constatat în paragraful precedent, unul dintre cele două tipuri de

raporturi ce constituie obiect al dreptului comerţului internaţional este raportul juridic de


Raportul juridic de comerţ internaţional reprezintă o relaţie cu caracter

comercial în cadrul căreia există un element de extraneitate ce conferă un caracter

de internaţionalitate acesteia.

Premisele necesare pentru existenţa raportului juridic de comerţ internaţional sunt:

a) existenţa normei juridice de comerţ internaţional;


24

b) existenţa părţilor ce constituie participanţi la raporturile comerciale internaţionale;

c) existenţa efectelor juridice produse de aplicarea normei comerţului internaţional de

către participanţii la raportul comercial internaţional.

Conţinutul raportului juridic de comerţ internaţional este compus din totalitatea

drepturilor dobândite de subiectul activ şi din obligaţiile asumate de subiectul pasiv.

Raportul juridic de comerţ internaţional are ca obiect numai prestaţii cu caracter

patrimonial. Obiectul se concretizează fie în prestaţia de a da, fie în prestaţia de a face sau

în cea de a nu face.

Majoritatea obligaţiilor generate de faptele de comerţ internaţional sunt obligaţii de

rezultat. Aceasta înseamnă că, în mare parte, părţile nu sunt interesate de modul în care

partenerii îşi execută obligaţiile, atâta timp cât ele obţin rezultatul scontat. Spre exemplu, în

cazul contractului de vânzare internaţională, cumpărătorul, de regulă, nu este interesat de

cine anume constituie furnizorul mărfii pentru vânzător, atâta timp cât vânzătorul îi pune

la dispoziţie cumpărătorului marfa contractată.

În opinia autorului Ionescu M.F.M, pe care o agreăm şi noi, trăsăturile raportului juridic

de comerţ internaţional sunt10:

1. Raportul juridic de comerţ internaţional este un raport voliţional.

În acest sens, orice contract de comerţ internaţional se încheie doar prin acordul de

voinţă al părţilor. Legea care va guverna contractul, de asemenea, poate fi optată de către

părţi. Mai mult ca atât, părţile pot stabili şi instanţa judiciară sau de arbitraj care va

soluţiona eventualele litigii.

2. Raportul juridic de comerţ internaţional este un raport valoric, urmărind

obţinerea unui profit.

3. Raportul juridic de comerţ internaţional conţine un element de extraneitate.

Elementul de extraneitate poate varia în dependenţă de contractul sau circumstanţele

concrete. Astfel, acesta poate fi sediul, domiciliul, locul executării etc.

10 Ionescu M.F.M., op. cit., p. 118-120.


25

4.2. Comercialitatea raportului juridic de comerţ internaţional.

Comercialitatea semnifică calitatea unui raport juridic de a fi comercial, adică de a

cuprinde acte şi fapte de comerţ sau de cooperare economică şi tehnico-ştiinţifică

internaţională.

Calificarea noţiunii de „comercial” este la discreţia dreptului naţional al fiecărui stat şi

se efectuează după criterii determinate de legislaţiile naţionale.

În majoritatea cazurilor, în cadrul determinării comercialităţii, legislaţiile naţionale

utilizează două criterii de distincţie:

criteriul subiecţilor de drept implicaţi în raportul juridic;

criteriul naturii actelor sau faptele juridice concret săvârşite.

Dacă pornim de la criteriul subiecţilor de drept implicaţi, dreptul comerţului se va

aplica doar faţă de persoanele care au calitatea de comerciant. Acest concept este numit

subiectiv şi se fondează pe convingerea că dreptul comercial este un drept profesional, un

drept al comercianţilor. Conceptul subiectiv persistă preponderent în dreptul german şi în

sistemele care cad sub influenţa acestuia.

Dacă pornim de la criteriul naturii actelor sau faptelor juridice concret săvârşite,

dreptul comercial se va aplica numai actelor sau faptelor necesare activităţii comerciale.

Cel mai frecvent, actele şi faptele necesare activităţii comerciale se referă la intermedierea

în procesul de circulaţie a mărfurilor, lucrărilor şi serviciilor de la producător, respectiv

executant sau prestator, la beneficiar, în scop de profit.

Acest din urmă concept este numit obiectiv şi poate fi întânit în dreptul francez şi

sistemele ce cad sub influenţa acestuia. Potrivit acestui concept, codul comercial este un

cod al comerţului şi nu un cod al comercianţilor.

În fine, faptul dacă un raport este sau nu comercial va fi stabilit, după caz, de către

instanţa de judecată. Cea din urmă va reieşi, în fiecare caz concret, din circumstanţele

cauzei.


26

4.3. Internaţionalitatea raportului juridic de comerţ internaţional.

Internaţionalitatea presupune existenţa unui element de extraneitate în cadrul

raportului juridic de comerţ internaţional. Cu toate astea, nu oricare element de

extraneitate persistent într-un raport juridic este de natură să atribuie acestuia caracterul

de internaţionalitate. Spre exemplu, cetăţenia părţilor, în calitate de element de

extraneitate, se poate dovedi a fi irelevantă. Alternativ, dacă sediul părţilor se află în state

diferite, oferind astfel un caracter de extraneitate, această împrejurare, de regulă, este luată

în consideraţie la determinarea caracterului internaţional al contractului respectiv.

Necătând la aceasta, chiar şi sediul, având caracter de extraneitate, nu întotdeauna

atribuie raportului juridic atributul internaţionalităţii. Spre exemplu, în cazul în care trei

persoane juridice – una cu sediul în Moldova, cealaltă cu sediul în Germania şi ultima cu

sediul în Elveţia – au decis, printr-un contract de colaborare, să înfiinţeze o societate

comercială cu capital mixt în Republica Moldova, acest contract nu va avea caracter

internaţional, deoarece societatea cu capital mixt urmează să fie înregistrată în Republica

Moldova, potrivit regulilor acestui stat, şi va fi supusă sistemului de drept naţional al

Moldovei.

În acest sens, pentru ca un raport juridic comercial să fie, totodată, şi internaţional, este

necesară prezenţa unui alt element de extraneitate, care să-i ofere raportului trăsătura de

internaţionalitate.

Acest element de extraneitate suplimentar poate varia în dependenţă de natura

concretă a contractului. Astfel, în situaţia unui contract de vânzare, acesta nu va fi

internaţional dacă în calitate de obiect va figura un bun imobil ce nu poate fi transportat

dintr-un stat în altul. Nu este suficient ca vânzătorul şi cumpărătorul să fie din state

diferite, mai e nevoie şi ca bunul să poată fi transportat din statul vânzătorului în statul

cumpărătorului.

În cazul contractului de transport internaţional, pentru a fi recunoscut astfel, locul

primirii mărfii şi locul eliberării acesteia trebuie să se afle în două state diferite. Dacă

această condiţie nu este respectată, indiferent de faptul dacă părţile au sau nu au sediul în

state diferite, contractul nu va fi considerat ca având caracter internaţional.


27

Concluzia la care ajungem este că orice element de internaţionalitate este un element de

extraneitate, dar nu orice element de extraneitate este şi unul de internaţionalitate, necesar

pentru a atribui raportului juridic caracterul de raport de comerţ internaţional. Poate fi

element de internaţionalitate numai acel element de extraneitate care prezintă suficientă

relevanţă pentru a oferi raportului juridic, în structura căruia se integrează, aptitudinea de

a cădea sub incidenţa unor norme juridice de drept al comerţului internaţional.

REZUMAT

Raportul juridic de comerţ internaţional reprezintă o relaţie cu caracter comercial în cadrul căreia există un

element de extraneitate ce conferă un caracter de internaţionalitate acesteia.

Conţinutul raportului juridic de comerţ internaţional este compus din totalitatea drepturilor dobândite de

subiectul activ şi din obligaţiile asumate de subiectul pasiv.

Raportul juridic de comerţ internaţional are ca obiect numai prestaţii cu caracter patrimonial. Obiectul se

concretizează fie în prestaţia de a da, fie în prestaţia de a face sau în cea de a nu face.

Comercialitatea raportului se determină în baza criteriului subiecţilor de drept implicaţi în raportul juridic

sau în baza criteriului naturii actelor sau faptele juridice concret săvârşite.

Internaţionalitatea presupune existenţa unui element de extraneitate în cadrul raportului juridic de comerţ

internaţional.

5. Subiecţii dreptului comerţului internaţional.

5.1. Noţiunea şi clasificarea subiecţilor dreptului comerţului internaţional.

Subiecţi ai dreptului comerţului internaţional sunt considerate părţile care participă în

cadrul raporturilor juridice cu caracter comercial şi internaţional sau la raporturile de

cooperare economică şi tehnico-ştiinţifică.

Simplu spus, subiecţi ai dreptului comerţului internaţional sunt comercianţii propriu-

zişi sau agenţii care efectuează acte sau fapte de comerţ.

După criteriul ordinii juridice căreia aparţin, subiecţii raporturilor juridice de comerţ

internaţional pot fi clasificaţi în următoarele categorii:

- subiecţii de drept internaţional;

- societăţile transnaţionale sau multinaţionale;

- subiecţii de drept naţional.


28

În continuare, vom analiza mai amănunţit fiecare dintre categoriile menţionate.

5.2. Subiecţii de drept internaţional.

Subiecţii de drept internaţional se clasifică în două subcategorii:

(A) Statele.

Statul este un subiect originar al societăţii internaţionale.

În toate cazurile, statul s-a constituit prin voinţa proprie şi şi-a asumat astfel calitatea

de subiect de drept, motiv pentru care nu poate fi asimilat cu nici o altă grupare de

persoane juridice11.

Calitatea statului, în raport cu alţi subiecţi de drept, este unică. Aceasta se explică prin

faptul că el poate figura atât în calitate de deţinător al suveranităţii (în raporturile de drept

internaţional public), cât şi în calitate de gestionar al propriului său patrimoniu (în

raporturile de drept al comerţului internaţional). Mai mult ca atât, spre deosebire de

organizaţiile internaţionale, statele sunt apte, în prezenţa voinţei, de a da naştere la alţi

subiecţi, cum ar fi, prin urmare, chiar şi aceleaşi organizaţii internaţionale.

Vorbind despre principalele domenii în care statul se manifestă ca subiect al dreptului

comerţului internaţional, merită de menţionat următoarele12:

- încheierea de acorduri de împrumut şi cooperare financiară cu bănci străine;

- emiterea de garanţii pentru împrumuturi;

- emiterea titlurilor de valoare ce se lansează pe pieţele externe;

- acordarea de credite diferitelor societăţi comerciale, etc.

(B) Organizaţiile internaţionale cu caracter interguvernamental.

Organizaţiile interguvernamentale sunt create prin acordul de voinţă al statelor

interesate, care se exprimă, de regulă, prin adoptarea unui act de constituire a organizaţiei

respective.

Capacitatea juridică a organizaţiilor interguvernamentale este determinată anume prin

acest act de constituire a lor.

11 Costin M.N., Deleanu S. Dreptul Comerţului Internaţional. Partea generală. Bucureşti: “Lumina Lex”, 1994, p. 52. 12 Băieşu A. Dreptul Comerţului Internaţional. Note de curs. Chişinău: “USM”, 1998, p. 53.


29

Spre deosebire de state, organizaţiile interguvernamentale sunt entităţi internaţionale

lipsite de teritoriu propriu şi de populaţie asupra căreia organele de decizie ale acestora ar

putea să exercite atribuţii de putere. Respectiv, spre deosebire de state, acestea sunt lipsite

şi de suveranitate.

Organizaţiile interguvernamentale dispun de o capacitate juridică internaţională, căreia

îi revine funcţia principală, şi de o capacitate juridică de drept privat, ce are un rol

complementar faţă de prima.

Similar statelor, organizaţiile interguvernamentale figurează în calitate de subiecţi ai

raporturilor de comerţ internaţional doar atunci când acţionează întru gestionarea

patrimoniului atribuit acestora şi doar în măsura în care este necesar pentru atingerea

scopurilor prevăzute în actul de constituire.

5.3. Societăţile transnaţionale sau multinaţionale.

Societăţile transnaţionale sau multinaţionale sunt societăţile comerciale care se

constituie pe elemente fără caracter naţional, cum ar fi, bunăoară, capitalul ce provine din

mai multe state, stabilirea sediilor principale în mai multe state etc.

Poate apărea următoarea întrebare: există oare vreo deosebire dintre o companie

multinaţională şi una transnaţională? Răspunsul simplu e „da”.

La general vorbind, o companie transnaţională întotdeauna este şi o companie

multinaţională. Dar, nu toate companiile multinaţionale sunt şi companii transnaţionale.

Este multinaţională compania care are reprezentanţe în mai multe state şi

comercializează bunuri sau servicii în acele state. Aceste bunuri şi servicii sunt, de regulă,

individualizate la tipul de cultură, societate şi uzanţe ale ţării în care sunt furnizate. Spre

exemplu, compania McDonald’s, deseori, „localizează” mâncarea în dependenţă de tradiţiile

şi obiceiurile ţării. În India, McDonald’s are un tip permanent şi special de hamburghere: de

post. Spre deosebire de companiile transnaţionale, companiile pur multinaţionale au un

sediu principal bine stabilit şi cunoscut. Spre exemplu, compania „BMW”, fiind o companie

multinaţională, este cunoscută ca avându-şi sediul principal în Germania.


30

Pe de altă parte, companiile transnaţionale, cu toate că similar celor multinaţionale,

vând bunuri şi prestează servicii în mai multe state, nu sunt supuse unei legislaţii unice,

cum ar fi a statului unde e înregistrat sediul.

O companie transnaţională, bine cunoscută, este „Scandinavian Air System”. Aceasta a

fost constituită cu participarea a trei societăţi comerciale din Danemarca, Norvegia şi

Suedia, cu sediile principale la Copenhaga, Oslo şi Stockholm. Actele de constituire ale

„Scandinavian Air System” nu fac nici o referire la reglementările naţionale din cele trei

ţări. Aceste documente conţin principii şi norme care reglementează funcţionarea ei doar

sub aspect internaţional.

De regulă, societăţile transnaţionale evită jurisdicţia instanţelor naţionale pentru

litigiile ce ar putea apărea în legătură cu interpretarea şi aplicarea actelor de constituire ale

acestora. Ele convin că asemenea litigii să fie atribuite spre soluţionare unor instanţe

speciale, cum ar fi tribunalele internaţionale ad-hoc, organele internaţionale de jurisdicţie,

etc.

5.4. Subiecţii de drept naţional.

Participanţii de rutină, cel mai des întâlniţi în cadrul raporturilor juridice de comerţ

internaţional, sunt subiecţii de drept naţional. Aceştia sunt persoanele juridice şi

persoanele fizice.

(A) Persoanele juridice.

Principalii actori ai pieţei comerciale sunt persoanele juridice - societăţi comerciale.

Termenul de „comerciant” este desemnat în legislaţia Republicii Moldova prin noţiunea

de antreprenor.

În Republica Moldova, activitatea de antreprenor poate fi practicată sub una din

următoarele forme juridice: întreprindere individuală; societate în nume colectiv;

societate în comandită; societate pe acţiuni; societate cu răspundere limitată;

cooperativă de producţie; cooperativă de întreprinzător; întreprindere de arendă;

întreprindere de stat şi întreprindere municipală.

Respectiv, în legislaţiile altor state, formele juridice pot fi diferite. Spre exemplu,

legislaţia României prevede două tipuri de societate în comandită: simplă şi pe acţiuni.


31

Oricare ar fi statutul juridic al comercianţilor în diferitele sisteme de drept, există,

totuşi, trăsături comune ce descriu activitatea de comerciant, şi anume:

- comercianţii practică acte de comerţ obiective prin natura sau prin forma lor;

- comercianţii practică acte de comerţ în mod sistematic, cu titlu de profesiune

obişnuită;

- comercianţii acţionează în numele şi pe contul lor.

Participarea societăţilor comerciale la activitatea de comerţ internaţional implică din

partea acestora o activitate în afara ţării pe teritoriul căreia îşi au înregistrat sediul social.

Aici poate surveni următoarea dificultate: recunoaşterea pe plan internaţional a

personalităţii juridice a societăţii comerciale.

Legislaţia Republicii Moldova recunoaşte personalitatea juridică a societăţior

comerciale străine.

Potrivit regulii generale, recunoscute de majoritatea statelor, recunoaşterea

personalităţii juridice a societăţilor comerciale străine nu trebuie să creeze persoanei

juridice respective un regim mai favorizat comparativ cu subiecţii de drept similari

existenţi în ordinea juridică naţională a statului de recunoaştere respectiv. Din contra,

personalităţii juridice recunoscute i se aduc unele limitări, precum:

- societatea străină nu poate dobândi mai multe drepturi decât i-au fost acordate de lex

societatis;

- societatea străină nu poate dobândi drepturi pe care statul de recunoaştere nu le

acordă societăţilor sale naţionale.

De regulă, legea sediului societăţii comerciale (lex societatis) este legea care determină

dacă societatea respectivă are personalitate juridică sau nu.

(B) Persoanele fizice.

La rândul ei, persoana fizică poate figura şi ea în calitate de comerciant.

Legislaţiile din diferite state au adoptat concepţii diferite în ceea ce ţine de definirea

calităţii de comerciant cu referire la peroanele fizice.

Astfel, legislaţiile de influenţă germană au adoptat o concepţie subiectivă în această

problemă, recunoscând calitatea de comerciant doar acelor persoane fizice care îşi

înregistrează o firmă în registrul de comerţ.


32

Legislaţiile de influenţă franceză menţin o concepţie obiectivă în ce priveşte definirea

calităţii de comerciant. Potrivit acestei concepţii, se recunoaşte o atare calitate persoanei

fizice care îndeplineşte cumulativ două condiţii:

- săvârşeşte în nume propriu şi pe cont propriu acte sau fapte de comerţ;

- activitatea comercială efectuată în acest sens să fie înfăptuită cu titlu profesional, ceea

ce presupune ca ea să aibă caracter de continuitate şi să vizeze ca scop final asigurarea

mijloacelor de existenţă pentru cel care o realizează.

Sub aspect obiectiv, este irelevant dacă cel care exercită activitatea comercială cu titlu

profesional are sau nu are înregistrată o firmă comercială.

Ambele concepţii impun subiectul de drept în cauză să aibă capacitatea de exerciţiu

cerută de lege pentru dobândirea calităţii de comerciant.

Accesul la profesiunea de comerciant este supus, din punct de vedere legal, unor

condiţii care diferă sub anumite aspecte de la o legislaţie naţională la alta, sau chiar în

cadrul aceleaşi legislaţii naţionale de la un domeniu al comerţului la altul. Spre exemplu,

pentru activitatea de comerţ bancar şi pentru cea de asigurări se cere, de regulă, o

autorizare prealabilă eliberată de autoritatea publică competentă.

REZUMAT

Subiecţi ai dreptului comerţului internaţional sunt considerate părţile care participă în cadrul raporturilor

juridice cu caracter comercial şi internaţional sau la raporturile de cooperare economică şi tehnico-ştiinţifică.

Subiecţii pot fi de drept internaţional, de drept naţional sau cu caracter multinaţional/transnaţional.

Subiecţii de drept internaţional sunt statele şi organizaţiile interguvernamentale internaţionale.

Subiecţii de drept naţional sunt persoanele juridice şi fizice.

6. Izvoarele dreptului comerţului internaţional.

6.1. Noţiunea şi clasificarea izvoarelor dreptului comerţului internaţional.

Izvorul de drept reprezintă sursa în care sunt reflectate regulile ce reglementează

raporturile juridice.


33

Respectiv, izvoarele dreptului comerţului internaţional reprezintă totalitatea actelor cu

caracter normativ şi nenormativ care cuprind reguli de drept cu privire la raporturile cu

caracter comercial şi internaţional stabilite între subiecţii comerţului internaţional.

Izvoarele pot fi divizate în materiale şi formale.

Izvoarele materiale, denumite şi reale, sunt reprezentate de realitatea exterioară, care

determină acţiunea legiuitorului. În consecinţă, prin izvor de drept, în sens material,

înţelegem condiţiile şi viaţa socială, economică şi culturală în toată complexitatea lor,

inclusiv progresul social care determină naşterea a unor noi norme de drept.

Izvorul formal al dreptului îl reprezintă regula de conduită prescrisă şi exteriorizată,

cuprinsă într-o anumită haină juridică.

Specificul interdisciplinar al dreptului comerţului internaţional determină ca această

materie să dispună atât de izvoare internaţionale, cât şi de izvoare interne.

6.2. Izvoarele interne.

Izvoarele interne sunt acele surse de drept al comerţului internaţional, care se adoptă şi

se practică în cadrul unui anumit stat determinat.

Printre izvoarele interne se numără:

a) Legile interne (care conţin reglementări ale raporturilor comerciale):

Constituţionale:

- Constituţia Republicii Moldova etc.;

Organice:

- Codul Civil al Republicii Moldova;

- Legea cu privire la investiţiile în activitatea de întreprinzător nr. 81 din

18.03.2004 etc.;

Ordinare:

- Legea vânzării de mărfuri nr. 134 din 03.06.94;

- Legea privind societăţile pe acţiuni nr. 1134 din 02.04.97;

- Legea cu privire la antreprenoriat şi întreprinderi nr. 845 din 03.01.92 etc;

b) Decretele preşedintelui Republicii Moldova (care conţin reglementări ale

raporturilor comerciale);


34

c) Hotărârile şi ordonanţele Guvernului Republicii Moldova (care conţin

reglementări ale raporturilor comerciale);

d) Actele normative ale ministerelor şi departamentelor (care conţin reglementări

ale raporturilor comerciale);

e) Uzanţele comerciale interne.

Uzanţele comerciale reprezintă o practică nescrisă, caracterizată printr-un grad de

repetabilitate, durată în timp şi stabilitate, aplicată între un număr mare de parteneri

comerciali, pe o anumită arie geografică sau într-un anumit domeniu de activitate.

În mare parte, deosebirea dintre uzanţele comerciale interne şi uzanţele comerciale

uniforme internaţionale constă în raza de aplicare a lor. Primele se aplică într-un anumit

stat, în timp ce cele din urmă se aplică într-un număr mai mare de state.

Uzanţele comerciale sunt incluse, de regulă, în conţinutul contractelor comerciale, forţa

lor juridică fiind aceea a unei clauze contractuale.

În cazul în care apar conflicte între uzanţe şi alte acte normative, acestea se

soluţionează în felul următor:

- conflictul între două uzanţe convenţionale se soluţionează în favoarea celei mai

recente faţă de data încheierii contractului;

- conflictul dintre o uzanţă convenţională şi o uzanţă normativă supletivă se

soluţionează în favoarea uzanţei convenţionale, întrucât aceasta semnifică voinţa părţilor

de a se abate de la uzanţa normativă în favoarea celei convenţionale;

- conflictul dintre o uzanţă convenţională şi o lege imperativă se soluţionează în

favoarea legii imperative, deoarece prevederile legale cu caracter imperativ nu pot fi

înlăturate prin voinţa părţilor;

- Conflictul dintre o uzanţă comercială şi o lege uniformă dă prioritate celei dintâi,

întrucât legile uniforme din domeniul comerţului internaţional au caracter supletiv.

- Conflictul între uzanţele comerciale de orice tip şi convenţia expresă a părţilor, se

soluţionează în favoarea celei din urmă, întrucât părţile pot înlătura uzanţele comerciale

prin stipularea expresă a clauzelor contractuale.


35

6.3. Izvoarele internaţionale.

Izvoarele internaţionale sunt sursele de drept al comerţului internaţional, care se

adoptă de către subiecţii dreptului internaţional public sau se practică de către

comercianţii din cadrul unui număr mai mare de state.

În acest sens, izvoarele internaţionale se clasifică în:

a) Tratate internaţionale.

b) Uzanţe comerciale uniforme internaţionale.

6.3.1. Tratatele internaţionale.

Indiferent de denumirea sa, tratatul este acordul de voinţă a două sau mai multe

state prin care acestea reglementează, într-un anumit mod, o anumită sferă a

relaţiilor internaţionale, creând sau modificând ori abrogând pe cele existente.

Atunci când obiectul de reglementare al tratatului îl reprezintă relaţiile interstatale

stabilite în domeniul comerţului internaţional sau al cooperării economice şi tehnico-

ştiinţifice internaţionale, respectivul tratat este şi izvor al dreptului comerţului

internaţional.

Aceeaşi calitate o au şi alte tratate internaţionale, precum sunt cele politice, culturale şi

altele care favorizează prosperarea relaţiilor economice prin stabilirea raporturilor de

colaborare între statele părţi.

Tratatele internaţionale pot fi bilaterale sau multilaterale.

Printre tratatele internaţionale bilaterale se numără, spre exemplu, asemenea acorduri

precum cele privind evitarea dublei impuneri fiscale.

În lista tratatelor internaţionale multilaterale de bază putem include:

Convenţia ONU asupra contractelor de vânzare internaţională de mărfuri din 11

aprilie 1980;

Convenţia de la Roma din 1980 asupra legii aplicabile obligaţiilor contractuale;

Convenţia europeană de arbitraj comercial internaţional din 21 aprilie 1961;

Convenţia reglementând raporturile ce decurg din contractul de expediţie sau în

legătură cu acesta din 1956;


36

Convenţia pentru recunoaşterea şi executarea sentinţelor arbitrale străine din 10

iunie 1958;

Convenţia privind transportul de mărfuri pe Dunăre din 1955;

Convenţia reglementând transportul combinat de mărfuri pe calea ferată şi Dunăre

din 1959;

Convenţia ce reglementează unele conflicte de legi în materie de cambie şi bilet la

ordin din 7 iunie 1930;

Convenţia care reglementează unele conflicte în materia de cec din 19 martie 1931;

Convenţia asupra legii aplicabile vânzărilor cu caracter internaţional de bunuri

mobile corporale din 15 iunie 1955;

Convenţia vamală de la Geneva relativă la transportul internaţional de mărfuri sub

acoperirea carnetelor T.I.R. din 1956;

Convenţia de la Geneva relativă la contractul de transport internaţional al mărfurilor

pe şosele (C.M.R.) din 1956;

Convenţia vamală de la Geneva relativă la importul temporar al vehiculelor rutiere

comerciale din 1956;

Convenţia Naţiunilor Unite privind transportul de mărfuri pe mare din 1978;

Convenţia de la Berna cu privire la transportul de mărfuri pe cale ferată din 1961;

Convenţia de la Berna cu privire la transporturile internaţionale feroviare din 1980;

Convenţia de la Chicago de unificare a unor reguli relative la transportul aerian

internaţional din 1929 etc.

6.3.2. Uzanţele comerciale uniforme internaţionale.

Potrivit autorului Sitaru D.A., uzanţele comerciale internaţionale sunt practici (atitudini,

comportări), în general nescrise, care prezintă un anumit grad de vechime, repetabilitate şi

stabilitate, aplicate între un număr nedefinit de parteneri comerciali, de regulă pe o zonă

geografică sau într-un domeniu de activitate comercială şi care, în funcţie de natura lor, pot

prezenta sau nu caracter de izvor de drept13.

13 Sitaru D.A. Dreptul comerţului internaţional. Tratat. Bucureşti: “Lumina Lex”, 2004, p. 186.


37

În scopul accelerării şi sporirii eficienţei procesului de unificare a dreptului comerţului

internaţional, Adunarea Generală a O.N.U. a hotărât, prin Rezouţia nr. 2205 (XXI) din 17

decembrie 1966, crearea Comisiei Naţiunilor Unite pentru Dreptul Comercial Internaţional

(UNCITRAL). Principalele sarcini ale acesteia sunt de a favoriza participarea mai largă a

statelor la convenţiile internaţionale deja încheiate şi de a asigura cadrul organizatoric

necesar elaborării unor noi reglementări internaţionale, cu participarea ţărilor

reprezentând principalele sisteme juridice şi economice ale lumii.

O altă organizaţie interguvernamentală cu o îndelungată activitate în domeniul de

uniformizare a dreptului comerţului internaţional este Institutul Internaţional pentru

Unificarea Dreptului Privat (UNIDROIT).

Dintre organismele neguvernamentale, merită a-i fi apreciat rolul esenţial în

uniformizarea dreptului comerţului internaţional Camerei de Comerţ Internaţional din

Paris. Principalele atribuţii ale acesteia constituie reprezentarea comunităţii oamenilor de

afaceri care sunt membrii săi la nivel naţional şi internaţional, de a promova dezvoltarea

comerţului internaţional şi a investiţiilor pe baza principiului liberei şi corectei concurenţe,

de a uniformiza regulile şi de a codifica uzanţele aplicabile în comerţul internaţional şi de a

furniza o gamă largă de servicii pentru cercurile de afaceri. Dintre aceste servicii, un rol

important îi revine serviciului de arbitraj comercial internaţional oferit de Curtea

Internaţională de Arbitraj a Camerei de Comerţ Internaţional din Paris.

Activitatea de uniformizare a dreptului comerţului internaţional se oglindeşte în

elaborarea unor reguli uniforme, contracte model, clauze-tip etc., care sunt, în fapt, cel mai

adesea, codificări de uzanţe în domeniul respectiv de activitate comercială.

Dintre regulile uniforme adoptate de Camera de Comerţ din Paris, merită a fi

menţionate următoarele:

- Regulile uniforme ale Camerei de Comerţ din Paris din 1978 privind încasările;

- Regulile uniforme ale Camerei de Comerţ din Paris din 1992 privind garanţiile la

cerere;

- Regulile şi uzanţele uniforme ale Camerei de Comerţ din Paris din 1993 privind

creditele documentare;


38

- Regulile uniforme ale Camerei de Comerţ din Paris din 1993 privind garanţiile

contractuale;

În continuarea gândului, evidenţiem că cele mai importante uzanţe comerciale

uniforme internaţionale standardizate sub egida Camerei de Comerţ din Paris sunt

cunoscute sub denumirea de INCOTERMS – International Rules for the Interpretation of

Trade Terms – Reguli Internaţionale pentru Interpretarea Uzanţelor de Comerţ. Aceste

uzanţe au o largă aplicare în contractele comerciale de vânzare-cumpărare în zona

europeană.

Analog acestor reguli, în SUA şi Canada se aplică uzanţele R.A.F.T.D. – The Revised

American Foreign Trade Definitions – Definiţiile Revizuite de Comerţ Exterior American.

6.4. Practica judiciară.

Un interes deoebit prezintă practica judiciară.

Ca şi în dreptul comun, în dreptul comerţului internaţional practica judiciară nu

constituie prin ea însăşi un izvor de drept. Totuşi, valoarea acesteia nu poate fi neglijată.

Rolul primordial al acesteia constă în interpretarea şi adaptarea normelor juridice, în

special atunci când acestea nu au fost elaborate cu scopul de a reglementa în mod

particular raporturile de drept al comerţului internaţional.

Un rol important, fie şi indirect, îl joacă practica Curţii Europene a Drepturilor Omului.

Necătând la faptul că în calitate de pârât poate figura doar statul parte la Convenţie,

comercianţii pot profita de această posibilitate pentru a încasa despăgubiri în cazurile în

care instanţele naţionale competente ignoră principiile dreptului la un proces echitabil

atunci când părţi ale acestui proces sunt subiecţi de drept al comerţului internaţional.

REZUMAT

Izvoarele dreptului comerţului internaţional reprezintă totalitatea actelor cu caracter normativ şi nenormativ

care cuprind reguli de drept cu privire la raporturile cu caracter comercial şi internaţional stabilite între

subiecţii comerţului internaţional.

Izvoarele dreptului comerţului internaţional pot fi internaţionale sau interne.

Izvoarele interne cuprind legile, decretele preşedintelui, hotărârile de guvern, alte acte care reglementează

activitatea de comerţ, precum şi uzanţele comerciale interne.


39

Izvoarele internaţionale cuprind tratatele internaţionale şi uzanţele comerciale uniforme internaţionale.


40

Tema 2. NOŢIUNI GENERALE PRIVIND CONTRACTELE COMERCIALE

INTERNAŢIONALE

Planul

1. Noţiunea, particularităţile şi clasificarea contractelor comerciale

internaţionale;

2. Condiţiile de validitate a contractelor comerciale internaţionale;

3. Forma contractului comercial internaţional;

4. Proba contractelor comerciale internaţionale;

5. Nulitatea contractelor comerciale internaţionale.


41

1. Noţiunea, particularităţile şi clasificarea contractelor comerciale

internaţionale.

După cum a fost remarcat în lucrările mai multor autori, contractele constituie instituţia

centrală a dreptului comerţului internaţional, ele fiind cel mai important instrument juridic

de realizare a operaţiunilor de comerţ exterior şi cooperare economică internaţională14.

Contractul comercial internaţional reprezintă acordul de voinţă realizat între doi

sau mai mulţi participanţi la comerţul internaţional din state diferite prin care se

creează, se modifică sau se sting raporturi juridice de comerţ internaţional.

Potrivit opiniei autorului V.F. Popondopulo, contractul comercial internaţional,

cunoscut şi sub denumirea de contract comercial transnaţional, reprezintă contractul

încheiat între subiecţii diferitor state şi reglementat de normele dreptului comerţului

internaţional şi de lex mercantoria15.

Este important de făcut distincţie între noţiunea de „contract” în sens de acord de

voinţă şi cea de „contract” în sens de document pe care această denumire este imprimată.

Astfel, un document în care este prevăzută vânzarea-cumpărarea a cinci bunuri distincte,

individualizate, reprezintă, de fapt, cinci contracte de sine stătătoare, redactate într-un

singur document.

Particularităţile esenţiale ale contractelor comerciale internaţionale:

a) sunt contracte cu titlu oneros, ceea ce semnifică că finalitatea acestora constă în

obţinerea unui profit;

b) sunt contracte sinalagmatice perfecte. În acest sens, contractele de comerţ

internaţional generează drepturi şi obligaţii reciproce între părţi, chiar şi în cazul

mandatului, depozitului, sau a împrumutului, care în dreptul civil au caracter unilateral sub

acest aspect. Acest fapt poate fi explicat prin caracterul lor oneros şi lucrativ, întrucât

mandantul, deponentul şi, respectiv, împrumutatul se obligă la rândul lor să plătească

serviciile respective sau dobânda curentă.

14 Sitaru D.A. Dreptul comerţului internaţional. Tratat. Bucureşti: “Lumina Lex”, 2004, p. 476. 15 Попондопуло В.Ф. Международное коммерческое право. Общая и особенная части. Учебное пособие.

Moscova: “Omega-L”, 2004, p. 93.


42

Existenţa caracterului sinalagmatic perfect determină interdependenţa obligaţiilor şi

posibilitatea oricăreia din părţi de a invoca excepţia de neexecutare sau rezoluţiunea lui în

cazul neexecutării de către partener a prestaţiei asumate;

c) sunt contracte comutative, întrucât existenţa şi întinderea prestaţiilor asumate de

părţi sunt certe şi determinate sau determinabile chiar din momentul încheierii

contractului. Există şi excepţii de la această regulă. Astfel, în unele cazuri, contractele pot fi

aleatorii. Aşa sunt, de exemplu, contractul internaţional de asigurare şi contractul

internaţional de reasigurare împotriva riscurilor, în care existenţa şi întinderea prestaţiior

depind de un eveniment viitor şi cert;

d) sunt contracte consensuale, întrucât se încheie prin simplul consimţământ al

părţilor.

Pentru valabilitatea contractelor comerciale internaţionale, este suficientă prezenţa

acordului de voinţă al părţilor, fără a fi imperativă o anumită formă. Necătând la aceasta,

părţile, de regulă, încheie contractele în formă scrisă, pentru a evita potenţiala tentativă a

oricărei dintre acestea de a se eschiva de la executarea contractului cu rea-credinţă, sau din

simplul fapt că a uitat detaliile asupra cărora au convenit părţile în mod verbal.

Clasificarea contractelor comerciale internaţionale poate fi efectuată după următoarele

criterii:

1. După criteriul efectelor pe care le produc, întâlnim contracte constitutive de

drepturi (ex: contractul de mandat, contractul de comision), translative de drepturi (ex:

contractul comercial de vânzare-cumpărare internaţională) şi declarative de drepturi (ex:

contractul de tranzacţie).

2. După criteriul reglementării de către lege, contractele pot fi numite, nenumite şi

complexe.

3. După criteriul modului de executare, contractele pot fi cu executare instantanee

(ex: contractul de vânzare-cumpărare, în situaţia în care cumpărătorul achită imediat

preţul şi ridică marfa) sau cu executare succesivă (ex: contractul de leasing).

4. După criteriul corelaţiei existente între ele, contractele pot fi principale şi

accesorii.


43

5. După criteriul duratei pentru care se încheie, contracele pot fi pe termen scurt

(până la 1 an), pe termen mediu (1-5 ani) şi pe termen lung (peste 5 ani).

Pornind de la specificul contractelor pe termen mediu şi lung, acestea prezintă anumite

particularităţi sub aspectul regimului lor juridic. Astfel, luând în considerare că în

momentul încheierii lor nu pot fi întotdeauna determinate cu precizie toate drepturile şi

obligaţiile părţilor pentru diferite etape ulterioare ale executării, contractele de lungă şi

medie durată sunt uneori consemnate într-un contract-cadru, cu conţinut generic, care apoi

sunt completate cu prevederi specifice, pentru fiecare etapă de executare în parte, prin

contracte complementare.

6. După criteriul obiectului obligaţiilor pe care le generează, întâlnim contracte ce dau

naştere la obligaţii de a da (ex: contractul de vânzare-cumpărare), contracte ce dau

naştere la obligaţii de a face (ex: contractul de antrepriză, contractul de transport) şi

contracte care generează obligaţia de a nu face (ex: contractul de colaborare exclusivă).

7. După criteriul modului în care se exprimă voinţa părţilor, cunoaştem contracte

negociate, contracte de adeziune, contracte forţate şi contracte autorizate.

Contractele negociate sunt acele contracte, a căror clauze sunt formulate de către

ambele părţi contractante, de regulă în urma unui proces de negociere.

Contractele de adeziune sunt contractele a căror clauze sunt formulate doar de o parte

şi prezentate celeilalte părţi spre semnare, fără posibilitatea de a modifica conţinutul

acestora. Cea din urmă parte are doar două opţiuni: să accepte clauzele contractuale sau să

refuze aderarea la acestea.

Contractele forţate sunt contractele impuse spre încheiere prin forţa legii. Un astfel de

contract poate fi contractul de asigurare.

Contractele autorizate sunt acele contracte, pentru a căror valabilitate este necesară o

aprobare a unei autorităţi terţe, cum ar fi, bunăoară, banca naţională a unui stat.

8. După criteriul obiectului obligaţiilor, sub aspect preponderent economic, întâlnim

contracte de livrare de mărfuri (ex: contractul de vânzare-cumpărare), contracte de

executare de lucrări (ex: contractul de antrepriză pentru lucrări de construcţii-montaj) şi

contracte de prestare de servicii (ex: mandatul, comisionul, depozitul, transportul,

consultingul, asigurarea, unele contracte de servicii bancare).


44

9. După criteriul subiecţilor de drept care participă la încheierea contractului, există

contracte încheiate între subiecţii de drept aparţinând ordinii juridice naţionale din

state diferite (numite contracte obişnuite), precum şi contracte încheiate între subiecţi

de drept aparţinând ordinii juridice internaţionale şi subiecţi aparţinând ordinii

juridice naţionale din diferite state;

10. După criteriul specificului comercial, întâlnim contracte comerciale internaţionale

propriu-zise, contracte de cooperare economică şi contracte de cooperare tehnico-

ştiinţifică.

REZUMAT

Contractul comercial internaţional reprezintă acordul de voinţă realizat între doi sau mai mulţi participanţi la

comerţul internaţional din state diferite prin care se creează, se modifică sau se sting raporturi juridice de


Contractele comerciale internaţionale sunt oneroase, sinalagmatice, comutative şi consensuale.

2. Condiţiile de validitate a contractelor comerciale internaţionale.

Prin condiţii de validitate a unui contract comercial internaţional se înţeleg totalitatea

cerinţelor stabilite de legea aplicabilă contractului sau de părţi pentru ca contractul să

existe şi să producă efecte juridice. În cazul în care nu sunt întrunite aceste condiţii,

contractul pur şi simplu nu poate exista, sau dacă există, este nul.

Atunci când nu există reglementări speciale, condiţiile de validitate a contractelor

comerciale internaţionale sunt cele utilizate şi în dreptul comun: capacitatea,

consimţământul, cauza, obiectul şi forma (doar atunci când e prescrisă de lege).

Capacitatea reprezintă aptitudinea subiecţilor de a încheia contracte comerciale

internaţionale.

Capacitatea comercianţilor persoane fizice participanţi la actele de comerţ internaţional

este reglementată de lex personalis. De aici rezultă următoarele consecinţe:

dacă o persoană este capabilă după legea sa personală, ea va fi considerată capabilă în

orice ţară se va duce;


45

dacă o persoană este considerată incapabilă potrivit legii sale personale, ea va fi

considerată astfel în orice alt stat.

Capacitatea de a contracta a persoanelor juridice, subiecţi de drept naţional, este

determinată de lex societatis.

Capacitatea organizaţiilor interguvernamentale este determinată de actul de constituire

a acestora.

În fine, statul, dispunând de un statut juridic special, are capacitate ce cade sub impactul

atât a normelor de drept naţional, cât şi a unor anumite norme de drept internaţional.

Consimţământul este manifestarea de voinţă exteriorizată a persoanei de a încheia un

contract.

Manifestarea de voinţă poate fi expresă sau tacită.

Condiţiile de valabilitate a consimţământului sunt:

să provină de la o persoană cu discernământ;

să fie exteriorizat (în formă expresă sau tacită);

să fie exprimat cu intenţia de a produce efecte juridice (naşterea, modificarea sau

stingerea drepturilor şi obligaţiilor);

să fie cert (subiectul să perceapă şi să pătrundă în esenţa contractului);

să nu fie viciat.

Este viciat consimţământul afectat de:

a) Eroare, adică reprezentarea falsă a realităţii la încheierea contractului. Eroarea

poate fi de fapt sau de drept. Pentru ca eroarea să constituie temei de anulare a

contractului comercial internaţional, este necesar ca ea să fie considerabilă, în sensul că

elementul asupra căruia reprezentarea este falsă să fie determinant pentru încheierea

actului, astfel încât, dacă ar fi fost cunoscută realitatea, contractul nu s-ar fi încheiat. Pentru

ca eroarea să fie considerabilă, este necesar ca reprezentarea falsă să se refere la natura

contractului, calităţile substanţiale ale obiectului contractului (caracteristicile

materiale, destinaţia, vechimea etc.) sau părţile contractului.

O parte nu va putea solicita anularea contractului, dacă şi-a indus starea de eroare din

propria neglijenţă gravă.


46

b) Dolul, care constă în inducerea intenţionată în eroare a unei persoane, prin mijloace

viclene, pentru a o determina să încheie un contract. Elementele constitutive ale dolului

sunt: elementul subiectiv şi elementul obiectiv. Elementul subiectiv costă în intenţia de a

induce în eroare persoana, pentru a o determina să încheie un contract. Elementul obiectiv

se exteriorizează prin utilizarea diferitelor mijloace viclene pentru realizarea intenţiei de a

induce în eroare. Pentru ca dolul să fie temei de anulare a contractului, este necesar ca

eroarea să fie determinantă pentru încheierea acestuia.

c) Violenţa, care constă în acţiunile de constrângere sau ameninţare a persoanei cu un

rău injust care îi produce o frică ce o determină să încheie contractul, pe care altfel nu l-ar fi

încheiat. Elementul obiectiv al violenţei constă în ameninţarea sau aplicarea unui rău.

Elementul subiectiv al violenţei constă în frica ce rezultă în urma ameninţării sau

constrângerii, care afectează consimţământul.

Violenţa are calitate de viciu de consimţământ doar atunci când aceasta este contrară

legii. În situaţia în care ea corespunde prevederilor legale, cum ar fi cazul ameninţării cu

aplicarea amenzii pentru refuzul de a încheia contractul de asigurare obligatorie, aceasta

nu poate fi invocată pentru solicitarea nulităţii.

d) Leziunea, care constă în prejudiciul material pe care îl suportă una din părţile

contractului din cauza disproporţiei vădite de valoare existente în momentul încheierii

actului între prestaţia la care s-a obligat şi prestaţia pe care ar urma să o primească în locul

ei. Elementul obiectiv constă în disproporţia vădită de valoare între contraprestaţii.

Elementul subiectiv constă în profitarea de starea de nevoie creată de un concurs de

împrejurări dificile în care se află cealaltă parte.

Pentru ca leziunea să servească temei pentru anularea contractului, este necesar ca

starea de necesitate să fie determinantă pentru încheierea contractului, iar acesta sa fie

încheiat în condiţii nu pur şi simplu nefavorabile, ci extrem de nefavorabile pentru una din

părţi. Mai mult decât atât, disproporţia dintre contraprestaţii trebuie să existe în momentul

încheierii contractului şi nu într-un moment ulterior.

Obiectul contractului comercial internaţional constă din prestaţiile asumate de către

părţi: de a da, de a face sau de a nu face ceva.


47

Obiectul contractului comercial internaţional trebuie să corespundă următoarelor

condiţii:

să fie determinat sau determinabil;

să existe;

să fie posibil;

să fie licit.

Cauza reprezintă obiectivul urmărit la încheierea contractului, fiind acel interes pe care

părţile contractului urmăresc să-l satisfacă.

Pentru a fi valabilă, cauza trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:

Să existe. Actul juridic încheiat fără cauză nu poate avea nici un efect.

Să fie reală. Actul juridic fondat pe o cauză falsă nu poate produce nici un efect.

Să fie licită şi morală. Este ilicită cauza care contravine legii, ordinii publice sau

bunelor moravuri.

Existenţa cauzei, de regulă, este prezumată de lege.

În relaţiile comerciale, spre deosebire de cele civile, cauza prezintă o importanţă

minoră. Aceasta se explică şi prin faptul că comercianţii se prezumă a avea, din start, scopul

de a obţine foloase. Acest scop însoţeşte comerciantul pe tot parcursul activităţii acestuia.

REZUMAT

Prin condiţii de validitate a unui contract comercial internaţional se înţeleg totalitatea cerinţelor stabilite de

legea aplicabilă contractului sau de părţi pentru ca contractul să existe şi să producă efecte juridice.

Capacitatea reprezintă aptitudinea subiecţilor de a încheia contracte comerciale internaţionale.

Consimţământul este manifestarea de voinţă exteriorizată a persoanei de a încheia un contract.

Viciile de consimţământ sunt eroarea, dolul, violenţa şi leziunea.

Obiectul contractului comercial internaţional constă din prestaţiile asumate de către părţi: de a da, de a face

sau de a nu face ceva.

Cauza reprezintă obiectivul urmărit la încheierea contractului, fiind acel interes pe care părţile contractului

urmăresc să-l satisfacă.


48

3. Forma contractului comercial internaţional.

Forma contractului comercial internaţional poate fi verbală, scrisă sau autentică.

Forma verbală este destul de rar întâlnită în comerţul internaţional. Aceasta se

datorează faptului că părţile, fiind comercianţi de profesie, urmăresc ambele scop de profit,

ceea ce, în anumite circumstanţe, pot duce la oarecare conflicte de interese. Dacă contractul

nu este perfectat într-o formă scrisă, una din părţi poate invoca precum că aceasta a

convenit cu cealaltă parte asupra altor condiţii decât a fost în realitate. Unii comercianţi,

urmărind scopuri meschine, pot acţiona cu rea-credinţă. Din aceste considerente, subiecţii

se simt mai siguri atunci când clauzele asupra cărora au convenit sunt redate într-o formă

tipărită.

Părţile pot atribui forma scrisă oricărui contract, dacă legea nu cere expres o altă formă,

cum ar fi, bunăoară, cea autentică.

Există diferite modalităţi ale formei scrise. Contractul poate îmbrăca forma unui înscris

semnat de persoanele care îl încheie sau de persoanele împuternicite pentru aceasta în

modul cuvenit.

De asemenea, contractul poate fi încheiat prin intermediul întocmirii mai multor

documente semnate de părţile care le expediază: prin schimb de scrisori, telegrame,

documente electronice etc.

Forma autentică este cu mult mai rar întânită decât cea scrisă. De regulă, sunt

autentificate doar acele contracte asupra cărora legea impune expres condiţia

autentificării. Astfel, un contract de gaj încheiat între doi comercianţi în Republica Moldova

va trebui să fie obligatoriu autentificat.

Forma scrisă sau autentificată este obligatorie pentru părţi doar în cazul în care aceasta

este prescrisă de către o lege imperativă ce se aplică raportului juridic respectiv. În

asemenea situaţie, ignorarea cerinţelor imperative se poate solda cu declararea nulităţii

contractului vizat.

Formele contractelor comerciale internaţionale pot fi poziţionate în următoarea ordine

ierarhică:

Forma verbală --------> Forma scrisă --------> Forma autentică


49

Această ierarhie nu determină forţa juridică sau probatorie a actului. Ea determină doar

gradul de restricţie privind aplicarea libertăţii de voinţă a părţilor. Acest gând poate fi

expus în forma următoarelor legităţi:

1. Atunci când legea impune forma autentică a contractului, acesta poate fi încheiat doar

în formă autentică, nu în formă scrisă şi, cu atât mai mult, verbală.

2. Atunci când legea impune forma scrisă a contractului, acesta poate fi încheiat în

formă scrisă sau autentică, dar nu şi verbală.

3. Atunci când legea permite forma verbală a contractului, acesta poate fi încheiat, de

asemenea, şi în formă scrisă sau autentică.

REZUMAT

Forma contractului comercial internaţional poate fi verbală, scrisă sau autentică.

Părţile pot atribui forma scrisă oricărui contract, dacă legea nu cere expres o altă formă

4. Proba contractelor comerciale internaţionale.

În materia comercială internaţională este valabil principiul libertăţii probelor.

În acest sens, Principiile UNIDROIT stipulează, în art 1.2., faptul că „contractul poate fi

dovedit prin orice mijloc de probă, inclusiv martori”.

Fiecare dintre părţi are sarcina de a dovedi faptele pe care le invocă şi pe care îşi

întemeiază pretenţiile.

Obiectul probei îl constituie atât existenţa şi întinderea contractului propriu-zis, cât şi

alte fapte juridice care produc efecte pe plan contractual.

Totoată, faptele notorii, de regulă, nu fac obiectul probei. În acest sens, ca exemplu,

potrivit art. 123 al. (1) din Codul de Procedură Civilă al Republicii Moldova, „Faptele pe

care instanţa le-a declarat unanim cunoscute (faptele de notorietate publică) nu se cer a fi

dovedite”.

Potrivit dreptului comun, pentru a fi admisibile, probele trebuie să fie veridice,

pertinente, concludente şi utile.


50

Cele mai frecvent utilizate mijloace de probă în litigiile comerciale internaţionale sunt:

a) înscrisurile;

b) facturile;

c) registrele;

d) documentele electronice;

e) martorii;

f) expertiza.

Înscrisurile constituie cel mai important mijloc de probă, atât al contractelor comerciale

internaţionale, cât şi al diferitor aspecte legate de executarea sau încetarea efectelor

acestora.

În ceea ce ţine de facturi, forţa probantă a acestora este diferită în dependenţă de faptul

dacă acestea au fost sau nu acceptate. Dacă nu a fost acceptată, factura probează doar

împotriva emitentului, pentru toate menţiunile din ea. În situaţia în care a fost acceptată,

factura probează în favoarea emitentului.

Pentru a constitui mijloc de probă privind o obligaţie ce rezultă din contract, factura

trebuie să menţioneze, în cuprinsul ei, numărul contractului la care se referă. În lipsa unei

asemenea menţiuni, partea interesată este obligată să facă dovada suplimentară a legăturii

dintre factură şi contract.

Registrele comerciale, ţinute în modul corespunzător, de asemenea pot servi în calitate

de probă în instanţă.

Înregistrările electronice sunt date informaţionale, care se creează, prelucrează şi

stochează de echipamente electronice, se transmit în reţea şi care se caracterizează prin

faptul că nu implică existenţa unor documente scrise, ci informaţia este stocată pe suporţi

electronici16.

Înscrisul electronic poate servi în calitate de probă doar în situaţia în care este perfectat

sub semnătură electronică.

Asemenea înscrisului electronic, comunicarea prin e-mail are forţă probantă doar

atunci când îi este ataşată o semnătură electronică.



51

În materia obligaţiilor comerciale internaţionale, proba cu martori poate fi folosită în

mod liber, atunci când instanţa de judecată sau arbitraj admite. Cu toate astea, proba cu

martorii este mai rar întâlnită în dreptul comerţului internaţional decât în alte ramuri de

drept, cum ar fi dreptul civil.

Cu privire la expertiză, concluziile exprimate în cadrul raporturilor, privind operaţiunile

comerciale internaţionale, au valoarea unei probe obişnuite, de care instanţa poate ţine

cont în tot sau în parte, ori le poate înlătura complet şi dispune o nouă expertiză.

REZUMAT

În materia comercială internaţională este valabil principiul libertăţii probelor.

Fiecare dintre părţi are sarcina de a dovedi faptele pe care le invocă şi pe care îşi întemeiază pretenţiile.

Cele mai frecvent utilizate mijloace de probă în litigiile comerciale internaţionale sunt înscrisurile, facturile,

registrele, martorii, documentele electronice şi expertiza.

5. Nulitatea contractelor comerciale internaţionale.

În situaţia în care un contract comercial internaţional nu corespunde condiţiilor de

validitate, acesta este nul.

Caracterul nul semnifică lipsa producerii oricăror efecte: un asemenea contract nu

poate crea drepturi şi obligaţii pentru părţi; el nu poate fi invocat de către părţi în instanţă

pentru a solicita obligarea executării în natură etc.

Nulitatea poate fi absolută sau relativă.

Este absolută acea nulitate care sancţionează nerespectarea, la încheierea contractului,

a unei norme care ocroteşte un interes general, public.

Este relativă acea nulitate care sancţionează nerespectarea, la încheierea contractului, a

unei norme ce ocroteşte un interes particular, individual, personal.

De regulă, contractul afectat de nulitate absolută este numit contract nul, iar cel afectat

de nulitate relativă este numit contract anulabil.

Contractul nul nu este valabil nici un moment şi nu produce nici un efect.

Contractul anulabil îşi exercită toate efectele sale până în momentul în care este anulat.

Nulitatea absolută poate fi invocată de orice persoană interesată.


52

Trăsăturile fundamentale ale nulităţii absolute sunt:

instanţa de judecată poate invoca nulitatea absolută din oficiu;

nulitatea absolută nu poate fi acoperită prin confirmare;

acţiunea în constatarea nulităţii absolute este imprescriptibilă.

Nulitatea absolută survine, de regulă, în următoarele cazuri:

a) Lipseşte un element al contractului care este esenţial pentru validitatea acestuia.

Asemenea elemente pot fi consimţământul sau obiectul.

b) Obiectul sau cauza contractului contravin normelor imperative, ordinii publice sau

bunelor moravuri.

c) Contractul este fictiv sau simulat. Fictiv este considerat contractul încheiat fără

intenţia de a produce efecte juridice. Simulat este acel contract care este încheiat cu

intenţia de a ascunde un alt act juridic.

d) Contractul este încheiat de o persoană care nu dispune de capacitate de exerciţiu.

Nulitatea relativă, spre deosebire de cea absolută, poate fi invocată doar de persoana în

al cărei interes este stabilită sancţiunea nulităţii relative. Totodată, creditorii chirografari ai

părţii în al cărei interes este stabilită nulitatea relativă pot invoca această nulitate pe calea

acţiunii oblice.

În legislaţia Republicii Moldova, acţiunea oblică este definită ca acea acţiune în justiţie,

care poate fi intentată în situaţia în care „creditorul a cărui creanţă este certă, lichidă şi

exigibilă poate, în numele debitorului său, exercita drepturile şi acţiunile acestuia în cazul

în care debitorul, în dauna creditorului, refuză sau omite să le exercite.”

Trăsăturile de bază ale nulităţii relative sunt:

instanţa de judecată nu poate invoca din oficiu nulitatea relativă;

nulitatea relativă poate fi acoperită prin confirmare de cel care este îndreptăţit s-o

invoce;

nulitatea relativă este prescriptibilă.

Printre temeiurile nulităţii relative se numără:

a) Contractul este încheiat cu încălcarea limitei împuternicirilor. Asemenea caz ar fi cel

în care mandatarul încheie un contract de leasing în numele mandantului, în timp ce

contractul de mandat îi permite să încheie doar contracte de vânzare-cumpărare.


53

b) Contractul este afectat de vicii de consimţământ. După cum a fost menţionat

anterior, viciile de consimţământ sunt eroarea, dolul, violenţa şi leziunea.

c) Contractul este încheiat cu interdicţia de a dispune de un bun. Asemenea situaţie

poate avea loc în cazul în care administratorul, împuternicit prin contract să conserveze

bunul, în fapt în vinde.

Asemănările şi deosebirile dintre nulitatea absolută şi cea relativă pot fi redate în formă

de tabel:

Tabelul 1

NULITATEA ABSOLUTĂ NULITATEA RELATIVĂ

Poate fi invocată de

instanţă din oficiu

Da Nu

Poate fi acoperită prin

voinţa părţilor

Nu Da

Este prescriptibilă Nu Da

Apără un interes public Da Nu

Apără un interes

particular

Nu Da

Are efect retroactiv Da Da

Cât priveşte efectele nulităţii contractului, aceasta are menirea să restabilească, pe cât

posibil, situaţia juridică a părţilor şi a terţilor existentă la momentul încheierii contractului.

În acest sens, nulitatea are efect retroactiv. Spre exemplu, dacă un contract de vânzare-

cumpărare este declarat nul, atunci părţile sunt obligate să restituie una alteia bunul şi,

respectiv, preţul plătit pentru acest bun.

Pot servi ca excepţie contractele cu executare continuă sau succesivă. Aceste contracte

pot fi desfiinţate doar pentru viitor. Astfel, în cazul rezilierii unui contract de furnizare

lunară a obiectelor de birotică, cumpărătorul nu va fi obligat să restituie toate obiectele

primite lunile anterioare, iar furnizorul nu va fi obligat să restituie plăţile făcute pentru

acele bunuri. În schimb, pentru viitor, acest contract nu va putea servi în calitate de temei

juridic pentru executarea obligaţiilor de furnizare a obiectelor menţionate. În cazul în care


54

părţile vor dori să continue relaţiile de furnizare a obiectelor de birotică, acestea vor putea

încheia un contract nou de furnizare, care să respecte condiţiile prescrise de lege şi să nu

contravină interesului public sau particular.

Suplimentar la restabilirea situaţiei existente anterior încheierii contractului declarat

nul, partea şi terţii de bună-credinţă au dreptul la repararea prejudiciului cauzat prin

încheierea acestuia.

REZUMAT

În situaţia în care un contract comercial internaţional nu corespunde condiţiilor de validitate, el este nul.

Nulitatea poate fi absolută sau relativă.

Efectul principal al declarării nulităţii constă în restabilirea situaţiei existente anterior încheierii contractului

nul.


55

Tema 3. LEGEA APLICABILĂ CONTRACTELOR COMERCIALE

INTERNAŢIONALE

Planul

1. Generalităţi. Determinarea legii aplicabile contractului comercial internaţional

prin acordul părţilor;

2. Determinarea legii aplicabile contractului comercial internaţional de către

organul de jurisdicţie;

3. Domeniul şi limitele legii aplicabile contractului comercial internaţional;


56

1. Generalităţi. Determinarea legii aplicabile contractului comercial internaţional

prin acordul părţilor.

Internaţionalitatea contractelor comerciale dă naştere la o importantă consecinţă ce

constă în faptul că raporturile juridice cărora le dau naştere aceste contracte ies de sub

guvernarea unui anumit sistem de drept naţional, contractelor respective fiindu-le

aplicabile mai multe izvoare de drept, precum tratatele internaţionale, uzanţele comerciale

uniforme, unul din sistemul de drept naţional etc.

După cum afirmă autorii Florescu D.A.P. şi Pîrvu L.-N., încă din momentul încheierii unui

contract comercial internaţional, se pune problema de a şti care va fi sistemul de drept care

va cârmui acest contract, din acest moment şi până la ultimul act de executare a obligaţiilor

pe care le conţine. Aceasta se datorează faptului că raporturile juridice prin care se

realizează comerţul internaţional, prin însăşi natura, structura şi finalitatea lor, au o

aderenţă internaţională, conţin elemente de extraneitate ce pun în prezenţă şi „în conflict”

mai multe sisteme de drept, care, cu titluri juridice, se pretind deopotrivă competente

pentru „cârmuirea” în totalitate sau în parte a acestor raporturi juridice. O atare problemă

se ridică nu numai în cazul în care se iveşte un litigiu cu privire la un contract comercial

internaţional şi atunci când trebuie să se ştie după care lege în prezenţă se va soluţiona

litigiul, ci ea se poate ridica, independent şi înainte de orice contencios între părţi şi tocmai

în scopul de a se evita un eventual litigiu17.

Din considerentele expuse, încă din momenteul încheierii contractului, părţile trebuie

să ia în considerare nu numai prevederile legii ţării lor, ci şi prevederile altor state terţe. În

acest sens, pentru părţi prezintă relevanţă legislaţia statelor:

care determină capacitatea părţilor;

în care urmează a fi executat contractul;

prin care va fi transportat bunul;

în care se află beneficiarul contractului;

De regulă, desemnarea legii aplicabile contractului de comerţ internaţional se

face de către părţi, prin acordul lor de voinţă. Totuşi, în situaţia în care acestea nu se

pronunţă într-o atare problemă, revine organului de jurisdicţie competenţa de a

17 Florescu D.A.P., Pîrvu L.-N. Contractele de comerţ international. Bucureşti: “Universul Juridic”, 2007, p. 11-12.


57

soluţiona chestiunea, pornind de la statul cu care contractul are cele mai strânse

legături.

Legea competentă să reglementeze majoritatea problemelor privind condiţiile de fond

şi efectele contractelor este cunoscută sub denumirea de lex contractus.

Lex contractus poate fi determinată în două moduri: subiectiv, adică prin voinţa

părţilor contractante, şi obiectiv, adică prin criterii obiective de localizare a contractului în

spaţiul unui anumit sistem de drept.

În acest sens, Convenţia de la Roma din 1980 asupra legii aplicabile obligaţiilor

contractuale, dispune, în art. 4, că în lipsa alegerii părţilor, contractul este guvernat de

legea ţării cu care el prezintă legăturile cele mai strânse.

Părţile pot determina legea conflictuală sau legea materială care va reglementa

contractul. Este recomandabilă cea din urmă, deoarece permite evitarea retrimiterii.

În esenţă, retrimiterea are loc atunci când părţile fac trimitere la o lege conflictuală care

ar urma să determine legea materială aplicabilă, însă această lege conflictuală, la rândul

său, stipulează că legea materială urmează a fi determinată de legea conflictuală a altui stat.

În mod obişnuit, determinarea sau alegerea dreptului aplicabil contractului se face prin

însuşi contractul încheiat de către părţi, şi anume printr-o stipulaţie a acestuia, denumită

pactum de lege utenda sau clauza electio juris.

Totodată, părţile sunt libere să introducă în conţinutul propriu-zis al contractului

prevederile normative asupra căruia au convenit. Din momentul introducerii, prevederile

se transformă din normative în convenţionale. Un exemplu frecvent întâlnit este clauza

forţei majore. În majoritatea contractelor, această clauză nu este redactată de către

persoana care perfectează contractul, ci este transpusă din cadrul actelor normative sau,

spre exemplu, din conţinutul Principiilor UNIDROIT.

Părţile contractului sunt în drept să modifice oricând legea aplicabilă. Determinarea,

după încheierea contractului, a legii aplicabile, are efect retroactiv şi se consideră valabilă

din momentul încheierii contractului, fără a aduce atingere validităţii formei contractului

sau drepturilor dobândite de către terţi în legătură cu acest contract.

Lex voluntatis este norma conflictuală de drept internaţional privat, în baza căreia

părţile contractante pot să aleagă ca lege competentă a guverna raporturile lor contractuale


58

(lex causae sau lex contractus) sistemul de drept al unui stat. Prin lex contractus, adică

dreptul aplicabil contractului, se înţelege întregul sistem de drept al ţării respectiv, şi nu

doar o anumită lege de drept material.

Lex voluntatis şi lex contractus nu sunt identice. Cu toate că lex contractus poate fi

determinată prin lex voluntatis, prima poate fi determinată şi de către instanţa de judecată,

în cazul în care părţile nu aderă la lex voluntatis.

REZUMAT

De regulă, desemnarea legii aplicabile contractului de comerţ internaţional se face de către părţi, prin acordul

lor de voinţă. Totuşi, în situaţia în care acestea nu se pronunţă într-o atare problemă, revine organului de

jurisdicţie competenţa de a soluţiona chestiunea, pornind de la statul cu care contractul are cele mai strânse

legături.

Legea competentă să reglementeze majoritatea problemelor privind condiţiile de fond şi efectele contractelor

este cunoscută sub denumirea de lex contractus.

Lex voluntatis este norma conflictuală de drept internaţional privat, în baza căreia părţile contractante pot să

aleagă ca lege competentă a guverna raporturile lor contractuale (lex causae sau lex contractus) sistemul de

drept al unui stat.

2. Determinarea legii aplicabile contractului comercial internaţional de către

organul de jurisdicţie.

În cazul în care părţile nu au desemnat legea aplicabilă contractului comercial

internaţional încheiat între acestea, în eventualitatea apariţiei unui litigiu, această sarcină îi

revine instanţei de judecată sau de arbitraj.

Fiecare stat îşi are propriile sale reguli conflictuale, ceea ce face incertă desemnarea

legii aplicabile. Totodată, există convenţii internaţionale ce impun principii comune statelor

semnatare. Unul dintre cele mai relevante exemple este Convenţia de la Roma asupra legii

aplicabile obligaţiilor contractuale.

Potrivit Convenţiei de la Roma, în măsura în care legea aplicabilă contractului nu

a fost aleasă de părţi, contractul se va supune legii statului de care acesta este mai


59

strâns legat. În consecinţă, legea aplicabilă ar putea să difere de la o cauză la alta în

aceeaşi materie, dacă prezintă particularităţi deosebite.

În principiu, se prezumă că un contract are legăturile cele mai strânse cu statul unde

partea care trebuie să execute prestaţia caracteristică are sediul central sau reşedinţa.

Regula dată îşi pierde valabilitatea în unele cazuri, printre care şi următoarele:

a) Contractul are cea mai strânsă legătură cu statul în care se găseşte bunul imobil, în

cazul în care obiectul contractului este un drept real imobiliar sau dreptul de a folosi un

imobil;

b) Contractul are cea mai strânsă legătură cu statul în care, la momentul încheierii

contractului referitor la transportul de bunuri, transportatorul îşi are sediul său principal

de activitate, dacă acest stat coincide cu statul în care se află locul încărcării sau locul

descărcării al expeditorului.

În armonie cu prevederile Convenţiei de la Roma, Convenţia de la Haga cu privire la

legea aplicabilă contractelor de vânzare internaţională de mărfuri, dispune că vânzarea

este guvernată de legea aleasă de către părţi. În măsura în care părţile nu au ales legea

aplicabilă, vânzarea este guvernată de legea statului în care vânzătorul îşi are sediul la

momentul încheierii contractului.

Ca excepţie, vânzarea este guvernată de legea statului în care cumpărătorul îşi are

sediul la momentul încheierii contractului dacă:

negocierile au fost purtate şi contractul a fost încheiat între părţi prezente în acest

stat;

contractul prevede expres că vânzătorul trebuie să execute obligaţia sa de livrare a

mărfurilor pe teritoriul acestui stat;

vânzarea a fost încheiată în condiţiie fixate în principal de cumpărător şi ca răspuns la

o invitaţie pe care acesta a adresat-o mai multor persoane concurente (tender).

REZUMAT

Potrivit Convenţiei de la Roma, în măsura în care legea aplicabilă contractului nu a fost

aleasă de părţi, contractul se va supune legii statului de care acesta este mai strâns legat. În

consecinţă, legea aplicabilă ar putea să difere de la o cauză la alta în aceeaşi materie, dacă


60

prezintă particularităţi deosebite.

3. Domeniul şi limitele legii aplicabile contractului comercial internaţional.

În corespundere cu prevederile Convenţiei de la Roma, legea aplicabilă unui contract

(lex contractus) se va referi, în special, la:

a) interpretare;

b) executare;

c) consecinţele încălcării, tipurile de prejudiciu şi evaluarea daunelor;

d) diferitele căi de stingere a obligaţiilor, inclusiv prescripţia şi limitarea unor acţiuni;

e) consecinţele nulităţii contractului.

De regulă, forma contractului este determinată, de asemenea, de lex contractus.

Potrivit Convenţiei de la Roma, în cazul aplicării legii unui anumit stat, vor trebui

aplicate dispoziţiile imperative ale legii unui alt stat de care contractul este strâns legat,

dacă şi în măsura în care, conform legii ultimului stat, aceste reglementări trebuie aplicate

indiferent de legea căreia i se supune contractul. Nimic din Convenţie nu poate restricţiona

aplicarea dispoziţiilor legii forului, în situaţia în care acestea sunt obligatorii indiferent de

legea aplicabilă contractului.

În sensul celor spuse, spre exemplu, o normă imperativă din legislaţia Republicii

Moldova ar fi aplicabilă contractului chiar dacă părţile special au indicat în conţinut că

legea aplicabilă e cea a Germaniei. Astfel, părţile nu pot evita incidenţa normelor

imperative din statele cu care contractul are legături strânse.

Suplimentar, Convenţia de la Roma consacră regula privind respectarea ordinii publice

a instanţei sesizate. Potrivit art. 16, aplicarea prevederilor legale din orice stat poate fi

refuzată dacă o astfel de aplicare este evident incompatibilă cu ordinea publică din statul

unde se află instanţa sesizată.

Art. 1581 din Codul Civil al RM stipulează că norma de drept străin nu se aplică în cazul

în care consecinţele aplicării ei ar contraveni ordinii publice a Republicii Moldova; în cazul

înlăturării legii străine, se va aplica legea respectivă a Republicii Moldova.


61

În linii generale, ordinea publică reprezintă totalitatea dispoziţiilor imperative ale

dreptului public si ale dreptului privat prin care se apără instituţiile şi valorile de bază ale

societăţii, se asigură dezvoltarea economiei de piaţă şi ocrotirea socială a tuturor

persoanelor.

REZUMAT

Legea aplicabilă contractului se referă, în special, la interpretarea, executarea, consecinţele încălcării, tipurile

de prejudiciu şi evaluarea daunelor, diferitele căi de stingere a obligaţiilor, inclusiv prescripţia şi limitarea

unor acţiuni, precum şi la consecinţele nulităţii contractului comercial internaţional.

Părţile nu pot limita aplicarea normelor imperative din legislaţiile statelor cu care contractul are strânsă

legătură.

Aplicarea prevederilor legale din orice stat poate fi refuzată dacă o astfel de aplicare este evident

incompatibilă cu ordinea publică din statul unde se află instanţa sesizată.


62

Tema 4. FORMAREA CONTRACTELOR COMERCIALE INTERNAŢIONALE

Planul

1. Aspecte terminologice;

2. Acţiuni precontractuale;

3. Oferta de a contracta;

4. Acceptarea ofertei;

5. Momentul şi locul încheierii contractului comercial internaţional;

6. Particularităţile încheierii contractelor comerciale internaţionale prin

mijloace electronice.


63

1. Aspecte terminologice.

Contractul de comerţ internaţional reprezintă una dintre cele mai importante instituţii

juridice ale dreptului comercial internaţional, incluzând orice contract comercial convenit

în raporturile cu străinătatea sau cu pieţele externe.

Potrivit autorilor Costin M.N. şi Deleanu S., contractele de comerţ internaţional sunt

principalele realităţi juridice din arealul comerţului internaţional. Ele nu reprezintă însă un

dat nici în raport cu realităţile economice din acelaşi areal şi nici în raport cu participanţii

la comerţ, ci constituie un rezultat al manifestărilor de voinţă concordante, exteriorizate a

celor participanţi, făcute în scopul stabilirii unor legături juridice între ei care să le

faciliteze afirmarea şi realizarea propriilor interese18.

Procesul de formare a contractelor comerciale internaţionale mai este întâlnit în

doctrina juridică şi sub denumirea de „încheiere a contractelor comerciale internaţionale”.

În timp ce unii autori consideră că noţiunea de „încheiere a contractului” exprimă doar

ultima fază a procesului de formare a contractului, alţii consideră că o asemenea distincţie

nu este necesară, deoarece noţiunea de „încheiere” cuprinde întregul proces care are ca

finalitate naşterea contractului, cele două noţiuni fiind, în esenţă, sinonime19.

Ne vom alia celei din urmă opinii, utilizând termenii de „formare” şi „încheiere” a

contractelor comerciale internaţionale ca fiind noţiuni cu acelaşi sens.

REZUMAT

Formarea contractului comercial internaţional include toate acţiunile întreprinse de către părţi întru naşterea

şi executarea acestuia.

Noţiunile de „formare” şi „încheiere”, privitor la contractele comerciale internaţionale, au sens identic.

2. Acţiuni precontractuale.

Pentru a forma contracte comerciale internaţionale, în condiţii de maximă eficienţă,

comercianţii sunt obligaţi, de legile nescrise ale pieţii, să efectueze anumite operaţiuni

precontractuale.

18 Costin M.N., Deleanu S. Dreptul Comerţului Internaţional. Partea specială. Bucureşti: “Lumina Lex”, 1995, p. 61. 19 Sitaru D.A. Dreptul comerţului internaţional. Tratat. Bucureşti: “Lumina Lex”, 2004, p. 494.


64

În primul rând, comercianţii trebuie să efectueze un studiu al pieţii externe, în scopul

depistării cerinţelor acesteia.

În al doilea rând, comercianţii trebuie să-şi organizeze publicitatea comercială, pentru a

păstra un nivel competitiv pe piaţă.

Negocierea nu face parte, prin natura ei, din categoria acţiunilor precontractuale,

deoarece în marea majoritate a cazurilor ea are loc după emiterea ofertei de a contracta şi,

uneori, chiar după emiterea acceptării, în cazul în care aceasta nu este pură şi simplă.

Totodată, o parte din aspectele negocierii pot aparţine fazei precontractuale. O

asemenea situaţie are loc, spre exemplu, atunci când se pregăteşte dosarul pentru

negocieri, se efectuează unele studii de marketing, se declanşează companii publicitare şi

se emit unele scrisori de intenţie, mai ales cele care nu conţin angajamente juridice.

Principiile UNIDROIT consacră, în art. 2.1.15, faptul că „o parte este liberă să negocieze

şi nu este răspunzătoare pentru neajungerea la o înţelegere. Totuşi, o parte care negociază

sau întrerupe negocierile cu rea-credinţă este răspunzătoare pentru pierderile cauzate

celeilalte părţi. Este rea-credinţă, în particular, din partea unei părţi, să înceapă sau să

continue negocierile atunci când nu intenţionează să ajungă la o înţelegere cu cealaltă

parte”.

În art. 2.1.16 din Principiile UNIDROIT este stipulat că „Atunci când unele informaţii

sunt oferite cu caracter de confidenţialitate de către o parte în cursul negocierilor, cealaltă

parte se află sub obligaţia de a nu dezvălui acea informaţie sau de a o folosi

necorespunzător pentru scopurile sale proprii, chiar dacă un contract este încheiat ulterior

sau nu. Atunci când este cazul, despăgubirea pentru încălcarea acestei obligaţii poate

include compensaţii bazate pe beneficiie obţinute de cealaltă parte”.

REZUMAT

Negocierea poate avea loc înaintea prezentării de ofertă, după prezentarea ofertei sau chiar ulterior

acceptării ofertei.

Negocierea nu obligă părţile la încheierea contractului. Partea care negociază cu rea-credinţă, precum şi

partea care răspândeşte sau utilizează nu la destinaţie informaţia confidenţială obţinută în timpul

negocierilor, poate fi obligată să despăgubească partea prejudiciată.


65

3. Oferta de a contracta.

Oferta de a contracta este propunerea, adresată unei sau mai multor persoane,

care conţine toate elementele esenţiale ale viitorului contract şi care reflectă voinţa

ofertantului de a fi legat prin acceptarea ofertei.

Cerinţele de validitate faţă de ofertă sunt:

a) Oferta trebuie să fie fermă, adică să fie dată în stare de angajament juridic. În acest

sens, o propunere pentru încheierea unui contract constituie o ofertă dacă este suficient de

clară şi dacă indică intenţia ofertantului de a fi ţinut de aceasta în cazul acceptării. O

asemenea intenţie, fiind rareori declarată expres, trebuie dedusă din circumstanţele

fiecărui caz analizat în mod individual.

În caz contrar, oferta este fără angajament, numită şi ofertă publicitară sau prospectivă,

constituind doar o invitaţie la viitoare negocieri.

Oferta fermă, mai ales sub forma comenzii ferme, este adresată, în principiu, unei

persoane determinate. Oferta fără angajament se adresează, de regulă, unor persoane

nedeterminate, dar poate fi adresată şi uneia sau mai multor persoane determinate.

Cu cât mai detaliată este propunerea, cu atât mai mari sunt şansele ei de a fi considerată

şi recunoscută ca ofertă.

b) Oferta trebuie să fie precisă şi completă. În acest sens, oferta trebuie să cuprindă

toate elementele necesare pentru realizarea acordului de voinţă, astfel încât contractul să

fie încheiat prin simpla acceptare a ei.

c) Oferta trebuie să fie univocă. Oferta nu va fi univocă atunci când este făcută cu

rezerve, fie expuse expres de autorul ei, fie care rezultă din natura contractului.

d) Oferta trebuie să fie adresată uneia sau mai multor persoane determinate;

propunerea adresată publicului, în legislaţia a majoritatea statelor, constituie o ofertă fără

angajament.

Formele ofertei pot fi cele mai variate. Ea poate fi făcută în formă scrisă sau prin acţiuni

ce exprimă intenţia de a încheia un contract. Asemenea acţiuni pot cuprinde publicarea

unui anunţ în ziar, plasarea unei propuneri pe un site internet etc.

Este considerată caducă oferta care nu mai produce efecte juridice.


66

Oferta poate deveni caducă în următoarele cazuri:

dacă nu a fost acceptată în termenul stabilit în ofertă sau, în lipsa unui asemenea

termen, în timpul necesar pentru ca destinatarul să poată exprima acceptarea şi ca

răspunsul să ajungă la ofertant conform circumstanţelor cazului, practicii stabilite între

părţi şi a uzanţelor;

dacă oferta este respinsă, expres sau implicit.

Oferta se consideră revocată (retrasă) dacă înştiinţarea despre revocare parvine

persoanei căreia i-a fost adresată oferta înaintea acceptării sau concomitent cu ea.

În cazul contractelor unilaterale, oferta devine irevocabilă de îndată ce a ajuns la

cunoştinţa destinatarului ei. În comerţul internaţional, această dispoziţie nu prezintă

interes practic, deoarece contractele unilaterale sunt extrem de rar întâlnite.

REZUMAT

Oferta de a contracta este propunerea, adresată unei sau mai multor persoane, care conţine toate elementele

esenţiale ale viitorului contract şi care reflectă voinţa ofertantului de a fi legat prin acceptarea ofertei.

Oferta trebuie să fie fermă, precisă şi completă, univocă, adresată uneia sau mai multor persoane determinate.

4. Acceptarea ofertei.

Acceptarea ofertei reprezintă manifestarea de voinţă a unei persoane de a

încheia un contract în condiţiile ofertei care i-a fost adresată.

Forma acceptării poate fi expresă (scrisă, verbală sau print gesturi) sau tacită. Tăcerea

şi inacţiunea nu echivalează cu acceptarea, doar dacă din lege, din practica stabilită între

părţi sau din uzanţe nu reiese altfel.

Condiţiile pe care trebuie să le întrunească acceptarea sunt:

a) Acceptarea trebuie să fie conformă ofertei. În acest sens, orice modificare, limitare

ori condiţionare a ofertei va fi considerată nu ca o acceptare, ci ca o nouă ofertă, care va

face caducă oferta iniţială.

b) Acceptarea trebuie să fie neîndoielnică.


67

c) Acceptarea trebuie să parvină de la justa persoană. Astfel, dacă oferta a fost

adresată unei anumite persoane, numai această persoană o poate accepta. Dacă, însă, este

cazul unei oferte publice, oferta poate proveni de la orice persoană care doreşte să încheie

contractul.

d) Acceptarea trebuie să fie făcută înainte ca oferta să fi devenit caducă sau să fi

fost revocată. În acest sens, oferta făcută unei persoane prezente poate fi acceptată doar

pe loc, dacă ofertantul nu a indicat un alt termen limită pentru acceptare. Această regulă se

aplică şi atunci când oferta este făcută prin mijloace de telecomunicaţie instantanee, cum ar

fi oferta prin telefon.

În cazul în care oferta este făcută unei persoane absente, adică care nu se află în acelaşi

loc şi este transmisă prin poştă, fax, e-mail etc. sunt posibile două situaţii:

dacă ofertantul a stabilit un termen pentru acceptarea ofertei, acceptarea poate fi

făcută doar în termen;

dacă oferta nu conţine un termen pentru acceptare, ea poate fi acceptată doar până

în momentul în care ofertantul se poate aştepta, în condiţii normale, având în vedere

mijloacele de comunicare folosite de ofertant, la parvenirea răspunsului.

Acceptarea ofertei se consideră revocată (retrasă) dacă înştiinţarea despre revocare

parvine ofertantului înaintea acceptării sau concomitent cu ea.

Se consideră tardivă (în afara termenului) acceptarea expresă care ajunge la ofertant

ulterior expirării termenului prestabilit de el sau, în lipsa unui asemenea termen, într-o

perioadă de timp rezonabilă ca durată calculată de la data expedierii ofertei.

Este considerată tardivă şi acceptarea care a fost expediată de destinatarul ofertei

înăuntrul termenului de acceptare dacă aceasta ajunge la cunoştinţa ofertantului ulterior

expirării acelui termen, indiferent de circumstanţa care a ocazionat întârzierea sosirii

comunicării: o dereglare în funcţionarea serviciului poştal cauzată de o grevă a

funcţionarilor poştali, o culpă a oficiului poştal de expediere sau de destinaţie etc20.

20 Costin M.N., Deleanu S. Dreptul Comerţului Internaţional. Partea specială. Bucureşti: “Lumina Lex”, 1995, p. 82.


68

După regulile generale, acceptarea tardivă a ofertei echivalează cu o nouă ofertă.

Totuşi, acceptarea tardivă poate produce efecte, dacă ofertantul comunică neîntârziat

acceptantului că el consideră acceptul parvenit în termen.

REZUMAT

Acceptarea ofertei reprezintă manifestarea de voinţă a unei persoane de a încheia un contract în condiţiile

ofertei care i-a fost adresată.

Acceptarea poate fi tacită sau expresă.

Acceptarea trebuie să fie conformă ofertei, neîndoielnică, să parvină de la justa persoană şi să fie făcută

înainte ca oferta să fi devenit caducă sau să fi fost revocată.

După regulile generale, acceptarea tardivă a ofertei echivalează cu o nouă ofertă.

5. Momentul şi locul încheierii contractului comercial internaţional.

Se consideră moment al încheierii contractului acel moment în care se întâlnesc

oferta şi acceptarea, fiind astfel format acordul de voinţă.

Importanţa determinării momentului încheierii contractului se manifestă sub

următoarele aspecte:

În funcţie de momentul încheierii contractului putem aprecia capacitatea părţilor de a

contracta. Astfel, contractul încheiat de către o persoană care la momentul încheierii nu

avea capacitate deplină de exerciţiu va fi considerat nul.

Permite constatarea cauzelor de nulitate a contractului, inclusiv existenţa viciilor de

consimţământ.

În anumite circumstanţe, momentul încheierii contractului poate constitui criteriul de

determinare a legii aplicabile.

De regulă, contractul începe să-şi producă efectele din momentul încheierii acestuia.

Părţile, totuşi, sunt libere să determine un alt moment de când va începe să-şi producă

efectele contractul. Ca exemplu, părţile pot semna contractul la 01.01.2015, dar în

conţinutul acestuia pot indica că efectele vor începe să se producă de la 01.05.2015.

Producerea efectelor poate fi legată şi de anumite evenimente viitoare.


69

Permite posibilitatea determinării preţului în contractele în care este stipulat că

acesta este cel curent din ziua încheierii contractului.

Din acest moment începe curgerea termenilor legali, cum ar fi cel de prescripţie.

După momentul încheierii contractului, revocarea (renunţarea) ofertei sau acceptării

nu produc efecte juridice.

Momentul încheierii contractului determină şi locul încheierii acestuia.

Determinarea momentului încheierii contractului se face în funcţie de de două ipoteze:

(A) Încheierea contractului între prezenţi.

În acest caz, momentul încheierii contractului va fi acela în care ofertantul şi

acceptantul, aflându-se faţă în faţă, convin asupra încheierii contractului, operaţiune care

deseori se materializează prin semnătura aplicată de către părţi, dar nu întotdeauna se

limitează la ea. În mod similar se determină momentul încheierii contractului prin telefon,

deoarece părţile îşi percep, direct şi nemijlocit, declaraţiile de voinţă.

(B) Încheierea contractului între absenţi.

Dificultatea stabilirii momentului încheierii contractului constă în faptul că momentul

manifestării acceptării de către destinatarul ofertei nu coincide cu cel al cunoaşterii

acceptării de către ofertant.

În legislaţiile diferitelor ţări s-au conturat patru sisteme: sistemul emisiunii acceptării,

sistemul expedierii acceptării, sistemul recepţiei acceptării şi sistemul informării.

Sistemul emisiunii acceptării este consacrat în special în sistemele de common law.

Potrivit acestui sistem, contractul se consideră încheiat în momentul acceptării ofertei de

către destinatar, chiar dacă nu a comunicat această acceptare.

Sistemul expedierii acceptării presupune încheiat contractul în momentul în care

acceptantul a expediat răspunsul său pozitiv.

Sistemul recepţiei acceptării consideră încheiat contractul în momentul în care

acceptarea parvine ofertantului, indiferent dacă acesta a luat cunoştinţă de conţinutul ei.

Sistemul informării consideră încheiat contractul în momentul în care ofertantul a luat

efectiv cunoştinţă de acceptare.

Sistemul caracteristic Republicii Moldova este sistemul recepţiei acceptării.


70

Locul încheierii contractului este locul unde s-a realizat acordul de voinţă al

părţilor.

Determinarea locului încheierii contractului prezintă importanţă din următoarele

considerente:

Este un criteriu pentru determinarea legii aplicabile contractului comercial

internaţional.

Contribuie la determinarea uzanţelor aplicabile contractului comercial

internaţional.

Este un criteriu de determinare a competenţei teritoriale a instanţelor judecătoreşti

în litigiile survenite.

Determinarea locului încheierii contractului se face în corelaţie cu sistemul de stabilire

a momentului încheierii lui.

În acest sens, locul încheierii contractului între prezenţi este locul unde se află părţile.

În cazul contractului încheiat prin telefon se consideră că locul încheierii este acela unde se

află ofertantul.

În cazul contractelor încheiate între absenţi, în sistemul recepţiei acceptării şi cel al

informării, contractul se consideră încheiat la domiciliul sau la sediul ofertantului, dacă în

contract nu este indicat un alt loc. Pe de altă parte, potrivit sistemului emisiunii şi cel al

expedierii acceptării, contractul se consideră încheiat la locul aflării domiciliului sau

sediului acceptantului.

Descrierea comparativă a modalităţilor de determinare a momentului şi locului

încheierii contractului poate fi redată în formă de tabel.

Tabelul 2

Sistemul

emisiunii

acceptării

Sistemul

expedierii

acceptării

Sistemul

recepţiei

acceptării

Sistemul

informării

Momentul

încheierii

contractul se

consideră încheiat

în momentul

acceptării ofertei

contractul se

consideră

încheiat în

momentul în

contractul se

consideră

încheiat în

momentul în

contractul se

consideră

încheiat în

momentul în


71

de către

destinatar, chiar

dacă nu a

comunicat această

acceptare

care acceptantul

a expediat

răspunsul său

pozitiv

care acceptarea

parvine

ofertantului,

indiferent dacă

acesta a luat

cunoştinţă de

conţinutul ei

care ofertantul a

luat efectiv

cunoştinţă de

acceptare

Locul

încheierii

sediul sau

domiciliul

acceptantului

sediul sau

domiciliul

acceptantului

sediul sau

domiciliul

ofertantului

sediul sau

domiciliul

ofertantului

Sistemele

de drept

care

practică

common law common law dreptul

continental

dreptul

continental

REZUMAT

Se consideră moment al încheierii contractului acel moment în care se întâlnesc oferta şi acceptarea, fiind

astfel format acordul de voinţă.

În legislaţiile diferitelor ţări s-au conturat patru sisteme de determinare a momentului încheierii contractului

între absenţi: sistemul emisiunii acceptării, sistemul expedierii acceptării, sistemul recepţiei acceptării şi

sistemul informării.

În cazul contractelor încheiate între absenţi, în sistemul recepţiei acceptării şi cel al informării, contractul se

consideră încheiat la domiciliul sau la sediul ofertantului, dacă în contract nu este indicat un alt loc. Pe de altă

parte, potrivit sistemului emisiunii şi cel al expedierii acceptării, contractul se consideră încheiat la locul

aflării domiciliului sau sediului acceptantului.

6. Particularităţile încheierii contractelor comerciale internaţionale prin

mijloace electronice.

Comerţul electronic reprezintă activitatea de întreprinzător a persoanelor fizice şi

juridice de vânzare a bunurilor, executare a lucrărilor sau prestare a serviciilor, efectuată

cu utilizarea comunicărilor electronice şi/sau a contractelor electronice.


72

Contractul electronic reprezintă totalitatea documentelor electronice ce constituie

contractul de drept civil, urmărind stabilirea, modificarea sau sistarea unor drepturi şi

obligaţii civile, al căror obiect îl pot constitui bunurile, lucrările sau serviciile.

De regulă, orice contract comercial internaţional, care nu necesită a fi autentificat

pentru a fi valid, poate fi încheiat şi în formă electronică.

Totodată, în majoritatea legislaţiilor, inclusiv în cea a Republicii Moldova, există un şir

de contracte comerciale care nu pot fi încheiate în formă electronică. Printre acestea se

numără:

a) Contractele în baza cărora apar sau se transmit drepturile asupra bunurilor imobile,

cu excepţia contractelor de locaţiune sau arendă.

b) Contractele a căror încheiere necesită, conform legislaţiei, participarea instanţelor

de judecată, autorităţilor publice sau a demnitarilor publici. Asemenea contracte pot fi cele

încheiate de băncile comerciale şi care necesită aprobarea băncilor naţionale, care pot fi

numite diferit, de la stat la stat (în Republica Moldova, autoritatea bancară centrală este

Banca Naţională a Moldovei).

Subiecţi ai contractului electronic pot fi persoane fizice şi juridice, inclusiv străine,

indiferent de tipul de proprietate şi forma de organizare juridică, precum şi statul ca

subiect de drept, care participă la comerţul electronic.

Părţile contractului electronic sunt agentul comerţului electronic, pe de o parte,

şi cumpărătorul sau beneficiarul, pe de altă parte.

Obiecte ale contractului electronic pot fi:

a) bunurile ce pot fi înstrăinate conform prevederior legale;

b) lucrările;

c) serviciile.

Cât priveşte forma, după puterea juridică şi cea probatoare, contractul electronic se

echivalează cu contractul întocmit în formă scrisă şi semnat de părţi, inclusiv autentificat

cu ştampilele părţilor. Condiţia este ca acestuia să-i fie aplicată semnătura electronică.

În legislaţia Republicii Moldova sunt prevăzute următoarele clauze obligatorii pe care

trebuie să le cuprindă contractul electronic:

a) modul şi etapele de încheiere a contractului;


73

b) modul de aplicare a semnăturii electronice;

c) limba în care se întocmeşte contractul;

d) modul de prezentare şi retragere a ofertei şi acceptării;

e) principalele drepturi şi obligaţii ale părţilor;

f) natura, caracteristicile şi preţul bunului, tariful lucrării sau serviciului;

g) modul de efectuare a achitărilor între părţi;

h) condiţiile de renunţare la actul juridic;

i) modul şi termenele de executare a obligaţiilor;

j) modul de modificare a clauzelor contractuale;

k) clauzele ce se includ în contract cu referinţă la documentele electronice şi

comunicările electronice şi modul de acces la asemenea referinţe;

l) clauzele de încetare a contractului;

m) adresele juridice şi electronice şi elementele de identificare bancare ale părţilor;

n) alte clauze coordonate între părţi.

Mecanismul încheierii contractului electronic constă din îmbinarea celor două elemente

esenţiale: oferta şi acceptarea.

Oferta şi acceptarea se consideră primite din momentul expedierii de către destinatar a

înştiinţării, în formă de comunicare electronică, despre primirea lor, dacă părţile nu au

convenit altfel.

Momentul încheierii contractului electronic se consideră momentul primirii de către

ofertant a acceptării expediate de către destinatar, dacă contractul electronic nu prevede

altfel.

Locul încheierii se consideră locul unde se află agentul comerţului electronic, ofertant,

dacă contractul nu prevede altfel.

REZUMAT

Comerţul electronic reprezintă activitatea de întreprinzător a persoanelor fizice şi juridice de vânzare a

bunurilor, executare a lucrărilor sau prestare a serviciilor, efectuată cu utilizarea comunicărilor electronice

şi/sau a contractelor electronice.

Contractul electronic reprezintă totalitatea documentelor electronice ce constituie contractul de drept civil,


74

urmărind stabilirea, modificarea sau sistarea unor drepturi şi obligaţii civile, al căror obiect îl pot constitui

bunurile, lucrările sau serviciile.

Părţile contractului electronic sunt agentul comerţului electronic, pe de o parte, şi cumpărătorul sau

beneficiarul, pe de altă parte.

Obiecte ale contractului electronic pot fi bunurile, lucrările şi serviciile.

Momentul încheierii contractului electronic se consideră momentul primirii de către ofertant a acceptării

expediate de către destinatar, dacă contractul electronic nu prevede altfel.

Locul încheierii se consideră locul unde se află agentul comerţului electronic, ofertant, dacă contractul nu

prevede altfel.


75

Tema 5. CONŢINUTUL CONTRACTELOR COMERCIALE

INTERNAŢIONALE

Planul

1. Clauzele esenţiale şi accesorii;

2. Clauzele exprese şi clauzele implicite;

3. Clauzele contractuale standard (clauzele-tip);

4. Clauza de arbitraj (convenţia de arbitraj);

5. Clauzele asiguratorii menite să contracareze riscurile:

5.1. Caracteristica generală a clauzelor asiguratorii

5.2. Clauze de menţinere a valorii contractului

5.3. Clauze de adaptare a contractului la noile împrejurări

6. Clauza penală.


76

1. Clauzele esenţiale şi accesorii.

Clauzele esenţiale sunt acele prevederi, a căror existenţă este obligatorie şi

determinantă pentru oricare contract şi de a căror prezenţă în contract depinde însăşi

valabilitatea lui.

Clauzele accesorii nu sunt absolut indispensabile pentru ca contractul să fie valabil. Este

la discreţia părţilor să le includă în contract sau să le omită.

Potrivit legislaţiei Republicii Moldova, sunt esenţiale clauzele care sunt stabilite ca atare

prin lege, care reies din natura contractului sau asupra cărora, la cererea uneia din părţi,

trebuie realizat un acord.

În cazul în care apar dubii în privinţa caracterului esenţial al unei clauze, instanţa de

judecată va determina dacă aceasta este esenţială sau accesorie reieşind din natura

contractului concret, circumstanţele în care acesta a fost încheiat, interpretarea care este

dată acestuia de către părţi sau care poate fi dedusă din comportamentul lor, precum şi de

uzanţele aplicabile.

Clauza esenţială, comună tuturor contractelor, este obiectul contractului. Fără obiect

nu este valid nici un contract.

Orice contract are în calitate de obiect crearea de obligaţii, al căror obiect, la rândul său,

este întotdeauna o prestaţie. Prestaţia va consta în a da, a face ori a nu face.

Toate clauzele contractuale care nu sunt calificate ca esenţiale sunt clauze

accesorii. Clauzele accesorii prezente în majoritatea contractelor comerciale

internaţionale sunt:

a) Clauza cu privire la calitatea prestaţiei. În cazul în care calitatea prestaţiei nu este

expres determinată de contract, debitorul este obligat să execute prestaţie de cel puţin o

calitate medie. Principiile UNIDROIT reglementează cerinţa includerii în contract a

clauzelor de calitate şi modalitatea de determinare a calităţii prestaţiilor în cazul în care

aceasta nu este stabilită prin contract, în art. 5.1.6.

b) Clauza ce vizează ambalarea şi marcarea. Cu privire la ambalaj, părţile trebuie să

stipuleze o clauză din care să rezulte felul acestuia, dacă el trece în proprietatea

cumpărătorului sau rămâne în proprietatea vânzătorului, iar pentru cea din urmă ipoteză

să se arate termenul de returnare şi în sarcina cui se află cheltuielile ocazionate de o


77

asemenea operaţiune. Totodată, clauza în discuţie va cuprinde menţiuni şi cu referire la

preţul ambalajului, precum şi măsurile de protecţie a mărfii care se livrează neambalată.

c) Clauza cu privire la cantitate. Părţile trebuie să indice cantitatea de marfă care

face obiectul contractului, precizând unitatea de măsură, locul, momentul şi modul de

determinare a cantităţii, precum şi actul care atestă cantitatea. Ţinând cont de

particularităţile mărfii şi ale mijloacelor de transport, părţile pot insera în contracte clauze

de toleranţă cantitativă sau perisabilităţi.

d) Clauza cu privire la termenul contractului. Această clauză poate prevedea o dată

concretă, un semestru, un trimestru sau o altă fracţiune de timp. Dacă contractul nu conţine

nici o prevedere cu privire la termenul de executare a obligaţiilor părţilor, atunci se

consideră că acestea trebuie să-şi onoreze obligaţiile într-un termen rezonabil.

e) Clauza cu privire la preţ. Acesta poate fi determinat sau determinabil. Atunci când

un contract nu fixează sau nu conţine prevederi pentru determinarea preţului, se consideră

că părţile, în absenţa oricărei indicaţii contrare, s-au referit la preţul general stabilit la

momentul încheierii contractului pentru prestaţii executate în circumstanţe comparabile în

sectorul comercial în cauză, sau, dacă un asemenea preţ nu există, la un preţ rezonabil.

f) Clauza prin care se stabilesc obligaţia de livrare a mărfii şi termenele de

livrare. Dacă livrarea urmează a se face în tranşe, vor fi arătate termenele intermediare, ca

şi termenul final de livrare. Totodată, trebuie precizate condiţiile în prezenţa cărora devine

posibilă modificarea termenelor de livrare convenite precum şi documentele prin care se

confirmă efectuarea livrării şi data la care aceata a avut loc. Vor fi menţionate condiţiile în

care livrarea poate fi refuzată de către cumpărător.

g) Clauza privind actele ce urmează să însoţească obiectul contractului. În lista

acestor acte sunt incluse scrisorile de trăsură, facturile etc.

REZUMAT

Clauzele esenţiale sunt acele prevederi, a căror existenţă este obligatorie şi determinantă pentru

oricare contract şi de a căror prezenţă în contract depinde însăşi valabilitatea lui.

Clauzele accesorii nu sunt absolut indispensabile pentru ca contractul să fie valabil. Este la discreţia

părţilor să le includă în contract sau să le omită.


78

Clauza esenţială şi obligatorie pentru toate contractele este obiectul contractului.

Printre clauzele accesorii se numără clauza cu privire la calitate, clauza cu privire la cantitate, clauza

cu privire la ambalare, clauza cu privire la termen, clauza cu privire la preţ, clauza prin care se

stabilesc obligaţia de livrare a mărfii şi termenele de livrare etc.

2. Clauzele exprese şi clauzele implicite.

Contractul încheiat legal obligă părţile nu numai la ceea ce au stipulat expres în cadrul

acestuia, dar şi la tot ceea ce rezultă din natura lui în conformitate cu legea, cu uzanţele sau

cu principiile echităţii.

În acest sens, spre exemplu, nu este obligatoriu de a prevedea într-un contract de

vânzare-cumpărare faptul că produsele alimentare care constituie obiectul vânzării trebuie

să fie inofensive pentru sănătatea oamenilor, deoarece o asemenea cerinţă este clară de la

sine şi, în plus, mai e şi prevăzută de legislaţiile tuturor statelor.

Astfel spus, sunt implicite acele clauze care sunt foarte evidente, reies din lege sau din

uzanţele şi principiile comerciale.

Sursele obligaţiilor implicite sunt:

natura şi scopul contractului;

practicile stabilite între părţi şi uzanţele;

buna-credinţă;

ceea ce este considerat rezonabil.

Clauzele implicite se clasifică, la rândul lor, în:

a) clauze implicite de fapt: acele prevederi care nu au fost expres stipulate de către

părţi din motivul că sunt atât de evidente, reieşind din natura sau scopul contractului,

precum şi din principiile echităţii şi bunei-credinţe, încât părţile le consideră în vigoare fără

a le menţiona.

b) clauze implicite în puterea legii;

c) clauze implicite în virtutea uzanţelor.

REZUMAT


79

Contractul încheiat legal obligă părţile nu numai la ceea ce au stipulat expres în cadrul acestuia, dar şi la tot

ceea ce rezultă din natura lui în conformitate cu legea, cu uzanţele sau cu principiile echităţii.

3. Clauzele contractuale standard (clauzele-tip).

Clauzele standard reprezintă acele prevederi care sunt pregătite în avans pentru

uzul general şi repetat de către o parte şi care sunt folosite fără negociere cu cealaltă

parte.

Caracterele esenţiale ale clauzei standard sunt următoarele:

clauza este formulată anticipat;

clauza este destinată pentru utilizare repetată;

clauza este prezentată aderentului fără a fi negociată.

Nici o prevedere conţinută într-o clauză standard, care este de aşa natură încât cealaltă

parte nu s-ar fi aşteptat în mod rezonabil la aceasta, nu este valabilă decât dacă a fost

acceptată în mod expres de acea parte.

Drept criteriu pentru determinarea caracterului neobişnuit al clauzei vor constitui

aşteptările unui aderent cu discernământ şi diligenţă medie, aflat în raporturi contractuale

similare. Protecţia contra clauzelor neobişnuite nu poate fi invocată dacă dispoziţia în

cauză a fost acceptată de aderent în mod expres.

În caz de conflict între o clauză standard şi o clauză care nu este standard, ultima

prevalează.

O clauză standard este lipsită de efect dacă prejudiciază disproporţionat, contrar

principiilor bunei-credinţe, cealaltă parte a contractului.

În cazul în care clauzele contractuale standard nu au devenit parte integrantă a

contractului ori sunt nule în tot sau în parte, contractul este valabil în partea rămasă.

Totodată, merită a fi evidenţiată şi importanţa pe care o prezintă pentru comerţul

internaţional clauzele standard:

a) permit o economie de timp, datorită faptului că se omite etapa negocierii şi

perfectării conţinutului clauzei;


80

b) clauzele standard sunt redate, de regulă, într-o formă completă şi clară, fiind

rezultatul efortului şi muncii unor specialişti în materie şi, de aceea, sunt de natură a

reduce riscul unor omisiuni esenţiale sau al unor formulări inadecvate şi, implicit, al

apariţiei unor litigii ulterioare între părţi privind interpretarea şi aplicarea acestor clauze;

c) fiind, de regulă, tipărite, documentele conţinând clauze standard pot fi utilizate ca

atare într-un număr nelimitat de contracte, asigurând, în felul acesta, o uniformizare a

practicii contractuale internaţionale şi, prin aceasta, a înuşi dreptului comerţului

internaţional.

REZUMAT

Clauzele standard reprezintă acele prevederi care sunt pregătite în avans pentru uzul general şi repetat de

către o parte şi care sunt folosite de fapt fără negociere cu cealaltă parte.

Nici o prevedere conţinută într-o clauză standard, care este de aşa natură încât cealaltă parte nu s-ar fi

aşteptat în mod rezonabil la aceasta, nu este valabilă decât dacă a fost acceptată în mod expres de acea parte.

În caz de conflict între o clauză standard şi o clauză care nu este standard, ultima prevalează.

4. Clauza de arbitraj (convenţia de abitraj).

Convenţia de arbitraj este un acord al părţilor de a supune arbitrajului toate sau

unele litigii care apar sau care vor apărea între ele în legătură cu relaţiile lor

comerciale.

Convenţia de arbitraj poate fi exprimată în forma unei clauze în contract sau în forma

unui acord separat.

Clauza de arbitraj mai e cunoscută şi sub denumirea de „clauză compromisorie”.

Arbitrajul poate fi instituţionalizat sau ad-hoc.

Noţiunea de arbitraj comercial internaţional consacrată atât în legislaţiile naţionale cât

şi de convenţiile internaţionale, presupune unele precizări privind elementele sale

definitorii.

Caracterul arbitral este determinat de faptul că părţile convin să supună litigiul dintre

ele unor persoane particulare pe care le desemnează în acest scop, acceptând hotărârea pe

care acestea o vor pronunţa. Având puterea de a soluţiona litigiul, arbitrajul se deosebeşte


81

atât de expertiză, care se finalizează doar prin emiterea unui raport, cât şi de conciliere sau

tranzacţia părţilor, care constituie metode de reglementare amiabilă a litigiului.

Caracterul comercial internaţional rezultă din faptul că litigiile supuse acestui arbitraj

se nasc în legătură cu operaţii de comerţ internaţional, având totdeauna un element de

extraneitate, astfel implicând legătura cu un sistem de drept străin. Deşi, cel mai adesea,

soluţionarea litigiilor decurgând din operaţii de comerţ internaţional se realizează de

arbitraje naţionale, caracterul internaţional al arbitrajului persitsă, fiind determinat de

caracterul „internaţional” al litigiilor marcate de prezenţa unui element străin,

internaţional.

Trăsăturile esenţiale ale convenţiei de arbitraj cuprind:

existenţa, validitatea sau menţinerea în vigoare a convenţiei de arbitraj nu depind de

soarta contractului principal la care această convenţie se referă;

legea aplicabilă convenţiei de arbitraj poate fi diferită decât legea aplicabilă

contractului principal.

Convenţia de arbitraj, indiferent de forma ei, este ea însăşi un contract comercial

internaţional supus principiului lex voluntatis.

Convenţia de arbitraj trebuie să fie perfectată, obligatoriu, în formă scrisă.

Efectele convenţiei de arbitraj sunt:

a) obligaţia părţilor de a supune arbitrilor soluţionarea litigiilor;

b) contestarea existenţei sau validităţii convenţiei de arbitraj nu împiedică tribunalul

arbitral să continue procedura, să se pronunţe asupra competenţei sale şi, în cazul afirmării

competenţei sale, să se pronunţe asupra fondului litigiului fără a aştepta soarta unei

eventuale acţiuni în anulare în faţa jurisdicţiilor statale competente;

c) incompetenţa jurisdicţiior statale de a soluţiona litigiile vizate de o convenţie de

arbitraj.

În convenţia de arbitraj, părţile urmează să se refere la:

1. litigiile care urmează a fi soluţionate de instanţa de arbitraj;

2. structura instanţei de arbitraj;

3. locul arbitrajului;

4. limba procedurii arbitrale;


82

5. dreptul aplicabil.

Recunoaşterea şi executarea hotărârii de arbitraj poate fi refuzată de instanţa de

judecată în cazul în care nu a fost respectată procedura de arbitraj sau în cazul în care

hotărârea contravine ordinii publice sau bunelor moravuri ale statului respectiv.

REZUMAT

Convenţia de arbitraj este un acord al părţilor de a supune arbitrajului toate sau unele litigii care apar sau

care vor apărea îmtre ele în legătură cu relaţiile lor comerciale.

Convenţia de arbitraj poate fi exprimată în forma unei clauze în contract sau în forma unui acord separat.

Arbitrajul poate fi instituţionalizat sau ad-hoc.

Recunoaşterea şi executarea hotărârii de arbitraj poate fi refuzată de instanţa de judecată în cazul în care nu a

fost respectată procedura de arbitraj sau în cazul în care hotărârea contravine ordinii publice sau bunelor

moravuri ale statului respectiv.

5. Clauzele asiguratorii menite să contracareze riscurile.

5.1. Caracteristica generală a clauzelor asiguratorii.

Incertitudinea pertinentă pe unele pieţe şi alte condiţii specifice în care se desfăşoară

operaţiunile comerciale internaţionale impun părţile să stipuleze în contracte clauze

asigurătorii împotriva riscurilor valutare şi nevalutare, riscuri care, în cazul când se

realizează, pot afecta obligaţia cel puţin a uneia dintre părţi, perturbând echilibrul stabilit

la încheierea contractului.

Clauzele asigurătorii au menirea de a minimaliza riscurile:

1. social-politice (ex: războaie);

2. politico-administrative (ex: instituirea embargourilor);

3. economice (ex: fluctuaţiile cursurilor de schimb ale valutelor naţionale);

4. evenimente naturale (ex: inundaţii, cutremure şi alte calamităţi).

Trăsăturile riscurilor în contractele comerciale internaţionale sunt:

riscul este un eveniment, adică un fapt material, în momentul în care se produce;

riscul este un eveniment posibil de a se realiza. În acest sens, realizarea riscului

este o probabilitate, nu şi o certitudine;


83

producerea ricului este semnificativă din punct de vedere juridic dacă are loc între

momentul încheierii şi cel al finisării executării contractului;

producerea riscului trebuie să fie independentă de culpa vreuneia dintre părţi,

adică să se producă din cauză străină. Dacă evenimentul s-a produs din culpa vreuneia

dintre părţi, este exclusă ideea riscului şi intervine răspunderea contractuală a părţii în

culpă;

în cazul în care se produce, riscul are drept consecinţă imposibilitatea executării

contractului sau un prejudiciu pentru una sau chiar pentru ambele părţi contractante.

Clauzele asigurătorii au drept scop:

a) menţinerea valorii contractului;

b) adaptarea contractului la noile condiţii.

Clauzele asigurătorii sunt caracteristice preponderent contractelor pe termen mediu

sau lung, dar pot apărea şi în contractele încheiate pe termen scurt, atunci când

împrejurările o impun.

REZUMAT

Clauzele asigurătorii au menirea de a minimaliza riscurile ce pot surveni pe parcursul executării contractului

comercial internaţional.

Scopul clauzelor asigurătorii poate fi de a menţine valoarea contractului, sau de a adapta contrul la noile

condiţii.

5.2. Clauze de menţinere a valorii contractului.

Clauzele de menţinere a valorii contractului includ:

a) Clauzele de consolidare valutară. Acestea sunt stipulaţiile contractuale care

urmăresc ca scop protejarea părţilor contractului comercial internaţional împotriva

riscului aferent devalorizării monedei de plată. Clauzele vizate presupun stabilirea de către

părţi a două monede – una de plată, iar alta de cont.

Moneda de cont, considerată mai stabilă, este cea în care se exprimă preţul, adică cea în

care se măsoară valoarea prestaţiei pecuniare pe care debitorul o datorează creditorului.


84

Aceasta constituie etalonul pentru stabilirea cantităţii de monedă de plată necesară pentru

stingerea datoriei.

Moneda de plată, fiind mai puţin stabilă, este cea care indică natura semnelor monetare

în care se emite factura şi se efectuează plata.

Părţile pot conveni, la propria discreţie, asupra oricărei monede de cont şi de plată

pentru a se aplica în contractul lor.

O situaţie generică în acest sens ar suna în felul următor: un vânzător cu sediul în

Republica Moldova vinde unui cumpărător german un bun, al cărui preţ este evaluat în

Euro, pe baza unei parităţi determinate astfel: 1 Euro = 18 lei. La momentul executării

contractului, însă, valoarea monedei Euro s-a diminuat până la 16 lei. În acest caz,

vânzătorul are o pierdere de schimb de 2 lei pentru fiecare Euro.

În scopul de a evita asemenea situaţie, părţile contractante au posibilitatea să se refere

la o paritate fixă, prevăzută în contract: „Preţul este de ... lei. Părţile aleg ca monedă de cont

Euro. La momentul încheierii contractului paritatea dintre Euro şi leu este, potrivit cursului

oficial, stabilit de BNM, de 1 Euro = 18 lei. În cazul în care paritatea 1 Euro = 18 lei va suferi

modificări mai mari de 15%, preţul se va schimba în aceeaşi proporţie.”

Condiţia esenţială pentru ca clauza de consolidare valutară să fie eficientă, ca

modalitate de menţinere a valorii contractului, este ca moneda de calcul, pe cât posibil, să

fie stabilă.

b) Clauza de revizuire a preţului, care poate fi, la rândul său, de două feluri:

clauza de revizuire cu indexare unică: presupune ataşarea sumelor prevăzute în

contracte de produse de primă necesitate, exprimate prin unităţi de măsură (1kw pe oră, 1

tonă de cărbune). În baza clauzei de indexare unică, variaţia de preţuri se calculează

automat, fără intervenţia părţilor ori a instanţei. Pentru a repartiza între părţile

contractante riscurile ce derivă din fluctuaţiile preţurilor, primele au posibilitatea de a

stabili o legătură de unitate de valoare cu unul dintre elementele ce urmează:

1. dolarul SUA (în asemenea caz, există riscul că fiecare parte să-şi vadă moneda

naţională fluctuând în raport cu dolarul, precum şi valoarea dolarului variind în raport cu

aurul);


85

2. moneda unei ţări terţe (în asemenea caz, ambele părţi suportă riscul provocat prin

variaţia cursului, atât a monedei fiecăreia din părţile contractante, cât şi a monedei ţării

terţe);

3. aurul monetar (în asemenea caz, există riscul pentru fiecare dintre părţile

contractante de a vedea moneda sa naţională variind în raport cu aurul). Această clauză

mai este cunoscută în doctrină şi sub titlul de „clauza aur”21. Conform clauzei aur, preţul

contractual, exprimat într-o valută care are o paritate oficială în aur la momentul încheierii

contractului, se va modifica în mod corespunzător dacă această paritate va creşte sau va

scade până la data plăţii preţului.

Spre exemplu, părţile pot prevedea că preţul mărfii e stabilit în dolari SUA, indicându-se

în miligrame de aur fin paritatea oficială în aur a unui dolar la data încheierii contractului.

În continuare, părţile stipulează că, dacă până la momentul plăţii acest conţinut în aur al

doarului se va modifica, preţul se va rectifica în mod corespunzător, astfel încât

echivalentul în aur al preţului să rămână neschimbat.

4. moneda creditorului (în asemenea caz, creditorul nu este supus riscului de schimb);

5. moneda debitorului (în asemenea caz, debitorul nu este supus la nici un risc de

schimb; el se află în situaţia în care ar fi încheiat un contract cu vreun resortisant din ţara

sa fără clauză de menţinere a valorii contractului).

clauza de revizuire cu indexare cumulativă.

Clauza dată este binevenită în situaţia în care preţul contractual depinde de valoarea

unei multitudini de elemente, precum: forţa de muncă, materia primă etc; indexarea

cumulativă presupune existenţa unei formule de calcul indicată de părţile contractante.

c) Clauza de opţiune a monedei liberatorii.

În acest caz, părţile care au exprimat preţul contractual în două sau mai multe monede

de plată, având în vedere cursul de schimb dintre aceste monede la data contractării,

prevăd că, la scadenţă, creditorul sau, mai rar, debitorul, are dreptul de a alege în care

anume dintre monedele respective i se va face plata.



86

Această clauză este cunoscută în literatura de specialitate şi sub denumirea de clauză de

monede multiple22.

Funcţia clauzei date este de a menţine valoarea contractului deoarece, dacă la

momentul plăţii a intervenit o schimbare a cursului de schimb dintre monedele de plată,

una din ele suferind o devalorizare, creditorul va opta, desigur, pentru plata preţului în

cealaltă monedă, al cărei curs s-a menţinut cât mai aproape de cel din momentul

contractării, raportul preţ-marfă rămânând aşadar relativ acelaşi. Şansele ca ambele

monede să se devalorizeze concomitent sunt mai mici decât cele că o singură monedă se va

devaloriza.

Clauza de opţiune a monedei liberatorii poate fi formulată în modul următor:

„Debitorul se obligă să plătească, la scadenţă, 100000 Euro sau 125000 dolari SUA.”

d) Clauza de opţiune a locului de plată.

Prezenta clauză presupune o stipulare în conţinutul contractului, potrivit căreia preţul

va fi plătit în unul sau în altul din locurile de plată menţionate în contract.

Clauza de opţiune a locului de plată poate fi formulată în modul următor23:

„Debitorul se angajează să plătească, la scadenţă, 10000 lire sterline la Londra, Dublin

sau Cairo.”

În acest sens, moneda de cont este lira sterlină. Plata, însă, se va putea face în lire

sterline engleze, irlandeze sau egiptene, valoarea creanţei rămânând nemodificată.

REZUMAT

Clauzele de menţinere a valorii contractului includ clauza de consolidare valutară, clauza de revizuire a

preţului, clauza de opţiune a monedei liberatorii şi clauza de opţiune a locului de plată.

5.3. Clauze de adaptare a contractului la noile împrejurări.

Clauzele de adaptare a contractului la noile împrejurări includ:

a) Clauza ofertei concurente.

22 Sitaru D.A, op. cit., p. 623. 23 Băieşu A. Dreptul Comerţului Internaţional. Note de curs. Chişinău: “USM”, 1998, p. 129.


87

Prin această clauză, o parte contractantă (beneficiarul clauzei) dobândeşte dreptul ca,

în cazul în care pe parcursul executării contractului un terţ îi face o ofertă de contractare în

condiţii mai favorabile decât cele din contractul în curs de executare, să obţină adaptarea

acestui contract în spiritul ofertei terţului sau, dacă cealaltă parte (promitentul) nu acceptă,

contractul să se suspende sau să fie reziliat, direct sau în temeiul unei hotărâri

judecătoreşti.

Clauza ofertei concurente poate fi formulată în modul următor24:

„Dacă, în cursul executării respectivului contract, cumpărătorul îi comunică vânzătorului

despre primirea unei oferte concurente ce emanează de la un furnizor cunoscut şi în ofertă se

conţine un preţ mai mic decât cel din contract, vânzătorul trebuie în termen de ... să se

alinieze la condiţiile ofertei concurente. În caz contrar, cumpărătorul este liber să încheie

contract cu terţul furnizor, iar contractul în cauză încetează să producă efecte juridice după

expirarea termenului sus-menţionat.”

Clauza ofertei concurente poate fi stipulată, mai rar, şi în favoarea vânzătorului. În

aceste cazuri, vânzătorul este în drept să ceară de la cumpărător ca acesta să plătească

preţul pe care primul l-ar putea obţine pentru aceeaşi marfă de la cumpărătorii terţi.

Mecanismul implementării clauzei ofertei concurente implică stabilirea unei proceduri

de notificare conform căreia părţile urmează să-şi comunice în scris, în anumite termene,

existenţa ofertei concurente, hotărârea de a accepta sau nu condiţiile din ofertă, intenţia de

a rezilia sau suspenda contractul. Întrucât clauza ofertei concurente poate duce la încetarea

raporturilor contractuale iniţiale, în practică i-au fost stabilite unele condiţii, precum

stabilirea unui interval de la încheierea contractului în cadrul căruia nu poate fi invocată,

sau a frecvenţei cu care poate fi invocată, precum şi un minim de avantaje pe care trebuie

să le cuprindă oferta eventuală a terţului pentru a negocia adaptarea contractului.

b) Clauza clientului celui mai favorizat.

Prin această clauză, o parte contractantă (promitentul) se obligă ca, în situaţia în care

pe parcursul executării contractului pe termen lung va încheia cu un terţ un contract

similar prin care va acorda acestuia condiţii mai favorabile decât cele prezente în

24 Băieşu A. Dreptul Comerţului Internaţional. Note de curs. Chişinău: “USM”, 1998, p. 130.


88

contractul în curs de executare, să aplice aceste condiţii şi în favoarea celeilalte părţi

contractante (beneficiarul clauzei), contractul fiind astfel adaptat în mod corespunzător.

Clauza clientului celui mai favorizat poate fi formulată în felul următor25:

„În cazul în care furnizorul va consimţi la alţi clienţi condiţii care, în ansamblul lor, ar fi

mai favorabile decât cele prevăzute în prezentul contract, pentru o cantitate şi o calitate

comparabilă, furnizorul se obligă să le consimtă şi clientului, din ziua în care se vor aplica

terţului.”

Clauza clientului cel mai favorizat are o aplicaţiune automată cât priveşte pe

cocontractantul în favoarea căruia se stipulează; din momentul în care au fost acordate

unui terţ – printr-un contract similar – condiţii mai favorabile (preţ sau termene de livrare

mai avantajoase, calitate sau cantitate superioară), aceste condiţii urmează să se aplice, din

acelaşi moment, şi partenerului din contractul iniţial.

Procedura de punere în aplicare a clauzei clientului cel mai favorizat impune stabilirea

modului de notificare către beneficiarul clauzei, a modului de control asupra momentului şi

condiţiilor de încheiere cu terţul a contractului nou cu condiţii mai avantajoase, precum şi a

modului de soluţionare a eventualelor divergenţe dintre părţi în legătură cu aprecierea

condiţiilor considerate mai favorabile. În practică, părţile pot aduce corective clauzei

clientului cel mai favorizat precizând, ca exemplu, minimul de diferenţe ce trebuie să existe

între condiţiile comparate, ori spaţiul teritorial de provenienţă al clienţilor terţi ce pot fi

luaţi în considerare.

c) Clauza „hardship” (impreviziune).

Clauza dată este definită în Principiile UNIDROIT. Potrivit acestora, există hardship

atunci când apariţia unor evenimente alterează fundamental echilibrul contractului fie

datorită faptului că cheltuielile executării obligaţiilor unei părţi au crescut, fie datorită

faptului că valoarea contraprestaţiei pe care o parte o primeşte s-a diminuat, astfel: a)

evenimentele apar sau au devenit cunoscute părţii dezavantajate după încheierea

contractului; b) evenimentele nu ar fi putut fi luate în considerare în mod rezonabil

de către partea dezavantajată la momentul încheierii contractului; c) evenimentele

25 Băieşu A., op. cit., p. 131.


89

sunt în afara controlului părţii dezavantajate; d) riscul evenimentelor nu a fost

asumat de partea dezavantajată.

Potrivit art. 623 din Codul Civil al Republicii Moldova, dacă împrejurările care au stat la

baza încheierii contractului s-au schimbat în mod considerabil după încheierea acestuia, iar

părţile, prevăzând această schimbare, nu ar fi încheiat contractul sau l-ar fi încheiat în alte

condiţii, se poate cere ajustarea contractului în măsura în care nu se poate pretinde unei

părţi, luând în considerare toate împrejurările acelui caz, în special repartizarea

contractuală sau legală a riscurilor, menţinerea neschimbată a contractului.

Pentru ca o situaţie să poată fi calificată ca hardship şi, prin urmare, să poată servi ca

temei pentru ca una din părţile contractului să fie îndreptăţită să ceară ajustarea

contractului, trebuie să fie îndeplinite următoarele condiţii:

1. Împrejurările care au stat la baza încheierii contractului trebuie să se schimbe în

mod considerabil ulterior încheierii contractului. Contează nu atât gravitatea

evenimentului, ci impactul acestuia asupra raporturilor contractuale.

2. Împrejurările s-au schimbat sau au devenit conuscute după încheierea

contractului.

3. Schimbarea împrejurărilor era imprevizibilă la momentul încheierii contractului.

4. Partea afectată nu şi-a asumat expres riscul modificării împrejurărilor.

5. Trebuie să fie inechitabil ca efectele situaţiei în cauză să fie suportate exclusiv de

către partea afectată.

Situaţia de hardship se aseamănă cu cea de forţă majoră. Elementul lor comun este

imprevizibilitatea. Totodată, între instituţia de hardship şi cea de forţă majoră există

următoarele deosebiri:

a) insurmontabilitatea: în timp ce evenimentul de hardship face doar mult mai oneroasă

executarea obligaţiei de către una din părţi, evenimentul de forţă majoră atrage, de regulă,

imposibilitatea executării contractului;

b) scopul urmărit de părţi: invocarea situaţiei de hardship are ca scop ajustarea

contractului la noile împrejurări, pe când în cazul de forţă majoră scopul este de a

reglementa suspendarea sau încetarea efectelor contractului şi a exonera de răspundere

partea aflată în imposibilitate de executare.


90

Cât priveşte mecanismul ajustării contractului la noile împrejurări, părţile sunt obligate,

în primul rând, de a proceda la renegocierea contractului. Procedura renegocierii începe cu

depunerea de către partea îndreptăţită a cererii de ajustare a contractului. Cererea în cauză

trebuie să fie făcută fără întârziere şi să fie motivată.

În rezultatul renegocierii contractului se pot crea situaţii diferite:

părţile izbutesc să găsească soluţiile ajustării contractului la noile împrejurări şi

perfectează modificările respective la contract;

negocierile eşuează din cauza că cealaltă parte neagă existenţa situaţiei de hardship

sau nu răspunde la cererea de ajustare, fie din orice alt motiv.

Instanţa de judecată care constată existenţa unui caz de hardship poate adapta

contractul în vederea restabilirii echilibrului şi echităţii prestaţiilor. Dacă ajustarea

contractului la noie împrejurări este imposibilă sau nu se poate impune uneia dintre părţi,

partea dezavantajată poate cere rezoluţiunea sau, după caz, rezilierea lui.

d) Clauza primului refuz (de preemţiune).

Prin această clauză, o parte, numită promitent, se obligă ca, în ipoteza în care decide să

încheie în viitor un anumit contract, să acorde preferinţă celeilalte părţi, numită beneficiar,

în condiţii egale cu cele oferite de terţe persoane aflate într-o situaţie comparabilă, şi numai

dacă beneficiarul refuză să încheie contractul, promitentul poate să-l încheie cu un terţ.

Promisiunea este afactată de o condiţie suspensivă, deoarece promitentul se obligă să

acorde preferinţă beneficiarului numai dacă, în viitor, se decide să încheie acel contract.

Decizia lui trebuie să intervină în termenul convenit de părţi sau, în lipsa acestuia, într-un

termen rezonabil. Această caracteristică a promisiunii pe care o conţine clauza primului

refuz o deosebeşte esenţial de promisiunea unilaterală de a contracta.

Aplicarea clauzei primului refuz presupune, printre altele, convenirea între partenerii la

contractul iniţial a unei proceduri de comunicare a intenţiei de a contracta o nouă

operaţiune, a deciziei beneficiarului clauzei de a accepta sau nu oferta de contractare, ca şi

a criteriilor de comparare a condiţiilor negociate cu un terţ.

În cazul în care, ignorând clauza primului refuz, ofertantul ar contracta operaţia

comercială nouă cu un terţ, beneficiarul clauzei care nu a fost consultat are dreptul la

despăgubiri egale cu venitul ratat din cauza neîncheierii cu el a noului contract.


91

e) Clauza de forţă majoră.

În practica internaţională se confruntă trei tipuri de definiţii ale cazurilor de forţă

majoră26:

a) O definiţie sintetică, potrivit căreia prin caz de forţă majoră se înţeleg

împrejurările imprevizibile şi insurmontabile care au împiedicat partea să execute

contractul.

b) O definiţie analitică, cuprinzând toate situaţiile imaginabile care ar putea constitui

cazuri de forţă majoră, fapte exoneratoare de răspundere sau scuze. Această definiţie,

caracteristică practicii anglo-saxone, se regăseşte şi în unele din condiţiile generale

elaborate sub egida Comisiei Economice pentru Europa a Naţiunilor Unite, ca de pildă în

„Condiţiile generale nr. 188 A” privind furnizarea şi montajul materialelor de echipament la

import şi la export după care „sunt considerate cauze de exonerare, dacă intervin după

încheierea contractului şi împiedică executarea acestuia, conflictele de muncă şi orice altă

împrejurare, ca: incendiu, mobilizare, rechiziţie, embargo, interdicţia transferului de

devize, insurecţie, lipsa mijloacelor de transport, lipsa generală de aprovizionare, restricţia

utilizării energiei, când aceste împrejurări sunt independente de voinţa părţilor”.

c) O definiţie mixtă, care cuprinde atât o formulare sintetică, cât şi o enumerare.

Această definiţie este expresia unei prudenţe mărite şi de aceea demnă de consacrat în

contracte. Bineînţeles că împrejurările care pot constitui cazuri de forţă majoră diferă în

raport cu obiectul contractului.

Clauza de forţă majoră poate fi considerată o clauză de adaptare în măsura în care în ea

se prevede că, în caz de forţă majoră, contractul va fi suspendat, urmând ca în perioada de

suspendare el să continue în noile condiţii care vor fi negociate între timp.

O formulare a clauzei de forţă majoră poate fi efectuată în modul următor27:

„...în caz de forţă majoră, contractul se suspendă şi urmează să continue în noile condiţii,

care vor fi negociate în sau după perioada de suspendare.”

Indiferent de specificul contractului, împrejurările ce constituie forţă majoră se

caracterizează prin următoarele particularităţi comune:

26 Florescu D.A.P., Pîrvu L.-N. Contractele de comerţ international. Bucureşti: “Universul Juridic”, 2007, p. 124. 27 Băieşu A. Dreptul Comerţului Internaţional. Note de curs. Chişinău: “USM”, 1998, p. 136.


92

prezintă caracter imprevizibil şi insurmontabil;

prezintă caracter exterior celui care o invocă;

intervine ulterior încheierii contractului;

împiedică ori face imposibilă executarea contractului;

se produce fără culpă din partea debitorului.

Clauza referitoare la forţa majoră trebuie să prevadă şi mijloacele prin care se va face

dovada acestei împrejurări. Dovada poate fi certificată de un organ al statului respectiv.

Împiedicarea cauzată de forţa majoră poate fi totală sau parţială. În cazul în care

împiedicarea este totală, debitorul se exonerează integral de la plata unor daune sau

penalităţi. Atunci, însă, când împiedicarea este parţială, exonerarea de răspundere a

debitorului este direct proporţională cu efectele specifice ale împiedicării.

Se cere ca debitorul să aibă o comportare activă faţă de evenimentele invocate, nu doar

în sensul de a-l aviza pe creditor, dar chiar ca, în virtutea principiului colaborării dintre

părţile contractante, să depună eforturi spre a readuce relaţiile contractuale la situaţia

normală ori cel puţin să se mai salveze ceva.

REZUMAT

Clauzele de adaptare a contractului la noile împrejurări includ clauza ofertei concurente, clauza clientului

celui mai favorizat, clauza „hardship”, clauza primului refuz şi clauza de forţă majoră.

6. Clauza penală.

În contractele comerciale internaţionale, părţile sunt libere să convină asupra mărimii

despăgubirilor datorate de debitorul care nu şi-a onorat obligaţiile contractuale faţă de

creditor. În cazul în care părţile stipulează o clauză contractuală sau încheie un acord

suplimentar ulterior perfectării contractului, dar înainte ca prejudiciul să se fi produs, prin

care se determină anticipat cuantumul acestor prejudicii, este vorba de clauza penală.

Obiectul clauzei penale îl constituie, de regulă, o sumă de bani, determinată sau

determinabilă, numită penalitate. Clauza penală poate fi stipulată în mărime fixă sau sub


93

forma unei cote din valoarea obligaţiei garantate prin clauza penală sau a părţii

neexecutate.

Forma clauzei penale trebuie întotdeauna să fie scrisă.

Fucţiile clauzei penale sunt de garanţie, de evaluare, de compensare, de sancţionare şi

de stimulare.

Principalele caractere ale clauzei penale includ:

caracterul accesoriu, astfel încât validitatea obligaţiei principale constituie o

condiţie esenţială pentru existenţa clauzei penale;

parvine doar atunci când neexecutarea poate fi imputabilă vinei debitorului;

are forţă obligatorie între părţile contractului;

Tipurile de clauze penale sunt:

a) clauza penală inclusivă: creditorul poate pretinde repararea prejudiciului în

partea neacoperită prin clauza penală;

b) clauza penală alternativă: creditorul poate pretinde sau despăgubiri, sau

penalitate;

c) clauza penală punitivă : creditorul poate pretinde repararea prejudiciului peste

penalitate;

d) clauza penală exclusivă: creditorul poate pretinde doar penalitatea.

În cazuri excepţionale, luându-se în consideraţie toate împrejurările, instanţa de

judecată poate dispune reducerea clauzei penale disproporţionat de mari.

REZUMAT

În cazul în care părţile stipulează o clauză contractuală sau încheie un acord suplimentar ulterior perfectării

contractului, dar înainte ca prejudiciul să se fi produs, prin care se determină anticipat cuantumul acestor

prejudicii, este vorba de clauza penală.

Forma clauzei penale trebuie întotdeauna să fie scrisă.

Clauza penală poate fi inclusivă, alternativă, punitivă şi exclusivă.


94

Tema 6. EFECTELE CONTRACTELOR COMERCIALE INTERNAŢIONALE

Planul

1. Principiul forţei obligatorii a contractului comercial internaţional;

2. Efectele contractului comercial internaţional faţă de terţi;

3. Interpretarea contractului comercial internaţional;

4. Executarea contractului comercial internaţional;

5. Modificarea contractului comercial internaţional;

6. Încetarea contractului comercial internaţional;


95

1. Principiul forţei obligatorii a contractului comercial internaţional.

Principiul forţei obligatorii semnifică, după cum rezultă şi din denumirea sa, obligaţia

părţilor unui contract comercial internaţional de a-şi onora obligaţiile asumate, fără

posibilitatea de a denunţa unilateral, în mod arbitrar, acest contract.

Principiul dat mai este cunoscut şi sub denumirea latină de „pacta sunt servanda”.

În esenţă, principiul forţei obligatoriu semnifică, pe de o parte, necesitatea respectării

obligaţiilor asumate de părţi, iar, pe de altă parte, inadmisibilitatea denunţării unilaterale şi

arbitrare a contractului comercial internaţional.

În sensul celor afirmate, consecinţele forţei obligatorii a contractului comercial

internaţional sunt:

părţile contractante sunt obligate să execute prestaţiile la care s-au obligat;

obligaţiile contractuale trebuie să fie executate cu bună-credinţă;

contractul nu poate fi modificat sau desfiinţat prin voinţa arbitrară a uneia din părţi.

REZUMAT

Principiul forţei obligatorii semnifică obligaţia părţilor unui contract comercial internaţional de a-şi onora

obligaţiile asumate, fără posibilitatea de a denunţa unilateral, în mod arbitrar, acest contract.

2. Efectele contractului comercial internaţional faţă de terţi.

În principiu, contractul comercial internaţional nu poate produce efecte decât între

părţile contractului. Aceasta înseamnă că un contract încheiat între subiectul A şi subiectul

B nu poate impune obligaţii în sarcina lui C.

Excepţie de la regula menţionată constituie contractul în folosul terţei persoane.

În dreptul comerţului internaţional, printre contractele care pot fi încheiate în folosul

unui terţ se numără şi contractul internaţional de transport, precum şi contractul

internaţional de asigurare.

În raporturile în care participă şi persoana terţă, părţile sunt numite stipulant,

promitent şi beneficiar.

Stipulantul este partea care indică obligaţia promitentului în favoarea beneficiarului.


96

Promitentul, la rândul său, este partea care îşi asumă obligaţii în favoarea

beneficiarului.

Beneficiarul este partea care urmează să profite de obligaţiile indicate de stipulant

promitentului.

Suplimentar la condiţiile generale de validitate, contractul comercial internaţional în

folosul unui terţ trebuie să corespundă şi unor condiţii specifice:

voinţa de a stipula în favoarea unei terţe persoane trebuie să fie certă şi

neîndoielnică;

persoana beneficiarului trebuie să fie determinată sau, cel puţin, determinabilă.

Beneficiarul este oricând în drept să renunţe la un drept care i-a fost conferit.

Revocarea sau modificarea stipulaţiei poate fi făcută numai de stipulantul însuşi.

Succesorii sau creditorii stipulantului nu au dreptul de revocare sau de modificare a

stipulaţiei. Revocarea sau modificarea drepturilor conferite beneficiarului pot fi făcute doar

atâta timp cât beneficiarul nu le-a acceptat sau nu a acţionat în baza acestora în mod

rezonabil.

În cazul în care promitentul nu-şi execută obligaţiile faţă de beneficiar, stipulantul este

îndreptăţit la următoarele:

să acţioneze în justiţie promitentul pentru a fi obligat să execute prestaţia pe care o

datorează beneficiarului;

să invoce excepţia de neexecutare a contractului;

să efectueze rezoluţiunea sau rezilierea contractului;

să pretindă despăgubiri, în măsura în care va dovedi producerea în patrimoniul

propriu a unui prejudiciu datorat neexecutării de către promitent a obligaţiei către

beneficiar.

Beneficiarul nu suportă eventuala insolvabilitate a stipulantului, deoarece dreptul nu

face parte din patrimoniul stipulantului.

Dacă beneficiarul decedează înainte de a fi acceptat dreptul, acesta se transmite

moştenitorilor săi, deoarece dreptul făcea parte din patrimoniul său.

Din contractul încheiat în folosul terţului, între acesta şi promitent se naşte un raport

obligaţional. Terţul beneficiar are calitatea de creditor, iar promitentul are calitatea de


97

debitor. Prin urmare, în realizarea dreptului său, el se poate folosi de toate mijloacele

juridice pe care le are orice creditor.

Contractul în folosul unui terţ nu creează, prin el însuşi, raporturi între stipulant şi

beneficiar, scopurile urmărite de stipulant fiind exterioare contractului.

REZUMAT

Contractul comercial internaţional nu poate produce efecte decât între părţile contractului.

Excepţie de la regula menţionată constituie contractul în folosul terţei persoane.

În raporturile în care participă şi persoana terţă, părţile sunt numite stipulant, promitent şi beneficiar.

3. Interpretarea contractului comercial internaţional.

Interpretarea contractului este operaţia logico-juridică prin care se determină

conţinutul exact al contractului, existenţa, sensul şi întinderea exactă a obligaţiilor

contractuale, prin cercetarea manifestării de voinţă a părţilor.

Regulile de bază ale interpretării sunt:

a) Interpretarea contractelor este supusă legii care guvernează contractul (lex

contractus).

b) Interpretarea este guvernată de principiul bunei-credinţe.

c) Voinţa reală a părţilor are prioritate. Până la proba contrarie, se prezumă că voinţa

declarată în contract reflectă voinţa reală a părţilor. Dacă nu poate fi stabilită intenţia

părţilor, contractul va fi interpretat conform înţelesului dat acestuia de orice persoană

rezonabilă din aceeaşi categorie ca şi părţile, în circumstanţe identice.

d) Existenţa efectelor nestipulate (implicite). În acest sens, interpretarea contractului

comercial internaţional se face pornindu-se de la consideraţia că acesta produce nu numai

efecte stipulate expres de părţi, dar şi efecte care, conform naturii contractului, rezultă din

lege, din uzanţe sau din principiul echităţii.

e) Clauzele trebuie să fie interpretate în mod coordonat. În acest sens, clauzele oricărui

contract alcătuiesc un întreg. De aceea, clauzele şi expresiile utilizate de părţi nu trebuie să

fie privite izolat, ci făcând parte integrantă din contextul general.


98

f) Interpretarea trebuie să fie utilă. Astfel, clauzele contractului se interpretează în sensul

în care pot produce efecte, dar nu în sensul în care nu ar produce nici un efect, deoarece nu

se poate concepe că părţile au stipulat o clauză, fără să fi urmărit să producă efecte.

g) Interpretarea contractului se efectuează în folosul părţii defavorizate. În acest sens, în

caz de dubii sau neclaritate, clauzele unui contract se interpretează, de regulă, împotriva

părţii care le-a propus.

h) Termenii polisemantici se interpretează în înţelesul care se potriveşte mai mult naturii

contractului.

i) Atunci când un contract este redactat în două sau mai multe versiuni de limbă care au

forţă egală, se va prefera, în caz de discrepanţă între versiuni, interpretarea conformă

versiunii în care a fost redactat iniţial contractul.

REZUMAT

Interpretarea contractului este operaţia logico-juridică prin care se determină conţinutul exact al

contractului, existenţa, sensul şi întinderea exactă a obligaţiilor contractuale, prin cercetarea manifestării de

voinţă a părţilor.

4. Executarea contractului comercial internaţional.

Regula generală spune că orice obligaţie pură şi simplă, adică neafectată de un termen

sau o condiţie, trebuie executată la momentul naşterii raportului juridic obligaţional.

Principiile ce ghidează executarea contractelor comerciale internaţionale sunt:

principiul executării corespunzătoare;

principiul executării în natură;

principiul inadmisibilităţii renunţării unilaterale la executarea contractului.

Executarea corespunzătoare presupune că debitorul va respecta criteriile necesare în

raport cu subiectul executării, obiectul executării, locul executării, termenul executării şi

modul executării. În cazul în care executarea nu corespunde criteriilor menţionate, dar

creditorul o acceptă, aceasta se consideră corespunzătoare.


99

Executarea în natură prezumă executarea obligaţiilor în modul în care acestea sunt

prevăzute în contract. În acest sens, oferirea echivalentului bănesc se admite doar în cazul

în care executarea devine irealizabilă. Ca exemplu, debitorul care şi-a asumat obligaţia de a

depozita o cisternă, este obligată să-i întoarcă creditorului aceeaşi cisternă. Nu se admite ca

debitorul să-i returneze creditorului echivalentul bănesc al acestei cisterne, decât în cazul

în care însăşi cisterna nu mai poate fi returnată din diferite cauze, cum ar fi deteriorarea

acesteia. Nu este falsă afirmaţia că principiul executării în natură rezultă din principiul

executării corespunzătoare a obligaţiilor.

În fine, ultimul principiu interzice renunţarea unilaterală la executarea obligaţiilor.

Aplicarea acestui principiu este imperativă pentru a asigura o certitudine a raporturilor

obligaţionale. În caz contrar, comercianţii ar fi mult mai reticenţi la asumarea obligaţiilor.

Principiul dat porneşte de la conceptul că „contractul încheiat între părţi are valoare de

lege pentru acestea”.

Exigibilitatea obligaţiilor este condiţionată de modalităţile acestora.

În acest sens, obligaţiile cu termen devin exigibile numai la expirarea termenului.

La rândul lor, obligaţiile afectate de o condiţie suspensivă devin exigibile doar la

realizarea acesteia.

În oricare alte situaţii, obligaţiile urmează a fi executate în cadrul unei perioade

rezonabile de timp după încheierea contractului. Perioada rezonabilă se determină în bază

de specificul contractului vizat.

În cazul în care termenul de executare a obligaţiei este determinat, se consideră că

creditorul nu poate solicita executarea înainte de termen. Pe de altă parte, debitorul poate

executa obligaţia înainte de termen, dacă creditorul nu are nici un motiv temeinic pentru a

refuza executarea.

În ceea ce ţine de locul executării obligaţiei, dacă acesta nu este fixat şi nu este

determinabil din contract, executarea obligaţiei se face în modul următor:

a) obligaţia de a plăti o sumă de bani se execută la sediul creditorului;

b) orice altă obligaţie se execută la sediul debitorului.

Potrivit principiului indivizibilităţii executării, creditorul poate să respingă o ofertă de

executare parţială a contractului la momentul scadenţei, indiferent de faptul dacă această


100

ofertă este însoţită ori nu de asigurarea executării integrale a obligaţiilor, cu excepţia

situaţiei în care creditorul nu justifică nici un interes legitim pentru aceasta.

Ordinea de executare depinde de tipul contractului. În contractele sinalagmatice

obligaţiile părţilor trebuie executate, de regulă, simultan, sau într-un răgaz scurt de timp.

Costurile executării vor fi suportate de fiecare parte în măsura în care acestea sunt

necesare pentru executarea propriilor obligaţii.

Cu referinţă la imputaţia plăţilor, un debitor care datorează mai multe sume de bani

aceluiaşi creditor paote specifica, în momentul plăţii, datoria la care se referă plata. Totuşi,

plata se impută mai întâi asupra cheltuielilor, apoi asupra dobânzii datorate şi, la

sfârşit, asupra debitului principal. Dacă debitorul nu face nici o specificare, creditorul

poate, într-o perioadă de timp rezonabilă după plată, să indice debitorului obligaţia asupra

căreia se impută plata, cu condiţia ca obligaţia să fie scadentă şi să nu facă obiectul unui

litigiu.

Particularităţile executării obligaţiei pecuniare:

Plata poate fi făcută prin orice modalitate folosită în mod obişnuit în relaţiile

comerciale, la locul plăţii.

Părţile contractului comercial internaţional sunt libere să decidă asupra monedei în

care se efectuează plata. Plata în moneda locului plăţii trebuie efectuată conform cursului

de schimb care prevalează acolo, în vigoare la data scadenţei. Cu toate acestea, dacă

debitorul nu a achitat la data la care obligaţia devine scadentă, creditorul poate cere

achitarea conform cursului de schimb care prevalează la data scadenţei plăţii sau la data

plăţii efective;

dacă plata este efectuată prin decontare bancară, atunci momentul executării, care îl

liberează pe debitor de obligaţia sa, constituie momentul când transferul către instituţia

financiară a creditorului este efectuat.

dacă modalitatea de plată este incasso-ul documentar, termenul de plată stabilit prin

contractul de vânzare-cumpărare începe să curgă de la data când factura şi documentele de

expediţie şi transport au fost remise cumpărătorului, prin banca de la sediul lui.


101

în cazul în care plata se face prin acreditiv documentar, obligaţia de a-l deschide

într-un anumit termen se consideră îndeplinită, de regulă, la data înscrisă ca atare pe

acreditiv de către banca emitentă.

REZUMAT

Orice obligaţie pură şi simplă, adică neafectată de un termen sau o condiţie, trebuie executată la momentul

naşterii raportului juridic obligaţional.

Plata se impută mai întâi asupra cheltuielilor, apoi asupra dobânzii datorate şi, la sfârşit, asupra debitului

principal.

5. Modificarea contractului comercial internaţional.

Nu sunt excluse situaţiile în care unele clauze ale contractului comercial internaţional

se impun a fi modificate. Aceasta se poate datora sau schimbării situaţiei, sau intervenţiei

unor noi factori.

Modificarea contractului comercial internaţional poate fi legală sau convenţională.

În ceea ce priveşte modificarea legală, legislaţiile naţionale reglementează diferite

situaţii în care una din părţile contractului este îndreptăţită să ceară modificarea unui

contract în curs de desfăşurare. Asemenea situaţii pot sfi circumstanţa de „hardship” sau

situaţia ce rezultă din clauza clientului celui mai favorizat.

Cel mai frecvent, contractul comercial internaţional este modificat prin acordul de

voinţă privind modificarea contractului iniţial. Modificarea convenţională poate avea loc în

următoarele moduri:

1. prin manifestarea expresă a voinţei de către ambele părţi (încheierea unui acord

adiţional la contract);

2. printr-o clauză inserată în cuprinsul contractului (clauză de revizuire), prin care

părţile se obligă ca, la survenirea anumitor împrejurări, sau la anumite intervale de timp, să

reexamineze contractul şi să procedeze la ajustarea lui;

3. printr-o clauză inserată în cuprinsul contractului, care oferă uneia din părţi dreptul

de a modifica în mod unilateral, în sensul şi în limitele convenite, anumite clauze ale

contractului.


102

Modificările produc efecte, de regulă, pentru viitor. Însă, nu este exclus ca, în unele

situaţii, modificarea să aibă şi putere retroactivă.

În contractele cu executare succesivă, conform regulii generale, părţile nu sunt în drept

să ceară restituirea prestaţiilor deja executate.

Cât priveşte contractele cu executare instantanee, retroactivitatea efectelor modificării

contractului depinde de faptul dacă contractul a fost sau nu executat. Astfel, nu poate fi

modificat un contract cu executare instantanee care a fost deja executat. Aceasta reiese din

faptul că, în acest caz, contractul, asemenea obligaţiilor ce rezultă din el, încetează prin

executare. Din aceste considerente, nu se poate modifica ceea ce nu mai există.

De regulă, modificarea contractelor comerciale internaţionale se realizează prin noi

acorduri adiţionale semnate de părţi sau prin corespondenţă. Semnarea acestor

instrumente juridice trebuie făcută de acele persoane care au competenţa să încheie

contractele respective. Cu alte cuvinte, un contract care este supus aprobării organului

colegial din societate nu poate fi modificat fără aprobarea acestuia.

REZUMAT

Modificarea contractului comercial internaţional poate fi legală sau convenţională.

Modificările produc efecte, de regulă, pentru viitor. Însă, nu este exclus ca, în unele situaţii, modificarea să

aibă şi putere retroactivă.

De regulă, modificarea contractelor comerciale internaţionale se realizează prin noi acorduri adiţionale

semnate de părţi sau prin corespondenţă.

6. Încetarea contractului comercial internaţional.

Modalităţile prin care încetează efectele contractului comercial internaţional sunt

rezoluţiunea şi rezilierea.

Rezoluţiunea reprezintă desfiinţarea cu caracter retroactiv a contractului cu executare

instantanee şi repunerea părţilor în situaţia existentă anterior încheierii lui.

Rezilierea constă în desfiinţarea contractului cu executare succesivă, având efecte

numai pe viitor.


103

În acţiunile de comerţ internaţional, rezoluţiunea este mult mai rar întâlnită decât

rezilierea, din considerentul că majoritatea contractelor comerciale internaţionale sunt pe

termen mediu sau lung şi, în acest mod, se execută prin prestaţii succesive.

În genere, în raporturile civile, rezoluţiunea, spre deosebire de reziliere, figurează mai

mult ca o sancţiune faţă de partea contractului care, cu rea-credinţă se abate de la

executarea obligaţiilor asumate prin contract. Spre exemplu, dacă o parte a primit bunul

dar încă nu a achitat pentru dânsul, rezoluţiunea va avea ca efect obligarea acestuia de a

restitui bunul primit în posesiune.

Rezoluţiunea şi rezilierea pot avea loc în două moduri: legal şi convenţional.

Legea reglementează unele situaţii în care un contract cu executare succesivă poate fi

reziliat printr-o manifestare unilaterală de voinţă, fără existenţa unei neexecutări a

contractului:

în materia contractului de locaţiune, rezilierea contractului în care nu este indicat un

termen poate avea loc la cererea oricărei părţi;

în materia contractelor de antrepriză şi de prestări servicii, beneficiarul este în

drept să rezilieze contractul oricând, până la realizarea completă a lucrării sau a prestaţiei;

în materia contractului de transport, pasagerul este în drept să rezilieze contractul

în orice moment;

în materia contractului de mandat, părţile sunt în drept să rezilieze unilateral

mandatul în orice moment;

în materia contractului de comision, comitentul este în drept să rezilieze contractul

în orice moment;

în materia contractului de franchising, dacă durata nu este determinată sau

depăşeşte 10 ani, oricare din părţi are dreptul să rezilieze contractul cu respectarea unui

termen de preaviz de un an;

în materia contractului de intermediere, oricare din părţi este în drept să rezilieze

contractul încheiat pe termen nedeterminat;

în materia contractului de cont curent bancar, contractul încheiat pe un termen

nedeterminat poate fi reziliat în orice moment de titularul contului, cu condiţia unui

preaviz;


104

în materia contractului de credit bancar, debitorul este în drept de a rezilia în orice

moment un contract de credit cu dobândă fluctuantă;

în materia contractului de asigurare, în cazul contractelor încheiate pe un termen

nelimitat, ambele părţi sunt îndreptăţite să rezilieze contractul, respectând un termen de

preaviz de cel puţin o lună şi de cel mult 3 luni.

Un caz particular de rezoluţiune (reziliere) a contractului este situaţia de hardship.

Dacă ajustarea la noile împrejurări este imposibilă sau nu se poate impune uneia din părţi,

partea dezavantajată poate cere rezoluţiunea lui. În cazul contractelor cu executare

succesivă în timp, în locul rezoluţiunii se recurge, din motive temeinice, la rezilierea

contractului.

În ceea ce ţine de rezoluţiunea şi rezilierea convenţională a contractului, menţionăm că

acordul de rezoluţiune sau reziliere poate fi realizat printr-un act juridic separat, intervenit

într-un moment ulterior încheierii contractului sau poate fi încorporat nemijlocit în

contract.

Este important de a face deosebire între clauza rezolutorie şi condiţia rezolutorie. În

cazul condiţiei rezolutorii, desfiinţarea contractului depinde de un eveniment viitor şi

incert, exterior comportamentului părţilor. În cazul clauzei rezolutorii, rezoluţiunea se

datorează comportamentului culpabil al debitorului.

Rezoluţiunea contractului comportă următoarele efecte:

contractul este desfiinţat şi părţile sunt eliberate de obligaţia de a presta în viitor;

părţile sunt repuse în situaţia anterioară încheierii contractului, restituind una alteia

prestaţiile executate şi veniturie realizate în temeiul contractului desfiinţat – restitutio in

integrum.

Există cazuri în care restituirea prestaţiei în natură, din diferite motive, nu este posibilă.

Atunci, repunerea părţilor în situaţia anterioară are loc prin oferirea compensaţiei în bani.

Legislaţia naţională enumeră cazurile când se procedează la asemenea înlocuire:

a) în funcţie de caracterul prestaţiei, restituirea în natură este imposibilă;

b) obiectul primit este consumat, înstrăinat, grevat, prelucrat sau transformat;

c) obiectul primit este deteriorat sau a pierit; uzura bunului rezultată din folosinţa lui

conformă destinaţiei nu se ia în considerare.


105

Obligaţia compensării în bani în locul restituirii prestaţiei în natură se exclude în

următoarele cazuri:

a) atunci când viciul care dă drept la rezoluţiune iese la iveală doar în timpul prelucrării

sau transformării bunului;

b) în măsura în care creditorul răspunde de deteriorarea sau pieirea bunului;

c) atunci când deteriorarea sau pieirea s-ar fi produs chiar şi în cazul în care bunul s-ar fi

aflat la creditor;

d) dacă, în cazul unui drept de rezoluţiune conferit de lege, deteriorarea sau pierderea s-a

produs la cel îndreptăţit să ceară rezoluţiunea, deşi acesta a dovedit dilgenţa unui bun

proprietar, îmbogăţirea urmând să fie restituită.

Pe lângă restituirea în natură sau prin echivalent bănesc a prestaţiilor primite, debitorul

este obligat să restituie şi veniturile realizate din fructificarea bunului care constituie

obiect al prestaţiei. În cazul în care, contrar regulilor bunei administrări, debitorul nu

obţine beneficii de pe urma bunului, deşi acest lucru i-ar fi fost posibil, el este obligat faţă

de creditor la compensarea valorii veniturilor ratate. Totodată, debitorul este îndreptăţit la

restituirea cheltuielilor necesare făcute în legătură cu bunul.

REZUMAT

Contractul comercial internaţional încetează să producă efecte în urma rezoluţiunii şi rezilierii.

Rezoluţiunea reprezintă desfiinţarea cu caracter retroactiv a contractului cu executare instantanee şi

repunerea părţilor în situaţia existentă anterior încheierii lui.

Rezilierea constă în desfiinţarea contractului cu executare succesivă, având efecte numai pe viitor.

Rezoluţiunea şi rezilierea pot avea loc în două moduri: legal şi convenţional.


106

Tema 7. NEEXECUTAREA CONTRACTELOR COMERCIALE

INTERNAŢIONALE

Planul

1. Noţiunea de neexecutare a contractului comercial internaţional;

2. Executarea silită în natură a obligaţiilor contractuale;

3. Rezoluţinea;

4. Neexecutarea şi reducerea propriilor obligaţii de către creditor;

5. Daunele-interese.


107

1. Noţiunea de neexecutare a contractului comercial internaţional.

În dreptul francez, noţiunea de neexecutare a contractului, în sens larg, desemnează

faptul de a nu onora, în orice mod, o obligaţie născută din contract. Neexecutarea

presupune nu doar lipsa totală sau parţială a executării, dar şi executarea defectuoasă, atât

sub aspectul calităţii, cât şi al termenului. De asemenea, neexecutarea include atât

nerespectarea unei obligaţii principale, cât şi a unei obligaţii accesorii.

Neexecutare poate fi culpabilă (din vina debitorului) sau se poate datora unei anumite

imposibilităţi (neimputabilă debitorului).

Neexecutarea neimputabilă debitorului se poate datora uneia dintre următoarele cauze:

a) forţa majoră;

b) fapta unui terţ;

c) fapta creditorului.

În common law, neexecutarea contractului este definită ca fiind situaţia când o parte,

fără a beneficia de o exonerare legitimă, nu este în stare sau refuză să execute ceea ce

datorează în baza unui contract, execută defectuos sau se lipseşte pe sine însăşi de

capacitatea de a executa.

În Convenţia de la Viena, exercitarea drepturilor părţilor în cazul neexecutării

obligaţiilor contractuale de către contractant este legată de o noţiune de bază – „încălcarea

contractului”.

Această încălcare a contractului are loc atunci când debitorul contractului nu execută

un act la care s-a obligat, atunci când el comite un act sau contribuie la un rezultat pe care

el a convenit să-l omită sau să-l evite, culpa lui neavând în această privinţă nici o

importanţă.

Convenţia de la Viena nu face distincţie între executarea imperfectă, întârziere,

defectele bunului sau evicţiune.

Totodată, Convenţia menţionată a instituit o gradaţie în ceea ce priveşte recurgerea la

diferite mijloace acordate părţilor pentru cazurile de încălcare a contractului, în funcţie de

gravitatea încălcării în cauză. Astfel, unele mijloace pot fi utilizate în orice împrejurări, pe

când recurgerea la altele (spre exemplu - rezoluţiunea) poate avea loc doar în ipoteza unor


108

încălcări mai grave. Acest sistem se bazează pe deosebirea dintre „încălcarea esenţială”

(essential breach) şi încălcarea neesenţială.

Încălcarea esenţială conţine două elemente de bază:

1. Prejudicierea substanţială a creditorului. Pentru ca încălcarea să fie considerată

„esenţială” este necesar ca ea să afecteze conţinutul esenţial al contractului. Aceste

circumstanţe trebuie să ducă la faptul că partea lezată să nu mai aibă nici un interes faţă de

executare, întrucât încălcarea diminuează substanţial valoarea contractului.

2. Previzibilitatea prejudiciului. În acest sens, prejudiciul trebuie să fie previzibil

pentru partea care a comis încălcarea sau pentru orice persoană rezonabilă plasată în

aceeaşi situaţie.

La rândul lor, Principiile UNIDROIT, în art. 7.1.1, definesc neexecutarea obligaţiilor din

contractele comerciale internaţionale ca fiind încălcarea din partea unei părţi a oricăreia

dintre obligaţiile sale contractuale, inclusiv executarea defectuoasă sau executarea cu

întârziere.

REZUMAT

În dreptul francez, noţiunea de neexecutare a contractului, în sens larg, desemnează faptul de a nu onora, în

orice mod, o obligaţie născută din contract.

În common law, neexecutarea contractului este definită ca fiind situaţia când o parte, fără a beneficia de o

exonerare legitimă, nu este în stare sau refuză să execute ceea ce datorează în baza unui contract, execută

defectuos sau se lipseşte pe sine însăşi de capacitatea de a executa.

În Convenţia de la Viena, exercitarea drepturilor părţilor în cazul neexecutării obligaţiilor contractuale de

către contractant este legată de o noţiune de bază – „încălcarea contractului”.

Principiile UNIDROIT, în art. 7.1.1, definesc neexecutarea obligaţiilor din contractele comerciale

internaţionale ca fiind încălcarea din partea unei părţi a oricăreia dintre obligaţiile sale contractuale, inclusiv

executarea defectuoasă sau executarea cu întârziere.

2. Executarea silită în natură a obligaţiilor contractuale.

În legislaţia franceză, dreptul la executarea în natură a obligaţiilor contractuale

constituie efectul direct al principiului forţei obligatorii a contractului enunţat în art. 1134

al. (1) din Codul Civil francez.


109

În common law, în cazul încălcării obligaţiei de către cocontractant, partea prejudiciată

poate cere instanţei de judecată să oblige partea în culpă la una din următoarele acţiuni:

a) Executarea silită în natură. Conform concepţiei tradiţionale, executarea silită în

natură nu va fi ordonată de judecătorul englez atunci când, în opinia acestuia, daunele

interese reprezintă în speţă un remediu adecvat. Sarcina probei faptului că acordarea

daunelor-interese nu reprezintă un remediu adecvat îi revine reclamantului.

b) Interdicţia. Acest remediu se aplică în cazul încălcării unor obligaţii negative, ca, de

exemplu, a celor cuprinse în clauzele de neconcurenţă sau în clauzele de confidenţialitate.

În Convenţia de la Viena, dreptul de a cere executarea obligaţiilor cocontractantului este

situat pe primul loc în lista remediilor prevăzute pentru fiecare din părţi.

Art. 7.2.2 al Principiilor UNIDROIT acordă creditorului unei obligaţii, alta decât plata

unei sume de bani, dreptul de a cere executarea în natură, inclusiv corectarea unei

executări defectuoase.

Din cele expuse, concluzionăm că în sistemele de drept de tradiţie romanistă,

executarea în natură se consideră, tradiţional, cel mai adecvat remediu, întrucât permite,

finalmente, de a asigura realizarea obiectivelor pe care le urmăreau părţile atunci când au

contractat, în timp ce, în sistemele de tip common law, acest remediu este pronunţat de

instanţele de judecată doar cu titlu excepţional.

REZUMAT

În legislaţia franceză, dreptul la executarea în natură a obligaţiilor contractuale constituie efectul direct al

principiului forţei obligatorii a contractului.

În common law, în cazul încălcării obligaţiei de către cocontractant, partea prejudiciată poate cere instanţei

de judecată fie să oblige partea la executarea silită în natură, fie la aplicarea interdicţiei.

Art. 7.2.2 al Principiilor UNIDROIT acordă creditorului unei obligaţii, alta decât plata unei sume de bani,

dreptul de a cere executarea în natură, inclusiv corectarea unei executări defectuoase.


110

3. Rezoluţinea.

Rezoluţiunea reprezintă încetarea contractului cu restabilirea situaţiei existente

între părţi înainte de încheierea acestuia.

Potrivit legislaţiei Republicii Moldova, pentru exercitarea rezoluţiunii, trebuie

îndeplinite următoarele condiţii:

1. Una din părţi să nu fi executat obligaţiile sale.

Nu orice neexecutare a obligaţiilor dă temei pentru rezoluţiunea contractului. Pentru

rezoluţiune, neexecutarea trebuie să fie esenţială. Cu referire la contractele

sinalagmatice, legea precizează că atunci când neexecutarea obligaţiei se limitează la o

parte din prestaţie, creditorul poate rezolvi contractul integral doar în cazul în care nu are

nici un interes în executarea parţială a prestaţiei. Dacă, însă, executarea parţială prezintă

interes pentru creditor, el poate s-o accepte, iar în ce priveşte partea neexecutată, el are

dreptul de opţiune: fie să ceară executarea silită a părţii neexecutate, fie să rezoluţioneze

parţial contractul.

Potrivit legislaţiei naţionale, criteriile în baza cărora se determină dacă neexecutarea

este esenţială sunt următoarele:

a) neexecutarea privează substanţial creditorul de ceea ce se aştepta de la executarea

contractului;

b) executarea întocmai a obligaţiilor ţine de esenţa contractului;

c) neexecutarea este intenţionată sau din culă gravă;

d) neexecutarea dă temei creditorului să presupună că nu poate conta pe executarea în

viitor a contractului.

2. Neexecutarea să fie imputabilă părţii care nu şi-a îndeplinit obligaţia.

În ceea ce priveşte particularităţile rezoluţiunii contractelor sinalagmatice, Codul Civil

al Republicii Moldova, în art. 709 al. (1), prevede că dacă una din părţi nu execută sau

execută în mod necorespunzător o prestaţie scadentă, decurgând dintr-un contract

sinalagmatic, cealaltă parte poate, după expirarea fără rezultat a unui termen rezonabil pe

care l-a stabiit pentru prestaţie sau remediere, să rezoluţioneze contractul dacă debitorul

trebuia să-şi dea seama, în baza termenului de graţie, de iminenţa rezoluţiunii.


111

Art. 710 din Codul Civil al Republicii Moldova enumeră cazurile în care nu este necesară

stabilirea unui termen de graţie sau somaţie: a. debitorul a respins în mod cert şi definitiv

executarea; b. încălcarea obligaţiei constă în faptul că prestaţia nu a avut loc într-un anumit

termen stabilit prin contract şi creditorul a legat prin contract interesul său pentru

prestaţie de executarea ei în termen; c. datorită unor împrejurări speciale, luându-se în

considerare interesele ambelor părţi, rezilierea imediată este justificată etc.

Creditorul este îndreptăţit să rezoluţioneze contractul chiar şi înainte de scadenţă dacă

este evident că premisele dreptului de rezoluţiune se vor realiza.

Notificarea debitorului cu privire la rezoluţiunea contractului trebuie făcută fără

întârziere. Dacă prestaţia este oferită cu întârziere sau nu corespunde în alt fel prevederilor

contractului, creditorul pierde dreptul de rezoluţiune dacă nu notifică cealaltă parte într-un

termen rezonabil de la data la care a aflat sau trebuia să afle despre executarea

necorespunzătoare.

REZUMAT

Rezoluţiunea reprezintă încetarea contractului cu restabilirea situaţiei existente între părţi înainte de

încheierea acestuia.

Pentru exercitarea rezoluţiunii, este necesar ca una din părţi să nu fi executat obligaţiile sale şi ca

neexecutarea să fie imputabilă părţii care nu şi-a îndeplinit obligaţia

4. Neexecutarea şi reducerea propriilor obligaţii de către creditor.

La general, în cazul în care debitorul nu execută obligaţia asumată, creditorul este

îndreptăţit:

a) să refuze executarea propriei sale obligaţii, atâta timp cât debitorul nu o execută pe

a sa (excepţia de neexecutare);

b) să reducă proporţional obligaţia sa corelativă.

În dreptul francez, excepţia de neexecutare este definită ca fiind regula, potrivit căreia

într-un raport sinalagmatic fiecare din părţi nu poate cere de la cealaltă parte executarea

angajamentelor sale, dacă din partea sa ea nu execută sau nu oferă executarea propriilor

sale angajamente.


112

În Convenţia de la Viena, remediile pentru neexecutare se manifestă prin două

modalităţi:

excepţia de neexecutare;

reducerea preţului.

Principiile UNIDROIT prevăd că excepţia de neexecutare este dreptul unei părţi de a

suspenda executarea propriei obligaţii până când cealaltă parte nu îşi va executa obligaţia

ce îi incubă.

REZUMAT

În cazul în care debitorul nu execută obligaţia sa, creditorul este îndreptăţit fie să refuze executarea propriei

sale obligaţii, atâta timp cât debitorul nu o execută pe a sa, fie să reducă proporţional obligaţia sa corelativă.

5. Daunele-interese.

Legislaţia Republicii Moldova consacră regula potrivit căreia în cazul în care nu execută

obligaţia, debitorul este ţinut să-l despăgubească pe creditor pentru prejudiciul cauzat

astfel dacă nu dovedeşte că neexecutarea obligaţiei nu-i este imputabilă.

În dreptul francez, regula generală privind daunele-interese dispune că debitorul care a

cauzat, prin neexecutarea contractului, un prejudiciu cocontractantului său, este ţinut să-i

repare pierderile suportate şi beneficiile de care acesta a fost lipsit. Daunele-interese pot

fie să înlocuiască cu titlu principal prestaţia neexecutată, fie să completeze alte sancţiuni:

rezoluţiunea, excepţia de neexecutare, executarea silită în natură.

În common law, acordarea daunelor-interese este remediul obişnuit în cazul încălcării

contractului.

Convenţia de la Viena şi Principiile UNIDROIT stabilesc ca principiu general faptul că

creditorul trebuie să fie pus, pe cât este posibil, în situaţia în care el s-ar fi aflat dacă

contractul ar fi fost executat în modul cuvenit. Această condiţie presupune că creditorul are

dreptul la repararea integrală a prejudiciului pe care l-a suportat din cauza neexecutării.

Acest prejudiciu cuprinde pierderea pe care a suferit-o şi beneficiul de care a fost lipsit.


113

Pentru aplicarea sancţiunii sub formă de daune-interese, este necesară prezenţa

următoarelor circumstanţe:

(A) Neexecutarea obligaţiilor contractuale.

În toate sistemele naţionale de drept şi în instrumentele de drept uniform neexecutarea

contractului este condiţia de bază a aplicării daunelor-interese, ca sancţiune pusă la

dispoziţia creditorului prejudiciat. În dreptul Republicii Moldova, precum şi în dreptul

francez, culpa debitorului este o condiţie necesară pentru survenirea răspunderii prin plata

daunelor-interese. În common law, precum şi potrivit Principiilor UNIDROIT, culpa nu este

cerută ca condiţie pentru survenirea răspunderii contractuale.

(B) Prejudiciul.

Una dintre trăsăturile comune ale sistemelor juridice naţionale şi ale instrumentelor de

drept uniform este faptul că daunele-interese se acordă numai atunci când, şi în măsura în

care, creditorul a suferit un prejudiciu în rezultatul neexecutării contractului. Scopul

daunelor-interese este repararea integrală a prejudiciului. O manifestare a caracterului

reparator al daunelor-interese este regula general acceptată în toate sistemele, potrivit

căreia creditorul nu trebuie să se îmbogăţească fără just cauză din contul daunelor-

interese.

Pentru a fi reparabil, prejudiciul trebuie să prezinte un grad suficient de certitudine.

Este cert prejudiciul care s-a produs deja sau care se va realiza cu siguranţă. Acesta se

contrapune prejudiciului pur eventual, ipotetic. Totodată, majoritatea sistemelor juridice şi

instrumentelor de drept uniform prevăd posibilitatea acordării daunelor-interese pentru

pierderea unui beneficiu viitor, care nu întotdeauna este absolut cert, sau pentru pierderea

unei şanse.

Totuşi, prejudiciul viitor, chiar dacă este cert, nu poate fi reparat înaintea survenirii

sale, decât dacă el poate fi deja evaluat. În caz contrar, se va aştepta ca evaluarea să fie

posibilă înainte ca să fie ordonată repararea.

Potrivit Convenţiei de la Viena şi Principiilor UNIDROIT, poate fi reparat numai

prejudiciul pe care partea care a încălcat contractul „l-a prevăzut sau trebuia să-l prevadă la

momentul încheierii contractului, luând în considerare faptele pe care ea le cunoştea sau

trebuia să le cunoască, ca fiind consecinţele posibile ale încălcării contractului”.


114

Prejudiciul poate fi patrimonial sau nepatrimonial.

(C) Legătura de cauzalitate între neexecutarea contractului şi prejudiciu.

Potrivit legislaţiei Republicii Moldova, cât şi dreptului francez, este reparabil numai

prejudiciul care reprezintă efectul nemijlocit al neexecutării.

În Convenţia de la Viena şi în Principiile UNIDROIT necesitatea existenţei legăturii de

cauzalitate rezultă din formulările potrivit cărora este reparabil prejudiciul care constituie

„rezultatul”, „consecinţa” neexecutării contractului.

Potrivit sistemului common law şi a Convenţiei de la Viena, partea care invocă

încălcarea contractului trebuie să ia măsurile rezonabile, ţinând cont de împrejurări,

pentru a limita pierderea, inclusiv câştigul ratat rezultând din încălcare. Dacă ea neglijează

s-o facă, partea care a comis încălcarea poate cere o reducere a daunelor-interese egală cu

suma pierderii care trebuia să fie evitată.

REZUMAT

Pentru aplicarea sancţiunii sub formă de daune-interese, este necesară prezenţa neexecutării obligaţiilor

contractuale, existenţa prejudiciului şi legătura de cauzalitate între neexecutarea contractului şi prejudiciu.


115

PARTEA SPECIALĂ


116

Tema 8. CONTRACTUL DE VÂNZARE-CUMPĂRARE INTERNAŢIONALĂ

Planul

1. Noţiunea şi caracteristica generală a contractului de vânzare-cumpărare

internaţională;

2. Efectele contractului de vânzare-cumpărare internaţională de mărfuri;

3. Răspunderea părţilor în contractul de vânzare-cumpărare internaţională;

4. Forme specifice ale vânzării internaţionale de mărfuri:

4.1. Vânzarea-cumpărarea prin bursă

4.2. Vânzarea-cumpărarea prin licitaţie


117

1. Noţiunea şi caracteristica generală a contractului de

vânzare-cumpărare internaţională.

Unul dintre cele mai frecvent întâlnite contracte în comerţul

internaţional este contractul de vânzare-cumpărare internaţională.

Piaţa de mărfuri constituie expresia totalităţii tranzacţiilor de

vânzare-cumpărare încheiate într-un anumit spaţiu geografic.

Determinant pentru caracterizarea unei anumite pieţe de mărfuri

este modul de producţie, forma de proprietate asupra mijloacelor de

producţie, elemente care fac să se manifeste cu o intensitate

deosebită funcţia ei principală: corelarea producţiei cu consumul,

prin intermediul cerererii şi a ofertei, finalizate prin contracte de

vânzare-cumpărare28.

Contractul comercial de vânzare-cumpărare internaţională

reprezintă un contract în temeiul căruia vânzătorul se obligă să

predea mărfurile, să transfere proprietatea acestora şi, după caz, să

remită documentele referitoare la marfă cumpărătorului, iar cel din

urmă se obligă la plata preţului şi preluarea mărfii predate.

Părţile contractante trebuie să aibă sediul în state diferite.

Contractului de vânzare-cumpărare îi sunt specifice caracterul

comercial şi caracterul internaţional.

În ceea ce ţine de caracterul comercial al contractului, Convenţia

Naţiunilor Unite asupra contractelor de vânzare internaţională de

mărfuri de la Viena din 11 aprilie 1980 prevede în art. 1 al. (3) că

„Nici naţionalitatea părţilor, nici caracterul civil sau comercial al

părţilor, sau al contractului nu sunt luate în considerare pentru

aplicarea prezentei convenţii”.

În privinţa caracterului internaţional al vânzării, Convenţia de la

Viena din 1980, în art. 1 al. (1) prevede că „Prezenta convenţie se

28 Florescu D.A.P., Pîrvu L.-N. Contractele de comerţ international. Bucureşti: “Universul Juridic”, 2007, p. 63.

Trăsăturile

contractului de

vânzare-cumpărare

internaţională

Părţile: vânzătorul

(exportatorul) şi

cumpărătorul

(importatorul).

Caracterele juridice:

- sinalagmatic;

- oneros;

- consensual;

- comutativ;

- translativ de proprietate.

Clauze frecvent

întâlnite:

- modul de livrare;

- locul livrării;

- preţul;

- ambalajul;

- calitatea;

- cantitatea.

Izvoarele de bază:

- Convenţia Naţiunilor

Unite asupra contractelor

de vânzare internaţională

de mărfuri de la Viena din

11 aprilie 1980;

- Convenţia asupra legii

aplicabile vânzărilor cu

caracter internaţional de

bunuri mobile corporale

din 15 iunie 1955.


118

aplică contractelor de vânzare de mărfuri între părţi, care îşi au sediul în state diferite:

- când aceste state sunt contractante, sau

- când normele de drept internaţional privat conduc la aplicarea legii unui stat

contractant”.

Prin urmare, singurul criteriu care determină caracterul internaţional al contractului îl

constituie stabilimentul părţilor în state diferite.

În Republica Moldova, contractul de vânzare-cumpărare este reglementat de Codul Civil

şi de Legea vânzării de mărfuri nr. 134-XIII din 3 iunie 1994.

Potrivit art. 11 din Convenţia de la Viena, „Contractul de vânzare nu trebuie să fie

încheiat nici constatat în scris şi nu este supus nici unei alte condiţii de formă. El poate fi

probat prin orice mijloace, inclusiv prin martori”.

Obiectul material al contractului îl constituie bunurile, de regulă mobile, care urmează a

fi transmise cumpărătorului în schimbul achitării preţului.

2. Efectele contractului de vânzare-cumpărare internaţională de mărfuri.

Drepturile şi obligaţiile părţilor contractului de vânzare-cumpărare internaţională pot fi

fi redate în formă de tabel, după cum urmează în continuare:

Tabelul 3

DREPTURI OBLIGAŢII

VÂNZĂTOR - să încaseze preţul

bunului;

- să fie despăgubit în

situaţia în care, din culpa

debitorului, este nevoit să

depoziteze bunurile o

perioadă mai îndelungată

decât cea prevăzută în

contract.

- să predea mărfurile;

- să respecte termenele

prevăzute în contract;

- să transfere

proprietatea acestora;

- să remită documentele

referitoare la marfă, dacă

este cazul;

- să se asigure de faptul că

marfa predată corespunde


119

stipulaţiilor contractuale;

- să predea mărfurile

libere de orice drept sau

pretenţie a unui terţ.

CUMPĂRĂTOR - să ceară livrarea şi

transmiterea dreptului de

proprietate asupra mărfii

cumpărate.

- să primească şi să preia

mărfurile în termenul

stabilit în contract;

- să examineze mărfurile

într-un termen cât se

poate de scurt;

- să plătească preţul.

Predarea mărfii constituie transmiterea materială a mărfii, adică punerea acesteia la

dispoziţia cumpărătorului la locul convenit în contract.

Conform prevederior Convenţiei de la Viena din 1980, art. 31, dacă vânzătorul nu este

ţinut să predea mărfurile într-un loc special, obligaţia de predare constă:

a) când contractul de vânzare implică transportul mărfurilor – în remiterea mărfurilor

primului transportator pentru a le transmite cumpărătorului;

b) când, în cazurile nevizate de precedentul alineat, contractul se referă la un bun

individual determinat sau la un bun determinat prin caractere generice, care trebuie

prelevat dintr-o masă determinată sau care trebuie fabricat ori produs şi când, în

momentul încheierii contractului, părţile ştiau că mărfurile se găseau, sau trebuiau

fabricate ori produse într-un loc special – în punerea mărfurior la dispoziţia

cumpărătorului în acel loc;

c) în celelalte cazuri – în punerea mărfurilor la dispoziţia cumpărătorului în locul în

care vânzătorul avea sediul său la momentul încheierii contractului.

Dacă vânzătorul este obligat să ia măsuri pentru transportul mărfurilor, el trebuie să

încheie contractele necesare pentru ca transportul să fie efectuat până la locul prevăzut cu

mijloacele de transport adecvate împrejurărilor şi în condiţiile obişnuite pentru un astfel

de transport. Dacă vânzătorul nu este obligat să subscrie el însuşi o asigurare pe timpul


120

transportului, el trebuie să furnizeze cumpărătorului, la cererea acestuia, toate informaţiile

de care dispune şi care-i sunt necesare încheierii acestei asigurări.

Vânzătorul este obligat să predea mărfurile la data prevăzută în contract. Dacă este

fixată o perioadă de timp ori aceasta este determinată prin referire la contract, vânzătorul

poate să predea marfa la orice moment în cursul acelei perioade, cu excepţia cazului în care

din împrejurări nu rezultă că alegerea datei revine cumpărătorului. În toate celelalte cazuri,

vânzătorul trebuie să predea mărfurile într-un termen rezonabil, calculat de la încheierea

contractului.

În situaţia în care obligaţia de predare a vânzătorului depinde de o faptă a

cumpărătorului, termenul predării începe să curgă din momentul când cumpărătorul şi-a

îndeplinit această obligaţie.

Pe lângă documentele de plată pe care trebuie să le prezinte pentru încasarea preţului,

vânzătorul trebuie să remită cumpărătorului documentaţia tehnică, astfel încât să se

asigure folosirea normală a maşinilor sau utilajelor livrate, punerea lor în funcţiune,

reparaţii curente etc.

Vânzătorul trebuie să predea mărfuri a căror cantitate, calitate şi tip corespund celor

prevăzute în contract şi al căror ambalaj sau condiţionare corespunde celui prevăzut în

contract.

De regulă, modalităţile de determinare a calităţii mărfii sunt:

a) determinarea calităţii prin documentaţii tehnice, caiete de sarcini sau descrieri;

b) determinarea calităţii prin mostre;

c) determinarea calităţii prin indicarea tipului de marfă. Această modalitate se

utilizează doar pentru determinarea calităţii bunurilor fungibile;

d) determinarea calităţii prin clauze uzuale internaţionale;

e) vânzarea după catalog;

f) alte modalităţi de determinare a calităţii mărfurilor (ex: prin gustare).

Modalitatea de determinare a cantităţii se stabileşte prin înscriere în contract a unităţii

de măsură şi cu menţionarea care urmează să ateste cantitatea efectiv livrată.

Convenţia de la Viena din 1980 prevede că în lipsă de dispoziţie contrară, mărfurile

sunt conforme contractului dacă:


121

a) sunt adecvate folosinţei cărora servesc în mod obişnuit mărfuri de acelaşi tip;

b) sunt adecvate oricărei folosinţe speciale, care a fost adusă expres sau tacit la

cunoştinţa vânzătorului la momentul încheierii contractului, în afară de cazul în care

rezultă din împrejurări că cumpărătorul le-a lăsat la competenţa ori aprecierea

vânzătorului, sau că era rezonabil din partea lui s-o facă;

c) posedă calităţile unei mărfi pe care vânzătorul a prezentat-o cumpărătorului ca

eşantion sau model;

d) sunt ambalate sau condiţionate în modul obişnuit pentru mărfurile de acelaşi tip

sau, în lipsa unui mod obişnuit, într-o manieră adecvată pentru a le conserva şi proteja.

În toate cazurile menţionate, vânzătorul nu este răspunzător pentru o lipsă de

conformitate pe care cumpărătorul o cunoştea sau nu o putea ignora în momentul

încheierii contractului.

Vânzătorul este răspunzător de orice lipsă de conformitate care există la momentul

transmiterii riscurilor către cumpărător, chiar dacă acest defect apare ulterior.

Cumpărătorul trebuie să examineze mărfurile într-un termen cât se poate de scurt,

ţinând seama de împrejurări, iar dacă contractul implică transportul mărfurilor, examenul

poate fi amânat până la sosirea lor la destinaţie.

Cumpărătorul este decăzut din dreptul de a se prevala de o lipsă de conformitate, dacă

nu o denunţă vânzătorului într-un termen rezonabil, calculat din momentul în care l-a

constatat sau ar fi trebuit să-l constate şi în cel mult doi ani de la data când mărfurile i-au

fost efectiv predate, cu excepţia cazului când acest termen ar fi incompatibil cu durata unei

garanţii contractuale.

Preţul constituie suma de bani pe care cumpărătorul se obligă să o plătească

vânzătorului, în schimbul bunului cumpărat.

Potrivit Convenţiei de la Viena din 1980, dacă vânzarea este valabil încheiată fără ca

preţul mărfurilor vândute să fi fost determinat în contract în mod expres sau implicit, sau

printr-o dispoziţie care permite să fie determinat, se consideră, cu excepţia indicaţiei

contrare, că părţile s-au referit la preţul practicat în mod obişnuit la momentul încheierii

contractului în ramura comercială respectivă pentru aceleaşi mărfuri vândute în

împrejurări comparabile.


122

Dacă preţul este stabilit în raport de greutatea mărfurilor, în caz de îndoială, se ia în

considerare greutatea netă.

De regulă, părţile prevăd în contract locul unde se va efectua plata preţului. În situaţia

în care locul plăţii nu este prevăzut în contract, el este cel de la sediul vânzătorului, iar dacă

plata trebuie să se efectueze contra remiterii mărfurilor sau documentelor, ea se va efectua

la locul acestei remiteri.

În cazul în care vânzătorul îşi schimbă sediul după încheierea contractului, el trebuie să

suporte orice sporire a cheltuielilor accesorii plăţii.

Dacă în contract nu este fixată data plăţii, cumpărătorul trebuie să plătească preţul în

momentul în care, conform contractului şi convenţiei vânzătorul pune la dispoziţia sa fie

mărfurile, fie documentele reprezentative ale mărfurilor. Vânzătorul poate face din plată o

condiţie a remiterii mărfurilor sau a documentelor.

Cumpărătorul trebuie să plătească preţul la data stabilită prin contract sau care rezultă

din contract şi din convenţie fără a fi necesară o cerere sau altă formalitate din partea

vânzătorului.

Obligaţia cumpărătorului de a prelua predarea mărfii constă în îndeplinirea oricărui act,

care poate fi cerut în mod rezonabil cumpărătorului şi care să permită vânzătorului să

efectueze livrarea.

3. Răspunderea părţilor în contractul de vânzare-cumpărare internaţională.

Dacă vânzătorul nu a executat oricare din obligaţiile care-i revin din contractul de

vânzare-cumpărare sau din convenţie, cumpărătorul are dreptul:

a) să ceară vânzătorului executarea obligaţiilor sale, cu excepţia cazului în care s-a

prevalat de un mijloc incompatibil cu această cerere;

b) dacă mărfurile nu sunt conforme cu contractul, cumpărătorul poate cere

vânzătorului să repare lipsa de conformitate, în afară de cazul în care aceasta ar fi

nerezonabil, luând în considerare toate împrejurările;

c) cumpărătorul poate acorda vânzătorului un termen suplimentar, de o durată

rezonabilă, pentru executarea obligaţiei sale;

d) să declare contractul rezolvit;


123

e) în caz de lipsă de conformitate a mărfurilor cu contractul, chiar dacă preţul a fost

sau nu plătit, cumpărătorul poate reduce preţul proporţional cu diferenţa între valoarea pe

care mărfurile efectiv predate o aveau în momentul predării şi valoarea pe care mărfurile

conforme ar fi avut-o în acel moment;

f) dacă vânzătorul predă mărfurile înainte de data stabilită, cumpărătorul are

facultatea de a le prelua sau de a le refuza;

g) dacă vânzătorul predă o cantitate superioară celei prevăzute în contract,

cumpărătorul poate accepta sau refuza preluarea cantităţii predate excedentar;

h) să ceară daune-interese.

În cazul în care cumpărătorul nu a executat oricare din obligaţiile care-i revin din

contractul de vânzare-cumpărare, vânzătorul este îndreptăţit:

a) să ceară cumpărătorului plata preţului, preluarea mărfii predate sau executarea

altor obligaţii ale cumpărătorului în afară de cazul în care nu s-a prevalat de un mijloc

incompatibil cu aceste cereri;

b) să acorde cumpărătorului un termen suplimentar, de durată rezonabilă, pentru

executarea obligaţiei sale;

c) să declare contractul rezolvit;

d) dacă contractul prevede că cumpărătorul trebuie să specifice forma, măsura sau alte

caracteristici ale mărfurilor şi nu face această specificare la data convenită sau într-un

termen rezonabil calculat de la primirea unei cereri din partea vânzătorului, acesta poate,

fără a prejudicia asupra tuturor celorlalte drepturi pe care la poate avea, să efectueze

singur această specificare, potrivit cu nevoile cumpărătorului, care i-ar putea fi cunoscute;

e) să ceară daune-interese.

Potrivit regulii generale, riscurile se transmit de la vânzător la cumpărător în momentul

predării mărfii, când aceasta a intrat în câmpul de acţionare al cumpărătorului. Drept

consecinţă, pierderea sau deteriorarea mărfii, care a survenit după transmiterea riscurilor

către cumpărător nu-l scuteşte pe acesta de obligaţia de a plăti preţul, cu excepţia cazului

când acestea sunt imputabile vânzătorului.

Dacă contractul de vânzare-cumpărare implică transportul mărfurilor, iar vânzătorul

nu este obligat să le remită într-un loc determinat, riscurile sunt transferate


124

cumpărătorului de la remiterea primului transportator pentru a le transmite

cumpărătorului în conformitate cu contractul de vânzare. În toate cazurile, riscurile nu sunt

transmise cumpărătorului atâta timp cât mărfurile n-au fost în mod clar identificate, prin

aplicarea pe marfă a unui semn distinctiv, prin documente de transport, printr-un aviz dat

cumpărătorului sau prin orice alt mijloc.

Convenţia de la Viena din 11 aprilie 1980, în art. 79, prevede că o parte este exonerată

de răspundere pentru neexecutarea oricărei dintre obligaţiile sale contractuale dacă

dovedeşte că această neexecutare este determinată de o piedică, care îndeplineşte

următoarele caracteristici cumulative:

a) este independentă de voinţa acestei părţi;

b) este fortuită, adică partea nu se putea aştepta în mod rezonabil, din partea ei, să o ia

în considerare la momentul încheierii contractului;

c) este imprevizibilă şi insurmontabilă în sensul că partea nu putea să o prevină sau să

o depăşească, nici să-i prevină ori depăşească consecinţele.

Exonerarea de răspundere produce efecte numai în timpul duratei împiedicării.

Partea care nu a executat trebuie să avertizeze cealaltă parte despre piedică şi efectele

acesteia asupra capacităţii sale de executare. Dacă avertismentul nu soseşte la destinaţie

într-un termen rezonabil, calculat din momentul în care partea care nu a cunoscut sau ar fi

trebuit să cunoască piedica, aceasta este obligată să plătească celeilalte părţi daune-

interese. Cuantumul acestora se reduce la prejudiciile cauzate de neprimirea

avertismentului.

4. Forme specifice ale vânzării internaţionale de mărfuri.

4.1. Vânzarea-cumpărarea prin bursă.

Bursa este o piață publică, organizată și specializată, unde se tranzacționează valori

mobiliare, mărfuri și valute.

De regulă, la bursă pot fi vândute şi cumpărate:

- mărfuri fungibile standardizate;

- valute selecţionate;

- aur şi alte metale preţioase, pietre preţioase;


125

- acţiuni, obligaţiuni şi alte hârtii de valoare selecţionate;

- produse bursiere derivate.

Bursele pot fi clasificate după următoarele criterii:

I. Din punct de vedere juridic:

a) burse publice;

b) burse private.

II. Din punct de vedere al numărului de membri:

a) burse închise (limitate la numărul de membri fondatori);

b) burse deschise (în care numărul membrilor fondatori poate fi suplimentat într-o

anumită proporţie).

III. Din punct de vedere al obiectului lor:

a) burse de mărfuri;

b) burse de valori;

c) burse maritime;

d) burse de asigurări;

e) burse mixte.

Trăsăturile esenţiale ale burselor sunt:

bursa este o piaţă selectivă;

bursa este o piaţă simbolică;

bursa este o piaţă reprezentativă de referinţă în proces continuu. Ea beneficiază de o

structură organizatorică şi de un organism funcţional special. La bursă se formează

preţurile naţionale sau internaţionale de referinţă;

bursa este o piaţă liberă;

la baza stabilirii obiectului de negociere şi a procedurii negocierilor stau legislaţiile

naţionale;

piaţa bursieră funcţionează în paralel cu piaţa fizică;

la baza negocierii tranzacţiior stă metoda licitaţiilor;

pentru operaţiuni la termen, pe piaţa fizică se încheie contracte denumite forward,

ferme, cu scadenţe şi preţuri fixe sau precis determinate. La bursă se încheie contracte


126

speciale, denumite futures, cu un mare grad de elasticitate şi de adaptare la evoluţia pieţei

cu o diversitate de scopuri: de acoperire, speculative etc.

Actul fundamental de organizare şi de funcţionare al oricărei burse este statutul.

Regulamentul bursei este actul prin care se dezvoltă principiile stabilite în statut.

Administraţia bursei diferă de la ţară la ţară în funcţie de legislaţia naţională în materie,

de obiectul bursei, de forma sa juridică şi de statutul elaborat de membrii asociaţi.

Agenţii pieţii bursiere sunt persoanele care activează în cadrul bursei fie ca mandatari

sau în nume şi pe cont propriu.

4.2. Vânzarea-cumpărarea prin licitaţie.

Licitaţia este o piaţă de mărfuri sau servicii care concentrează cererea şi oferta în timp

şi spaţiu, cu specificul că oferta se concentrează într-un timp foarte scurt fie ca o ofertă

efectivă de mărfuri, fie scriptic, sub formă de documentaţie29.

Licitaţiile pot fi clasificate după următoarele criterii:

I. După criteriul ariei geografice:

a) licitaţii locale;

b) licitaţii internaţionale.

II. După criteriul obiectului lor:

a) licitaţii de mărfuri;

b) licitaţii de investiţii;

c) licitaţii de servicii.

III. După criteriul numărului participanţilor:

a) licitaţii deschise;

b) licitaţii închise.

IV. După criteriul modului de organizare:

a) licitaţii periodice

b) licitaţii ocazionale.

V. După criteriul naturii operaţiunii:

a) licitaţii organizate de vânzător;

29 Gribincea L. Dreptul comerţului internaţional. Chişinău: “Reclama”, 1999, p. 212.


127

b) licitaţii organizate de cumpărător.

Licitaţiile pentru vânzarea mărfurilor pot fi organizate direct de către producător, de

către vânzător sau de către organizaţii specializate în comerţ, iar în unele cazuri,

organizarea se poate realiza cu participarea băncilor.

Cumpărătorii, odată cu înscrierea de participare la licitaţie, sunt obligaţi să depună o

sumă determinată în numerar. Cauţiunea are ca scop asigurarea participării la licitaţie a

persoanelor înscrise, precum şi să-l determine pe cel care câştigă licitaţia să preia marfa.

Renunţarea la participare şi refuzul de a prelua marfa se soldează cu pierderea cauţiunii.

Cauţiunea se restituie celor care nu au câştigat licitaţia.

Etapele licitaţiei sunt următoarele:

1. Publicitatea.

2. Pregătirea ofertelor.

3. Plata de către ofertant a garanţiei de participare.

4. Ţinerea licitaţiei în ziua şi la ora precisă, la locul anunţat.

Este important de a conştientiza faptul că în cadrul licitaţiei, până în momentul în care

licitaţia se finisează (fie prin lovirea ciocanului de masă, fie prin alte acţiuni convenţionale),

suma propusă de către cumpărător este doar o ofertă. Respectiv, până nu a fost încheiată

licitaţia în modul convenit, potenţialul cumpărător îşi poate retrage oferta respectivă.

În aceeaşi ordine de idei, anunţul public în legătură cu desfăşurarea licitaţie la o

anumită dată, nu reprezintă o obligaţie asumată de vindere a bunului, ci constituie doar o

invitaţie la negocieri a potenţialilor cumpărători.


128

Tema 9. CONTRACTUL INTERNAŢIONAL DE ASIGURARE

Planul

1. Noţiunea şi caracteristica generală a contractului internaţional de asigurare;

2. Efectele contractului de asigurare;

3. Contractul de asigurări mutuale;

4. Contractul de reasigurare.


129

1. Noţiunea şi caracteristica generală a contractului

internaţional de asigurare.

Asigurarea reprezintă o convenţie între asigurător şi

asigurat, prin care asigurătorul oferă asiguratului anumite

garanţii pentru riscurile ce şi le-a asumat, obligându-se să

acopere asiguratului contravaloarea daunelor în caz de

producere a acestor riscuri, în schimbul plăţii de către

asigurat a primei de asigurare.

Formele de asigurare pot fi clasificate după următoarele

criterii:

I. După modul de realizare a raporturilor juridice de

asigurare:

a) asigurarea obligatorie;

b) asigurarea facultativă.

II. După domeniul asigurării:

a) asigurările de bunuri;

b) asigurările de persoane;

c) asigurările de răspundere civilă.

III. După obiectul asigurat:

a) asigurări de mijloace de producţie fixe (clădiri, maşini,

mijloace de transport etc.);

b) asigurări ale fondurilor de producţie circulante (materii

prime, combustibili);

c) asigurări ale obiectelor de uz casnic ale cetăţenilor;

d) asigurări ale culturilor agricole şi animalelor;

e) asigurări de persoane etc.

IV. După teritoriul pe care se acordă acoperirea prin

asigurare:

a) asigurări interne;

b) asigurări externe.

Trăsăturile

contractului de

asigurare

internaţională

Părţile: asigurătorul şi

asiguratul.


- sinalagmatic;

- oneros;

- consensual;

- aleatoriu;

- de adeziune;

- cu executare succesivă.

Clauze frecvent

întâlnite:

- riscul asigurat;

- beneficiarul asigurării;

- modul de reziliere a

contractului;

- costul poliţei.


130

V. După natura raporturilor care se stabilesc între asigurat şi asigurător:

a) asigurări directe;

b) reasigurări.

Contractul de asigurare reprezintă un act juridic prin care asiguratul se obligă să

plătească o primă asigurătorului, iar acesta să ia asupra sa riscul producerii unui anumit

eveniment, obligându-se ca la producerea evenimentului să plătească asiguratului sau unei

terţe persoane, denumită beneficiar, o indemnizaţie în limitele convenite.

Contractul de asigurare are caracter internaţional dacă se încheie între asigurat şi

asigurător, care au sediul ori reşedinţa în ţări diferite.

În comerţul internaţional sunt utilizate următoarele categorii de asigurări:

- asigurarea încărcăturii aflate în transport (CARGO);

- asigurarea corpului mijloacelor de transport (CASCO);

- asigurarea de răspundere civilă.

2. Efectele contractului de asigurare.

Vom rezuma drepturile şi obligaţiile părţilor la contractul de asigurare internaţională în

tabelul ce urmează:

DREPTURI OBLIGAŢII

Înaintea

survenirii

evenimentului

asigurat

După

survenirea

evenimentului

asigurat

Înaintea

survenirii

evenimentului

asigurat

După

survenirea

evenimentului

asigurat

ASIGURĂTOR - de a verifica

existenţa bunului

asigurat şi modul

de întreţinere a

acestuia;

- de a aplica

sancţiuni legale

când asiguratul

încalcă obligaţiile

- evaluarea

pagubelor şi a

prejudiciului

cauzat de către

acestea;

- plata

indemnizaţiei către

asigurat.

- de a elibera, la

cererea asiguratului,

certificate de

confirmare a

asigurării, în cazul

asigurării de

răspundere a

cărăuşului faţă de

pasageri pentru


131

privind

întreţinerea,

folosirea şi paza

bunurilor

asigurate.

bagajele şi mărfurile

transportate,

precum şi faţă de

terţi, cu indicarea

sumelor asigurate;

- obligaţia de a

elibera, la cerere,

duplicatul

documentului de

asigurare, dacă

asiguratul l-a

pierdut pe cel

original.

ASIGURAT - să modifice

contractul;

- să încheie

asigurări

suplimentare;

- să obţină

împrumuturi

asupra poliţelor de

asigurare până la

75% din suma de

răscumpărare,

calculată în raport

de timpul în care s-

au plătit primele şi,

cel mult până la

data cererii

împrumutului.

- să beneficieze de

plata

indemnizaţiei.

- să plătească

primele de asigurare;

- să întreţină bunul

asigurat în bune

condiţii;

- să ia măsurile

necesare pentru

prevenirea pagubelor;

- să comunice

asigurătorului

împrejurările care

apar în cursul

executării

contractului şi care

modifică avizarea

iniţială a riscului de

către asigurat.

- combaterea

calamităţilor pentru

limitarea şi

diminuarea pagubei

şi salvarea

bunurilor asigurate,

păstrarea şi paza

bunurilor asigurate,

păstrarea şi paza

bunurilor rămase

pentru prevenirea

degradărilor

ulterioare;

- notificarea

asigurătorului în

termenele

prevăzute în

condiţiile de

asigurare, cu privire

la producerea

evenimentului

asigurat;

- participarea la


132

constatarea cazului

asigurat produs şi a

pagubei rezultate;

- furnizarea de date

şi acte referitoare la

evenimentul

asigurat.

Un efect important al contractului de asigurare este subrogarea asigurătorului în

drepturile asiguratului. Prin subrogare, asigurătorul exercită acţiunea în nume propriu, ca

titular al creanţei, respectiv acţiunea pe care asigurătorul ar fi intentat-o împotriva

autorului pagubei.

Sarcina probei culpei terţului în producerea pagubei o are asigurătorul subrogat în

drepturile asiguratului.

Terţul poate invoca faţă de asigurător apărările pe care le putea opune persoanei

păgubite, dar acesta se poate apăra doar în măsura calităţii sale juridice şi a interesului său

legitim.

Încetarea contractului de asigurare poate avea loc prin:

ajungerea la termen;

producerea evenimentului asigurat;

denunţare;

reziliere;

anularea contractului.

3. Contractul de asigurări mutuale.

În practica internaţională se utilizează şi asigurările mutuale, cunoscute sub denumirea

de Protecţie şi Indemnizaţie (P and I). Ele au drept scop acoperirea pagubelor suportate de

asigurat în temeiul răspunderii civile, antrenate de prejudicii cauzate de navă terţilor.

Capitolul Protecţie acoperă riscurile legate de răspunderea armatorului ca proprietar al

navei, iar capitolul Indemnizaţie – pe cele legate de răspunderea pentru exploatarea navei.

Protecţia se referă la:


133

- avarierea unei alte nave sau obiecte fixe, în măsura în care nu a fost inclusă în

asigurarea CASCO, ori a încărcăturii aflate pe acestea ca urmare a coliziunii;

- avarierea unei alte nave sau a obiectelor fixe prin coliziune (în lanţ), fără contact

direct;

- cheltuielile legate de ridicarea navei scufundate într-un loc ce pune în pericol

navigaţia;

- răspunderi pentru pierderea vieţii, rănirea sau îmbolnăvirea persoanelor aflate la

bordul navei etc.

Indemnizaţia acoperă:

- pagubele provocate din culpa sau neglijenţa cărăuşului în legătură cu mărfurile

transportate;

- devierea nepermisă a navei;

- amenzi şi penalizări stabilite de autorităţi sau taxe vamale privind transportul

mărfurilor;

- contrabandă, încălcarea regulilor de navigaţie sau orice neglijenţă sau greşeală a

echipajului pentru care ar putea fi răspunzător armatorul în calitate de comitent;

- contribuţia la avaria comună, dacă este depăşită valoarea asigurată în poliţa CASCO.

Asigurările mutuale se realizează prin intermediul cluburilor de armatori, în cadrul

cărora aceştia participă la acoperirea tuturor pagubelor proporţional cu flota proprie

înscrisă în club, plătind, de regulă, cotizaţii variabile în avans pentru acoperirea daunelor

obişnuite şi cotizaţii suplimentare pentru acoperirea daunelor excepţionale şi doar cu titlu

excepţional – cotizaţii fixe, raportate la fiecare tonă înregistrată pe categorii de nave.

4. Contractul de reasigurare.

Reasigurarea reprezintă un acord încheiat între două părţi: compania cedentă şi

reasigurător, prin care prima consimte să cedeze, iar cea de-a doua acceptă să preia o

anumită parte a riscurilor, sau întregul risc, conform condiţiilor stabilite în acord, în

schimbul plăţii de către compania cedentă reasigurătorului a unei anumite sume, denumită

primă de asigurare, care reprezintă o cotă din prima originară de asigurare.


134

Contractul de reasigurare reprezintă un acord între două companii dintre care una

acceptă să cedeze, iar alta acceptă să preia o afacere de reasigurare în conformitate cu

prevederile stipulate în contract.

Părţile în contractul de reasigurare sunt compania cedentă şi reasigurătorul.

Compania cedentă este asigurător în contractul de asigurare iniţial, care acceptă riscul

de la asiguratul său şi cedează o parte din acest risc unei alte companii de asigurare sau

reasigurare.

Reasigurătorul este cel care acceptă o reasigurare de la un asigurător direct. El poate fi

o companie de asigurări sau o companie specializată de reasigurări.

În esenţă, diferenţa dintre reasigurare şi asigurare directă constă în următoarele:

a) Părţile. Un asigurător direct poate încheia un contract de asigurare cu o persoană

fizică sau juridică în calitate de asigurat. Un contract de reasigurare poate fi încheiat numai

între companii de asigurare şi reasigurare.

b) Obiectul. Acesta poate fi o proprietate, o persoană sau un profit expuse pierderilor

sau avariilor pe care le poate suporta asiguratul în afara activităţii întreprinse de el însuşi

sau de agenţii ori funcţionarii săi, pe când reasigurătorul este indirect interesat în

pierderile suportate de asiguratul originar, el compensând parţial sumele plătite de

reasiguratul său.

c) Forma. Contractul de asigurare îmbracă forma unei poliţe de asigurare, în timp ce

contractul de reasigurare îmbracă forme diferite, în funcţie de tipul reasigurării, rareori

apărând în forma unei poliţe de asigurare.

d) Teritorialitatea. Majoritatea asigurărilor directe, cu excepţia celor maritime şi

aeriene, sunt, în principal, interne, în timp ce reasigurarea este prin natura sa o activitate

internaţională.


135

Tema 10. CONTRACTUL DE TRANSPORT INTERNAŢIONAL

Planul

1. Noţiuni generale privind contractul internaţional de transport de mărfuri;

2. Contractul internaţional de transport maritim;

3. Contractul internaţional de transport fluvial de mărfuri;

4. Contractul internaţional de transport feroviar de mărfuri;

5. Contractul internaţional auto de mărfuri;

6. Contractul internaţional de transport aerian de mărfuri;

7. Contractul de transport multimodal internaţional de mărfuri.


136

1. Noţiuni generale privind contractul internaţional de

transport de mărfuri.

Contractul de transport este acordul de voinţă încheiat

între transportator (cărăuş) şi expeditor prin care

transportatorul se obligă să deplaseze un bun sau bunuri

individualizate ca încărcătură într-un anumit termen,

luându-le în primire de la locul de plecare şi predându-le la

locul de destinaţie în schimbul unui preţ (taxa de transport

sau tarif)30.

Printre actele ce probează încheierea contractului de

transport internaţional se numără:

a) în cazul transportului maritim - conosamentul (bill of

landing);

b) în cazul transportului fluvial - scrisoarea de transport

fluvial (Inland Waterway Transport Document);

c) în cazul transportului aerian - scrisoarea de transport

aerian (airway bill);

d) în cazul transportului auto - scrisoarea de trăsură

(road transport document);

e) în cazul transportului feroviar - scrisoarea de trăsură

(rail transport document);

f) în cazul transportului multimodal - scrisoarea de

trăsură (multimodal transport document).

2. Contractul internaţional de transport maritim.

În materia transporturilor maritime organizate,

reglementarea de bază este Convenţia Naţiunilor unite privind


Trăsăturile

contractului de

transport

internaţional

Părţile: transportatorul,

expeditorul şi destinatarul

(după caz).


- sinalagmatic;

- oneros;

- consensual;

- comutativ;

- real.

Clauze frecvent

întâlnite:

- preţul serviciilor de

transport;

- beneficiarul;

- termenul de livrare;

- ambalarea mărfii expediate

(după caz).

Izvoarele de bază:

- Convenţia din 1961

referitoare la contractul

internaţional de mărfuri pe

şosele (CMR);

- Convenţia vamală din 1959

referitoare la transportul

internaţional al mărfurilor

sub acoperirea T.I.R.;

- Convenţia vamală din 1961

relativă al carnetului A.T.A.

pentru admiterea temporară

a mărfurilor;

- Convenţia din 1968 asupra

circulaţiei rutiere.


137

transportul de mărfuri pe mare, adoptată la Hamburg, la 31 martie 1978, care cuprinde, în

mare parte, reguli uniforme de drept material aplicabile contractului de transport maritim.

Convenţia de la Hamburg se aplică transportului internaţional de mărfuri pe mare, fiind

incluse toate contractele de transport de mărfuri pe mare între state diferite.

Condiţiile de aplicare a regulilor instituite prin Convenţia de la Haga sunt:

- portul de încărcare, portul de descărcare sau portul facultativ de descărcare, care este

portul efectiv de descărcare să fie situat pe teritoriul unui stat contractant;

- conosamentul sau alt document care face dovada contractului de transport pe mare

să fie emis într-un stat contractant;

- conosamentul sau un alt document care face dovada contractului de transport pe

mare prevede că stipulaţiile contractuale să fie guvernate de Convenţia de la Hamburg sau

de legislaţia unui stat contractant.

Aceste dispoziţii se aplică independent de naţionalitatea navei, a cărăuşului, a

cărăuşului efectiv, a încărcătorului, a destinatarului sau a oricărei persoane interesate.

Transportul de mărfuri pe mare se realizează, preponderent, pe baza contractului de

navlosire.

Contractul de transport maritim este un contract prin care cărăuşul se obligă faţă de

încărcător, contra unei sume de bani numită navlu să transporte mărfuri pe mare de la un

port maritim la altul.

Contractul de navlosire este contractul prin care armatorul, numit navlosant, se

obligă ca, în schimbul unei chirii numită navlu, să pună la dispoziţia celeilalte părţi,

navlositorul, nava aptă pentru transport sau o anumită capacitate a acesteia, în

vederea deplasării mărfii pe mare până la destinaţie.

Contractul de navlosire se poate exprima în una din două forme:

contractul de charter-party, care se utilizează mai ales atunci când efectuarea

transportului se face cu nave tramp şi are ca obiect mărfuri de masă;

conosamentul, precedat sau nu de charter-party, care se utilizează, de regulă, la

transportul cu nave de linie a unor mărfuri ambalate în colete, containere.

Navlosirea propriu-zisă poate să îmbrace următoarele forme:


138

a) Contractul de navlosire voyage charter. Acest contract se încheie între armator şi

navlositor pentru transportul de mărfuri pentru o călătorie sau anumite călătorii succesive,

contra unui navlu, calculat, de regulă, în raport cu cantitatea încărcăturii.

b) Contractul de navlosire time-charter. Prin acest contract, navlositorul închiriază

nava de la armator pentru o perioadă de timp determinată contra unui navlu, numit hire şi

calculat la capacitatea de încărcare de vară a navei, şi stabilit, de regulă, la bursele de navlu.

c) Contractul de navlosire demise charter. În baza acestui contract, armatorul se

obligă, în schimbul unui navlu mai ridicat ca valoare (hire), să pună la dispoziţia

navlositorului întreaga navă pentru un anumit timp. În acest caz, navlositorul devine

armator chiriaş, dobândind posesia şi controlul deplin asupra vasului respectiv.

Conţinutul contractului charter-party este exprimat prin clauzele exprese stipulate de

părţi, dar şi prin clauze subînţelese, care sunt luate în considerare ori de câte ori părţile nu

stabilesc altfel prin convenţia lor.

Clauzele şi obligaţiile subînţelese sunt stabilite pe cale cutumiară şi sunt angajante

pentru armator şi navlositor deopotrivă. Dacă, prin încălcarea obligaţiilor subînţelese

scopul comercial este prejudiciat, navlositorul poate cere rezilierea contractului şi îl poate

obliga pe navlosant la plata daunelor. Clauzele subînţelese în contract au în vedere atât

obligaţii ale navlositorului, cât şi ale armatorului. Astfel, obligaţiile subînţelese ale

armatorului sunt:

Să garanteze buna stare de navigabilitate a navei (seaworthiness), asigurându-i

calităţile tehnice necesare voiajului, precum şi echipajul reglementar, aparatele şi

documentaţia de navigaţie specifice, aprovizionarea cu combustibil, lubrifianţi, provizii şi

alte furnituri necesare întâmpinării riscurilor obişnuite de navigaţie. Această obligaţie

decurge din calitatea armatorului de proprietar al navei, el răspunzând ca un armator

obişnuit şi prudent de o diligenţă cuvenită. Pentru neexecutarea acestei obligaţii, armatorul

răspunde cu toată averea sa de pe apă şi de pe uscat.

Să manifeste „sârguinţa potrivită” pentru ca nava să înceapă şi să continue

transportul cu grija cuvenită, astfel încât marfa să ajungă la destinaţie în stare bună.

Să execute transportul fără abateri nejustificate de la traseu. Transportul trebuie

realizat pe ruta cea mai scurtă, cu cea mai mare viteză rezonabil posibilă, abaterile de la


139

rută fiind permise numai în cazuri de necesitate, în caz de pericol pentru navă sau pentru

încărcătură, pentru viaţa celor de pe bord sau pentru salvarea altor vieţi umane.

Atunci când locul de încărcare şi cel de descărcare a navei se află pe teritorii

statale diferite, contractul de navlosire charter-party are caracter internaţional. În

asemenea situaţii, părţile contractante au libertatea să desemneze de comun acord legea

aplicabilă contractului. Dacă părţile nu au ales legea aplicabilă, practica judiciară relevă trei

soluţii în ce priveşte determinarea legii incidente şi anume:

a) contractul de charter-party este supus legii locului încheierii contractului, care

coincide şi cu legea începutului executării şi uneori chiar cu legea statului pe teritoriul

căruia îşi are sediul una din părţi. Această soluţie este utilizată, de exemplu, în practica

judecătorească franceză, belgiană, portugeză;

b) contractul de charter-party este supus locului de descărcare, ca fiind legat de legea

locului executării principale a contractului. Această soluţie şi-a găsit aplicarea în practica

judecătorească din Brazilia, Chile, Argentina, Grecia;

c) contractul de charter-party este supus legii pavilionului. Această soluţie este

consacrată în art. 2 al Codului italian al navigaţiei din 1942, care prevede că „Contractul de

locaţie, de navlosire, de transport sunt reglementate de legea naţională a navei sau a

aeronavei, cu excepţia cazului când părţile dispun altfel”;

d) contractul de charter-party este supus legii în vigoare la sediul cărăuşului, acesta

fiind partea cu obligaţia caracteristică. Această soluţie este relativ recentă şi pare să câştige

teren, fiind consacrată expres şi în dreptul internaţional privat al mai multor state.

La rândul său, conosamentul este documentul care face dovada unui contract de

transport de mărfuri pe mare şi constată preluarea şi încărcarea mărfurilor de către

cărăuş, precum şi obligaţia acestuia de a livra mărfurile contra prezentării

documentului.

Conosamentul se întocmenşte în mai multe exemplare originale, cu un conţinut absolut

identic, care formează un set sau un joc. Atunci când un exemplar este executat, celelalte

exemplare devin nule şi fără valoare.

Conosamentul se elibirează de comandantul navei care transportă marfa şi îndeplineşte

o funcţie dublă, şi anume:


140

a) face dovada încheierii contractului de transport între cărăuş şi încărcător, atestând

ambarcarea mărfii la bord;

b) totodată încorporează această marfă, fiind un titlu reprezentativ al ei.

Dacă nu s-a încheiat mai întâi un charter-party între armator şi încărcător,

conosamentul întocmit de căpitan ţine loc şi de contract.

Conosamentul se redactează în formă scrisă, pe documente imprimate, uneori tipizate,

în raport cu practica anumitor armatori cu servicii de linie. El trebuie să cuprindă

următoarele menţiuni:

numele şi sediul cărăuşului;

denumirea navei;

numele şi sediul proprietarului încărcător al mărfii;

numele şi sediul destinatarului, dacă este nominalizat de încărcător;

denumirea şi natura generală a mărfurilor şi starea lor aparentă;

parametrii calitativi esenţiali;

cantitatea exprimată în unităţi de măsură specifice naturii mărfurilor (tone, metri

cubi, bucăţi, colete etc.);

modul de ambalare a mărfii, marcarea ambalajului;

portul de încărcare, portul de descărcare şi, după caz, portul sau porturile de

transbordare;

locul şi data emiterii conosamentului;

menţionarea navlului;

perioada sau data livrării mărfurilor în portul de descărcare, dacă acest lucru s-a

convenit între părţi;

numărul de exemplare negociabile, semnate de comandantul navei (de regulă, trei

exemplare originale);

principalele clauze şi condiţii de transport;

declaraţia încărcătorului, după caz, că mărfurile pot fi încărcate pe punte;

data încărcării mărfurior pe navă, însoţită de expresia „shipped on board”;

denumirea convenţiilor internaţionale care guvernează conosamentul;


141

limita răspunderii cărăuşului, dacă părţile au convenit ca aceasta să fie mai mare

decât cea prevăzută în convenţie.

3. Contractul internaţional de transport fluvial de mărfuri.

Transportul fluvial reprezintă, după transportul maritim, cea mai ieftină modalitate de

transport.

Principalul act care reglementează transportul de mărfuri pe Dunăre este Convenţia de

la Bratislava din 1955.

Aceasta este aplicabilă transportului internaţional de mărfuri între porturile dunărene

de încărcare şi descărcare. Convenţia nu include prevederi şi nu se aplică cu privire la

transportul de persoane şi nici transportul intern de mărfuri pe Dunăre.

Nu sunt primite la transport:

mărfurile care necesită expedierea obligatorie prin poştă;

armele, cu excepţia celor sportive şi de vânătoare ş.a.

Transportul mărfurilor explozive, otrăvitoare, toxice, inflamabile, cu autoaprindere şi a

altor mărfuri periculoase, cât şi al animalelor, se efectuează numai în baza înţelegerii între

navlositor şi cărăuş.

Contractul de transport fluvial se încheie între cărăuş şi expeditor. El se manifestă sub

forma scrisorii de transport fluvial (Inland Waterway Transport Document). Scrisoarea de

transport fluvial este un document prin care cărăuşul se obligă să preia mărfurile

expeditorului, în cantitatea şi calitatea descrise, pentru a fi transportate până într-un port

numit şi să le predea destinatarului.

De regulă, conosamentul se întocmeşte de organizaţia de transport în temeiul ordinului

de încărcare, semnat de expeditor şi atestă primirea mărfii pentru transport. Scrisoarea de

trăsură fluvială se întocmeşte de către expeditorul mărfii şi confirmă existenţa contractului

de transport, însoţind marfa până la destinaţie. Ambele documente se întocmesc pe

formulare tipizate şi cuprind anumite menţiuni obligatorii referitoare la condiţiile de

transport şi se redactează în limba cărăuşului, precum şi în limbile rusă sau franceză.

Expeditorului navlositor îi revine obligaţia privind predarea-primirea mărfurilor pentru

transport. Acesta trebuie să asigure cantitatea de mărfuri convenită sub sancţiunea


142

achitării către navlosant a unei penalităţi de 50% din tariful de transport aferent cantităţii

de marfă nepredată. Dacă navlosantul nu pune nava la încărcare sau refuză marfa, suportă

aceeaşi penalitate.

Obligaţia de încărcare şi descărcare a mărfurilor se efectuează de către navlosant în

contul expeditorului sau destinatarului. Notice-ul se înmânează de către organizaţia de

transport la orice oră din zi şi noapte, iar operaţiile de încărcare şi descărcare se fac zilnic,

fără întrerupere, inclusiv în zilele nelucrătoare.

Cărăuşul răspunde pentru aducerea mărfurilor în bune condiţii până la destinaţie. De

asemenea, el este obligat la o bună stivuire a mărfii şi la încărcarea spaţiilor goale, făcând el

încărcarea sau să-l supravegheze pe expeditor atunci când operaţiile de încărcare sunt

efectuate de către acesta.

Potrivit Convenţiei de la Bratislava, transportatorul răspunde pentru pierderea sau

avarierea mărfurilor primite pentru transport. Cuantumul pagubei se stabileşte după costul

real al mărfurilor, pornindu-se de la pierderile oficial angros de la locul de destinaţie în ziua

predării mărfurilor. Transportatorul este exonerat de răspundere dacă se dovedeşte că

pierderea, avarierea sau scurgerea mărfurilor s-a produs în urma unor situaţii pe care nu

le-a putut evita. De asemenea, el nu va răspunde în situaţia când avarierea mărfurilor este

datorată stării ambalajului al cărui caracter necorespunzător n-a putut fi descoperit cu

ocazia primirii mărfurilor.

Destinatarul este obligat să primească mărfurile transportate, reclamând imediat

transportatorului pierderea parţială sau avarierea acestora. Convenţia de la Bratislava

prevede termenele în care se pot formula reclamaţiile, actele necesare, termenul de

prescripţie al acestor reclamaţii sau acţiuni.

De regulă, răspunderea cărăuşului pentru executarea transportului încetează în

momentul avizării prin notice a destinatarului de sosirea mărfii.

4. Contractul internaţional de transport feroviar de mărfuri.

Transportul feroviar internaţional se realizează cu vagoane, locomotive şi utilaje pentru

încărcare, descărcare, manipulare care aparţin, preponderent, administraţiilor de cale

ferată din diferite ţări şi, în unele cazuri, unor firme particulare specializate.


143

Contractul internaţional de transport feroviar de mărfuri este reglementat, în principal,

de norme uniforme. Din această categorie face parte, în primul rând, Convenţia referitoare

la transporturile internaţionale feroviare COTIF (Convention Relativ Aux Transports

Internationaux Feroviares), încheiată la Berna în 1896 şi revizuită în 1961. Convenţia

cuprinde două părţi:

A. Reguli uniforme privind contractul de transport feroviar internaţional al călătorilor şi

bagajelor – CIF (Convention Internationale Relative Aux Transports des Voyageurs).

B. Reguli uniforme privind contractul de transport internaţional feroviar al mărfurilor –

CIM (Convention Internationale Relative Aux Transports des Marchandises).

În forma sa actuală, CIM a fost convenită în anul 1980 şi a intrat în vigoare la 01 mai

1985. Ea cuprinde mai multe anexe, şi anume:

Condiţiile speciale privind transportul mărfurilor periculoase în transportul feroviar

internaţional;

Regulamentul privind transportul mărfurilor în containere;

Regulamentul privind încărcarea şi fixarea încărcăturilor pe vagoane descoperite;

Regulamentul pentru transportul mărfurilor perisabile;

Regulamentul pentru transportul mărfurilor pe palete;

Regulamentul de transport al vagoanelor particulare;

Regulamentele privind transportul feroviar al mesageriilor.

Contractul internaţional de transport feroviar de mărfuri se încheie între predătorul

mărfurilor şi întreprinderea de cale ferată din staţia de încărcare, care acţionează atât în

nume propriu, cât şi în numele căilor ferate, care participă la realizarea transportului

internaţional respectiv.

Contractul de transport se consideră încheiat din momentul în care staţia a preluat

marfa şi a confirmat primirea prin aplicarea ştampilei pe scrisoarea de trăsură. Contractul

de transport internaţional feroviar de mărfuri se încheie sub forma unui document tipizat,

numit scrisoare de trăsură feroviară (Rail Waybill). Ea trebuie redactată în limba oficială a

ţării de predare şi se traduce în limba franceză, germană, engleză sau italiană, potrivit CIM.

Scrisoarea de trăsură se întocmeşte în mai multe exemplare, şi anume:


144

a) originalul, care însoţeşte transportul pe tot parcursul împreună cu documentele

comerciale anexate şi se eliberează destinatarului odată cu marfa şi cu documentele

comerciale;

b) foaia de expediţie, care este oprită de staţia de destinaţie şi care serveşte la

decontarea cheltuielilor de transport între căile ferate;

c) avizul şi adeverinţa de primire, care însoţesc marfa până la destinatar, pentru

notificarea destinatarului şi confirmarea primirii mărfii de către acesta;

d) duplicatul, care rămâne în posesia predătorului după aplicarea ştampilei staţiei de

expediţie, care atestă predarea mărfii şi constituie dovada preluării taxelor de transport

total sau parţial. Duplicatul se foloseşte de predător la încasarea contravalorii mărfii

expediate;

e) matca scrisorii de trăsură, care rămâne în staţia de frontieră a ţării de expediţie;

f) certificatul scrisorii de trăsură, care însoţeşte transportul până la frontiera ţării de

expediţie. Se foloseşte pentru antecalcularea taxelor de transport şi pentru reclamarea

reducerilor indirecte la căie ferate de tranzit;

g) copia scrisorii de trăsură, care rămâne la staţia de expediere.

Scrisoarea de trăsură internaţională conţine menţiuni obligatorii, dar poate cuprinde şi

menţiuni facultative. Menţiunile obligatorii sunt:

numele şi adresa predătorului;

denumirea staţiei şi a căii ferate de primire a mărfii;

locul şi data întocmirii scrisorii de trăsură;

nota de transport;

denumirea staţiei de destinaţie;

numele şi adresa destinatarului;

denumirea şi cantitatea mărfii;

felul ambalajului în vederea unei identificări a mărfii;

numărul coletelor;

felul vagonului, numărul şi marca de proprietate a acestuia;

enumerarea documentelor anexe obligatorii, precum documentele vamale,

certificatele veterinare, buletinul de analiză, listele specificative.


145

Menţiunile facultative se referă la:

francarea şi aplicarea tarifelor;

localitatea de vămuire;

transportul mărfurilor până la domiciliul destinatarului;

indicaţii speciale de expediere a mărfii sau de reexpediere.

Obligaţiile predătorului sunt:

a) să predea marfa pentru transport;

b) să plătească taxele de transport;

Obligaţiile cărăuşului sunt:

a) să transporte toată marfa încredinţată de predător la destinaţia indicată de acesta;

b) să elibereze marfa destinatarului indicat de expeditor. Această oligaţie presupune

atât predarea mărfii, cât şi eliberarea scrisorii de trăsură.

Expeditorul şi cărăuşul răspunde pentru neexecutarea sau executarea

necorespunzătoare a obligaţiior asumate. Astfel, expeditorul poartă răspundere pentru

exactitatea menţiunilor înscrise în scrisoarea de trăsură internaţională, precum şi pentru

pagubele create de starea mărfurilor şi ambalajelor, de insuficienţa marcajului, de fapta

culpabilă a însoţitorilor mărfurilor.

Prin urmare, predătorul este obligat să suporte toate consecinţele care decurg din

înscrierea în scrisoarea de trăsură a unor menţiuni incomplete, inexacte ori din înscrierea

menţiunilor în alte rubrici ale documentului de transport decât în cele special rezervate.

Calea ferată care a primit marfa pentru transport răspunde de executarea transportului

pe întregul parcurs până la eliberare. Căile ferate din parcurs răspund solidar pentru

neexecutarea sau executarea necorespunzătoare a obligaţiilor ce le revin. Astfel, cărăuşul

răspunde pentru pierderea totală sau parţială a mărfii aflate în transport, pentru avarierea

acesteia, pentru întârziere în executarea transportului sau pentru pierderea documentelor

specificate în scrisoarea de trăsură şi anexate acesteia.

În caz de pierdere totală sau parţială a mărfurilor, cărăuşul este obligat să restituie

taxele de transport, taxele vamale şi alte cheltuieli, dacă acestea nu au fost incluse în preţul

mărfii.


146

Pentru întârziere în executarea contractului de transport, calea ferată plăteşte

despăgubiri, calculate în raport cu taxele de transport aferente căii ferate care a provocat

întârzierea.

Cărăuşul poate fi exonerat de răspundere pentru întârziere în transport, pentru

pierderea totală sau parţială a mărfii în următoarele cazuri:

forţa majoră;

natura mărfurilor tranportate;

dispoziţii greşite ale expeditorului sau destinatarului;

încărcare sau descărcare necorespunzătoare efectuate de expeditor sau destinatar;

transportul în vagoane descoperite;

ambalarea incorectă;

calamităţi naturale;

disoziţii ale guvernelor statelor de parcurs.

5. Contractul internaţional auto de mărfuri.

Transportul rutier se realizează direct şi rapid, din poartă în poartă (door to door).

Contractul internaţional de transport auto de mărfuri este un contract încheiat între

expeditor şi cărăuş, prin care cărăuşul se obligă faţă de expeditor ca în schimbul unei

taxe de transport să transporte anumite mărfuri şi să le elibereze la destinaţia

stabilită. Aceste contract poartă denumirea de scrisoare de trăsură internaţională

(International Consigment Note)31.

Contractul de transport auto de mărfuri se consideră încheiat când marfa a fost

încărcată în autocamion, iar conducătorul auto a semnat scrisoarea de trăsură, de preluare

a mărfii. Primul exemplar se remite expeditorului, al doilea însoţeşte marfa până la

destinaţie, iar al treilea rămâne la cărăuş.

Scrisoarea de trăsură se întocmeşte pentru fiecare autocamion în parte, chiar dacă lotul

de marfă expediat este mai mare şi se încarcă pe mai multe autocamioane, aparţinând

aceluiaşi cărăuş.



147

Principalul act care reglementează contractul internaţional auto de mărfuri este

Convenţia referitoare la Transportul Internaţional Rutier – C.M.R. (Convention Relative aux

Contrat de Transport Internationale de Marchandise par Route), adoptată la Geneva, la

19.05.1956 şi modificată prin Protocolul încheiat la Geneva la 05.07.1978.

Această convenţie se aplică pe întreg lanţul de transport, chiar dacă pe parcurs apar

porţiuni când autocamioanele sunt încărcate în vagoane sau pe nave. Marfa rămâne în

răspunderea cărăuşului rutier.

Scrisoarea de trăsură internaţională atestă, până la proba contrară, încheierea

contractului de transport în condiţiile menţionate în documentul respectiv, precum şi

primirea mărfurilor de către transportator.

La încheierea contractului de transport auto în trafic internaţional, expeditorul şi

transportatorul completează şi carnetul T.I.R., valabil pentru un singur transport şi un

singur vehicul.

În carnetul T.I.R. se înscriu date referitoare la transport, precum denumirea mărfii,

cantitatea, valoarea, numărul coletelor, numele şi adresa expeditorului şi destinatarului,

ţara de plecare şi de destinaţie, numărul de înmatriculare a vehiculului. Carnetele T.I.R. se

verifică, împreună cu marfa, la birourile vamale şi se aplică sigiliile vamale.

Efectuarea transportului auto presupune existenţa şi a unei autorizaţii de transport

necesară vehiculului. Aceste autorizaţii pot fi date pentru un voiaj tur-retur, care trebuie să

se realizeze într-un anumit interval de timp, precizat în acordurile bilaterale sau pot fi date

pentru un număr nelimitat de călătorii, fiind vorba de autorizaţii de timp, cuprinzând

perioade de valabilitate. Aceste autorizaţii de transport sunt valabile pentru un singur

autovehicul şi nu sunt transmisibile.

Scrisoarea de trăsură trebuie să cuprindă:

numele şi adresa expeditorului şi a cărăuşului;

locul şi data întocmirii scrisorii de trăsură;

locul şi data primirii mărfii pentru transport;

locul prevăzut pentru eliberarea mărfii;

numele şi adresa destinatarului;

denumirea mărfii şi felul ambalajului;


148

numărul coletelor, menţionându-se şi marcajele respective;

cantitatea exprimată în kg, precum şi în alte unităţi, după caz (metri liniari, metri

cubi, bucăţi, perechi etc.);

instrucţiunile privind formalităţile vamale;

menţiunea că transportul respectiv este supus regimului stabilit prin C.M.R.;

menţiuni privind modul de plată a taxelor de transport;

termenul în care transportul trebuie efectuat;

valoarea declarată a mărfii;

instrucţiunile expeditorului cu privire la conservarea calităţii mărfii în timpul

transportului şi manipulărilor;

lista documentelor remise cărăuşului pentru ca acesta să răspundă în caz de rătăcire

sau deteriorare a lor;

menţionarea expresă de interzicere a transbordării mărfii în situaţia în care în

contractul de vânzare-cumpărare se stipulează acest lucru.

Expeditorul este obligat să completeze corect scrisoarea de trăsură internaţională,

precum şi de a prezenta la transport mărfurile în stare bună şi ambalate corespunzător. El

răspunde faţă de transportator de toate preudiciile pe care acesta le-ar suporta din cauza

înscrierii incomplete sau incorecte a menţiunilor obligatorii în scrisoarea de trăsură.

Expeditorul răspunde şi pentru întocmirea corectă şi procurarea tuturor documentelor

care trebuie să însoţească marfa până la eliberarea ei. Tot expeditorului îi revine obligaţia

de încărcare a mărfurilor în autovehicul. El trebuie să se încadreze în termenul de încărcare

/ descărcare stabilit de normele interne ale ţării de încărcare.

Cărăuşul are obligaţia de a verifica exactitatea menţiunilor înscrise în scrisoarea de

trăsură referitorare la starea aparentă a mărfii şi ambalajelor, la numărul coletelor,

marcajele şi numerele acestora. De asemenea, cărăuşul este obligat să execute transportul

în bune condiţii şi în timpul convenit. El poartă răspundere pentru pierderea totală sau

parţială a mărfurilor, avarierea lor sau întârzierea în executarea transportului.

O marfă poate fi considerată pierdută în cazul în care au trecut 30 de zile de la termenul

de eliberare prevăzut în contract sau, în lipsa unui astfel de termen, dacă au trecut 60 de


149

zile de la data predării mărfii de către expeditor cărăuşului. Persoana în drept poate

pretinde despăgubirea ce se cuvine pentru marfa pierdută.

Cărăuşul poate înscrie diferite menţiuni pe scrisoarea de trăsură, menţiuni care pot

conduce la refuzul de plată a mărfii de către destinatar sau la reclamaţii faţă de încărcător.

Dacă încasarea mărfii se face prin acreditiv, băncile pot, în cazul unor menţiuni pe

scrisoarea de trăsură, să refuze plata.

Dacă în scrisoarea de trăsură nu s-a făcut nici o remarcă cu privire la calitatea sau

cantitatea mărfii sau ambalajului, există prezumţia că preluarea mărfii de către cărăuş s-a

făcut în stare aparent bună.

6. Contractul internaţional de transport aerian de mărfuri.

Cea mai dinamică modalitate de transport, fără dubii, este cea aeriană.

Contractul internaţional aerian de mărfuri este un contract în baza căruia o parte,

numită cărăuş, se obligă faţă de cealaltă parte, numită expeditor ca, în schimbul unei taxe

de transport, să transporte pe calea aerului anumite mărfuri la destinaţia convenită şi să le

elibereze la acea destinaţie.

Contractul internaţional aerian de mărfuri este un contract sinalagmatic, cu titlu oneros

şi, conform reglementărilor uniforme în materie, are caracter internaţional dacă punctul de

plecare şi punctul de destinaţie a mărfii sunt situate pe teritoriile a două state sau dacă cele

două puncte fiind situate pe acelaşi teritoriu, aeronava survolează teritoriul unui astat terţ

unde face o escală.

Actele internaţionale care reglementează transportul internaţional aerian de mărfuri

sunt:

a) Convenţia de la Varşovia din 1929;

b) Convenţia sanitară internaţională de la Haga din 1933;

c) Convenţia de la Chicago din 1944;

d) Protocolul de la Haga din 1955;

e) Convenţia de la Haga din 1970;

f) Convenţia de la Montreal din 1971.


150

Între companiile de navigaţie aeriană există o cooperare internaţională, deoarece numai

astfel ele pot acorda servicii de calitate.

Cooperarea îmbracă forme de contracte dintr-un domeniu sau altul, care permit fiecărei

societăţi să acorde servicii prompte şi să realizeze încasări din cesionări reciproce de

servicii sau să le partajeze în mod avantajos. Aceste forme de cooperare au la bază

recomandările IATA.

Contractul INTERLINE este o formă de cooperare prin care doi transportatori aerieni

convin să-şi recunoască reciproc documentele de transport în baza cărora companiile pot

îmbarca. În acest scop IATA a elaborat un contract-cadru, care constituie un model în acest

sens.

Contractul-cadru INTERLINE cuprinde trei părţi:

a) În prima parte se prezintă partenerii şi se înscriu angajamentele acestora de a-şi

recunoaşte reciproc documentele de transport, precum şi modul de soluţionare a

reclamaţiilor, procedurile de arbitraj şi jurisdicţie.

b) În partea a doua sunt cuprinse comisioanele pe care cărăuşul le acordă companiei

care realizează vânzarea prestaţiilor de transport şi emiterea documentelor (bilete de

călătorie, scrisori de transport). Nivelul acestor comisioane este mai mare pentru vânzările

către Europa, Asia şi America de Nord.

c) Partea a treia cuprinde termenele de înaintare a facturilor pentru transporturile

executate în baza documentelor de transport emise de cele două părţi contractante, modul

de deconectare reciprocă a soldurilor, moneda de plată şi procedura de corectare a

diferenţelor de curs valutar.

Contractul de reprezentanţă pentru vânzări generale se încheie între două companii

aeriene, care se angajează să se reprezinte reciproc pe piaţa celeialte părţi, ca reprezentant

general de vânzări, de legătură cu autorităţile de stat, de efectuare de reclamă în condiţiile

respectării instrucţiunior şi regulilor care reglementează tarifele privind prestaţiile

efectuate. Se deosebeşte de contractul INTERLINE prin aceea că agentul general poate

transfera total sau parţial obligaţiile sale, inclusiv dreptul de vânzare de prestaţii la alte

companii sau persoane, care devin un fel de subagenţi.


151

Contractul de operare în pool. În scopul evitării concurenţei, partenerii care operează pe

aceeaşi rută încheie contracte „de operare în pool” (operare în comun, în cartel), prin care

se stabilesc: partajarea echitabilă a traficului şi un sistem unic de lucru, preţuri sau

reduceri de la tarifele publicate similare, precum şi capacitatea navelor care urmează să fie

folosite. În acest fel, traficul existent între două ţări este dirijat către sursele partenerilor în

pool.

Contractul de handling este un tip de contract prin care companiile aeriene îşi asigură

serviciile necesare la sol. În contract se prevăd serviciile ce urmează să le presteze, tarifele

utilizate şi răspunderea între cărăuş şi agentul de handling. Contractul de handling este

reciproc, în sensul că fiecare companie figurează reciproc ca agent de handling. În situaţia

în care n-ar exista acest contract, plata serviciilor necesare ar urma să fie efectuată în

numerar, imediat după prestarea serviciilor sau chiar în avans.

Contractul internaţional de transport aerian se încheie, de regulă, sub forma scrisorii de

transport aerian internaţional, cunoscută sub denumirea de Air Waybill sau Air Consigment

note.

Potrivit Convenţiei de la Varşovia, scrisoarea de transport aerian poate fi întocmită şi

sub forma unui titlu reprezentativ al mărfurilor, ipoteză în care va urma regimul general al

titlurilor de valoare.

Scrisoarea de transport aerian trebuie să conţină următoarele menţiuni de bază:

a) punctul de plecare şi de destinaţie;

b) menţiunea că transportul este supus Convenţiei de la Varşovia;

c) greutatea, volumul, numărul şi dimensiunea coletelor, felul ambalajului, marcajul şi

starea mărfii predate la transport;

d) documentele anexate la scrisoarea de trăsură necesare îndeplinirii formalităţilor

vamale, fiscale, fito-sanitare şi de altă natură;

e) numele şi adresa destinatarului, eventual numele şi adresa agentului acestuia, care

urmează să preia marfa pe aeroportul de destinaţie;

f) menţiuni în legătură cu modul de plată a taxelor de transport şi a celor accesorii;

g) numele şi adresa expeditorului.


152

Expeditorul este obligat să întocmească corect scrisoarea de transport internaţional, să

procure cărăuşului toate celelalte documente necesare pentru marfă în vederea îndeplinirii

formalităţilor vamale sau de poliţie, să aducă marfa la aeronavă în stare bună şi ambalată

corespunzător.

Expeditorul răspunde faţă de cărăuş pentru orice daună suportată de acesta sau de

orice altă persoană angajată de acesta din cauza declaraţiilor insuficiente. Expeditorul

răspunde şi pentru faptul că la preluarea mărfii nu a trimis instrucţiunile cu privire la

operaţiunile tehnice sau comerciale, pentru a pune pe cărăuş în situaţia de a acţiona în

cunoştinţă de cauză.

Cărăuşul are obligaţia să încarce marfa pe aeronavă la primire şi să o descarce la

destinaţie, să comunice destinatarului sosirea mărfurilor şi să i le elibereze. Eliberarea

mărfurilor se face după ce destinatarul achită creanţele care grevează marfa în favoarea

cărăuşului, care are un drept de retenţie asupra mărfurilor aflate la bordul mijlocului de

transport până la achitarea de către beneficiarii transportului a tuturor sumelor datorate

transportatorului.

Cărăuşul este obligat să execute transportul în bune condiţii. El este răspunzător de

daunele cauzate prin întârziere în executarea transportului, putându-se exonera numai

dacă dovedeşte că a luat toate măsurile necesare pentru evitarea pagubelor sau că s-a aflat

în imposibilitate de a lua măsurile necesare.

Cărăuşul este exonerat de răspundere limitat, dacă atestă că paguba provine din culpa

reclamantului sau că este vorba de o culpă comună, ori că pierderea provine din natura sau

viciul mărfii. Limitarea răspunderii transportatorului nu operează dacă cel interesat

dovedeşte că paguba este rezultatul faptei cărăuşului sau a prepusului său, care au acţionat

cu culpă sau dol.

Dacă marfa primită de destinatar a fost avariată, acesta trebuie să întocmească un

protest imediat ce a descoperit acest lucru, dar nu mai târziu de 7 zile pentru bagaje şi 14

zile pentru mărfuri. Pentru cazurile de întârziere protestul poate fi înaintat, în cel mult, 21

de zile de la data primirii mărfii de către destinatar.

La transporturile succesive, efectuate de mai multe companii de transport, răspunderea

este solidară, a tuturor companiilor aeriene participante.


153

Dacă transportul se execută combinat, prin utilizarea mai multor modalităţi de

transport, dispoziţiile Convenţiei de la Varşovia se aplică numai pentru transportul aerian.

7. Contractul de transport multimodal internaţional de mărfuri.

Sub egida UNCITRAL au fost organizate succesiv, la Geneva, între 12-30 noiembrie 1979

şi între 8-24 mai 1980 două conferinţe O.N.U., care s-au finalizat prin elaborarea şi

adoptarea Convenţiei Naţiunilor Unite asupra transportului multimodal internaţional de

mărfuri. Scopul acestei Convenţii este asigurarea dezvoltării ordonate a transportului

multimodal internaţional în interesul tuturor statelor, cu respectarea „problemelor

particulare ale ţărilor de tranzit şi facilitarea formalităţilor vamale în acord cu acestea”.

Transportul multimodal este transportul de mărfuri efectuat cu, cel puţin, două moduri

de transport diferite, în temeiul unui contract de transport multimodal, pornind de la un loc

situat în statul unde mărfurile sunt preluate de către antreprenorul de transport

multimodal până la locul desemnat pentru livrare într-un stat diferit.

Contractul de transport multimodal este contractul în baza căruia un antreprenor

de transport multimodal se obligă, în schimbul plăţii unui navlu, să execute sau să

facă să se execute un transport multimodal.

Contractul de transport multimodal se încheie între expeditor şi antreprenorul de

transport multimodal care acţionează în numele şi pe contul său, asumându-şi răspunderea

executării contractului.

Un contract de transport multimodal va fi supus reglementării Convenţiei de la Geneva,

dacă locul de preluare a mărfii de către antreprenorul de transport sau locul de predare a

mărfii de către acesta, stabilite conform acordului părţilor, sunt situate într-un stat parte la

Convenţie.

Antreprenorul de transport multimodal este obligat să livreze marfa preluată de la

expeditor la locul stabilit şi destinatarului indicat în contract. El poartă răspundere pentru

prejudiciul ce rezultă din pierderea sau avarierea mărfii, precum şi din întârzierea în

livrare.

Precizând condiţiile în care marfa se poate considera pierdută, avariată sau se poate

vorbi de întârziere în livrare, Convenţia stabileşte şi limitele minime ale răspunderii


154

antreprenorului, prevăzând că părţile contractante pot stabili şi limite mai ridicate ale

acesteia.


155

Tema 11. INTERMEDIEREA ÎN COMERŢUL INTERNAŢIONAL

Planul

1. Caracteristici generale ale intermedierii în comerţul internaţional;

2. Contractul internaţional de mandat comercial;

3. Contractul internaţional de comision;

4. Contractul internaţional de curtaj;

5. Contractul internaţional de agent;

6. Contractul internaţional de consignaţie;

7. Contractul de concesiune comercială:

7.1. Contractul de concesiune comercială

7.2. Contractul de franchising

7.3. Contractul internaţional de depozit


156

1. Caracteristici generale ale intermedierii în comerţul

internaţional.

Intermediarul în activitatea comercială internaţională este o

prezenţă obişnuită, uneori chiar indispensabilă. A contribuit la

această situaţie extinderea ariei geografice a comerţului

internaţional şi frecvenţa operaţiunilor pe diferite pieţe, care

neputând fi cuprinsă de producătorii sau comercianţii din ţara de

origine a mărfii, i-a obligat pe aceştia să recurgă la agenţi locali

pentru a fi prezenţi pe respectivele pieţe; au contribuit, de

asemenea, complexitatea şi necesitatea eficientizării activităţii

comerciale, care a impus deseori recurgerea la profesioniştii,

specializaţi în diferite tipuri de operaţii comerciale sau

cunoscători ai anumitor pieţe. Din aceleaşi motive s-au înmulţit şi

diversificat şi tipurile de intermediari, de la mandatarii şi

concesionarii tradiţionali, la curtieri, agenţi sau reprezentanţi

comerciali32.

Prin intermediere subînţelegem activitatea efectuată de o

persoană pe seama şi în interesul unei alte persoane.

Regimul juridic al intermedierilor în comerţul internaţional

este determinat de conţinutul concret al contractului de mijlocire.

Activitatea de intermediere implică în majoritatea cazurilor

reprezentarea de către intermediar a persoanei pentru care

acţionează.

Reprezentarea este convenţia în virtutea căreia o

persoană, numită reprezentant, încheie acte juridice cu terţe

persoane în numele şi contul altei persoane, numită

reprezentat.

Reprezentarea clasică perfectă implică cu necesitate:

32 Babiuc V. Dreptul Comerţului Internaţional. Bucureşti: “Sylvi”, 2002, p. 101.

Trăsăturile

contractelor de

intermediere

Părţile: intermediarul

(mandatarul, comisionarul

etc.) şi reprezentatul

(mandantul, comitentul

etc.)

Caracterele juridice*:

- sinalagmatic;

- oneros;

- consensual.

Izvoarele de bază:

- Convenţia de la Geneva

din 1983 privind

reprezentarea în vânzarea

internaţională de mărfuri;

- Convenţia de la Haga

privind legea aplicabilă

contractului de

intermediere şi

reprezentării;

- Principiile UNIDROIT

2004;

- Contractele model

întocmite de Camera de

Comerţ Internaţională de

la Paris.

* caracterele juridice pot varia,

în dependenţă de tipul

contractului.


157

a) existenţa a trei persoane – reprezentat, reprezentant şi terţa persoană, parte în

contractul perfectat;

b) reprezentantul să acţioneze în numele şi pe contul reprezentatului.

În situaţia în care reprezentantul nu a acţionat în numele altuia, dar în nume propriu,

însă în toate cazurile în contul lui dominus negotti, reprezentarea este imperfectă.

Pentru ca reprezentarea să-şi producă efectele juridice, trebuie să îndeplinească

următoarele condiţii esenţiale:

a) existenţa împuternicirii date de reprezentat anterior îndeplinirii actului juridic, în

cursul negocierii sau ulterior perfectării raportului juridic;

b) raportul de reprezentare să fie adus la cunoştinţa terţilor interesaţi, pe calea

declaraţiei exprese a reprezentatului, fie din alte împrejurări neechivoce;

c) reprezentantul să activeze doar în limitele împuternicirii primite;

d) reprezentantul să manifeste voinţa de a reprezenta pe reprezentat.

În ceea ce ţine de volumul şi tipul împuternicirilor, reprezentarea poate fi generală sau

specială.

2. Contractul internaţional de mandat comercial.

Contractul de mandat comercial este acel contract prin care o persoană, numită

mandatar, se obligă, în schimbul unei sume de bani, să trateze pe seama altei

persoane, numită mandant, o afacere determinată ce reprezintă un act de comerţ33.

Contractul de mandat se încheie între mandant şi mandatar. Mandantul trebuie să aibă

capacitatea comercială, actele fiind încheiate întotdeauna în contul său şi pentru el.

Mandatarul, de regulă, nu e obligat să aibă capacitate comercială.

Elementele proprii care individualizează configuraţia mandatului comercial sunt

următoarele:

mandatul comercial poate fi numai convenţional;

reprezentarea este de natura contractului şi nu de esenţa lui;

mandatul comercial este întodeauna cu titlul oneros;



158

mandatarul este împuternicit de a face actele necesare executării operaţiunii cu care

a fost însărcinat, chiar dacă nu au fost prevăzute în contract;

mandatul comercial se revocă numai pentru motive întemeiate.

Contractul de mandat comercial este folosit în activitatea de intermediere a agenţilor

comerciali. Ei au calitatea de comerciant, exercitând activitatea intermediară în mod

independent şi cu titlu profesional.

Mandatarul este obligat să execute mandatul în conformitate cu împuternicirea dată şi

cu instrucţiunile mandantului, îndepărtându-se de la ele sau depăşindu-le numai dacă nu

poate obţine indicaţii suplimentare în timp util şi dacă această depăşire este în interesul

mandantului.

Mandatarul trebuie să execute personal mandatul încredinţat, cu excepţia cazului când

prin contract s-a prevăzut posibilitatea substituirii mandatarului cu o altă persoană.

Mandatarul este obligat să informeze terţul cu care încheie contractul despre

împuternicirea în temeiul căreia acţionează.

Mandantul este obligat să pună la dispoziţia mandatarului mijloacele necesare pentru

executarea mandatului. Astfel, mandantul trebuie să pună la dispoziţia mandatarului toate

informaţiile şi documentaţiile deţinute de el, care ar fi utile mandatarului pentru

îndeplinirea împuternicirii sale. Dacă pentru executarea mandatului sunt necesare unele

cheltuieli, mandantul trebuie să avanseze sumele de bani în cauză, neputându-le lăsa pe

seama mandatarului.

Mandantul are obligaţia să plătească mandatarului remuneraţia datorată pentru

executarea mandatului. Remuneraţia datorată este prevăzută în contract. De asemenea,

mandatarul este obligat să restituie cheltuielile efectuate de mandatar pentru executarea

mandatului.

Contractul de mandat comercial încetează fie prin expirarea termenului eventual fixat

pentru executarea sa, fie prin executarea totală a împuternicirii, fie prin moartea

mandatarului, deoarece este un contract intuitu persoane, fie prin renunţarea

mandatarului.

Conţinutul unui contract de mandat comercial, pe lângă drepturile şi obligaţiile părţilor,

trebuie să mai conţină:


159

numele şi adresa celor două părţi;

definirea obiectului de activitate;

definirea procedurii şi modului de conlucrare între cele două părţi, sistemul de

comunicaţii şi de informare;

delimitarea teritoriului în care mandatarul poate să-şi desfăşoare activitatea;

durata de valabilitate a mandatului şi situaţiile în care să fie retras;

penalităţi şi daune-interese pentru abateri de la onorarea obligaţiilor asumate;

reglementarea modului de soluţionare a litigiilor, inclusiv pe calea arbitrajului

internaţional.

Capacitatea părţilor în contractul internaţional de mandat comercial se determină

potrivit prevederilor lui lex personalis, respectiv de legea naţională. Fondul şi efectele

contractului internaţional de mandat comercial sunt guvernate de lex voluntatis. În situaţia

în care părţile nu desemnează lex contractus, se admite, în general, că legea locului de

executare, care, de obicei, este legea sediului mandatarului, primeşte incidenţă cu referire

la contract. Această soluţie adoptată pe scară largă de practica internaţională, asigură un

regim juridic unitar contractului internaţional de mandat comercial, implicând aplicarea lui

lex loci executionis atât fondului şi efectelor raportului contractual dintre mandant şi

mandatar, cât şi deseori actului încheiat de mandatar cu terţul.

3. Contractul internaţional de comision.

Contractul de comision este contractul prin care o parte, numită comisionar, se

obligă faţă de cealaltă parte, numită comitent, să încheie acte juridice în nume

propriu, dar în contul comitentului, în schimbul unei remuneraţii, calculată

procentual la cifra de afaceri şi numită comision34.

Caracteristic contractului de comision este, înainte de toate, faptul că, spre deosebire de

mandatar, comisionarul încheie acte juridice cu terţul din nume propriu, dar în contul

comitentului, care nu este cunoscut terţului ca, de altfel, nici relaţia de intermediere dintre

comitent şi comisionar.



160

Contractul de comision este un contract sinalagmatic, consensual, cu titlu oneros şi nu

poate fi revocat pe cale unilaterală.

Comitentul trebuie să aibă capacitate comercială, deoarece comisionarul încheie acte de

comerţ cu terţul din împuternicirea sa şi pe contul său.

Acţionând faţă de terţ în nume propriu, comisionarul este un comerciant şi trebuie să

justifice capacitatea necesară încheierii de acte de comerţ. De regulă, comisionarul îşi face o

profesie din operaţiile de intermediere, adesea foarte rentabile prin comisionul pe care îl

produc.

În baza contractului de comision, comitentul are un drept la acţiune numai împotriva

comisionarului, nu şi contra terţilor cu care acesta din urmă a contractat. Aceasta îl

deosebeşte de contractul de mandat, care conferă mandantului un drept la acţiune atât

împotriva terţilor cu care a contractat mandatarul, cât şi contra mandatarului, când acesta

a garantat îndeplinirea obligaţiilor asumate de către terţii contractanţi.

Comisionarul răspunde faţă de comitent de încheierea operaţiei cu terţul, dar nu şi de

îndeplinirea obligaţiilor asumate de acesta, cu excepţia cazului când s-a stipulat clauza del

credere, prin care comisionarul se angajează să garanteze comitentului executarea

prestaţiei de către contractant.

Pentru activitatea sa, comisionarul este plătit de către comitent prin comision.

Comitentul, de asemenea, este obligat să-i restituie comisionarului şi cheltuielile suportate

cu ocazia executării împuternicirii şi să-l despăgubească de pierderile suportate.

În contractul internaţional de comision, capacitatea părţilor va fi stabilită de legea

personală, respectiv de legea naţională. Fondul şi efectele contractului primesc incidenţa

legii desemnate de părţi prin acordul lor comun. Dacă părţile omit să aplice principiul lex

voluntatis, sarcina determinării lui lex causae revine judecătorului.

Soluţia asupra căreia s-a oprit majoritatea practicii şi doctrinei dă preferinţă legii

locului de executare. Deseori, locul de executare coincide cu sediul comisionarului.


161

4. Contractul internaţional de curtaj.

Contractul internaţional de curtaj este un contract prin care o persoană, numită

curtier, se obligă ca în schimbul unei sume de bani, numită curtaj, să procure

celeilalte părţi, numită client, un cocontractant35.

În toate cazurile curtierul este un comerciant independent, care acţionează în nume

propriu şi al cărui comerţ constă din intermedierea ce o execută cu titlu de profesie. Rolul

său este de a pune în legătură pe client cu un partener de comerţ în scopul încheierii unui

contract.

Curtierul înlesneşte afaceri fără a interveni în contract şi nu poartă nici o răspundere

referitor la executarea sau neexecutarea contractului a cărui încheiere a intermediat-o.

Pentru serviciile acordate clientului, curtierul primeşte o indemnizaţie numită curtaj.

Conform practicii comerciale, curtajul se datorează, în principiu, din momentul încheierii

contractului respectiv.

În practica comercială internaţională, în majoritatea cazurilor, curtierul dobândeşte

dreptul de a fi remunerat numai prin încheierea contractului între client şi terţ, chiar dacă

acesta nu a fost executat.

Împrejurarea că clientul şi curtierul au sediul în state diferite conferă contractului de

curtaj caracter internaţional.

În cazul contractului internaţional de curtaj, capacitatea clientului şi a curtierului este

guvernată de lex personalis sau legea naţională. Fondul şi efectele acestui contract cad sub

incidenţa legii determinate de părţi potrivit principiului lex voluntatis.

În situaţia în care părţile nu au desemnat legea aplicabilă, practica jurisdicţională

oscilează între a aplica legea în vigoare la sediul curtierului, care adesea este legea în

vigoare în statul unde a fost încheiat ori se va încheia contractul intermediat, sau legea în

vigoare la sediul reprezentatului.

Doctrina opinează pentru aplicarea legii ţării în care curtierul îşi exercită activitatea.

Această soluţie vizează ipoteza în care curtajul este practicat de un curtier profesionist.

Atunci când curtajul este realizat de un curtier întâmplător, doctrina opinează în sensul



162

supunerii contractului internaţional de curtaj legii statului pe teritoriul căruia a fost

încheiat sau urmează a fi încheiat contractul intermediat de curtier.

5. Contractul internaţional de agent.

Contractul de agent (agency) este un contract încheiat între o parte, numită agent,

care se obligă, în schimbul unui comision, să trateze afaceri în numele şi pe seama

altei părţi, numită principal36.

Agentul comercial este intermediarul care, cu titlu de profesie obişnuită, negociază şi

încheie vânzări, cumpărări, închirieri, prestări de servicii în numele şi pe contul

producătorilor sau comercianţilor.

Pentru serviciile de intermediere, agentul este plătit printr-o sumă procentuală,

calculată la cifra de afaceri, realizată în contul reprezentatului.

Contractul de agent se încheie, de regulă, în formă scrisă şi pentru o perioadă

determinată. Dacă contractul a fost încheiat pe o durată nedeterminată, oricare dintre părţi

îl poate denunţa în scris.

Agentul are obligaţia să îndeplinească împuternicirea dată de principal şi să vegheze

asupra intereselor acestuia ca un bun comerciant.

Agentul răspunde numai pentru încheierea contractelor cu terţii, dar nu şi pentru

executarea obligaţiilor acestora, cu excepţia cazului când a intervenit în plus o convenţie

del credere cu mandantul. El este, de asemenea, obligat să păstreze secretul asupra

afacerilor reprezentatului (principal), chiar şi după expirarea contractului. Agentul se

comportă ca un mandatar cu reprezentare, având nevoie pentru încheierea afacerilor cu

terţii în numele şi pe seama reprezentatului, de o împuternicire scrisă din partea acestuia.

Principalul este obligat să coopereze cu agentul pentru realizarea mandatului acestuia,

punându-i la dispoziţie toate documentele necesare. De asemenea, el este obligat să

plătească agentului comisionul cuvenit, precum şi eventuala compensaţie suplimentară

pentru clientela dobândită.



163

6. Contractul internaţional de consignaţie.

Contractul de consignaţie este un contract în baza căruia o persoană numită

consignant, încredinţează altei persoane, numită consignatar, anumite bunuri

mobile pentru a fi vândute la un anumit preţ, într-un termen determinat, plătindu-i

pentru această activitate o sumă stabilită sub formă de cotă procentuală din preţul

vânzării, numită comision37.

Consignaţia se analizează ca o specie a contractului de comision, unde consignantul,

prin analogie, deţine poziţia de comitent, iar consignatarul pe cea a unui comisionar. Spre

deosebire, însă, de acesta, consignatarul are atribuţii mai limitate, în sensul că încheie

numai acte de vânzare nu şi de cumpărare. Pe de altă parte, el îşi asumă o serie de obligaţii,

decurgând din faptul că devine şi depozitar al mărfurilor pe care se angajează să le desfacă

propriilor săi clienţi.

Vinderea bunurilor se face la un preţ stabilit anticipat de consignant.

Consignantul trebuie să aibă capacitatea de a încheia acte de comerţ, deoarece actele

juridice de vânzare se încheie pe seama sa. Consignatarul trebuie să aibă capacitate deplină

de exerciţiu, deoarece el încheie contractele în nume propriu. De regulă, consignatarul este

un comerciant, care încheie asemenea acte juridice cu caracter profesional.

Contractul de consignaţie este un contract sinalagmatic, consensual şi cu titlu oneros.

Consignantul are următoarele obligaţii:

să predea consignatarului mărfurile la termenele de livrare şi în condiţiile convenite.

El răspunde pentru cantitatea şi calitatea produselor;

să plătească remuneraţia cuvenită consignatarului;

să restituie cheltuielile făcute de consignatar în legătură cu îndeplinirea sarcinilor

primite.

Consignatarul este obligat:

să ia măsurile necesare pentru păstrarea şi conservarea mărfurilor primite;

să execute mandatul dat de consignant;

să prezinte darea de seamă consignantului asupra îndeplinirii mandatului său.



164

Consignatarul este obligat să restituie consignantului bunul încredinţat în consignaţie,

dacă acesta nu a fost vândut în termenul convenit. În caz de faliment al consignatarului,

consignantul va putea revendica bunurile încredinţate sau preţul lor neachitat.

7. Contracte comerciale cu funcţii apropiate de intermediere.

7.1. Contractul de concesiune comercială.

Prin contractul de concesiune comercială exclusivă, un comerciant independent,

numit concesionar, primeşte dreptul de a fi aprovizionat cu anumite mărfuri ale unui

producător, numit concedent, pe care le comercializează în nume şi în cont propriu38.

Trăsăturile specifice ale contractului de concesiune comercială sunt:

a) Concesiunea are ca obiect mărfuri determinate, pe care concedentul se obligă să le

vândă numai concesionarului, care activează pe un teritoriu determinat prin contract.

Concesionarul se obligă să comercializeze mărfurile respective pe raza teritoriului stabilit

în contract şi să nu cumpere mărfuri similare de la un alt producător.

b) Concesionarul activează în calitate de comerciant independent, în nume şi pe cont

propriu, cumpărând mărfurile şi revânzându-le clientelei locale pe care şi-o formează.

c) Beneficiul concesionarului se realizează din diferenţa de preţ dintre cel de

cumpărare şi cel de vânzare şi încasarea unui comision, aşa cum se practică în cadrul

celorlalte forme de intermediere.

d) În practica comercială, durata contractului de concesiune este scurtă, de regulă un

an, şi în funcţie de rezultate poate fi reînnoit.

7.2. Contractul de franchising.

Contractul de franchising este operaţiunea prin care o persoană, franchisor,

acordă unei alte persoane, franchisee, concesiunea unei mărci de fabrică sau de

serviciu, precum şi ansamblul de metode şi mijloace de comercializare, care să

asigure exploatarea şi gestiunea în condiţii de rentabilitate.

Contractul de franciză este un contract bilateral, consensual, intuitu personae,

comutativ şi cu titlu oneros. Acesta se caracterizează prin următoarele trăsături:



165

colaborarea continuă dintre părţi pe toată durata contractului;

partenerii nu se află în raporturi de subordonare; activitatea franchisee-ului se

desfăşoară în mod independent, pentru el şi în contul său;

folosirea numelui comercial şi a mărcii franchisor-ului pentru mărfurile produse şi

comercializate sau serviciile prestate;

plata unei remuneraţii de către franchisor.

Clauzele esenţiale ale contractului de franchising sunt:

drepturile franchiser-ului;

drepturile franchisee-ului;

bunurile şi / sau serviciile care urmează a fi transmise (prestate) franchisee-ului;

obligaţiile franchiser-ului;

obligaţiile franchisee-ului;

condiţiile efectuării plăţilor de către franchisee;

durata contractului, care trebuie să fie suficient de lungă pentru a permite franchisee-

ului să-şi amortizeze investiţiile iniţiale, efectuate în condiţiile franchisei;

temeiurile pentru orice modificare sau prelungire ulterioară a contractului;

condiţiile în care franchisee-ul poate să înstrăineze afacerea constituită în condiţiile

franchisei şi drepturile preferenţiale ale franchiser-ului în vederea procurării acestei

afaceri;

regulile de utilizare a semnelor distinctive, denumirii de firmă, mărcii comerciale,

mărcii de serviciu, logotipului sau altor drepturi ale franchiser-ului de către franchisee;

drepturile franchiser-ului în ceea ce priveşte adaptarea franchisei la unele metode şi

condiţii noi sau modificate;

condiţiile de desfacere a contractului;

dispoziţiile cu privire la transmiterea promptă a bunurilor tangibile şi intangibile ale

franchiser-ului sau ale altui proprietar, după expirarea contractului de franchising.

În contractul de franchising, cele două părţi au interese convergente. Franchiser-ul este

interesat să pătrundă pe pieţele internaţionale, franchisee-ul are interesul să beneficieze de

mijloacele concedentului în derularea afacerii.


166

Avantajul franchiser-ului este că fără cheltuieli de investiţii poate acţiona pe o piaţă

externă. În acelaşi timp, franchiser-ul poate să-şi diversifice activitatea, operând acţiuni de

extindere şi amplificare a afacerii prin reinvestiţii.

Valorificând cu dibăcie mijloacele puse la dispoziţie de concedent, franchisee-ul îşi

poate asigura o clientelă stabilă şi îşi poate extinde operaţiunile comerciale.

Contractul de franchising are ca obiect acordarea de către un comerciant-producător,

numit franchiser, a dreptului de a vinde anumite bunuri sau de a presta anumite servicii şi

de a beneficia de un sistem de relaţii care conţine marca, renumele, know-how-ul şi

asistenţă unui comerciant persoană fizică sau juridică, numit franchisee, în schimbul unui

preţ constând într-o sumă de bani iniţială şi o redevenţă periodică, numită franchise fee39.

Obligaţiile şi drepturile franchiser-ului asumate prin contract sunt:

a) să pună la dispoziţia franchisee-ului o marcă de fabrică, de comerţ sau de servicii,

după caz;

b) să pună la dispoziţia franchisee-ului licenţa şi know-how-ul, sau a unui proces deja

existent de fabricaţie şi de distribuţie;

c) să acorde partenerului asistenţă tehnică în domeniile pregătirii profesionale,

instalării, conducerii etc.;

d) să se ocupe de publicitatea produsului sau serviciului respectiv, scutind pe

franchisee de cheltuieli de publicitate;

e) să stabilească şi să asigure sortimentul mărfurilor sau serviciilor, să asigure

aprovizionarea ritmică, constituirea stocurilor, completarea colecţiilor, modelelor;

f) pentru acordarea dreptului de comercializare şi asistenţei primeşte de la franchisee:

- taxa de intrare;

- o redevenţă stabilită în procente sau c o cotă fixă din desfacerile realizate de

franchisee.

Franchisee-ul are următoarele obligaţii:

a) să se conformeze unor politici şi unor reguli stabilite de franchiser, renunţând, într-o

anumită măsură, la independenţa sa;



167

b) să desfacă produsele sau să presteze serviciile în cauză, cu respectarea strictă a

condiţiilor contractuale;

c) să respecte zona teritorială în care activează, potrivit contractului;

d) să investească mijloacele materiale şi băneşti pentru a putea pune în aplicare

formula de lucru a franchiser-ului;

e) să acorde dreptul de control franchiser-ului, privind respectarea strictă a metodelor,

tehnicilor de comercializare sau de prestare de servicii şi privitor la calitatea publicităţii

efectuată pe plan local;

f) să realizeze o anumită cifră de afaceri, în caz contrar suportând unele penalizări.

7.3. Contractul internaţional de depozit.

Contractul internaţional de depozit este contractul în baza căruia o persoană,

numită deponent, încredinţează spre păstrare altei persoane, numită depozitar, unul

sau mai multe bunuri, depozitarul obligându-se ca, în schimbul unei sume de bani

(taxa de depozit) să le conserve, să le păzească şi să le restituie la prima cerere40.

Contractul de depozit are caracter real, deoarece se formează ca urmare a predării

efective a bunurilor în posesia depozitarului. Depozitarul se obligă să conserveze bunul, iar

încălcarea acestei obligaţii atrage răspunderea contractuală. De asemenea, depozitarul se

obligă să nu folosească bunurile, să păstreze secretul operaţiei şi să le restituie la cerere.

Contractul internaţional de depozit se încheie în formă scrisă, comportând întocmirea a

trei înscrisuri diferite, dar cu conţinut identic, şi anume: talonul, recipisa de depozit şi

warrant-ul.

Talonul rămâne în registrul administraţiei depozitului şi are valoare probatorie,

constituind dovada existenţei contractului de depozit.

Recipisa de depozit şi warant-ul sunt titluri de credit nominative, la purtător sau la

ordin, în care se încorporează marfa depozitată şi care se remit deponentului.

Pentru ca recipisa de depozit şi warrant-ul să poată fi negociate ca titlu de credit, ele

trebuie să conţină o serie de menţiuni obligatorii:

denumirea şi sediul depozitului general;



168

numărul curent din registrul în care au fost înscrise mărfurile depozitate şi data

emiterii documentelor;

numele şi sediul deponentului;

natura, calitatea şi valoarea mărfii predate;

plata taxelor de import ori export şi poliţa de asigurare;

termenul de păstrare a bunurilor depozitate.

Transmiterea acestor titluri se face prin gir.

Orice depozit este supus legislaţiei naţionale a statului pe teritoriul căruia funcţionează.


169

Tema 12. CONTRACTE MODERNE ŞI COMPLEXE

Planul

1. Contractul internaţional de leasing;

2. Contractul internaţional de factoring;

3. Contractul internaţional de licenţă;

4. Contractul internaţional de consulting-engineering.


170

1. Contractul internaţional de leasing.

Tranzacţiile de leasing, fiind o sursă importantă de finanţare

comercială, s-au dezvoltat în mod spectaculos pe parcursul

ultimelor decenii. Există mai mulţi factori care au determinat

această evoluţie: o creştere a flexibilităţii în finanţarea

comercială, necesitatea de a dota agenţii economici cu

echipamente şi alte mijloace de producţie moderne etc.

Achiziţionarea de echipamente necesită un efort financiar

considerabil. În plus, cumpărătorii trebuie să suporte şi riscurile

ce decurg din transferul dreptului de proprietate, precum şi

riscul incapacităţii echipamentelor de a atinge parametrii

economici şi tehnici planificaţi. Leasingul a fost soluţia pentru

problemele legate de obţinerea de facilităţi creditare, precum şi

pentru preocuparea băncilor de a obţine garanţii

corespunzătoare pentru creditele acordate.

Potrivit unor opinii, leasing-ul este o operaţiune juridică

prin care o persoană cumpără un bun spre a-l închiria unei alte

persoane41.

Autorul Tudor R. Popescu susţine că prin leasing se

subînţelege, în genere, acea operaţiune juridică prin care o

persoană (de obieci, o societate specializată în acest scop)

cumpără un bun spre a-l închiria unei alte persoane, numită

utilizator (care, în mod obişnuit, este tot o întreprindere), care

la sfârşitul contractului de locaţiune are un drept de opţiune

între trei posibilităţi, şi anume: de a continua contractul de

locaţiune, de a-l rezilia ori de a cumpăra bunul respectiv contra

unui preţ convenit, în aşa fel încât să ţină seama, cel puţin în

parte, de vărsămintele efectuate cu titlu de chirie (adică de

41 Mazilu D. Dreptul comerţului internaţional. Partea Specială. Bucureşti: “Lumina Lex”, 2000, p. 296.

Trăsăturile

contractului

international de

leasing

Părţile: producătorul

(vânzătorul),

finanţatorul şi

utilizatorul.


- sinalagmatic;

- oneros;

- consensual.

Izvoarele de bază:

- Convenţia UNIDROIT

privind leasingul financiar

de la Ottawa din 28 mai

1988.


171

amortizarea bunului pe această cale şi deci de valoarea lui reziduală)42.

Obiectul contractului de leasing îl constituie închirierea temporară a bunurilor, cel mai

frecvente fiind maşinile şi utilajele.

Pe plan internaţional, leasing-ul este reglementat de Convenţia UNIDROIT privind

leasingul financiar internaţional de la Ottawa din 28 mai 1988.

Potrivit art. 1 al. (2) al Convenţiei UNIDROIT privind leasingul financiar internaţional,

operaţiunea în cauză are următoarele caracteristici43:

a) utilizatorul alege echipamentul şi furnizorul, fără a face apel, de o manieră

determinantă, la competenţa finanţatorului;

b) achiziţia echipamentului revine finanţatorului în virtutea unui contract de leasing

încheiat sau ce urmează să se încheie între finanţator şi utilizator, de care furnizorul are

cunoştinţă;

c) chiriile prevăzute în contractul de leasing sunt calculate ţinând cont, mai ales, de

armonizarea totalităţii sau a unei părţi din consumul echipamentului.

În Republica Moldova, leasing-ul este reglementat de Legea cu privire la leasing din

28.04.2005.

Principalele elemente ale leasing-ului sunt:

a) cumpărarea unor bunuri de către o societate specializată, numită societate de

leasing, care devine proprietara acestor bunuri, dobândite numai cu scopul închirierii lor

imediate;

b) punerea bunurilor, prin intermediul unui contract de locaţie, la dispoziţia unei

persoane, care le va utiliza contra unei chirii;

c) facultatea acordată utilizatorului de a cumpăra la sfârşitul contractului, toate sau

numai o parte din bunurile închiriate contra unui preţ convenit în aşa fel, încât se ţine

seama, cel puţin în parte, de vărsămintele efectuate cu titlu de chirie.

Potrivit legislaţiei naţionale, clauzele pe care trebuie să le cuprindă contractul de

leasing sunt:

42 Mămăligă I., Leasingul – contract modern în dreptul comerţului internaţional, în Revista Naţională de Drept, 2014, nr.

5, p. 42. 43 Mămăligă I., Leasingul – contract modern în dreptul comerţului internaţional, în Revista Naţională de Drept, 2014, nr.

5, p. 43.


172

părţile contractante;

destinaţia şi denumirea echipamentului, caracteristica lui, termenul furnizării şi

locul de aflare la locatar;

partea căreia i se acordă dreptul de a alege echipamentul şi furnizorul acestuia;

drepturile şi obligaţiile părţilor privind transportarea, recepţia, păstrarea, montarea

şi exploatarea echipamentului;

durata contractului care corespunde cu termenul de amortizare a echipamentului

sau este aproximativ egală cu acest termen;

cuantumul chiriei pentru întreaga perioadă a leasingului, care include costul integral

al echipamentului la preţurile valabile la data încheierii tranzacţiei, ordinea, modul forma şi

termenul plăţii ei, sancţiunile pentru neefectuarea sau efectuarea tardivă a acestei plăţi;

posibilitatea de cesiune către terţ a drepturilor de folosinţă a echipamentului;

modul de folosire a echipamentului la expirarea contractului;

răspunderea părţilor pentru neexecutarea sau executarea neadecvată a contractului,

modul de soluţionare a litigiilor;

condiţiile de modificare sau de reziliere a contractului;

sediul, datele referitoare la băncile părţilor şi semnăturile părţilor;

alte clauze convenite de părţi, ce nu contravin legislaţiei.

Contractul de leasing cuprinde o sumă de acte juridice, marcate de interdependenţa

dintre ele. Această sumă nu este o juxtapunere, ci un tot unitar, de sine stătător, în care se

contopesc o vânzare, un mandat, o locaţie şi o promisiune unilaterală de vânzare.

În acest sens, contractul de vânzare-cumpărare se încheie între vânzător şi finanţatorul-

cumpărător. Obiectul acestui contract este ales de utilizator, care tratează cu vânzătorul

toate elementele vânzării. Finanţatorul va plăti preţul pe baza procesului verbal de predare,

încheiat între vânzător şi utilizator.

Contractul de mandat se încheie între finanţator ca mandant şi utilizator ca mandatar.

Utilizatorul acţionează în numele finanţatorului, dar nu primeşte indicaţii de la acesta.

Contractul de locaţiune intervine între creditorul locator (finanţator) şi utilizatorul

locatar. Acest contract este precedat de o promisiune de locaţie sinalagmatică, în sensul că


173

finanţatorul promite că bunul pe care îl cumpără acesta îl va da în locaţie, iar utilizatorul

promite că-l va lua în calitate de locatar.

Promisiunea unilaterală de vânzare aparţine finanţatorului şi operează la finele

contractului de leasing.

Obligaţia de livrare şi instalare a materialului comandat, care în cadrul locaţiei ar cădea

în seama locatorului finanţator, în cazul leasing-ului se execută către utilizator de către

vânzător, care este terţ faţă de contractul de locaţie. Prin urmare, răspunderea pentru

întârzierea în livrare cât şi prin orice defect care ar putea tulbura folosirea echipamentului

închiriat, cade în sarcina vânzătorului şi operează direct faţă de utilizator. De asemenea,

obligaţia de a asigura materialul livrat, garanţia pentru viciile ascunse, precum şi obligaţia

de a asigura utilizatorului locator o posesie liniştită i se atribuie tot vânzătorului.

Creditorul finanţator este obligat să plătească preţul vânzătorului, precum şi să fixeze

durata primară a locaţiunii, denumită şi perioadă irevocabilă. Utilizatorul are în contractul

de leasing obligaţiuni multiple, obligaţia principală fiind aceea de plată a chiriei. Ratele de

chirie se plătesc, de regulă, lunar şi se calculează prin acordul locatorului cu locatarul.

Chiria de leasing se poate calcula astfel:

a) se determină preţul real al bunului;

b) se stabileşte comisionul care revine societăţii de leasing;

c) se calculează cotele de amortizare a bunului;

d) se determină profitul;

e) pe baza acestor elemente se stabileşte rata de leasing (chiria).


174

Un exemplu de contract internaţional de leasing, de

proporţii, este cel încheiat în martie 2010 între compania de stat

AIR MOLDOVA şi compania braziliană EMPRESA BRASILIERA DE

AERONAUTICA privind procurarea în leasing a unei aeronave de

tip Embraer 190 LR, cu livrarea ulterioară a unui avion cu

aceeaşi modificaţie. Valoarea tranzacţiei este de 35,5 milioane

euro, iar termenul de leasing este de 10 ani. Doar 10% din sumă

a fost achitată de AIR MOLDOVA, restul fiind acoperit prin

consorţiul a 4 bănci locale44.

2. Contractul internaţional de factoring.

Factoring-ul a apărut în practica engleză, încă în secolul al

XVIII-lea, dar a dobândit amploare deosebită în S.U.A. în

condiţiile comerţului cu coloniile, iar mai apoi a intervenit o

reglementare legală, „The Factoring Act” din 1889 şi mai recent o

lege din 1923. În sfârşit „The Uniform Commercial Code”

cuprinde dispoziţiile menite să faciliteze operaţiile efectuate prin

intermediul factoring-ului45.

Factoring-ul este tot mai mult utilizat în diferite ţări

europene, chiar în pofida legislaţiilor care nu sunt de natură să-i

faciliteze dezvoltarea. Amploarea impresionantă pe care a luat-o

această instituţie, deşi nu şi-a atins încă maturitatea juridică, este

suficientă să demonstreze măsura în care instituţia factoring-ului

corespunde exigenţelor unui comerţ internaţional modern. Mari

societăţi comerciale, institute financiare şi de credit s-au

specializat în operaţii de factoring pe plan intern şi internaţional,

constituind chiar grupuri de societăţi în acest scop.

44 Mămăligă I., Leasingul – contract modern în dreptul comerţului internaţional, în Revista Naţională de Drept, 2014, nr.

5, p. 40. 45 Florescu D.A.P., Pîrvu L.-N. Contractele de comerţ international. Bucureşti: “Universul Juridic”, 2007, p. 168.

Trăsăturile

contractului

internaţional de

factoring

Părţile: aderentul,

factorii şi clienţii.


- sinalagmatic;

- oneros;

- consensual;

- de adeziune;

- cu executare succesivă;

- intuitu personae (în ce

ţine de aderent).

Izvoarele de bază:

- Convenţia UNIDROIT cu

privire la factoring-ul

internaţional din 28 mai

1988 de la Ottawa.


175

Factoring-ul este un contract complex prin care o parte, numită aderent,

transferă în proprietate o anumită categorie a creanţelor sale unei alte părţi, numită

factor care, în schimbul unui comision, se obligă să achite aderentului valoarea lor,

subrogându-se în drepturile acestuia faţă de debitorii creanţelor cedate şi pe care

urmează să le încaseze46.

Potrivit altor opinii, contractul de factoring este acela care intervine între două

persoane dintre care una, numită factor, îşi asumă obligaţia ca în contra unui comision să

realizeze toate creanţele pe care partea contractantă, numită aderent, se obligă să i le

transmită contra plată, subrogându-l pe factor în toate drepturile sale47.

Actul internaţional care reglementează factoring-ul este Convenţia UNIDROIT cu privire

la factoring-ul internaţional din 28 mai 1988 de la Ottawa.

În cadrul factoring-ului, vânzătorul, după ce a vândut mărfurile, mai vinde şi creanţele

pe care le are împotriva cumpărătorilor de mărfuri. De fapt, lucrurile se petrec în felul

următor: aderentul, printr-un contract încheiat cu factorul, îi cedează acestuia toate

creanţele sale, contra plăţii valorii acestora, pe care factorul urmează să le încaseze la

scadenţă. Riscul insolvabilităţii debitorilor cât şi a neplăţii la termen de către aceştia revine

factorului, fără posibilitatea pentru acesta de a se întoarce cu recurs împotriva aderentului.

La operaţia de factoring participă trei persoane, şi mai cu seamă: aderentul (vânzător

sau furnizor), factorul (cesionar al creanţelor) şi clientul (cumpărătorul mărfii sau

beneficiarul serviciilor). Dacă operaţia de factoring se realizează pe plan internaţional,

intervine şi a patra persoană – factorul la import, adică factorul din altă ţară, căruia factorul

iniţial (factor la export) i-a recedat creanţele ce-i fuseseră vândute de către aderent.

Factorul este obligat să plătească aderentului toate facturile pe care le-a aprobat în

prealabil, neacceptând facturile acelor clienţi, care pe plan comercial prezintă prea puţină

garanţie. Plata creanţelor se face pe data cedării acestora pe măsura prezentării facturilor.

De regulă, facturile sau copiile lor legalizate se prezintă la anumite intervale convenite cu

un borderou, pe care sunt înscrise toate facturile din perioada considerată, cu toate

garanţiile lor şi documentele justificatoare.

46 Gribincea L. Dreptul comerţului internaţional. Chişinău: “Reclama”, 1999, p. 307. 47 Florescu D.A.P., Pîrvu L.-N., op. cit., p. 168.


176

Pentru a-l plăti pe aderent, factorul îi deschide un cont curent, în care prevede şi un

credit de un anumit plafon pentru fiecare client agreat. La primirea facturilor cu actele

justificative şi chitanţa subrogatorie, valoarea nominală a acestora se înscrie de către factor

la credit, iar comisionul şi eventualul agio (sumă reţinută în situaţia în care aderentul

utilizează creditul înainte de exigibilitatea creanţelor transmise) sunt înscrise la debit.

Factorul subrogat aderentului are şi unele drepturi împotriva debitorilor cedaţi, cărora

le poate opune toate excepţiile creanţei sau le poate intenta acţiune în plată.

Aderentul are obligaţia de a plăti comisionul convenit, precum şi de a înscrie pe factură

invitaţia adresată debitorului de a plăti direct factorului, menţiunea de subrogare pe

facutră fiind obligatorie. De asemenea, aderentul este obligat să garanteze factorului

existenţa creanţei, scop în care este dator să coopereze cu acesta, informând-ul despre

toate cauzele care ar putea afecta creanţa. În plus, el trebuie să notifice debitorului

existenţa subrogaţiei şi îndatorirea de a plăti factorului.

3. Contractul internaţional de licenţă.

Prin contractul de licenţă, titularul unui brevet, numit licenţiator, transmite unui

beneficiar, numit licenţiat, dreptul de folosinţă asupra unei invenţii. Conţinutul şi

efectele licenţei sunt reglementate de legea contractului, care se determină de către părţi în

conformitate cu principiul autonomiei de voinţă. Libertatea contractuală a părţilor este

limitată de actele administrative care condiţionează încheierea contractelor de comerţ

internaţional, de interdicţia stipulării clauzelor abuzive şi de incidenţa legislaţiei antitrust.

Potrivit art. 26 alin. (6) al Legii RM nr. 50/2008, prin contractul de licenţă, solicitantul

sau titularul de brevet (licenţiar) transmite dreptul de exploatare a cererii de brevet sau a

brevetului oricărei alte persoane (licenţiat), rezervându-şi dreptul de proprietate asupra

lui48.

48 Chibac G. Drept Civil. Contracte şi succesiuni. Ediţia a III-a revăzută şi completată. Chişinău: “Cartier”, 2010, p.434.


177

În absenţa unor reglementări speciale, raporturile

contractului dintre părţi sunt supuse dispoziţiilor dreptului

comun.

Licenţa convenţională are valoarea unui contract de

locaţiune sau a unui contract de vânzare.

Obiectul contractului îl formează autorizarea sau

acordarea dreptului ca o invenţie brevetată să fie folosită de

partener.

Contractul de licenţă nu implică un act de dispoziţie

asupra dreptului exclusiv de exploatare. Titularul transmite

doar folosinţa dreptului său de exploatare, care poate fi

totală sau parţială.

Clasificarea licenţelor:

a) În funcţie de întinderea drepturilor care se atribuie

prin contract, licenţa poate poate fi exclusivă şi

neexclusivă.

b) După caracterul lor, licenţele se impart în două

categorii: nelimitate şi limitate.

c) După izvorul lor, acestea pot fi voluntare şi

obligatorii.

Licenţiatorul are următoarele obligaţii:

de a remite obiectul contractului;

obligaţia de garanţie;

plata taxelor legale;

asigurarea exploatării optime a invenţiei;

acordarea asistenţei tehnice.

Obligaţiile licenţiatului sunt:

obligaţia de exploatare a licenţei;

obligaţia de plată a preţului.

Trăsăturile

contractului

internaţional de

licenţă

Părţile: licenţiatorul şi

licenţiatul.


- sinalagmatic;

- oneros;

- consensual;

- comutativ;


- intuitu personae.


178

În cazul contractului pe o perioadă determinată, acesta

încetează la termenul convenit de către părţi. Dacă este pe

perioadă nedeterminată, contractul încetează la expirarea

perioadei de valabilitate a brevetului, invenţia trecând în

domeniul liberei concurenţe.

4. Contractul internaţional de consulting-engineering.

Revoluţia tehnico-ştiinţifică contemporană a influenţat

puternic evoluţia comerţului mondial, atât sub aspectul creşterii

spectaculoase a volumului acestuia cât şi sub cel al diversificării

sale. Sub acest din urmă aspect, este semnificativă nu numai

lărgirea gamei mărfurilor, îndeosebi a celor ale industriei

prelucrătoare, sau a instrumentelor juridice cu ajutorul cărora se

realizează schimburile comerciale, ci şi ponderea tot mai mare pe

care o are comerţul cu „inteligenţă”, fie că este vorba de comerţul

cu brevete sau know-how ori de prestare a unor servicii

inginereşti49.

Contractul internaţional de consulting-engineering este

definit ca un contract prin care o parte, întreprindere de

consulting-engineering, se obligă ca în schimbul unei sume

de bani (preţ), să presteze în profitul celeilalte părţi,

beneficiar, diferite servicii de natură intelectuală, precum

studii de fundamentare tehnico-economică, studii

preliminarii de amplasare în raport de sursele energetice,

proiectare, planuri de execuţii, întocmirea caietelor de

sarcini şi a listelor pentru furnizarea de materiale şi

echipamente, opţiuni asupra efectelor celor mai

avantajoase, coordonarea, conducerea şi supravegherea

49 Babiuc V. Dreptul Comerţului Internaţional. Bucureşti: “Sylvi”, 2002, p. 141.

Trăsăturile

contractului

internaţional de

consulting-

engineering

Părţile: prestatorul

(furnizorul) şi

beneficiarul.


- sinalagmatic;

- oneros;

- consensual;

- comutativ;



179

lucrătorilor de construcţii-montaj, punere în funcţiune, recepţii de lucrări, toate

urmărind realizarea în condiţii de maximă eficienţă a obiectivului avut în vedere de

beneficiar.

Contractul de consulting-engineering poate fi definit şi ca o înţelegere prin care

furnizorul, de regulă, o societate specializată, prestează o gamă largă de operaţiuni de

consulting-engineering unui beneficiar, la comanda şi în folosul acestuia.

Activitatea de consulting-engineering este indispensabilă realizării marilor ansambluri

industriale, montajului de echipament sau livrărilor la cheie.

Pe parcursul întregii activităţi de engineering, de la conturarea concepţiei şi până la

punerea în funcţiune a unei instalaţii industriale, se deosebesc mai multe serii de prestaţii

şi anume50:

studii pentru fundamentarea tehnico-economică, aprecierea oportunităţii şi

posibilităţilor de realizare, stabilirea amplasamentelor, resurse energetice şi de materii

prime, căi de comunicaţii şi căi de acces, forţa de muncă, alegerea procesului tehnologic,

studii de piaţă, organizarea obiectivului industrial sub toate aspectele sale etc.;

studiul de lucrări de proiectare preliminare, proiecte generale, proiecte şi desene de

execuţie a planurilor şi proiectelor etc.;

întocmirea caietelor de sarcini şi a listelor pentru furnizarea materialelor şi

echipamentelor, analiza ofertelor primite şi lansarea comenzilor, încheierea contractelor cu

furnizori antreprenori etc.;

coordonarea, conducerea şi supravegherea lucrărilor de construcţie-montaj, a

furnizărilor de ehipamente, instruirea personalului, încercări, recepţii etc.

Operaţiile menţionate se realizează în două etape:

a) etapa de studiu, care cuprinde studii preliminare sau prestudii, concepţia şi

realizarea planurilor şi a schiţelor amănunţite ale unei instalaţii industriale, deci cercetări

în temeiul cărora se întocmeşte un proiect;

b) etapa de executare şi anume lansarea comenzilor, procurarea materialelor, montaj,

construcţii, recepţii, punerea în funcţiune etc.



180

De obicei, activitatea de consulting-engineering acoperă prestaţiile cu caracter

intelectual, care constau în transmiterea de idei, de concepţii şi de indicaţii, întemeiate pe

un studiu general şi un studiu detaliat al unui proiect.

Ca activitate de acordare a consultaţiilor, consulting-ul constă în studierea şi cercetarea

pentru un beneficiar a posibilităţilor tehnice şi comerciale – în temeiul rezultatelor ştiinţei

şi a experienţei – într-un domeniu determinat şi acordarea asistenţei tehnice

corespunzătoare51.

Consulting-ul este prestat de ingineri şi tehnicieni specialişti, individual sau asociaţi în

organizaţii specializate.

Engineering-ul reprezintă ansamblul de operaţii, în special, cu caracter intelectual care

urmăresc realizarea de investiţii în condiţii de eficienţă maximă şi care reprezintă totalul

activităţilor anterioare, concomitente şi ulterioare, ce însoţesc realizarea unui proiect dat.

Activitatea de engineering cuprinde:

culegerea de date de pe teren şi efectuarea pe baza lor a calculelor tehnice şi

stabilirea fluxurilor tehnologice;

elaborarea planurilor de ansamblu şi de detaliu ale instalaţiilor şi echipamentelor şi

amplasarea optimă a acestora;

stabilirea posturilor de lucru şi a personalului eficient necesar;

modernizarea şi optimizarea funcţionării unor capacităţi de producţie existente.

Engineering-ul poate fi de următoarele tipuri:

a) engineering economic, care cuprinde soluţiile ştiinţifice optime pentru finalizarea

obiectivului proiectat;

b) engineering de proiectare, care cuprinde lucrări inginereşti care definitivează

proiectul;

c) engineering industrial, care cuprinde lucrările de organizare şi coordonare pentru

aplicarea proiectului.

Contractul de consulting-engineering poate avea mai multe forme:

51 Mazilu D. Dreptul comerţului internaţional. Partea Specială. Bucureşti: “Lumina Lex”, 2000, p. 286.


181

a) Contractul în regie: acel contract în care cheltuielile societăţii de consulting-

engineering se află sub controlul beneficiarului, fiind retribuite în sistemul cost plus

onorar.

b) Contractul la cheie: acel contract prin care furnizorul îi livrează beneficiarului

întreaga instalaţie contractată în stare de funcţionare, fiind retribuit de către beneficiar

printr-o sumă globală, forfetară.

c) Contractul pentru servicii. Acest contract se încheie pentru fiecare operaţie în

parte (de antrepriză, de execuţie a unor lucrări civile, de furnizare a unor utilaje etc.). În

acest contract retribuţia se face printr-o sumă fixă procentuală.

d) Contracte mixte sau combinate: acele contracte în care un furnizor general îşi

asumă răspunderea instalaţiei, mai puţin construcţiile civile, care cad în sarcina

beneficiarului. Totodată, clientul va mai putea livra o parte din utilajele efectuate după

desenele oferite de furnizor. În acest caz, furnizorul general – livrând şi utilajele şi

tehnologia – obţine un câştig mai mare. Adesea, în acest tip de raporturi contractuale,

clientul întâmpină dificultăţi în efectuarea controlului asupra preţului.

Obligaţiile societăţii de engineering sunt foarte variate: prestări de servicii, executarea

de lucrări, furnizări de materiale, de licenţe, brevete, know-how, obligaţia de a păstra

secretul asupra obligaţiilor realizate şi a rezultatelor obţinute, asupra informaţiilor primite

de la beneficiar etc.

Organizaţia de consulting-engineering are obligaţia de a îndeplini prestaţiile conform

prevederilor contractuale şi indicaţiilor clientului, cu care este ţinută să colaboreze

permanent în executarea contractului.

Principala obligaţie a beneficiarului este plata preţului în modul convenit de către părţi.

Beneficiarul este obligat să furnizeze datele primare, cerute de organizaţia prestatoare,

verificându-le, precizându-le sau completându-le la cererea acesteia.

De obicei, în contractul de consulting-engineering se stipulează şi răspunderea părţilor

pentru executarea necorespunzătoare sau pentru neexecutarea contractului.

Practica comercială a relevat că, organizaţia de consulting-engineering răspunde numai

dacă a săvârşit o greşeală în raport cu regulile obişnuite ale profesiei, cauzând în mod


182

culpabil o pagubă beneficiarului. Aceasta va fi obligată să repare numai daunele directe,

mărimea lor neputând depăşi onorariul la care era îndreptăţită conform contractului.


183

LITERATURA RECOMANDATĂ

1. Babiuc V. Dreptul Comerţului Internaţional. Bucureşti: “Sylvi”, 2002.

2. Băieşu A. Contractele Comerciale Internaţionale. Suport de curs. Chişinău: “CEP USM”, 2007.

3. Băieşu A. Dreptul Comerţului Internaţional. Note de curs. Chişinău: “USM”, 1998.

4. Chibac G. Drept Civil. Contracte şi succesiuni. Ediţia a III-a revăzută şi completată. Chişinău:

“Cartier”, 2010.

5. Costin M.N., Deleanu S. Dreptul Comerţului Internaţional. Partea generală. Bucureşti: “Lumina

Lex”, 1994.

6. Costin M.N., Deleanu S. Dreptul Comerţului Internaţional. Partea specială. Bucureşti: “Lumina

Lex”, 1995.

7. Florescu D.A.P., Pîrvu L.-N. Contractele de comerţ international. Bucureşti: “Universul Juridic”,

2007.

8. Gribincea L. Dreptul comerţului internaţional. Chişinău: “Reclama”, 1999.

9. Ionescu M.F.M. Dreptul Comertului International. Bucureşti: “Universitatea ‘Hyperion’”, 2011.

10. Mazilu D. Dreptul comerţului internaţional. Partea Specială. Bucureşti: “Lumina Lex”, 2000.

11. Sitaru D.A. Dreptul comerţului internaţional. Tratat. Bucureşti: “Lumina Lex”, 2004.

12. Вельяминов Г.М. Международное экономическое право и процесс. Moscova: “Wolters

Kluwer”, 2004.

13. Попондопуло В.Ф. Международное коммерческое право. Общая и особенная части.

Учебное пособие. Moscova: “Omega-L”, 2004.


184

Eugeniu Caţaveică, magistru în drept, lector universitar la Catedra Drept Privat

a Universităţii de Studii Politice şi Economice Europene „Constantin Stere”.

Absolvent al Facultăţii de Drept a Universităţii de Stat din Moldova (2010).

Începând cu anul 2010 – membru al Asociaţiei Obşteşti „Amnesty International

Moldova”.

Începând cu anul 2014 – jurisconsult în cadrul companiei cu activitate de

comerţ internaţional SC „BERHORD” SRL.

Începând cu anul 2012 – administrator al portalului juridic Adevar.MD, care include următoarele

site-uri: www.adevar.md, www.just.md, www.businessmoldova.md şi www.eugeniu.info.

Este autor a diverse lucrări ştiinţifice şi metodico-didactice, inclusiv a suporturilor de curs la

disciplinele „Dreptul Comerţului Internaţional” şi „Arbitrajul Comercial Internaţional”.

http://www.adevar.md/

http://www.just.md/

http://www.businessmoldova.md/

http://www.eugeniu.info/

Dreptul Comertului International

Documents

Transcript of Dreptul Comertului International