ŞCOALA NAŢIONALĂ DE STUDII POLITICE ŞI ADMINISTRATIVEFACULTATEA DE ADMINISTRAŢIE PUBLICĂ

Departamentul pentru Învăţământ la Distanţă

DREPT PENAL ŞI PROCEDURĂ PENALĂSuport de curs

Lector drd. Dorinica IoanAsist.univ.drd. Diana Ilica

ANUL VSTUDII UNIVERSITARE

NOŢIUNEA DE INFRACŢIUNE ŞI TRĂSĂTURILE EI ESENŢIALE

1. Preliminarii

Ştiinţa dreptului penal foloseşte mai multe accepţiuni ale noţiunii de infracţiune astfel: infracţiunea – faptă a omului prin care se aduce atingere unei anumite valori

sociale iar cel care a săvârşit o astfel de faptă trebuie să fie pedepsit.Această faptă devine infracţiune numai dacă îndeplineşte condiţiile prevăzute de norma de incriminare pentru a fi calificată astfel.

Infracţiunea – faptă descrisă de legea penală. Este accepţiunea legiuitorului care interzice, sub sancţiuni specifice, faptele considerate periculoase pentru valorile sociale esenţiale ale societăţii.1În această accepţiune, infracţiunea se regăseşte în partea specială a codului penal, în legi penale speciale sau în legi nepenale cu dispoziţii penale(neglijenţa în serviciu, darea de mită, luarea de mită, omor, furt, etc.)

Infracţiunea – instituţie fundamentală a dreptului penal care, alături de celelate două - răspunderea penală şi sancţiunile de drept penal, formează „pilonii”2 dreptului penal.

Precizăm că între aceste trei instituţii există o strânsă legătură. Fără instituţia infracţiunii nu ar putea exista şi funcţiona celelalte două şi invers. Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 17 alin.2 din C.pen. „Infracţiunea este singurul temei al răspunderii penale". Ceea ce însemană că fără infracţiune nu poate exista răspundere penală şi fără aceasta din urmă nu se poate concepe aplicarea unei pedepse.

2. Definiţia infracţiunii

Codul penal român în vigoare defineşte noţiunea de infracţiune, în art 17, ca fiind „fapta care prezintă pericol social, săvârşită cu vinovăţie şi prevăzută de legea penală"

Consacrarea definiţiei legale a infracţiunii, în chiar codul nostru penal, are semnificaţii deosebite atât pentru teoreticieni cât şi pentru practicienii în domeniu. Astfel, ea ajută organele competente a aplica legea penală la caracterizarea unor fapte concrete ca fiind infracţiuni sau, dimpotrivă având o natură extrapenală. În acelaşi timp, reflectă unele principii fundamentale ale dreptului penal, cum sunt: principiul răspunderii subiective şi principiul legalităţii incriminării.

De asemenea, prin această definiţie sunt puse în evidenţă de către legiuitorul nostru penal aspectele: material, uman, social, moral-politic şi juridic ale infracţiunii. Material, în sensul ca reprezintă o manifestare exterioară a individului; uman pentru că reprezintă o activitate omenească; social deoarece priveşte, se îndreaptă împotriva realităţilor sociale; moral-politic deoarece reprezintă atitudinea morală şi politică a făptuitorului faţă de valorile sociale; juridic deoarece reprezintă o încălcare a unei norme juridice penale3.

3.Trăsăturile esenţiale ale infracţiunii

Din definiţia infracţiunii prevăzută în art. 17 alin.l C.pen. rezultă trei trăsături esenţiale ale acesteia şi anume:

A. faptă care prezintă pericol socialB. faptă săvârşită cu vinovăţieC. faptă prevăzută de legea penală.

A. Faptă care prezintă pericol social1 A se vedea G.Antoniu, Reflecţii asupra conceptului de infracţiune, Studii şi Cercetări Juridice nr.2/1980, p.1432 I. Oancea, Explicaţii teoretice ale codului penal român, partea generală, vol.I, Ed.Academiei, Bucureşti, 1969, pag.993 C-tin. Mitrache, Cristian Mitrache, Drept penal român, partea generală, Casa de editură şi presă ”Şansa” – SRL, Bucureşti, 2002, pag.85.

1

Nu putem analiza trăsăturile esenţiale ale faptei fără să ştim ce este fapta ca atare deoarece infracţiunea se caracterizează, în primul rând, prin aceea că este o faptă, adică o manifestare reală a făptuitorului în sfera relaţiilor sociale, cu o existenţă obiectivă care poate să pună în pericol valorile sociale ocrotite de lege. Această faptă poate consta într-o acţiune sau o inacţiune.

Fapta trebuie să prezinte pericol social. Se cuvine să amintim că numai activităţile omeneşti pot prezenta pericol social, deoarece numai omul se află în relaţii sociale. Spre exemplu, reacţia animalului, evenimentele naturii (cutremur, inundaţie ş.a.) care prin consecinţele lor sunt periculoase (vătămări, distrugeri, pierderi de vieţi omeneşti) nu prezintă pericol social, chiar dacă rezultatul se produce în societate.

Codul penal român defineşte pericolul social în art. 18 ca fiind „orice acţiune sau inacţiune prin care se aduce atingere uneia din valorile sociale enumerate în art.1 C.pen. şi pentru sancţionarea căreia este necesară aplicarea unei pedepse”.

De aici rezultă că trăsătura esenţială a infracţiunii de a fi o faptă ce prezintă pericol social se materializează în două aspecte:

prin faptă se aduce atingere unor valori sociale importante, arătate generic în art.l C.pen.(statul român, persoana, drepturile şi libertăţile acesteia, proprietatea, etc );

pentru sancţionarea unei astfel de fapte este necesară aplicarea unei pedepse. În doctrina penală, pericolul social ca trăsătură a infracţiunii este cunoscut sub două forme:

- pericol social generic - pericol social concret.

Pericolul social generic este apreciat de legiuitor în momentul înscrierii faptei periculoase în legea penală ca infracţiune (ex.: omor, delapidare, viol etc).

Pericol social concret este pericolul ce-1 reprezintă o faptă concretă săvârşită de o persoană şi este apreciat de instanţa judecătorească cu prilejul judecării faptei. El se reflectă în sancţiunea penală aplicată.

Aprecierea pericolului social concret al unei fapte are loc în funcţie de anumite criterii ce sunt prevăzute în lege (art.181 alin.2 C.pen.) cum ar fi, de exemplu, modul şi mijloacele de săvârşire a faptei, scopul urmărit de făptuitor, persoana şi conduita făptuitorului etc.

B. Faptă săvârşită cu vinovăţie.

Săvârşirea faptei cu vinovăţie este a doua trăsătură esenţială a infracţiunii. Ea este expres prevăzută în Codul penal art.17 coroborat cu art. 19 care consacră pe plan legislativ formele de vinovăţie – intenţia şi culpa.

Vinovăţia priveşte latura subiectivă a infracţiunii şi este rezultatul interacţiunii a doi factori: conştiinţa (factorul intelectiv) şi voinţa (factorul volitiv).

Conştiinţa, este acea facultate psihică prin care persoana (făptuitorul) îşi dă seama, are reprezentarea acţiunilor sau inacţiunilor sale, precum şi a rezultatului acestora, care este periculos.

Voinţa este elementul psihic prin care făptuitorul săvârşeşte acţiuni sau inacţiuni antrenând energia sa fizică spre realizarea rezultatelor urmărite. Este necesar ca voinţa să fie liber determinată, adică persoana să aibă capacitatea psiho-fizică de a se autodetermina şi de a fi stăpână pe actele sale.

În doctrina penală, vinovăţia a fost definită ca fiind „atitudinea psihică a persoanei care, săvârşind cu voinţă neconstrânsă o faptă ce prezintă perocol social, a avut, în momentul executării, reprezentarea faptei şi a urmărilor socialmente periculoase ale acesteia sau, deşi nu a avut reprezentarea faptei şi a urmărilor, a avut posibilitatea reală , subiectivă a acestei reprezentări”4

Vinovăţia are două forme:1. intenţia

4 C. Bulai, Manual de drept penal, partea generală, Editura All, 1997, pag.118

2

2. culpaLa acestea se mai adaugă şi o formă mixtă, specifică unor infracţiuni, denumită intenţie depăşită (praeterintenţie).

1. Intenţia reprezintă forma fundamentală de vinovăţie şi este definită în art.19 alin. 1 pct.l C.pen.

Ea are două modalităţi: intenţia directă şi intenţia indirectă. Intenţia directă. Potrivit art.19 alin.l pct.1, lit.a C.pen., intenţia directă se

caracterizează prin prevederea rezultatului faptei sale de către infractor şi urmărirea producerii acelui rezultat, prin săvârşirea faptei. Această prevedere a faptei trebuie să fie reală, efectivă.Pentru existenţa intenţiei directe se cere ca rezultatul urmărit să corespundă rezultatului firesc al unei fapte care prezintă pericol social şi acel rezultat să fi fost prevăzut de făptuitor, indiferent de particularităţile în care 1-a conceput acesta (ex.: făptuitorul a ucis o altă persoană decât pe cea vizată de el sau a furat un obiect ce aparţinea unei alte persoane decât aceleia presupuse de el).

Intenţia indirectă (art.19.alin.l pct.l. lit.b C.pen.) se caracterizează prin prevederea rezultatului faptei sale de către infractor şi, deşi nu îl urmăreşte, acceptă posibilitatea producerii lui. (De exemplu, fapta inculpatului de a fi aplicat victimei, aflată într-o avansată stare de ebrietate, o puternică lovitură cu pumnul, care a proiectat-o într-un bazin cu ape reziduale, căderea ei fiind auzită de inculpat, precum şi de a o fi părăsit în aceste condiţii fără a încerca să o salveze, evidenţiază, pe plan subiectiv, acceptarea rezultatului survenit, constând în decesul victimei, chiar dacă nu 1-a dorit). Elementul intelectiv comun pentru cele două forme ale intenţiei îl reprezintă prevederea caracterului periculos al urmărilor faptelor săvârşite. Ce le deosebeşte?În cazul intenţiei directe este nevoie ca făptuitorul să fi urmărit survenirea urmărilor faptei sale, pe care le-a prevăzut (omor din răzbunare sau omor comis pentru a ascunde urmele unei alte infracţiuni). În cazul intenţiei indirecte este nevoie ca infractorul să nu urmărească survenirea rezultatului faptei sale dar să accepte posibilitatea survenirii lui.

2. Culpa (art.19, alin.1, pct.2 lit.a şi b C.pen.) constă în atitudinea psihică a făptuitorului care prevede rezultatul faptei sale dar nu-l acceptă, socotind fără temei că acesta nu se va produce, ori nu prevede rezultatul faptei sale deşi putea şi trebuia să-1 prevadă.

Culpa are două modalităţi: 1. culpa cu prevedere (cu uşurinţă, cu previziune ori temeritate)2. culpa simplă (neglijenţa sau greşeala).1. Culpa cu prevedere. Există atunci când infractorul are reprezentarea rezultatului

socialmente periculos al faptei sale, nu acceptă acest rezultat şi speră în mod uşuratic că el nu se produce. Deci se poate observa două elemente care caracterizează culpa cu prevedere

făptuitorul a prevăzut posibilitatea survenirii unui rezultat periculos ca urmare a activităţii desfăşurate, rezultat pe care nu l-a urmărit şi nici nu 1-a acceptat.

făptuitorul să fi socotit fără temei că rezultatul nu se va produce.Exemplul clasic de infracţiune săvîrşită cu această formă a vinovăţiei este fapta

conducătorului auto care nu reduce viteza la limita evitării oricărui pericol la trecerea pe lângă grupuri de persoane, prevăzând posibilitatea unui accident (vătămarea ori uciderea unei persoane, avarierea autovehiculului etc.) rezultat pe care nu-1 acceptă şi consideră neîntemeiat că acesta nu se poate produce, dar, totuşi rezultatul se produce.

Se poate observa că prevederea rezultatului în cazul acestei modalităţi apropie această formă de vinovăţie de intenţie (atât directă, cât şi indirectă). Poziţia psihică faţă de rezultat diferenţiază culpa cu prevedere de intenţie, căci dacă la intenţia directă este urmărit rezultatul iar la intenţia indirectă era acceptat, în cazul culpei cu prevedere rezultatul .nu este acceptat,

3

infractorul sperând în mod uşuratic că acesta nu se va produce.2. Culpa simplă se caracterizează prin aceea că făptuitorul nu prevedea rezultatul faptei

sale, deşi trebuia şi putea să-1 prevadă.Posibilitatea concretă de prevedere a făptuitorului este apreciată în funcţie de

personalitatea acestuia, experienţa de viaţă, pregătire profesională, dezvoltare intelectuală ş.a. Dacă în urma observării acestor criterii subiective se stabileşte că făptuitorul putea prevede rezultatul, atunci vinovăţia sub forma culpei simple există.

3. Intenţia depăşită (praeterintenţia). Este o formă mixtă de vinovăţie ce cuprinde coroborarea culpei cu intenţia. Se caracterizează prin aceea că subiectul infracţiunii prevede şi doreşte ori acceptă producerea unor urmări periculoase, însă cele produse în realitate sunt mult mai grave, pe care le-a prevăzut dar a socotit fără temei că nu se vor produce sau nu le-a prevăzut, dar putea şi trebuia să le prevadă.5

Astfel, sunt infracţiuni pentru care legea prevede o pedeapsă mai aspră, când din culpa făptuitorului s-a produs un rezultat mai grav decât cel pe care-l urmărea acesta prin fapta săvârşită cu intenţie (de exemplu, se va reţine intenţia depăşită în cazul în care făptuitorul urmăreşte vătămarea integrităţii corporale a unei persoane, însă, în urma aplicării unor lovituri cu pumnul, victima cade, se loveşte de carosabil şi decedează).

În codul penal, infracţiunile praeterintenţionate apar, de principiu, ca forme agravate ale unei infracţiuni tip.

C. Prevederea faptei în legea penală.

Este a treia trăsătură esenţială a infracţiunii prevăzută în art.17 C.pen. cât şi în art.2 C.pen. „Legea prevede care fapte constituie infracţiuni".

Această cerinţă arată că pentru existenţa unei infracţiuni nu este suficient să existe o faptă care prezintă pericol social şi este săvîrşită cu vinovăţie ci mai trebuie ca această faptă să fie prevăzută de lege ca infracţiune şi sancţionată cu o anumită pedeapsă6.

5 M.Michinici, Unele observaţii privind praeterintenţia, Revista de Drept Penal, nr.1/1996, pag.816 I.Oancea, Drept penal, partea generală, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1971, pag.95

4

PARTICIPAŢIA PENALĂ

1. Consideraţii generale

O faptă periculoasă poate fi săvârşită de unul sau de mai mulţi făptuitori care cooperează la săvârşirea ei existând astfel o pluralitate de infractori. Dacă fapta săvârşită de mai multe persoane constituie o infracţiune, potrivit legii penale, atunci avem o pluralitate de infractori. În doctrina penală, pluralitatea de infractori este definită ca fiind situaţia în care o singură infracţiune este săvârşită de două sau mai multe persoane, prin eforturi conjugate. Ea nu trebuie confundată cu pluralitatea de infracţiuni care desemnează situaţia în care un infractor săvârşeşte două sau mai multe infracţiuni.

2.Formele pluralităţii de infractori.

Pluralitatea de infractori se realizează sub trei forme:1. Pluralitatea naturală (necesară).2. Pluralitatea constituită (legală).3. Pluralitatea ocazională (participaţia penală).

1. Pluralitatea naturală există atunci când fapta, prin natura sa, nu poate fi săvârşită decât de două sau mai multe persoane (ex.: adulter - art.304 Cpen., incest art.203 C.pen., bigamie art.303 Cpen., încăierarea - art.322 C.pen., jocul de noroc - art.330 C.pen.) etc.

2. Pluralitatea constituită. Pentru a exista o asemenea pluralitate se cere să existe o grupare de persoane, o organizare specială a acesteia şi un program infracţional ce urmează să fie realizat de membrii acelei grupări (ex.complotul, asocierea pentru săvârşirea de infracţiuni, etc.).

3. Pluralitatea ocazională (Participaţia penală), există ori de câte ori o faptă_prevăzută de legea penală a fost săvârşită de un număr mai mare de persoane decât cel care ar fi fost necesar potrivit cu natura acelei fapte.

Condiţii:- să se fi comis o faptă prevăzută de legea penală;- la comitera faptei să-şi fi adus contrbuţia mai multe persoane decât era necesar potrivit

naturii faptei;- participanţii să fi avut aceeaşi voinţă comună de a săvârşi fapta;- calificarea faptei comise prin contribuţia mai multor persoane ca fiind infracţiune.

Felurile participaţiei penale:În ştiinţa dreptului penal se fac mai multe clasificări ale participaţiei penale după

mai multe criterii. Ne vom opri doar la două dintre acestea. după atitudinea psihică a participanţilor faţă de rezultatul faptei şi voinţa comună

de a coopera, participaţia poate fi: proprie - când toţi participanţii acţionează cu aceeaşi formă de vinovăţie, intenţie ori culpă - şi improprie – când nu toţi participanţii acţionează cu aceeaţi formă de vinovăţie (unii cu intenţie şi alţii din culpă, sau unii cu intenţie şi alţii fără vinovăţie).

după contribuţia participanţilor la comiterea infracţiunii:executarea directă şi nemijlocită a faptei (specifică autorului şi coautorului), activitate de determinare (instigatorul), activitate de înlesnire(complicele).

Formele participaţiei penale: Autoratul (coautoratul) Instigarea ComplicitateaAutoratul Este forma de participaţie penală în care o persoană săvârşeşte prin acte de executare

fapta prevăzută de legea penală. Potrivit art. 24 C. Penal, „autorul este persoana care

5

săvârşeşte în mod nemijlocit fapta prevăzută de legea penală” Când autorul a săvârşit infracţiunea împreună cu alţi participanţi, contribuţia sa se caracterizează prin aceea că a realizat în mod nemijlocit fapta prevăzută de legea penală.

Coautoratul. Este forma de participaţie în care la săvîrşirea unei fapte penale şi.au adus

contribuţia în mod nemijlocit două sau mai multe persoane.Condiţii:- contribuţia nemijlocită a cel puţin două persoane la comiterea faptei.Contribuţia

coautorilor la săvârşirea faptei poate fi: concomitentă sau succesivă;- sub raport subiectiv, coautoratul presupune săvîrşirea actelor de exceutare de către toţi

participanţii cu aceeaşi formă de vinovăţie adică fie cu intenţie, fie din culpă.În literatura juridică se susţine şi opinia că în cazul infracţiunilor din culpă nu poate

exista coautorat şi, prin urmare, cei care acţionează din culpă sunt autori ai unor infracţiuni distincte7.

Există şi infracţiuni, la care coautorul nu poate să apară cum ar fi, de exemplu infracţiunile ce se comit în, persoana propria (mărturia mincinoasă, dezertarea), infracţiunile de omisiune (infracţiunea de nedenunţare) etc.

Instigarea. Este o formă a participaţiei penale ce constă în fapta de determinare, cu intenţie, prin

orice mijloace, de către o persoană numită instigator a altei persoane numită instigat, să săvârşească o faptă prevăzută de legea penală.8 Potrivit legislaţiei penale, instigatorul „este persoana care, cu intenţie, determină pe o altă persoană să săvârşească o faptă prevăzută de legea penală” (art.25 C.pen.).

Instigatorul se mai numeşte şi autor moral iar instigatul, autor material al infracţiunii. Instigarea poate fi comisă de o singură persoană, dar poate fi efectuată şi de mai multe persoane, fie concomitent, fie succesiv, faţă de aceeaşi persoană sau faţă de mai multe persoane, dar privitor la aceeaşi faptă prevăzută de legea penală.

Condiţiile instigării:- să se fi efectuat o activitate de determinare de către o persoană (instigator) faţă

de o altă persoană numită instigat;- obiect al activităţii de determinare să fie săvârşirea unei fapte prevazute de legea

penală;- activitatea de determinare să se efectueze cu intenţie, neexistând instigare din

culpă;- instigatorul să fi săvârşit fapta la care a fost instigat ori să fi realizat cel puţin o

tentativă pedepsibilă.Formele instigării.În raport cu reuşita sau nu a determinării, instigarea îmbracă mai multe forme, după care

se stabileşte şi răspunderea penală a instigatului şi a instigatorului- instigarea urmată de executare (instigatorul determină iar instigatul execută

infracţiunea la care) a fost instigat.- instigarea neurmată de executare. Atunci când instigatorul a determinat

săvârşirea unei infracţiuni, instigatul a acceptat însă ulterior, se desistă ori împiedică involuntar producerea rezultatului sau, din alte motive, nu trece la executare (de exemplu, a fost trimis în provincie în interes de serviciu, a doua zi nu a avut condiţii climaterice favorabile)9

- Instigarea neizbutită sau îndemnul, există atunci când instigatorul determină o persoană la săvârşirea unei infracţiuni însă persoana asupra căreia s-a executat determinarea nu acceptă.

7 M.Basarab, Drept penal, partea generală, vol.I, ediţia a II-a, Editura Fundaţiei Chemarea , Iaşi, 1995, pag.1858 C-tin Mitrache, C. Mitrache, op.cit. pag.285.9 Trib.Mun.Buc., Secţia a II-a pen., Dec. nr.325,1994, în rev. Dreptul nr.4/1995, pag.68

6

Complicitatea. Este forma participaţiei penale ce constă în fapta unei persoane care, cu

intenţie, înlesneşte sau ajută în orice mod la comiterea unei fapte prevăzută de legea penală ori promite, înainte sau în timpul săvârşirii faptei, că va tăinui bunurile provenite din aceasta sau că va favoriza pe infractor, chiar dacă, după săvârşirea faptei, promisiunea nu este îndeplinită.

Prin urmare, complicele efectuează acte de sprijinire a activităţii autorului (contribuţie indirectă) şi în principiu, complicitatea este posibilă la orice faptă prevăzută de legea penală.

Condiţiile complicităţii:- comiterea, de către autor, a unei fapte prevăzute de legea penală. - săvârşirea, de către complice, a unor activităţi menite să înlesnească, să ajute

pe autor la săvârşirea infracţiunii.Înlesnirea se referă la acte îndeplinite anterior începerii executării, ca de exemplu: procurarea de mijloace, luarea de măsuri sau crearea de condiţii de natură să uşureze săvârşirea faptei, facilitarea posibilităţii autorului de a se apropia de obiectul asupra căruia urma să se acţioneze ş.a.Ajutorul priveşte acte îndeplinite chiar în timpul săvârşirii faptei (ex.: paznicul nu opreşte la poartă pe un infractor şi îl lasă să intre într-o societate comercială pentru a sustrage anumite bunuri).Promisiunea de tăinuire sau de favorizare constituie un mijloc de întărire a hotărârii infracţionale luată de altă persoană şi în acest fel contribuie la săvârşirea faptei prevăzute de legea penală. Aceste fapte de promisiune a tăinuirii bunurilor sau de favorizare a infractorului, când sunt săvârşite fără o înţelegere stabilită înainte ori concomitent cu săvârşirea faptei, constituie infracţiuni de sine stătătoare, respectiv tăinuirea (art.221 C.pen.) ori favorizarea infractorului (art.264 C.pen.).

- săvârşirea actelor de ajutor sau de înlesnire numai cu intenţie directă, indirectă sau chiar depăşită.

Felurile complicităţii:- Complicitatea materială (acte de sprijin material – procurarea de instrumente

etc) şi morală (acte de sprijin moral – promisiunea de tăinuire a bunurilor etc).- Complicitatea nemijlocită (complicele acordă sprijin direct autorului) şi mijlocită

(sprijinul este dat prin intermediul instigatorului sau altui complice).- Complicitatea prin acţiune (acţiuni – adună informaţii, oferă instrumente, etc) şi

complicitatea prin inacţiune (inacţiuni – neînchiderea unei ferestre prin care autorul pătrunde pentru a fura etc.)

Pedeapsa în caz de participaţie. In codul penal român a fost consacrat sistemul parificării pedepselor cu corectivul diferenţierii sancţiunilor în funcţie de contribuţiile aduse la săvârşirea infracţiunii. Potrivit regulii parificării toţi participanţii sunt susceptibili în principiu, de a fi sancţionaţi cu pedeapsa prevăzută în partea specială a codului penal pentru fapta săvârşită. Bineînţeles, parificarea pedepselor nu înseamnă aplicarea aceleiaşi pedepse pentru toţi, ci doar între aceleaşi limite maxim special şi minim special prevăzute de lege.

3. Participatia improprie

Participaţia improprie este o formă a participaţiei penale care se caracterizată prin aceea că persoanele care săvârşesc cu voinţă comună o faptă prevăzută de legea penală nu acţionează toate cu aceeaşi formă de vinovăţie.

Modalităţile participaţiei improprii:- Participaţie cu intenţie la o faptă, săvârşită – din culpă (modalitatea intenţie şi

culpă);- Participaţie cu intenţie la o faptă săvârşită fărăvinovăţie (modalitatea intenţie şi

lipsă de vinovăţie);- Participaţie din culpă la o faptă săvârşită cu intenţie (modalitatea culpă şi

intenţie);

7

- Participaţie fără vinovăţie la o faptă săvârşită cu intenţie (modalitatea lipsă de vinovăţie şi intenţie).

8

PLURALITATEA DE INFRACŢIUNI

1. Noţiunea de pluralitate de infracţiuni

În teoria dreptul penal, prin pluralitate de infracţiuni este desemnată situaţia în care o persoană săvârşeşte mai multe infracţiuni înainte de a fi condamnată definitiv pentru vreuna din ele, cât şi situaţia în care o persoană săvârşeşte din nou o infracţiune după ce a fost condamnată definitiv pentru o altă infracţiune.10 In codul penal român în vigoare pluralitatea de infracţiuni este reglementată în titlul privind infracţiunea (art.32-40)

Săvârşirea mai multor infracţiuni de către aceeaşi persoană prezintă o gravitate mai mare decât dacă se comite o singură infracţiune. Într-o asemenea situaţie se relevă şi mai mult comportarea antisocială a făptuitorului, perversitatea caracterului său, ceea ce impune luarea unor măsuri mai aspre, pentru îndreptarea celui în cauză.

2. Formele pluralităţii de infracţiuni

Formele pluralităţii de infracţiuni prevăzute de Codul penal român sunt: concursul de infracţiuni, recidiva şi pluralitatea intermediară.

A) Concursul de infracţiuni.

Prin concurs de infracţiuni înţelegem acea formă a pluralităţii de infracţiuni care constă din săvârşirea a două sau mai multe infracţiuni de către aceeaşi persoană mai înainte de a fi condamnată definitiv pentru vreuna din ele.

Condiţii: Săvârşirea a două sau mai multe infracţiuni.Nu are importanţă natura şi

gravitatea infracţiunilor săvârşite. Ele pot fi de aceeaşi natură (furt şi furt), de natură diferită (omor şi viol), cu un grad de pericol social diferit (omor şi furt simplu). Putem distinge concurs de infracţiuni omogen când faptele au aceeaşi natură (mai multe infracţiuni de înşelătorie sau de furt) şi concurs de infracţiuni eterogen (ex.: fals, violare de domiciliu, ultraj).

Infracţiunile să fie săvârşite de aceeaşi persoană; Infracţiunile să fie comise înainte de a interveni o condamnare definitivă pentru

vreuna din ele. Infracţiunile săvârşite sau cel puţin două dintre ele să fie supuse judecării. Dacă în

legătură cu o faptă dintre cele două săvârşite de făptuitor, se constată existenţa unor cauze care înlătură caracterul penal (ex.: legitimă apărare, caz fortuit ş.a.) sau dacă intervine ulterior o cauză care înlătura răspunderea penală (ex.: amnistie, prescripţie etc), nu există concurs de infracţiuni întrucât a rămas o singură faptă susceptibilă de a fi supusă judecăţii. Acelaşi efect îl produce şi intervenţia unor cauze de nepedepsire generale (ex.:desistarea sau împiedicarea rezultatului).

Formele concursului de infracţiuni. În teoria şi legislaţia penală, concursul de infracţiuni se prezintă sub două forme:

1. concursul real (material).2. concursul ideal (formal).1. Concursul real de infracţiuni.

Această formă a concursului de infracţiuni se caracterizează prinaceea că cele două sau mai multe infracţiuni care îl alcătuiesc sunt săvârşite prin două sau mai multe acţiuni sau inacţiuni distincte, care prezintă fiecare în parte conţinutul unei infracţiuni de sine stătătoare. În cazul concursului real de infracţiuni, infracţiunile apar, de regulă, în mod succesiv, între ele intercalându-se perioade de timp diferite (ex.: infractorul săvârşeşte un furt iar după mai

10 C-tin .Mitrache, Cristian Mitrache, op.cit., pag.247.

9

multe luni comite o tâlhărie).După legăturile care există între infracţiunile aflate în concurs se disting două modalităţi:

- concursul simplu atunci când între infracţiunile care îl compun nu există nici o altfel de legătură decât personală (săvârşite de acceaţi persoană). De exemplu, făptuitorul comite o infracţiune de furt, iar ulterior săvârşeşte o ucidere din culpă.

- concursul de conexitate care presupune existenţa anumitor conexiuni între infracţiunile săvârşite de aceeaşi persoană. Astfel, în literatura juridică sunt menţionate mai multe conexiuni cum ar fi: conexitatea topografică (legătură de spaţiu între infracţiunile comise); conexitatea cronologică (comiterea infracţiunilor simultan sau succesiv); conexitatea consecvenţională (o infracţiune este săvârşită pentru a ascunde săvârşirea alteia); conexitatea etiologică (o infracţiune este săvârşită pentru a înlesni comiterea altei infracţiuni). Art.33 lit.a C.pen. le-a reţinut pe ultimele două.

2.Concursul ideal sau formal de infracţiuni. Există concurs ideal ori de câte ori prin acţiunea sau inacţiunea săvârşită de către o

persoană, datorită împrejurărilor în care a avut loc şi urmărilor pe care le-a produs, sunt întrunite elementele constitutive a două sau mai multe infracţiuni. Concursul ideal este prevăzut de art.33 lit.b C.pen. ca fiind „o acţiune sau o inacţiune săvârşită de aceeeaşi persoană, datorită împrejurărilor în care a avut loc şi urmărilor pe care le-a produs întruneşte elementele mai multor infracţiuni”.

B) Recidiva.

Este reglementată în art.37 C.pen. şi constă în săvârşirea din nou a unei infracţiuni de către o persoană care anterior a fost condamnată definitiv pentru o altă infracţiune.

Din această definiţie rezultă că recidiva presupune două elemente, numite în doctrină termenii recidivei şi anume: o condamnare definitivă la o pedeapsă privată de libertate (primul termen) şi săvârşirea din nou a unei infracţiuni (al doilea termen).

Modalităţile recidivei. Sunt acele forme pe care le are recidiva funcţie de variaţiunile celor doi termeni. Codul penal român reglementează trei modalităţi ale recidivei, şi anume:

a) Recidiva post-condamnatorie.b) Recidiva post-executorie.c) Mica recidivă.

a) Recidiva post-condamnatorie. Potrivit art.37 lit.a C.pen. recidiva post-condamnatorie există atunci când, „după rămânerea

definitivă a unei hotărâri de condamnare la pedeapsa închisorii mai mare de 6 luni, cel condamnat săvârşeşte din nou o infracţiune cu intenţie, înainte de începerea executării pedepsei, în timpul executării pedepsei sau în stare de evadare, iar pedeapsa prevăzută de lege pentru a doua infracţiune este închisoarea mai mare de un an”.

Termenii recidivei: Primul termen: o condamnare definitivă la pedeapsa închisorii mai mare de 6 luni. Condiţii:

- existenţa unei hotărâri definitive de condamnare a infractorului, la pedeapsa închisorii mai mare de 6 luni. Deci nu poate constitui primul termen al recidivei o condamnare definitivă la pedeapsa amenzii, indiferent de mărimea acesteia şi nici condamnarea la pedeapsa închisorii dacă aceasta este de 6 luni sau mai mică.

- hotărârea de condamnare trebuie să fi fost pronunţată pentru o infracţiune săvârşită cu intenţie.

- hotărârea de condamnare nu trebuie să fie dintre acelea care, potrivit legii, exclud starea de recidivă şi anume: condamnări pentru infracţiuni săvârşite în timpul minorităţii

10

condamnări pentru infracţiuni săvârşite din culpă condamnări pentru infracţiunile amnistiate condamnări pentru fapte ulterior dezincriminate

De asemenea, nu se ţine seama de condamnările pentru care a intervenit reabilitarea sau în privinţa cărora s-a împlinit termenul de reabilitare.

Al doilea termen: o nouă infracţiune pentru care legea penală prevede pedeapsa cu închisoare mai mare de un an, săvârşită cu intenţie de cel condamnat, înainte de începerea executării pedepsei, în timpul executării acesteia sau în stare de evadare.

Condiţii:- infractorul să săvârşească din nou o infracţiune cu intenţie.- pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită din nou să fie închisoarea mai

mare de un an.- infracţiunea respectivă trebuie să fie săvârşită înainte de începerea executării pedepsei

anterioare, în timpul executării acesteia sau în stare de evadare.

b) Recidiva post-executorie. Potrivit art.37 alin.l lit.b C.pen. exista recidivă post-executorie atunci „când după executarea unei pedepse cu închisoare mai mare de 6 luni, după graţierea totală sau a restului de pedeapsă, ori după împlinirea termenului de prescripţie a executării unei asemenea pedepse, cel condamnat săvârşeşte din nou o infracţiune cu intenţie, pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de un an”.

Condiţiile primului termen:- Pedeapsa închisorii mai mare de 6 luni la care a fost condamnat infractorul să fie

executată sau considerată ca executată, în urma graţierii totale sau a restului de pedeapsă ori ca urmare a prescripţiei executării acelei pedepse.

- Infracţiunea pentru care s-a executat pedeapsa să fi fost intenţionată;- Hotărârea de condamnare să nu fie dintre cele prevăzute de art.38 alin.l C.pen.

ori pentru aceasta să fi intervenit reabilitarea sau să se fi împlinit termenul dereabilitare (art.38 alin.2 C.pen.);

Condiţiile celui de-al doilea termen:- Infracţiunea săvârşită din nou poate fi de orice natură, însă trebuie să fie

săvârşită cu intenţie ori praeterintenţie, iar pedeapsa prevăzută de lege pentru această infracţiune trebuie să fie închisoarea mai mare de un an.

- Săvârşirea infracţiunii să aibă loc după data executării pedepsei, după data publicării decretului de graţiere totală sau a restului de pedeapsă, respectiv după data la care s-a împlinit termenul de prescripţie a executării pedepsei anterioare.

c) Mica recidivă există atunci „când după condamnarea la cel puţin trei pedepse cu închisoare de până la 6 luni sau după executarea, după graţierea totală sau a restului de pedeapsă ori după prescrierea executării a cel puţin trei asemenea pedepse, cel condamnat săvârşeşte din nou o infracţiune cu intenţie, pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de un an”(art.37 alin. 1 lit.c C.pen.).Ea poate să fie postcondamnatorie sau postexecutorie.

Condiţiile primului termen:- Existenţa a cel puţin 3 condamnări definitive la pedeapsa închisorii de până la

6 luni.- Toate cele trei infracţiuni pentru care au fost pronunţate pedepsele respective

să fie săvârşite cu intenţie, iar condamnările pentru acestea să nu facă parte dintre cele prevăzute de art.38 C.pen.

Condiţiile celui de-al doilea termen sunt aceleaşi ca şi la celelalte modalităţi ale recidivei.

C) Pluralitatea intermediară de infracţiuni.

Sediul materiei - art.40Codul penal. Prin pluralitate intermediară de infracţiuni înţelegem situaţia în care, după condamnarea definitivă a infractorului pentru o infracţiune săvârşită anterior,

11

acesta săvârşeşte din nou o infracţiune, înainte de începerea executării pedepsei, în timpul executării acesteia sau în stare de evadare şi nu sunt îndeplinite condiţiile cerute de lege pentru existenţa stării de recidivă.

12

CAUZELE CARE ÎNLĂTURA CARACTERUL PENAL AL FAPTEI

Pentru a caracteriza o faptă ilicită ca fiind faptă penală (infracţiune) este necesar să determinăm trăsăturile esenţiale fără de care nu poate exista infracţiunea: pericolul social, vinovăţia, prevederea faptei în legea penală. Lipsa uneia dintre aceste trei trăsături esenţiale exclude existenţa caracterului penal al faptei, înlătură infracţiunea şi, implicit răspunderea penală. Legiuitorul poate stabili ca, dacă o faptă se săvârşeşte în anumite situaţii, condiţii etc., denumite cauze care înlătură caracterul penal al faptei, să nu mai fie considerată infracţiune şi deci se înlătură caracterul penal al acesteia.

Cauzele care înlăturară caracterul penal al faptei sunt definite ca fiind „stări, situaţii, întâmplări sau împrejurări existente în timpul săvârşirii faptei care fac ca fapta săvârşită sub influenţa acestora să nu prezinte trăsăturile esenţiale ale infracţiunii”11 prin aceasta înlăturându-se caracterul penal al faptei. Sediul materiei: capitolul V,Titlul II, Cod penal, art.44-51.

Cauzele care înlătură caracterul penal al faptei sunt următoarele:1. Legitima apărare.2. Starea de necesitate.3. Constrângerea fizică.4. Constrângerea morală.5. Cazul fortuit.6. Iresponsabilitatea.7. Beţia.8. Minoritatea făptuitorului.9. Eroarea de fapt

1.Legitima apărare

Potrivit art.44 C.pen. „se află în stare de legitimă apărare acela care săvârşeşte fapta pentru a înlătura un atac material, direct, imediat şi injust îndreptat împotriva sa, a altuia sau împotriva unui interes public şi care pune în pericol grav persoana şi drepturile celui atacat ori interesul obştesc". De asemenea, este în legitimă apărare „şi acela care din cauza tulburării sau temerii a depăşit limitele unei apărări proporţionale cu gravitatea pericolului şi cu împrejurările în care s-a produs atacul".

Condiţii.

Condiţiile legitimei apărări se referă, potrivit art. 44 Cod pen., unele la atac şi altele la apărare.

Condiţii privind atacul Să fie material, adică un atac realizat prin mijloace fizice, prin acţiuni şi inacţiuni

care pun în pericol existenţa fizică a unor valori sociale. (viaţa, sănătatea, integritatea unei persoane, sau alte drepturi ale acesteia etc). Materialitatea atacului constă într-o acţiune realizată cu sau fără folosirea de mijloace agresive (ex.: corpuri contondente, tăioase, arme de foc, substanţe inflamabile).

Să fie direct, adică să constituie în mod nemijlocit o sursă de pericol pentru persoana sau interesul obştesc împotriva căruia se îndreaptă. Potrivit practicii judiciare atacul nu este direct în cazul în care între agresor şi persoana vătămată se află un obstacol (de exemplu, o uşă sau o poarta închisă) care îl împiedică pe cel dintâi

11 Rodica Stănoiu şi colab., Drept penal, partea generală, editura Hyperion, 1992, pag.137

13

să pună în pericol viaţa celui de-al doilea. Să fie imediat, adică să fie pe punctul de a se ivi şi actual (să se fi ivit deja). Un atac

este iminent, atunci când există certitudinea dezlănţuirii sale imediate. Spre exemplu, agresorul ridică un topor asupra capului persoanei pe care vrea s-o ucidă sau îndreaptă în direcţia acesteia o armă. Atacul este actual din momentul începerii sale şi până la consumare. Astfel, un atac consumat nu mai justifică un act de apărare reacţia făptuitorului având caracterul unei riposte, nu al unei apărări necesare.

Să fie injust adică lipsit de orice temei legal. Spre exemplu, este legală executarea unei lovituri în cadrul unui meci de box şi ilegală efectuarea de către organul de poliţie a unei percheziţii domiciliare fără autorizaţia procurorului sau fără a se fi săvârşit o infracţiune flagrantă.

Să fie îndreptat împotriva unei persoane, a drepturilor sale ori împotriva unui interes public. Atacul poate fi îndreptat nu numai împotriva unei persoane care se apără pe sine ori îşi apără propriile drepturi dar şi împotriva altei persoane sau a drepturilor acesteia (spre exemplu, este legitimă intervenţia unui organ de poliţie împotriva unei persoane care foloseşte violenţa faţă de un terţ).

Să pună în pericol grav persoana atacată, drepturile acesteia ori interesul public. Este grav un pericol în situaţia în care atacul este de natură să provoace o vătămare ireparabilă sau greu de înlăturat (de exemplu, pierderea vieţii, cauzarea unei infirmităţi, distrugerea unui bun de mare valoare etc).

Condiţii privind apărarea Să fie necesară pentru înlăturarea atacului. În doctrină se arată că apărarea este

necesară atunci când intervine între momentul în care atacul a devenit iminent şi momentul în care el s-a consumat. Fapta prevăzută de legea penală, săvârşită în apărare se consideră că a fost necesară numai dacă a fost îndreptată contra agresorului şi nu altei persoane sau unui bun al agresorului.

Să fie proporţională cu gravitatea atacului. Legea nu stabileşte şi nici nu este posibil a se stabili criterii teoretice de apreciere a proporţionalităţii dintre gravitatea atacului şi aceea a apărării. De altfel, se cere doar o proportionalitate relativă, aceasta fiind apreciată doar de organele judiciare. Proporţionalitatea dintre atac şi apărare are însă nu numai un aspect obiectiv ci şi unul subiectiv, pentru că ceea ce din punct de vedere obiectiv poate fi neproporţional, celui atacat poate sa-i apară a fi în limitele proporţionalităţii. Astfel, în art.44 alin.3 C.pen., se arată că este în legitimă apărare şi acela care, din cauza tulburării sau temerii, a depăşit limitele unei apărări proporţionale cu gravitatea pericolului şi cu împrejurările în care s-a produs atacul. Acesta se mai numeşte şi exces de apărare justificat. Excesul de apărare justificat nu trebuie confundat cu excesul de apărare scuzabil (art.73 lit.a C.pen.), caz în care depăşirea limitelor legitimei apărări constituie o circumstanţă atenuantă, întrucât depăşirea unei apărări proporţionale cu atacul nu este determinată de tulburare sau de temere provocată de atac, ci de alte resorturi psihice cum ar fi indignarea, revolta, cauzate de comportarea agresorului.

2. Starea de necesitate

Potrivit art.45 alin.2 C.pen. este în stare de necesitate „acela care săvârşeşte fapta pentru a salva de la un pericol iminent şi care nu putea fi înlăturat altfel, viaţa, integritatea corporală sau sănătatea sa, a altuia sau un bun important al său ori al altuia sau un interes obştesc”.

Nu este însă în stare de necesitate potrivit art.45 alin.3 C.pen. persoana care în momentul când a săvârşit fapta şi-a dat seama că pricinuieşte urmări vădit mai grave decât cele care s-ar fi putut produce dacă pericolul nu era înlăturat. Fapta săvârşită în stare de

14

necesitate nu este infracţiune deoarece nu este săvârşită cu vinovăţie. Exemplu: spargerea unui zid, a unei încuietori pentru a salva o persoană imobilizată într-o încăpere care este incendiată, sustragerea unui autovehicul pentru a transporta de urgenţă la spital o persoană accidentată etc. Spre deosebire de legitima apărare, unde pericolul era generat de un atac, în cazul stării de necesitate acesta este creat de diverse întâmplări cum ar fi: incendii, inundaţii, cutremure etc. De asemenea, în cazul legitimei apărări acţiunea de apărare era îndreptată împotriva agresorului pe când la starea de necesitate fapta vizează de cele mai multe ori o persoană care nu este vinovată de crearea pericolului.

Condiţii privind pericolul Să fie iminent, adică pe punctul de a produce răul la care este expusă valoarea

ocrotită. Este îndeplinită această condiţie când pericolul este deja actual. Să ameninţe viaţa, integritatea corporală sau sănătatea unei persoane, un bun

important al acesteia, ori un interes obştesc Să fie inevitabil, adică să nu poată fi înlăturat pe altă cale decât prin săvârşirea

faptei.

Condiţii privind acţiunea de salvare Să se realizeze prin comiterea unei fapte prevăzute de legea penală. Să se fi constituit în singurul mijloc de înlăturare a pericolului, adică să fie

necesară. Acţiunea este considerată necesară când se efectuează între momentul care pericolul a devenit iminent şi până la încetarea acestuia. Dacă pericolul putea fi înlăturat şi în alt mod starea de necesitate nu există.

Să nu fi cauzat urmări vădit mai grave decât acelea care s-ar fi produs dacă pericolul nu era înlăturat. Dacă prin faptă s-au cauzat urmări mai grave pentru că făptuitorul nu şi-a dat seama în moment săvârşirii faptei că urmările vor fi mai grave, fapta urmează fi considerată săvârşită tot în stare de necesitate. Când făptuitorul şi-a dat seama ca pricinuieşte urmări vădit mai grave prin săvârşirea faptei decât dacă pericolul nu era înlăturat, atunci fapta nu mai este săvârşită în stare de necesitate, ci este infracţiune şi atrage răspunderea penală a făptuitorului.

Să nu fie săvârşită de către o persoană sau pentru a salva o persoană care avea obligaţia de a înfrunta pericolul. Astfel, nu este în stare de necesitate persoana care datorită funcţiei sau profesiei sale, este obligată să înfrunte pericolele inerente funcţiei sau profesiei respective (militarii aflaţi în misiune de luptă, pompierii, marinarii, medicii etc.). Bineînţeles, aceste persoane pot invoca starea de necesitate pentru faptele de salvare pe care le comit în exerciţiul funcţiei sau profesiei.

3. Constrângerea fizică şi constrângerea morală

Potrivit art.46 C.pen. „nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală, săvârşită sub imperiul unei constrângeri fizice căreia făptuitorul nu i-a putut rezista. De asemenea, nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală săvârşită sub imperiul unei constrâmgeri morale, exercitată prin ameninţare cu un pericol grav pentru persoana făptuitorului ori a altuia şi care nu putea fi înlăturat în alt mod”.

Constrîngerea fizică (forţa majoră) a fost definită ca fiind presiune pe care o forţă, căreia nu i se poate rezista, o exercită asupra energiei fizice a unei persoane, în aşa fel încît această energie, scăpând de sub controlul conştiinţei şi voinţei persoanei contrânse, se manifestă printr-o faptă prevăzută de legea penală (ex. un paznic este imobilizat şi împiedicat să alarmeze).

Constrângerea morală (ameninţare), este presiunea exercitată de o persoană asupra psihicului altei persoane în aşa fel încât persoana constrânsă săvârşeşte o faptă penală (ex.sub ameninţarea cu moartea un casier dă cheile unui tâlhar de la casa de bani)12.12 A se vedea Rodica Stănoiu şi colab. Op. cit. pag.183

15

Condiţiile constrângerii fizice:

Să se săvârşească o faptă prevăzută de legea penală să existe o constrângere fizică asupra persoanei care comite fapta prevăzută de legea

penală.Forţa străină care exercită constrângerea trebuie să acţioneze direct - în momentul săvârşirii faptei - asupra fizicului persoanei care comite acea faptă. De exemplu o persoană imobilizează un funcţionar pentru a-1 împiedica să-şi îndeplinească o îndatorire de serviciu. De asemenea, forţa străină poate consta într-un fenomen natural (o înzăpezire, un vânt puternic etc.) sau într-un proces fiziologic ce împiedică persoana constrânsă să acţioneze conform obligaţiilor sale (de exemplu, un leşin, un atac de cord etc).

Persoana constrânsă să nu aibă posibilitatea de a rezista acţiunii de constrângere. Dacă persoana constrânsă are posibilitatea să anihileze cu mijloace proprii ce pot fi folosite fără pericol, presiunea exercitată asupra energiei fizice, caracterul penal al faptei nu este înlăturat şi acea persoană va răspunde penal, pentru infracţiunea săvârşită.

Condiţiile constrângerii morale

Să se săvârşească o faptă prevăzută de legea penală sub imperiul constrângerii executate prin ameninţare, altfel problema înlăturării caracterului penal al faptei nu se poate pune, fiind lipsită de obiect.

Să se exercite o acţiune de constrângere executată prin ameninţare cu un pericol grav. Ameninţarea poate fi orală (verbală) sau scrisă. Pericolul grav cu carese ameninţă, dacă nu se săvârşeşte fapta pretinsă, poate privi viaţa, integritatea corporală, libertatea, demnitatea, averea celui ameninţat ori a altei persoane.

Pericolul grav cu care se ameninţă să nu poată fi înlăturat altfel decât prin săvârşirea faptei prevăzută de legea penală.

4. Cazul fortuit

Potrivit art.47 C.pen., ”nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală al cărei rezultat este consecinţa unei împrejurări care nu putea fi prevăzută”.

Cazul fortuit desemnează situaţia, starea, împrejurarea în care acţiunea sau inacţiunea unei persoane a produs un rezultat pe care acea persoană nu 1-a conceput şi nici urmărit şi care se datorează unei energii a cărei intervenţie nu a putut fi prevăzută.

Astfel, un tractorist care în timp ce ara cu tractorul, atinge cu plugul un obuz rămas neexplodat în pământ din timpul războiului, care explodează şi răneşte un muncitor agricol, nu va răspunde penal fiind în situaţia cazului fortuit13.

Pot fi împrejurări fortuite: fenomenele naturii (ex.: cutremure, furtuni, trăsnete, alunecări de teren etc.) tehnicizarea activităţilor umane (defectarea unui mecanism), starea maladivă a unei persoane (epilepsie, atac de cord etc), comportarea imprudentă a victimei etc. Aceste împrejurări imprevizibile pot fi anterioare, concomitente sau subsecvente acţiunii făptuitorului.

Condiţiile cazului fortuit Rezultatul socialmente periculos al faptei să fie consecinţa intervenţiei unei

împrejurări străine de voinţa şi conştiinţa făptuitorului. Totodată, trebuie să existe raport de cauzalitate între împrejurarea neprevăzută şi rezultatul respectiv în caz contrar nu există caz fortuit întrucât rezultatul s-ar fi produs ca urmare a acţiunii sau inacţiunii faptuitorului şi fără intervenţia neprevăzută a energiei străine.

Făptuitorul să fi fost în imposibilitatea de a prevedea intervenţia împrejurării

13 C. Bulai, op. cit. p.255. V. Dongoroz, Explicaţii teoretice,.-. op. cit, p.384-385.

16

care a produs rezultatul. Acţiunea sau inacţiunea care - datorită intervenţiei neaşteptate a împrejurării fortuite

a determinat producerea rezultatului neprevăzut - să fie o faptă incriminată de legea penală.

5. Iresponsabilitatea

Potrivit art. 48 Cod. pen.”nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală, dacă făptuitorul, în momentul săvârşirii faptei, fie din cauza alienaţiei mintale fie din alte cauze, nu putea să-şi dea seama de acţiunile sau de inacţiunile sale, ori nu putea fi stăpân pe ele”.

Prin alienaţie mintală se înţelege orice stare de alterare a facultăţilor mintale, provenind dintr-o cauză patologică, o anormalitate fiziologică, o leziune organică sau orice cauză morbidă. Intră în această categorie anomalii care fac imposibilă dezvoltarea facultăţilor psihice (idioţenie, infantilism, debilitate mintală etc.) sau maladii ale sistemului nervos şi psihic (nebunie, oligofrenie, schizofrenie paranoidă, nevroze, psihoze etc).

În categoria altor cauze pot fi incluse unele fenomene psihologice (somn natural, somn hipnotic, leşin etc.) sau diferite tulburări psihice provocate prin diferite intoxicaţii (stări de inconştienţă provocate prin alcool, stupefiante, narcotice, alimente alterate etc).

Incapacitatea psihică poate fi permanentă ori trecătoare, congenitală sau survenită. Pentru a fi o cauză care înlătură caracterul penal al faptei, iresponsabilitatea făptuitorului trebuie să existe în momentul săvârşirii faptei şi să fie totală.

Condiţii: Să existe o stare de incapacitate psihică. Starea de incapacitate psihică să existe în momentul săvârşirii faptei. Nu se

găseşte în această stare cel care şi-a provocat-o ori a acceptat să i se provoace o stare de inconştienţă. Spre exemplu, făptuitorul a acceptat să fie hipnotizat ori narcotizat pentru a invoca această stare in apărarea sa.

Starea de incapacitate psihică să fie datorată alienaţiei mintale sau altor cauze. Fapta săvârşită să fie prevăzută de legea penală.

6. Beţia

Potrivit art.49 alin.l C.pen. „nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală dacă făptuitorul, în momentul săvârşirii faptei, se găsea, datorită unor împrejurări independente de voinţa sa, în stare de beţie completă produsă de alcool sau de alte substanţe .”

De asemenea, potrivit art.49 alin.2 C.pen., starea de beţie voluntară completă produsă de alcool sau de alte substanţe nu înlătură caracterul penal al faptei. Ea poate constitui, după caz, o circumstanţă atenuantă sau agravantă”.

Dintre formele beţiei cea care are efect înlăturarea caracterului penal al faptei este beţia accidentală completă.

Condiţiile stării de beţie In momentul săvârşirii faptei, făptuitorul să se fi găsit în stare de beţie produsă de

alcool sau alte substanţe; Starea de beţie în care se găseşte făptuitorul să fi accidentală, involuntară, fortuită; Starea de beţie să fie completă; Fapta comisă în starea de beţie accidentală şi completă să fie prevăzută de legea

penală.

7.Minoritatea făptuitorului

17

Potrivit art. 50 C.pen. „nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală săvârşită de un minor care, la data comiterii acesteia, nu îndeplinea condiţiile legale pentru a răspunde penal”.

Condiţii: Să se săvârşească o faptă prevăzută de legea penală; Fapta să fie săvârşită de către un minor care nu îndeplineşte condiţiile legale pentru a

răspunde penal. Minorul care are între 14 şi 16 ani răspunde penal numai dacă se dovedeşte că a săvârşit fapta cu discernământ. Minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani se prezumă că nu are discernământ şi nu răspunde penal.

Minorul să se afle în această stare în momentul săvârşirii faptei.

8. Eroarea de fapt

Potrivit art.51 Cod pen., eroarea de fapt constă în necunoaşterea sau cunoaşterea greşită de către făptuitor a existenţei unei stări, situaţii sau împrejurări de care depinde caracterul penal al faptei ori o circumstanţă agravantă în legătură cu aceasta.

Condiţii : Să se fi comis o faptă prevăzută de legea penală; În momentul săvârşirii faptei, făptuitorul să nu fi cunoscut existenţa unor stări,

situaţii sau împrejurări de care depinde caracterul penal al faptei. Obiectul erorii poartă deci asupra stării, situaţiei sau împrejurării de care depinde caracterul penal ai faptei (art.51 alin.l C.pen.). Starea desemnează modul în care se prezintă o persoană (de exemplu: starea civilă, pregătirea intelectuală, starea de minoritate, starea de sănătate etc.) ori un bun (valoarea economică, starea de uzură etc), ori o instituţie (utilitate publică, sarcinile ce-i revin ş.a.). Situaţia se referă la poziţia pe care o are o persoană (căsătorită, rudă apropiată etc), ori un bun (dacă aparţine avutului public sau celui privat ş.a.). Împrejurarea desemnează o circumstanţă în care are loc săvârşirea faptei (noapte, război etc).

Starea, situaţia sau împrejurarea necunoscută de făptuitor să reprezinte un element constitutiv al infracţiunii ori o circumstanţă a acesteia.

9. Eroarea de drept

Eroarea de drept desemnează necunoaşterea sau cunoaşterea greşită a unei norme penale sau a unei norme extrapenale. Eroarea de drept penal nu înlătură caracterul penal al faptei (art.51 alin.4 C.pen.). Deci, legea penală trebuie cunoscută de toţi cei cărora ea se adresează, aceştia trebuind să-şi conformeze conduita exigenţelor ei. Doctrina penală, prevede principiul că nu se poate invoca necunoaşterea legii, fiindcă nimeni nu poate fi presupus că o ignoră.

RĂSPUNDEREA PENALĂ

1. Noţiunea de răspundere penală

18

Răspunderea penală este o altă instituţie de drept penal alături de infracţiune şi sancţiune. Numai atunci când se stabileşte răspunderea penală intervine sancţiunea de drept penal respectivă. Ea îşi găseşte reglementarea atât în normele dreptului penal material cât şi în cele ale dreptului procesual penal.

Ca formă a răspunderii juridice, răspunderea penală poate fi definită ca fiind „raportul juridic penal de contrângere născut ca urmare a săvârşirii infracţiunii între stat, pe de-o parte, şi infractor, pe de altă parte, raport complex al cărui conţinut îl formează dreptul statului, ca reprezentant al societăţii, de a trage la răspundere pe infractor, de a-i aplica pedeapsa prevăzută pentru infracţiunea săvârşită şi de a-l constrânge să o execute şi obligaţia infractorului de a răspunde pentru fapta sa şi de a se supune sancţiunii aplicate, în vederea restabilirii ordinii de drept şi a autorităţii legii”14.

2.Principiile răspunderii penale

Principiile răspunderii penale sunt acele idei directoare şi reguli de drept care se aplică în întreaga reglementare a răspunderii penale.

Legalitatea răspunderii penale. Legalitatea răspunderii penale are în vedere atât legalitatea incriminării (prevederea în lege a condiţiilor în care o faptă constituie infracţiune) cât şi legalitatea sancţiunilor de drept penal şi a criteriilor în funcţie de care aceste sancţiuni se individualizează.

Infracţiunea este unicul temei al răspunderii penale. Este principiul consacrat expres în art.17 alin.2 C. Pen. Şi presupune că răspunderea penală nu poate exista decăt dacă s-a săvârşit o faptă ce îndeplineşte condiţiile esenţiale pentru a fi considerată infracţiune.

Umanismul răspunderii penale. Acest principiu este reflectat nu numai în determinarea sistemului de valori ocrotite de normele penale ci şi de conţinutul constrângerii juridice care trebuie să intervină când se încalcă obligaţia de conformare faţă de normele penale.

Personalitatea răspunderii penale. Răspunderea penală revine exclusiv persoanei care a săvârşit sau a participat la săvârşirea faptei ce constituie infracţiune. Ea nu poate interveni pentru fapta altuia şi nici nu poate fi colectivă.

Unicitatea răspunderii penale. Potrivit acestui principiu, răspunderea penală este unică, în sensul că săvârşirea unei infracţiuni atrage o singură dată răspunderea penală şi, ca urmare aplicarea sancţiunii penale prevăzute de norma de incriminare.

Individualizarea răspunderii penale. În baza acestui principiu, răspunderea penală se stabileşte diferenţiat în funcţie de periculozitatea făptuitorului şi de gravitatea infracţiunii. Individualizarea răspunderii penale se realizează în conformitate cu anumite criterii stabilite de lege privind individualizarea pedepsei ce constituie obiectul răspunderii penale. Individualizarea răspunderii penale presupune trei etape: individualizarea legală (realizată de legiuitor), individualizarea judiciară (realizată în principal de către instanţele de judecată) şi individualizarea administrativă.

Inevitabilitatea răspunderii penale. Principiul inevitabilităţii răspunderii penale presupune că o dată ce o persoană a săvârşit o infracţiune, eanu mai poate evita răspunderea penală.

Prescriptibilitatea răspunderii penale. Potrivit acestui principiu prescripţia înlătură răspunderea penală. Aceasta înseamnă trecerea unui anumit timp prevăzut de lege de la săvârşirea infracţiunii fără ca infractorul să fi fost tras la răspundere

14 C.Bulai, op.cit., pag.311

19

3. Cauzele care înlătură răspunderea penală.

Sunt anumite stări, situaţii, împrejurări posterioare săvârşirii infracţiunii, în prezenţa cărora se stinge raportul juridic penal de conflict, se stinge dreptul statului de a aplica o sancţiune şi obligaţia infractorului de a o executa15. Se face distincţie între două categorii de cauze care înlătură răspunderea penală:

generale: amnistia, prescripţia, lipsa plângerii prealabile, împăcarea părţilor speciale (cauze de nepedepsire) care au în vedere conduita infractorului cum ar fi: desistarea şi

împiedicarea producerii rezultatului, împiedicarea săvârşirii faptei de către participant, denunţarea faptei de către mituitor etc.

15 C-tin Mitrache, Cristian Mitrache, op.cit. pag.312

20

SANCŢIUNILE DE DREPT PENAL

Sancţiunile de drept penal sunt nişte măsuri de constrângere care se aplică în urma săvârşirii faptelor interzise de legea penală pentru a se restabili ordinea de drept. Ele constau în privaţiuni, îngrădiri, suferinţe la care este obligat cel care încalcă normele penale. În acelaşi timp, sancţiunile de drept penal reprezintă o instituţie importantă a dreptului penal alături de infracţiune şi răspundere penală. Sancţiunile sunt consecinţa stabilirii răspunderii penale iar răspunderea penală este consecinaţa săvârşirii unei infracţiuni.16

În codul penal român sunt reglementate următoarele trei categorii de sancţiuni de drept penal:

pedepsele măsurile educative măsurile de siguranţă

I. PEDEPSELE

Pedepsele sunt cele mai importante sncţiuni de drept penal. Potrivit art.52 C.pen. „pedeapsa este o măsură de constrângere şi un mijloc de reeducare a condamnatului. Scopul pedepsei este prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni". Noţiunea de pedeapsă provine din latinescul poena care înseamnă pedeapsă.

1. Trăsăturile caracteristice ale pedepsei

Pedeapsa este o măsură de constrângere. Constrângerea se caracterizează prin aceea că persoana faţă de care se aplică suferă anumite privaţiuni, restricţii (libertatea, bunurile, drepturi etc.)

Pedeapsa este un mijloc de reeducare. Această trăsătură exprimă preocuparea pentru îndreptarea şi reinserţia celui condamnat.

Pedeapsa este o sancţiune prevăzută de lege. Pedeapsa se aplică numai de către instanţele judecătoreşti. Pedeapsa are caracter personal.

2. Scopul pedepsei.

Scopul pedepsei este reglementat expres de art.52 alin.1 C.pen. care prevede că „scopul pedepsei este prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni". Prevenirea are în vedere atât pe cel condamnat (prevenţia specială) cât şi alte persoane (prevenţia generală).

3. Funcţiile pedepsei

Funcţiile pedepsei reprezintă mijloacele de realizare a scopului acesteia: prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni.

funcţia de constrângere. Este consacrată de legislaţie în definiţia legală a pedepsei „pedeapsa este o măsură de constrângere”;

funcţia de reeducare. Este consacrată de art.52 alin 2C.pen. care prevede că „prin executarea pedepsei se urmăreşte formarea unei atitudini corecte faţă de muncă, faţă de ordinea de drept ţi faţă de regulile de convieţuire socială”.

funcţia de exemplaritate. funcţia de eliminare care se realizează prin izolarea celui condamnat temporar sau

permanent din cadrul societăţii.

16 C.Bulai, op.cit., pag.276

21

4. Categorii de pedepse

Art.53 C.pen.reglementează următoarele trei categorii de pedepse:

1) pedepse principale;

detenţiunea pe viaţă;

închisoare de la 15 zile la 30 de ani;

amenda de la 1.000.000 lei la 500.000.000 lei.

2) pedepse complimentare;

interzicerea unor drepturi de la 1 la 10 ani;

degradarea militară.

3) pedepse accesorii.

interzicerea unor drepturi anume prevăzute de lege.

1) Pedepsele principale

Pedeapsa principală este acea sancţiune proprie dreptului penal pe care instanţa de judecată o poate aplica drept unică sancţiune pentru infracţiunea săvârşită. Infracţiunile prevăzute în partea specială a Codului penal sau într-o lege specială au, ca sancţiune, o pedepasă principală. De asemenea, ele pot avea ca sancţiune şi pedepse alternative (închisoarea sau amenda) caz în care ambele pedepse sunt principale, dar nu pot fi aplicate cumulativ ci numai una dintre ele. Pedepsele principale pot fi înlocuite unele cu celelalte în cazurile prevăzute de lege.

Pedepsele care se aplică minorului infractor sunt închisoarea sau amenda prevăzute de lege pentru infracţiunea săvârşită, limitele pedepselor reducându-se la jumătate. In urma reducerii, în nici un caz minimul pedepsei cu închisoarea nu va depăşi 5 ani.

Daca legea prevede pentru infracţiunea săvârşită detenţiunea pe viaţă, minorului infractor i se va aplica pedeapsa cu închisoarea întreg şi 20 de ani.

2) Pedepse complimentare

Pedepsele complimentare sunt pedepse restrictive de drepturi şi constau într-o interzicere temporară sau definitivă a exerciţiului unor drepturi ale condamnatului fiind un adaos la pedeapsa închisorii sau a detenţiunii pe viaţă.

Potrivit art.53 pct.2 C.pen. pedepsele complimentare sunt următoarele:a) Interzicerea unor drepturi de la 1 la 10 ani prevăzute în art.64 C.pen.

Dreptul de a alege şi de a fi ales în autorităţile publice sau în funcţii elective publice;

Dreptul de a ocupa o funcţie implicând exerciţiul autorităţii de stat (funcţii în cadrul puterii executive sau judecătoreşti, care au competenţa de a emite dispoziţii şi de a impune respectarea legii);

Dreptul de a ocupa o funcţie sau de a exercita o profesie de natura aceleia de care s-a folosit condamnatul pentru săvârşirea infracţiunii (medicul care se face vinovat de săvârşirea infracţiunii de viol etc);

Interzicerea drepturilor părinteşti (pentru rele tratamente aplicate minorului, incest etc.).

Interzicerea dreptului de a fi tutore sau curator.

b) Degradarea militară.

22

Pedeapsa constă în pierderea definitivă de către militari sau rezervişti a dreptului de a purta uniformă şi grad militar (art.67 alin.l C.pen.).

3) Pedepsele accesorii

Sunt pedepse privative de drepturi şi însoţesc în mod necesar pedeapsa principală a detenţiunii pe viaţă şi pedeapsa închisorii, ca un accesoriu al acestora.

Deosebirea dintre pedepsele accesorii şi cele complimentare constă în aceea că în timp ce pedepsele accesorii rezidă în interzicerea tuturor drepturilor stipulate în art.64 C.pen. pedepsele complimentare constau în interzicerea unuia sau a unora dintre aceste drepturi, acestea fiind stabilite numai de către instanţa de judecată.

II. MĂSURILE EDUCATIVE

Măsurile educative sunt sancţiuni de drept penal care se aplică numai minorilor care au săvârşit o infracţiune şi care răspund penal.

Astfel, potrivit art. 99 alin.2 C.pen., minorul care are vârsta între 14 şi 16 ani răspunde penal „numai dacă se dovedeşte că a săvârşit fapta cu discernământ". De asemenea, minorul între 16-18 ani este prezumat în toate cazurile, că are posibilitatea de a înţelege valoarea socială a faptelor sale şi de a-şi manifesta în mod conştient voinţa.

Sistemul actual de sancţionare al minorilor infractori prevăzut de Codul penal este unul mixt şi anume măsuri educative şi pedepse. În conformitate cu prevederile art.100 alin.2 C.pen. pedepsele se aplică numai în măsura în care se apreciază de către instanţă că luarea unei măsuri educative este insuficientă pentru îndreptarea minorului.

Art.101 C.pen. prevede următoarele măsuri educative:

a) Mustrarea;

b) libertatea supravegheată;

c) internarea într-un centru de reeducare;

d) internarea într-un institut medical-educativ.

a) Măsura educativă a mustrării. Constă în dojenirea minorului în cursul şedinţei în care s-a pronunţat hotărârea, de către instanţa de judecată, în relevarea pericolului social al faptei săvârşite, în sfătuirea acestuia saăse poarte în aşa fel încât în viitor să dea dovadă de îndreptare.

b) Libertatea supravegheată. Este o măsură educativă ce constă într-o supraveghere deosebită, pe timp de un an, asupra infractorului minor lăsat în libertate şi potrivit art.103 C.pen. este data de către instanţă, după caz, în sarcina părinţilor, tutorelui sau a celui care l-a înfiat pe minor. Dacă aceştia pot asigura supravegherea în condiţii corespunzătoare, instanţa va dispune încredinţarea minorului infractor, tot pe o perioadă de un an, unei persoane de încredere (de exemplu unei rude apropiate ori unei instituţii legal însărcinate cu supravegherea minorilor).

c) Internarea într-un centru de reeducare . Constă în internarea minorului infractor, într-un centru de reeducare, în vederea reeducării acestuia prin condiţiile ce i se asigură, în dobândirea învăţăturii necesare şi a pregătirii profesionale potrivit aptitudinilor de care dispune.

d) Internarea într-un institut medical-educativ. Instanţa de judecată hotărăşte această măsură când din cauza stării sale fizice sau psihice, minorul infractor are nevoie de tratament medical şi de un regim special de educaţie.

III. MĂSURILE DE SIGURANŢĂ

23

Sunt sancţiuni de drept penal care se dispun în scopul înlăturării unor stări de pericol şi al preîntâmpinării săvârşirii altor infracţiuni. Starea de pericol nu trebuie confundată cu pericolul social al unei infracţiuni.

Starea de pericol priveşte persoana făptuitorului, anumite lucruri sau situaţii şi constituie o ameninţare pentru viitor, în timp ce pericolul social constituie o trăsătură esenţială a infracţiunii.

În Codul penal (art 112 C.pen.) sunt reglementate următoarele măsuri de siguranţă: obligarea la tratament medical; internarea medicală; interzicerea de a ocupa o funcţie sau de a exercita o profesie, o meserie ori o altă

ocupaţie; interzicerea de a se afla în anumite localităţi; expulzarea străinilor; confiscarea specială; interdicţia de a reveni în locuinţa familiei pe o perioadă determinată.

24

INFRACŢIUNI DE SERVICIU SAU ÎN LEGĂTURĂ CU SERVICIUL

1. Consideraţii generale. Noţiunile de funcţionar public şi de funcţionar17

Obiectul juridic generic al acestor infracţiuni este constituit din relaţiile sociale privitoare la normala evoluţie a relaţiilor de serviciu, pretinzându-se o anumită conduită funcţionarilor sau în alte cazuri, oricărei persoane care, prin acţiunea sa poate periclita aceste relaţii.

În prezent activitatea din ce în ce mai complexă a statului se desfăşoară cu participarea a sute şi mii de funcţionari. În faţa acestora statul ridică multe exigenţe, deoarece prin funcţia pe care o deţin, prin autoritatea de care se bucură, ei pot să facă nu numai bine, dar şi rău statului şi cetăţenilor săi.

Funcţionarii publici sunt chemaţi să respecte cu stricteţe legile ţării, independent de funcţia pe care o exercită. De aceea, aşa cum vom constata, legea penală, odată cu grija de a ocroti prestigiul funcţionarului public, prevede sancţiuni şi pentru faptele nedemne ale unor funcţionari.

Dispoziţiile art.147 din C.pen. arată că prin funcţionar public se înţelege orice persoană care exercită permanent sau temporar, cu orice titlu, indiferent cum a fost învestită, o însărcinare de orice natură, retribuită sau nu, în serviciul unei unităţi dintre cele la care se referă art.145 C.pen.

Potrivit formulării date de art.145 C.pen., termenul public  desemnează tot ceea ce priveşte autorităţile publice, instituţiile publice, instituţiile sau alte persoane juridice de interes public, folosirea sau exploatarea bunurilor proprietate publică, serviciile de interes public, precum şi bunurile de orice fel care, potrivit legii, sunt de interes public.

Calitatea de funcţionar public, în sensul art. 147 alin.1 C.pen., implică, prin urmare, existenţa unei însărcinări de serviciu, ca o situaţie de fapt sau este consecinţa încheierii unui contract de muncă cu una din unităţile menţionate, în virtutea căruia subiectul exercită în mod real atribuţiile unei funcţii.

Însărcinarea poate fi permanentă sau temporară, esenţial este ca persoana respectivă să se încadreze în colectivul de muncă al uneia din unităţile prevăzute în art. 145 C.pen. şi să se supună regulamentului de ordine interioară care reglementează organizarea şi disciplina muncii.

Pentru stabilirea calităţii de funcţionar public nu are relevanţă titlul însărcinării sau modalitatea învestirii (alegere, numire, repartizare etc.).

Din expresia ,,cu orice titlu” folosită în textul citat, rezultă că este suficient ca subiectul activ al infracţiunii să exercite în fapt o însărcinare în serviciul unei autorităţi publice, instituţii sau altei persoane juridice de interes public sau oricărui serviciu de interes public. Aceeaşi concluzie rezultă şi din menţiunea ,,indiferent cum a fost învestită ” ; în acest caz legiuitorul a vrut să sublinieze că nu are relevanţă validitatea raportului de muncă sau o numire în funcţie, fiind suficientă exercitarea ca o realitate de fapt a atribuţiilor funcţiei pentru care făptuitorul să fie tras la răspundere pentru o infracţiune de serviciu. Va fi necesar să existe consimţământul expres oral, scris sau tacit al conducerii unităţii în cauză, în sensul că o persoană să exercite în fapt o funcţie într-una din unităţile enumerate.

Trebuie remarcat că noţiunea de funcţionar public din dreptul penal are o sferă mai largă decât aceea de funcţionar public din dreptul administrativ.

Noţiunea de angajat sau salariat din dreptul muncii este sinonimă cu cea de funcţionar, sub aspect penal presupunând atât învestirea legală în funcţie, cât şi retribuţia18.

Obiectul material la aceste infracţiuni există de cele mai multe ori, el fiind însăşi obiectivarea atribuţiilor de serviciu, actele materiale ce incorporează atribuţiile agentului.

În mod eronat se identifică în sfera obiectului material al acestor infracţiuni valori ce nu

17 Ovidiu Predescu, Ilica Diana - Drept penal, Partea specială, Ed. OMNIA UNI S.A.S.T., Braşov, 2002, P. 92 -98.18 G. Cudriţescu Pilă, Noţiunea de funcţionar, în R.D.P., p.90-91.

25

sunt destinate ab initio pentru a fi protejate de lege, ci constituie, uneori, mijloace cu care se săvârşeşte infracţiunea. Spre exemplu, la luarea de mită, foloasele injuste nu sunt obiect material al faptei pentru că ele nu constituie obiectul ocrotirii penale, ci actele de serviciu. În sens contrar s-a pronunţat fostul Tribunal Suprem, precum şi unii autori de drept penal19.

Subiectul activ al acestor infracţiuni este, în cele mai multe cazuri, calificat, fiind, de regulă, un funcţionar public sau un alt funcţionar ; în cazul unor infracţiuni (ex. : darea de mită, traficul de influenţă), autor poate fi orice persoană ce îndeplineşte condiţiile cerute de lege pentru subiectul unei infracţiuni.

În mod exclusiv funcţionarii sunt subiecţi activi ai infracţiunilor de abuz în serviciu (art.246, art.247, art.248 C.pen.), neglijenţă de serviciu, purtare abuzivă, neglijenţă în păstrarea secretului de stat, luarea de mită şi primirea de foloase necuvenite.

Darea de mită şi traficul de influenţă pot avea ca subiecţi activi orice persoană, inclusiv funţionarii.

Participaţia, în toate formele ei, este posibilă la toate infracţiunile. Subiectul pasiv este, în principal, unitatea asupra careia s-a răsfrânt urmarea prevăzută de

lege, fie în mod obiectiv, fie sub forma unei stări de pericol. Aceasta este fie o unitate publică, fie o altă instituţie cu personalitate juridică.

Latura subiectivă constă de regulă în intenţia directă sau indirectă şi numai în mod excepţional în culpă (art.249 C.pen, art.252 C.pen).

Formele de care legea leagă răspunderea penală nu cuprind actele de pregătire şi tentativa. Consumarea faptei depinde de ipostazele incriminate ale elementului material şi de producerea urmării prevăzute de lege.

2. Abuzul în serviciu contra intereselor persoanelor20

Infracţiunea propriu-zisă de abuz în serviciu este incriminată în dreptul nostru în trei modalităţi (art.246, 247, 248 C.pen.) care au şi o formă calificată (art.2481 C.pen). Prima dintre ele, în ordinea stabilită de legiuitor, este abuzul în serviciu contra intereselor persoanelor (art.246 C.pen.). Aceasta constă în fapta funcţionarului public, care, în exerciţiul atribuţiilor sale de serviciu, cu intenţie, nu îndeplineşte un act ori îl îndeplineşte în mod defectuos şi prin aceasta cauzează o vătămare intereselor legale ale unei persoane.

Potrivit doctrinei noastre penale, această infracţiune are un caracter subsidiar, adică o faptă de abuz săvârşită de un funcţionar public se încadrează în dispozitiile art.246 C.pen. numai dacă acesta nu are o incriminare distinctă în Codul penal sau într-o lege specială. Spre exemplu, arestarea nelegală este în realitate un abuz în serviciu, care însă va fi calificat conform art. 266 C.pen. şi nu potrivit art.246 C.pen.

Obiectul juridic special îl constituie relaţiile sociale de serviciu, pentru protejarea cărora este necesar ca orice funcţionar public să-şi îndeplinească atribuţiile conform statutului său juridic, evitând astfel să aducă atingere intereselor legale ale unei persoane.

În plan secundar, sunt protejate relaţiile sociale privitoare la interesele legale ale persoanelor fizice, interesele la care se referă, direct sau indirect, actul de serviciu.

Subiecţii infracţiunii. Subiect activ este funcţionarul public, dar potrivit dispozitiilor art.258 C.pen fapta poate fi comisă de orice funcţionar. La această infracţiune distingem un subiect pasiv general şi un subiect pasiv special. Primul este statul ca titular al valorii sociale care este bunul mers al activitaţii organelor şi instituţiilor publice, a instituţiilor sau a altor persoane juridice de interes public. Al doilea este persoana fizică căreia i s-a cauzat o vătămare a intereselor legale prin fapta abuzivă a făptuitorului.

Latura obiectivă. Elementul material constă fie în neîndeplinirea unui act, fie în îndeplinirea acestuia în mod defectuos. Termenul ”act” desemnează o operaţiune care trebuia

19 T.S., S.p., d. nr.3581/1973, în R.R.D. nr.5/1974, p.78; O. Stoica, Drept penal, partea specială, Ed. Didactică si Pedagogică, Bucuresti, 1976, p.274.20 O. Predescu, D. Ilica, op.cit, p. 98 – 101.

26

efectuată de funcţionarul public (funcţionar) în cadrul atribuţiilor de serviciu. Totodată, prin expresia “neîndeplinirea unui act” se înţelege omisiunea făptuitorului de a efectua operaţiunea pe care era ţinut să o execute, în timp ce prin “îndeplinirea în mod defectuos” a unui act se înţelege efectuarea unei operaţuni altfel de cum trebuie efectuată.

Cerinţa esenţială pentru existenţa elementului material este ca omisiunea de a îndeplini un act, ori îndeplinirea în mod defectuos să fie realizată de funcţionarul public (sau de funcţionar) în exerciţiul atribuţiilor sale de serviciu (în cadrul sau în timpul executării serviciului).

Referitor la urmarea infracţiunii, aceasta rezidă în atingerea adusă calităţii relaţiilor de serviciu din unitatea în care îşi desfăşoară activitatea subiectul activ, condiţionată însă de apariţia unei vătămari aduse intereselor unei peroane fizice. Interesele legale la care se referă textul art.246 C.pen sunt drepturile omului regăsite în legislaţia internă şi în convenţiile internaţionale ratificate de ţara noastră. Persoana fizică poate suferi o pagubă, dar şi un prejudiciu moral.

Latura subiectivă. Fapta se săvârşeşte numai cu intenţie, culpa fiind exclusă întrucât termenul «cu ştiinţă» implică cunoaşterea de către făptuitor a caracterului necorespunzător al exercitării atribuţiilor lui de serviciu şi urmărirea sau acceptarea ca prin aceasta să se ajunga la vătămarea intereselor legale ale unei persoane.

Formele infracţiunii şi sancţiunea. Actele preparatorii şi tentativa nu se pedepsesc. Fapta se considera consumată atunci când s-a produs efectiv lezarea unui drept patrimonial sau nepatrimonial al persoanei.

Pedeapsa prevăzută de lege este închisoarea de la 6 luni la 3 ani.

3.Abuzul în serviciu prin îngrădirea unor drepturi21

În conformitate cu prevederile art.247 C.pen. această faptă constă în îngrădirea de către un funcţionar public (sau funcţionar), a folosinţei sau exerciţiului drepturilor unui cetăţean, ori crearea pentru aceasta a unor situaţii de inferioritate pe temei de naţionalitate, rasă, sex sau religie. Astfel, se garantează realizarea în fapt a dispoziţiilor din Constituţia României potrivit căreia cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice fără privilegii şi fără discriminări (art.15 alin.1 şi art.16 alin.1 din Costitutie).

Obiectul juridic special îl constituie relaţiile sociale care asigură interesele legale ale cetăţenilor în ce priveşte egalitatea în drepturi a acestora împotriva abuzurilor funcţionarilor publici (sau a funcţionarilor). Cât priveste obiectul material, de cele mai multe ori acesta lipseşte. Sunt însă şi situaţii în care fapta are un obiect material, spre exemplu, în ipoteza în care abuzul priveşte modificarea unui act de stare civilă sau a altui act public.

Subiecţii infracţiunii. Subiectul activ este calificat, el fiind un funcţionar public sau funcţionar în sensul art.147 C.pen. Participaţia este posibilă în forma instigării sau complicităţii, însă aceştia (instigatorul, complicele) pot fi orice persoană.

Subiectul pasiv este cetăţeanul căruia i s-a îngrădit folosinţa sau exerciţiul drepturilor pe temei de naţionalitate, rasă, sex sau religie.

Latura obiectivă. Elementul material al faptei are două aspecte alternative : în primul rând, îngrădirea capacităţii de folosinţă (adică a capacităţii juridice civile de a avea drepturi şi de a-şi asuma obligaţii, deci de a fi subiect de drept) sau a capacităţii de exerciţiu (posibilitatea persoanei de a-şi exercita drepturile şi de a-şi asuma obligaţiile prin efectuarea de acte juridice proprii) şi în al doilea rând, crearea unei situaţii de inferioritate pentru subiectul pasiv. Îngrădirea acestei capacităţi juridice se face prin acte de serviciu comisive sau omisive. Spre exemplu, soţul celui care înfiază este lipsit printr-un act ilegal de dreptul de a consimţi la înfiere, deşi nu se afla în vreuna din situaţiile prevăzute în art. 69 alin.2 C.Fam.

De asemenea, refuzul de a angaja un anume cetăţean, deşi postul este vacant şi sunt îndeplinite toate celelalte condiţii legale. Referitor la cel de-al doilea aspect, acesta constă în

21 O. Predescu, D. Ilica, op.cit, p. 101 - 103.

27

punerea subiectului pasiv într-o stare de inferioritate faţă de ceilalţi cetăţeni pe temei de naţionalitate, rasă, sex sau religie. De exemplu, unui cetăţean i se desface contractul de muncă pe baza unuia din motivele mai înainte amintite.

Urmarea constă, în principal, în starea de pericol ce apare pentru buna evoluţie a relaţiilor de serviciu, condiţionată însă de un prejudiciu moral sau material care se aduce părţii vătămate, prin atingerea unor drepturi ale sale.

Latura subiectivă . Această infracţiune se săvârşeşte cu intenţie. Forme şi sancţiunea. Tentativa nu este incriminată. Consumarea infracţiunii are loc în

momentul în care s-a produs efectiva îngrădire a drepturilor cetăţeanului sau acesta a fost pus în starea de inferioritate contrară egalitaţii în drepturi a cetăţenilor. Fapta poate avea un caracter continuat.

Infracţiunea prevăzută de art.247 C.pen. se sancţionează cu închisoare de la 6 luni la 5 ani.

4. Abuzul în serviciu contra intereselor publice22

În conformitate cu art.248 C.pen. această infracţiune constă în fapta funcţionarului public (sau funcţionarului), care în exerciţiul atribuţiilor sale de serviciu, cu ştiinţă, nu îndeplineşte un act sau îl îndeplineşte în mod defectuos şi prin aceasta cauzează o tulburare însemnată bunului mers al unui organ sau instituţii de stat sau al unei alte unităţi din cele prevăzute la art.145 C.pen. sau o pagubă patrimoniului acesteia.

Obiectul juridic special îl constituie relaţiile sociale a căror normală desfăşurare si dezvoltare nu este posibilă fără o corectă îndeplinire a îndatoririlor de serviciu de către funcţionarii publici (sau funcţionari), astfel încât drepturile oricărei unităţi dintre cele prevăzute la art.145 C.pen. sau a altor persoane juridice să poată fi exercitate nestingherit, iar patrimoniul acestora să fie corect gospodărit.

Subiecţii infractiunii. Subiect activ al acestei infracţiuni este funcţionarul public (sau funcţionarul), deci este calificat. Participaţia penală este posibilă în toate variantele sale, cu precizarea că pentru existenţa coautoratului este necesar ca toţi participanţii să aibă calitatea specială cerută de lege. Subiect pasiv este instituţia sau orice altă unitate din cele prevăzute la art. 145 C.pen. care a suferit o tulburare însemnată a activităţii sau o pagubă adusă patrimoniului său prin săvârşirea faptei.

Latura obiectivă. Elementul material rezidă într-o acţiune sau inacţiune legată de atribuţiile de serviciu ale subiectului activ. Astfel, acesta nu îndeplineşte un act de serviciu sau îl îndeplineşte, dar în mod necorespunzător.

Urmarea faptei constă fie în producerea unei tulburări însemnate bunului mers al unei unităţi, dintre cele prevăzute de art.145 C.pen., fie în cauzarea unei pagube avutului public.

Prin expresia “tulburare însemnată” este desemnată o atingere importantă a relaţiilor de serviciu din unitate. La rândul ei, paguba afectează avutul unităţii. Ambele se apreciază numai de către instanţa de judecată. Mai mult, poate exista o tulburare însemnată a bunului mers al unităţii chiar dacă nu se reţine si existenţa unei pagube în patrimoniul acesteia.

Latura subiectivă. Fapta se săvârşeşte cu intenţie (directă sau indirectă). Forme si sancţiuni. Tentativa la această infracţiune nu se pedepseşte. Consumarea are

loc numai în momentul producerii efective a tulburării efective sau a pagubei. Sancţiunea pentru această infracţiune este închisoarea de la 6 luni la 5 ani.

22 O. Predescu, D. Ilica, op.cit, p. 103 – 106.

28

5. Abuzul în serviciu în forma calificată

Conform art.2481C.pen., dacă faptele prevăzute în art. 246, 247 şi 248 C.pen. au avut consecinţe deosebit de grave, se pedepsesc cu închisoarea de la 5 la 15 ani şi interzicerea unor drepturi. Aşa cum o arată Codul penal acesta este abuzul în serviciu în forma calificată. Referitor la obiectul juridic generic şi special, cât şi la latura obiectivă şi subiectivă a acestei infracţiuni, precizăm că ele corespund infracţiunilor de bază reglementate în art. 246, 247 şi 248 C.pen.

Trebuie relevat că potrivit dispoziţiilor art. 146 C.pen. prin „consecinţe deosebit de grave” se înţelege o pagubă materială mai mare de 2.000.000.000 lei sau o perturbare deosebit de gravă a activitaţii, cauzată unei autorităţi publice sau oricăreia dintre unităţile la care se referă art.145 C.pen. ori altei persoane juridice sau fizice.

6. Neglijenţa de serviciu23

Această infracţiune este prevăzută de art.249 C.pen. în două variante, una tip sau simplă şi una agravată. Astfel, potrivit art.249 alin.1 C.pen. varianta tip constă în încălcarea din culpă de către funcţionarul public, a unei îndatoriri de serviciu, prin neîndeplinirea acesteia sau prin îndeplinirea ei defectuoasă, dacă s-a cauzat o tulburare însemnată bunului mers al unui organ sau instituţii de stat ori a unei alte unităţi din cele prevăzute în art.145 C.pen., sau o pagubă patrimoniului acesteia ori o vătămare importantă intereselor legale ale unei persoane.

În varianta agravată (art.249 alin.2 C.pen.) neglijenţa de serviciu există ori de câte ori încălcarea din culpă de către un funcţionar public a unei îndatoriri de serviciu prin neîndeplinirea acesteia sau prin îndeplinirea ei defectuoasă a produs consecinţe deosebit de grave (în sensul prevederilor art.146 C.pen.).

Şi la acestă infracţiune, ca şi la infracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor operează principiul specialităţii în cazul concursului de norme penale. Astfel, această incriminare (art.249 C.pen.) lasă locul normelor juridice adecvate unor cazuri speciale, unde autorii sunt tot funcţionari care din culpă şi prin neîndeplinirea corectă a îndatoririlor de serviciu produc urmări specifice domeniului respectiv. De exemplu, în situaţia când funcţionarul este un angajat al căilor ferate, iar prin fapta sa (neîndeplinirea îndatoririlor de serviciu sau îndeplinirea lor defectuoasă pune în pericol, din culpă, circulaţia pe căile ferate) incriminarea aplicabilă este aceea din art.273 C.pen. şi nu aceea din art.249 C.pen. În cazul când se produc şi urmări care sunt stipulate numai în art.249.C.pen., atunci va exista concurs de infracţiuni.

Obiectul juridic îl constituie relaţiile sociale referitoare la asigurarea respectării de către funcţionarii publici a obligaţiei de a îndeplini corect atribuţiile ce le revin pentru a nu vătăma interesele publice ori intersele legale ale persoanelor fizice.

Subiecţii infracţiunii. Subiectul activ al infracţiunii de neglijenţă de serviciu este calificat, respectiv el este un funcţionar public. Fiind vorba de o infracţiune din culpă, nu este posibilă participaţia.

Subiect pasiv este organul sau instituţia de stat ori o altă unitate din cele prevăzute în art.145 C.pen. căreia, prin fapta funcţionarului public i s-a cauzat o tulburare însemnată bunului mers ori o pagubă patrimoniului acesteia. De asemenea, este subiect pasiv persoana căreia i s-a cauzat o vătămare importantă a intereselor legale.

Latura obiectivă. Elementul material constă într-o acţiune sau inacţiune efectuată în cadrul exercitării legale a serviciului care, însă reprezintă fie o neîndeplinire a îndatoririlor de serviciu (inacţiune), fie o îndeplinire defectuoasă a acestora (acţiune).

Urmarea infracţiunii constă fie într-o tulburare însemnată adusă bunului mers al unităţii, fie într-o vătămare importantă a intereselor legale ale unei persoane, fie într-o pagubă pricinuită avutului public. Noţiunile de “tulburare însemnată” şi “pagubă” au mai fost explicate în cadrul acestui capitol.

În legătură cu “atingerea adusă intereselor legale ale unei persoane”, ea se deosebeşte de

23 O. Predescu, D. Ilica, op.cit, p. 107 – 109.

29

cea prevăzută la art.246 C.pen. doar prin aceea că ea trebuie să fie importantă. Acest aspect se apreciază numai de către instanţa de judecată.

Totodată, trebuie reţinut că nu orice nerespectare a obligaţiilor de serviciu poate atrage răspunderea penală pentru neglijenţa de serviciu, ci numai aceea care a determinat producerea urmării specifice acestei infracţiuni.

Latura subiectivă. Evident, infracţiunea de neglijenţă de serviciu se săvârşeşte numai din culpă.

Forme şi sancţiuni. Infracţiunea se consumă în momentul producerii efective a urmării prevăzute de lege.

Referitor la sancţiune, aceasta este închisoarea de la o lună la 2 ani sau amendă pentru forma tipică şi închisoarea de la 2 la 10 ani pentru varianta agravată.

7. Purtarea abuzivă24

Ca şi la neglijenţa de serviciu şi la infracţiunea de purtare abuzivă se disting două variante, una tip şi alta agravată. Această infracţiune constă în întrebuinţarea de expresii jignitoare faţă de o persoană (varianta tip) ori în lovirea sau alte violenţe exercitate asupra acesteia (varianta agravată), de către un funcţionar public în exercitarea atribuţiilor de serviciu. Sediul materiei este art. 250 C.pen.

Obiectul juridic special îl constituie relaţiile sociale care în principal se referă la serviciu, iar în secundar ele privesc şi importante atribute ale omului (ex. : onoarea, demnitatea, integritatea corporală sau sănătatea sa). Trebuie menţionat că funcţionarul public sau alt salariat în raporturile lor cu persoanele fizice, cu ocazia exercitării îndatoririlor de serviciu, trebuie să aibă o atitudine deferentă, nonviolentă.

Subiecţii infracţiunii. Subiectul activ este calificat, adică funcţionarul public. Subiect pasiv poate fi orice persoană căreia i s-au adresat expresiile jignitoare sau a

suferit lovirile sau alte violenţe. Subiect pasiv mai poate fi orice unitate din cele prevăzute la art.145 C.pen. sau orice altă persoană juridică a cărei activitate a fost tulburată prin fapta funcţionarului public.

Latura obiectivă. Elementul material al faptei tipice constă în “întrebuinţarea de expresii jignitoare”, noţiune al cărei înţeles coincide cu acela al elementului material al infracţiunii de insultă (art.205 C.pen.). Este vorba de atingerea adusă onoarei ori reputaţiei unei persoane prin cuvinte, prin gesturi sau orice alte mijloace ori prin expunerea la batjocură sau prin atribuirea faţă de o persoană a unui defect, boală sau infirmitate care, chiar reale de ar fi, nu ar trebui relevate.

Urmarea acestei infracţiuni constă, în principal, în crearea unei stări de pericol pentru buna şi normala defăşurare a relaţiilor de serviciu, iar în secundar în atingerea onoarei şi demnităţii omului. În plus, în cazul variantei agravate, subiectului pasiv i se lezează şi sănătatea sau integritatea corporală.

Subiectul pasiv care ripostează la o asemenea purtare abuzivă a unui funcţionar ce îndeplineste o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat nu săvârşeşte infracţiunea de ultraj.

Latura subiectivă. Infracţiunea de purtare abuzivă se săvârşeşte cu intenţie.Forme şi sancţiuni. Tentativa nu este pedepsită. Fapta se consumă în momentul săvârşirii

elementului material al laturii obiective (consumare instantanee). Totodată, infracţiunea poate avea un caracter continuat.

Forma agravată. Sub aspectul elementului material se reţine faptul că acţiunea sau inacţiunea făptuitorului este aceeaşi ca în cazul art.180 C.pen. (lovirea sau alte acte de violenţă cauzatoare de suferinţe fizice sau situaţia când acestea au pricinuit o vătămare ce necesită pentru vindecare îngrijiri medicale de cel mult 20 de zile).

Dacă este realizat conţinutul ambelor alineate ale art.250 C.pen., se va aplica numai art.

24 O. Predescu, D. Ilica, op.cit, p. 110 – 112.

30

250 alin.2 C.pen. În doctrina penală s-a susţinut că atunci când prin violenţă s-au produs urmări care corespund art.181 şi art.182 C.pen. va exista un concurs de infracţiuni între art.250 alin.2 C.pen. şi art.181 sau art.182 C.pen., după caz.

Sancţiunea pentru varianta simplă este închisoarea de la 3 luni la 3 ani sau amenda, iar în cazul agravantei este închisoarea de la 6 luni la 5 ani.

8. Neglijenţa în păstrarea secretului de stat25

Potrivit art.252 C.pen. această infracţiune constă în neglijenţa care are drept urmare distrugerea, alterarea, pierderea sau sustragerea unui document ce constituie secret de stat precum şi neglijenţa care a dat prilej altei persoane să afle un asemenea secret, dacă fapta este de natură să aducă atingere intereselor statului.

Obiectul juridic special rezidă în relaţiile referitoare la buna desfăşurare a activităţii de serviciu, care este incompatibilă cu comportarea neglijentă a funcţionarilor publici, precum şi a celorlalţi funcţionari în păstrarea secretului de stat.

Obiectul material. Referitor la această problemă doctrina penală a statuat că există un asemenea obiect atunci când fapta are ca urmare distrugerea, alterarea, sustragerea sau pierderea unui document conţinând un secret de stat, obiectul material fiind chiar documentul respectiv. Dimpotrivă, obiectul material lipseşte atunci când neglijenţa a dat posibilitatea ca un terţ să afle un secret de stat.

În legatură cu noţiunea de secret de stat , în conformitate cu art.150 alin.1 C.pen., ea desemnează acele documente şi date care prezintă în mod vădit acest caracter, precum şi cele declarate sau calificate astfel prin hotărâre de guvern.

Subiecţii infracţiunii. Subiectul activ este funcţionarul. Fiind vorba de o infracţiune omisivă, nu este posibilă participaţia. Subiectul pasiv poate fi oricare dintre unităţile prevăzute la art.145 C.pen. sau alte persoane juridice ale căror interese au fost lezate ca urmare a neglijenţei în păstrarea secretului de stat.

Latura obiectivă. Elementul material constă într-o acţiune sau inacţiune a funcţionarului datorită căreia secretul de stat este distrus, alterat, pierdut sau sustras, ori cunoscut de către o persoană neautorizată în acest sens.

Termenul de distrugere desemnează nimicirea completă a înscrisului care constituie secretul de stat .

Prin alterare se înţelege deteriorarea, fie şi numai parţială a secretului de stat. Pierderea secretului de stat înseamnă ieşirea documentului din posesia sau detenţia unităţii, al cărei angajat este făptuitorul, fără ştirea funcţionarului la care înscrisul se afla de drept, în acel moment.

Sustragerea desemnează scoaterea frauduloasă a documentului care constituie secret de stat.

Urmarea acestei infracţiuni are un caracter complex. Distrugerea, alterarea, pierderea, sustragerea etc. sunt toate urmări alternative, care, la rândul lor, trebuie să determine apariţia unei stări de pericol pentru interesele statului român. Acest lucru se apreciază însă de organul judiciar, deoarece raportul de cauzalitate nu rezultă ex re.

Latura subiectivă . Fapta se săvârşeşte numai din culpă.Forme şi sancţiuni. Infracţiunea nu are tentativă iar consumarea faptei are loc în

momentul în care s-a creat starea de pericol pentru interesele statului. Sancţiunea este închisoarea de la 3 luni la 3 ani.

9. Luarea de mită

Infracţiunea de luare de mită este prevăzută în art. 254 C.pen. şi în art.5 alin.1 din Legea nr.78/2000, pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie.

25 O. Predescu, D. Ilica, op.cit, p. 112 – 114.

31

Art. 254 C.pen. cuprinde o variantă tip şi o agravantă. Astfel, potrivit art.254 alin.1 C.pen. luarea de mită constă în fapta funcţionarului care, direct sau indirect, pretinde ori primeşte bani sau alte foloase care nu i se cuvin, ori acceptă promisiunea unor astfel de foloase sau nu o respinge, în scopul de a îndeplini, a nu îndeplini ori a întârzia îndeplinirea unui act privitor la îndatoririle sale de serviciu sau în scopul de a face un act contrar obligaţiilor sale.

În art.254 alin.2 C.pen. este reglementată agravanta ce constă în fapta descrisă la varianta tip, dacă aceasta a fost săvârşită de un funcţionar cu atribuţii de control.

A doua agravantă există în situaţia în care luarea de mită este săvârşită de o persoană care, potrivit legii, are atribuţii de constatare sau de sancţionare a contravenţiilor ori de constatare, urmărire sau judecare a infracţiunilor (art.7 alin. (1) din Legea nr.78/2000).

Astfel, legiuitorul a considerat că infracţiunea de luare de mită este mai gravă atunci când este săvârşită de funcţionarii cu atribuţii în asigurarea ordinii de drept, referitor la angajarea şi realizarea răspunderii juridice contravenţionale şi penale.

Mai mult, considerăm că o a treia agravantă a infracţiunii de luare de mită este prevăzută în art.9 din Legea nr.78/2000. Această agravantă există atunci când infracţiunea de luare de mită a fost comisă în interesul unei organizaţii, asociaţii sau grupări criminale ori al unuia dintre membrii acesteia sau pentru a influenţa negocierile tranzacţiilor comerciale internaţionale ori schimburile sau investiţiile internaţionale26.

Obiectul juridic special al luării de mită îl reprezintă relaţiile sociale de serviciu pentru a căror normală şi firească desfăşuare şi evoluţie se pretinde subiectului activ să nu-şi creeze avantaje materiale ilicite prin exercitarea serviciului său.

Subiecţii infracţiunii de luare de mită. Subiectul activ este calificat, fiind un funcţionar în sensul art. 147 C.pen. De asemenea, potrivit art.8 din Legea nr.78/2000, au această calitate şi managerii, directorii, administratorii şi cenzorii societăţilor comerciale, companiilor şi societăţilor naţionale, ai regiilor autonome şi ai oricăror alţi agenţi economici.

Trebuie precizat că subiectul activ trebuie să aibă calitatea de funcţionar în momentul săvârşirii acţiunii tipice.

Subiectul pasiv special este autoritatea sau instituţia publică ori persoana juridică privată în serviciul careia făptuitorul îşi îndeplineşte atribuţiile de serviciu. Tot subiect pasiv special poate fi şi o persoană fizică constrânsă să dea mită. Persoanele care, după ce au dat mită inculpatului, au denunţat fapta în condiţiile art. 254 alin.3 C.pen., nu au calitatea de persoană vătămată, atâta vreme cât au comis, la rândul lor, o faptă penală (darea de mită), pentru care beneficiază de impunitate, în condiţiile legii27.

Latura obiectivă. Modalităţile normative alternative care alcătuiesc elementul material al infracţiunii de luare de mită sunt : primirea, pretinderea, acceptarea sau nerespingerea unor promisiuni, toate acestea privind foloase necuvenite.

Primirea desemnează intrarea efectivă a subiectului activ în posesia folosului ilicit.Pretinderea constă în cererea exprimată fără echivoc de către subiectul activ în sensul că

doreşte să primească folosul nelegal.Acceptarea promisiunii reprezintă încuviinţarea neîndoielnică privind primirea folosului

injust.Nerespingerea promisiunii constă în lipsa oricărei riposte corespunzătoare a făptuitorului

la oferta de mituire care i se face. Pasivitatea funcţionarului are însă ca sursă atitudinea acestuia, care este favorabilă ideii de acceptare a mituirii. Revine organului judiciar sarcina de a delimita pasivitatea imputabilă (culpabilă) a funcţionarului de atitudinile spontane care nu au nici o legătură cu elementul material al luării de mită.

Esenţial pentru latura obiectivă a infracţiunii este faptul că elementul material se produce totdeauna înaintea efectuării sau neefectuării actului de serviciu ori a realizării lui necorespunzătoare.

Fapta de luare de mită se săvârşeşte în legătură cu un folos necuvenit subiectului activ,

26 Ovidiu Predescu, Ilica Diana, Drept penal, partea specială , Ed. OMNIA, SAST, Braşov, 200227 O.Predescu, D.Ilica, op.cit., p. 114 –122.

32

pe care acesta îl primeşte sau urmează a-l primi de la mituitor. Prin expresia ,,foloase necuvenite” în doctrina penală se înţelege orice folos material

care ar constitui o îmbogăţire fără just temei, adică o sporire a activului sau o diminuare a pasivului patrimoniului făptuitorului pe calea ilicită a exercitării necorespunzătoare a atribuţiilor sale de serviciu. Precizăm că folosul ilicit poate fi dobândit şi pentru altul. Potrivit legii şi practicii judiciare, banii constituie mijlocul cel mai des folosit pentru coruperea făptuitorului. În jurisprudenţa noastră penală s-a statuat că nu este obligatoriu ca folosul injust să fie determinat în momentul acceptării promisiunii28. De asemenea, folosul poate consta şi într-un împrumut29

ori în efectuarea unei plăţi de către mituitor pentru cel mituit.Sunt patru cerinţe esenţiale care conturează elementul material al laturii obiective. Astfel, în primul rând, primirea, pretinderea sau nerespingerea promisiunii trebuie să

aibă ca obiect bani sau alte foloase.A doua cerinţă esenţială constă în aceea că banii sau foloasele primite, pretinse,

acceptate să nu fie datorate funcţionarului în mod legal. A treia cerinţă esenţială este ca acţiunea de primire, pretindere sau acceptare ori

inacţiunea de a nu respinge oferta să fie anterioară sau concomitentă neîndeplinirii ori întârzierii efectuării unui act ce intră în sfera atribuţiilor de serviciu ale făptuitorului.

O ultimă cerinţă este ca actul pentru a cărui îndeplinire, neîndeplinire ori întârziere a îndeplinirii se pretinde, se primeşte, se acceptă sau nu se respinge promisiunea unor foloase, să facă parte din sfera atribuţiilor de serviciu ale funcţionarului.

Infracţiunea de luare de mită există chiar dacă folosul pretins sau promis făptuitorului nu i se mai remite efectiv. Folosul injust poate fi primit sau pretins şi prin intermediar.

Urmarea infracţiunii de luare de mită rezidă într-o stare de pericol pentru desfăşurarea corespunzătoare a serviciului în unitatea al cărei angajat este făptuitorul, precum şi pentru prestigiul acesteia.

Latura subiectivă. Fapta se săvârşeşte numai cu intenţie, directă sau indirectă. Formele infracţiunii. Luarea de mită se consumă în momentul în care făptuitorul a

pretins, a primit, acceptat sau nu a respins o promisiunea de bani sau foloase necuvenite în scopul de a îndeplini sau nu un act privitor la îndatoririle de serviciu.

Banii, valorile sau orice alte bunuri care au făcut obiectul luării de mită se confiscă, iar dacă acestea nu se găsesc, condamnatul este obligat la plata echivalentului lor în bani.

Sancţiuni. Varianta tip a infracţiunii de luare de mită se sancţionează cu închisoare de la 3 la 12 ani şi interzicerea unor drepturi. Agravantele reglementate în art.254 alin.2 C.pen. şi art.7 alin.(1) din Legea nr.78/2000 se pedepsesc cu închisoare de la 3 la 15 ani şi interzicerea unor drepturi. În cazul agravantei prevăzută în art.9 din Legea nr.78/2000, maximul pedepsei prevăzute de lege pentru luarea de mită se majorează cu 5 ani.

10. Darea de mită30

Coruperea unui funcţionar prin promisiunea, oferirea sau darea unor foloase materiale în modurile şi scopurile arătate în art.254 C.pen. constituie infracţiunea de dare de mită (art.255 C.pen.). Prin art.5 din Legea nr.78/2000 şi darea de mită a fost introdusă în categoria infracţiunilor de corupţie. De asemenea, prin art.7 alin.(2) din Legea nr.78/2000 s-a instituit o modalitate agravată a infracţiunii de dare de mită, în raport cu calitatea specială a subiectului pasiv special. Textul sus-menţionat statuează că atunci când darea de mită se săvârşeşte faţă de o persoană care, potrivit legii, are atribuţii de constatare sau de sancţionare a contravenţiilor ori de constatare, urmărire sau judecare a infracţiunilor, precum şi faţă de un funcţionar cu atribuţii de control, fapta se sancţionează cu pedeapsa prevăzută de art.255 C.pen., al cărei maxim se majorează cu 2 ani. Mai trebuie să facem precizarea că art.9 din Legea 78/2000 este aplicabil şi

28 T.S., S.p., d. nr. 3581/1973, în R.R.D. nr.5/1973, p.78.29 T.S., S.p., d. nr. 5196/1971, în R.R.D. nr.6/1972, p.169.30 O. Predescu, D. Ilica, op.cit, p. 123 – 127.

33

infracţiunii de dare de mită.Obiectul juridic special îl constituie relaţiile sociale a căror formare şi dezvoltare nu ar fi

posibilă fără asigurarea unei comportări cinstite, loiale din partea funcţionarilor în exercitarea atribuţiilor de serviciu şi fără combaterea acţiunilor de corupere încercate ori săvârşite de persoane rău intenţionate, care caută să-şi rezolve în acest mod interesele, punând în pericol bunul mers al altor persoane juridice private sau publice.

Această infracţiune nu are un obiect material. Subiecţii infracţiunii. Subiect activ poate fi orice persoană care îndeplineşte condiţiile

generale cerute de lege. Trebuie menţionat că atât la luarea de mită, cât şi la darea de mită, calitatea de autor exclude pentru persoana respectivă posibilitatea de a fi în acelaşi timp participant (complice sau instigator) la cealaltă infracţiune. În cazul dării de mită, fapta poate fi comisă de autor nu numai direct, dar şi indirect, prin intermediar.

Subiect pasiv principal al acestei infracţiuni este – potrivit art.255 raportat la art.254 C.pen. şi art.8 din Legea nr.78/2000 – autoritatea, organul, instituţia de stat, unitatea, persoana juridică, societatea comercială, compania şi societatea naţională, regia autonomă şi orice agent economic în al cărui serviciu este şi acţionează funcţionarul a cărui corupere se încearcă sau se realizează.

Subiect pasiv secundar al infracţiunii de dare de mită poate fi chiar funcţionarul a cărui corupere s-a încercat fără a reuşi.

Latura obiectivă. Elementul material cuprinde trei modalităţi normative şi alternative, şi anume : promisiune, oferire, dare de bani sau alte foloase.

Prin “promisiune” se înţelege făgăduiala care se face de către subiectul activ funcţionarului, de a-i remite bani sau alt folos material.

La rândul ei, “oferirea“ constă în prezentarea folosului injust funcţionarului pentru ca acesta, dacă este de acord, să şi-l poată însuşi.

În sfârşit “darea” folosului reprezintă predarea lui efectivă funcţionarului. Toate variantele elementului material al faptei se raportează la un funcţionar competent a înfăptui actul de serviciu pe care-l doreşte mituitorul31.

Există mai multe cerinţe esenţiale care trebuie întrunite pentru realizarea laturii obiective a infracţiunii de dare de mită.

Prima constă în aceea că promisiunea, oferirea sau darea să aibă ca obiect bani sau alte foloase. În lipsa acestora nu poate să existe infracţiunea, deoarece legea penală nu pedepseşte demersurile, rugăminţile, insistenţele sau recomandările, chiar dacă ele ar avea drept rezultat determinarea funcţionarului să facă un act nedrept şi să încalce, din slăbiciune, obligaţiile funcţiei sale.

Banii sau foloasele promise, oferite sau date trebuie să fie necuvenite, să aibă caracter de retribuţie, să constituie plata sau răsplata în vederea efectuării unui act determinat, ceea ce constituie o a doua cerinţă esenţială.

A treia cerinţă presupune ca promiterea, oferirea sau darea de bani sau alte foloase să fie comisă anterior îndeplinirii sau neîndeplinirii de către funcţionarul public sau funcţionar a actului în vederea căruia mituitorul a acţionat sau cel mai târziu în timpul îndatoririlor de serviciu. Dacă elementul material a constat în promisiunea de bani sau alte foloase, darea efectivă a acestora poate avea loc şi după îndeplinirea actului de serviciu solicitat, întrucât fapta s-a consumat în momentul efectuării promisiunii.

În fine, ultima cerinţă esenţială este aceea ca actul pentru a cărui îndeplinire, neîndeplinire, etc., făptuitorul promite, oferă sau dă bani ori alte foloase să fie un act privitor la îndatoririle de serviciu ale funcţionarului ori un act contrar acestor îndatoriri. Nu contează dacă acesta este licit sau ilicit.

În art. 254 alin.2 C.pen. este stipulată o clauză care înlătură caracterul penal al faptei şi care constă în constrângerea făptuitorului de către cel care a luat mită. Noţiunea de constrângere presupune existenţa unei ameninţări de natură a pune persoana constrânsă în imposibilitatea de

31 O. Predescu, D.Ilica, op.cit.

34

a-şi exprima în mod liber voinţa. Aceasta trebuie să aibă un caracter real şi să nu fie determinată32, spre exemplu, de intenţia mituitorului de a obţine cu prioritate un avantaj în raport cu alte persoane. Totodată trebuie să fie anterioară promisiunii ori ofertei efectiv realizate33.

Mai mult, în conformitate cu prevederile art.254 alin.3 C.pen. mituitorul nu se pedepseşte dacă denunţă autoritaţii fapta mai înainte ca organul de urmărire să fi fost sesizat pentru acea infracţiune, aceasta fiind o cauză specială de înlăturare a răspunderii penale.

Urmarea faptei rezidă în starea de pericol ce apare cu privire la relaţiile sociale de serviciu, datorită coruperii sau posibilităţii de corupere a funcţionarilor.

Latura subiectivă. Această infracţiune se săvârşeşte numai cu intenţie, directă sau indirectă. De subliniat că scopul faptei este un element indispensabil pentru stabilirea vinovăţiei.

Forme şi sancţiuni. Infracţiunea se consumă la momentul realizării oricăreia dintre cele trei modalităţi normative ale elementului material al faptei. Sancţiunea este închisoarea de la 6 luni la 5 ani.

Ca şi la luarea de mită, banii, valorile sau orice alte bunuri care au făcut obiectul dării de mită se confiscă, iar dacă nu se găsesc, condamnatul este obligat la plata echivalentului lor în bani.

11. Primirea de foloase necuvenite34

Prin art.5 alin.(1) din Legea nr.78/2000 şi primirea de foloase necuvenite a fost cuprinsă în categoria infracţiunilor de corupţie. Conform dispoziţiilor art.256 alin.1 C.pen. varianta tip a acestei infracţiuni constă în primirea de către un funcţionar direct sau indirect de bani ori de alte foloase, după ce a îndeplinit un act în virtutea funcţiei sale şi la care era obligat în temeiul acesteia.

Prin art.7 alin.(3) din Legea nr.78/2000, alături de modalitatea normativă tip a infracţiunii de primire de foloase necuvenite, a fost incriminată şi o variantă agravată a acestei infracţiuni. Astfel, dacă infracţiunea de primire de foloase necuvenite a fost săvârşită de către o persoană care, potrivit legii, are atribuţii de constatare sau de sancţionare a contravenţiilor, ori de constatare, urmărire sau judecare a infracţiunilor, precum şi de un funcţionar cu atribuţii de control, pedeapsa prevăzută de art.256 C.pen se majorează. Calitatea specială a subiectului activ este aceea care în mod exclusiv a determinat prevederea acestei agravante.

O altă agravantă a acestei infracţiuni este stipulată în art.9 din Legea nr.78/2000, prin acest text prevăzându-se că atunci când infracţiunea este săvârşită în interesul unei organizaţii, asociaţii sau grupări criminale ori al unuia dintre membrii acesteia sau pentru a influenţa negocierile tranzacţiilor comerciale ori schimburile sau investiţiile internaţionale, maximul pedepsei prevăzute de art.256 alin.1 C.pen. se majorează.

Obiectul juridic special este apropiat de cel al luării de mită. Totuşi, primirea de foloase necuvenite, deşi afectează aceleaşi relaţii sociale, prezintă un pericol social mai redus decât luarea de mită, întrucât cel care dă banii sau alte foloase după îndeplinirea actului, o face de bună voie şi ca o mulţumire pentru actul îndeplinit.

Nici această infracţiune nu este susceptibilă de obiect material, deoarece banii sau alte foloase primite de funcţionar constituie bunuri dobândite prin săvârşirea infracţiunii.

Subiecţii infracţiunii. Subiectul activ al acestei infracţiuni este calificat (un funcţionar), cu precizarea că dispozţiile art.8 din Legea nr.78/2000 se aplică şi în cazul primirii de foloase necuvenite. Potrivit doctrinei penale, participaţia penală în cazul acestei infracţiuni este posibilă în oricare din formele cunoscute.

Latura obiectivă. Fapta se comite prin acţiunea de primire de foloase necuvenite de către autor. În cazul acestei infracţiuni bunurile trebuie să fie primite de subiectul activ după ce acesta a îndeplinit actul care intra în competenţa sa. Nu există această faptă dacă ulterior săvârşirii

32 C.A.B., sect. a II-a pen., dp. nr. 66/A/1997, în Şt. Crişu, E.D. Crişu, op.cit, p.626.33 T.S., S.p., d. nr. 786/1977, în C.D. 1977, p.287.; T.S., S.p., d. nr. 2878/1972, în C.D. 1972, p.358.34 O. Predescu, D. Ilica, op.cit, p. 128 – 131.

35

actului de serviciu funcţionarul doar acceptă promisiunea unor foloase injuste sau chiar le pretinde. De asemenea, nu vor fi incidente dispoziţiile art.256 C.pen. atunci când primirea banilor, după efectuarea actului de serviciu, a fost precedată de o înţelegere în acest sens, care, la rândul ei, se situează înaintea îndeplinirii actului respectiv, fapta constituind luare de mită.

Latura subiectivă. Fapta se săvârşeşte numai cu intenţie directă.Forme, sancţiuni. La această infracţiune tentativa nu este incriminată, consumarea având

loc instantaneu, la momentul primirii efective a folosului nelegal. Sancţiunea este închisoarea de la 6 luni la 5 ani (pentru varianta tip). În ceea ce priveşte

agravantele, sancţiunile sunt cele menţionate mai sus.Banii, valorile sau orice alte bunuri primite de cel condamnat se confiscă, iar dacă

acestea nu se găsesc, el va fi obligat la plata lor în bani.

12. Traficul de influenţă35

Şi această infracţiune conform art. 5 alin.(1) din Legea nr 78/2000 face parte din categoria infracţiunilor de corupţie.

Potrivit art.257 C.pen. este trafic de influenţă primirea ori pretinderea de bani sau alte foloase, ori accceptarea de promisiuni, daruri, direct sau indirect, pentru sine sau pentru altul, săvârşită de către o persoană care are influenţă sau lasă să se creadă că are influenţă asupra unui funcţionar pentru a-l determina să facă sau să nu facă un act ce intră în atribuţiile sale de serviciu. Menţionăm că prevederile art.7 alin.(3) şi ale art.9 din Legea nr.78/2000 sunt incidente şi în cazul acestei infracţiuni.

Obiectul juridic special îl reprezintă relaţiile sociale a căror normală desfăşurare implică combaterea şi reprimarea faptelor acelor persoane care, speculând influenţa lor pe lângă un funcţionar, creează o stare de neîncredere în legătură cu corectitudinea funcţionarilor, lăsând să se creadă că aceştia ar putea fi corupţi şi determinaţi să facă ori să nu facă acte ce intră în atribuţiile lor de serviciu.

Infracţiunea nu are un obiect material, întrucât bunurile sau foloasele pretinse ori primite de făptuitor sunt lucruri date pentru săvârşirea infracţiunii.

Subiecţii infracţiunii. Subiect activ poate fi orice persoană care are influenţă sau lasă să se creadă că are influenţă asupra unui funcţionar.

De regulă, în această situaţie sunt cunoştinţele, prietenii sau rudele funcţionarului. Este posibilă şi participaţia penală sub forma complicităţii sau instigării.

Subiectul pasiv. În principal este organul de stat, instituţia publică sau orice altă persoană juridică în al cărei serviciu se găseşte funcţionarul pentru a cărui influenţare făptuitorul primeşte ori pretinde sau acceptă daruri. În secundar, subiect pasiv este chiar funcţionarul în ale cărui atribuţii de serviciu intră efectuarea unui act pentru care este real interesată persoana căreia i se promite intervenţia şi asupra căreia fapta aruncă suspiciune. Şi în cazul infracţiunii de trafic de influenţă sunt incidente prevederile art.8 din Legea nr.78/2000.

Latura obiectivă. Trei sunt modalităţile normative ale elementului material al laturii obiective a infracţiunii de trafic de influenţă, şi anume: primirea, pretinderea, acceptarea de promisiuni, noţiuni ce au acelaşi înţeles ca şi în cazul luării de mită. Modalitatea primirii de foloase include şi acceptarea de daruri. Toate modalităţile sunt alternative, însă ele se referă la bani, daruri ori alte foloase patrimoniale pe care le primeşte ori urmează să le primească traficantul de influenţă ori cu acordul său, orice altă persoană.

Referitor la foloase, acestea pot fi primite direct de făptuitor sau prin intermediar. Influenţa pe care o invoca făptuitorul că ar avea-o pe lângă un funcţionar poate să fie

reală sau imaginară. Important pentru elementul material al acestei infracţiuni este ca din atitudinea acestuia să rezulte nemijlocit sau indirect, atunci “când lasă să se creadă”, că are influenţă asupra funcţionarului.

Un aspect esenţial al conţinutului infracţiunii de trafic de influenţă îl constituie faptul că

35 O. Predescu, D. Ilica, op.cit, p. 131 – 135.

36

influenţa – reală sau imaginară –priveşte totdeauna un funcţionar care exercită, în momentul săvârşirii elementului material al infracţiunii, atribuţiile de care depinde efectuarea actului solicitat de cel care a dat, promis sau de la care s-au pretins bani sau alte foloase. În accepţiunea normei juridice penale, acest funcţionar urmează să facă sau să nu facă un act ce intră în atribuţiile sale de serviciu. De regulă, acesta nu cunoaşte activitatea traficantului referitoare la atribuţiile sale de serviciu. În caz afirmativ, fapta va constitui complicitate la trafic de influenţă, cu condiţia, însă ca funcţionarul să săvârşească şi acte de ajutorare morală sau materială a traficului de influenţă respectiv. Instanţa noastră supremă a statuat că făptuitorul nu trebuie să individualizeze neapărat funcţionarul pe lângă care ar urma să intervină, fiind suficient pentru existenţa laturii obiective a traficului de influenţă să se facă referire la funcţia pe care acesta o împlineşte36.

Dacă funcţionarul, menţionat chiar generic de către făptuitor, nu există în realitate, ne aflăm în prezenţa infracţiunii de înşelăciune.

Latura subiectivă. Vinovăţia la această infracţiune îmbracă forma intenţiei, directă sau indirectă.

Forme şi sancţiuni. Consumarea acestei infracţiuni are loc la momentul efectivei primiri, pretinderi ori acceptări de promisiuni, toate referindu-se la foloase patrimoniale ilicite pentru făptuitor sau pentru oricine altcineva. Este posibilă şi forma continuată.

Sancţiunea la traficul de influenţă este închisoarea de la 2 la 10 ani. Potrivit art.257 alin.2 C.pen. raportat la art.256 alin.2 C.pen. foloasele patrimoniale primite se confiscă, iar dacă nu se găsesc, condamnatul va fi obligat la plata echivalentului lor în bani.

13. Infracţiuni de corupţie introduse prin Legea nr.161/2003 – art 61 din

Legea nr.78/200037

Legea nr.78/2000 pentru prevenirea, descoperirea si sanctionarea faptelor de coruptie a fost completatã si modificatã prin Legea nr. 161 din 16 aprilie 2003 privind unele mãsuri pentru asigurarea transparentei în exercitarea demnitãtilor, lege prin care s-au adus modificãri mai multor acte normative, al cãrei scop declarat a fost eradicarea coruptiei si care se înscrie pe linia eforturilor guvernului de reformã a administratiei publice.

Legea nr.78/2000 a fost adoptatã cu scopul de prevenire si combatere a fenomenului coruptiei, care a atins în prezent culmi nebãnuite cu un deceniu în urmã si care este tot mai greu controlat de cãtre organele statului. De aceea, Legea nr.78/2000 a fost vãzutã ca un instrument de luptã împotriva coruptiei si a infractionalitãtii legate de acest fenomen.

Pe linia angajamentului luat de actualul guvern în ceea ce priveste eradicarea coruptiei, a fost adoptatã si Legea nr. 161 din 16 aprilie 2003 privind unele mãsuri pentru asigurarea transparentei în exercitarea demnitãtilor. Printre alte acte normative modificate Legea nr. 161/2003 este si Legea nr.78/2000.

Inainte de aparitia Legii nr. 161/2003, Legea nr.78/2000 definea trei categorii de infractiuni: infractiunile de coruptie, infractiunile asimilate infractiunilor de coruptie si infractiunile în legãturã directã cu infractiunile de coruptie.

Prin Legea nr.161/2003 a fost lãrgitã sfera infractiunilor de coruptie, au fost prevãzute noi categorii de persoane care pot fi subiect activ al acestor infractiuni, au fost definite noi fapte

36 T.S., S.p., d. nr.330/1971, în R.R.D. nr. 11/1971, p.151; T.S. În compunerea prevăzută de art.39 alin 2 si 3 din Legea de organizare judecatoreasca, d. nr.19/1973, C.D. 1973, p.428; C.A. Timişoara, dp. nr. 65/A/1995, în Şt. Crişu, E.D. Crişu, op.cit, p. 628; C.S.J., sect. militară, dec. nr.52/1995, în Şt. Crişu, E.D. Crişu, op.cit, p.631.37 Ilica Diana, “Modificãri si completãri aduse infractiunilor prevãzute în legea nr.78/2000 pentru prevenirea, descoperirea si sanctionarea faptelor de coruptie prin legea nr.161/2003 privind unele mãsuri pentru asigurarea transparentei în exercitarea demnitãtilor”, articol în curs de apariţie în Revista Transilvană de Drept Administrativ, Cluj.

37

ca infractiuni asimilate infractiunilor de coruptie si ca infractiuni în legãturã directã cu infractiunile de coruptie si a mai fost introdusã o sectiune, care reglementeazã o nouã categorie de infractiuni: infractiunile sãvârsite împotriva intereselor financiare ale Comunitãtii Europene.

Art.5 din Legea nr.78/2000, astfel cum a fost modificat prin Legea nr.161/2003 aratã cã: “În întelesul prezentei legi, sunt infractiuni de coruptie infractiunile prevãzute la art. 254-257 din Codul penal, la art.61 si 82 din prezenta lege, precum si infractiunile prevãzute în legi speciale, ca modalitãti specifice ale infractiunilor prevãzute la art. 254-257 din Codul penal si la art.61 si 82

din prezenta lege”. Sunt asadar, infractiuni de corputie: luarea de mitã, darea de mitã, traficul de influentã, primirea de foloase necuvenite, precum si infractiunile prevãzute în art.61 si 82 din Legea nr.78/2000 si infractiunile prevãzute în legi speciale, ca modalitãti specifice ale acestora.

Noutatea constã în includerea, în sfera infractiunilor de coruptie a douã noi infractiuni; este vorba despre faptele incriminate în art.61 si 82 din Legea nr.78/2000.

Astfel, art.61 din Legea nr.78/2000 prevede cã: “(1) Promisiunea, oferirea sau darea de daruri ori de alte foloase, direct sau indirect, unei

persoane care are influentã sau lasã sã se creadã cã are influentã asupra unui functionar, pentru a-l determina sã facã sau sã nu facã un act ce intrã în atributiile sale de serviciu se pedepseste cu închisoare de la 2 la 10 ani.

(2) Fãptuitorul nu se pedepseste dacã denuntã autoritãtii fapta mai înante ca organul de urmãrire sã fi fost sesizat pentru acea faptã”.

Infractiunea, asa cum a fost ea definitã, prezintã numeroase similitudini cu darea de mitã (art.255 C.pen). La fel cum darea de mitã se raporteazã la infractiunea de luare de mitã, infractiunea prevãzutã la art.61 din Legea nr.78/2000 se raporteazã la infractiunea de trafic de influentã (art.257 C.pen).

Astfel, dacã pânã în momentul intrãrii în vigoare a Legii nr.161/2003 persoana care cumpãra influenta (presupusã sau realã) nu se pedepsea, dupã acest moment, fapta constituie infractiune, iar cumpãrãtorul de influentã rãspunde ca autor al unei infractiuni de sine stãtãtoare. Incriminarea acestei fapte apare ca fireascã si justificatã, pe mai multe considerente: fapta si fãptuitorul prezintã un evident pericol social, întrucât cel care se aratã dispus sã cumpere influenta pe care o persoanã o are pe lângã un functionar dovedeste dispret fatã de corectitudinea si legalitatea care ar trebui sã caracterizeze relatiile de serviciu si pune în pericol bunul renume al institutiilor din care face parte functionarul vizat de traficul de influentã. În plus, incriminarea faptei se impune pentru ratiuni de similitudine: dacã a fost incriminatã darea de mitã, este firesc sã fie incriminatã si cumpãrarea de influentã, ambele fapte putând fi calificate ca fapte de coruptie, iar autorii prezentând pozitii subiective foarte asemãnãtoare fatã de faptã, fatã de scopul si fatã de urmãrile acesteia.

În concluzie, incriminarea acestei fapte apare ca o intrare în normalitate, în firesc, lipsa incriminãrii ei nefiind justificatã, fiind consideratã o omisiune legislativã.

Obiectul juridic special al acestei infractiuni îl formeazã relatiile sociale în legãturã cu activitatea de serviciu a functionarilor, care presupun combaterea si înlãturarea oricãror încercãri de corupere a acestora, prin intermediul unor persoane care speculeazã influenta realã sau imaginarã pe care o au asupra unor functionari si care lasã impresia cã functionarii respectivi ar putea fi corupti sau determinati sã facã ori sã nu facã acte ce intrã în atributiile lor de serviciu.

Infractiunea este lipsitã de obiect material, ca de altfel si celelalte infractiuni de coruptie, banii, bunurile sau orice alte foloase care au fost promise, oferite sau date reprezentând bunuri dobândite prin sãvârsirea infractiunii, în sensul art.118 lit.d C.pen., iar nu obiectul ei material.

Subiectii infractiunii. Subiectul activ este necircumstantiat, putând fi orice persoanã. Subiectul pasiv este, în principal, organul de stat, institutia publicã sau orice altã persoanã juridicã în al cãrei serviciu se gãseste functionarul pentru a cãrui influentare fãptuitorul dã, oferã sau promite bani, bunuri sau alte foloase. În secundar, subiect pasiv este chiar functionarul în ale cãrui atributii de serviciu intrã efectuarea unui act pentru care este real interesatã persoana care dã, oferã sau promite banii, valorile, bunurile si asupra cãreia fapta aruncã suspiciune.

Infractiunea se poate sãvârsi si sub forma coautoratului, a instigãrii sau a complicitãtii.

38

Latura obiectivã. Elementul material cuprinde trei modalitãti alternative, si anume: promisiunea, oferirea sau darea de daruri sau alte foloase.

Prin “promisiune” se întelege fãgãduiala care se face de cãtre subiectul activ persoanei care are sau lasã sã se creadã cã are influentã pe lângã un functionar, de a-i remite bani, daruri, sau alte valori.

“Oferirea” constã în prezentarea folosului pentru ca traficantul de influentã, dacã este de acord, sã si-l poatã însusi sau sã-l transmitã în tot sau în parte functionarului pe lângã care are sau pretinde cã are influentã.

“Darea” bunului, folosului reprezintã predarea lui efectivã traficantului de influentã, care urmeazã sã încerce sã determine functionarul pe lângã care are influentã sau lasã sã se creadã cã are influentã sã facã sau sã nu facã un act care intrã în atributiile de serviciu ale acestuia.

Existã mai multe cerinte esentiale care trebuie întrunite pentru realizarea laturii obiective a infractiunii.

Prima constã în aceea cã promisiunea, oferirea sau darea trebuie sã aibã ca obiect daruri sau alte foloase. În lipsa acestora nu poate sã existe infractiunea, deoarece legea penalã nu pedepseste demersurile, rugãmintile, insistentele sau recomandãrile fãcute pe lângã persoana care are influentã sau lasã sã se creadã cã are influentã asupra unui functionar, pentru ca, intervenind pe lângã functionarul respectiv, sã-l determine sã facã un act ce intrã în atributiile sale de serviciu. În cazul în care cel care are influentã asupra unui functionar, impresionat de rugãmintile unei persoane, încearcã sã determine functionarul sã facã un act ce intrã în atributiile sale de serviciu, fapta nu va constitui trafic de influentã, iar persoana care apelat la rugãminti, insistente, nu va rãspunde pentru fapta prevãzutã la art. 61 din Legea nr.78/2000. Justificarea acestei solutii este simplã: se urmãreste tragerea la rãspundere a persoanelor care se fac vinovate de fapte de coruptie; or, coruptia presupune obtinerea unor foloase materiale pe cãi ilicite. În lipsa acestor foloase materiale, nu putem vorbi de coruptie si deci nici o astfel de faptã nu va putea fi sanctionatã ca infractiune de coruptie.

Desi legea se referã numai la “daruri” sau “alte foloase”, întelegem cã în aceste categorii intrã si banii sau orice alte bunuri mobile sau imobile, corporale sau incorporale, precum si orice alte avantaje de ordin material. Un argument în favoarea acestei opinii este si prevederea cuprinsã în aliniatul (3), în care se aratã cã “banii, valorile sau orice alte bunuri care au fãcut obiectul infractiunii prevãzute la alin.(1) se confiscã”.

În plus, infractiunea prevãzutã în art.61 din Legea nr.78/2000, fiind o infraciune corelativã cu infractiunea de trafic de influentã, cele douã trebuie sã se refere la aceleasi categorii de foloase. Astfel, dacã art. 257 C.pen. face referire la bani, foloase si daruri, aceleasi categorii vor fi avute în vedere si de infractiunea nou introdusã.

Banii, bunurile sau foloasele promise, oferite sau date trebuie sã aibã caracter de retributie, sã constituie plata sau rãsplata pentru persoana care îsi traficã influenta.

Promisiunea, oferirea sau darea se poate face direct persoanei care are influentã sau pretinde cã are influentã asupra unui functionar, sau indirect, prin intermediul altei persoane.

Banii, bunurile sau foloasele trebuie sã fie date traficantului de influentã pentru el sau pentru altul. Nu are nici o relevantã dacã valorile respective sunt destinate traficantului de influentã sau unei alte persoane. Aceastã conditie nu este expres prevãzutã de textul art. 6 1 din Legea nr.78/2000, însã rezultã implicit, prin coroborarea acestui text cu dispozitiile art. 257 C.pen.

Banii, bunurile sau celelalte foloase trebuie sã fie date unei persoane care are influentã sau lasã sã se creadã cã are influentã asupra unui functionar. Asadar, pentru existenta infractiunii nu are nici un fel de importantã dacã persoana respectivã are o influentã realã asupra functionarului respectiv sau dacã influenta lui este imaginarã. În categoria persoanelor care ar putea avea influentã asupra unui functionar intrã rudele acestuia, sotul sau prietenii, cunostinte ale functionarului.

Pentru existenta infractiunii, este necesar ca functionarul avut în vedere de cãtre cumpãrãtorul de influentã sã fie competent sã îndeplineascã actul de care este interesatã aceastã

39

persoanã. Functionarul nu trebuie sã fie identificat dupã nume, dar trebuie sã se facã referire la functia pe care acesta o îndeplineste, deci sã poatã fi determinat.

Banii, bunurile, celelalte valori sunt date pentru ca traficantul de influentã sã-l determine pe functionar sã facã sau sã nu facã un act care intrã în atributiile sale de serviciu. Acest aspect prezintã o importantã deosebitã în individualizarea infractiunii, deoarece în lipsa acestui scop bine determinat nu existã nici fapta de cumpãrare de influentã. Astfel, considerãm cã, în cazul în care între cel care are influentã asupra functionarului si functionar existã o întelegere prealabilã, prin care primul va primi bani de la persoane interesate de acte care intrã în competenta functionarului, cei doi împãrtind veniturile astfel obtinute, nu vom mai putea vorbi de trafic de influentã, ci de complicitate la luare de mitã si dare de mitã. Asadar, dacã în momentul în care sunt dati banii sau bunurile cel care remite aceste valori stie cã functionarul le va accepta si cã va îndeplini actul dorit, considerãm cã acesta nu va sãvârsi infractiunea de cumpãrare de influentã, ci infractiunea de dare de mitã, sãvârsitã însã prin intermediar. De accea, dacã banii sau bunurile nu sunt date pentru ca traficantul de influentã sã-l determine pe functionar sã facã sau sã nu facã actul respectiv, nu putem vorbi de infractiunea de cumpãrare de influentã.

Urmarea imediatã a faptei este o stare de pericol pentru relatiile de serviciu, pentru bunul renume al institutiei în care îsi desfãsoarã activitatea functionarul care urmeazã sã facã sau sã nu facã un act ce intrã în atributiile sale de serviciu. Nu prezintã nici o relevantã împrejurarea cã functionarul a îndeplinit sau nu actul dorit, si nici faptul cã persoana care avea influentã a intervenit sau nu pe lângã functionar pentru a-l determina sã facã sau sã nu facã acel act, asa cum dorea cumpãrãtorul de influentã.

Latura subiectivã. Infractiunea se sãvârseste cu intentie directã, fãptuitorul dorind si urmãrind rezultatul faptei sale. Mai mult chiar, putem vorbi de o intentie calificatã, întrucât prin realizarea elementului material (fãptuitorul promite, oferã, dã bani sau alte foloase) se urmãreste un scop anume: determinarea functionarului, cu ajutorul traficantului de influentã, sã facã sau sã nu facã un act ce intrã în atributiile de serviciu ale acestuia.

Infractiunea se consumã în momentul în care cumpãrãtorul de influentã dã, promite sau oferã bani, bunuri sau alte foloase unei persoane care are influentã sau lasã sã se creadã cã are influentã asupra unui functionar. Dupã cum am mai arãtat, nu prezintã relevantã faptul cã traficantul de influentã intervine sau nu în favoarea cumpãrãtorului de influentã si nici dacã functionarul îndeplineste sau nu actul dorit.

Ca si în cazul dãrii de mitã, existã o clauzã de nepedepsire: situatia în care fãptuitorul denuntã autoritãtii fapta mai înainte ca organul de urmãrire sã fi fost sesizat pentru acea faptã.

Si tot ca în cazul dãrii de mitã, banii, valorile sau orice alte bunuri care au fãcut obiectul infractiunii prevãzute la alin.(1) se confiscã, iar dacã acestea nu se gãsesc, condamnatul este obligat la plata echivalentului lor în bani. În cazul în care fãptuitorul denuntã autoritãtii fapta mai înainte ca organul de urmãrire sã fi fost sesizat pentru acea faptã, banii, valorile sau orice alte bunuri se restituie persoanei care le-a dat.

Sanctiunea pentru sãvârsirea acestei infractiuni este închisoarea de la 2 la 10 ani. Este de remarcat faptul cã sanctiunea este mult mai mare decât cea prevãzutã pentru darea de mitã (care se pedepseste cu închisoarea de la 6 luni la 5 ani), pedeapsa fiind identicã cu cea prevãzutã pentru traficul de influentã, legiuitorul apreciind astfel cã cele douã infractiuni au un grad similar de pericol social.

40

14. Infracţiuni de corupţie introduse de Legea nr.161/2003 – art 82 din Legea nr.78/200038

Cea de-a doua infractiune de coruptie nou introdusã prin Legea nr.161/2003 este cea prevãzutã în art.82 din Legea nr.78/2000, cu urmãtorul continut:

“Promisiunea, oferirea sau darea, direct sau indirect, de bani sau alte foloase unui functionar al unui stat strãin ori al unei organizatii publice internationale pentru a îndeplini sau a nu îndeplini un act privitor la îndatoririle sale de serviciu, în scopul obtinerii unui folos necuvenit în cadrul operatiunilor economice internationale, se pedepseste cu închisoare de la unu la 7 ani”.

Aceastã infractiune apare de fapt ca o variantã specialã a infractiunii de dare de mitã. În continuare, vom evidentia aspectele care diferentiazã noua infractiune de cea prevãzutã în art.255 C.pen.

O primã diferentã apare în ceea ce priveste obiectul juridic special al acestei infractiuni. În cazul infractiunii incriminate în art.82 din Legea nr.78/2000, obiectul juridic special este restrâns la sfera relatiilor sociale referitoare la operatiunile economice internationale în care sunt implicate institutii ale unor state strãine sau organizatii publice internationale si în cadrul cãrora îsi desfãsoarã activitatea numerosi functionari strãini. Oferirea, promisiunea sau darea de bani sau alte foloase unor astfel de functionari prezintã un pericol social deosebit, întrucât încercarea de corupere a unor astfel de functionari implicã însusi statul român, aduce atingere imaginii acestuia pe plan international, atrãgând oprobiul comunitãtii internationale.

Introducerea acestei noi infractiuni este cu atât mai justificatã cu cât caracterul penal al unor astfel de fapte ar fi putut aparent sã scape formulãrii textului articolului 255 C.pen. Considerãm cã mituirea sau încercarea de mituire a unor functionari strãini putea fi sanctionatã si prin raportare la dispiziiile art. 255 C.pen., notiunea de “functionar” prevãzutã de art.147 alin.2 C.pen incluzând si functionarii strãini. Incriminarea seperatã a acestei fapte nu este însã lipsitã de importantã, deoarece subliniazã caracterul penal al unor astfel de fapte, agraveazã rãspunderea mituitorului si evidentiazã angajamentul statului român în eradicarea fenomenului coruptiei, aducând un plus de credibilitate pe plan international. Astfel, legiuitorul a ales solutia introducerii unei noi infractiuni, care vine sã completeze textul infractiunii de dare de mitã, lãrgind sfera faptelor de coruptie.

Subiectul pasiv este, de asemenea, diferit. Astfel, prin oferirea, promisiunea sau darea de bani, bunuri sau alte foloase unui functionar al unui stat strãin sau al unei organizatii internationale sunt vãtãmate în primul rând interesele acestor autoritãti, ele fiind si subiectul pasiv principal. De asemena, statul român fiind implicit implicat într-un asemenea raport, considerãm cã este, la rândul lui, subiect pasiv principal. În situatia în care functionarul refuzã banii sau foloasele oferite, dovedind cinste si profesionalism, va dobândi calitatea de subiect pasiv secundar.

În legãturã cu functionarul mituit, trebuie subliniat cã nu are relevantã cetãtenia acestuia sau statul în slujba cãruia se aflã si cã poate fi chiar si cetãtean român, întrucât textul infractiunii se referã la un “functionar al unui stat strãin ori al unei organizatii publice internationale”. Or, functionari ai unor organizatii publice internationale pot fi chiar si cetãtenii români. Asadar, nu calitatea de strãin al functionarului atrage o agravare a rãspunderii pentru o astfel de formã specialã a infractiunii de dare de mitã, ci calitatea subiectului pasiv principal, adicã statul strãin sau organizatia publicã internationalã.

Este de remarcat faptul cã scopul sãvârsirii faptei diferã într-o anumitã mãsurã de cel stabilit pentru infractiunea de dare de mitã. Astfel, infractiunea de dare de mitã se sãvârseste având ca scop îndeplinirea de cãtre functionar a unui act ce intrã în îndatoririle sale de serviciu, neîndeplinirea sau întârzierea îndeplinirii unui astfel de act sau în scopul de a îndeplini un act

38 Ilica Diana, op.cit.

41

contrar acestor îndatoriri. În cazul infractiunii prevãzute în art.82 din Legea nr.78/2000, scopul sãvârsirii faptei se limiteazã la îndeplinirea sau la neîndeplinirea de cãtre functionarul statului strãin a unui act privitor la îndatoririle sale de serviciu. Nu considerãm cã aceste inadvertente ar însemna o dezincriminare a mitei date sau oferite în scopul de a întârzia îndeplinirea unui act care intrã în îndatoririle de serviciu ale functionarului sau în scopul îndeplinirii unui act contrar acestor îndatoriri. Considerãm cã legiuitorul a prevãzut doar cele douã posibilitãti (îndeplinirea sau neîndeplinirea unui act ce intrã în atributiile de serviciu ale functionarului) apreciind cã acestea acoperã practic si celelalte douã posibilitãti. Astfel cã, desi în cazul infractiunii prevãzute în art.82 din Legea nr.78/2000 textul acesteia nu se referã în mod expres la întârzierea îndeplinirii unui act sau la îndeplinirea unui act contrar îndatoririlor de serviciu, considerãm cã dacã mita este datã functionarului statului strãin sau al organizatiei publice internationale în aceste scopuri, sunt întrunite conditiile constitutive ale infractiunii prevãzute în art.82 din Legea nr.78/2000.

În plus, în cazul infractiunii analizate de noi, pe lângã îndeplinirea sau neîndeplinirea unui act ce intrã în atributiile de serviciu ale functionarului se mai prevede un scop: obtinerea unui folos necuvenit în cadrul operatiunilor economice internationale. Acest scop particularizeazã si mai mult acestã infractiune fatã de infractiunea de dare de mitã, si reprezintã încã un argument în favoarea incriminãrii de sine stãtãtoare a acestei infractiuni.

În lipsa acestui scop dublu nu putem vorbi de sãvârsirea faptei incriminate în art.82 din Legea nr.78/2000, dar fapta ar putea fi calificatã ca dare de mitã, infractiune care are caracter de prevedere generalã în raport cu infractiunea din art.82.

15. Noi categorii de persoane care pot fi subiect activ al infractiunilor de coruptie39

Pe lângã categoriile de persoane care pot fi subiect activ al infractiunilor de coruptie (sau, în unele cazuri, subiect pasiv secundar - dare de mitã, cumpãrare de influentã) deja stabilite de Codul penal si de Legea nr.78/2000, Legea nr.161/2003 mai adaugã câteva categorii. Astfel, art. 81 din Legea nr.78/2000 (introdus prin Legea nr.161/2003) prevede cã: “Prevederile art.254 - 257 din Codul penal si ale art.61 si 82 din prezenta lge se aplicã în mod corespunzãtor si urmãtoarelor persoane:

a) functionarilor sau persoanelor care îsi desfãsoarã activitatea pe baza unui contract de muncã ori altor persoane care exercitã atributii similare în cadrul unei organizatii publice internationale la care România este parte;

b) membrilor adunãrilor parlamentare ale organizatiilor internationale la care România este parte;

c) functionarilor sau persoanelor care îsi desfãsoarã activitatea pe baza unui contract de muncã ori altor persoane care exercitã atributii similare în cadrul Comunitãtii Europene;

d) persoanelor care exercitã functii judiciare în cadrul instantelor internationale a cãror competentã este acceptatã de România, precum si functionarilor de la grefele acestor instante;

e) functionarilor unui stat strãin;f) membrilor adunãrilor parlamentare sau administrative ale unui stat strãin.”

Este vorba, asadar, de functionari ai unor state strãine sau ai unor organizatii sau instante internationale, functionari care intrã în relatie cu cetãtenii români. Aceste relatii nu trebuie sã fie afectate de încercãri de corupere venite din partea cetãtenilor români si de aceea se impun unele mãsuri de limitare si de înlãturare a acestui fenomen. De asemenea, faptele de coruptie sãvârsite de astfel de functionari nu trebuie sã rãmânã nesanctionate, iar includerea acestor persoane între subiectii activi ai infractiunilor de coruptie se impunea ca un fapt firesc, urmare a proceselor tot mai ample de integrare a României în structurile comunitare si internationale.

39 Ilica Diana, op.cit.

42

PROCESUL PENAL- MIJLOC DE REALIZAREA A JUSTIŢIEI PENALE

1.Noţiune.

Procesul penal reprezintă o activitate desfăşurată de anumite organe ale statului, activitate reglementată de lege, la care participă părţile şi alte persoane în scopul constatării „la timp şi în mod complet a faptelor care constituie infracţiuni, astfel ca orice persoană care a săvârşit o infracţiune să fie pedepsită potrivit vinovăţiei sale şi nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală”.40

2.Fazele procesului penal

Fazele procesului sunt nişte diviziuni ale acestuia în care-şi desfăşoară activitatea o anumită categorie de organe judiciare potrivit competenţelor legale. Distingem trei faze ale procesului penal:

Urmărirea penală. În această fază are loc identificarea autorului infracţiunii, prinderea acestuia şi administratrea probelor.

Judecata. Presupune continuarea soluţionării cauzei până la pronunţarea hotărârii definitive.

Punerea în executare a hotărârilor penale. Cuprinde întreaga procedură de punere în aplicare a hotărârii instanţei de judecată.Faţă de cele expuse mai sus, dreptul procesual penal a fost definit ca fiind ansamblul

normelor juridice privitoare la reglementarea procesului penal.41

3. Principiile fundamentale ale dreptului procesual penal

Principiile fundamentale ale procesului penal sunt reguli de bază cu caracter general în temeiul cărora se desfăşoară procesul penal.

Principiul legalităţii. Este consacrat prin dispoziţiile art.2 alin.l C.proc.pen. care stipulează că „procesul penal se desfăşoară atât în cursul urmăririi penale, cât şi în cursul judecăţii, potrivit dispoziţiilor prevăzute de lege".

Principiul aflării adevărului (art.3 C.proc.pen.) Potrivit dispoziţiilor legale în desfăşurarea procesului penal trebuie sa se asigure aflarea adevărului cu privire la faptele şi împrejurările cauzei precum şi cu privire la persoana făptuitorului. Astfel, organele judiciare au obligaţia să constate faptele penale, împrejurările în care au fost comise acestea şi în strânsă legătură cu realitatea obiectivă să afle adevărul despre ele.

Principiul oficialităţii. (art.2 alin.2 C.proc.pen) Potrivit acestui principiu statul are dreptul ca prin organele sale judiciare să-1 tragă la răspundere pe infractor, să înceapă şi să desfăşoare procesul penal din proprie iniţiativă, independent de existenţa unor cereri din partea persoanelor vătămate prin infracţiune. Desigur că există şi excepţii de la acest pricipiu, situaţii în care procesul penal nu mai poate fi declanşat din oficiu (cum ar fi de exemlu obligativitatea plângerii prealabile pentru punerea în mişcare a acţiunii penale).

Principiul prezumţiei de nevinovăţie (art.52 C.proc.pen). Acest principiu presupune că orice persoană este considerată nevinovată pănă la stabilirea vinovăţiei sale

40 Art.1 din Codul de procedură penală român41 Ion Neagu, Tratat de drept procesual penal, Editura Global Lex, 2002, pag.53

43

printr-o hotărâre penală definitivă.

Principiul rolului activ al organelor judiciare, (art.4 C.proc.pen.). Conform acestui principiu organele judiciare trebuie să aibă un rol activ în desfăşurarea procesului penal. Astfel, ele trebuie să asigure informarea părţilor cu privire la drepturile lor procesuale, să le ajute în exercitarea acestora, să administreze din oficiu probe etc.

Principiul garantării libertăţii persoanei (art.5 C.proc.pen.). Potrivit acestui principiu în tot cursul procesului penal este garantată libertatea persoanei. De asemenea, nici o persoană nu poate fi reţinută, arestată sau privată de libertate în alt mod şi nici nu poate fi supusă vreunei forme de restrângere a libertăţii decât în situaţiile prevăzute de lege. Mai mult, dacă cei împotriva cărora s-a luat măsura arestării preventive sau s-a dispus internarea medicală ori o altă măsură de restrângere a libertăţii, consideră că aceasta este ilegală au dreptul, în tot cursul procesului penal, să se adreseze instanţei competente, potrivit legii. Totodată, dacă măsura s-a luat în mod ilegal, persoana în cauză are dreptul la repararea pagubei suferite în condiţiile prevăzute de lege. De asemenea, potrivit legii, în tot cursul procesului penal învinuitul sau inculpatul arestat preventiv poate cere punerea în libertate provizorie, sub control judiciar sau pe cauţiune.

Principiul respectării demnităţii umane. (art.51 C.proc.pen). Orice persoană care se află în curs de urmărire penală sau de judecată trebuie tratată cu respectarea demnităţii umane. Supunerea acesteia la tortură sau la tratamente de cruzime, inumane ori degradante este pedepsită prin lege.

Principiul garantării dreptului de apărare. (art.6 C.proc.pen.). Dreptul de apărare este garantat învinuitului, inculpatului şi celorlalte părţi în tot cursul procesului penal. Dreptul de apărare presupune obligativitatea organelor judiciare de a asigura părţilor exercitarea drepturilor procesuale, administrarea probelor, de a încunoştiinţa de îndată şi mai înainte de a-l audia pe învinuit sau inculpat despre fapta pentru care este cercetat despre încadrarea ei juridică şi de a-i asigura posibilitatea pregătirii şi exercitării apărării etc.

Limba în care se desfăşoară procesul penal. (Art. 127 Constituţie,art.7 C.proc.pen.) Procesul penal se desfăşoară în limba română. În faţa organelor judiciare se asigură părţilor şi altor persoane folosirea limbii materne. Părţile care nu vorbesc sau nu înţeleg limba română ori nu se pot exprima li se asigură gratuit posibilitatea de a lua cunoştinţă de piesele dosarului, dreptul de a vorbi şi de a pune concluzii în instanţă, prin interpret (art.8 C.proc.pen)

Principiul operativităţii (celerităţii) în procesul penal. Acest principiu presupune rezolvarea rapidă a cauzelor şi simplificarea activităţii procesuale fără a se face rabat de la calitate.

44

PARTICIPANŢII ÎN PROCESUL PENAL

Participanţii în procesul penal sunt:

organele judiciare (instanţele judecătoreşti, Ministerul Public,organele de cercetare penală)

părţile

apărătorul

alte persoane (martorii, experţii, interpreţii, grefierii, executorii judecătoreşti etc.)

I. Organele judiciare

Instanţele judecătoreşti. În actuala structură instanţele judecătoreşti în ţara noastră sunt: judecătoriile (instanţe locale), tribunalele (instanţe judeţene), curţile de apel şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Potrivit actualei reglementări, această instanţă supremă asigură interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către celelalte instanţe judecătoreşti. De asemenea, există şi un sistem separat de instanţe militare organizate prin lege, care prezintă analogii structurale cu sistemul instanţelor judecătoreşti obişnuite şi care se ocupă de cazurile ce implică personal militar.

Ministerul Public. Face parte din autoritatea judecătorească alături de instanţele judecătoreşti. El reprezintă interesele generale ale societăţii şi apără ordinea drept, precum şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor. Este structurat în parchete organizate pe criteriile subordonării ierarhice şi funcţionează pe lângă judecătorii, tribunale şi curţi de apel fiind conduse de prim procurori şi respectiv procurori generali pentru parchetele de pe lângă curţile de apel. Parchetul General de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este condus de Procurorul General. Sub coordonarea Procurorului general există şi Parchetul Naţional Anticorupţie care efectuează urmărirea penală în cauzele grave de corupţie.

Organele de cercetare penală sunt: organele de cercetare ale poliţiei judiciare şi organe de cercetare speciale. Cu referire la competenţă primele au o competenţă generală, adică pot efectua cercetarea pentru orice infracţiune care nu este dată în mod obligatoriu în competenţa altor organe de cercetare penală (art.207 C.proc.pen.).

Oganele de cercetare penală speciale sunt formate din: ofiţerii anume desemnaţi de către comandanţii unităţilor militare corp aparte şi similare, cât şi comandanţii acestor unităţi; ofiţerii anume desemnaţi din Ministerul Administraţiei şi Internelor pentru infracţiunile de frontieră, căpitanii porturilor.

II. Părţile în procesul penal

Părţile sunt persoanele care au un interes propriu în rezolvarea cauzelor penale.. Părţile în procesul penal sunt(art.23, 24 C.proc.pen):

inculpatul partea vătămată partea civilă partea responsabilă civilmente

1. Inculpatul. Trebuie să precizăm că, deşi nu fac parte dintre persoanele care care sunt părţi în procesul penal făptuitorul şi învinuitul ocupă un loc special în legislaţia procesual penală. Astfel, înainte de pornirea procesului penal, persoana care a săvârşit o

45

infracţiune are calitatea de făptuitor. Dacă a început împotriva sa urmărirea penală el devine învinuit (art.229 C.proc.pen.). Din momentul punerii în mişcare a acţiunii penale el devine inculpat şi deci parte în procesul penal cu toate drepturile şi obligaţiile ce decurg din acesta. După rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti penale, inculpatul primeşte calitatea de condamnat.

2. Partea vătămată. Are această calitate persoana care a suferit prin fapta penală o vătămare morală, fizica sau materială. Înainte de a fi ascultată acesteia i se pune în vedere că poate participa în proces ca partea vătămată, iar dacă a suferit o pagubă materială se poate constitui parte civilă. Lipsa părţii vătămate nu poate duce la stingerea acţiunii penale care va continua până la soluţionarea ei.

3. Partea civilă. Conform dispoziţiilor art.24 alin.2 C.proc.pen. persoana vătămată care a suferit o pagubă materială în urma săvârşirii unei infracţiuni, în cazul în care exercită acţiunea civilă în procesul penal se numeşte parte civilă.

Pot fi părţi civile: persoanele prejudiciate direct prin infracţiune, persoanele care au suferit o pagubă materială prin infracţiunea comisă asupra victimei, succesorii victimei ş.a. Mai pot fi părţi civile şi persoanele juridice, organizaţiile succesoare în drepturi sau lichidatorii acestora. Unicul temei al reparaţiilor civile este infracţiunea generatoare de daune. Partea civilă are dreptul să exercite acţiunea civilă în tot cursul procesului penal, însă va putea renunţa la ea oricând, fără a-şi pierde calitatea de parte vătămată.

4. Partea responsabilă civilmente ( art.24 alin.3 C.proc.pen.) Este persoana chemată în procesul penal să răspundă, potrivit legii civile, pentru pagubele provocate prin fapta învinuitului sau inculpatului. Exemplu: părinţii pentru faptele ilicite săvârşite de copiii lor, comitenţii pentru prejudiciile cauzate de prepuşii lor în funcţiile încredinţate, persoanele care au constituit o garanţie pentru gestionar etc;

III. Apărătorul.

Potrivit art.6 alin.4 C.proc.pen. „orice parte are dreptul să fie asistată de apărător în tot cursul procesului penal. De regulă, părţile sunt acelea care apreciază dacă vor apela sau nu la un apărător în cursul procesului penal. Există însă şi excepţii când asistenţa juridică este obligatorie: este vorba, de exemplu de situaţia în care învinuitul sau inculpatul este minor, militar în termen, militar cu termen redus, elev al unei unităţi militare de învăţământ, internat într-un centru de reeducare sau într-un institut medical educativ ori când este arestat chiar în altă cauză.

De asemenea, în cursul judecăţii asistenţa juridică este obligatorie şi în cauzele, în care legea penală prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa închisorii de 5 ani sau mai mare.

Dacă învinuitul sau inculpatul nu şi-a ales un apărător, când asistenţa juridică este obligatorie, se iau măsuri pentru desemnarea unui apărător din oficiu. Delegaţia acestuia încetează la prezentarea apărătorului ales.

46

ACŢIUNEA PENALĂ ŞI ACŢIUNEA CIVILĂ ÎN PROCESUL PENAL

Acţiunea penală

Acţiunea penală a fost definită ca fiind42 mijlocul procesual prin care o persoană care a săvârşit o infracţiune este adusă în faţa organului judiciar penal în vederea tragerii la răspundere penală.de aici rezultă că obiectul acţiunii penale îl constituie tragerea la răspundere penală a celor care au săvârşit infracţiuni (art.9 C.proc.pen.).

Subiecţii acţiunii penale: subiecţii activi, adică cei care o exercită (ex. procurorii şi instanţele judecătoreşti, în

cazul extinderii procesului penal). Trebuie subliniat că există şi un subiect activ secundar, şi anume persoana vătămată când acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă;

subiecţii pasivi, cei împotriva cărora se exercită acţiunea penalăTrăsăturile acţiunii penale. Acestea o diferenţiază de alte acţiuni judiciare şi sunt:

Acţiunea penală aparţine statului. Acţiunea penală este obligatorie. Acţiunea penală este indisponibilă (odată pusă în mişcare nu mai poate fi revocată). Acţiunea penale este indivizibilă (se extinde asupra tuturor participanţilor la

comiterea infracţiunii). Acţiunea penală este individuală (va fi exercitată numai împotriva persoanelor care au

săvârşit o infracţiune).Momentele acţiunii penale.Realizarea acţiunii penale presupune trei momente succesive:

Punerea în mişcare a acţiunii penalePunerea în mişcare a acţiunii penale înseamnă efectuarea unui act procesual prin care o

persoană anume este învinuită că a săvârşit o infracţiune, fapt ce determină tragerea acesteia la răspundere penală. Potrivit prevederilor art.9 alin.2 C.proc.pen, acţiunea penală se pune în mişcare prin actul de inculpare prevăzut de lege (ordonanţă, rechizitoriu, încheiere etc). Punerea în mişcare a acţiunii penale care are loc „in personam”(cu privire la persoană) şi nu trebuie confundată cu începerea urmării penale care are loc „in rem”(cu privire la faptă).

Exercitarea acţiunii penale.Prin exercitarea acţiunii penale se înţelege susţinerea ei în vederea realizării tragerii la

răspundere penală a inculpatului43. Potrivit legii, acţiunea penală se poate exercita în tot cursul procesului penal şi poate consta în anumite activităţi care se referă la efectuarea probaţiunii în cauza penală, formularea unor cereri, ridicarea unor excepţii etc. Sarcina exercitării acţiunii penale revine subiecţilor activi ai acesteia (procurorul, organele de cercetare penală, partea vătămată).

Stingerea acţiunii penale.Se poate realiza atât înainte cât şi după punerea ei în mişcare. Ea se poate stinge prin

epuizare (se pronunţă o hotărâre judecătorească definitivă) sau când se constată că intervine o cauză care împiedică exercitarea ei.

Potrivit art.10 din C.proc. pen.cazurile în care punerea în mişcare sau exercitarea acţiunii penale este împiedicată sunt următoarele:

1. fapta nu există;2. fapta nu este prevăzută de legea penală;3. fapta nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni;4. fapta nu a fost săvârşită de învinuit sau de inculpat;5. faptei îi lipseşte unul din elementele constitutive ale infracţiunii;

42 Gh. Mateuţ, Procedură Penală, vol.II Editura Fundaţiei Chemarea, 1993, pag.743 I.Neagu, op.cit. pag.231

47

6. există vreuna din cauzele care înlătură caracterul penal al faptei;7. lipseşte plângerea prealabilă a persoanei vătămate, autorizarea sau sesizarea organului

competent ori altă condiţie prevăzută de lege, necesară pentru punerea în mişcare acţiunii penale;

8. a intervenit amnistia sau prescripţia ori decesul făptuitorului;9. a fost retrasă plângerea prealabilă ori părţile s-au împăcat, în cazul infracţiunilor

pentru care retragerea plângerii sau împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală 10. s-a dispus înlocuirea răspunderii penale;11. există o cauză de nepedepsire prevăzută de lege;12. există autoritate de lucru judecat.

Împiedicarea produce efecte chiar dacă faptei definitiv judecate i s-ar da o altă încadrare juridică.

Acţiunea civilă

Acţiunea civilă în cadrul procesului penal este mijlocul44 legal prin care o persoană care a suferit un prejudiciu prin infracţiune poate cere repararea acestuia în cadrul procesului penal.

Condiţii: infracţiunea să fi cauzat un prejudiciu material sau moral; între infracţiune şi prejudiciu să existe o legătură de cauzalitate; prejudiciul să fie cert; prejudiciul să nu fi fost reparat; să existe o manifestare de voinţă din partea celui vătămat în legătură cu dezdăunarea sa.

Obiectul acţiunii civile. tragerea la răspundere civilă (repararea pagubei) a inculpatului precum şi a părţii

responsabile civilmente.Repararea pagubei se face în următoarele modalităţi (art.14 alin.3 C.proc.pen.):

- în natură, prin restituirea lucrului, prin restabilirea situaţiei anterioare săvârşirii infracţiunii, prin desfiinţarea totală sau parţială a unui înscris etc.

- prin plata unei despăgubiri băneşti, dacă repararea în natură nu este posibilă. De asemenea, se acordă despăgubiri băneşti şi pentru folosul de care a fost lipsită partea civilă. În acelaşi timp, acţiunea civilă poate avea ca obiect şi tragerea la răspundere civilă pentru repararea daunelor morale, potrivit legii civile.Momentele desfăşurării acţiunii civile în cadrul procesului penal sunt următoarele:

pornirea acţiunii civile, exercitarea acţiunii civile, rezolvarea acţiunii civile.

Dacă cele două acţiuni (penală şi civilă) au fost soluţionate separat, hotărârea definitivă a instanţei penale are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile care judecă acţiunea civilă cu privire la existenţa faptei, a persoanei care a săvârşit-o şi a vinovăţiei acesteia. În schimb, hotărârea definitivă a instanţei civile prin care a fost soluţionată acţiunea civilă nu are autoritate de lucru judecat sub aceleaşi aspecte în faţa organului de urmărire penală şi a instanţei penale.

44 Gh. Mateuţ, op.cit.vol.II, pag.25

48

URMĂRIREA PENALĂ

1. Noţiunea şi obiectul urmăririi penale

După cum s-a arătat, procesul penal se desfăşoară în trei faze: urmărirea penală, judecata şi punerea în executare a hotărârilor judecătoreşti rămase definitive.

Urmărirea penală, ca primă fază a procesului penal este activitatea desfăşurată de organele de urmărire penală prin care se strâng şi se verifică probele cu privire la existenţa infracţiunilor, la identificarea făptuitorilor şi la stabilirea răspunderii acestora, pentru a se constata dacă este sau nu cazul să se dispună trimiterea lor în judecată45.

Potrivit legii, urmărirea penală este o fază obligatorie pentru majoritatea cauzelor penale. Există anumite situaţii cînd aceasta lipseşte cum ar fi, de exemplu, cauzele care au ca obiect faptele pentru care acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă, deoarece persoana se adresează direct instanţei de judecată, procesul penal începând cu judecata.

Urmărirea penală are ca obiect strângerea probelor necesare cu privire la existenţa infracţiunilor, la identificarea făptuitorilor şi la stabilirea răspunderii acestora, pentru a se constata dacă este sau nu cazul să se dispună trimiterea în judecată. ( art.200 C.proc.pen).

2. Limitele urmăririi penale

Urmărirea penală, ca faza a procesului penal, are două momente procesuale: începerea urmăririi penale şi emiterea soluţiei de către procuror.

Primul moment corespunde cu declanşarea procesului penal, prin dispoziţia de începere a urmăririi penale, materializată în procesul verbal sau în rezoluţia de începere a urmăririi penale, în funcţie de modul de sesizare a organului de urmărire penală.

Cel de-al doilea, îl constituie actul de trimitere în judecată, respectiv rechizitoriul procurorului, prin care se sesizează instanţa competentă în situaţia în care, cu ocazia verificării lucrărilor de urmărire penală, procurorul constată existenţa vreunuia dintre cazurile prevăzute de art.10 C.proc.pen., emite ordonanţă sau rezoluţie motivată prin care dispune scoaterea de sub urmărire penală, încetarea urmăririi penale sau, când nu există învinuit în cauză, dispune clasarea.

3. Trăsăturile urmăririi penale

Lipsa de publicitate a urmăririi penale (specifică judecăţii). Această trăsătură a urmăririi penale se impune ca urmare a a faptului că în această fază raportul juridic de drept penal este încă neclar şi probele abia încep să se strângă.46. În cazul publicităţii ar exista riscul ca părţile să încerce denaturarea probelor şi desigur zădărnicirea aflării adevărului.

Cracterul preponderent scris al urmăririi penale. Consemnarea actelor procesuale şi procedurale în scris este o exigenţă comună tuturor fazelor procesuale, deoarece exigenţa formei scrise împiedică contestarea existenţei actului şi a conţinutului său.

Caracterul necontradictoriu al urmăririi penale. Presupune faptul că organele de urmărire penală administrează probe fără a le supune discuţiei părţilor în cauză, ceea ce conferă operativitate şi mobilitate urmăririi penale.

Subordonarea ierarhică în efectuarea actelor de urmărire penală. Potrivit legii, procurorii şi organele de cercetare penală, în faza de urmărire penală se află într-o

45 Gr. Theodoru, L.Moldovan, Drept procesual penal Editura didactică şi pedagogică, Bucureşti, 197946 I.Neagu, op.cit. pag. 504

49

subordonare ierarhică în ceea ce priveşte activitatea lor judiciară. Procurorii conduc şi controlează activitatea de cercetare penală a poliţiei judiciare ori a altor organe. De asemenea, procurorul ierarhic superior are dreptul de a îndeplini oricare din atribuţiile procurorului din subordine, putând da şi dispoziţii obligatorii pentru acesta.

4. Competenţa organelor de urmărire penală.

Potrivit art.201 C.proc.pen. urmărirea penală se realizează de către procuror şi organele de cercetare penală (poliţia judiciară şi organele de cercetare speciale). Competenţa organelor de urmărire penală este reglementată de dispoziţiile cuprinse în art.207-213 C.proc.pen.

Competenţa organelor de cercetare ale poliţiei judiciare. Organele de cercetare ale poliţiei judiciare efectuează cercetarea penală pentru orice infracţiune care nu este dată în mod obligatoriu în competenţa altor organe de cercetare penală.

Competenţa organelor de cercetare penală speciale. Potrivit art.208 C.proc. pen, competenţa ofiţerilor anume desemnaţi de comandanţii de unităţi militare priveşte atât infracţiunile comise de militarii în subordine, cât şi infracţiunile comise în legătură cu serviciul de persoanele civile încadrate în aceste unităţi. Cercetarea penală în cazurile menţionate mai sus poate fi efectuată şi de comandantul unităţii militare. Pentru infracţiunile de frontieră, competenţa de efectuare a cercetării o au ofiţerii poliţiei de frontieră.

Competenţa procurorului în faza urmăririi. Procurorul supraveghează urmărirea penală. Procurorii conduc şi controlează nemijlocit activitatea de cercetare penală a poliţiei judiciare şi a altor organe de cercetare speciale. În cauzele pe care le supraveghează, procurorul poate să efectueze orice acte de urmărire penală. Acesta, are şi obligaţia ca, în anumite cazuri prevăzute de lege, să efectueze urmărirea penală (exemplu, infracţiuni contra siguranţei statului, infracţiuni de omor, omor calificat, omor deosebit de grav, pruncuciderea, infracţiuni contra păcii şi omenirii etc).

5. Efectuarea urmăririi penale

În legea penală sunt prevăzute două moduri de sesizare a organelor de urmărire penală şi anume:

Moduri generale: plângerea, denunţul şi sesizarea din oficiu. Modurile speciale: plângerea prealabilă, sesizarea sau autorizarea organului prevăzut

de lege, precum şi exprimarea dorinţei guvernului străin în cazul infracţiunilor prevăzute în art.171 C.pen. (infracţiuni contra reprezentantului unui stat străin). Potrivit art.221 alin.4 C.proc.pen., dacă prin săvârşirea unei infracţiuni s-a produs o paguba uneia dintre unităţile la care se referă art.145 C.pen. aceasta este obligată să sesizeze organul de urmărire penală de îndată, să prezinte situaţii explicative cu privire la întinderea pagubei, date cu privire la faptele prin care paguba a fost pricinuită şi să se constituie parte civilă.În continuare ne vom referi la câteva dintre aceste moduri de sesizare.

a) PlângereaPlângerea este un act de sesizare, o încunoştiinţare făcută de o persoană fizică sau

juridică cu privire la o vătămare ce i s-a cauzat prin infracţiune.Ea nu trebuie confundată cu plângerea prealabilă care este un mod special de sesizare

a organelor de urmărire penală. Plângerea poate fi făcută personal sau prin mandatar, în scris au oral.

Dacă plângerea este făcuta oral, ea se consemnează, de către organul care o primeşte, într-un proces-verbal.

50

b) DenunţulDenunţul este încunoştinţarea făcută de către o persoană fizică sau de către o persoană

juridică despre săvârşirea unei infracţiuni. Deosebirea acestuia faţă de plângere constă în faptul că prin denunţ se aduce la cunoştinţa organului de urmărire penală săvârşirea unei infracţiuni în dauna altor persoane. Nu se cere ca cel care face denunţul sa fi fost prejudiciat prin acţiunea sesizată.

Denunţul se face în scris sau oral. Denunţul scris trebuie să fie semnat de denunţător, iar cel oral se consemnează într-un proces-verbal.

c) Sesizarea din oficiuOrganele de urmărire penală pot lua cunoştinţă de săvârşirea unei infracţiuni şi pe alta

cale decât prin plângere sau denunţ (denunţuri anonime, scrise sau telefonice, prin intermediul mijloacelor de informare în masă etc.). In toate aceste cazuri sesizarea este din oficiu.

6. Desfăşurarea urmăririi penale

Începerea urmăririi penale. Organul de urmărire penală, sesizat prin plângere sau denunţ dispune, prin rezoluţie, începerea urmăririi penale, dacă din cuprinsul actului de sesizare sau al actelor premergătoare efectuate, nu rezultă vreunul din cazurile de împiedicare a punerii în mişcare a acţiunii penale.

Efectuarea actelor de urmărire penală. Suspendarea urmăririi penale. Presupune întreruperea temporară a urmăririi penale, ca

urmare a unei împrejurări prevăzute de legea procesual penală şi survenită independent de voinţa organului de urmărire penală, a învinuitului sau a inculpatului. Procurorul se pronunţă asupra suspendării prin ordonanţă (art.239 alin.2 C.proc.pen.).

Încetarea urmăririi penale. Încetarea urmăririi penale are loc în anumite situaţii reglementate de lege (lipseşte plângerea prealabilă a persoanei vătămate, a intervenit amnistia sau prescripţia ori decesul făptuitorului, a fost retrasă plângerea prealabilă ori părţile s-au împăcat etc).

Scoaterea de sub urmărire penală. Are loc atunci când se constată în cursul urmăririi penale, existenţa vreunuia din cazurile prevăzute în art.10 lit.a-e C.proc.pen. şi există învinuit sau inculpat în cauză (fapta nu există, fapta nu este prevăzută de legea penală etc).

Clasarea. Atunci când se constată, în cursul urmăririi penale, existenţa vreunuia din cazurile prevăzute în art.10 C.proc.pen., procurorul, la propunerea organului de cercetare penală sau din oficiu, va dispune clasarea, când nu există învinuit în cauză.

Trimiterea în judecată. Actul procedural prin care procurorul dispune trimiterea în judecată, în cazul în care constată ca au fost respectate dispoziţiile legale care reglementează aflarea adevărului, se numeşte rechizitoriu.

51

JUDECATA ÎN PRIMĂ INSTANŢĂ

1. Noţiuni generale privind judecata

În doctrina dreptului procesual penal47 s-a arătat că noţiunea de judecată are două sensuri. Un sens restrâns potrivit căruia judecata este o operaţie logică prin care instanţa soluţionează, cauza penală cu care a fost învestită, şi un sens larg - judecata reprezintă o fază a procesului penal desfăşurată în faţa instanţei care este investită cu soluţionarea unei cauze penale. Acesta este sensul pe care îl avem în vedere în notele de curs. În limbaj comun termenul judecată este confundat cu cel de proces ceea ce nu corespunde sensurilor acordate acestei noţiuni.

2. Principiile specifice fazei de judecată.

Publicitatea fazei de judecată. Constă în posibilitatea pe care o are orice persoană de a asista la şedinţa de judecată (art.290 C.proc.pen.). Publicitatea este prevăzută expres atât în Constituţie cât şi în Legea de organizare judecătorească şi în Codul de procedură penală. Minorii sub 16 ani nu pot asista la şedinţa de judecată. De asemenea legea mai prevede şi alte excepţii de la acest principiu, cum ar fi acele situaţii în care s-ar putea aduce atingere unor interese de stat, moralei, demnităţii sau vieţii intime ale unei persoane.

Oralitatea şedinţei de judecată. Reprezintă principiul potrivit căruia întreaga fază de judecată se desfăşoară prin viu grai, oral. Acest principiu asigură implicit şi cunoaşterea lucrărilor şedinţei atât de persoanele angajate în soluţionarea cauzei, cât şi de publicul din sală.

Nemijlocirea fazei de judecată. Presupune că toate actele procesuale şi procedurale efectuate în această fază sunt în mod direct îndeplinite în faţa completului de judecată.

Contradictorialitatea. Constă în faptul că toate probele administrate în cauză suntsupuse discuţiei părţilor, procurorului, instanţei şi apărătorului.

3. Dispoziţii generale privind judecata

Rolul activ al instanţei de judecată. Potrivit prevederilor art.287 alin.l C.proc.pen., instanţa de judecată îşi exercită atribuţiile în mod activ în vederea aflării adevărului şi a realizării rolului educativ al judecăţii.

Locul unde se desfăşoară judecata. Regula generală este aceea că judecata se desfăşoară la sediul instanţei. Cu titlu de excepţie, legea prevede că pentru motive temeinice, instanţa poate dispune ca judecata să se desfăşoare în alt loc

Citarea părţilor la judecată. O condiţie a desfăşurării legale a judecăţii este aceea a citării părţilor aflate în proces. Numai sub această condiţie procedura este legal îndeplinită şi judecata poate avea loc (art.291 C.proc.pen.). Dacă părţile au fost legal citate, neprezentarea acestora nu împiedică judecarea cauzei, afară de cazul în care instanţa amână judecata dispunând, totodată, măsuri pentru prezentarea sau aducerea lor.

Compunerea instanţei. Instanţa de judecată are compunerea prevăzută de lege. Completul de judecată trebuie să rămână acelaşi pe tot cursul judecării cauzei. Dacă nu

47 I.Neagu, op.cit. pag.589

52

este posibil completul se poate schimba până începerea dezbaterilor. După această fază, orice schimbare în comunerea completului atrage reluarea de la început a dezbaterilor.

Asigurarea apărării. În cursul judecăţii preşedintele instanţei ia toate măsurile necesare în vederea asigurării dreptului la apărare.

Asigurarea ordinii şi a solemnităţii şedinţei de judecată. Se realizată de către preşedintele completului de judecată. Acesta poate limita accesului publicului în sală funcţie de mărimea ei iar când o parte sau orice altă persoană tulbură şedinţa poate dispune chiar îndepărtarea din sală.

Drepturile procurorului şi ale părţilor în instanţă. Potrivit art.301 C.proc.pen., în tot cursul judecăţii procurorul şi oricare dintre părţi au dreptul să formuleze cereri, să ridice excepţii şi să pună concluzii. Aceste drepturi revin fiecărui participant, în raport de poziţia sa procesuală.

4. Dispoziţii generale privind hotărârile judecătoreşti

În sens larg, prin hotărâre judecătorească se înţelege actul procesual prin care instanţa soluţionează cauza dedusă judecăţii. În sens restrâns, această noţiune desemnează actul final prin care se pune capăt judecăţii.

Felurile hotărârilor judecătoreştiPotrivit prevederilor art.311 C.proc.pen., hotărârile judecătoreşti sunt de trei feluri: Sentinţe Decizii ÎncheieriSentinţa este hotărârea prin care cauza este soluţionată de către prima instanţă de

judecată sau prin care aceasta se dezînvesteşte fără a soluţiona cauza. Sentinţa prin care instanţa soluţionează cauza este supusă recursului. Ea poate fi de condamnare, de achitare sau de încetare a procesului penal. Sentinţa pronunţată în cazul dezînvestirii (când se declină competenţa sau se restituie cauza parchetului) nu este întotdeauna supusă apelului sau recursului.

Decizia este hotărârea prin care instanţa se pronunţă asupra apelului, recursului, recursului în anulare, recursului în interesul legii, precum şi hotărârea pronunţată de instanţa de recurs în rejudecarea cauzei.

Încheierile sunt toate celelalte hotărâri date de instanţe în cursul judecăţii. Astfel prin intermediul lor instanţa rezolvă celelalte probleme altele decât cele rezolvate prin sentinţe şi decizii, cum ar fi luarea unor măsuri de prevenţie, amânarea cauzei pentru lipsă de apărare etc.

5. Judecata în prima instanţă

Judecata în primă instanţă presupune prezenţa atât a organelor judiciare (instanţa şi procurorul), cât şi a părţilor. Dacă fără prezenţa instanţei de judecată nu se poate concepe judecata în privinţa părţilor şi a procurorului sau a altor persoane, prezenţa lor este uneori indispensabilă şi obligatorie, iar alteori judecata se poate desfăşura în lipsa unora dintre aceştia.

Etapele desfăşurării judecăţii în prima instanţăa) Măsurile premergătoare şedinţei de judecată - reprezintă o etapă preliminară în care

este necesară luarea anumitor măsuri şi anume: fixarea termenului de judecată se face de către preşedintele instanţei,

în funcţie de ordinea intrării dosarelor la instanţă; numirea completului de judecată; citarea persoanelor care trebuie să fie chemate la judecată;

53

asigurarea apărării impuse.b)Etapele şedinţei de judecată:

Începutul judecăţii - cuprinde activităţi cu caracter preponderent organizatoric în scopul asigurării bunei desfăşurări a judecării cauzei cum sunt: deschiderea şedinţei de judecată, strigarea cauzei şi apelul celor citaţi, verificarera legalităţii procedurii de citare a părţilor şi a celorlalţi participanţi, lămuriri, excepţii şi cereri etc.

Cercetarea judecătorească (ancheta judecătorească) are ca obiect administrarea probelor în vederea rezolvării cauzei. Ordinea efectuării actelor de cercetare este următoarea: începerea cercetării, ascultarea inculpaţilor, ascultarea coinculpaţilor, ascultarea celorlalte părţi, ascultarea martorului, expertului sau a interpretului etc. Pe parcursul cercetării judecătoreşti, instanţa poate dispune restituirea cauzei la procuror pentru motivul efectuării cercetării penale de către un organ necompetent sau pentru completarea urmăririi penale. Cauza nu se va restitui procurorului în situaţia în care instanţa în urma cercetării judecătoreşti schimbă încadrarea juridică a faptei într-o infracţiune pentru care cercetarea penală ar fi revenit altui organ de cercetare, sau când constatarea prevăzută în art.332 alin.l C.proc.pen. are loc după începerea dezbaterilor.Extinderea obiectului judecăţii reprezintă posibilitatea legală dată instanţei de a se învesti cu judecarea unor fapte sau persoane noi atunci când în cursul judecăţii se descoperă că inculpatul a săvârşit şi alte acte materiale care intră în conţinutul infracţiunii ori a comis şi altă infracţiune sau că la comiterea faptelor au participat şi alte persoane decât cele pentru care a fost sesizată instanţaExtinderea acţiunii penale (art.335 C.proc.pen.) are loc atunci când în sarcina inculpatului se descoperă alte acte materiale care intră în conţinutul infracţiunii pentru care a fost trimis în judecată.

Dezbaterile. In literatura de specialitate dezbaterile sunt considerate ca fiind punctul culminant al procesului penal. Ele au ca obiect fondul cauzei: existenţa faptei, vinovăţia inculpatului, încadrarea juridică, stabilirea circumstanţelor personale sau reale, latura civilă etc. În acest moment procurorul şi toate celelalte părţi pun concluzii în legătură cu fondul cauzei, prin luări de cuvânt într-o ordine strict reglementată de lege (art.340 C.proc.pen.): procurorul, partea vătămată, partea civilă, partea responsabilă civilmente, inculpatul. În etapa dezbaterilor părţile pot lua cuvântul personal sau prin apărător. Preşedintele completului de judecată are dreptul să întrerupă pe cei care au cuvântul dacă în susţinerile lor, aceştia se îndepărtează de la obiectul cauzei. Pentru motive absolut temeinice, dezbaterile pot fi întrerupte pentru un interval de timp de maxim 5 zile. Procurorul şi părţile pot depune, după încheierea dezbaterilor orale, concluzii scrise. Concluziile scrise pot fi cerute procurorului şi părţilor de către instanţa de judecată (art.342 C.proc.pen).

Deliberarea - este activitatea procesuală prin care se verifică şi se evaluează materialul probator în scopul stabilirii soluţiei finale care se va pronunţa. Acesta este actul final al judecăţii în urma căruia instanţa va soluţiona cauza penală. Deliberarea are loc în camera de consiliu şi are caracter secret, la ea participând numai membrii completului de judecată. Potrivit art 343 C.proc.pen. completul deliberează asupra chestiunilor de fapt şi de drept.

54

CĂILE DE ATAC ORDINARE ŞI EXTRAORDINARE

I. CĂILE ORDINARE DE ATAC

1. Noţiune

Calea de atac este un mijloc procesual prin care partea nemulţumită de hotărârea unui organ de jurisdicţie sesizează organul competent, în vederea desfiinţării hotărârii şi rejudecării cauzei. Cu ajutorul căilor de atac cauzele penale judecate de către instanţe sunt supuse controlului judecătoresc al instanţelor ierarhic superioare.

2. Clasificare.

În actuala reglementare48 căile de atac sunt clasificate astfel: Căi de atac ordinare

Apelul Recursul

Căi de atac extraordinare Contestaţia în anulare Revizuirea Recursul în anulare Recursul în interesul legii

Comparând căile ordinare de atac cu cele extraordinare constatăm anumite deosebiri cum ar fi:

recursul şi apelul sunt îndreptate împotriva hotărârilor nedefinitive, în timp ce căile extraordinare de atac sunt îndreptate împotriva hotărârilor definitive;

căile ordinare de atac se înscriu în sistemul gradelor de jurisdicţie (prin lege este adoptat sistemul triplului grad de jurisdicţie), pe când căile extraordinare de atac declanşează o judecată în afara acestui sistem;

căile ordinare de atac se pot exercita de către un cerc larg de subiecţi pe când cele extraordinare presupun un cerc restrâns, uneori chiar de către un singur titular.

termenele de exercitare sunt diferite. Astfel,termenele căilor ordinare de atac sunt mai scurte (ex.10 zile) decât termenele căilor extraordinare (ex. un an) .

Apelul

Apelul este definit ca o cale de atac ordinară, îndreptată împotriva hotărârilor pronunţate în primă instanţă, în vederea unei noi judecăţi, în fapt şi în drept49. Sediul materiei: art.361- 385 C.proc.pen.

Hotărârile supuse apeluluiSunt supuse apelului hotărârile primei instanţe - sentinţe sau încheieri.Excepţii. Potrivit art.361 alin.l C.proc.pen., nu pot fi atacate cu apel:

a) Sentinţele pronunţate de judecătorii privind infracţiunile menţionate în art.279 alin.2 lit.a C.proc.pen. (infracţiunilor pentru care legea prevede că punerea înmişcare a acţiunii penale se face numai la plângerea prealabilă a persoanei vătămate)

b) Sentinţele pronunţate de tribunalele militare privind infracţiunile menţionate în art.279 alin.2 lit.a şi infracţiunile contra ordinii şî disciplinei militare sancţionate de lege cu pedeapsa închisorii de cel mult 2 ani.

48 Codul de procedură penală, ediţie oficială, Ministerul justiţiei, Editura All Beck,2003,art.361-41449 Ovidiu Predescu, “Elemente de drept penal şi de drept procesual penal”, Editura Omnia SAST, Braşov, 2001, pag.427.

55

c) Sentinţele pronunţate de curţile de apel şi de Curtea Militară de Apel.d) Sentinţele pronunţate de Secţia Penală Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţiee) Sentinţele de dezinvestirePersoanele care pot face apel

Procurorul Inculpatul Partea vătămată Partea civilă Alte persoane(martorul, expertul, interpretul, apărătorul etc)

Motivarea apelului.Motivele de apel se formulează în scris, prin cererea de apel sau printr-un memoriu

separat, care trebuie să fie depus la instanţa de apel cel mai târziu până în ziua judecăţii. De asemenea, motivele de apel pot fi formulate şi în ziua judecăţii, oral (art.374 C.proc.pen.).

Judecarea apelului.Judecarea apelului se supune, în principiu, normelor şi regulilor care guvernează faza de

judecată. Soluţiile la judecata în apel : Respingerea apelului cu menţinerea hotărârii atacate când acesta este tardiv, inadmisibil

sau nefondat. Admiterea apelului cu desfiinţarea hotărârii primei instanţe şi pronunţarea unei noi

hotărâri în fond sau dispunerea rejudecării cauzei de către o altă instanţă.

Recursul

Recursul este un mijloc procesual destinat a repara erorile de drept comise instanţele de fond, în hotărârile date50.

Hotărârile supuse recursuluiPotrivit prevederilor art.385 C.proc.pen., pot fi atacate cu recurs:

a) Sentinţele pronunţate de judecătorii, în cazul infracţiunilor menţionate în art.279 alin.2 lit.a Cproc.pen., precum şi în alte cazuri prevăzute de lege.

b) Sentinţele pronunţate de tribunalele militare, în cazul infracţiunilor menţionate în art.279 alin.2 lit.a C.proc.pen. şi al infracţiunilor contra ordinii şi disciplinei militare sancţionate de lege cu pedeapsa închisorii de cel mult 2 ani.

c) Sentinţele pronunţate de curţile de apel şi de Curtea Militară de Apel.d) Sentinţele pronunţate de secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţiee) Deciziile pronunţate, ca instanţe de apel, de tribunalele judeţene, tribunalele

militare teritoriale, curţile de apel şi Curtea Militară de Apel, cu excepţia deciziilor prin care s-a dispus rejudecarea cauzelor.Cazurile în care se poate face recurs:

Art.3859 C.proc.pen. prevede care sunt aceste cazuri şi vom aminti doar câteva dintre ele: instanţa nu a fost sesizată legal, instanţa nu a fost compusă potrivit legii ori s-au încălcat prevederile art.292 alin.2 sau a existat un caz de incompatibilitate; hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază soluţia ori motivarea soluţiei contrazice dispozitivul hotărârii sau acesta nu se înţelege,când hotărârea este contrară legii sau când prin hotărâre s-a făcut o greşită aplicare a legii etc.

Motivarea recursuluiMotivele de recurs se formulează în scris prin cererea de recurs sau printr-un memoriu

separat, caz în care trebuie depus la instanţa de recurs cu cel puţin 5 zile înaintea primului termen de judecată.Soluţiile pronunţate:

În urma judecării recursului, instanţa poate pronunţa una din următoarele soluţii

50 I.Neagu, op.cit., pag.698

56

prevăzute de art.38515 C.proc.pen.: respingerea recursului admiterea recursului

II.CĂILE EXTRAORDINARE DE ATAC

Contestaţia în anulare

Contestaţia în anulare este un remediu procesual prin care se repară erori de neînlăturat pe alte căi51. Ea nu trebuie confundată cu contestaţia la executare care nu este o cale de atac ci un mijloc de rezolvare a unor incidente ce se pot ivi la executare.

Cazurile de contestaţie în anulare (art.386 C.proc.pen.):a) când procedura de citare a părţii pentru termenul la care s-a judecat cauza de către

instanţa de recurs nu a fost îndeplinită conform legii;b) când partea dovedeşte că la termenul la care s-a judecat cauza de către instanţa de

recurs a fost în imposibilitate de a se prezenta şi de a încunoştinţa instanţa despre această împiedicare;

c) când instanţa de recurs nu s-a pronunţat asupra unei cauze de încetare a procesului penal dintre cele prevăzute în art. 10 alin.1 lit.f)-i1) cu privire la care existau probe în dosar.

d) când împotriva unei persoane s-au pronunţat două hotărâri definitive pentru aceeaşi faptă.Cererea de contestaţie trebuie să aibă formă scrisă, să cuprindă cazul de contestaţie în

anulare ce este invocat, temeiul juridic şi motivele pe care se bazează.Titularii contestaţiei în anulare pot fi, potrivit prevederilor art.389 alin.l C.proc.pen., oricare dintre părţi.

Contestaţia, pentru anumite motive poate fi făcută şi de procuror.

Revizuirea

Revizuirea este un mijloc procesual prin care sunt atacate acele hotărâri judecătoreşti care conţin erori grave de fapt. De aceea, în literatura de specialitate mai este denumită şi cale de atac de fapt. Sunt supuse revizuirii hotărârile judecătoreşti definitive, atât cu privire la latura penală, cât şi cu privire la latura civilă.

Cazuri de revizuire (art.394C.proc.pen):a) când s-au descoperit fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute de instanţă la

soluţionarea cauzei;b) când un martor, un expert sau un interpret a săvârşit infracţiunea de mărturie

mincinoasă în cauza a cărei revizuire se cere;c) când un înscris care a servit ca temei al hotărârii a cărei revizuire se cere a fost declarat

fals.d) când un membru al completului de judecată, procurorul ori persoana care a

efectuat acte de cercetare penală a comis o infracţiune în legătură cu cauza a cărei revizuire se cere;

e) când două sau mai multe hotărâri judecătoreşti definitive nu se pot concilia.

Revizuirea poate fi cerută de: oricare parte din proces în limitele calităţii sale procesuale; soţul şi rudele apropiate ale condamnatului, chiar şi după moartea acestuia; procuror, din oficiu.

Cererea de revizuire se face, potrivit legii, în scris, cu indicarea cazului de revizuire

51 I. Neagu, op.cit. pag.741

57

invocat şi a mijloacelor de probă folosite în dovedirea acestuia.

Recursul în anulare

Recursul în anulare se exercită împtriva hotărârilor penale definitive la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Cererea de declarare a recursului în anulare are un titular unic în persoana Procurorului General.

Cazurile în care se poate face recurs în anulareÎn art.410 C.proc.pen.sunt prevăzute cazurile în care se poate promova recurs în anulare şi

care se referă la două situaţii: cazuri în care recursul are efect cu privire la situaţia părţilor din proces (instanţa nu s-a

pronunţat asupra unei fapte reţinute în sarcina inculpatului prin actul de sesizare, inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală, faptei săvârşite i s-a dat o greşită încadrare juridică etc.);

cazuri în care recursul poate fi declarat numai în favoarea condamnatului (nu au fost respectate dispoziţiile privind competenţa după materie sau după calitatea persoanei, instanţa nu a fost sesizată legal, judecata a avut loc fără citarea legală a părţilor sau cu procedura de citare neîndeplinită etc.).Termenul de declarareRecursul în anulare în favoarea celui condamnat şi în favoarea celui faţă de care a

încetat procesul penal se poate face oricând cu privire la latura penală. Această posibilitate rămâne deschisă chiar şi după moartea acestuia. Totodată, recursul în anulare poate fi declarat oricând şi cu privire la latura civilă numai dacă soluţionarea acesteia se răsfrânge asupra laturii penale (art.411 alin.1 şi 2). În situaţia hotărârilor definitive pronunţate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, recursul în anulare poate fi declarat în termen de un an de la data comunicării către statul român a hotărârii CEDO.

În toate celelalte cazuri, recursul în anulare poate fi declarat numai în termen de un an de la data când hotărârea a rămas definitivă.

Recursul în interesul legii

Potrivit art.4142 C.proc.pen., procurorul general, în mod direct sau ministrul justiţiei, prin intermediul procurorului general, au dreptul să ceară Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să se pronunţe asupra chestiunilor de drept care au primit o soluţionare diferită din partea instanţelor judecătoreşti în scopul asigurării interpretării şi aplicării unitare a legilor penale pe întreg teritoriul ţării. Soluţiile se pronunţă numai în interesul legii. Ele nu au efect asupra hotărârilor judecătoreşti examinate şi nici asupra situaţiei părţilor din acele procese. De asemenea, deciziile Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sunt publicate în Monitorul Oficial sau pe Internet.

58

CUPRINS

PRELEGEREA NR.1.CONCEPTUL DE INFRACŢIUNE ŞI TRĂSĂTURILE EI ESENŢIALE

PRELEGEREA NR.2.PARTICIPAŢIA PENALĂ

PRELEGEREA NR.3.PLURALITATEA DE INFRACŢIUNI

PRELEGEREA NR.4.CAUZELE CARE ÎNLĂTURA CARACTERUL PENAL AL FAPTEI

PRELEGREA NR.5.RĂSPUNDEREA PENALĂ

PRELEGEREA NR.6.SANCŢIUNILE DE DREPT PENAL

PRELEGEREA NR.7INFRACŢIUNILE DE SERVICIU SAU ÎN LEGĂTURĂ CU SERVICIUL

PRELEGEREA NR.8.PROCESUL PENAL- MIJLOC DE RELIZARE A JUSTIŢIEI PENALE

PRELEGEREA NR.9.PARTICIPANŢII ÎN PROCESUL PENAL

PRELEGEREA NR.10.ACŢIUNEA PENALĂ ŞI ACŢIUNEA CIVILĂ ÎN PROCESUL PENAL

PRELEGEREA NR. 11.URMĂRIREA PENALĂ

PRELEGEREA NR.12.JUDECATA ÎN PRIMĂ INSTANŢĂ

PRELEGEREA NR.13.CĂILE DE ATAC ORDINARE ŞI EXTRAORDINARE

59