Drept Contraventional S. Furdui

O+

/0

S3

Ca pi t o l u l I

CONSIDERAŢII GENERALE PRIVIND DREPTUL CONTRAVENŢIONALi

§1.1. Dreptul contravenţional: concept şi perspective

în Republica Moldova realităţile politico-economice şi social-culturale au impus şi continuă să impună rigorile unui sistem de drept complex, sistem ce se constituie ca o parte integrantă a evoluţiei ştiinţifice a societăţii.

Conform teoriei generale a dreptului, sistemul de drept desemnează structura internă a dreptului, adică organizarea lui interioară, aptă să asigure unitatea normelor juridice şi gruparea lor pe subsisteme (instituţii juridice, subramuri şi ramuri de drept)1.

Elementul principal al sistemului de drept îl constituie ramura de drept, care este totalitatea normelor juridice ce reglementează relaţiile sociale dintr- un anumit domeniu de activitate al vieţii sociale în baza unei metode specifice de reglementare şi a unor principii proprii2.

Din definiţia citată evidenţiem criteriile în baza cărora se structurează ramurile sistemului de drept:

— obiectul reglementării juridice, adică relaţiile sociale ce cad sub incidenţa normelor juridice;

— metoda de reglementare, adică modalitatea practică de influenţare a conduitei subiectelor de drept în cadrul relaţiilor sociale respective;

— principiile proprii, adică ideile generale direcţionale care stau la baza elaborării şi aplicării normelor juridice specifice ramurii de drept.

Sistemul de drept nu este o construcţie rigidă: în evoluţia sa înregistrează apariţia unor noi ramuri de drept. Aceasta se datorează faptului că sistemul dat se dezvoltă o dată cu societatea, caracterul său dinamic este pus în evidenţă de înfiinţarea unor noi norme juridice, de noi raporturi şi instituţii juridice, de noi subramuri de drept care în ansamblu formează ramura de drept.

în dezvoltarea sistemului de drept în ultimul timp, se observă o tendinţă continuă de diferenţiere, specializare şi consolidare a noi ramuri de drept. Nu este surprinzător faptul că pe marele trunchi al ştiinţei juridice ori alături

18 DRE P T UL C O N T R A V E N Ţ I O N A L

de ştiinţele clasice de drept apar altele moderne, corespunzând necesităţilor actuale ale statului: dreptul economic, dreptul penitenciar, dreptul vamal, dreptul transporturilor, dreptul maritim, dreptul bancar, dreptul proprietăţii intelectuale etc.

Tendinţa de adâncire şi specializare a procesului de cunoaştere a dreptului, de diferenţiere şi apariţie a unor noi ramuri de drept se datorează legităţilor generale de dezvoltare a societăţii şi a statului, dinamice şi în plină transformare.

în societatea modernă, relaţiile sociale sunt mereu în schimbare, în sensul că apar relaţii sociale noi, iar cele vechi sunt continuu înnoite şi amplificate, ceea ce are drept consecinţă diversificarea reglementărilor juridice şi, de aici, apariţia de noi ramuri şi discipline de drept3.

Aşadar, pe planul existenţei sociale, sistemul de drept reprezintă o realitate obiectivă, fiind constituit pe o bază materială şi dependent, prin organe şi funcţionalitate, de om. Prin intermediul lui se orientează dezvoltarea armonioasă a ramurilor de drept, asigurându-se o previzibilitate a dezvoltării statalităţii şi societăţii în ansamblu.

Valoarea unui sistem de drept însă nu poate fi apreciată în raport cu gradul în care acesta satisface cerinţele de ordine, regularitate şi securitate, ci - în principal - în funcţie de conţinutul şi finalitatea reglementărilor juridice, de modelul concret de convieţuire socială pe care îl promovează, al ordinii de drept pe care tinde să o dezvolte. Ne preocupă deci mai puţin, din punctul de vedere pe care ni-1 propunem să-l abordăm, ramurile de drept apte să instituie pe cale autoritară o ordine. Astfel, aici, prezintă mai mult interes acele ramuri de drept care urmăresc să promoveze reglementări adecvate nevoilor sociale reale, imperativelor progresului social, armonizării diverselor categorii de interese şi scopuri, realizării aspiraţiilor comune ale întregului sistem social- politic.

Pe baza acestor premise generale putem contura - credem - o încercare de prefaţă la dreptul contravenţional. Sintagma drept contravenţional se utilizează în două accepţii: prima, în sensul de ramură specifică a dreptului, care reuneşte ansamblul normelor juridice contravenţionale; cea de-a doua, cu semnificaţia de ştiinţă juridică, ca ramură distinctă, care studiază normele respective. Sub acest aspect, dreptul contravenţional desemnează o realitate obiectivă, întrucât este determinat de existenţa socială materială, pe care o

3 Boboş Gh„ Teoria generală a statului şi dreptului. Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1983, p. 176.

T I T L U L I P a r t e a p r e l i m i n a r ă 19

reflectă şi o serveşte sau, în termeni filozofici, “din care emerge genetic şi re- flectoriu”.

§1.2. Istoricul şi evoluţia materiei contravenţionale

Concludentă din perspectiva abordată este însăşi evoluţia materiei contravenţionale, a cărei geneză o găsim în dreptul penal, iar ulterior, în diferite sisteme de drept naţionale, aceasta a devenit o materie extrapenală (civilă, administrativă etc.). Un răspuns just la problema ce ne preocupă face necesară studierea istoricului acestui fenomen juridic, urmărindu-1 încă din ipostaza lui embrionară.

Ilicitul contravenţional a fost consacrat tradiţional de legislaţia penală în cadrul împărţirii tripartite a ilicitului penal (trihotomia): crime, delicte şi contravenţii4. Principalul criteriu de delimitare a acestor categorii de fapte ilicite se consideră gradul de pericol pe care îl reprezintă fiecare şi, respectiv, sancţiunea aplicabilă acestora.

Sistemul tripartit se menţine la ora actuală în legislaţia penală a majorităţii statelor din Europa. Concomitent trebuie de menţionat că, în doctrină, diviziunea tripartită era şi este criticată de unii specialişti în domeniul dreptului penal, punându-se accentul pe diviziunea bipartită a infracţiunilor. “Sistemul bipartit poate purcede la un criteriu ştiinţific, fiindcă există, oarecum, posibilitatea de a deosebi ştiinţific faptele penale de mare represiune (delicte) de faptele de mică represiune (contravenţiuni).”5 Observăm că sistemul dat (dihotomia) de clasificare a infracţiunilor, după gravitatea lor, cuprinde contravenţiile (după delicte). Acest sistem se impune în legislaţia unor asemenea state cu tradiţii juridice bogate cum sunt Italia, Spania, Olanda.

Diviziunea tripartită, cunoscută în vechiul drept penal francez, a fost consacrată de Codul penal francez de la 1791 şi de cel Brumar anul IV, apoi, prin menţinerea ei în Codul penal francez de la 1810, ea şi-a făcut drum în mai toate legiuirile penale europene şi extraeuropene6.

O diviziune trihotomică a fost prevăzută de Regulamentul organic (art. 262, 317, 416 pentru Muntenia şi art. 342, 345 pentru Moldova), iar Condica criminală din 1841 şi Codicele penal Ştirbei din 5 decembrie 1850 împărţeau infracţiunile în trei categorii: abateri, vini şi crime7.

4 Iorgovan A., Tratat de drept administrativ, voi. II, Nemira, 1996, p. 235.5 Dongoroz V., Drept penal, Bucureşti, 1939, p. 305.6 Dongoroz V., Drept penal, Bucureşti, 1939, p. 306.

Iorgovan A., Tratat de drept administrativ, voi. II. Nemira, 1996, p. 236.7

20 DREP TUL C O N T R A V E N Ţ I O N A L

Calificarea faptelor penale drept contravenţii, delicte şi crime este realizată într-o manieră simplă în art. 1 al Codului penal român din 1865, care, în esenţă, reproduce art. 1 din Codul penal francez din 1810, elementul de distincţie fiind sancţiunea. Astfel, “infracţiunea ce se pedepseşte de lege cu pedepsele: muncă silnică, recluziunea, detenţiunea şi degradaţiunea civică se numeşte crimă. Infracţiunea pe care legea o pedepseşte cu: închisoare corecţională, interdicţiunea unora din drepturile politice, civile ori de familie şi amenda de la 26 de lei în sus se numeşte delict. Infracţiunea pe care legea o pedepseşte cu: închisoare poliţienească şi cu amendă se numeşte contravenţiune”. Textele corespunzătoare din legislaţia franceză sunt următoarele: “L’infraction que Ies lois punissent des peines de police est une contravention, Tinfraction que Ies lois punissent des peines correctionelles est un delit; Tinfraction que Ies lois punissent dune peine affictive ou infamante est une crime.”8

în Cartea III a Codului penal din 1865, intitulată “Contravenţiuni poliţieneşti şi pedepsele lor”, se cuprind faptele contravenţionale în materialitatea lor, gradate pe patru secţiuni. La contravenţii se refereau ultimele 20 de articole ale Codului penal menţionat, cum ar fi: încălcarea ordinii publice; încălcarea regulilor de convieţuire; împiedicarea circulaţiei pe stradă; deţinerea în stare murdară a străzilor, hogeagurilor; producerea zgomotului noaptea şi tulburarea liniştii; lipsa de număr la diligenţe etc. în general acest cod evidenţia următoarele aspecte legate de regimul juridic al răspunderii pentru contravenţii:

— contravenţiile, în principiu, erau fapte neintenţionate, fie că ar rezulta dintr-o lege specială, fie din codul penal;

— persoanele morale nu puteau constitui subiecte cărora să li se aplice amenda, deoarece aceasta este o pedeapsă; persoanelor morale nu li se puteau aplica decât despăgubiri civile;

— tentativa de contravenţie nu se pedepsea, fiindcă la aceasta, în general, nu exista intenţie, care era un element esenţial al tentativei (art. 39);

— contravenţiilor li se aplicau circumstanţele atenuante şi cauzele de exonerare, un loc deosebit în cadrul acestora ocupându-1 forţa majoră. Nu se pedepsea complicitatea, pentru că “legiuitorul nu a prevăzut nici o pedeapsă pentru complicitate în materie de contravenţiuni”;

— pedepsele pentru contravenţii erau: 1) închisoarea de la 1 la 15 zile şi 2) amenda de la 5 la 25 de lei (art. 9)9.

8 Postion P., Papandopolu M., Codicele penal adnotat, Editura Librăriei „Socec”, Bucureşti, 1922, p. 1.

9 Iorgovan A., Drept administrativ, Bucureşti, 1993, p. 213.


în context, remarcăm că anterior intrării în vigoare a Codului penal din 1865, dreptul de a sancţiona contravenţiile îl aveau autorităţile administrative. Astfel, Legea pentru comunele urbane şi morale a Principatelor Unite Române, din 31 martie 1864, în art.77, prevedea în competenţa consiliilor comunale de “a fixa pedepse pentru călcătorii regulamentelor şi ordonanţelor lor interioare, dacă asemenea pedepse n-ar fi hotărâte încă de legi, ele însă nu vor putea întrece pedepsele de simplă poliţie”.

Termenul de “pedeapsă de simplă poliţie” a fost folosit în mod frecvent de doctrină şi jurisprudenţă, chiar şi în unele legi speciale, deşi, cum s-a arătat, Codul penal nu-1 reţine. în acest sens, pentru delimitarea contravenţiilor la care ne-am referit mai devreme se utiliza fie expresia “simple contravenţii la un regulament făcute după lege de către puterea administrativă”, fie expresia “pedepse de simplă poliţie stabilite de puterea (autoritatea) administrativă”. Din perspectiva regimului juridic de constatare, sancţionare şi executare, implicarea autorităţilor administrative era preponderentă. în majoritatea cazurilor, competenţa organelor administrative era excesivă, fiind stabilită mai ales prin legile de organizare a administraţiei locale, dar şi prin alte acte juridice - izvoare ale dreptului administrativ10.

De aici rezultă că originea contravenţiilor este nu numai în dreptul penal, dar o parte dintre ele (mult mai puţine) au izvorât din dreptul administrativ.

în perioada 1812 - 1917 contravenţiile erau reglementate de legislaţia penală a Rusiei ţariste. “Aşezământul înfiinţării oblastei Basarabia” din 1818 prevedea: “pricinile criminaliceşti şi de cercetări vor avea curgerea lor după rânduiala şi legiuirile ce sunt în Imperia Rossiei”11 12. Codul penal din 1846 ce acţiona în Basarabia făcea distincţie între infracţiuni grave şi infracţiuni uşoare. Curtea Penală basarabeană trata ca infracţiuni uşoare furturile în valoare mai mică de 100 de ruble, bătăile, certurile dintre ţărani (cu excepţia persoanelor de viţă nobilă)11.

Din dosarele păstrate în Arhiva de Stat a Republicii Moldova se constată că infracţiunile mici erau cercetate şi judecate de judecătorii de zemstvă - instanţe de judecată ale poliţiei judeţene basarabene. “Organele de poliţie aveau dreptul să judece şi unele contravenţii ca: purtarea ilegală a armei, discursurile împotriva religiei ortodoxe, deplasarea persoanelor fără paşaport, unele infracţiuni mici împotriva proprietăţii. Ca mijloace de constrângere foloseau:

10 Iorgovan A., Tratat de drept administrativ, voi. II, Nemira, 19>U, v.11 Mihail P., Mihail Z., Acte în limba română tipărite în Basarabia (1812 -1830), Bucureşti,

1993-12 Arhiva Naţională a Republicii Moldova, f. 38, inv. 1, d. 119, fila 175 - 175 verso.

-1


amenda, interzicerea de a practica o anumită activitate, mustrarea, arestul pentru câteva zile, deţinerea în casele de muncă (rabotnîi dom).” 13

Codul penal român din 193614 a fost sistematizat în trei părţi: dispoziţii generale - partea I; crime şi delicte - partea a Il-a; contravenţii - partea a IlI-a şi era influenţat de ideile progresiste promovate de Asociaţia Internaţională de Drept Penal. în general, Codul penal român din 1936 menţinea regimul codului anterior - din 1865 - referitor la contravenţii, concomitent formu- lându-se definiţia contravenţiei. Astfel, în art. 579 se stipulează următoarele: “contravenţia este fapta pe care o declară ca atare: 1) legea; 2) regulamentul; 3) ordonanţa autorităţilor administrative sau poliţieneşti”. De menţionat originalitatea soluţionării problemei, care nu era legiferată până atunci, privind subiectul răspunderii, în cazul când contravenţia a fost săvârşită de o persoană în baza raportului de subordonare. Art. 581 prevedea: “Când o contravenţie a fost comisă de o persoană pusă sub autoritatea, direcţiunea sau supravegherea altei persoane, este responsabilă şi se pedepseşte, în afară de infractor, şi persoana învestită cu autoritate, ori însărcinată cu direcţiunea sau supravegherea, în aplicarea sau respectarea unor dispoziţiuni, în privinţa cărora s-a săvârşit contravenţia”15.

Tot în 1936 a fost adoptat şi noul Cod de procedură penală, care a intrat în vigoare în 1937. în mare, divizarea tripartită a infracţiunilor corespundea celor trei instanţe de judecătorii primare: contravenţiile erau examinate de judecătoriile de pace, delictele - de tribunale, iar crimele erau de competenţa curţilor de juri16. Procedura de examinare a cauzelor contravenţionale se deosebea prin faptul că “opoziţia în procesul penal se putea face doar în situaţii limitate - în cazul contravenţiei absentul face opoziţie numai dacă demonstra o împiedicare legitimă de participare la judecată. Cheltuielile judiciare făcute cu ocazia opoziţiei se puneau în seama oponentului”17.

în R.A.S.S.M., precum şi în perioada postbelică, până la începutul anilor ‘60, rolul principal în dezvoltarea materiei contravenţionale i-a revenit legislaţiei şi teoriei juridice sovietice, aplicându-se în acest domeniu actele normative ale R.S.S.U. şi Uniunii Sovietice. Până în 1927 s-a aplicat Codul pe-

13 Coptileţ V., Instituţii de drept public în Basarabia în prima jumătate a secolului al XlX-lea, teză de doctorat, 2002, p. 130.

14 Elaborarea codului a fost începută în 1920. Codul a fost adoptat în 1936 şi a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1937.

15 Pivnicieru M„ Susanu P., Tudorachi D., Contravenţia, Iaşi, 1997, p. 6.16 Aramă E., Istoria dreptului românesc, Chişinău, 2003, p. 150.17 Volonciu N., Tratat de procedură penală, voi. 11, Bucureşti, 1996, p. 237.


nai al R.S.S.U. din 1922, iar din 1927 - un alt Cod penal al R.S.S.U., alcătuit în deplină concordanţă cu Bazele legislaţiei penale ale U .R.S.S. şi ale republicilor unionale din 1924. Codurile respective evidenţiau un grup de infracţiuni cu un pericol social mai redus, care treptat au fost dezincriminate şi trecute în domeniul abaterilor administrative - contravenţiile administrative, soldate cu răspunderea administrativă. Astfel, în perioada de formare şi dezvoltare a U.R.S.S., contravenţiile, treptat, au fost excluse din sfera faptelor penale, fiind calificate ca abateri de natură administrativă.

Pe parcurs ştiinţa dreptului administrativ preia sarcina ştiinţei dreptului penal pentru a defini elementele esenţiale ale răspunderii ce are ca temei obiectiv faptele cu caracter contravenţional. Totodată, legat de apariţia acestui eveniment ştiinţific, literatura juridică penală a fundamentat instituţia “înlocuirii răspunderii penale cu răspunderea administrativă”18. Menţionăm că prin Decretul Prezidiului Sovietului Suprem al U.R.S.S. din 08.02.1977 a fost instituită posibilitatea absolvirii de răspundere penală a persoanelor care au săvârşit infracţiuni cu un pericol social redus şi tragerea lor la răspundere administrativă. Instituţia “liberarea de răspundere penală cu tragere la răspundere administrativă” este prevăzută şi în legislaţia penală (art. 55, Cod penal al Republicii Moldova)19. Observăm că în condiţiile articolului 55 Cod penal, dacă fapta, graţie circumstanţelor prevăzute de lege, îşi pierde caracterul penal, devine o abatere administrativă în sensul dreptului administrativ. Dacă ar fi vorba de o contravenţie, atunci trebuie ca faptei respective, inclusiv subiectelor, să li se aplice întregul regim juridic contravenţional. în acest sens, legea distinge următoarele: “în cazul în care fapta persoanei constituie o contravenţie administrativă, instanţa încetează procesul penal cu aplicarea sancţiunii administrative prevăzute în Codul contravenţional” (art. 391 alin. 2 Cod de procedură penală)20.

18 Dongoroz V., Cahane S., Oancea I., Fodor I., Iliescu N., Înlocuirea răspunderii penale pentru unele infracţiuni cu răspunderea administrativă şi disciplinară, Bucureşti, 1957; Daneş Ş., Înlocuirea răspunderii penale, Bucureşti, 1970; Filipaş A., Aspecte teoretice ale instituţiei înlocuirii răspunderii penale, Seria Filozofie, Istorie, Drept, 1974.

19 Codul penal al Republicii Moldova adoptat la 18.04.2002, intrat în vigoare la 12. 06. 2003, M.O. nr. 128-129/1014 din 13.09.2002, cu modificările şi completările operate prin Legea nr. 1323-XV din 26.09.2002, M.O. nr. 143 din 27.09.2002, art. 1021.

20 Codul de procedură penală al Republicii Moldova, adoptat la 14.03.2003, intrat în vigoare la 12.06.2003, M.O. nr. 104-110 (1197-1203) din 07.06.2003


Natura administrativă a contravenţiilor, precum şi a răspunderii pe care o presupune săvârşirea acestora, era determinată de stabilirea lor prin acte normative emise, în parte, de către organele administraţiei de stat, iar sancţionarea celor mai multe contravenţii se efectua tot de către aceste organe. La sfârşitul anilor ’50 numărul abaterilor sancţionate administrativ a crescut considerabil şi a fost necesară limitarea sferei de aplicare a acestei forme de răspundere juridică. Astfel, prin Decretul Sovietului Suprem al U.R.S.S. din 21.06.1961 “Cu privire la limitarea aplicării în continuare a amenzii în ordine administrativă” a fost redus numărul organelor şi al persoanelor cu funcţii de răspundere împuternicite să stabilească şi să sancţioneze abaterile administrative. Prin acelaşi act normativ a fost anulată sancţionarea persoanelor juridice, amenda urmând a fi aplicată direct persoanelor cu funcţii de răspundere, care în virtutea obligaţiilor de serviciu urmau să ia măsuri pentru îndeplinirea normelor stabilite.

în perioada 1970-1980 în legislaţia sovietică existau peste 500 de acte normative care determinau abaterile administrative cu caracter contravenţional şi regimul juridic de sancţionare a acestora. Situaţia creată în domeniu a impus elaborarea conceptului privind adoptarea unui act normativ de bază în materia contravenţiilor administrative. Probabil, ţinându-se cont de originea penală a contravenţiei, legiuitorul a mers pe calea codificării acestor fapte, preluând o mare parte din structura şi principiile ce stăteau la baza codificării infracţiunilor.

Actul normativ iniţial pe care s-a fundamentat codificarea contravenţiilor a fost Legea U.R.S.S. “Cu privire la bazele legislaţiei administrative”, adoptată la 23 octombrie 1980 şi intrată în vigoare la 1 martie 198121. Ca urmare, toate republicile unionale, inclusiv Moldova, au adoptat propriile coduri ale contravenţiilor administrative, care în fond au fost o reproducere fidelă a bazelor, fără modificări esenţiale.

Codul cu privire la contravenţiile administrative al Republicii Moldova a fost adoptat la 29 martie 198522. Acest act normativ unitar încorpora majoritatea contravenţiilor, fiind sistematizat în cinci titluri: 1) “Dispoziţii generale”; 2) “Contravenţia administrativă şi răspunderea administrativă”; 3) “Organele împuternicite să examineze cazurile cu privire la contravenţiile administrative”; 4) “Procedura în cazurile cu privire la contravenţiile administrative” şi 5) “Executarea deciziilor cu privire la aplicarea sancţiunilor administrative”.

2122

Veştile U.R.SS., 1980, nr. 44, art. 909.Art. 1, Codul cu privire la contravenţiile administrative al Republicii Moldova, Veştile R.S.S.M., 1985, nr. 3, art. 47; în continuare: CCA.


Acesta a fost momentul legislativ de importanţă majoră, care a marcat trecerea contravenţiei din sfera dreptului penal în cea a dreptului administrativ, ca fiind abatere administrativă, cu regim juridic sancţionator administrativ.

Este incontestabil rolul progresist al codificării contravenţiilor, dar această experienţă pozitivă n-a fost extinsă şi asupra altor abateri administrative cu caracter necontravenţional, fapt care a determinat identificarea eronată a abaterii administrative cu contravenţia, iar răspunderea administrativă cu răspunderea contravenţională şi, respectiv, confundarea răspunderii administrativ-disciplinare şi a răspunderii administrativ-patrimoniale cu răspunderea administrativ-contravenţională.

încheiem acest compartiment cu concluzia că materia contravenţiilor are o vechime considerabilă şi o bogată tradiţie juridico-istorică, iar ceea ce s-a schimbat de-a lungul timpului a fost natura juridică a regimului contravenţional. Consecinţă directă a evoluţiei istorice ajunsă într-un anumit stadiu de organizare şi dezvoltare, dreptul contravenţional, după cum rezultă, este reclamat de dialectica vieţii social-juridice.

§1.3. Evoluţia şi perfecţionarea legislaţiei contravenţionale

a Republicii Moldova

Până în prezent Codul cu privire la contravenţiile administrative a fost completat şi modificat prin circa 130 de legi organice, motivate de noile realităţi social-economice şi social-politice care persistă în Republica Moldova ca stat suveran şi independent.

Totodată, precizăm că legislaţia Republicii Moldova cu privire la contravenţiile administrative include şi alte acte normative, adoptate de Parlament, Guvern şi de organele administrării publice locale, în limita competenţelor acestora (art. 2, CCA).

în context, considerăm că prevederile art. 2 CCA sunt criticabile, având în vedere că în prezent, în condiţiile edificării statului de drept, când se impun delimitări precise ale competenţelor şi ale separaţiei puterilor în stat, unica autoritate competentă să adopte legi este Parlamentul. Totodată, ţinând seama de specificul apariţiei şi dezvoltării legislaţiei contravenţionale, opinăm că actele normative adoptate de Guvern şi de organele administraţiei publice locale în măsura în care nu au fost abrogate şi nu contravin Constituţiei Republicii Moldova, rămân în vigoare şi, ca atare, dispoziţiile contravenţionale pe care acestea le cuprind trebuie considerate legi contravenţionale până când legislaţia


naţională în domeniu va fi reevaluată definitiv în ansamblul ei şi armonizată cu noile realităţi ale statului şi societăţii în întregime. Ne referim la adoptarea şi intrarea în vigoare a Codului contravenţional al Republicii Moldova.

în evoluţia ulterioară a legislaţiei Republicii Moldova în acest domeniu se evidenţiază tendinţa creşterii numărului de contravenţii administrative, respectiv, a normelor materiale; stabilirea şi perfecţionarea procedurii în cazurile cu privire la contravenţiile administrative; modificarea sistemului de sancţionare etc.

Volumul reglementărilor cu caracter contravenţional şi soluţiile legislative adoptate pe parcurs în acest domeniu sunt, în mare măsură, consecinţa procesului de restrângere progresivă a răspunderii penale, în condiţiile aprofundării complexităţii relaţiilor sociale, ale creşterii exigenţei faţă de comportamentul persoanei în societate, în acord cu regulile de convieţuire socială, cu normele eticii şi echităţii social-juridice.

După cum s-a menţionat, din acest punct de vedere, materia contravenţională a trecut, ca efect al schimbărilor, din domeniul penal în sfera abaterilor cu caracter administrativ. Acest transfer, deşi a menţinut unele tangente şi similitudini cu instituţii aparţinând dreptului penal, a impus definirea - prin prisma ramurii de drept respective - dreptului administrativ, ceea ce în consecinţă a creat o întreprindere nelipsită de vicisitudini, datorită specificităţii răspunderii administrative asimilatoare, cât şi posibilelor identităţi cu abaterea administrativă.

Un alt aspect al acestei probleme îl constituie şi factorul lingvistic. Ţinând cont de faptul că legislaţia în domeniul contravenţiilor era întocmită iniţial în limba rusă şi ulterior tradusă în limbile republicilor unionale, la traducere, pentru anumite situaţii nu s-au găsit termenii adecvaţi care să exprime natura juridică a noţiunilor. Astfel, “administrativnoe pravonaruşenie” din ruseşte în sens strict se traduce “abatere (încălcare) administrativă”, iar în Codul cu privire la contravenţiile administrative al Republicii Moldova noţiunea este tradusă prin cuvântul “contravenţie”, ceea ce echivalează cu identificarea acestor două noţiuni, în defavoarea asigurării legalităţii în administraţie23.

Cu aceeaşi problemă se confruntă şi legislaţia ucraineană, problemă abordată de unii autori. Astfel, pentru noţiunea de “abatere administrativă” se utilizează termenul “delict administrativ”, care cuprinde o sferă mai largă, incluzând atât contravenţiile administrative, cât şi abaterile administrativ-disciplinare24.

23

24

Orlov M., Drept administrativ. Note de curs, Chişinău, 2000, p. 35.Kovali L., Administrativno-delictnoe otnoşenie, Kiev, 1979, p. 9; Dodin E., Administrativ- naia deliktologhia v sisteme iuridiceskoi nauki, Sovetskoe gosudarstvo i pravo, 1991, nr. 12.


Prin urmare în acest domeniu s-au acumulat şi continuă să se acumuleze o multitudine de probleme controversate şi de soluţii sofisticate, toate orientate asupra încercărilor de sintetizare a unor orientări coerente în ceea ce priveşte instituirea şi dezvoltarea dreptului contravenţional ca ştiinţă şi ramură de drept autonomă.

Majoritatea, dacă nu chiar totalitatea problemelor din domeniul contravenţional îşi au sursa în faptul că atât în trecut, cât şi în prezent, legiuitorul n-a beneficiat de concepte juridice clare, ştiinţific fundamentate (răspundere contravenţională, contravenţie, sancţiune contravenţională, procedură contravenţională), care să permită definirea unor noţiuni-cheie şi stabilirea unor principii de bază în această materie, care să împiedice abordări conjuncturale, derogări nejustificate şi alte aspecte negative în elaborarea legislaţiei contravenţionale, precum şi în practica neuniformă sau chiar contradictorie de soluţionare a cazurilor cu privire la contravenţiile administrative.

Starea actuală a legislaţiei şi jurisprudenţei în domeniul contravenţional, în coordonatele cantitative şi calitative ale acestora, demonstrează că în condiţiile edificării statului de drept, cadrul juridic al regimului contravenţiilor în Republica Moldova este depăşit de realitate cu toate componentele sale juridice.

Faţă de aceste motive ne exprimăm ferma convingere că elaborarea, adoptarea şi adnotarea Codului contravenţional - sarcină inclusă în Programul de activitate pentru realizarea prevederilor Constituţiei şi ale Concepţiei reformei judiciare şi de drept în Republica Moldova, aprobat prin Hotărârea Parlamentului Republicii Moldova nr. 219 - XIII din 22.09.1994, reprezintă - după o perioadă de peste zece ani de tranziţie - o concluzie logică a procesului legislativ în Republica Moldova.

Potrivit Hotărârii nominalizate a Parlamentului Republicii Moldova, Consiliul Coordonator pentru desfăşurarea reformei judiciare şi de drept, format prin Hotărârea Paramentului nr. 152-XIII din 21 iunie 199425, asigură coordonarea activităţii comisiilor permanente şi a altor organe autorizate, a instituţiilor ştiinţifice şi a grupurilor de specialişti privind elaborarea şi prezentarea proiectelor de legi şi a altor acte normative în termenele prevăzute în Program, precum şi examinarea acestora în cadrul Parlamentului.

în acest scop, prin Hotărârea Parlamentului Republicii Moldova nr. 784-VIII din 19.03.199626, a fost aprobată componenţa grupului de lucru, care pe parcursul

25 Hotărârea Parlamentului Republicii Moldova nr. 152-XIII din 21 iunie 1994 (M. Pari. nr. 6/49 din 30. 06.1994).

26 Hotărârea Parlamentului Republicii Moldova nr. 784-XIII din 19. 03.1996 (M.O. nr. 26-27/ 282 din 02. 05.1996).

28d r e p t u l c o n t r a v e n ţ i o n a l

, trei ani a elabora, primul proiect al Cod ̂

p l i c i i Moldova „r.

tuirea grupurilor de lucru pentru corelarea şi asigurarea• J n r Hp coduri (elaborate în redacţie nouă) nr.160 din 23.02.2000 ,

a .Pr°‘f 3, rtie 2000 a fost prezentată informaţia privind rezultatele actl- vederea informări, ulterioare a Comisiei ,u„d,ce pentru

„„mir, si imunităţi a Parlamentulu, Republicii Moldova.

= = = = = =

~ z crr... ^S i n materia contravenţiilor. In stabilirea tezelor prealabile 5, mdeoseb,.

w m m m .=3SÎS==Ş5=de cod cuprinde trei părţi, generală, specială 5, procedurală. La conţinu

Ţ ^ ^ e r n u i u i Republici Moldov, « 9 din ,9 mai ,999 (M.O. nr. 3«/3<»9 din

ţRdărăreeri’arlam.ntului Republicii Moldova nr. SJe-XlV din zs iulie 1999 (M.O.

Hotărârea Comisiei juridice pentru numiri ş. imunităţi nr. 7


părţilor respective intenţionăm să ne referim în alte publicaţii, unde să fie supusă analizei practico-ştiinţifice reglementarea privind noul regim juridic al contravenţiilor în Republica Moldova.

Referitor la concluziile studiilor şi liniile directoare privind concepţia de ansamblu preconizată şi reflectată în proiectul Codului contravenţional, autorităţile publice interesate şi-au exprimat şi continuă să-şi exprime punctul de vedere.

Situaţia referitoare la problemele legislaţiei contravenţionale, expusă anterior, fără a epuiza toate aspectele posibile şi fără a fi tratate exhaustiv, ne oferă dreptul de a formula concluzia că în Republica Moldova sunt create premisele şi condiţiile social-juridice necesare preocupărilor privind adoptarea Codului contravenţional.

Realizarea unei opere legislative de asemenea anvergură cum este Codul contravenţional al Republicii Moldova se bazează pe implicarea activă a tuturor factorilor de decizie care au tangenţe cu activităţi specifice domeniului ştiinţelor juridice şi activităţii în organele de drept.

în plan pragmatic, fără să anticipăm opţiunile sau soluţiile parlamentarilor, considerăm că viitorul Cod contravenţional va da expresie, în primul rând, comandamentelor sociale privind apărarea drepturilor, libertăţilor şi intereselor legitime ale persoanei, ordinii publice, altor valori ocrotite de lege. Cristalizarea unor norme proprii materiei contravenţionale şi reglementarea contravenţiilor în acord cu principiile fundamentale ale Dreptului sunt de natură să contribuie la elaborarea şi fixarea unui cadru legal propriu domeniului contravenţional.

întreaga activitate de elaborare şi sistematizare a legislaţiei contravenţionale, potrivit reevaluării menţionate, urmează să asigure şi stabilitatea reglementării cuprinse în cod, cunoaşterea ei în bune condiţii de către destinatarii legii şi, drept consecinţă, premisele respectării ei conştiente şi ale consolidării stării de legalitate.

încheiem acest compartiment cu concluzia că, în etapa actuală, legislaţia contravenţională din ţara noastră a deschis o adevărată acţiune de statut independent pentru materia contravenţională, considerând-o nu o simplă instituţie tutelată de dreptul administrativ, ci o ramură de drept autonomă în măsură să ocupe în nume propriu locul cuvenit în sistemul de drept al Republicii Moldova. între conceptul de legislaţie contravenţională şi cel de drept contravenţional nu există o suprapunere, dar există o corelare, dată de dialectica formei şi conţinutului, actele normative din domeniul contravenţional, al căror ansamblu formează legislaţia contravenţională, nefiind altceva decât formele de exprimare a normelor de drept contravenţional.

30 D RE P T UL C O N T R A V E N Ţ I O N A L

§1.4. Reglementarea contravenţiilor în dreptul comparat

Concomitent, se impune o cercetare de drept comparat privind legislaţia şi doctrina din alte ţări în materia contravenţiilor.

Instituţia privind contravenţia este proprie mai multor legislaţii contemporane, dar modalitatea, denumirea ei este deosebită atât în funcţie de tradiţia juridică a ţării, cât şi de modul neuniform în care se tratează din punct de vedere doctrinar, legislativ şi judiciar.

Nu ne referim la legislaţia ţărilor postsovietice, deoarece, în virtutea evoluţiei istorice comune, materia contravenţională, căreia îi revine compartimentul special în codurile cu privire la contravenţiile administrative ale acestor ţări- legi adoptate în temeiul bazelor legislaţiei U.R.S.S. şi republicilor unionale despre contravenţiile administrative din 23 octombrie 1980 - are caracter juridic asemănător şi cuprinde instituţii de bază identice.

Până în prezent într-un şir de ţări (SUA, Anglia, Franţa, Italia ş.a.) contravenţiile sunt considerate infracţiuni, fiind incluse în codurile penale şi examinate în conformitate cu legislaţia procesuală penală.

Astfel, în Codul penal al statului Minnesota (SUA) sunt prevăzute circa 200 de elemente de infracţiuni neînsemnate {petti misdeammeanir), pe care legislaţia noastră le include în categoria contravenţiilor administrative.

în Franţa aceste fapte de asemenea se consideră o categorie a infracţiunii, consacrată de Codul penal. Conform articolului 1 1 1 - 1 al Codului penal francez, intrat în vigoare la 1 martie 1994, infracţiunile se împart după gravitatea lor în crime, delicte şi contravenţii. Articolele 131-12-131-18 ale acestui cod ce reglementează contravenţiile stabilesc sancţiunile: amenda şi pedeapsa privativă sau restrictivă de anumite drepturi. Regimul juridic de sancţionare a contravenţiilor, la fel, este stabilit de Legea penală. în această ţară cu bogate tradiţii juridice există instanţe specializate în materia contravenţională. Necesitatea instanţelor respective se sprijină pe argumentul specificului faptelor ce constituie contravenţii şi pe împrejurarea că, dintre toate speciile de ilicit, conform statisticii, contravenţiile sunt cele mai frecvente, depăşind chiar delictele civile.

După cum vedem, în majoritatea ţărilor occidentale contravenţiile nu ţin de dreptul administrativ, adică răspunderea administrativă n-are nimic comun cu instituţia contravenţiilor. în legislaţiile lor se reglementează diviziunea tradiţională, astfel că sistemul tripartit - crime, delicte şi contravenţii- este sistemul cel mai răspândit în dreptul penal occidental modern. Interesul


distincţiei între cele trei categorii de infracţiuni (crime, delicte şi contravenţii) priveşte sancţionarea tentativei, durata termenelor de prescripţie, sancţiunile, competenţa, aplicarea legii naţionale străinilor şi apatrizilor, extrădarea etc. Totodată, concepţia tradiţională privind sistemul tripartit este criticată, în special, pentru caracterul său ilogic şi imprecizia diferenţierii. Pe de altă parte, se apreciază că, deşi din punct de vedere raţional criticile respective sunt corecte, divizarea infracţiunilor în crime, delicte şi contravenţii este necesară31.

Semnificativă în acest sens este Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 21 februarie 1984 în cazul Ozturk contra Germaniei - nerespectarea regulilor de circulaţie rutieră şi săvârşirea unui accident rutier soldat cu un prejudiciu de aproape 5000 DM, în care Curtea subliniază că, deşi guvernul german apreciază fapta respectivă drept o contravenţie administrativă, ea conţine, totuşi, elemente ce ţin de domeniul dreptului penal în marea majoritate a statelor contractante şi astfel, în sensul Convenţiei, fapta respectivă este calificată drept infracţiune32.

Pentru unele ţări, de altfel şi pentru Republica Moldova, e specific faptul că într-o anumită etapă istorică răspunderea penală a fost înlocuită pentru o serie de fapte prezentând un pericol social mai redus decât infracţiunile cu răspunderea administrativă, aceasta constituind o procedură distinctă de soluţionare a cazurilor date.

în legislaţia altor ţări (România, Bulgaria, Ungaria, Polonia ş.a.) contravenţiile administrative sunt separate de infracţiuni sau de alte fapte ilicite şi sunt reglementate corespunzător. Astfel, în România prin Decretul nr. 184, încă din anul 1954, pe linia dezincriminării unor fapte care prezentau un pericol social redus, faptele ilicite respective n-au mai figurat în Codul penal, fiind incluse în sfera contravenţiilor administrative, iar în consecinţă răspunderea penală a fost înlocuită cu răspunderea administrativă, căreia îi corespunde o procedură specială.

în legislaţia cercetată de noi procesul de constituire a legislaţiei referitoare la contravenţiile administrative s-a stabilit din punctul de vedere al tehnicii legislative în două moduri:

a) prin elaborarea unei legi-cadru, care cuprinde reguli generale privind stabilirea şi sancţionarea contravenţiilor administrative. Acest sistem este valabil în Bulgaria (Legea privind contravenţiile şi sancţionarea acestora, din

31

32

Jean Larguer, Droit penal general, Editura Dalloz, Paris, 1999, p. 63-66.Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului. Institutul Român pentru Drepturile Omului, tiparul: R. A. „Monitorul Oficial”, 1996, p. 281.


28 noiembrie 1969), România (Legea nr.32 din 12 noiembrie 1968 privind stabilirea şi sancţionarea contravenţiilor). Potrivit acestui mod de reglementare, stabilirea concretă a fiecărei fapte care constituie o contravenţie se face prin acte normative speciale. De exemplu, în România există Legea nr. 61/1991 pentru sancţionarea faptelor de încălcare a unor norme de convieţuire socială, a ordinii şi liniştii publice, Legea nr. 12/1990 privind protecţia populaţiei împotriva unor activităţi comerciale ilicite şi o serie de alte acte normative ce reglementează contravenţiile în diferite domenii ale statului;

b) în alte ţări au fost adoptate coduri ale contravenţiilor administrative (ca şi în Republica Moldova) alcătuite din două părţi: una generală, cuprinzând reguli de bază privind stabilirea şi sancţionarea contravenţiilor (inclusiv procedura contravenţională) şi alta specială, cuprinzând descrierea concretă a fiecărei fapte ce constituie contravenţie (Codul contravenţiilor din Ungaria, adoptat la 14 aprilie 1968, Codul contravenţiilor din Polonia, adoptat la 20 mai 1971).

în ambele sisteme este vorba de o sistematizare parţială a contravenţiilor administrative, căci sistematizarea complexă constituie o acţiune extrem de dificilă şi cu puţine şanse să fie realizată în practică, din cauza sferei largi a relaţiilor sociale ocrotite de normele de drept administrativ şi a varietăţii de situaţii în care trebuie să se intervină cu sancţiuni administrative.

în opinia noastră, al doilea sistem, ce se caracterizează prin organizarea şi codificarea contravenţiilor administrative, este mai eficient şi mai progresist decât primul. Aceasta se explică prin asigurarea nu numai a reducerii substanţiale a numărului mare de acte normative care prevăd contravenţiile administrative şi, implicit, a numărului acestora, ci şi prin stabilirea şi uniformitatea reglementării (procedura contravenţională) cuprinsă în Cod, cunoaşterea ei în bune condiţii de către destinatarii legii şi, ca o consecinţă, premisele respectării ei conştiente şi ale întăririi stării de legalitate.

în cadrul unui stagiu în statul Minnesota (29 aprilie - 16 mai 1997) în discuţii, toţi specialiştii americani, printre care profesori universitari, judecători, procurori, avocaţi au remarcat faptul dezincriminării faptelor ilicite în abateri administrative, apreciind înalt legislaţia noastră la acest compartiment.

Doctrina din dreptul comparat, având ca obiect de studiu contravenţiile, examinează regimul juridic al acestor abateri în tradiţionalele tipare civile sau penale, explicând orice aspect nou-apărut în sfera fenomenului contravenţional fie prin intermediul categoriilor, construcţiilor teoretice, instituţiilor răspunderii civile, fie prin cele ale răspunderii penale.


In cadrul acestei teorii, contravenţiile sunt considerate, de regulă, fapte penale, deşi sfera lor cuprinde şi încălcările hotărârilor autorităţilor administrative, iar măsurile coercitive pe care le aplică organul administrativ, inclusiv amenda, sunt considerate fie sancţiuni penale, îndeosebi în SUA33, fie simple măsuri de poliţie (deşi se precizează că “sancţiunea actelor de poliţie este esenţialmente penală şi executarea trebuie să fie obţinută pe cale judecătorească”34.

Când se admite, totuşi, existenţa sancţiunilor administrative, care, “în ciuda asemănărilor lor cu sancţiunile penale”, sunt calificate drept “decizii administrative” şi nu “acte de jurisdicţie penală, se precizează că aceste sancţiuni reprezintă o putere exorbitantă a administraţiei, străină de ordinea jurisdicţiilor penale”, motiv pentru care “necesită reguli compensatoare de protecţia persoanelor administrative”35.

Doctrina occidentală, în general, doctrina franceză, în particular, în concordanţă cu legislaţia evită sintagma “sancţiune administrativă”, în schimb este foarte uzuală sintagma “poliţie administrativă”36, care presupune dreptul agenţilor administraţiei de a constata fapte ce reprezintă “violaţiuni faţă de dispoziţiuni administrative, cărora legea le dă o sancţiune cu caracter penal, dar care trebuiesc examinate şi apreciate din punctul de vedere al legii de către un judecător”37. Este vorba aici de interesul apărării principiului separării puterilor, de realizarea echilibrului între cele trei puteri (legislativă, executivă şi judecătorească), principiu ce nu îngăduie puterii executive competenţa de a sancţiona abaterile administrative, inclusiv contravenţiile.

Aceasta este poziţia doctrinei în dreptul comparat faţă de trihotomia ilicitului penal - crime, delicte, contravenţii, pe de o parte, precum şi efectul unei interpretări rigide a principiului separaţiei puterilor în stat, pe de altă parte.

33 Nikerov T. U., Administrativnoe pravo SŞA, “Nauka”, Moscova, 1977, p. 109.34 Jean Constagne, Le control juridicţionnel de la legalite des ades de polis administrative,

L. G. D. J., Paris, 1969, p. 44.35 Andre de Laubadere, Trăite elementaire de droit administraţif L. G. D. J., voi. 1, Paris, 1970,

p. 281-282.36 A se vedea Code administrat!f Dalloz, 1994, p. 1496.

Haurion M., Droit administrat!f 12 ' ed., p. 578.37


§1.5. Fundamentarea demersului teoretic privind

dreptul contravenţional

Considerăm că a evidenţia numai opiniile şi argumentele exprimate în ultimul deceniu cu ocazia dezbaterii proiectului de Cod contravenţional, când în Republica Moldova au apărut primele mesaje în favoarea dreptului contravenţional, înseamnă a lăsa deoparte pagini valoroase din literatura juridică semnată în acest context. De aceea ne propunem să dezvăluim tematica ce ne interesează şi prin prisma opiniilor doctrinale formulate la acest subiect.

Un pas progresist, în contextul desăvârşirii materiei contravenţionale, sub aspectul dezbaterilor principiilor şi normelor juridice proprii acestei materii, este dezvoltarea cadrului doctrinar pentru teoria dreptului contravenţional, ca ştiinţă şi ramură de drept autonomă.

Pentru prima dată demersul teoretic privind dreptul contravenţional a fost lansat în literatura juridică în anul 197338. Autorii, definind contravenţia, apreciază că acestei instituţii juridice îi sunt proprii trei trăsături: 1) fapta săvârşită cu vinovăţie; 2) fapta de pericol social mai redus decât infracţiunea; 3) fapta prevăzută şi sancţionată ca atare prin legi şi acte normative expres indicate în legea-cadru. Trăsăturile menţionate scot în evidenţă caracterul ilicit al contravenţiei, faptul că ea atacă anumite valori sociale ocrotite de lege. De aici rezultă că răspunderea pentru săvârşirea contravenţiei se deosebeşte de alte forme de răspundere juridică, inclusiv de cea administrativă.

Pe parcurs, din punct de vedere doctrinar, cât şi legislativ, s-au formulat o serie de propuneri de dezadministrativare a regimului juridic contravenţional, de instituire a unui regim specific contravenţional, ceea ce ar echivala cu apariţia unei noi ramuri de drept - dreptul contravenţional39.

O menţiune explicită în doctrina dreptului privind justificarea existenţei dreptului contravenţional găsim într-o reputată lucrare în care se menţionează că “nici în prezent contravenţia nu este o faptă care constituie numai o încălcare a relaţiilor social-juridice ce se formează în desfăşurarea activităţii

38 Groza L., Părăuşanu Gh., Reglementarea sancţionării contravenţiilor, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1973, p. 20.

39 Poenaru I„ Perfecţionarea legislaţiei în domeniul contravenţiilor, în Legislaţia şi perfecţionarea relaţiilor sociale, Editura Academiei, Bucureşti, 1976; Negoiţă Al., Drept administrativ şi elemente de ştiinţa administraţiei, 1981, p. 276; Ghilescu V., Iorgovan A., Drept administrativ şi ştiinţa administraţiei, 1983, p. 101.


executive a statului, a normelor dreptului administrativ. Contravenţia, chiar în intenţia Legii nr. 32/1968, aduce atingere unor valori generice pentru societate, care se pot afla şi dincolo de sfera administraţiei de stat. Tocmai de aceea am apreciat că, de lege ferenda, regimul juridic contravenţional trebuie înţeles ca un regim juridic de sine stătător, contravenţional ca atare, reglementat de Dreptul contravenţional, şi nu de Dreptul administrativ”40.

în ultimul timp, ideea existenţei unei ramuri speciale de drept, alcătuită din normele privind reglementarea materiei contravenţionale, anume ramura dreptului contravenţional, este tot mai des susţinută şi evaluată şi în alte prestigioase opere juridico-ştiinţifice41.

Problema în cauză a fost reluată şi dezvoltată în una din primele lucrări monografice autohtone în domeniul contravenţional42, opinia dominantă înclinând în favoarea existenţei unei ramuri de drept autonome, anume dreptul contravenţional: “Continuând raţionamentul ideii conform căreia procedura în cazurile cu privire la contravenţiile administrative reglementează nu numai relaţiile administrative, dar, prin caracterul său juridic, generează şi atingerea unor valori generale pentru societate, care se află dincolo de sfera dreptului administrativ şi care formează un regim juridic autonom - contravenţional - pledăm pentru recunoaşterea ramurii de drept nominalizate, iar acceptarea existenţei acesteia presupune modificarea corespunzătoare în legislaţia naţională”.

Studiind şi analizând opiniile doctrinare referitoare la fundamentarea demersului teoretic privind dreptul contravenţional apare întrebarea când şi cum sunt create premisele necesare desprinderii din sistemul de drept a unei noi ramuri de drept. De regulă, se poate răspunde simplu: atunci când apare o nouă categorie de ilicit social şi, respectiv, de răspundere juridică nouă.

Dat fiind că apariţia acestui important fenomen juridic - constituirea unei noi ramuri de drept - reprezintă un proces dialectic foarte complex, se impune o explicaţie riguros ştiinţifică, făcând referire la corelaţia dintre conţinutul reglementărilor juridice şi forma pe care acestea o invocă, în accepţia filozofiei dreptului. Ţinând seama de terminologia deja consacrată în literatura de spe

40 Iorgovan A., Răspunderea contravenţională, teză de doctorat, p. 94 şi Drept administrativ, 1989, p. 182.

41 Vezi în acest sens: Orlov M., Răspunderea în dreptul administrativ, Chişinău, 1997; Ţiclea A., Reglementarea contravenţiilor, Lumina Lex, 1998; Pivniceru M. M., Susanu P., Tudorache D., Contravenţia, Iaşi, 1997; Poenaru I„ Regimul juridic al contravenţiilor, Bucureşti, 2002.

42 Furdui S., Procedura în cazurile cu privire la contravenţiile administrative, Chişinău, 2000, p. 150.


cialitate, prin conţinut se înţelege “ansamblul criteriilor intrinseci faptei ilicite (pericolul social, gradul de frecvenţă, valorile încălcate, forma conduitei subiectului, forma vinovăţiei etc.), iar prin formă - criteriile extrinseci, elementele exterioare faptei ilicite (sediul şi sursa legislativă a normelor juridice care sancţionează, felurile sancţiunilor, modul lor de aplicare şi executare)”43.

Din acest punct de vedere, necesitatea şi oportunitatea unei noi ramuri de drept apare atunci când în cadrul sistemului de drept existent se produc “dereglări” logice, efect al apariţiei unor categorii noi de fapte ilicite care reclamă noi reglementări sancţionatoare, adică în cazul în care se creează situaţia de neconcordanţă dintre conţinut şi formă. Aici menţionăm teza teoretică conform căreia “în ansamblul lor criteriile extrinseci (forma) evocă tocmai regimul juridic al unei anumite categorii de ilicit”44. Astfel, cum normele juridice aparţin ramurilor de drept, este firesc să înţelegem regimul juridic (forma) prin raportare la ramurile dreptului.

Din alt punct de vedere, necesitatea şi oportunitatea unei noi ramuri de drept se exprimă prin stabilirea faptului cărei ramuri de drept aparţin normele ce evocă regimul juridic al unui ilicit social. Aceasta depinde de un set de factori: esenţa politicii legislative a statului, cadrul normativ existent, dinamica relaţiilor sociale, dezvoltarea factorilor de producţie şi a conştiinţei civice, oportunitatea normelor de drept viitoare etc.

Menţionăm că nu poate fi vorba de o regulă generală privind apartenenţa exclusivă a normelor de drept unei anumite ramuri de drept, deoarece anumite elemente ale unei ramuri sunt comune şi altei sau mai multor ramuri de drept. De regulă, normele comune se referă la condiţiile care nu necesită a fi îndeplinite (cauzele care înlătură răspunderea administrativ-contravenţională sunt în mare parte identice cu acele care înlătură răspunderea penală sau procedura în cazurile cu privire la contravenţiile administrative are multe puncte de tangenţă cu procedura contenciosului administrativ reglementată prin legea procesual-civilă). Aceasta, deoarece ramurile de drept nu trebuie privite izolat unele de altele, ci ca părţi integrante ale unui sistem de drept organic, unitar, în cadrul căruia anumite aspecte, astfel cum sunt reglementate în unele ramuri de drept, pot fi comune mai multor ramuri (sub rezerva derogărilor prevăzute de lege), conturându-se chiar instituţii comune45.

43 Antoniu G., Bulai C., Unele probleme actuale privind combaterea fenomenelor antisociale prin mijloacele dreptului penal, în Rolul şi funcţiile dreptului..., Editura Academiei, Bucureşti, 1974, p. 167.

44 Ionescu R., Drept administrativ, 1970, p. 308.45 Eliescu M., Răspunderea civilă delictuală, Editura Academiei, Bucureşti, 1972, p. 36.


în lumina considerentelor doctrinare relevate, se conturează o ramură de drept specială (distinctă de alte ramuri de drept), şi anume dreptul contravenţional. Fără a avea pretenţia că deţinem adevărul în ultimă instanţă, abordând în acest fel subiectul vizat, definim dreptul contravenţional ca ramură de drept constituită dintr-un ansamblu de norme juridice înscrise în legislaţia cu privire la contravenţii, care cuprinde reglementări generale, speciale şi procedurale în cadrul raportului juridic generat de săvârşirea contravenţiei.

După obiectul pe care îl reglementează această ramură de drept, se desprind: norme de drept material şi norme de drept procedural.

Partea materială a dreptului contravenţional cuprinde totalitatea normelor juridice care stabilesc ce fapte cu pericol social constituie contravenţii, condiţiile şi temeiurile răspunderii contravenţionale, motivele şi circumstanţele de aplicare şi executare a sancţiunilor contravenţionale, precum şi alte măsuri ce urmează a fi întreprinse de organele competente să soluţioneze cazurile contravenţionale, în scopul ocrotirii valorilor sociale consacrate de legislaţia contravenţională.

Normele de drept material contravenţional, la rândul lor, se divizează în două părţi: partea generală şi partea specială.

Partea generală (corespunzătoare normelor din partea generală a CCA) cuprinde normele juridice care alcătuiesc principalele instituţii ale acestei ramuri de drept: legea contravenţională, contravenţia, răspunderea contravenţională, sancţiunea contravenţională.

Partea specială (corespunzătoare normelor din partea specială a CCA) cuprinde normele de contravenţionalizare a faptelor sociale periculoase, care stabilesc conţinutul concret al fiecărei contravenţii şi sancţiunile aplicabile pentru acestea: contravenţiile în domeniul protecţiei muncii şi al ocrotirii sănătăţii persoanei; contravenţiile ce atentează la proprietate; contravenţiile din domeniul ocrotirii mediului natural înconjurător, a monumentelor de istorie şi cultură; contravenţiile din domeniul industriei, folosirii energiei termice şi electrice; contravenţiile din agricultură şi din domeniul sanitaro-veterinar; contravenţiile din domeniul transporturilor, gospodăriei rutiere şi telecomunicaţiilor; contravenţiile din domeniul gospodăriei comunale, de locuinţe şi de amenajări; contravenţiile din domeniul comerţului, finanţelor şi industriei meşteşugăreşti; contravenţiile ce atentează la ordinea publică; contravenţiile ce atentează la modul stabilit de administrare şi contravenţiile ce atentează la înfăptuirea justiţiei.

Partea procedurală a dreptului contravenţional cuprinde totalitatea normelor juridice care reglementează raporturile juridice ale dreptului contravenţional sub aspectul organizării, activităţii şi competenţei subiectelor acestor raporturi, având scopul de a constata şi de a examina cazul contravenţional, de a aplica şi


de a executa sancţiunea contravenţională în aşa fel, încât să se asigure ordinea de drept, precum şi apărarea drepturilor.şi intereselor legitime ale persoanelor.

Partea procedurală (corespunzătoare normelor din partea procedurală a CCA) cuprinde normele specifice instituţiilor care stabilesc ordinea de soluţionare a cazurilor cu privire la contravenţii: organele împuternicite să examineze cazurile cu privire la contravenţiile administrative; procedura în cazurile cu privire la contravenţiile administrative; executarea deciziilor cu privire la aplicarea sancţiunilor administrative.

Această sistematizare nu diminuează unitatea dreptului contravenţional, între cele două părţi existând o strânsă legătură şi interdependenţă. Normele materiale nu se aplică de sine stătător, fiind corelate şi raportate la normele procedurale, care, la rândul lor, se completează cu primele.

Totodată, în literatura juridică se discută şi despre existenţa dreptului contravenţional procesual, ca ramură distinctă a dreptului, inclusiv a dreptului contravenţional46. E de menţionat faptul că din perspectiva teoriei generale a răspunderii juridice, în doctrina administrativă normele contravenţionale procesuale au fost calificate, de lege lata, ca norme ale dreptului administrativ procesual. De lege ferenda însă, în doctrina administrativă este pusă în discuţie şi argumentată oportunitatea unui drept contravenţional procesual, pe fondul activităţii de elaborare şi adoptare a Codului contravenţional al Republicii Moldova, prin care materia contravenţiilor să fie reglementată pe o bază practico-ştiinţifică unitară şi bine determinată.

Ideea în cauză este susţinută de noi, dat fiind că mecanismul general, sarcinile de bază şi instituţiile fundamentale ale procedurii contravenţionale sunt profund analizate de ştiinţa juridică47, iar în legislaţia naţională se conturează ca un regim juridic procedural de sine stătător, independent şi bine determinat.

Problemele dreptului contravenţional procesual, ale căror soluţii trebuie să complinească, ca un corolar al soluţiilor de drept contravenţional substanţial, construcţia juridică a unei noi concepţii privind răspunderea contravenţională se referă la competenţa reglementării contravenţiilor, la organele

46 Poenaru I., Perfecţionarea legislaţiei în domeniul contravenţiilor, Editura Academiei, Bucureşti, 1976 p. 168-169; Iorgovan A., Tratat de drept administrativ, voi. 2, Nemira, 1996, p. 292; Dana Apostol Tofan, Regimul juridic actual aplicabil contravenţiilor. Aspecte de drept procesual, în Revista Curierul Judiciar nr. 7, 2002, p. 1-23.

47 Roşea T., Administrativnaia otvetstvennosti, Chişinev, 1989; Bahrah D., Renov E., Proiz- vodstvopo delam ob administrativnîhpravonaruşeniiah, M. Znanie, 1989; Maslennikov M., Poreadokprimenenia administrativnîh vzîskanii, Tver, Prometei, 1995; Poenaru I., Răspunderea pentru contravenţii, Lumina Lex, 1998.


competente să soluţioneze cazurile contravenţionale, la fazele procedurii contravenţionale:

— constatarea cazului cu privire la contravenţie;— examinarea cazului cu privire la contravenţie;— exercitarea căilor de atac şi examinarea cazului în recurs;— executarea deciziei definitive cu privire la aplicarea sancţiunii contra

venţionale.Dată fiind complexitatea acestei probleme, propunem analiza şi dez

voltarea ei într-o anumită perspectivă, conştientizând că la prima etapă este necesară şi oportună fundamentarea demersului teoretic privind dreptul contravenţional.

La fel, din definiţia dreptului contravenţional rezultă că această ramură de drept întruneşte un set de elemente şi trăsături caracteristice, care-i justifică autonomia în sistemul de drept al Republicii Moldova.

în acest context, menţionăm opiniile doctrinare potrivit cărora împărţirea pe ramuri trebuie să pornească de la obiectul reglementării juridice ca un criteriu fundamental. Caracterul distinct şi unitar, trăsăturile specifice ale relaţiilor sociale dintr-un anumit domeniu sau sector de activitate fac necesar şi posibil ca ele să fie reglementate de o categorie aparte de norme48.

în această ordine de idei, constatăm că dreptul contravenţional dispune de obiect propriu de reglementare. Cum s-a subliniat în teoria dreptului49, o ramură de drept se instituie şi există numai dacă posedă un obiect special pe care-1 reglementează. Din acest punct de vedere, obiectul de reglementare a dreptului contravenţional îl constituie relaţiile sociale prin care este reglementată activitatea organelor competente împotriva fenomenului contravenţional, ca urmare a săvârşirii contravenţiei, în vederea tragerii la răspundere contravenţională în conformitate cu procedura contravenţională stabilită prin lege. Mai mult decât atât, reglementarea obiectului respectiv, după cum am menţionat, se face prin norme contravenţionale, deosebite de normele altor ramuri de drept.

Asemenea norme - norme de drept contravenţional - reflectate, mai întâi, sub forma unor reprezentări, motivaţii psihologice, idei, concepţii so- cioeconomice şi sociopolitice în conştiinţa juridică - au totodată şi o realitate

48 Lupu Gh., Avornic Gh., Teoria generală a dreptului, Editura Lumina, Chişinău, 1997, p. 114.

49 Boboş Gh., Teoria generală a statului şi dreptului, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1983, p. 155.


psihosocială, care, incontestabil, face parte de asemenea din acele legităţi care le certifică existenţa obiectivă peste care - oricâte încercări teoretice s-ar face spre a le contesta - nu se poate trece.

Dreptul contravenţional are un conţinut social-politic propriu, exprimând necesităţi de politică juridică a statului nostru; el are, mai cu seamă, un conţinut normativ specific şi bogat cu ajutorul căruia contribuie în mod substanţial la reglementarea adecvată a contravenţiilor.

Dreptul contravenţional poartă un caracter de drept public, guvernat de metoda autoritarismului, potrivit căreia părţile, în anumite raporturi sociale şi juridice, nu se situează pe un plan de egalitate (metoda autonomismului), ci pe un plan ierarhic de subordonare, una dintre părţi ocupând o poziţie de supunere. în dreptul contravenţional se creează raporturi de subordonare, persoana responsabilă juridic aflându-se pe o poziţie de respectare întocmai a legii, iar statul, prin organe speciale, dispunând asupra persoanei care a încălcat norma contravenţională prin tragerea la răspunderea corespunzătoare în limitele prevăzute de Codul cu privire la contravenţiile administrative.

Continuând retrospectiva cercetării juridice la subiectul vizat, trebuie de menţionat şi faptul că mulţi savanţi şi practicieni din domeniul dreptului percep materia contravenţională (contravenţia administrativă, răspunderea administrativ-contravenţională, sancţiunea administrativ-contravenţională, procedura cu privire la contravenţiile administrative) numai în cadrul dreptului administrativ, recunoscând-o drept instituţie juridică a acestei prestigioase ramuri de drept50.

Astfel, se exprimă opinia doctrinară potrivit căreia contravenţia este o abatere administrativă, aparţinând dreptului administrativ, şi este reglementată de regulile şi principiile acestei ramuri de drept51.

în această ordine de idei se mai precizează că între abaterile administrative şi contravenţii nu există deosebiri, ele fiind forme ale aceloraşi încălcări ale normelor de drept administrativ. “Faptul că unele dintre ele, contravenţiile, îşi au originea în dreptul penal şi numai prin voinţa legiuitorului au devenit abateri administrative, sub forma contravenţiilor, nu poate să ducă la concluzia că în dreptul administrativ sunt reglementate două feluri de încălcări ale

50 în acest sens se pronunţă majoritatea savanţilor din Federaţia Rusă; vezi: Alehin A.B., Karmoliţki A.A., Kozlov I. M., Administrativnoe pravo Rossiiskoi Federaţii, Moskva, 1997; Bahrah D., Vajnie voprosî nauki administrativnogo prava, Gosudarstvo i pravo, 1993, nr. 2.

51 Preda M„ Curs de drept administrativ. Partea generală, Casa Editorială Calistrat Hogaş, Bucureşti, 1985, p. 192.


normelor de drept - abateri administrative şi contravenţii - cu două sancţiuni corespunzătoare - sancţiuni administrative şi sancţiuni contravenţionale”52.

în cazul de faţă, se confruntă o tradiţie solidă (formată de ani într-un spirit potrivit căruia dreptul administrativ a avut totdeauna precăderea faţă de instituţia contravenţiei, pentru că el a fundamentat ştiinţific şi a dezvoltat această instituţie juridică) având cutezanţa unei inovaţii (care, din teama ce o inspiră atotputernicia dreptului administrativ, forţa lui centripetă, situează geneza dreptului contravenţional ca ramură autonomă în sistemul de drept).

Pe de altă parte, în doctrină se susţine şi o altă părere, potrivit căreia răspunderea contravenţională este o formă a răspunderii penale, diferenţierea comportând doar asupra aprecierii gradului de pericol social, unicul element de distincţie între cele două forme de răspundere juridică53. în această ordine de idei, se conturează opinia potrivit căreia normele juridice contravenţionale sunt un ansamblu de norme ce constituie o subramură a dreptului penal. Motivaţia constă în aceea că “între dreptul contravenţional şi dreptul penal există o strânsă legătură, dreptul contravenţional împrumutând numeroase norme şi instituţii ale dreptului penal. De exemplu, instituţia legitimei apărări, stării de necesitate, cazului fortuit, constrângerii, beţiei, erorii, iresponsabilităţii etc.”54

în ce ne priveşte, apreciem că, în contextul motivaţiei expuse, problema extrapolează în realitate o problemă mult mai serioasă, şi anume, aceea a recunoaşterii entităţii distincte a dreptului contravenţional, ca ramură de drept.

Teza dependenţei răspunderii contravenţionale de răspunderea penală nu poate fi acceptată din următoarele motive:

a) conduita ilicită în ipoteza răspunderii penale este îndreptată împotriva unor valori diferite în raport cu valorile sociale apărate de dreptul contravenţional. în Codul penal sunt enumerate expres valorile ocrotite de dreptul penal, dar conduita ilicită în materia de contravenţii vizează alte valori sociale, cu sfere mai restrânse, ce sunt arătate în art. 1 al Codului cu privire la contravenţiile administrative;

b) aplicarea sancţiunii contravenţionale nu înlătură răspunderea penală, atunci când se constată ulterior că fapta săvârşită este o infracţiune, caz în care răspunderea penală ia locul răspunderii contravenţionale.

52 Prisăcaru V., Tratat de drept administrativ român. Partea generală, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1993, p. 402.

53 Barac L., Răspunderea şi sancţiunea juridică. Lumina Lex, 1997, p. 182.54 Mihai Adrian Hotcă, Drept contravenţional, Editas, 2003, p. 11.


Dacă însă fapta a fost urmărită ca infracţiune, iar ulterior s-a stabilit că este contravenţie, răspunderea contravenţională va înlocui răspunderea penală;

c) temeiul juridic al răspunderii penale este numai săvârşirea faptei prevăzute de legea penală - infracţiunea, pe când unicul temei al răspunderii contravenţionale este fapta prevăzută de legea contravenţională - contravenţia.

Prin urmare, nici dreptul penal nu poate fi identificat cu dreptul contravenţional.

în acest context, se exprimă temerea că admiţând autonomia dreptului contravenţional ca ramură distinctă, ne expunem la pericolul unor implicaţii imprevizibile pe planul dreptului atât din punct de vedere doctrinar, cât şi din punct de vedere legislativ. De asemenea, se afirmă uneori că discuţia privind dreptul contravenţional ar prezenta interes pur doctrinar, acţiunea legislaţiei contravenţionale operând în afara oricăror influenţe din partea acelor teoreticieni care se întreabă şi caută răspuns ştiinţific la întrebarea dacă există sau nu un drept contravenţional autonom.

Nu intenţionăm să angajăm o discuţie ultimativă pe marginea controversei dreptului contravenţional, deoarece aceste două puncte de vedere - în favoarea sau în defavoarea revendicărilor dreptului contravenţional - nu presupune un conflict de interese antagoniste, date fiind schimbările profunde în structura societăţii şi în conştiinţa oamenilor.

Departe de noi, deci, pretenţia de a arbitra sau de a pune capăt dezbaterii ştiinţifice în această problemă. Ne simţim doar datori de a contribui cu unele acumulări cantitative (fiindcă avem credinţa că nu s-a spus totul nici de o parte, nici de alta, de vreme ce disputa rămâne indecisă), urmând să fie ridicate acumulările la nivelul saltului calitativ în procesul de instituire a dreptului contravenţional ca ramură de drept şi ştiinţă juridică. Cert este că într-o perspectivă metodologică este nevoie de investigarea elementelor esenţiale care domină elaborarea, exprimarea instrumentelor şi raţionamentelor care duc la punerea în aplicare, la realizarea propriu-zisă a dreptului contravenţional.

Rezultă, prin urmare, că în prezent dreptul contravenţional - contestat, controversat sau privit cu rezerve - se impune în sistemul de drept al Republicii Moldova ca un drept autonom, capabil să surprindă, pe plan normativ şi pe plan ştiinţific, realităţile politico-economice şi social-culturale noi şi apt să ajute la reglementarea şi dezvoltarea acestor realităţi în scopul edificării statului de drept.


în legătură directă cu ramura de drept nominalizată, paralel, dacă nu chiar prealabil, urmează să se dezvolte dreptul contravenţional şi ca ştiinţă juridică, care în contextul concepţiei expuse este o ramură a ştiinţelor juridice ce constă dintr-o totalitate de teorii, idei, explicaţii privitoare la normele dreptului contravenţional ca ramură de drept. Ştiinţa dreptului contravenţional are menirea să studieze şi să verifice în ce măsură normele contravenţionale întruchipate în lege corespund legităţilor obiective privind constituirea dreptului contravenţional în sistemul de drept al Republicii Moldova. Tocmai de aceea asemenea fundamentări ştiinţifice nu pot fi axate numai pe o viziune de lege lata, ci şi pe una de legeferenda. Aşa se explică de ce doctrina juridică este forţa care generează şi fundamentează schimbările în politica legislativă, mai cu seamă în perioadele de mari reforme legislative, formulând în acest sens propuneri de o reală utilitate pentru legiuitor.

Ştiinţa dreptului contravenţional în Republica Moldova, deşi are o vârstă relativ tânără, parcurge în prezent paşi importanţi în direcţia realizării Concepţiei reformei judiciare şi de drept. Analizând şi cercetând noile realităţi sociojuridice, ea caută şi găseşte soluţii optime pentru racordarea normelor dreptului contravenţional la eforturile întreprinse de către factorii decizionali ai statului în vederea studierii şi contracarării fenomenului contravenţional şi a criminalităţii în ansamblu. Impunându-se sub influenţa curentelor, şcolilor şi teoriilor care s-au afirmat pe plan internaţional, această ramură modernă a ştiinţelor juridice, prin capacitatea şi dinamismul ei, pune în evidenţă, argumentând ştiinţific, constituirea dreptului contravenţional în sistemul de drept al Republicii Moldova.

Sub aspectul considerentelor teoretice relevate, se evidenţiază şi contribuţia practicii judiciare la constituirea dreptului contravenţional. Conform Informaţiei privind activitatea instanţelor judecătoreşti în anul 200355, judecătoriile municipale şi raionale au judecat 111.130 de cauze cu privire la contravenţiile administrative vizând 111.582 de persoane şi au examinat 5624 de plângeri împotriva hotărârilor de aplicare a sancţiunilor administrative de către organele extrajudiciare. în mod de recurs ordinar au fost judecate 2086 de cauze cu privire la contravenţiile administrative şi curţile de apel au examinat 2017 cauze cu privire la 2032 de persoane. în ordinea recursului extraordinar au fost judecate 168 de cauze cu privire la contravenţiile administrative.

Jurisprudenţa Republicii Moldova, la judecarea cauzelor contravenţionale, în actul de justiţie, întemeiază soluţiile, interpretând în mod unitar şi armo

55 Buletinul Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova, nr. 2/2004, p. 18-20.


nios normele contravenţionale din textele dreptului intern conectate direct la normele convenţiilor internaţionale, furnizând astfel permanent material valoros legiuitorului şi doctrinei juridice pentru dezvoltarea şi formarea dreptului contravenţional ca ramură de drept şi ştiinţă juridică.

Tendinţele majore ale creaţiei jurisprudenţionale în acest domeniu, confirmate şi susţinute laborios ştiinţific de literatura de specialitate, generează şi creează pentru legiuitor premise obiective în opera de mare anvergură privind elaborarea şi adoptarea Codului contravenţional.

în temeiul argumentelor invocate, dreptul contravenţional este susceptibil de o caracterizare juridică specială, având: obiect al reglementării juridice, metodă de reglementare şi principii juridice proprii şi perfect delimitabile după criterii ştiinţifice - deduse tocmai din premisele teoretice şi metodologice care-i confirmă existenţa - vizavi de dreptul administrativ, penal, civil etc.

C a p i t o l u l II

DREPTUL CONTRAVENŢIONAL CA RAMURĂ DE DREPT

§2.1. Definirea şi necesitatea dreptului contravenţional

Ramura de drept este definită ca un ansamblu distinct de norme juridice, legate organic între ele, care reglementează relaţii sociale ce au acelaşi specific (relaţii sociale omogene), folosesc aceeaşi metodă sau acelaşi complex de metode56.

Dreptul contravenţional ca ramură de drept reprezintă un ansamblu de norme juridice înscrise în legislaţia cu privire la contravenţii, care cuprinde reglementări generale, speciale şi procedurale în cadrul raportului de drept generat de săvârşirea contravenţiei.

Din analiza definiţiei rezultă că dreptul contravenţional întruneşte trăsăturile caracteristice unei ramuri de drept, şi anume:

a) dreptul contravenţional este o ramură de drept distinctă, care se constituie în sistemul de drept al Republicii Moldova, alături de dreptul constituţional, dreptul administrativ, dreptul penal, dreptul civil etc.;

b) dreptul contravenţional dispune de autonomie în raport cu celelalte ramuri de drept, deoarece reglementează un domeniu distinct de relaţii sociale, şi anume cele care privesc reacţia socială împotriva contravenţiilor.

Caracterul autonom al dreptului contravenţional se manifestă prin:— acesta cuprinde un sistem propriu de principii şi instituţii juridice;— are un sistem propriu de interpretare şi aplicare a legii, respectiv al

unor concepte extracontravenţionale, cu conţinut şi sens contravenţional (spre exemplu, noţiunea de “persoană cu funcţie de răspundere” - art. 14, Codul cu privire la contravenţiile administrative);

— din întreaga reglementare privitoare la sancţiunea contravenţională rezultă nu numai obligativitatea aplicării ei, dar şi a analizei persoanei vinovate, în cadrul individualizării sancţiunii ca natură, durată şi modalitate de executare;

56 Gh. Avornic, Teoria generală a dreptului, Editura Cartier, Chişinău, 2004, p. 321.


c) dreptul contravenţional are o structură unitară, întrucât dispoziţiile sale, fie din partea generală, fie din partea specială, fie din partea procedurală au un caracter coerent, se completează reciproc şi nu ar putea exista unele fără celelalte.

Caracterul unitar al dreptului contravenţional în sistemul de drept al Republicii Moldova rezultă din strânsa conexiune ce există între normele sale generale (cuprinse în partea generală a Codului cu privire la contravenţiile administrative), normele speciale (cuprinse în partea specială a Codului cu privire la contravenţiile administrative şi în alte acte normative cu caracter contravenţional) şi normele procedurale (cuprinse în partea procedurală a Codului cu privire la contravenţiile administrative), normele generale şi cele procedurale fiind aplicabile numai prin intermediul normelor speciale.

Observăm că atât cerinţele practice, cât şi cele teoretice impun şi dezvoltarea normelor contravenţionale cu caracter procedural, ceea ce creează premise obiective pentru conturarea unei noi ramuri de drept - dreptul procesual contravenţional;

d) dreptul contravenţional este constituit dintr-un ansamblu de norme juridice care au un conţinut normativ şi care reglementează o anumită sferă de relaţii sociale; totalitatea normelor juridice contravenţionale alcătuiesc conţinutul normativ al legislaţiei cu privire la contravenţii;

e) normele dreptului contravenţional stabilesc faptele recunoscute drept contravenţii, condiţiile şi modalitatea de tragere la răspundere contravenţională a persoanelor vinovate, sancţiunile contravenţionale, precum şi procedura de aplicare a acestora în cazul comiterii contravenţiei.

f) normele de drept contravenţional se aplică în scopul ocrotirii ordinii de drept din Republica Moldova împotriva faptelor cu pericol social calificate drept contravenţii.

Trăsăturile enunţate oferă dreptului contravenţional un rol şi un specific aparte în contextul ramurilor componente ale sistemului de drept, ca instrument eficient în lupta de apărare a valorilor sociale, ce pot fi periclitate prin contravenţii.

Prin urmare, dreptul contravenţional este instrumentul statal prin care se apără valorile sociale împotriva faptelor periculoase calificate drept contravenţii.

Necesitatea dreptului contravenţional este justificată de existenţa fenomenului contravenţional, împotriva căruia statul trebuie să desfăşoare o complexă activitate preventivă şi represivă, normele contravenţionale fiind mijloace de maximă eficienţă în realizarea acestui obiectiv.


Astfel, orice contravenţie, constituind un act antisocial, impune adoptarea unor măsuri care să prevină comiterea unor noi contravenţii atât de către aceeaşi persoană (prevenţia specială), cât şi de alte persoane predispuse a săvârşi fapte care prezintă pericol social (prevenţia generală).

Pentru realizarea prevenirii comiterii contravenţiei, trebuie stabilite cauzele acesteia, care sunt de două tipuri:

• cauze endogene, care ţin de persoană, de individ;• cauze exogene, care se referă la mediul în care trăieşte sau activează

persoana, individul.De asemenea, orice contravenţie impune adoptarea unor măsuri represive,

manifestate prin aplicarea măsurilor de asigurare şi prin sancţionarea celui vinovat în limitele prevăzute de lege, în mod gradat şi diferenţiat, în funcţie de pericolul social generic al contravenţiei şi de personalitatea individului tras la răspundere contravenţională.

Prin urmare, în Republica Moldova necesitatea dreptului contravenţional constă în faptul că statul desfăşoară o activitate de combatere a contravenţiilor prin politica juridică în această ramură de drept, care semnifică ansamblul măsurilor şi mijloacelor de prevenire şi de reprimare a fenomenului contravenţional pe baza unei concepţii bine determinate, ţinându-se cont de cauzele şi condiţiile care îl generează sau îl favorizează.

§2.2. Obiectul şi metoda dreptului contravenţional

Obiectul reglementării juridice reprezintă un ansamblu, o totalitate de relaţii sociale calitativ omogene, reglementate de norme juridice care se referă la o ramură de drept sau alta. Metoda reglementării juridice cuprinde căile, procedeele de interacţiune a normelor de drept care determină caracterul relaţiilor sociale, interzic sau admit un anume comportament al oamenilor57.

Cunoaşterea obiectului şi a metodei unei ramuri de drept este importantă, deoarece anume de ele depinde, în primul rând, gruparea normelor juridice într-o ramură de drept de sine stătătoare, apoi, de caracterul şi tipul lor depinde caracterul normelor care formează conţinutul dreptului respectiv.

Obiectul dreptului contravenţional îl constituie relaţiile sociale care se stabilesc din momentul intrării în vigoare a legii contravenţionale între stat şi

57 Gh. Avornic, Teoria Generală a Dreptului, Editura Cartier, Chişinău, 2004, p. 322.


persoană, în vederea tragerii la răspundere contravenţională în urma comiterii contravenţiei de către vinovat.

Relaţiile sociale reglementate de dreptul contravenţional se divizează inrelaţii sociale de conformare ţi în relaţii sociale de conflict.

Relaţiile sociale de conformare iau naştere din momentul intram vigoare a legii contravenţionale intre stat şi persoana, avand drept conţinu dreptul statului de a pretinde o anumita conduita persoane, (a b ţin e a ■ £ ^ comiterea anumitor acţ iuni ilicite sau obligaţia de a executa anumite acţiuni şb corelativ, obligaţi, persoanei, atâ, fizice, ca, şi ,u„dice, de a se subordona

diSPR e S S i a l e de conflict iau naştere in momentul când persoana a ,„calea, normele legislaţie, contravenţionale, săvârşind cu vinovăţie con.ra-

VenţFaţă de divizare, enunţatâ, se evidenţiază şi doua grupe de raporturi juri-

^'^aT^raporturUuridice de conformare, care există când sunt respectate normele contravenţionale de către persoane şi

bl reporturi iuridCe conflictuale, care exista când sun. încălcate normei, contravenţionale al câror conţinu. îl constituie dreptul'„anele abilitate de a efectua procedura contravenţionala, de a l sancţiona pe c 1 vinovat de comiterea contravenţiei şi obligaţi, persoane, vinovate d ăspunde contravenţional, respectiv de a suporta aplicarea şt execu- Î re a mâsurii de asigurare şi, dupâ caz, a sancţiunii con traven ţia e.

Natura specifică a obiectului de reglementare a dreptului contraveni,on • ix onecială de reglementare, anume metoda autoritara, potn

— — —

^ P o n v in e e re a este aplicarea măsurilor de educare şi influenţare psihologi- Că a pe” : i i r e la necesitatea de a respecta prevederile legislaţie, contravenţionale ş, se exprimă prin activitatea privind contra^ventiilor- măsuri de educaţie şi instruire; de critica şi condam p persoanelor care încalcă norma contravenţională, de stimulare a persoanele, ce preîntâmpină şi/sau curmă comiterea faptelor respective etc.


Constrângerea este aplicarea măsurilor coercitive (acte juridice, operaţiuni administrative, fapte materiale), în baza legii, în anumite cazuri împotriva voinţei persoanei vinovate, pentru a sancţiona încălcarea normei contravenţionale, a apăra drepturile şi interesele persoanelor sau pentru a asigura executarea hotărârilor asupra cazurilor contravenţionale.

Constrângerea contravenţională se divizează în: măsuri administrative şi măsuri disciplinare.

Măsurile administrative, la rândul său, pot fi:a) de prevenire - controlul vamal, carantina în caz de epidemie, supune

rea la examenul medical etc.;b) de reprimare - reţinerea administrativă, înlăturarea de la activitate a

persoanei a cărei stare de sănătate nu permite acest lucru şi prezintă pericol pentru societate, suspendarea lucrărilor unde este încălcat regimul de activitate şi se pune în pericol societatea etc.;

c) de asigurare - determinarea identităţii persoanei, fixarea probelor, ridicarea, păstrarea şi examinarea corpurilor delicte referitor la cazul contravenţional etc.

Măsurile disciplinare se aplică subiectelor speciale ale raportului contravenţional. De exemplu, art. 15 CCA prevede pentru militarii şi supuşii serviciului militar, chemaţi la concentrare, precum şi pentru persoanele din efectivul de soldaţi şi din personalul de comandă al organelor afacerilor interne, aplicarea măsurilor disciplinare prevăzute de regulamente sau statute speciale în cazul comiterii unor categorii de contravenţii.

§2.3. Scopul şi sarcinile dreptului contravenţional

Articolul 1 din Codul cu privire la contravenţiile administrative al Republicii Moldova prevede că sarcinile legislaţiei contravenţionale sunt: “de a ocroti personalitatea, drepturile şi interesele legitime ale persoanelor fizice şi juridice, proprietatea, orânduirea de stat şi ordinea publică, precum şi de a depista, preveni şi lichida contravenţiile administrative şi consecinţele lor, de a contribui la educarea cetăţenilor în spiritul îndeplinirii întocmai a legii”.

Această enumerare limitativă urmăreşte să fixeze un cadru general al valorilor sociale ocrotite prin normele contravenţionale, fiind o menţinere a acelor relaţii sociale ce pot fi periclitate prin comiterea contravenţiei.

Din context rezultă că scopul dreptului contravenţional este determinat de necesitatea apărării valorilor sociale şi a ordinii de drept împotriva fenomenu-


lui contravenţional şi de combatere a acestora.Protecţia pe care o asigură dreptul contravenţional constituie doar un

fascicul al complexului de măsuri şi reglementări juridice pe care dreptul, în general, le stabileşte pentru a asigura funcţionalitatea statului de drept. Alături de dreptul contravenţional, toate celelalte ramuri din sistemul de drept al Republicii Moldova sunt chemate să apere, prin mijloacele şi metodele specifice, valorile sociale ce se află sub incidenţa legii contravenţionale.

Prin urmare, sarcinile şi scopul dreptului contravenţional pun în evidenţă caracterul social-politic al acestei ramuri de drept, care, prin normele de drept proprii, apără valorile sociale, considerate ca atare de către stat, împotriva faptelor cu pericol social aflate sub incidenţa legii contravenţionale.

§2.4. Corelaţia dreptului contravenţional

cu alte ramuri de drept

Dreptul contravenţional, având un caracter autonom, ca ramură distinctă în sistemul dreptului, corelează cu alte ramuri ale dreptului, şi anume:

a) cu dreptul constituţional, deoarece această ramură de drept consacră principii de bază, instituţii juridice, drepturi şi libertăţi fundamentale ale persoanelor, care stau la baza reglementărilor dreptului contravenţional. Spre exemplu, în art. 46 din Constituţia Republicii Moldova este consfinţită proprietatea, iar în Codul cu privire la contravenţiile administrative sunt reglementate contravenţiile ce atentează la proprietate (capitolul 6 din CC A);

b) cu dreptul administrativ, deoarece această ramură de drept reglementează raporturile juridice dintre organele administraţiei publice, inclusiv cele administrative, precum şi dintre aceste organe şi particulari (persoane fizice şi juridice), iar dreptul contravenţional prevede contravenţii prin care se aduc atingere activităţii organelor administrative. Spre exemplu, în CCA sunt reglementate contravenţiile ce atentează la modul stabilit de administrare (capitolul 14, CCA);

c) cu dreptul civil, deoarece această ramură de drept prin normele sale reglementează relaţiile privind patrimoniul, iar dreptul contravenţional le apără. Spre exemplu, prevăzând în calitate de contravenţii încălcarea dreptului proprietăţii asupra subsolului, terenului, apelor, pădurilor, regnului animal (articolele 48 - 501 CCA) şi aplicând sancţiuni celor vinovaţi de comiterea acestor fapte, dreptul contravenţional contribuie la ocrotirea normelor de drept civil, sancţiunile civile fiind insuficiente în astfel de cazuri grave;

- I T L U L I P a r t e a p r e l i m i n a r ă51

d) cu dreptul penal, deoarece prin reglementările sale această ramură de drept conţine unele situaţii când un şir de infracţiuni după modul lor de săvârşire se situează la limita dintre ilicitul penal şi cel contravenţional. Spre exemplu, în Codul penal este prevăzut huliganismul (art. 287), iar în CCA este prevăzut huliganismul nu prea grav (art. 164). Astfel, unele fapte contravenţionale, dacă sunt comise în alte condiţii, capătă aspect penal, iar altele au interacţiuni corespondente prevăzute de legea penală, dar faţă de care se deosebesc sub aspect constitutiv.

Dreptul contravenţional are strânse legături şi cu alte ramuri de drept: dreptul muncii, dreptul antreprenoriatului, dreptul procesual penal, dreptul procesual civil şi altele. Această corelaţie decurge din faptul că între ramurile de drept există puncte de interferenţă. în cazurile când acestor relaţii sociale li se aduce o atingere, dreptul contravenţional intervine prin normele sale, asigurându-le protecţie reală şi, în aşa mod, pe de o parte, îşi consolideazăautonomia, iar pe de altă parte, realizează cu eficienţă sarcinile ce-i revin în sistemul de drept.

Ca pi t o l u l III

DREPTUL CONTRAVENŢIONAL CASTIINTĂ JURIDICĂ SI CA DISCIPLINĂ DIDACTICĂi » *

§3.1. Conceptul şi definiţia ştiinţei

dreptului contravenţional

Ştiinţa dreptului este o sistematizare de cunoştinţe, adică o aşezare a cunoştinţelor juridice în ordinea generalităţilor, spre a le face cât mai cuprinzătoare58.

în această ordine de idei ştiinţa dreptului contravenţional reprezintă un sistem de cunoştinţe exprimate în concepte, definiţii, teorii, principii, dezvoltări teoretice privitoare la dreptul contravenţional ca ramură de drept. în legătură directă cu ramura dreptului contravenţional s-a dezvoltat şi evoluează şi ştiinţa dreptului contravenţional, care este o ramură a ştiinţelor juridice.

De regulă, ştiinţa dreptului contravenţional este desemnată prin acelaşi termen de “drept contravenţional”, dar acesta nu trebuie confundat cu dreptul contravenţional ca ramură de drept. Dacă dreptul contravenţional, ca ramură de drept, are normele sale înscrise în Codul cu privire la contravenţiile administrative şi în alte acte normative, ştiinţa dreptului contravenţional, ca parte a sistemului de ştiinţe juridice, îşi are sediul în tratate şi monografii, în cursuri şi manuale universitare, în studii, articole, comunicări ştiinţifice şi alte publicaţii de specialitate.

Ştiinţei dreptului contravenţional îi revine un rol important în dezvoltarea şi perfecţionarea reglementării juridice a relaţiilor de apărare socială împotriva fenomenului contravenţional în raport cu evoluţia societăţii. Pe măsură ce dreptul contravenţional ca ramură de drept - normele sale - se modifică, şi ştiinţa dreptului contravenţional va suferi modificările corespunzătoare şi viceversa, cu cît ştiinţa dreptului contravenţional se va dezvolta cu atît se vor perfecţiona şi se vor înnoi normele contravenţionale. Normele dreptului contravenţional îşi găsesc o mai puternică fundamentare, cunoaştere şi aplicare în măsura în care sunt explicate, argumentate şi motivate pe plan teoretic de către ştiinţa dreptului contravenţional.

58 Mircea Djuvara, Teoria generală a dreptului (Enciclopedia juridică), Editura AII BECK, 1999. P- 29-


Ştiinţa dreptului contravenţional are două funcţii:— descriptivă, constând în stabilirea şi fixarea în mod metodic a contra

venţiilor pe care le cercetează şi— teoretică, constând în elaborarea ipotezelor, teoriilor, principiilor şi

conceptelor specifice prin care explică domeniul contravenţional pe care îl cercetează, făcându-1 accesibil subiectelor raportului de drept contravenţional.

Prin aceste două funcţii, dreptul contravenţional ca ştiinţă realizează o generalizare a experienţei umane în domeniul său de cercetare, oferind date veridice, riguros sistematizate, un complex de noţiuni, categorii, concepte, principii şi metode specifice, pe baza cărora fenomenul contravenţional se investighează şi se studiază.

Analizând noile realităţi social-juridice, ştiinţa dreptului contravenţional caută şi găseşte soluţii pentru a reglementa juridic adecvat, într-o formă nouă, radical deosebită de perioada anterioară, cele mai importante relaţii sociale şi valori fundamentale din domeniul contravenţional.

Impunându-se ca o ştiinţă modernă, dinamismul dreptului contravenţional şi capacitatea lui de a identifica domeniul ce îşi revendică propria reglementare şi normele juridice pune în evidenţă constituirea şi consolidarea unei noi ramuri în sistemul de drept al Republicii Moldova - dreptul contravenţional.

O dată cu adoptarea şi intrarea în vigoare a Codului contravenţional, ştiinţa dreptului contravenţional îşi va lărgi domeniul de acţiune: realitatea juridică va obliga ştiinţa dreptului contravenţional să-şi dezvolte funcţia explicativă şi normativă, de cercetare şi analiză, dublate de funcţia de prospectare, de prognoză etc., astfel, în esenţă, revenindu-i dreptul şi obligaţia de a analiza şi a cerceta domeniul extrem de vast şi diversificat al noului regim juridic al contravenţiilor din Republica Moldova.

§3.2. Obiectul de studiu al ştiinţei dreptului contravenţional

Obiectul de studiu al ştiinţei dreptului contravenţional îl constituie ansamblul normelor de drept înscrise în legislaţia cu privire la contravenţii.

Studierea contravenţiei ca fenomen social; a răspunderii contravenţionale ca formă distinctă a răspunderii juridice; a măsurilor de asigurare şi a sancţiunilor contravenţionale ca forme de constrângere aplicate de stat faţă de delincvenţi; a procedurii contravenţionale - iată unele din problemele de bază care constituie obiectul ştiinţei dreptului contravenţional.


Studiind normele contravenţionale, ştiinţa dreptului contravenţional explică originea acestora, conţinutul şi structura lor, analizează condiţiile obiective care impun apărarea socială a valorilor ce cad sub incidenţa normelor dreptului contravenţional, stabileşte măsurile ce necesită a fi adoptate pentru prevenirea şi combaterea fenomenului contravenţional.

Ca şi orice ştiinţă, şi ştiinţa dreptului contravenţional efectuează un studiu permanent al jurisprudenţei în materie contravenţională pentru a stabili modul în care sunt aplicate normele dreptului contravenţional şi, mai ales, pentru a propune noi reglementări contravenţionale atunci când realităţile sociojuridice le reclamă.

în acest sens se pun în lumină cauzele şi premisele obiective care determină crearea, modificarea, abrogarea normelor contravenţionale, precum şi necesitatea apărării valorilor sociale ocrotite de legea contravenţională, modul şi mijloacele de reprimare a fenomenului contravenţional, eficienţa practică a acestora etc.

§3.3. Metodele de studiu utilizate de ştiinţa

dreptului contravenţional

Dreptul contravenţional, ca ştiinţă, cercetând normele şi instituţiile dreptului contravenţional, utilizează metode de studiu care reprezintă o totalitate de operaţii intelectuale, de căi şi mijloace de studiere, chemate să explice ştiinţific şi să interpreteze corect prevederile legislaţiei cu privire la contravenţii.

Astfel, ştiinţei dreptului contravenţional îi revine datoria de a studia, prin metode proprii, domeniul contravenţional pentru descoperirea unor cunoştinţe noi în vederea explicării şi interpretării dreptului contravenţional, în baza cărora să se realizeze o înţelegere practico-ştiinţifică a mecanismului acţiunii sociale a acestei ramuri de drept, a funcţiilor, conţinutului, formei şi esenţei sale, a legăturilor ei cu alte ramuri ale sistemului de drept al Republicii Moldova.

Ştiinţa dreptului contravenţional utilizează atât metode generale (uzitate în analiza fenomenelor sociale, juridice şi economice), cât şi metode particulare, cu o arie restrânsă la domeniul ştiinţelor juridice, uneori numai la ştiinţa juridică contravenţională, cum sunt:

• metoda gramaticală: presupune dezvăluirea voinţei legiuitorului prin analiza etimologică, sintactică şi stilistică a cuvintelor prin care este exprimată legea;


• metoda logică: presupune că normele şi instituţiile dreptului contravenţional să fie examinate, analizate şi construite într-o succesiune logică strict determinată, înţeleasă corect după formă, structură şi conţinut;

• metoda istorică: presupune cercetarea condiţiilor şi a cauzelor care determină adoptarea de către legiuitor, în anumite condiţii istorice, a unor sau alte norme contravenţionale;

• metoda sistemică: presupune corelarea normei contravenţionale supuse interpretării cu celelalte norme din actul contravenţional;

• metoda comparativă: presupune studiul comparativ al normelor şi instituţiilor dreptului contravenţional cu cele aparţinând altor ramuri ale dreptului şi care sunt în tangenţă cu dreptul contravenţional, în scopul cunoaşterii lor, determinării elementelor identice şi distincte;

• metoda sociologică: presupune studierea eficacităţii acţiunii normelor şi instituţiilor dreptului contravenţional;

• metoda experimentului: presupune aplicarea experimentală a unor măsuri de combatere a fenomenului contravenţional sau a unor modalităţi de executare a sancţiunilor contravenţionale;

• metoda statistică: presupune analiza rezultatelor generalizării materialului empiric colectat în procesul de cercetare a diverselor probleme ce se referă la obiectul de reglementare al dreptului contravenţional;

• metoda dialectică: presupune că normele şi instituţiile dreptului contravenţional se studiază ca fenomene sociale, generate de anumite relaţii sociale şi determinate de legităţile dezvoltării statului şi societăţii în ansamblu.

§3.4. Corelaţia ştiinţei dreptului contravenţional

cu alte ştiinţe

Ştiinţa dreptului contravenţional are strânse legături cu alte ştiinţe, atât juridice, cât şi nonjuridice, ale căror date sunt cvasiindispensabile în elaborarea şi stabilirea limitelor dreptului contravenţional, în interpretarea normelor dreptului respectiv.

Astfel, ea corelează cu:a) ştiinţa dreptului penal, care examinează normele şi instituţiile dreptu

lui penal, condiţiile de existenţă, principiile, conceptele, fundamen- tându-le în raport cu contravenţia şi alte instituţii ale dreptului contravenţional;


b) ştiinţa dreptului procesual-penal, care cercetează reglementarea desfăşurării procesului penal, fundamentând-o în raport cu procedura contravenţională;

c) criminalistica, care elaborează metodele tehnico-ştiinţifice şi tactice, precum şi mijloacele corespunzătoare în vederea descoperirii contravenţiei, a identităţii făptuitorului;

d) criminologia, care studiază cauzele, condiţiile fenomenului contravenţional, geneza sa, formele de manifestare, dinamica sa, precum şi mijloacele de prevenire şi combatere a acestui fenomen cu pericol social.

în acest context, ştiinţa dreptului contravenţional mai corelează cu psihologia judiciară, medicina legală, precum şi cu alte ştiinţe.

§3.5. Dreptul contravenţional ca disciplină didactică

S-a menţionat că dreptul contravenţional ca ştiinţă cuprinde un ansamblu de cunoştinţe referitoare la obiectul de studiu, adică tot ce se percepe referitor la apariţia, evoluţia şi funcţionarea acestei ramuri de drept.

în raport cu tendinţele evolutive ale dreptului contravenţional ca ramură de drept şi ca ştiinţă juridică, împărtăşim opinia privind studierea dreptului contravenţional şi ca disciplină didactică, care trebuie să fie inclusă în cadrul învăţământului juridic din Republica Moldova.

Acesta este motivul pentru care pledăm ca dreptul contravenţional ca disciplină didactică să fie inclus în Programul de predare la instituţiile de învăţământ cu profil juridic din ţară.

Ca disciplină didactică, dreptul contravenţional selectează o parte din ştiinţa juridică relevată în sursele de specialitate (manuale, monografii, prelegeri, articole şi alte publicaţii juridice), asigurând astfel minimumul necesar de cunoştinţe teoretice în conformitate cu sarcinile pregătirii cadrelor juridice.

Obiectul dreptului contravenţional ca disciplină didactică nu trebuie confundat cu obiectul dreptului contravenţional ca ramură de drept, al cărui obiect îl constituie relaţiile sociale generate în urma comiterii contravenţiei. Ca disciplină didactică, dreptul contravenţional cercetează normele de drept care constituie însuşi dreptul contravenţional ca ramură de drept. Astfel, disciplina în cauză oferă celor ce aplică normele contravenţionale cunoştinţe necesare privind soluţionarea cazurilor contravenţionale, asigură înţelegerea justă şi aplicarea uniformă, în strictă concordanţă cu voinţa legiuitorului, a normelor


dreptului contravenţional, precum şi modul în care aceste norme sunt aplicate de organele competente în varietatea cazurilor concrete oferite de realitate.

Sistemul disciplinei didactice nominalizate este în fond, determinat de legislaţia contravenţională, dar, totodată, pe lângă expunerea problemelor teoretice conţinute în normele juridice contravenţionale, include şi alte chestiuni indisolubil legate între ele, cum ar fi principiile şi izvoarele dreptului contravenţional, raportul juridic contravenţional etc.

O asemenea cercetare contribuie, alături de ştiinţa dreptului contravenţional, la promovarea unor idei moderne şi progresiste privind statornicia şi perfecţionarea principiilor, normelor şi a instituţiilor, a tuturor celorlalte raporturi contravenţionale, pentru a le asigura o eficienţă sporită în combaterea acestui fenomen în conexiunea sa cu celelalte fenomene criminale din cadrul societăţii.

1

Ca pi t o l u l IV

PRINCIPIILE Şl IZVOARELE DREPTULUI CONTRAVENŢIONAL

§4.1. Noţiunea de principiu al dreptului contravenţional

Existenţa unei ramuri de drept autonome presupune existenţa unor principii proprii acestei ramuri, care să-i asigure coeziunea şi stabilitatea. Principiile fundamentale ale ramurii de drept sunt ideile generale care stau la baza elaborării şi aplicării normelor de drept ce aparţin ramurii respective. Ele sunt esenţiale pentru ghidarea adoptării de norme juridice care trebuie să corespundă ideilor fundamentale ale sistemului juridic din care urmează să facă parte. Astfel, se afirmă că principiile dreptului sunt stabilite de o dublă dialectică: dialectica externă - dependenţa acestora de ansamblul condiţiilor sociale; dialectica internă - referitoare la ansamblul legăturilor interne specifice sistemului juridic59.

Dreptul contravenţional ca ramură de drept se fundamentează pe anumite idei ce caracterizează conţinutul normelor sale juridice şi, astfel, este guvernat de un set de principii de drept prin care se orientează şi se direcţionează activitatea de reglementare juridico-contravenţională, reflectând instituţiile şi normele acestei ramuri de drept.

Prin urmare, principiile dreptului contravenţional se formează din totalitatea ideilor, orientărilor care ghidează dreptul contravenţional, întreaga activitate de combatere a fenomenului contravenţional, prin mijloace specifice ramurii de drept respective. Ele orientează doctrina pentru explicarea normelor contravenţionale şi servesc organelor competente pentru aplicare în modul prevăzut de lege.

Având o determinare obiectivă, principiile dreptului contravenţional urmează a fi respectate pe tot parcursul procesului de elaborare şi aplicare a actelor normative ce reglementează raporturile de drept contravenţional.

Studiul acestor principii are importanţă teoretică, deoarece constituie un criteriu ştiinţific de apreciere a dreptului contravenţional; de asemenea, are şi importanţă practică, deoarece cunoaşterea acestor principii conduce la o bună orientare în activitatea de interpretare şi aplicare a normelor contravenţionale,

59 Nicolae Popa, T eoria g en era lă a d re p tu lu i , Bucureşti, 1992, p. 72.


unele dintre problemele dreptului contravenţional găsindu-şi explicarea şi rezolvarea în lumina acestor principii.

§4.2. Sistemul principiilor dreptului contravenţional

Principiile dreptului contravenţional se clasifică în: generale şi speciale.1. Principiile generale se regăsesc în întreaga reglementare juridică a rela

ţiilor sociale, fiind specifice sistemului de drept în ansamblu:a) principiul legalităţii, care presupune că întreaga activitate în dome

niul dreptului contravenţional se desfăşoară în strictă conformitate cu prevederile legislaţiei contravenţionale. Acest principiu are două aspecte: 1) legalitatea contravenţionalizării, ceea ce înseamnă că nici o persoană nu poate fi trasă la răspundere contravenţională pentru o faptă care, la momentul comiterii ei, nu era prevăzută de lege ca o contravenţie (nullum crimen sine lege) şi 2) legalitatea sancţiunii şi a măsurilor de asigurare, ceea ce înseamnă că persoanei care a săvârşit o contravenţie trebuie să i se aplice măsurile de asigurare şi sancţiunea numai în limitele şi condiţiile stabilite de legea contravenţională {nulla poena sine legej;

b) principiul umanismului, care presupune că întreaga reglementare în materia contravenţională trebuie să exprime interesele fundamentale ale omului. Acest principiu acţionează într-un dublu sens: 1) asigură protecţia persoanei parte vătămată, drepturile şi interesele căreia sunt lezate prin contravenţie şi 2) constrângerea contravenţională poartă un caracter uman, respectându-se dreptul persoanei trase la răspundere contravenţională la asistenţă juridică, asistenţă medicală, demnitatea acesteia etc.;

c) principiul egalităţii, care presupune că toţi oamenii se află într-o poziţie egală vizavi de prevederile legii contravenţionale, atât în calitate de beneficiari ai ocrotirii juridico-contravenţionale, cât şi în calitate de destinatari ai exigenţelor acestei legi.

2. Principiile speciale denotă un caracter restrâns, fiind limitate numai la materia contravenţională:

a) contravenţia este unicul temei al răspunderii contravenţionale, care presupune că nimeni nu poate fi tras la răspundere contravenţională decât dacă a săvârşit o faptă prevăzută de lege ca fiind contravenţie. Acest principiu este consacrat în art. 9, alin. 2 din Codul cu privire la contravenţiile administrative;


b) răspunderea contravenţională personală, care presupune că pot fi trase la răspundere contravenţională numai persoanele care au săvârşit o contravenţie şi care sunt vinovate de aceasta.Acest principiu este consacrat în art. 10 şi 11 din Codul cu privire la contravenţiile administrative;

c) prevenirea şi combaterea contravenţiilor, care presupune că întreaga reglementare juridico-contravenţională trebuie să asigure prevenirea săvârşirii contravenţiilor atât prin convingere, cât şi prin constrângere faţă de cei vinovaţi de comiterea acestor fapte, precum şi combaterea promptă a fenomenului contravenţional.

Acest principiu este consacrat în art. 6 din Codul cu privire la contravenţiile administrative.

§4.3. Definirea izvoarelor dreptului contravenţional

în general, prin izvor al dreptului este desemnată forma juridică în care se prezintă o normă pentru a deveni obligatorie60.

în doctrina juridică termenul de izvor de drept are mai multe accepţii, făcându-se distincţie între izvoarele materiale şi formale, între izvoarele interne şi externe, între cele directe şi indirecte. Această problemă constituind obiectul de studiu al disciplinei “Teoria generală a dreptului”, vom aborda doar aspectele particulare care privesc izvoarele dreptului contravenţional.

în comparaţie cu alte ramuri de drept, izvoarele dreptului contravenţional sunt mai restrânse ca număr, oferind posibilitatea unei delimitări şi interpretări exacte a normelor de drept ce aparţin dreptului contravenţional.

Prin prisma formei pe care pot să o prezinte, izvoarele dreptului contravenţional sunt actele normative adoptate de Parlament, Guvern şi de organele de administrare locală, acte care, prin forma şi conţinutul lor, oferă posibilitatea exprimării precise, într-o formulare clară, concisă, a regulilor de conduită ce sunt specifice acestei ramuri de drept.

în acelaşi timp, reglementările în materie contravenţională se circumscriu dispoziţiilor cuprinse în Constituţia Republicii Moldova, precum şi unor dispoziţii cuprinse în tratate şi convenţii internaţionale la care ţara noastră este parte.

Prin urmare, izvoarele dreptului contravenţional sunt actele normative în care se exprimă voinţa socială, devenită voinţă de stat, cu privire la normele

60 Constantin Drăghici ş.a., D r e p t c o n tr a v e n ţio n a l, Tritronic,Bucureşti, 2004, p. 18.


juridice, care stabilesc faptele ce constituie contravenţii, sancţiunile aplicabile, condiţiile răspunderii contravenţionale, procedura cu privire la cazurile contravenţionale, precum şi normele care prevăd dispoziţii obligatorii de respectat în procesul de elaborare şi aplicare a dreptului contravenţional.

§4.4. Sistemul izvoarelor dreptului contravenţional

Izvoarele dreptului contravenţional sunt restrânse la număr şi, fiind precis determinate, oferă posibilitatea unei delimitări şi interpretări exacte a normelor juridice care aparţin dreptului contravenţional.

Un prim izvor este însăşi Legea fundamentală a statului - Constituţia Republicii Moldova, care prin normele sale consacră valorile sociale cele mai importante ale statului nostru: suveranitatea, independenţa, unitatea şi indivizibilitatea sa, persoana umană cu drepturile şi libertăţile sale, proprietatea publică şi privată, ordinea de drept. Aceste valori sunt ocrotite şi prin normele dreptului contravenţional, iată de ce pentru această ramură de drept prezintă o importanţă primordială dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile omului (art. 4 din Constituţia Republicii Moldova); accesul liber la justiţie (art. 20); prezumţia nevinovăţiei (art. 21); neretroactivitatea legii (art. 22); dreptul fiecărui om de a-şi cunoaşte drepturile şi îndatoririle (art. 23).

Pentru dreptul contravenţional prezintă un interes deosebit şi capitolele II şi III din Constituţie, care consacră drepturile şi libertăţile fundamentale şi, respectiv, îndatoririle fundamentale. Plecând de la aceste prevederi constituţionale, normele dreptului contravenţional au sarcina să asigure cadrul juridic necesar pentru ca drepturile, libertăţile şi îndatoririle persoanei să fie respectate şi îndeplinite în fapt.

Un alt izvor sunt tratatele şi convenţiile internaţionale în măsura în care sunt ratificate de Republica Moldova şi care prevăd norme cu caracter penal (contravenţional). Potrivit art. 4, alin. 2 din Constituţie “Dacă există necon- cordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care Republica Moldova este parte şi legile ei interne, prioritate au reglementările internaţionale”.

Al treilea izvor şi cel de bază este legea contravenţională, care reprezintă ansamblul de norme juridice ce exprimă conţinutul dreptului contravenţional ca ramură de drept.

Conform art. 2 din Codul cu privire la contravenţiile administrative, legislaţia cu privire la contravenţiile administrative constă din actualul cod şi alte


acte normative, adoptate de Parlament, de Guvern şi de organele de administrare publică locală, în funcţie de competenţa lor.

Codul cu privire la contravenţiile administrative, adoptat la 29 martie 1985, care pe parcurs a suportat modificări şi completări succesive, este principalul izvor al dreptului contravenţional.

în ierarhia izvoarelor dreptului contravenţional se mai includ deciziile Curţii Constituţionale prin care se soluţionează excepţii de neconstituţionali- tate; hotărârile Curţii Supreme de Justiţie prin care se soluţionează recursuri în interesul Legii; hotărârile instanţelor de contencios administrativ prin care se anulează un act normativ contravenţional şi hotărârile Curţii Europene pentru Drepturile Omului.

De exemplu, în Hotărârea nr. 21 din 23.06.1997 “Cu privire la interpretarea articolului 114 din Constituţia Republicii Moldova” (Monitorul oficial nr. 45 din 10.07.1997), Curtea Constituţională a hotărât că examinarea în fond de către instanţele judecătoreşti a cauzelor cu privire la contravenţiile administrative şi plângerile sau protestele împotriva deciziilor cu privire la contravenţiile administrative constituie o formă de înfăptuire a justiţiei.

Capi t o l u l V

LEGEA CONTRAVENŢIONALĂ

§5.1. Noţiunea de lege contravenţională

Legea contravenţională ocupă un loc primordial în sistemul izvoarelor dreptului contravenţional. în această accepţiune, prin lege contravenţională, ca izvor de drept contravenţional, se înţelege un anumit act normativ care cuprinde norme, principii contravenţionale.

într-o accepţie mai largă, în sensul teoretic şi practic, prin legislaţie contravenţională se înţelege totalitatea actelor normative ce reglementează raporturile contravenţionale.

într-o interpretare restrictivă, potrivit art. 2 şi art.5 CCA, prin legislaţia contravenţională se înţelege actualul Cod şi alte acte normative adoptate de Parlament, de Guvern şi de organele de administrare locală, în funcţie de competenţa lor.

Autorităţile administraţiei publice locale pot să adopte decizii şi dispoziţii în chestiunile combaterii calamităţilor naturale şi a epidemiilor, ce prevăd răspundere administrativă pentru încălcarea lor şi să stabilească reguli în domeniul sanitaro-veterinar, a căror încălcare are drept urmare răspunderea administrativă (art. 5 CCA).

în opinia noastră, prevederile art. 2 şi 5 CCA sunt pasibile de modificare, având în vedere că în prezent, în condiţiile delimitării precise a competenţelor şi ale separaţiei puterilor în stat, singura autoritate competentă să adopte legi este Parlamentul.

Considerăm, totuşi, că actele adoptate de Guvern şi de autorităţile administraţiei publice locale, în măsura în care nu au fost abrogate şi nu contravin Constituţiei, rămân în vigoare şi, ca atare, dispoziţiile contravenţionale pe care acestea le cuprind trebuie considerate parte a legislaţiei contravenţionale până când legislaţia respectivă va fi reevaluată în ansamblul ei şi armonizată cu noile realităţi ale societăţii, altfel spus, până la adoptarea şi intrarea în vigoare Codului contravenţional.

§5.2. Sistemul legii contravenţionale

Legile contravenţionale se cuprind într-un anumit sistem, fiind clasificate, ceea ce ajută la o cunoaştere mai bună a acestora şi la stabilirea unor reguli


ştiinţifice pentru interpretarea şi aplicarea lor. Clasificarea legilor contravenţionale în mai multe categorii se face în raport cu anumite criterii61:

a) legi generale, legi speciale şi legi procedurale. Această primă clasificare se face în raport cu domeniul reglementat:

— legile contravenţionale generale sunt legi de bază în sfera reglementării instituţiilor fundamentale ale dreptului contravenţional (contravenţia, răspunderea contravenţională, sancţiunea contravenţională), ceea ce constituie instrumentul de bază al politicii contravenţionale a statului în acţiunea de prevenire şi combatere a fenomenului contravenţional;

— legile contravenţionale speciale consacră o anumită categorie de contravenţii sau reglementează răspunderea contravenţională a unei anumite categorii de persoane;

— legile contravenţionale procesuale reglementează procedura cu privire la cazul contravenţional;

b) legi permanente şi legi temporare. Această clasificare se face în raport cu durata lor de aplicare:

— legile contravenţionale permanente sunt legile care au o durată nedeterminată de aplicare, caracterizându-se prin stabilitate şi durată îndelungată de acţiune (exemplu tipic este Codul cu privire la contravenţiile administrative, care se aplică şi în prezent, cu modificările, completările şi abrogările unor norme);

— legile contravenţionale temporare sunt legile care acţionează limitat în timp, prevăzându-se din momentul adoptării lor până când vor rămâne în vigoare. Ele se clasifică în tranzitorii şi necesare. Durata de acţiune a acestor legi poate rezulta fie din conţinutul lor (precizându-se data de intrare în vigoare şi de abrogare, stabilite în textul legii), fie de împrejurările speciale care au impus adoptarea lor (cutremure, diferite calamităţi naturale, epidemii etc.), care, fiind depăşite şi ridicată starea de necesitate, nu se mai aplică (exemplu tipic este hotărârea Primăriei privind stabilirea regulilor şi normelor sanitaro-veterinare);

c) legi ordinare şi legi excepţionale. Această clasificare se face în raport cu caracterul lor:

— legile contravenţionale ordinare sunt legile care se adoptă în condiţii generale de combatere a fenomenului contravenţional. De regulă, ele sunt permanente, adică nu sunt limitate în timp;

61 Mihai Adrian Hotcă, D re p t c o n tr a v e n ţio n a l, partea generală, Bucureşti, 2003, p. 48.


— legile contravenţionale excepţionale sunt legile care se adoptă în condiţii deosebite de evoluţie a fenomenului contravenţional, fiind provocate de unele situaţii excepţionale de origine naturală sau socială (calamităţi naturale, epidemii etc.). De regulă, ele sunt temporare, deoarece reglementează relaţiile de protecţie socială într-un mod diferit comparativ cu legile ordinare, cuprinzând contravenţii temporare sau instituirea unei răspunderi contravenţionale mai severe. Ori de câte ori nu este posibil să se determine perioada de funcţionare a legii excepţionale, este necesară intervenţia legiuitorului care să o abroge în mod expres.

§5.3. Interpretarea legii contravenţionale

In domeniul dreptului, interpretarea este operaţia logică care precedă aplicarea regulii abstracte la cazul concret de către organul competent. în fapt se vorbeşte de interpretare mai ales atunci când o regulă nu este clară sau când urmează să se aplice la cazuri care nu sunt în mod exact cele vizate de textul legii62.

Legea contravenţională, oricât de clară ar fi formulată, presupune anumite eforturi de interpretare din partea organelor competente.

Interpretarea legii contravenţionale se defineşte ca o operaţiune logico-ra- ţională prin care se stabileşte adevăratul înţeles al normelor contravenţionale, sensul şi limitele lor de aplicare, potrivit voinţei legiuitorului care a adoptat legea respectivă.

Interpretarea legii contravenţionale este determinată de necesitatea de aplicare la anumite fapte şi situaţii, diferite de cele tipice, a normelor contravenţionale, norme care conţin uneori formulări ce nu redau clar voinţa legiuitorului, cuvinte cu sens multiplu ori redactări neglijente.

Legea contravenţională poate fi interpretată de legiuitor, de organul competent să soluţioneze cazul contravenţional sau de ştiinţa dreptului contravenţional.

în funcţie de autoritatea care face interpretarea, distingem trei forme ale interpretării legii contravenţionale:

62 Alex Weill, Droit civil, lntroduction generale, troisieme edition, Paris: Dalloz, 1973, p. 173.


a) Interpretarea legală este făcută de legiuitor - Parlament şi constă în explicarea anumitor termeni, expresii sau situaţii juridice. De exemplu, art. 14 CCA “Noţiunea de persoană cu funcţie de răspundere şi responsabilitatea acesteia”. Dacă interpretarea legală se regăseşte în corpul actului normativ ce conţine norma interpretativă, se numeşte contextuală, iar în cazul în care are loc prin norme juridice ulterioare, poartă denumirea de interpretare oficialăjposterioară. Este recomandat ca interpretarea legală să fie inclusă în cuprinsul actului normativ ce conţine norma de drept interpretată. Legile interpretative posterioare se aplică numai pentru viitor, deoarece Constituţia permite exclusiv retroactivitatea legii contravenţionale mai blânde.

b) Interpretarea judiciară este efectuată de organul competent să soluţioneze cazul contravenţional şi constă în aplicarea dispoziţiilor legale la cazurile concrete cu care au fost învestite. Practica judiciară se confruntă cu o mare varietate de cazuri, fiecare cu particularităţile lor, ceea ce obligă persoana (autoritatea) competentă, să analizeze faptele sub toate aspectele, complet şi obiectiv, pentru a realiza sarcinile şi scopul legii contravenţionale.

Un rol important în activitatea de interpretare judiciară revine Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova, care, în măsura în care este sesizată sau constată, din oficiu, interpretări diferite sau eronate ale legii contravenţionale, este obligată să intervină prin hotărâri de îndrumare, asigurând o interpretare unitară a legii, ori să formuleze propuneri către Parlament pentru adoptarea unei legi interpretative sau pentru efectuarea altor modificări legislative, care să excludă confuziile şi înţelesurile diferite ale legii în vigoare.

c) Interpretarea doctrinară este efectuată de către cercetătorii şi teoreticienii dreptului, care în tratate, cursuri, monografii, studii, articole, note, comentarii, sinteze de practică judiciară etc. examinează ştiinţific normele contravenţionale şi implicaţiile practice care apar în procesul de aplicare a acestora. Această formă de interpretare nu este obligatorie, însă are pondere ştiinţifică şi constituie un îndrumar valoros în activitatea practică, orientând corect interpretarea judiciară, şi un preţios material pentru interpretarea legală.


§5.4. Metodele, rezultatele şi limitele interpretării legii

contravenţionale

Interpretarea legii contravenţionale se face apelând la anumite metode, care facilitează procesul de înţelegere, explicare şi argumentare a sensului pe care legiuitorul l-a atribuit normei contravenţionale.

Evidenţiem cele mai cunoscute şi mai uzitate metode de interpretare a legii contravenţionale:

a) metoda gramaticală, care constă în stabilirea sensului normei juridice contravenţionale interpretate folosindu-se textul expres exprimat în normă pe baza unui studiu etimologic (originea cuvintelor), stilistic (modul de exprimare) şi sintactic (funcţiile cuvintelor în propoziţie şi funcţiile propoziţiilor în frază);

b) metoda logică, care constă în stabilirea sensului normei juridice contravenţionale interpretate folosindu-se elemente exterioare textului normei, şi anume: cauza (împrejurările care au determinat elaborarea şi adoptarea normei contravenţionale); scopul (ce a urmărit legiuitorul prin adoptarea acestei norme contravenţionale); raţiunea şi spiritul (argumentele pe care se întemeiază tratamentul juridic al normei contravenţionale);

c) metoda istorică, care constă în analiza unui complex de date premergătoare elaborării normei juridice contravenţionale interpretate, stabilindu-se datele istorice de ordin social, economic, politic şi juridic existente la data iniţierii iniţiativei legislative şi până la data elaborării normei respective;

d) metoda sistematică, care constă în stabilirea înţelesului normei juridice contravenţionale interpretate cu ajutorul altei (altor) norme cu care se află în relaţie sub anumite aspecte de intercondiţionare permanentă; se are în vedere că toate normele, inclusiv cele contravenţionale, alcătuiesc un sistem de drept;

e) metoda analogică, care constă în explicarea normei juridice contravenţionale interpretate cu ajutorul altei norme, ce reglementează o materie asemănătoare şi care este mai complexă şi mai explicită.

Efectuându-se interpretarea legii contravenţionale cu concursul metodelor trecute în revistă, se obţine un rezultat. Rezultatul interpretării legii contravenţionale este sensul acesteia, la care a ajuns interpretul prin utilizarea


metodelor de interpretare. Rezultatul interpretării legii contravenţionale coincide cu cel al legiuitorului numai dacă interpretul a utilizat în mod corect metodele de interpretare. în raport cu aceste concluzii (rezultate), interpretarea legii contravenţionale poate fi: declarativă, restrictivă sau extensivă.

Interpretarea declarativă presupune concluzia că textul legii contravenţionale interpretat exprimă exact voinţa legiuitorului, asigurând condiţii pentru o protecţie socială eficientă în lupta împotriva contravenţionalităţii.

Interpretarea restrictivă presupune concluzia că în urma procesului de interpretare se restrânge înţelesul legii contravenţionale în limitele stricte urmărite de legiuitor, chiar dacă se constată că legea respectivă spune mai mult decât a voit legiuitorul.

Interpretarea extensivă presupune concluzia că în urma procesului de interpretare se lărgeşte sfera de aplicare a legii contravenţionale şi pentru alte situaţii, care nu sunt prevăzute explicit, dar care rezultă implicit, care se subînţeleg din interpretarea logică a normei contravenţionale. Acest gen de interpretare se foloseşte doar în cazul când nu defavorizează pe cel ce se află sub incidenţa legii contravenţionale.

Legea contravenţională este de strictă interpretare, ceea ce presupune că limitele interpretării se găsesc acolo unde se termină normele contravenţionale interpretate.

Limitele interpretării legii contravenţionale presupun ca interpretarea normei contravenţionale să fie animată de dorinţa cunoaşterii, cercetării şi elucidării înţelesului real al acestei norme de drept, înlăturării unor lacune în drept cu concursul altor norme în materie, pentru realizarea scopului legii contravenţionale.

Capi t o l u l VI

APLICAREA LEGII CONTRAVENŢIONALE

§6.1. Noţiunea de aplicare a legii contravenţionale

Aplicarea legii este definită ca o activitate practică în cursul căreia organele de stat înfăptuiesc prevederile normelor juridice, acţionând ca titulari ai autorităţii de stat. Ea constituie o formă a activităţii de drept a statului, ce se desfăşoară în forme juridice oficiale, stabilite prin acte normative. De aceea, desfăşurarea acestei activităţi necesită respectarea unor cerinţe procedurale formale, parcurgerea unor faze obligatorii, iar toate acestea, la rândul lor, reclamă o pregătire juridică calificată a personalului63.

Vizavi de opinia doctrinară enunţată, putem spune că aplicarea legii contravenţionale presupune executarea îndatoririlor pe care legea le prevede în mod benevol, prin respectarea prescripţiilor acesteia, fie în mod silit, în cazul săvârşirii contravenţiei. De aici rezultă că legea contravenţională se aplică prin dispoziţiile normelor sale, fie prin conformare, fie prin constrângere.

Aplicarea legii contravenţionale reprezintă o anumită modalitate de realizare a dreptului contravenţional prin intervenţia organului competent al statului, care elaborează actul de aplicare.

Procesul de aplicare a legii contravenţionale se structurează în patru etape:a) stabilirea stării de fapt;b) alegerea normei de drept contravenţional;c) interpretarea normei contravenţionale;d) elaborarea şi emiterea actului de aplicare a normei contravenţionale.Neaplicarea legii contravenţionale sau aplicarea parţială a acesteia în cazu

rile când se impune înseamnă nerezolvarea unor conflicte sau interese sociale. Practica demonstrează că, în pofida preocupărilor din materia mijloacelor de combatere a fenomenului contravenţional, acest fenomen, totuşi, există. De aceea, opera de aplicare a legii contravenţionale trebuie transpusă în viaţă cu multă rigoare şi cu promptitudine rezonabilă.

Interpretarea legii demarează o dată cu intrarea în vigoare a legii contravenţionale şi din acest moment este obligatorie atât pentru destinatarii care s-au conformat, având eficienţă activă, cât şi pentru destinatarii care nu s-au

63 Monica Lubunici, Ioan Ceterche, Teoria generală a dreptului, ediţia a 11, p. 201-202.


conformat preceptelor legii, eficienţa fiind reactivă. în acest context, ea presupune conlucrarea activă a mai multe categorii de subiecte, cum ar fi persoanele particulare în procedura contravenţională; persoana trasă la răspundere contravenţională, organul competent, expertul etc. Rolul determinant în această activitate aparţine organului competent, care, conform competenţei delegate prin lege, aplică legea contravenţională.

§6.2. Elementele în funcţie de care se aplică legea

contravenţională

Legea contravenţională se aplică pe o anumită zonă spaţială, priveşte faptele antisociale şi are ca subiecte anumite persoane fizice şi juridice, adică ea se aplică în funcţie de anumite elemente, şi anume: spaţiul, timpul, persoanele şi faptele.

Spaţiul reprezintă elementul în raport cu care se aplică legea contravenţională, ce constă în teritoriul pe care această lege este activă, spaţiul fiind coordonata în funcţie de care se stabileşte întinderea teritoriului pe care îşi exercită suveranitatea statul. în Republica Moldova legea contravenţională se aplică faptelor săvârşite pe teritoriul ei sau pe teritoriul unităţii administrativ- teritoriale, după caz, ceea ce presupune aplicarea exclusivă şi necondiţionată a legii respective pe suprafaţa terestră, apele, subsolul şi spaţiul aerian al ţării.

Timpul reprezintă elementul de referinţă ce delimitează din punct de vedere cronologic aplicarea legii contravenţionale. Timpul în accepţie juridică se disociază în trei etape: trecutul, prezentul şi viitorul, care, la rândul lor, determină corelaţii de autenticitate, concomitenţă sau posterioritate între legile contravenţionale succesive şi raporturile juridice generate de acestea.

Persoanele reprezintă elementele de referinţă indispensabile aplicării legii contravenţionale, deoarece raporturile sociale reglementate se derulează numai între subiecte de drept: persoana trasă la răspundere contravenţională, partea vătămată, organul competent să soluţioneze cazul contravenţional etc.

Faptele reprezintă acţiunile sau inacţiunile persoanelor ce încalcă normele prin care sunt stabilite şi sancţionate contravenţii. Prin excelenţă, legea contravenţională este specia de lege care descrie cu precizie faptele ce atrag incidenţa sa.

în continuare, vom examina instituţia aplicării legii contravenţionale în funcţie de timp şi de spaţiu, cu referire la celelalte două elemente - persoanele şi faptele.


§6.3. Aplicarea legii contravenţionale în spaţiu

Legea contravenţională se aplică în spaţiu şi în timp.Aplicarea legii contravenţionale în spaţiu şi în timp este consacrată în

art. 8, alin. 1 din CCA, care stabileşte: “Persoana care a comis contravenţie administrativă urmează să fie trasă la răspundere pe baza legislaţiei care este în vigoare în timpul şi la locul comiterii contravenţiei”.

Aplicarea legii contravenţionale în spaţiu constă în activitatea de traducere în viaţă a prescripţiilor sancţionatoare ale normei contravenţionale în raport cu locul comiterii contravenţiei de către persoane.

Locul comiterii contravenţiei se determină după caracterul comisiv sau omisiv al contravenţiei. Dacă contravenţia se comite prin acţiune, locul comiterii contravenţiei este locul unde s-a produs rezultatul faptei ilicite. în situaţia în care contravenţia este comisă prin omisiune, locul săvârşirii contravenţiei este acela unde trebuia să fie înfăptuită fapta ilicită pe care contravenientul a omis s-o înfăptuiască.

Locul comiterii contravenţiei determină competenţa de constatare şi examinare a cazului contravenţional. Conform art. 263, alin. 1 din CCA, cazul—- cu privire la contravenţia administrativă se examinează la locul comiterii lui.De la această regulă există şi unele excepţii. Astfel, potrivit art. 263, alin. 2 din CCA, cazurile cu privire la contravenţiile administrative prevăzute la art. 134 şi 1341 din actualul CCA pot fi examinate, de asemenea, la locul unde îşi are sediul agentul economic. La fel, potrivit art. 263, alin. 3 din CCA, comisiile administrative examinează cazurile cu privire la contravenţiile administrative la locul de trai al contravenientului.

în conformitate cu legislaţia Republicii Moldova poate fi prevăzut şi un alt loc pentru examinarea cazului cu privire la contravenţia administrativă.

Limitele acţiunii legii contravenţionale în spaţiu sunt bazate pe corelaţia dintre trei principii: teritorialitatea legii contravenţionale; personalitatea legii contravenţionale şi universalitatea legii contravenţionale.

Principiul teritorialităţii legii contravenţionale presupune că legea respectivă se aplică în exclusivitate pentru toate contravenţiile comise pe teritoriul ţării, neavând nici o relevanţă calitatea persoanei trase la răspundere contravenţională.

Actele normative în domeniul contravenţiilor adoptate de autorităţile administraţiei publice locale se aplică numai în limitele acestei unităţi administrativ- teritoriale.


Principiul personalităţii legii contravenţionale presupune că legea respectivă se aplică în cazul în care cetăţeanul Republicii Moldova sau apatridul domiciliat în Republica Moldova comite contravenţia peste hotarele ţării.

Principiul universalităţii legii contravenţionale presupune că legea respectivă se aplică pentru contravenţiile săvârşite în afara teritoriului ţării de un cetăţean străin sau de un apatrid fără cetăţenie care domiciliază în Republica Moldova, dacă fapta este prevăzută ca o contravenţie şi de legea ţării unde a fost săvârşită.

Astfel legislaţia contravenţională a Republicii Moldova promovează concepţia potrivit căreia finalitatea normelor care reglementează aplicarea legii contravenţionale în raport cu spaţiul să permită organizarea activităţii de tragere la răspundere contravenţională atât pe plan intern, cât şi pe plan internaţional, indiferent de locul comiterii contravenţiei.

Aplicarea legii contravenţionale în spaţiu conţine şi unele excepţii. Art. 16 CCA prevede că chestiunea privind răspunderea pentru contravenţii comise pe teritoriul Republicii Moldova de către cetăţenii străini care, conform legilor şi tratatelor internaţionale în vigoare ale Republicii Moldova, se bucură de imunitate faţă de jurisdicţia administrativă a Republicii Moldova, se rezolvă pe cale diplomatică.

§6.4. Aplicarea legii contravenţionale în timp

Aplicarea legii contravenţionale în timp presupune ansamblul de norme juridice contravenţionale prin care se reglementează aplicarea legii contravenţionale în raport cu timpul săvârşirii contravenţiei şi cu momentul tragerii la răspundere contravenţională a persoanelor vinovate.

Legea contravenţională nu se aplică decât pentru contravenţiile săvârşite în perioada de timp cuprinsă între data intrării în vigoare şi data abrogării.

Intrarea în vigoare a legii contravenţionale se realizează prin două modalităţi:a) la data expresă prevăzută în lege ;b) la data publicării legii în Monitorul Oficial.

încetarea efectelor juridice ale legii contravenţionale se realizează prin:a) abrogare, care este un act legislativ ce produce efecte juridice privind

încetarea acţiunii legii respective;b) declararea nulităţii, adică din momentul adoptării Hotărârii Curţii

Constituţionale privind neconstituţionalitatea actului normativ sau a unei părţi a acestuia.


în materia aplicării legii contravenţionale în timp, extraactivitatea este acceptată în mod excepţional şi constă într-o extindere a activităţii legii respective, fie înainte de momentul intrării ei în vigoare, fie ulterior, după abrogare: retroactivitatea şi ultraactivitatea.

Retroactivitatea legii contravenţionale presupune că legea în discuţie nu se aplică faptelor săvârşite sub legea veche, dacă acestea nu mai sunt prevăzute de legea nouă.

în această situaţie, când fapta nu mai este calificată drept contravenţie, nu se mai sancţionează, iar dacă s-a aplicat o sancţiune, dar n-a fost executată, ori nu s-a executat integral, nu se mai execută, şi toate consecinţele juridice ale hotărârilor cu privire la aceste fapte încetează.

La fel, retroactivitatea legii contravenţionale presupune că în situaţia în care prin legea nouă fapta îşi păstrează calificarea de contravenţie, dar sancţiunea prevăzută în reglementarea subsecventă este mai uşoară, se va aplica aceasta, în cazul în care nu s-a aplicat sancţiunea sub imperiul legii vechi ori, dacă s-a aplicat o sancţiune mai gravă decât cea prevăzută în legea nouă, executarea se va opri la limita maximă a sancţiunii mai blânde.

Ultraactivitatea legii contravenţionale presupune că în cazul când legea nouă prevede o sancţiune mai gravă decât legea veche sub imperiul căreia se găsea contravenţia la momentul comiterii, aceasta se sancţionează potrivit legii vechi.

Situaţiile examinate deja nu sunt de natură a rezolva toate situaţiile tranzitorii care pot apărea în cazul succesiunii în timp a legilor contravenţionale, de aceea, pentru rezolvarea problemelor ivite cu această ocazie, la bază se pune principiul aplicării legii contravenţionale mai blânde, care uşurează starea de drept a persoanei trase la răspundere contravenţională.

Capi t o l u l VII

NORMA JURIDICĂ CONTRAVENŢIONALĂ

§7.1. Noţiunea şi structura normei contravenţionale

Norma juridică este elementul primar al sistemului de drept, ce alcătuieşte întregul labirint juridic. La rândul lor, normele se grupează în instituţii de drept, instituţiile - în subramuri sau în ramuri de drept, ramurile - în părţi ale sistemului (drept public şi drept privat), iar părţile - în sisteme.

Astfel, norma juridică reprezintă o categorie centrală a ramurii de drept, iar de aici rezultă şi importanţa cercetării ei sub toate aspectele.

în literatura juridică conceptul este conturat evocându-se că “Norma juridică ca element constitutiv al dreptului este o regulă de conduită, instituită de puterea publică sau recunoscută de aceasta, a cărei respectare este asigurată, la nevoie, prin forţa coercitivă a statului”64.

Căutându-se o asemănare, norma juridică este comparată cu o celulă primară sau cu un atom al sistemului de drept65.

Fiind o sinteză a opiniilor doctrinare, conchidem că norma juridică contravenţională este o regulă de conduită, înscrisă în legea contravenţională, care, prin conţinutul şi structura ei specifică, reglementează raporturile de drept contravenţional ce se nasc prin săvârşirea contravenţiei. Aceste norme reglementează relaţii sociale de protecţie socială, ele prevăd fapte periculoase pentru valorile sociale şi le interzice prin aplicarea sancţiunii contravenţionale. Norma contravenţională este o normă de contravenţionalizare a faptelor cu pericol social.

Norma juridică contravenţională are caracter general şi impersonal, ceea ce înseamnă că ea prescrie o conduită, un comportament standard, adresân- du-se difuz şi impersonal la cunoştinţă destinatarilor săi.

Norma juridică contravenţională are un caracter obligatoriu, ceea ce înseamnă că ea beneficiază de garanţii exterioare în cazul săvârşirii contravenţiei, garanţii oferite de stat, pentru a fi aduse la îndeplinire, aplicându-se în mod legal forţa coercitivă a organelor competente. Obligativitatea normei contravenţionale mai înseamnă că aceasta se aplică imediat, continuu şi ne

64

65

Ioan Ceterchi, Ion Craiovan, Introducere în teoria generală a dreptului, Bucureşti, AII, 1993, P- 35-A. B. BennepoB, Teopux eocydapcmea u npaea, MocKBa, HoBbiă IOpncT, 1998, c. 430.


condiţionat din momentul intrării în vigoare în vederea prevenirii şi reprimării contravenţiei.

Norma juridică contravenţională are un caracter tipic. Ceea ce înseamnă că ea impune subiectelor de drept contravenţional o conduită-tip prin care încearcă să desăvârşească procesul de socializare a membrilor societăţii în scopul respectării şi apărării valorilor ocrotite de legea contravenţională.

Norma juridică contravenţională are caracter intersubiectiv, ceea ce înseamnă că ea implică subiectelor raportului contravenţional ideea de reciprocitate. Obligaţia unui subiect de drept contravenţional faţă de alt subiect implică o limitare a acţiunilor lor, o limitare care favorizează ordinea de drept şi care indică responsabilitatea fiecăruia pentru a fi respectată legea contravenţională.

Structura normei juridice reprezintă structura ei internă, forma ei internă, modul de legătură şi ordonarea elementelor sale componente, precum şi forma exterioară de exprimare a conţinutului ei.

Norma juridică contravenţională are structură logico-juridică şi structură tehnico-juridică.

Norma juridică contravenţională are o structură formată din trei componente (trihotomie). Sub aspect intern, ea formează structura logico-juridică compusă din trei elemente: ipoteză, dispoziţie şi sancţiune.

Ipoteza cuprinde descrierea condiţiilor şi împrejurărilor în prezenţa cărora se desfăşoară dispoziţia, precum şi subiectele şi calitatea lor.

Dispoziţia prevede conduita în prezenţa ipotezei date, adică stabileşte drepturile şi obligaţiile subiectelor vizate de ipoteză.

Sancţiunea reprezintă consecinţele ce apar în cazul nerespectării dispoziţiei normei contravenţionale. -

Spre exemplu, norma prevăzută în articolul 871 din CCA privind încălcarea gravă a regulilor de vânătoare este compusă din:

— ipoteză - locurile interzise, termenele interzise, cetăţenii şi persoanele cu funcţii de răspundere;

— dispoziţie - încălcare gravă a regulilor de vânătoare, vânatul fără autorizaţie, cu unelte sau prin metode interzise, precum şi încălcarea sistematică a altor reguli de vânătoare;

— sancţiune - atrage după sine aplicarea unei amenzi cetăţenilor în mărime de până la cinci salarii minime şi persoanelor cu funcţii de răspundere până la 20 de salarii minime cu confiscarea armelor şi a altor unelte de vânătoare care se află în proprietatea personală a contravenientului ori privarea de dreptul la vânătoare pe un termen de până la trei ani cu confiscarea armelor şi a altor unelte de vânătoare.


Structura normelor contravenţionale, fie că este o normă generală sau una specială, cuprinde elementele indispensabile din care rezultă, direct sau indirect, conduita impusă participanţilor în cazul realizării situaţiei de fapt indicate în ipoteză şi sancţiunea care intervine ca element de constrângere în caz de nerespectare a dispoziţiei din normă, de natură să asigure o eficientă acţiune a legii contravenţionale în lupta împotriva fenomenului contravenţional.

De regulă, numai normele contravenţionale speciale au în structura lor cele trei părţi, deoarece ele sunt norme de contravenţionalizare a faptei şi, prin esenţa lor, relevă dreptul statului de a trage la răspundere şi a sancţiona persoana vinovată în baza procedurii contravenţionale.

Normele contravenţionale generale nu au în structura lor cele trei părţi, deoarece ele nu cuprind reguli de conduită a persoanelor în societate, ci consacră reglementări privitoare la contravenţie, sancţiune şi răspundere contravenţională în general, precum şi instituţii juridice legate de acestea.

Aplicarea normei contravenţionale generale nu se poate face independent de normele speciale de contravenţionalizare, ci numai prin mijlocirea acestora. Spre exemplu, răspunderea minorilor (art. 13 CCA), persoana cu funcţii de răspundere (art. 14 CCA) şi altele se întregesc cu norme din partea specială a CCA sau din alte acte normative, prin care sunt contravenţionalizate anumite fapte.

După structura tehnico-juridică, normele dreptului contravenţional sunt sistematizate sub formă de părţi, titluri, capitole, articole, alineate etc. CCA prevede o asemenea structurare a normelor contravenţionale.

Dacă ipoteza, dispoziţia, sancţiunea alcătuiesc structura internă şi stabilă a normei contravenţionale, construcţia ei tehnico-legislativă formează structura externă şi dinamica acesteia, prin urmare, ultima se referă la forma exterioară de exprimare a conţinutului normei contravenţionale, la redactarea ei, care trebuie să fie clară, concisă, concretă.

§7.2. Sistemul normelor juridice contravenţionale

Clasificarea normelor juridice contravenţionale într-un sistem are o importanţă mare, deoarece ajută la identificarea grupei de norme din care face parte fiecare normă contravenţională, la înţelegerea caracterului, conţinutului şi zonei de acţiune a diferitelor norme contravenţionale şi ajută la corecta interpretare şi aplicare a legii contravenţionale.


Normele juridice contravenţionale se clasifică după diferite criterii:

1) după conţinutul şi sfera de aplicare -a) norme generale, cuprinse în partea generală a CCA. Prin normele res

pective se stabilesc principiile fundamentale ale legii contravenţionale şi instituţiile legate de ea;

b) norme speciale, cuprinse în partea specială a CCA. Prin normele respective sunt definite componenţele de contravenţii cu sancţiunile corespunzătoare acestora;

c) norme procesuale, cuprinse în partea procedurală a CCA. Prin normele respective se stabilesc principiile, competenţa şi noţiunea de procedură în cazurile cu privire la contravenţiile administrative şi instituţiile legate de aceasta;

d) norme excepţionale, cuprinse în acte normative, ce reglementează relaţiile sociale apărute în mod excepţional - în timpul unor calamităţi naturale, catastrofe, epidemii, epizootii etc.

2) după natura dispoziţiei normei -a) norme prohibitive, prin care se impune o interdicţie, oprind comiterea

acţiunii indicate în normă sub sancţiune (art. 51 CCA - sustragerea în proporţii mici din avutul proprietarului);

b) norme onerative, prin care se impune o anumită obligaţie care, neîndeplinită, constituie contravenţie (art. 174 CCA - nesubordonarea cu rea-voinţă dispoziţiei sau cererii legitime a reprezentantului poliţiei);

c) norme permisive, prin care se propune subiectelor raportului contravenţional libertatea de a se beneficia sau nu de un drept (art. 273 CCA - dreptul de a ataca decizia asupra cazului cu privire la contravenţia administrativă).

3) după structura logică -a) norme unitare, care cuprind toate elementele unei norme (ipoteză,

dispoziţie, sancţiune), de exemplu, art. 1746 CCA - ultragierea poli

ţiei;b) norme divizate, care nu au structură completă (art. 92 CCA - încălcarea

regulilor de ocrotire şi folosire a monumentelor de istorie şi cultură);

4) după gradul de determinare a sancţiunii -a) norme cu sancţiuni absolut determinate, care prevăd atât natura, cât

şi cuantumul sancţiunii (art. 134, alin. 3 CCA - “Ducerea copiilor în vârstă de la cinci la zece ani în transporturi fără bilet sau fără achitarea taxei însoţitorului transportului atrage după sine aplicarea unei


amenzi în proporţie de V4 din amenda stabilită pentru călătoria fără bilet a unui pasager adult”);

b) norme cu sancţiuni relativ determinate, care stabilesc natura sancţiunii şi două limite ale acesteia - minimă şi maximă (art. 1611 - “în călcarea regulilor de decontare a mijloacelor băneşti atrage amendă persoanelor cu funcţie de răspundere în mărime de la 20 la 50 salarii minime”);

c) norme cu sancţiuni alternative, în care figurează două sau mai multe sancţiuni principale (art. 2007CCA - “Manifestarea lipsei de respect faţă de judecată atrage amendă de până la 25 salarii minime sau arest administrativ de până la 15 zile”);

d) norme cu sancţiuni cumulative, în care se prevăd una sau mai multe sancţiuni principale şi una complementară (art. 193, alin.10 CCA - sancţiunea prevede: amendă de până la 25 de salarii minime pentru persoane fizice şi de până la 75 de salarii minime pentru persoane cu funcţii de răspundere, cu confiscarea mărfurilor şi obiectelor care constituie obiectul încălcării, precum şi a mijloacelor de transport şi a altor mijloace destinate pentru transportarea şi tăinuirea acestora).

O lege contravenţională modernă, suplă, bine sistematizată şi cu formulări impecabile presupune, în primul rând, existenţa unor norme complete şi unitare, care să excludă confuziile şi interpretările eronate.

C a p i t o l u l V I I I

RAPORTUL JURIDIC CONTRAVENŢIONAL

§8.1. Definirea şi trăsăturile raportului juridic contravenţional

în termeni generali, raportul juridic este definit ca un raport social reglementat de o normă juridică; sau, reglementând relaţiile sociale, dreptul le atribuie o formă juridică, adică ele devin relaţii juridice66. Orice raport juridic se stabileşte între subiectele de drept (cel puţin doi); are un anumit conţinut ce reprezintă legătura propriu-zisă dintre subiecte şi care constă în drepturile şi obligaţiile acestora; are un obiect care este acea acţiune sau acea conduită asupra căreia sunt îndreptate drepturile subiective şi obligaţiile participanţilor la raportul juridic67.

Pornind de la aceste premise teoretice, definim că raportul juridic contravenţional este relaţia socială de apărare împotriva fenomenului contravenţional, reglementat prin normele dreptului contravenţional, relaţie ce ia naştere în acţiunea de prevenire şi de combatere a acestui fenomen social-juridic.

Raporturile juridice contravenţionale se divizează în:a) raporturi de conformare (de cooperare) - în cazul respectării legii contra

venţionale, când subiectele sunt statul, care impune respectarea legii, şi persoanele, destinatarii legii, care sunt determinaţi să respecte legea;

b) raporturi de conflict (de contradicţie) - în cazul încălcării legii contravenţionale, când subiectele sunt statul, care impune răspunderea contravenţională, şi persoana trasă la răspundere contravenţională, care este obligată să suporte sancţiunea pentru contravenţia săvârşită.

în ambele accepţii raporturile juridice contravenţionale reprezintă unica modalitate de realizare a dreptului contravenţional, prin intermediul căreia se realizează normele cu caracter contravenţional, indiferent dacă aplicarea lor în viaţa socială este de tip preventiv sau represiv. în ansamblul lor, raporturile juridice contravenţionale alcătuiesc ordinea de drept contravenţional.

Pentru dreptul contravenţional interes deosebit prezintă raportul juridic contravenţional de conflict, deoarece toate dispoziţiile contravenţionale au în vedere contravenţia, răspunderea contravenţională şi sancţiunea.

66 H. M. MaTy3 0 B, B. B. ManbKo, Teopusi eocydapcmea u npaea, MocKBa, lOpacT, 1999, c. 473; B. B. Jla3apeB, Oâmast meopun eocydapcmea u npaea, MocKBa, lOpacT, 1996, c. 179.

67 Gheorghe Lupu, Drept. Partea I. Introducere în studiul dreptului, laşi, 1985, p. 83.


Din aceste considerente, în continuare ne vom referi la această categorie de raporturi juridice contravenţionale de conflict, care semnifică problema abordată în acest capitol.

în acord cu cele expuse, raportul juridic contravenţional se defineşte ca fiind legătura juridică dintre stat şi contravenient^ce se naşte în momentul comiterii contravenţiei şi constă în dreptul statului de a sancţiona persoana vinovată, obligând-o pe aceasta să suporte, în condiţii legale, consecinţele juridice stabilite de lege.

Raportul juridic contravenţional prezintă unele trăsături specifice:a) raportul respectiv apare prin exprimarea imperativă a voinţei statului,

adică se naşte, în mod obligatoriu, independent de voinţa destinatarilor legii contravenţionale şi deci nu poate forma obiectul unor cedări sau tranzacţii;

b) raportul respectiv se modifică sau se stinge fiind impus de stat (legiuitorul), apărarea valorilor sociale la care se referă nefiind lăsată la aprecierea destinatarilor legii contravenţionale;

c) raportul respectiv posedă un obiect propriu, şi anume relaţiile sociale de tragere a persoanei vinovate la răspundere contravenţională în urma comiterii contravenţiei;

d) raportul respectiv apare doar în baza unei norme contravenţionale;e) metodele de realizare a raportului contravenţional sunt: convingerea

şi constrângerea;f) raportul respectiv are un subiect obligatoriu (subiectul activ)

- reprezentantul statului - organul competent să soluţioneze cazul contravenţional.

§8.2. Structura raportului juridic contravenţional

Structura raportului contravenţional vizează subiectele între care se stabileşte acesta (participanţii la raport), conţinutul - legătura dintre subiecte (drepturile şi obligaţiile lor reciproce) şi obiectul la care se referă conţinutul (conduita umană).

Raportul juridic contravenţional se structurează în: subiecte, conţinut şi obiect.

a) Subiectele raportului respectiv participante la acest raport juridic sunt: statul (subiect activ) şi persoanele trase la răspundere contravenţională (subiect pasiv).


Statul este titularul dreptului de a trage la răspundere şi a sancţiona persoana vinovată de comiterea contravenţiei, drept exercitat prin intermediul organelor competente, abilitate expres prin lege.

Persoana trasă la răspundere contravenţională este titularul obligaţiei de a respecta legea contravenţională, iar în cazul încălcării, de a suporta consecinţele juridice prevăzute în sancţiunea normei contravenţionale lezate.

Concomitent, în această ipoteză, din comiterea contravenţiei se poate naşte însă şi un raport juridic contravenţional adiacent între persoana vătămată, virtual titular al acţiunii contravenţionale, şi persoana vinovată de comiterea contravenţiei. în asemenea situaţie, rolul decisiv îi aparţine persoanei vătămate: de ea depinde, în mare măsură, soarta raportului juridic contravenţional. în baza acestui raport juridic, persoana vătămată poate cere tragerea vinovatului la răspundere contravenţională, poate anihila prin pasivitate (trecerea termenului de exercitare a acţiunii contravenţionale) ori poate stinge acest raport (împăcarea, retragerea plângerii).

b) Conţinutul raportului respectiv este format din drepturile şi obligaţiile corelative ale subiectelor, în sensul că dreptul unui subiect (activ) constituie obligaţie pentru celălalt subiect (pasiv).

Dreptului statului de a trage la răspundere contravenţională persoana vinovată de săvârşirea contravenţiei îi corespunde obligaţia ultimei de a suporta sancţiunea şi alte consecinţe juridice prevăzute de lege.

Pe de altă parte, dreptului persoanei trase la răspundere contravenţională de a răspunde şi de a fi sancţionată numai pentru contravenţia comisă, în limitele legii, îi corespunde obligaţia statului, prin organele competente, de a respecta cu stricteţe toate garanţiile procesuale care asigură tragerea la răspundere contravenţională numai pentru contravenţia comisă de persoana vinovată, sancţionând-o în limitele şi condiţiile prevăzute de lege. Nerespectarea acestor obligaţii din partea persoanelor împuternicite să soluţioneze cazurile contravenţionale atrage nulitatea hotărârilor adoptate pe marginea cazurilor date, precum şi tragerea la răspundere juridică disciplinară, civilă, penală.

c) Obiectul raportului respectiv este format din dispoziţia de stabilire a răspunderii contravenţionale şi de executare a sancţiunii, cu privire la care sunt create drepturile şi obligaţiile corelative ale participanţilor la raportul juridic contravenţional de aplicare a sancţiunii.

Asupra obiectului raportului contravenţional sunt orientate drepturile şi obligaţiile juridice ale subiectelor, cu alte cuvinte, în baza lui apare însuşi raportul contravenţional.

82 D R E P T U L C O N T R A V E N Ţ I O N A L

§8.3. Durata raportului juridic contravenţional

Raportul juridic contravenţional este susceptibil de o derulare în timp, deci pune în evidenţă o durată.

Durata raportului juridic contravenţional depinde, de la caz la caz, de gravitatea contravenţiei, de complexitatea cazului contravenţional şi de rapiditatea de soluţionare a cazului de organele competente. Ea include 4 elemente: naşterea, constatarea, modificarea şi stingerea raportului juridic contravenţional.

Raportul juridic contravenţional se naşte o dată cu comiterea contravenţiei. Ca o consecinţă logică a principiului legalităţii contravenţionalizării, comiterea contravenţiei fiind unicul temei al răspunderii contravenţionale, raportul juridic contravenţional nu se poate naşte decât prin comiterea faptei prevăzute de legea contravenţională, contravenţia constituind singurul fapt juridic care poate da naştere raportului juridic respectiv.

Constatarea raportului juridic contravenţional este concretizarea conţinutului său vizând descoperirea contravenţiei, cunoaşterea făptuitorului, stabilirea regimului răspunderii contravenţionale şi pronunţarea hotărârii asupra cazului contravenţional. în ipoteza constatării raportului juridic contravenţional printr-o hotărâre definitivă, procedura contravenţională încetează, urmând etapa executării sancţiunii, care se realizează în cadrul unor raporturi specifice de drept contravenţional.

Modificarea raportului juridic contravenţional intervine sub influenţa unor fapte modificatoare, cum ar fi adoptarea unor norme contravenţionale mai blânde, succesiunea unor norme contravenţionale în timp sau amnistia parţială a persoanei sancţionate contravenţional.

Stingerea raportului juridic contravenţional are loc, de regulă, în momentul în care obiectul său s-a realizat, adică atunci când s-a executat sancţiunea aplicată contravenientului. Stingerea poate însă avea loc şi în momentul inter- venirii anumitor fapte juridice, adică înainte de executarea integrală a sancţiunii contravenţionale: decesul persoanei trase la răspundere contravenţională, prescripţia, împăcarea părţilor, descontravenţionalizarea, intervenirea unei cauze care înlătură caracterul contravenţional al faptei etc.

Ca pi t o l u l IX

NATURA JURIDICĂ A CONTRAVENŢIEI

§9.1. Contravenţia - specie de faptă juridică

Prin noţiunea de faptă juridică se înţelege atât acţiunea sau inacţiunea ce constituie elementul material, cât şi rezultatul produs de activitatea ilicită. Fapta juridică reprezintă o activitate socială, pe care dreptul o reglementează prin normele sale.

Orice încălcare a normelor juridice atrage răspunderea juridică a persoanei care a săvârşit-o, dar această răspundere diferă în funcţie de natura juridică a faptei şi de natura normei de drept lezate.

Fapta juridică generatoare de răspundere contravenţională se numeşte contravenţie. Contravenţia, fiind cuprinsă în noţiunea generică de faptă antisocială, reprezintă o încălcare a unor raporturi sociale reglementate de legea contravenţională.

Contravenţia ca specie a faptei sociale se caracterizează prin patru aspecte:a) material, deoarece este o manifestare exterioară obiectivă a persoanei,

aptă să producă modificări în realitatea obiectivă;b) social, deoarece este o activitate periculoasă pentru valorile sociale şi

generează raporturi conflictuale în subiectele raportului contravenţional;

c) moral-politic, deoarece dă expresie atitudinii etice şi celei civice faţă de valorile social-juridice;

d) juridic, deoarece reprezintă o încălcare a obligaţiunii de conformare inserată în norma de stabilire şi sancţionare a contravenţiei, încălcare ce produce efecte juridice.

Pentru existenţa raportului de răspundere contravenţională sunt necesare trei premise: subiectele, norma juridică şi comiterea contravenţiei.

Dreptul contravenţional determină ceea ce este ilicit sau ilegal prin prisma valorilor sociale ocrotite de normele sale. Impunerea unei conduite cu ajutorul normelor care reglementează contravenţiile poate fi obţinută prin interzicerea unui comportament (stabilit de norme prohibitive) sau prin ordonarea unei conduite (stabilită de norme onerative).


§9.2. Deosebirea contravenţiei de alte fapte antisociale

în raport cu pericolul social al încălcărilor normelor juridice şi cu natura relaţiilor şi intereselor lezate, faptele antisociale se clasifică în: infracţiuni, contravenţii, abateri administrative şi abateri disciplinare.

1. Contravenţia se deosebeşte de infracţiune:a) după gradul de pericol social. La contravenţie acest element este mai

redus, iar consecinţele sunt mai restrânse, neafectând valori sociale importante aşa cum există la infracţiune;

b) după modul de reglementare juridică. Contravenţiile sunt prevăzute şi sancţionate de mai multe acte normative, pe când infracţiunile sunt prevăzute şi pedepsite doar de Codul penal;

c) după gradul de sancţionare. Contravenţiile sunt sancţionate cu arest administrativ, amendă administrativă şi alte sancţiuni prevăzute de lege, care sunt mai uşoare decât pedepsele penale cum ar fi: închisoarea, amenda penală etc.

2. Contravenţia se deosebeşte de abaterea administrativă.Prin abatere administrativă se înţelege orice faptă care încalcă normele

de drept administrativ, ori faptele de a nu îndeplini obligaţiile de executare ce decurg din acte administrative.

Contravenţia, prin caracterul său juridic, generează şi atingerea unor valori generale pentru societate, care se află dincolo de sfera dreptului administrativ.

3. Contravenţia se deosebeşte de abaterea disciplinară.Abaterea disciplinară este fapta care atinge numai raporturile de muncă

statornicite în cadrul instanţei în care s-a săvârşit fapta antisocială, neavând consecinţe care să lezeze un interes general, cum este în cazul contravenţiei.

La abaterea disciplinară subiectul este calificat, fapta respectivă neputând fi comisă decât de către o persoană angajată în instituţia dată faţă de care subiectul se află în raport de subordonare, pe când contravenţia poate fi comisă de orice persoană.

Abaterea disciplinară este sancţionată prin măsuri prevăzute în Codul muncii şi în regulamentul de ordine interioară, care sunt mai uşoare decât sancţiunea contravenţională prevăzută în legislaţia contravenţională (legi, hotărâri guvernamentale şi hotărâri ale organelor de administrare locală).

T I T L U L II P a r t e a g e n e r a l ă 87

Abaterea disciplinară este constatată şi sancţionată de administraţia în care persoana trasă la răspundere este salariat, pe când contravenţia se constată şi se sancţionează de către organele competente ale statului faţă de care persoana trasă la răspundere nu se află în raport de subordonare de serviciu.

§9.3. Organele competente să adopte acte normative

privind reglementarea contravenţiei

Stabilirea şi sancţionarea contravenţiilor se face prin acte normative adoptate de organe statale.

Parlamentul Republicii Moldova emite legi cu caracter general în toate domeniile de activitate.

Guvernul Republicii Moldova emite hotărâri şi ordonanţe prin care stabileşte contravenţii în orice domeniu de activitate, având o competenţă generală în domeniul administraţiei publice pe întregul teritoriu al ţării.

Autorităţile administraţiei publice locale emit decizii şi dispoziţii ce stabilesc contravenţii în toate domeniile de activitate pentru care acestora li s-au stabilit atribuţii prin lege în măsura în care în domeniile respective nu sunt stabilite contravenţii prin legi, hotărâri şi ordonanţe ale Guvernului.

Astfel, autorităţile administraţiei publice locale stabilesc contravenţii în domenii cum ar fi întreţinerea străzilor şi trotuarelor, a diferitelor instituţii de educaţie şi cultură; depozitarea şi colectarea deşeurilor menajere etc.

După cum se observă, numai Parlamentul şi Guvernul pot aplica acte normative cu caracter general, ceea ce asigură o concepţie unitară cu privire la contravenţie, evitându-se sancţionarea diferită pentru fapte similare şi sancţionarea aceloraşi abateri prin mai multe acte normative.

Conform supremaţiei Legii, ordonanţele şi hotărârile menţionate trebuie să fie în concordanţă cu prevederile CCA - lege-cadru care constituie dreptul comun în materie contravenţională.

CARACTERISTICA JURIDICĂ A CONTRAVENŢIEI

§10.1. Definirea, structura şi trăsăturile contravenţiei

Fapta juridică generatoare de răspundere contravenţională se numeşte contravenţie. Termenul contravenţie provine din limba franceză (contravention), iar termenul contravenient - persoană vinovată de comiterea contravenţiei- se trage din limba germană (Kontravenient)68.

Referitor la concepţiile despre contravenţie, se remarcă două orientări de bază69:

a) orientarea formal-juridică, de sursă becariană, unde contravenţia este concepută ca o faptă descrisă şi sancţionată de lege, evidenţiindu-se legalismul şi represiunea şi promovându-se egalizarea şi tipizarea sancţiunilor juridice;

b) orientarea realistă, care stăla baza legislaţiei contravenţionale contemporane, unde contravenţia este concepută ca o activitate umană ce încalcă ordinea socială, evidenţiindu-se fapta şi personalitatea făptuitorului şi promovându-se ideea lărgirii şi individualizării sancţiunilor juridice.

Sub aspectele ce-i aparţin - material, uman, social, moral-politic şi juridic- contravenţia, ca instituţie fundamentală a dreptului contravenţional, este un ansamblu de norme juridice care reglementează condiţiile pe care trebuie să le întrunească o faptă ilicită pentru a fi apreciată drept contravenţie.

Ca instituţie fundamentală, contravenţia traversează întreaga reglementare a dreptului contravenţional, sediul materiei ei regăsindu-se în normele CCA şi ale altor acte normative din legislaţia Republicii Moldova.

Potrivit articolului 9 din CCA, contravenţie administrativă se consideră fapta (acţiunea sau inacţiunea) ilicită ce atentează la personalitate, la drepturile şi la interesele legitime ale persoanelor fizice şi juridice, la proprietate, la orânduirea de stat şi la ordinea publică, precum şi alte fapte ilicite pentru care legislaţia prevede răspundere administrativă.

Aceasta fiind definiţia consacrată de lege, structura contravenţiei se individualizează şi se particularizează prin elemente specifice aparţinând dreptu

68

69Mihai Adrian Hotcă, Drept contravenţional, partea generală, Bucureşti, 2003, p. 95.Ibidem, p. 90.


lui contravenţional şi este reglementată de regulile şi principiile acestei ramuri de drept.

Structura contravenţiei include: 1) fapta ilicită comisă cu vinovăţie; 2) fapta cu pericol social mai redus decât infracţiunea şi 3) fapta prevăzută şi sancţionată prin legea contravenţională - trăsături ce o caracterizează juridic.

1) Vinovăţia este atitudinea psihică conştientă şi voită a persoanei trase la răspundere contravenţională faţă de fapta comisă şi urmările sale, atitudine manifestată sub două forme: intenţie sau culpă.

Comiterea contravenţiei cu vinovăţie trebuie coroborată cu articolele 10 şi 11 CCA, ce consacră formele vinovăţiei: comiterea premeditată a contravenţiei (intenţia) şi comiterea contravenţiei din imprudenţă (culpa).

Contravenţia este comisă cu intenţie atunci când persoana trasă la răspundere contravenţională: a) prevede rezultatul faptei sale şi urmăreşte producerea lui prin săvârşirea acelei fapte (intenţie directă) sau b) prevede rezultatul faptei sale şi, deşi nu îl urmăreşte, acceptă posibilitatea producerii lui (intenţie indirectă).

Contravenţia este comisă din culpă atunci când persoana trasă la răspundere contravenţională: a) prevede rezultatul faptei sale, dar nu-1 acceptă, considerând fără temei că el nu se va produce (încrederea în sine) şi b) nu prevede rezultatul faptei sale, deşi trebuia şi putea să-l prevadă (neglijenţa).

Formele vinovăţiei - intenţia şi culpa -se diferenţiază prin două elemente: a) de conştiinţă (factorul intelectiv, de prevedere, de reprezentare) şi b) de voinţă (factorul volitiv), între acestea existând o strânsă legătură, corelându-se reciproc în mod continuu.

Pentru a exista vinovăţie, persoana care a comis contravenţia trebuie să fie responsabilă, adică să-şi dea seama de semnificaţia şi valoarea acţiunilor sale, de a le putea stăpâni şi dirija. Responsabilitatea presupune existenţa celor două elemente: de conştiinţă şi de voinţă, lipsa oricăreia dintre acestea atrage inexistenţa contravenţiei, datorită lipsei de vinovăţie.

Pentru existenţa contravenţiei, atât conştiinţa, cât şi voinţa trebuie să fie liber exprimate, neviciate şi nedeformate, dacă însă aceste elemente au fost atacate prin eroare sau constrângere, nu mai există vinovăţie şi, implicit, contravenţie.

în doctrina juridică, ca formă a vinovăţiei se analizează şi praeterintenţia, care cuprinde în conţinutul său atât intenţia, cât şi culpa. Potrivit concepţiei respective, făptuitorul prevede rezultatul faptei sale, îl urmăreşte sau îl acceptă, dar peste acest rezultat se produce un alt rezultat - mai grav, pe care deşi l-a prevăzut, nu l-a acceptat sau pe care nu l-a prevăzut, deşi trebuia să-l prevadă.


Acceptarea praeterintenţiei printre formele vinovăţiei constituie reglementarea unei răspunderi obiective, conform căreia persoana care comite contravenţii răspunde de toate efectele negative ale faptei sale, imputabile sau nu.

2) Contravenţia reprezintă un pericol social mai redus decât infracţiunea. Fapta care prezintă pericol social în înţelesul legii contravenţionale este price acţiune sau inacţiune ce violează valorile indicate în art. 9 CCA.

Pericolul social al faptei ilicite constituie criteriul fundamental, pentru legiuitor, de a contravenţionaliza unele fapte care prevăd o periculozitate socială sau de dezincriminare a altei fapte, calificându-le contravenţii, care s-au diminuat în aşa măsură, încât nu mai reclamă intervenţia legii penale.

Gradul de pericol social este evaluat de legiuitor după: a) importanţa economică, socială, moralăfsau politică; a valorii afectate prin faptă; b) frecvenţa faptei comise; c) elementele componente ale faptei (acţiune sau inacţiune, rezultat produs, obiect, subiect) şi d) circumstanţele comiterii faptei (timpul şi locul, modul şi mijloacele utilizate).

Pericolul social al contravenţiei, aşa cum a fost prefigurat de legiuitor, delimitează contravenţia de infracţiune prin gradul său mai redus de pericol, în sensul că obiectul social juridic generic al contravenţiei îl constituie valorile sociale de interes general situate din punctul de vedere al importanţei imediat după cele ocrotite prin legea penală.

Pericolul social al contravenţiei este abstract (generic) sau concret. Pericolul social abstract (generic) este cel apreciat de legiuitor atunci când califică fapta drept contravenţie, o ierarhizează prin felul şi cuantumul limitelor sancţiunii de drept contravenţional prevăzute.

Pericolul social concret este cel apreciat de organul competent să soluţioneze cazul contravenţional şi se determină în funcţie de gravitatea vătămării valorilor sociale ocrotite prin norma contravenţională, reflectându-se în felul şi cuantumul sancţiunii contravenţionale aplicate.

3) Fapta este prevăzută şi sancţionată prin legea contravenţională atunci când o dispoziţie legală o consacră, indicându-i denumirea şi descriindu-i conţinutul, astfel stabilindu-se implicit principiul legalităţii contravenţionali- zării şi principiul legalităţii sancţiunii contravenţionale.

Legalitatea contravenţionalizării presupune descrierea corespunzătoare a faptelor care urmează a fi calificate drept contravenţii, atât cu prilejul elaborării reglementărilor prin care se stabilesc şi se sancţionează contravenţii, cât şi cu prilejul aplicării acestor reglementări, fiind exclusă extinderea contravenţiei prin analogie.

T I T L U L I I P a r t e a g e n e r a l ă 91

Legalitatea sancţiunii contravenţionale presupune redactarea reglementării contravenţionale, în conţinutul căreia trebuie să se găsească în mod obligatoriu anumite prevederi: descrierea faptelor ce constituie contravenţii cu fixarea sancţiunii ce urmează a fi aplicată contravenientului şi precizarea organelor competente să aplice sancţiunea contravenţională. De asemenea, sunt necesare şi alte menţiuni: limita minimă şi limita maximă a sancţiunii contravenţionale, dispoziţii privind modul de stabilire a despăgubirilor pentru pagubele cauzate prin contravenţie, precizarea organului care aplică sancţiunea contravenţională atunci când este altul decât organul constatator de contravenţie etc.

§10.2. Conţinutul contravenţiei

Elementele care se referă la condiţiile de existenţă a contravenţiei la nivelul laturilor sale fundamentale alcătuiesc conţinutul contravenţiei. Conţinutul reprezintă ansamblul caracteristicilor specifice, tipice şi esenţiale ale obiectului, subiectului, laturii obiective şi laturii subiective ale contravenţiei, arătate în ipoteza normei de contravenţionalizare.

Din circumstanţa că nu există contravenţie dacă o persoană nu a vătămat o valoare socială sau nu a pus în pericol o valoare socială ocrotită de legea contravenţională printr-o faptă săvârşită cu vinovăţie se formează concluzia că conţinutul contravenţiei reuneşte următoarele elemente constitutive: 1) obiectul (valoarea socială lezată sau pusă în pericol); 2) subiectul (făptuitorul); 3) latura obiectivă (acţiunea sau inacţiunea comisă) şi 4) latura subiectivă (vinovăţia).

1) Obiectul contravenţiei constituie valorile şi relaţiile sociale ocrotite de legea contravenţională, care sunt vătămate, lezate sau periclitate prin comiterea faptei respective.

Obiectul contravenţiei este de două feluri: a) obiectul juridic şi b) obiectul material.

a) Obiectul juridic al contravenţiei îl constituie valoarea socială şi relaţiile sociale privitoare la aceasta, apărate de legea contravenţională prin contraven- ţionalizarea faptelor care aduc o atingere ori le pun în pericol. El se prezintă sub cinci forme: obiect juridic general, obiect generic de grup, obiect special, obiect complex şi obiect multiplu.

Obiectul juridic general reprezintă totalitatea valorilor sociale ocrotite de dreptul contravenţional. Acestea sunt arătate la art. 1, alin. 1 din CCA.


Obiectul juridic generic reprezintă o grupă de valori sociale de aceeaşi natură, vătămate sau lezate de o grupă de contravenţii. Spre exemplu, contravenţiile din domeniul protecţiei muncii şi al ocrotirii sănătăţii populaţiei (capitolul 5 CCA). Obiectul respectiv prezintă interes deoarece ajută la sistematizarea contravenţiilor de legiuitor, constituind criteriul esenţial de grupare în partea specială a CCA.

Obiectul juridic special reprezintă o anumită valoare socială, o relaţie socială privitoare la aceasta, vătămată sau periclitată prin comiterea unei contravenţii. Spre exemplu, contravenţia de calomnie (art. 472 CCA) are ca obiect special demnitatea persoanei. Obiectul respectiv prezintă interes deoarece determină gravitatea contravenţiei şi ajută la corecta încadrare juridică a faptei ilicite.

Obiectul juridic complex este alcătuit din cel puţin două valori diferite, ocrotite prin aceeaşi normă, care sunt lezate prin acţiuni separate. El conţine un obiect principal (direct) şi unul secundar (indirect), fiind specific contravenţiilor complexe. De exemplu, contravenţia prevăzută la art. 512 CCA (încălcarea dreptului de autor şi a drepturilor conexe asupra operelor şi fono- gramelor) are un obiect principal constând în valori patrimoniale şi un obiect secundar constând în dreptul de autor al persoanei.

Obiectul juridic multiplu constă în lezarea mai multor obiecte juridice printr-o singură acţiune, care întruneşte elementele constitutive ale unei contravenţii unice. De exemplu, contravenţia prevăzută la art. 1756 CCA (distrugerea documentelor din Fondul Arhivistic) lezează atât obiectul principal - patrimonial, cât şi cel secundar - desfăşurarea corectă a serviciului.

b) Obiectul material al contravenţiei este un lucru fizic sau fiinţa unei persoane împotriva căreia se îndreaptă unele contravenţii. Obiectul respectiv nu există la orice contravenţie, ci numai la acelea la care valoarea socială ocrotită se exprimă într-o entitate materială. Spre exemplu, la contravenţia de sustragere în proporţii mici din avutul proprietarului (art. 51 CCA) obiectul material îl constituie bunul material mobil aflat ilegal în posesiunea contravenientului, în cazul contravenţiilor formale sau de pericol nu există obiect material, ci doar obiect juridic. De exemplu, calomnia (art. 472 CCA); conducerea mijloacelor de transport de către persoanele care nu au permis de conducere (art. 125 CCA) etc.

2) Subiectele contravenţiei sunt factorii preexistenţi comiterii contravenţiei, care apar în calitate de părţi ale raportului juridic contravenţional de conflict, adică persoanele implicate în comiterea contravenţiei, prin acţiune sau inacţiune ori prin suportarea consecinţelor contravenţionale.


Noţiunea de subiect al contravenţiei nu trebuie confundată cu cea de subiect al raportului juridic de drept contravenţional, deoarece aceasta constituie genul proxim al speciei de subiect al contravenţiei.

Subiectele contravenţiei sunt, pe de o parte, partea vătămată (subiectul pasiv) şi pe de altă parte, persoana trasă la răspundere contravenţională şi contravenientul (subiectul activ).

Subiectul pasiv al contravenţiei este persoana fizică sau juridică titulară a valorii sociale vătămate prin contravenţie. Statutul legal al acestui subiect îşi are sediul în art. 255 CCA. Spre deosebire de subiectul activ, cel pasiv nu trebuie să îndeplinească nici o condiţie decât aceea de a i se pricinui prin contravenţie o daună morală, fizică sau materială.

Subiectul activ al contravenţiei este persoana fizică ce comite fapta ilicită, pasibilă de răspundere contravenţională, care întruneşte cumulativ următoarele condiţii: are vârsta prevăzută de lege, este responsabilă şi a dispus de libertatea de a hotărî şi acţionaj. Statutul legal al acestui subiect îşi are sediul în art. 254 din CCA.

Vârsta la care apare răspunderea contravenţională este de 16 ani, adică la răspundere contravenţională pot fi trase persoanele, care la momentul comiterii contravenţiei au atins vârsta respectivă (art. 12 CCA).

Proiectul Codului contravenţional prevede ca această vârstă să fie de 14ani.

Responsabilitatea este capacitatea sau aptitudinea persoanei de a conştientiza acţiunile sau inacţiunile sale, semnificaţia lor socială şi de a le dirija în mod conştient. Ea presupune existenţa cumulativă a doi factori, intelectiv şi volitiv:

— factorul intelectiv constă în capacitatea persoanei de a-şi da seama de acţiunile sau inacţiunile sale, de semnificaţia lor socială, de valoarea lor, precum şi de urmările acestora;

— factorul volitiv constă în capacitatea sau aptitudinea persoanei de a fi stăpână pe acţiunile sau inacţiunile sale, de a le putea dirija în mod conştient, liber.

Libertatea de a hotărî şi a acţiona presupune posibilitatea persoanei de a-şi determina în mod liber voinţa, de a delibera şi a decide potrivit propriei voinţe, fără intervenţia vreunei constrângeri din afară.

Subiectul activ pentru care legea contravenţională impune o anumită calitate prevăzută în conţinutul contravenţiei poartă denumirea de subiect special. Spre exemplu, pentru existenţa unor contravenţii se impune ca subiectul să fie persoană cu funcţie de răspundere în sensul prevăzut de art. 14 CCA.


în proiectul Codului contravenţional se prevede ca subiect al contravenţiei să fie şi persoana juridică.

3) Latura obiectivă a contravenţiei este manifestarea exterioară a persoanei - fapta (acţiune sau inacţiune) care prin rezultatul produs lezează sau pune în pericol valorile (obiectul juridic) ocrotite prin legea contravenţională.

Părţile componente ale laturii obiective sunt: a) elementul material; b) rezultatul periculos; c) raportul de cauzalitate şi d) unele condiţii de loc, timp, mod şi împrejurări.

a) Elementul material este fapta cu pericol social ce se manifestă prin acţiune sau inacţiune:

— acţiunea constituie o comportare pasivă, activă, de natură să producă o schimbare în sfera relaţiilor sociale şi constă în unul sau mai multe acte materiale. Spre exemplu, contravenţia de cauzare a leziunilor corporale (art. 471 CCA) se poate realiza printr-un singur act (o lovitură) sau prin mai multe acte (mai multe lovituri aplicate în aceleaşi împrejurări);

— inacţiunea constituie atitudinea pasivă din partea contravenientului, în sensul că nu face ceea ce impune, obligă, ordonă legea contravenţională. Spre exemplu, contravenţia de neprezentare la chemarea organului local al administrării militare (art. 1971 CCA).

b) Rezultatul social periculos este lezarea sau punerea în pericol a obiectului juridic al contravenţiei prin comiterea faptei cu pericol social şi se manifestă prin vătămare efectivă sau stare de pericol:

— o vătămare efectivă constituie o lezare a obiectului contravenţiei, care, la rândul ei, poate fi o urmare materială. Spre exemplu, contravenţia de încălcare a dreptului de proprietate asupra terenului (art. 481 CCA);

— starea de pericol constituie situaţia când, fără să se aducă o atingere efectivă obiectului contravenţiei, se creează o ameninţare directă pentru acesta. Spre exemplu, contravenţia de conducere a mijloacelor de transport în stare de ebrietate (art. 123 CCA).

c) Raportul de cauzalitate este legătura de la cauză (acţiunea-inacţiunea conştientă a persoanei) la efect între fapta şi rezultatul social periculos (urmările s-au produs prin activitatea contravenţională).

Spre exemplu, pentru existenţa contravenţiei de nimicire a faunei folositoare pentru pădure (art. 76 CCA) trebuie ca acţiunea ori inacţiunea să pricinuiască o daună faunei respective.

d) Locul, timpul, modul şi împrejurările sunt condiţii în care se comit unele contravenţii ce poartă un caracter facultativ şi ele sunt întotdeauna


preexistente executării elementului material. Aceste condiţii au un rol important pentru calificarea contravenţiei. Spre exemplu, contravenţia de calomnie (art. 472 CCA) este condiţionată de săvârşirea în publit.

4) Latura subiectivă este atitudinea psihică manifestată de făptuitor - sub raportul conştiinţei şi voinţei sale - înainte sau în timpul comiterii contravenţiei, sub forma intenţiei sau culpei, aceasta fiind în strânsă legătură cu latura obiectivă cu care formează un tot coerent şi inseparabil.

Acesta şi ultimul element al conţinutului al contravenţiei a fost precizat cu prilejul examinării vinovăţiei, componentă a structurii contravenţiei.

După cum s-a menţionat, vinovăţia este elementul de bază al laturii subiective ca o componentă a conţinutului constitutiv al contravenţiei. Cu toate acestea, latura subiectivă mai cuprinde şi alte elemente:

— mobilul, care constă în factorul psihic ce-1 determină pe făptuitor să comită acţiunea sau inacţiunea contravenţională (de exemplu, sentimentul de ură, de răzbunare etc.);

— scopul, care constă în finalitatea pe care o urmăreşte făptuitorul pe plan subiectiv prin producerea urmării acţiunii sau inacţiunii sale. De exemplu, la art. 51 CCA (sustragerea în proporţii mici din avutul proprietarului);

— însuşirea bunului mobil pe nedrept.Astfel, latura subiectivă constă într-un complex de stări de conştiinţă

specifice care preced şi însoţesc actele exterioare (acţiunea sau inacţiunea) şi se manifestă prin comiterea premeditată a contravenţiei sau prin comiterea contravenţiei din imprudenţă.

§10.3. Formele, variantele şi modalităţile contravenţiei

1) Formele contravenţiei sunt faze ale desfăşurării activităţii contravenţionale, care se deosebesc între ele după stadiul în care se află sau la care s-a oprit activitatea respectivă. Ele sunt specifice numai contravenţiei intenţionate.

Formele contravenţiei sunt: actele preparatorii, tentativa, fapta consumată şi fapta epuizată.

a) Actele preparatorii sunt acele acte care constau în procurarea sau adaptarea mijloacelor ori instrumentelor de comitere a contravenţiei, ori în crearea condiţiilor favorabile în vederea comiterii acesteia. Ele trebuie să întrunească cumulativ următoarele condiţii:

4


— să aibă o existenţă obiectivă, să se materializeze într-o manifestare capabilă să creeze condiţii favorabile executării acţiunii ilicite;

— activitatea de pregătire să se efectueze cu intenţie;— activitatea efectuată să nu facă parte din elementul material al contra

venţiei proiectate sau să nu constituie un început de executare a acesteia.Legislaţia contravenţională nu reglementează această formă a contravenţiei.b) Tentativa de contravenţie este acţiunea sau inacţiunea intenţionată

îndreptată nemijlocit spre comiterea unei contravenţii dacă, din cauze independente de voinţa făptuitorului, aceasta nu s-a realizat prin producerea rezultatului contravenţional. Ea se caracterizează prin trei semne:

— acţiunile făptuitorului sunt îndreptate nemijlocit spre comiterea contravenţiei concrete;

— făptuitorul nu duce contravenţia până la capăt şi fapta lui rămâne neterminată;

— făptuitorul nu şi-a realizat rezultatul contravenţional din cauze independente de voinţa sa.

Se deosebesc două modalităţi ale tentativei de contravenţie:— tentativa consumată are loc atunci când persoana a comis toate ac

ţiunile sau inacţiunile pe care le consideră necesare pentru a comite contravenţia, însă rezultatul dorit n-a survenit din cauze independente de voinţa ei;

— tentativa neconsumată are loc atunci când persoana n-a comis toate acţiunile sau inacţiunile pe care le consideră necesare pentru obţinerea rezultatului contravenţional dorit. De exemplu, n-a reuşit rezultatul din cauza rezistenţei persoanei vătămate prin contravenţie.

Tentativa este reglementată prin articolul Î l1 CCA. Pedeapsa pentru tentativa de contravenţie se stabileşte conform articolului din partea specială din acest cod, care prevede răspunderea pentru contravenţia respectivă.

c) Contravenţia se consideră consumată atunci când activitatea contravenţională a dus la producerea rezultatului contravenţional urmărit şi prezintă toate condiţiile prevăzute de lege pentru existenţa contravenţiei în configuraţia tipică a acesteia.

Contravenţia consumată este de 3 tipuri:— continuă, adică fapta se caracterizează prin comiterea neîntreruptă a

activităţii contravenţionale. Spre exemplu, art. 96 CCA (consumarea excesivă a energiei electrice şi termice);

— prelungită, adică fapta se caracterizează prin două sau mai multe acţiuni contravenţionale, comise cu intenţie unică şi cu un singur scop, al


cătuind o singură contravenţie. Spre exemplu, art. 144 CCA (încălcarea regulilor de achiziţionare, vânzare, instalare, construire şi exploatare a mijloacelor radioelectronice şi a sistemelor de televiziune prin cablu);

— repetată, adică comiterea a două sau mai multe fapte identice ori omogene, prevăzute de aceeaşi normă contravenţională, cu condiţia că persoana nu a fost sancţionată pentru vreuna din ele şi nu a expirat termenul de prescripţie. Spre exemplu, art. 12, alin. 2 CCA, (comiterea repetată în decursul unui an a conducerii mijloacelor de transport de către persoanele care nu au permis de conducere şi care se află în stare de ebrietate).

d) Contravenţia se consideră epuizată atunci când, după momentul consumării, prin prelungirea elementului material sau cadrului unui proces firesc, produce consecinţe noi. De exemplu, contravenţia continuă se consumă în momentul realizării laturii obiective a contravenţiei respective, şi se epuizează în momentul terminării executării acţiunii sau inacţiunii specifice. Importanţa aprecierii epuizării contravenţiei rezidă în faptul că în funcţie de acest moment se apreciază şi efectele juridice, deoarece momentul epuizării determină data comiterii contravenţiei.

2) Variantele contravenţiei sunt aspecte ale activităţii contravenţionale, construite prin derivaţie de la forma tipică a contravenţiei. Construcţia variantelor derivate ale contravenţiei se realizează prin adăugarea la conţinutul variantei de bază a unor condiţii referitoare la obiectul contravenţiei, subiectele contravenţiei, locul şi timpul comiterii contravenţiei, situaţia descrisă sau elementele contravenţiei.

Variantele contravenţiei sunt de două tipuri: atenuantă şi agravantă.a) Varianta atenuantă este situaţia în care varianta contravenţiei este mai

puţin periculoasă decât forma de bază. De exemplu, depăşirea vitezei de către conducătorul mijloacelor de transport este mai atenuantă decât aceeaşi depăşire arătată în alineatele 2 şi 3 ale art. 121 CCA.

b) Varianta agravantă este situaţia în care varianta contravenţiei este socialmente mai periculoasă comparativ cu forma de bază a acesteia. De exemplu, neexecutarea dispoziţiei scrise a organului fiscal privind prezentarea, în termenul stabilit de acesta, a dărilor de seamă indicate la alineatul (1), care nu au fost prezentate în termenul stabilit de legislaţie (art. 1622, alin. 2 CCA). în cazul în care legiuitorul stabileşte şi sancţionează varianta agravantă pentru un articol separat, varianta respectivă se numeşte calificată. De exemplu, art. 1531 CCA “încălcarea regulilor de comercializare cu amănuntul a produselor petroliere”.


în funcţie de varianta contravenţiei, legiuitorul sporeşte, scade sau schimbă natura sancţiunii aplicabile contravenţiei date.

4) Modalităţile contravenţiei sunt felurile în care poate fi realizat elementul material al contravenţiei. Ele se divizează în normative şi faptice.

a) Modalităţi normative ale contravenţiei sunt formele de realizare a contravenţiei prevăzute expres în lege. Ele pot fi plurale sau unice, în funcţie de diversele specii ale contravenţiei.

Pluralitatea contravenţiei este ansamblul normelor juridice contravenţionale care reglementează situaţia când o persoană comite două sau mai multe contravenţii şi se exprimă prin două forme:

— concursul de contravenţii care există în situaţia în care o persoană comite cel puţin două contravenţii, înainte de constatarea irevocabilă a existenţei vreuneia dintre ele. Concursul de contravenţii este real (comiterea mai multor contravenţii ca urmare a mai multe fapte distincte) şi ideal (când o faptă comisă de aceeaşi persoană, datorită împrejurărilor în care a avut loc şi consecinţelor pe care le-a produs, întruneşte elementele mai multor contravenţii);

— recidiva contravenţională, care există în situaţia în care o persoană comite o nouă contravenţie după ce a fost sancţionată irevocabil pentru o altă contravenţie. De exemplu, art. 123, alin.2 din CCA “Comiterea repetată în decursul unui an a conducerii mijloacelor de transport în stare de ebrietate”. Recidiva contravenţională nu trebuie confundată cu antecedentul contravenţional, care este genul proxim al recidivei, pentru că nu toate tipurile de contravenţii stabilite irevocabil atrag existenţa stării de recidivă, ci numai cele de o anumită gravitate.

Unitatea contravenţională este activitatea ilicită a unei persoane ce realizează conţinutul unei singure contravenţii şi se exprimă prin două forme:

— simplă, care în efectuarea unei singure acţiuni (inacţiuni) instantanee produce un singur rezultat în baza unei intenţii contravenţionale unice. Unitatea contravenţională simplă este: a) continuă (situaţia în care elementul material şi rezultatul contravenţiei durează în timp şi este stopată datorită unei forţe contrare) şi b) derivată (situaţia în care elementul material al unei contravenţii este deturnat de la obiectul sau persoana vizate de către făptuitor sau rezultatul se produce în alt mod decât cel conceput, ceea ce înseamnă că se poate realiza conţinutul altei contravenţii decât al celei concepute);

— complexă, care constă din mai multe fapte contravenţionale sau în care este absorbită, ca element constitutiv ori ca element circumstan-


ţial agravant, o altă contravenţie. De exemplu, contravenţia prevăzută în art. 121, alin. 3 CCA (depăşirea de către conducătorii mijloacelor de transport a vitezei de circulaţie stabilite mai mult de patruzeci km/ oră). Unitatea contravenţională complexă prezintă: a) varianta-tip (se realizează prin includerea, ca simplu element constitutiv, în conţinutul altei contravenţii, a uneia sau mai multor contravenţii) şi b) varianta agravantă (se realizează prin ataşarea la conţinutul unei contravenţii simple - varianta-tip - a unei cerinţe esenţiale ce agravează răspunderea pentru fapta comisă).

b) Modalităţile faptice ale contravenţiei sunt formele de realizare a contravenţiei în care se prezintă obiectiv fapta ce poate fi încadrată în una din modalităţile normative ale contravenţiei respective.

§10.4. Cauzele care înlătură caracterul contravenţional al faptei

Cauzele care înlătură caracterul contravenţional al faptei sunt acele stări, împrejurări, situaţii, cazuri, condiţii prevăzute de lege a căror existenţă în timpul comiterii faptei face imposibilă realizarea uneia dintre trăsăturile esenţiale ale contravenţiei. Ele sunt reglementate de dispoziţiile legii contravenţionale.

1. Legitima apărare este consacrată în art. 18 CCA. Potrivit normei respective, legitima apărare constă în apărarea determinată de nevoia de a înlătura un atac material, imediat, direct şi injust îndreptat împotriva unei persoane, a drepturilor sale ori împotriva unui interes public şi care pune în pericol grav valorile indicate. Ea presupune două laturi: atacul şi apărarea, instituind, pentru ambele, anumite condiţii în lipsa cărora legitima apărare devine inexistentă.

Atacul presupune o acţiune săvârşită cu intenţia de a aduce o vătămare a valorilor ocrotite de legea contravenţională. El trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:

a) să fie material, direct, imediat şi injust;b) să fie îndreptat nemijlocit împotriva unei persoane, a drepturilor aces

teia ori a interesului public;c) să pună în pericol grav valorile sociale ocrotite (persoana şi drepturile

ei, interesul public).Apărarea presupune o acţiune împotriva agresiunii injuste prin care cel

atacat sau persoana care vine în ajutor încearcă să înlăture atacul cu caracte-

f


risticile prevăzute de lege. Ea trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:a) să se realizeze prin comiterea unei contravenţii;b) fapta care constituie contravenţie să fie proporţională cu gravitatea

pericolului şi cu împrejurările în care s-a produs atacul.2. Extrema necesitate este consacrată în art. 17 CCA. Potrivit normei res

pective, extrema necesitate constă în comiterea contravenţiei pentru a salva de la un pericol iminent, ce nu putea fi înlăturat altfel, valorile sociale ocrotite de lege, aflate în stare de pericol.

Pentru existenţa extremei necesităţi se cer întrunite cumulativ următoarele condiţii:

a) cu privire la pericol:— să fie iminent, adică ameninţă cu producerea sa, excluzând măsurile

de preîntâmpinare a acestora;— să fie real şi vădit, adică nu trebuie să fie o simplă bănuială sau impre

sie subiectivă a făptuitorului că se va declanşa o ameninţare efectivă;— să ameninţe anumite valori sociale ocrotite de lege;

b) cu privire la atacul de salvare:— să fie o faptă prevăzută de legea contravenţională;— să fie singurul mijloc de înlăturare a pericolului;

c) cu privire la corelaţia dintre pericol şi actul de salvare:— actul de salvare să nu producă urmări vădit mai grave decât valoarea

salvată;— în cazul unor urmări vădit mai grave produse prin actul de salvare

decât cele puse în pericol, făptuitorul, în momentul comiterii contravenţiei, să nu-şi fi dat seama că pricinuieşte urmări vădit mai grave.

Un exemplu de extremă necesitate este contravenţia de circulaţie rutieră, comisă pentru a transporta un bolnav grav la spital.

3. Minoritatea este consacrată în art. 12 CCA. Potrivit normei respective, la răspundere contravenţională pot fi trase persoanele care până în momentul comiterii contravenţiei au atins vârsta de 16 ani. în proiectul Codului contravenţional este stabilită vârsta de 14 ani. O asemenea cauză are un caracter obiectiv şi îşi are suportul în lipsa de discernământ a minorului în a aprecia gradul de pericol social al faptelor, legea instituind o prezumţie absolută de neresponsabilitate.

Pentru minoritate se impune a fi întrunite, cumulativ, două condiţii:a) să se comită o contravenţie;b) făptuitorul să fie o persoană minoră, care la momentul comiterii con-


travenţiei nu îndeplinea criteriul de vârstă pentru a răspunde contravenţional.

4. Iresponsabilitatea este consacrată în art. 19 CCA. Potrivit normei respective, nu urmează a fi trasă la răspundere contravenţională persoana care în timpul comiterii contravenţiei nu putea să-şi dea seama de acţiunile sale sau să le controleze din cauza unei boli psihice cronice, a unei tulburări temporare a activităţii psihice, a debilităţii mintale sau a unei stări patologice.

Pentru iresponsabilitate se cer întrunite, cumulativ, 4 condiţii:a) să existe starea de incapacitate psihică datorită căreia făptuitorul să

nu-şi poată da seama de acţiunile (inacţiunile) sale sau să nu le poată stăpâni;

b) incapacitatea psihică să existe la momentul săvârşirii contravenţiei;c) starea de incapacitate psihică să fie determinată de alienaţie mintală

sau de alte anomalii care nu permit receptivitate psihică;d) fapta comisă să fie prevăzută de legea contravenţională.Proiectul Codului contravenţional prevede şi alte cauze care înlătură ca

racterul contravenţional al faptei: constrângerea fizică şi constrângerea morală; cazul fortuit; beţia involuntară completă; eroarea de fapt; infirmitatea; renunţarea benevolă la comiterea contravenţiei.

Constrângerea fizică este situaţia când o persoană comite o contravenţie din cauza unei constrângeri fizice căreia persoana nu i-a putut rezista. Ea există atunci când o persoană este silită, obligată, de o energie fizică externă, căreia nu-i poate opune rezistenţă, să comită o faptă prevăzută de legea contravenţională.

Constrângerea morală este situaţia când o persoană comite o contravenţie datorită unei ameninţări cu un pericol sporit pentru sine ori altcineva, pericol care nu poate fi înlăturat în alt mod.

Cazul fortuit este situaţia când acţiunea persoanei a produs un rezultat pe care ea nu l-a conceput şi urmărit, rezultat care este consecinţa unei împrejurări care nu putea fi prevăzută datorită unor cauze obiective şi care s-a suprapus peste acţiunea acestei persoane. împrejurările fortuite îşi pot avea izvorul în fenomene ale naturii - cutremure, furtuni, precum şi conduita umană neadecvată.

Renunţarea benevolă la comiterea contravenţiei este situaţia când persoana încetează acţiunile îndreptate nemijlocit spre comiterea contravenţiei şi este conştientă de posibilitatea finalizării faptei respective.

De exemplu, apariţia neaşteptată pe traseu a unei persoane în stare de ebrietate în faţa autovehiculului, din cauza căreia conducătorul acestui autove


hicul virează la stânga, blocând circulaţia mijloacelor de transport care veneau regulamentar în sens contrar şi, în consecinţă, se produce un accident rutier, soldat cu cauzarea de leziuni corporale uşoare victimei şi cu deteriorarea considerabilă a mijloacelor de transport. Beţia involuntară completă este situaţia când persoana în momentul contravenţiei se află, datorită unor împrejurări independente de voinţa sa, în stare de beţie completă. Ea există atunci când persoana a ajuns în această stare datorită unor împrejurări neprevăzute, independent de voinţa sa şi această stare se caracterizează prin cvasiparalizarea energiei fizice şi întunecarea facultăţilor psihice, când persoanei îi lipseşte capacitatea de a înţelege şi a voi.

De exemplu, persoana a inhalat vapori de alcool aflându-se în preajma unei instalaţii de distilare a alcoolului, apoi a apărut în stare de ebrietate în locuri publice.

Eroarea de fapt este situaţia când persoana, în momentul comiterii contravenţiei, nu cunoştea existenţa unei stări, situaţii sau împrejurări de care depinde caracterul contravenţional al faptei. Ea se caracterizează prin aceea că făptuitorul, deşi are capacitate psihică, în momentul comiterii faptei nu cunoaşte anumite stări, situaţii sau împrejurări existente la acel moment sau le cunoaşte greşit, ori deformat, astfel încât, în ambele situaţii, există o discordanţă între realitatea obiectivă şi imaginea pe care o percepe persoana respectivă despre adevăr şi realitate.

De exemplu, admiterea la conducerea mijlocului de transport a persoanei care prezintă un permis de conducere fals face să nu existe contravenţia prevăzută de art. 130 CCA.

Necunoaşterea legii, adică eroarea de drept, nu constituie temei pentru exonerarea de răspundere contravenţională. Această regulă are un caracter absolut, în sensul că nu poate fi înlăturată prin dovada contrarie.

Infirmitatea este situaţia când persoana în momentul comiterii contravenţiei se află în raport de inferioritate faţă de celelalte persoane din cauza unui defect fizic, congenital sau dobândit, care îi reduce posibilitatea de acţiune şi mişcare. Ea înlătură caracterul contravenţional al faptei, dacă contravenţia comisă este în legătură cu această stare anormală. Spre exemplu, un orb traversează strada nerespectând cerinţele semnalelor de dirijare a circulaţiei rutiere, săvârşind contravenţia prevăzută de art. 128 CCA, dar nu va fi tras la răspundere contravenţională, deoarece nu avea posibilitatea materială obiectivă de a sesiza existenţa contravenţiei din cauza infirmităţii sale.

Ca pi t o l u l XI

RĂSPUNDEREA CONTRAVENŢIONALĂ*

§ 11.1. Definirea şi trăsăturile răspunderii contravenţionale

Problematica privind răspunderea juridică a fost şi rămâne în vizorul savanţilor jurişti70, fiind definită ca o parte integrantă a răspunderii sociale, ce întruneşte complexul_de drepturi şi obligaţii conexe care, potrivit legii, se nasc ca urmare a săvârşirii unei fapte ilicite şi care constituie cadrul de realizare a constrângerii de stat, prin aplicarea sancţiunilor juridice în scopul asigurării stabilităţii raporturilor sociale şi al îndrumării membrilor societăţii în spiritul respectării ordinii de drept.

în funcţie de ramura de drept, de gradul de pericol social şi de sancţiunea aplicată, răspunderea juridică are diferite forme: răspunderea penală, administrativă, civilă etc.

Răspunderea contravenţională este o altă formă de răspundere juridică, reglementată de normele dreptului contravenţional şi care survine în urma comiterii contravenţiei.

Noţiunea răspundere contravenţională este susceptibilă de următoarele accepţii:

a) instituţie fundamentală a dreptului contravenţional, adică ansamblul normelor juridice care reglementează realizarea dreptului contravenţional prin constrângere;

b) raport juridic de constrângere, adică forma răspunderii juridice identificată cu raportul juridic contravenţional de constrângere, stabilit între stat şi contravenient, al cărui conţinut îl constituie dreptul statului de a aplica măsuri de asigurare şi sancţiuni vinovatului de comiterea contravenţiei şi obligaţia corelativă a acestuia de a suporta măsurile respective;

c) latura pasivă a raportului contravenţional de constrângere, adică acea formă de răspundere juridică care constă în obligaţia vinovatului de comiterea contravenţiei de a suporta măsurile de asigurare şi sancţiu- nea contravenţională;

70 T. K. OeflopoB, Teopux eocydapcmea u npaea, KmiMHay, Cartier, 1998, p. 460; Gheorghe Boboş, Teoria generală a statului şi dreptului, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1983, p. 265; B. H. XponaHioK, Teopux eocydapcea u npaea, MocKBa, 1997, p. 334-335.


d) conţinut al raportului de constrângere, adică identificarea drepturilor şi obligaţiilor corelative ale subiectelor raportului contravenţional de constrângere cu efectele raportului juridic contravenţional de conflict (conţinutul raportului contravenţional de represiune).

De aici rezultă că răspunderea contravenţională este concepută numai în cadrul unui raport juridic, unde se stabileşte fapta ilicită - contravenţia; vino- văţia făptuitorului şi sancţiunile corespunzătoare.

Cadrul legal al răspunderii contravenţionale este alcătuit din prevederile capitolului II din partea generală a Codului cu privire la contravenţiile administrative.

Răspunderea contravenţională ca formă a răspunderii juridice constă în raportul juridic contravenţional de constrângere, generat ca urmare a comiterii contravenţiei, între stat şi contravenient, raport complex al cărui conţinut îl formează dreptul statului de a aplica persoanei vinovate sancţiunea prevăzută de lege pentru contravenţia comisă şi de a o constrânge să o execute, corelativ cu obligaţia contravenientului de a suporta aplicarea şi executarea sancţiunii contravenţionale, în vederea restabilirii ordinii de_drept şi restaurării auto- rităţii legii.

! Trăsăturile esenţiale ale răspunderii contravenţionale sunt:a) fapta ilicită care constituie o contravenţie;b) subiectele răspunderii contravenţionale: statul ca subiect activ şi făp

tuitorul ca subiect pasiv;c) conţinutul raportului juridic al răspunderii contravenţionale alcătuit

din drepturi şi obligaţii specifice;d) obiectul raportului juridic de răspundere contravenţională are un ca

racter specific, constând în sancţiuni contravenţionale.Contravenţia fiind cauza şi temeiul răspunderii contravenţionale, iar

sancţiunea fiind consecinţa răspunderii contravenţionale, toate reglementările referitoare la aceste două instituţii fundamentale ale dreptului contravenţional constituie, indirect, reglementări ale răspunderii contravenţionale.

i Astfel, răspunderea contravenţională este o instituţie fundamentală a dreptului contravenţional, alături de contravenţie şi sancţiunea contravenţională, care cuprinde ansamblul normelor juridice ce reglementează raporturile de drept, care formează obiectul dreptului contravenţional şi care apar în sfera activităţii de tragere la răspundere contravenţională a tuturor celor ce încalcă sau ignoră ordinea de drept prin comiterea de contravenţii, activitate ce se desfăşoară de organe competente,'în temeiul legii, fiind guvernată de principii proprii, în scopul apărării valorilor sociale ocrotite de legea contravenţională.


§11.2. Principiile răspunderii contravenţionale

Răspunderea contravenţională ca instituţie fundamentală a dreptului contravenţional, în mod obligatoriu, este guvernată de principii proprii destinate a asigura echilibrul sistemului de drept.

'Principiile răspunderii contravenţionale sunt acele idei directoare şi reguli de drept care îşi găsesc aplicarea în întreaga reglementare a răspunderii contravenţionale.

Răspunderea contravenţională este guvernată de următoarele principii:a) principiul legalităţii, care presupune că apariţia, desfăşurarea, ca şi so

luţionarea raportului contravenţional are loc pe baza legii şi în strictă conformitate cu legea;

b) principiul contravenţiei ca unic temei al răspunderii contravenţionale, care presupune că răspunderea contravenţională se întemeiază numai pe comiterea contravenţiei;

c) principiul umanismului, care presupune că răspunderea contravenţională utilizează metode şi instrumente care prin natura lor nu duc la umilirea şi degradarea persoanei trase la răspundere, dar, dimpotrivă, preconizează căi, metode, mijloace umane care să conducă la resocia- lizarea contravenienţilor;

d) principiul răspunderii personale, care presupune că răspunderea contravenţională revine numai persoanei vinovate de săvârşirea contravenţiei;

e) ; principiul unicităţii răspunderii (non bis in idem), care presupune că opersoană care a săvârşit o contravenţie nu poate fi trasă la răspundere contravenţională decât o singură dată şi, deci, nu poate fi supusă decât unei măsuri prevăzute în sancţiunea normei;

f) principiul inevitabilităţii răspunderii, care presupune că oricine comite o contravenţie trebuie să suporte răspundere contravenţională, care, la rândul ei, este o consecinţă inevitabilă a comiterii contravenţiei, sancţionarea vinovatului nefiind facultativă;

g) principiul individualizării răspunderii, care presupune că răspunderea contravenţională trebuie să fie diferenţiată în funcţie de gravitatea contravenţiei, de persoana vinovatului, pentru a asigura atât sancţionarea corectă a contravenientului, cât şi realizarea prevenţiunii generale şi speciale;


h) principiul prescriptibi 1 ităţii răspunderii, care presupune că răspunderea contravenţională este înlăturată prin prescripţie, adică prin trecerea unui anumit interval de timp, prevăzut de lege, de la data comiterii contravenţiei fără ca făptuitorul să fi fost tras la răspundere contravenţională;

i) principiul celerităţii tragerii la răspundere, care presupune asigurarea finalităţii răspunderii contravenţionale - cu cât activitatea de tragere la răspundere contravenţională se realizează la un moment mai apropiat de descoperirea contravenţiei şi a persoanei vinovate, cu atât valorile sociale vor fi mai asigurate şi mai curând restabilite - finalităţi legate de eficienţa răspunderii contravenţionale.

§11.3. Cauzele care înlătură răspunderea contravenţională

înlăturarea răspunderii contravenţionale nu duce la înlăturarea caracterului contravenţional al faptei, ci doar la înlăturarea aplicării sau executării sancţiunii.

înlăturarea răspunderii contravenţionale este determinată de consideraţii de politică contravenţională şi este dictată de anumite împrejurări şi situaţii, când fie utilitatea socială a răspunderii contravenţionale dispare ori se diminuează, fie în realizarea scopului represiunii apare mai profitabilă şi mai eficientă utilizarea altor mijloace. Asemenea împrejurări şi situaţii poartă denumirea de cauze care înlătură răspunderea contravenţională.

Cauzele care înlătură răspunderea contravenţională sunt diferite ca instituţii de drept contravenţional destinate să asigure constrângeri juridice contravenţionale, o incidenţă şi funcţionare care să corespundă scopurilor legii contravenţionale şi sancţiunii contravenţionale.

CCA reglementează următoarele cauze de înlăturare a răspunderii contravenţionale:

a) prescripţia răspunderii contravenţionale (art. 37 CCA) constă în neaplicarea sancţiunii pentru contravenţia comisă pe temeiul trecerii, în anumite condiţii, a unui interval de timp, cu consecinţa stingerii raportului juridic de răspundere contravenţională generat prin comiterea contravenţiei şi scoaterea acesteia de sub incidenţa legii contravenţionale;

b) neînsemnătatea contravenţiei., (art. 21, alin. 1 şi 2 CCA) constă în absolvirea contravenientului de răspundere contravenţională, în con


diţiile prevăzute de lege, cu limitarea la observaţie verbală. Aplicarea înlăturării respective este condiţionată de sancţiunea contravenţiei comise, care trebuie să prevadă avertismentul sau amenda în mărime de până la două salarii minime;

c) împăcarea^-plxţii-yătămate cu persoana care a comis contravenţia (art. 21, alin. 3 CCA) constă în înţelegerea intervenită cu voinţa ambelor subiecte ale raportului contravenţional de a pune capăt conflictului izvorât din comiterea contravenţiei, înlăturând astfel sancţionarea contravenţională. Aplicarea înlăturării respective are loc numai în cauzele comiterii contravenţiilor prevăzute de articolele 471 - 473 CCA şi intervine cel târziu până la rămânerea definitivă a hotărârii asupra cazului contravenţional. împăcarea părţilor fiind irevocabilă, acţiunea contravenţională şi cea civilă se sting din oficiu, cu încetarea procedurii contravenţionale;

d) amnistia (art. 234, pct. 5 CCA) constă în emiterea unui act de clemenţă al Parlamentului, care pentru raţiuni de politică contravenţională, înlătură posibilitatea aplicării sancţiunilor contravenţionale pentru anumite contravenţii, prevăzute de legiuitor, comise până la o anumită dată arătată în actul respectiv. Amnistia este atât un act politic, cât şi un act juridic, deoarece înlătură consecinţele unei contravenţii (răspunderea şi sancţiunea contravenţională);

e) abrogarea actului care stabileşte răspunderea contravenţională (art. 234, pct. 6 CCA) constă în retragerea integrală sau parţială, a unui act normativ contravenţional de aceeaşi valoare juridică sau de o valoare juridică-superioară. Abrogarea poate fi expresă, când actul nou o pronunţă direct sau tacită, când dispoziţiile din actul anterior devin incompatibile cu cele din actul normativ nou.

§11.4. Delimitarea răspunderii contravenţionale

de alte forme de răspundere juridică

1. Răspunderea contravenţională se delimitează de răspunderea penală din punctul de vedere al naturii juridice şi al importanţei sociale a interesului lezat prin fapta ilicită. Valorile şi relaţiile sociale lezate prin săvârşirea infracţiunii vizează însăşi existenţa societăţii (siguranţa statului, proprietatea, drepturile şi interesele persoanei, ordinea de drept), pe când comiterea contravenţiei vizează desfăşurarea normală a societăţii într-un domeniu sau altul al activităţii


sale. Astfel, criteriul de răspundere juridică este gradul de pericol social. în concepţia doctrinară şi legislativă, contravenţiile sunt mai puţin periculoase pentru societate decât infracţiunile şi, respectiv, răspunderea contravenţională este mai uşoară decât cea penală, cu toate că prin reglementarea răspunderii contravenţionale sunt ocrotite valori importante pentru desfăşurarea normală a relaţiilor sociale.

Răspunderea contravenţională nu poate coexista cu răspunderea penală, de aceea nu este posibil să se aplice pentru aceeaşi faptă o sancţiune contravenţională sau o pedeapsă penală, întrucât s-ar aduce atingere aceleiaşi relaţii sociale ocrotite de lege.

2. Răspunderea contravenţională se delimitează de răspunderea administrativă din punctul de vedere al conţinutului material, al semnificaţiei sociale, al modului de reglementare juridică, al competenţei organelor şi al procedurii de soluţionare a litigiilor juridice; Astfel, în plan comparativ, răspunderea contravenţională intervine pentru comiterea contravenţiei, pe când cea administrativă se fundamentează pe încălcarea unui raport administrativ. Constrângerea aplicabilă contravenţiilor, în principiu, se manifestă sub formă de sancţiuni contravenţionale ce pot fi şi privative de libertate, în timp ce în cazul abaterilor administrative au o formă mai diluată, cu un grad de severitate mai redus şi urmăreşte nu sancţionarea vinovatului, ci constrângerea acestuia la respectarea şi executarea actului administrativ pe care, prin conduita sa, l-a încălcat.

3. Răspunderea contravenţională se delimitează de răspunderea civilă prin următoarele criterii: a) răspunderea civilă se întemeiază pe ideea reparării unui prejudiciu adus unui anumit subiect de drept, în timp ce răspunderea contravenţională se întemeiază pe ideea sancţionării celui vinovat de comiterea contravenţiei; b) răspunderea contravenţională se întemeiază pe principiul legalităţii incriminării (contravenţionalizării), în timp ce răspunderea civilă este angajată pentru orice faptă cauzatoare de prejudicii, independent de descrierea concretă a fiecărei fapte în parte; c) răspunderea contravenţională este stabilită prin lege, pe când răspunderea civilă poate rezulta fie din contract, fie poate fi stabilită prin buna învoială.

Răspunderea contravenţională nu exclude răspunderea civilă, după cum nici răspunderea civilă nu exclude pe cea contravenţională, astfel, aceste două forme de răspundere juridică se pot cumula.

(Ca pi t o l u l XII

SANCŢIUNEA CONTRAVENŢIONALĂ

§ 12.1. Definirea şi trăsăturile sancţiunii contravenţionale

Orice normă juridică cuprinde consecinţele ce survin în cazul nerespectării dispoziţiei normei, adică sancţiunea la care este expus cel care a nesocotit această dispoziţie71. Sancţiunea juridică este abordată sub aspect teoretic72 şi alte aspecte, fiind definită ca “orice măsură pe care o normă de drept o statorniceşte drept consecinţă, pentru cazul în care preceptul său va fi nesocotit”73.

Dintre diversele tipuri de sancţiune juridică, un loc important ocupă sancţiunea juridică contravenţională, care reprezintă o măsură de constrângere sau reeducare, aplicată contravenientului în scopul corectării şi reeducării acestuia, precum şi prevenirii comiterii contravenţiilor.

Noţiunea sancţiune contravenţională este susceptibilă de următoarele accepţii:

a) element al normei contravenţionale sau consecinţa încălcării dispoziţiei normei respective;

b) edictarea unui act normativ contravenţional, adică edictarea sau adoptarea unei legi contravenţionale;

c) element al raportului juridic contravenţional de constrângere, adică o specie de sancţiune socială care constă în transpunerea în realitate a elementului normei juridice contravenţionale ce conţine consecinţa încălcării dispoziţiei normei respective şi

d) instituţie de drept contravenţional, adică instituţia alcătuită din ansamblul normelor juridice care reglementează genurile şi speciile de consecinţe ale încălcării dispoziţiilor normelor contravenţionale.

Instituţia de bază a dreptului contravenţional - sancţiunea - este reglementată în capitolele 3 şi 4 din Codul cu privire la contravenţiile administrative, locul principal ocupându-1 cadrul sancţiunilor contravenţionale şi modul de aplicare a acestora.

71 Costică Bulai, Drept penal, partea generală, Bucureşti, 1991, p. 200.72 Mihai Bădescu, Teoria răspunderii şi sancţiunii juridice, Lumina Lex, Bucureşti, 2001; Lidia

Burac, Răspunderea şi sancţiunea juridică, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1997.73 Vintilă Dongoroz, Drept penal, Bucureşti, 1999, p. 456.


Ea este reglementată în cadrul uneia dintre cele trei instituţii fundamentale ale dreptului contravenţional, alături de contravenţie şi de răspunderea contravenţională. în concepţia legiuitorului, sancţiunile sunt efectul răspunderii contravenţionale, iar aceasta, la rândul său, este consecinţa juridică a comiterii contravenţiei.

Sancţiunile contravenţionale sunt consecinţele pe care legea contravenţională le impune în cazul încălcării preceptelor sale, măsurile de constrângere pe care le atrage comiterea contravenţiilor şi, concomitent, instrumentele de realizare şi restabilire a ordinii de drept.

Din această definiţie rezultă că sancţiunea contravenţională are un dublu caracter: unul coercitiv (măsură de constrângere) şi altul corectiv (mijloc de reeducare), fiecare dintre implicând o finalitate distinctă.

Privite în cadrul general al sancţiunilor juridice, sancţiunea contravenţională dispune de anumite trăsături caracteristice:

a) este o măsură coercitivă ce se concretizează într-o anumită privaţiune, sau restricţie) sau obligaţie silităi impusă persoanei vinovate de comiterea contravenţiei;

b) este un mijloc de reeducare, adică, pe lângă caracterul său represiv, are un puternic rol şi efect educativ, de împiedicare a repetării conduitei antisociale, de îndreptare a contravenientului, de formare şi permanentizare în conştiinţa acestuia a convingerii că respectarea legii este o necesitate;

c) este un mijloc de constrângere statală, deoarece nu poate fi aplicat decât de stat, prin organe competente, în numele legii;

d) se aplică numai în cazul comiterii unei contravenţii, adică nu există sancţiune fără contravenţie;

e) se aplică numai faţă de contravenient, adică nu poate fi aplicată decât celui vinovat de comiterea contravenţiei, neexistând deci răspundere contravenţională pentru fapta altei persoane;

f) se aplică în scopul prevenirii comiterii de noi contravenţii, adică prin aplicarea şi executarea sancţiunii contravenţionale nu se urmăreşte cauzarea unor suferinţe fizice sau morale contravenientului, ci îndreptarea acestuia, prevenirea comiterii în viitor de noi contravenţii sau alte fapte cu pericol social concomitent, prin efectul exemplarităţii sale, ea serveşte şi acţiunii de prevenţie generală.


§ 12.2. Scopul şi funcţiile sancţiunii contravenţionale

în articolul 22 CCA se prevede că “sancţiunea administrativă este o măsură de răspundere şi se aplică în scopul educării persoanei care a comis o contravenţie administrativă, în spiritul respectării legilor, precum şi în scopul de a se preveni comiterea unor noi contravenţii atât de către contravenientul însuşi, cât şi de alte persoane”.

Realizarea scopului sancţiunii contravenţionale include atât prevenţia specială, adică preîntâmpinarea comiterii de noi contravenţii de către cel sancţionat, cât şi prevenţia generală, adică preîntâmpinarea comiterii de noi contravenţii de către alte persoane predispuse să încalce legea contravenţională.

în vederea obţinerii scopului său, sancţiunea contravenţională îndeplineşte anumite funcţii, şi anume:

a) funcţia de constrângere, ceea ce presupune că sancţiunea impune restricţii celui vinovat de comiterea contravenţiei şi reprezintă echivalentul pe plan sancţionator al gradului de pericol social al contravenţiei. Constrângerea reprezintă un element important pentru eficienţa scopului sancţiunii, fiindcă exprimă corelaţia dintre gravitatea contravenţiei şi severitatea sancţiunii;

b) funcţia de reeducare, ceea ce presupune că aplicarea şi executarea sancţiunii contravenţionale urmăreşte scopul de a forma o atitudine corectă faţă de societate, faţă de ordinea de drept şi faţă de regulile de convieţuire socială. Reeducarea reprezintă transformarea conştiinţei contravenientului, combaterea şi lichidarea concepţiilor şi deprinderilor antisociale;

c) funcţia de exemplaritate, ceea ce presupune că sancţiunea contravenţională influenţează asupra altor persoane nestatornice de a se abţine în a comite contravenţii, exercitând asupra acestora convingerea privind inevitabilitatea răspunderii contravenţionale în cazul dacă vor comite contravenţii;

d) funcţia de eliminare, ceea ce presupune că în cazul contravenţiilor cu un grad sporit de pericol social, contravenientul poate fi izolat temporar de societate. Eliminarea are loc numai în cazurile strict prevăzute de lege şi se realizează ori de câte ori sancţiunea arestului administrativ se execută în locuri de deţinere.

»


§12.3. Sistemul de sancţiuni contravenţionale

Legislaţia Republicii Moldova prevede pentru comiterea contravenţiilor aplicarea următoarelor sancţiuni, enumerate expres în art. 23 CCA:

1) avertismentul; 2) amenda; 3)- ridicarea- contra echivalent a obiectului care a constituit instrumentul comiterii sau obiectul nemijlocit al contravenţiei; 4) confiscarea obiectului care a constituit instrumentul comiterii sau obiectul nemijlocit al contravenţiei; 5) privarea de dreptul special, acordat cetăţeanului respectiv (de dreptul de a conduce mijloacele de transport, de dreptul la vânătoare); 6) arestul administrativ şi 7) expulzarea.

Cadrul de sancţiuni statornicit în CCA cuprinde două categorii, diferenţiate după modul de aplicare, şi anume: sancţiuni principale şi sancţiuni complementare.

Conform art. 24 CCA, ridicarea contra echivalent şi confiscarea obiectelor pot fi aplicate atât ca sancţiuni administrative principale, cât şi ca cele complementare; celelalte sancţiuni administrative, menţionate în prima parte a articolului 23 din Cod, pot fi aplicate numai ca sancţiuni administrative principale.

Pentru o contravenţie administrativă poate fi aplicată fie o sancţiune principală, fie o sancţiune principală şi una complementară.

Avertismentul (art. 25 CCA) înseamnă atragerea atenţiei contravenientului cu condiţia că nu va mai repeta încălcarea dată.

Amenda (art. 26 CCA) este o sancţiune cu caracter pecuniar, care constă într-o sumă de bani pe care contravenientul este obligat să o plătească în contul statului.

Ridicarea contra echivalent a obiectului care a constituit instrumentul comiterii sau obiectul nemijlocit al contravenţiei (art. 27 CCA) constă în luarea silită şi comercializarea ulterioară a acestui obiect, cu restituirea sumei de bani obţinute fostului proprietar, reţinându-se cheltuielile pentru comercializarea obiectului ridicat. Pentru a fi ridicat contra echivalent se cere ca acest obiect să fi fost destinat, folosit ori rezultat din contravenţie.

Confiscarea obiectului care a constituit instrumentul comiterii sau obiectul nemijlocit al contravenţiei (art. 28 CCA) constă în transformarea silită şi în mod gratuit a acestui obiect ridicat în proprietatea statului. Pentru a fi confiscat se impune ca obiectul ridicat să fi fost destinat, folosit ori rezultat din contravenţie.


Privarea de dreptul special acordat cetăţeanului respectiv (art. 29 CCA) constă în a interzice contravenientului de a conduce mijloace de transport şi de a purta arme de vânătoare.

Arestul administrativ (art. 30 CCA) constă în izolarea de societate a V contravenientului prin încarcerarea acestuia, sub regimul prevăzut de CCA,

pe termen de până la 30 de zile. Sancţiunea respectivă se stabileşte în cazurile prevăzute expres şi direct în lege. Arestul administrativ nu poate fi aplicat faţă de femeile gravide, faţă de femeile care au copii în vârstă de până la doisprezece ani, faţă de persoanele care n-au atins vârsta de optsprezece ani, faţă de invalizii de gradele unu şi doi, faţă de militarii şi supuşii serviciului militar chemaţi la concentrare, precum şi faţă de persoanele din efectivul de soldaţi şi din corpul de comandă al organelor afacerilor interne.

Expulzarea din Republica Moldova poate fi aplicată ca sancţiune administrativă faţă de cetăţenii străini şi apatrizi pentru comiterea contravenţiei administrative ce încalcă ordinea publică sau orânduirea de stat (art. 23, alin. 2 CCA). Măsura expulzării poate fi dată de instanţa de judecată pe o durată nedeterminată, când sunt întrunite următoarele condiţii:

a) contravenientul este cetăţean străin sau apatrid (fără cetăţenie), iar acesta din urmă nu are domiciliu în Republica Moldova;

b) din datele cauzei trebuie să rezulte că rămânerea contravenientului în Republica Moldova constituie o stare de pericol social;

c) contravenţia comisă atentează asupra ordinii publice sau orânduirii de stat stabilite în Republica Moldova;

d) trebuie să nu existe motive întemeiate de a concluziona că prin expulzare persoana va fi supusă la tortură, tratament inuman sau la pedeapsa cu moartea în ţara în care urmează a fi expulzată;

e) expulzarea trebuie să aibă ca destinaţie statul al cărui cetăţean este contravenientul sau pe teritoriul căruia îşi are domiciliul.

§12.4. Aplicarea sancţiunii contravenţionale

Pentru ca sancţiunea contravenţională să-şi atingă scopul preventiv, ea trebuie aplicată în raport cu fiecare contravenţie şi cu fiecare persoană trasă la răspundere contravenţională.

Instituţia aplicării sancţiunii contravenţionale îşi are fundamentul juridic în dispoziţiile capitolului 4 din CCA şi se realizează în baza, în condiţiile şi în limitele stabilite strict de legea contravenţională.

114 DR E P T UL C O N T R A V E N Ţ I O N A L

4

■

■

Regulile generale de aplicare a sancţiunii sunt, potrivit art. 32 CCA, următoarele:

a) dispoziţiile părţii generale a CCA, cum ar fi: reglementările referitoare la scopul şi funcţiile sancţiunii contravenţionale, la sistemul de sancţiuni contravenţionale, la acţiunea circumstanţelor de agravare sau atenuare;

b) limitele de sancţiune fixate în partea specială a CCA, care, fiind expresia gradului de pericol social abstract al unui gen de contravenţii, corespund şi pericolului social concret al contravenţiei pentru care urmează să se stabilească sancţiunea;

c) gradul de pericol social al contravenţiei comise, care se caracterizează prin atingerea adusă atât obiectului juridic principal, cât şi obiectului juridic adiacent, prin opţiunea contravenientului pentru anumite acţiuni sau inacţiuni constitutive sau prin semnificaţie constitutivă sau prin semnificaţie cantitativă a rezultatului contravenţional;

d) persoana contravenientului, care presupune că la aplicarea sancţiunii este obligatoriu să se ţină seama de elementele care caracterizează persoana: starea psihologică a acesteia, modul în care s-a dezvoltat, trăieşte şi activează, comportamentul în societate înainte şi după comiterea contravenţiei;

e) circumstanţele care atenuează sau agravează răspunderea contravenţională, adică acele stări, situaţii, calităţi sau alte date ale realităţii care, deşi nu fac parte din conţinutul cantitativ al contravenţiei, au totuşi legătură fie cu contravenţia comisă, fie cu persoana contravenientului şi determină aplicarea minimă (blândeţe) sau maximă (înăsprire) a sancţiunii.

Circumstanţele ce atenuează răspunderea contravenţională sunt enumerate cu titlu exemplificativ în art. 33 CCA:

1) penitenţa sinceră a vinovatului; 2) prevenirea de către vinovat a urmărilor dăunătoare ale contravenţiei, repararea benevolă a prejudiciului sau înlăturarea daunei pricinuite; 3) comiterea contravenţiei sub influenţa unei puternice emoţii sufleteşti ori în virtutea unui concurs de grave împrejurări personale sau familiale; 4) comiterea contravenţiei de către un minor; 5) comiterea contravenţiei de către o femeie gravidă sau de către o femeie care are copil în vârstă de sub un an.

Legislaţia Republicii Moldova poate prevedea şi alte circumstanţe ce atenuează răspunderea pentru contravenţia administrativă. Organul (persoana cu funcţie de răspundere) care examinează cazul cu privire la contravenţia


administrativă poate declara drept atenuante şi circumstanţele neprevăzute în legislaţie.

Circumstanţele ce agravează răspunderea contravenţională sunt enumerate cu titlu limitativ în art. 34 CCA: 1) continuarea comportamentului ilicit, contrar cererii persoanelor împuternicite pentru aceasta de a înceta acest comportament; 2) comiterea a doua oară în decursul unui an a unei contravenţii similare, pentru care persoana a fost deja supusă unei sancţiuni administrative; comiterea contravenţiei de către o persoană care a săvârşit anterior o infracţiune; 3) atragerea în contravenţie a unui minor; 4) comiterea contravenţiei de un grup de persoane; 5) comiterea contravenţiei în condiţiile unor calamităţi naturale sau în alte împrejurări excepţionale; 6) comiterea contravenţiei în stare de ebrietate. Organul (persoana cu funcţie de răspundere) care aplică sancţiunea administrativă poate, în funcţie de caracterul contravenţiei administrative, să nu considere circumstanţa respectivă ca agravantă.

Conform art. 35 CCA, în cazul comiterii de către una şi aceeaşi persoană a două sau mai multe contravenţii administrative sancţiunea se aplică pentru fiecare contravenţie în parte.

Dacă o persoană a comis câteva contravenţii administrative, privitor la care cazurile se examinează de unul şi acelaşi organ (de una şi aceeaşi persoană cu funcţie de răspundere), sancţiunea se aplică în limitele stabilite pentru contravenţia mai gravă. în asemenea caz la sancţiunea principală poate fi adăugată una din sancţiunile complementare, prevăzute de articolele referitoare la răspunderea pentru oricare din contravenţiile comise.

Termenele sancţiunii contravenţionale sunt reglementate în articolele 36-38 din CCA.

Termenul de arest administrativ se calculează în zile, de privare de un drept special - în ani, în luni sau în zile.

Sancţiunea contravenţională poate fi aplicată nu mai târziu de trei luni de la comiterea contravenţiei, iar în cazul contravenţiei continue - nu mai târziu de trei luni de la descoperirea ei.

în cazul contravenţiilor în domeniul impozitelor, taxelor, primelor de asigurare şi disciplinei financiare, sancţiunea se aplică nu mai târziu de un an de la data comiterii contravenţiei.

în cazul refuzului de a intenta proces penal sau în cazul clasării procesului penal, dar dacă în acţiunile persoanei există indicii ale contravenţiei administrative, sancţiunea administrativă poate fi aplicată nu mai târziu de trei luni de la data adoptării hotărârii cu privire la refuzul de a intenta un proces penal sau de a-1 clasa.


Termenele prevăzute, menţionate deja, se suspendă din momentul încheierii examinării în fond a cauzei până la pronunţarea de către instanţa de judecată a hotărârii definitive, dar nu pot depăşi un an de la data comiterii contravenţiei.

Termenele prevăzute expuse nu se extind asupra cazurilor de aplicare, în baza Codului vamal, a confiscării obiectelor de contrabandă.

Dacă persoana supusă unei sancţiuni contravenţionale n-a comis, în decurs de un an după executarea sancţiunii, o nouă contravenţie, se consideră că această persoană n-a fost supusă sancţiunii contravenţionale.

§ 12.5. Repararea pagubelor produse prin contravenţie

Aplicarea sancţiunii contravenţionale nu exclude obligaţia de despăgubire a contravenientului pentru pagubele pricinuite prin contravenţie.

Potrivit art. 39 din CCA, dacă în urma contravenţiei s-a pricinuit o pagubă materială unei persoane fizice sau juridice, organul (persoana cu funcţie de răspundere), rezolvând chestiunea cu privire la aplicarea sancţiunii pentru contravenţie, este în drept să soluţioneze concomitent chestiunea reparării de către cel vinovat a pagubei materiale, dacă suma ei nu depăşeşte mărimea unui salariu minim, iar instanţa judecătorească - indiferent de mărimea pagubei.

în celelalte cazuri chestiunea cu privire la repararea pagubei materiale pricinuite prin contravenţia administrativă se rezolvă pe calea procedurii judiciare civile.

în această ordine de idei cităm şi prevederile art. 40 din CCA, unde se arată că aplicarea sancţiunii contravenţionale nu absolveşte persoana care a comis contravenţia de executarea obligaţiei pentru neîndeplinirea căreia a fost aplicată sancţiunea respectivă.

Acţiunea civilă în procedura contravenţională poate fi intentată la cererea persoanei căreia i-au fost pricinuite prejudicii materiale, morale sau, după caz, i-a fost adusă daună reputaţiei nemijlocit prin fapta interzisă de legea contravenţională sau în legătură cu comiterea acesteia.

Soluţionarea acţiunii civile în procedura contravenţională se efectuează de către organul competent o dată cu soluţionarea cazului contravenţional.

în cazul când, pentru a stabili exact suma despăgubirilor cuvenite părţii vătămate, organul competent admite, în principiu, acţiunea civilă, urmează ca asupra cuantumului despăgubirilor cuvenite să hotărască instanţa civilă.

Precizăm, în final, că în toate cazurile de antrenare a răspunderii delictuale civile, pagubele trebuie să fie produse numai prin comiterea contravenţiei, cu care trebuie să fie în raport de cauzalitate.

Drept Contraventional S. Furdui

Documents

Transcript of Drept Contraventional S. Furdui