1. Conceptul de patrimoniu

După o îndelungată istorie, conceptul juridic de patrimoniu rămâne ataşat indisolubil persoanei. Codul civil utilizează expresia „patrimoniu” în art. 781 şi în art. 784, precum şi în art. 1743, iar în materie comercială Legea nr. 31/1990 se referă la patrimoniu în legătură cu administrarea, dizolvarea, fuziunea şi divizarea societăţilor. În art. 1718 C.civ., se vizează indirect patrimoniul prin referire la obligaţia oricărei persoane de a-şi îndeplini îndatoririle cu toate bunurile sale mobile şi imobile, prezente şi viitoare, elemente care contribuie la definirea patrimoniului. Pentru definirea conceptului de patrimoniu, se iau în considerare trei elemente:

1. drepturile şi obligaţiile care îl alcătuiesc au conţinut economic, fiind evaluabile în bani;

2. drepturile şi obligaţiile au caracterul de universalitate juridică;3. patrimoniul este atributul personalităţii.

În conţinutul patrimoniului se regăsesc numai drepturile şi obligaţiile care au conţinut economic, exprimabil în bani. Criteriul evaluării băneşti este de esenţa drepturilor şi obligaţiilor patrimoniale. Ele imprimă şi valoarea economică a patrimoniului ca entitate. În expresie contabilă, drepturile sunt înscrise în cont de activ, iar datoriile în cont de pasiv. Raportul dintre cele două valori exprimă solvabilitatea persoanei. În materie comercială, insolvabilitatea se distinge de insolvenţă, care este definită numai prin raportul dintre datoriile exigibile şi sumele de bani disponibile (art. 3 pct. 1 din Legea nr. 85/2006). Elementele concrete care alcătuiesc patrimoniul sunt fungibile, dar nu privite individual şi concret, ci prin capacitatea lor generală de accesibilitate la schimb, în sens juridic1.

2. Ambiguitatea „patrimoniului”

Deviza Constituţiei Europene „unitate în diversitate” poate fi regăsită plenar în caracterizarea patrimoniului persoanei. De la definiţia clasică – „ansamblu de bunuri şi drepturi moştenite de la părinţi” – s-a ajuns la asocieri diverse, cum sunt patrimoniul cultural naţional, patrimoniul genetic etc., ceea ce denotă că noua accepţiune a patrimoniului se bazează pe ideea de stabilitate, de înrădăcinare a valorilor, de fidelitate faţă de trecut şi de deschidere faţă de viitor. Vocabularul juridic al asociaţiei Henri Capitant defineşte patrimoniul ca ansamblu de bunuri şi obligaţii ale unei persoane, privit ca formând o universalitate de drept, un tot cuprinzând nu numai bunurile prezente, ci, de asemenea, şi bunurile sale viitoare. Autorii francezi au definit patrimoniul ca o emanaţie a personalităţii şi expresia puterii juridice cu care o persoană este investită. În acest fel, teoria patrimoniului constituie un aspect particular al teoriei personalităţii, care este concepută nu doar în ea însăşi, ci prin drepturile şi obligaţiile sale. Unitatea juridică a patrimoniului este un principiu pe care nu toţi îl înţeleg în acelaşi mod deoarece în patrimoniu se disting mase de bunuri care sunt reprezentative mai mult pentru unele categorii de persoane, după cum există datorii care nu dezonorează dacă nu sunt plătite. Unitatea patrimoniului are ca efect obligaţia debitorului de a-şi plăti datoriile spre satisfacerea interesului creditorilor. Se vehiculează termeni ca „patrimoniul familial” sau „patrimoniul profesional” care tind spre limitarea obligaţiilor la anumite compartimente din patrimoniu. Doctrina contemporană tinde să prezinte patrimoniul nu doar ca o simplă entitate juridică, ci, de asemenea, ca o realitate concretă, atât în perspectivă statică, cât şi în perspectivă dinamică.

1 I. Turcu, Tratat teoretic şi practic de drept comercial, Vol. 1, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008, pag. 277.

1

Se vorbeşte despre patrimoniul cultural comun al umanităţii şi despre patrimoniul naţional şi, de asemenea, despre domeniul public şi domeniul privat al statului sau al municipiului. Sunt bunuri ce aparţin colectivităţilor publice, persoanelor juridice de drept public şi asemenea bunuri formează împreună un domeniu public. Uneori bunurile se integrează într-un ansamblu alcătuind o universalitate. Alteori drepturile se detaşează de patrimoniu, cum este de exemplu dreptul la o reputaţie ireproşabilă2.

3. Patrimoniul societăţii

3.1. Caracterul autonom al patrimoniului societăţii

Din punct de vedere juridic, patrimoniul se concretizează în ansamblul de drepturi şi obligaţii cu conţinut economic pe care persoana juridică le are în mod distinct şi independent de cele ale altor subiecte de drept, cât şi de cele ale persoanelor ce o alcătuiesc. Patrimoniul societăţii comerciale constituie suportul său material, care îi conferă posibilitatea realizării scopului pentru care a fost înfiinţată; el îi permite să participe în nume propriu la raporturile juridice şi să-şi asume drepturile şi obligaţiile pe care această participare le presupune3. Potrivit principiilor generale, patrimoniul societăţii cuprinde activul social şi pasivul social. În activul social sunt cuprinse drepturile patrimoniale, reale sau de creanţă. Aceste drepturi privesc, în principal, bunurile aduse de asociaţi ca aport la constituirea societăţii. De asemenea, intră în activul social bunurile dobândite de societate ulterior constituirii, în cursul desfăşurării activităţii, precum şi beneficiile nedistribuite. În pasivul social sunt cuprinse obligaţiile patrimoniale ale societăţii, contractuale şi extracontractuale (obligaţii sociale). Întrucât patrimoniul societăţii are drept titular societatea, ca persoană juridică, înseamnă că acest patrimoniu are un caracter autonom; patrimoniul societăţii este distinct de patrimoniile asociaţiilor care au constituit societatea. Pentru a evidenţia caracterul său autonom, patrimoniul societăţii mai este denumit şi patrimoniu social4. Ulterior constituirii societăţii, patrimoniul creşte sau se micşorează, după cum cresc ori se micşorează drepturile şi obligaţiile societăţii comerciale. În conţinutul patrimoniului sunt cuprinse mai multe categorii de bunuri, fiecare cu un regim juridic bine determinat. Cele mai importante dintre ele sunt: capitalul social şi fondul de comerţ. Capitalul social reprezintă acea parte din patrimoniul societăţii comerciale care cuprinde totalitatea aporturilor în natură şi numerar, aduse de asociaţi cu prilejul constituirii societăţii, exprimat în bani. Aporturile în natură sunt supuse unei proceduri de evaluare. Ulterior constituirii, capitalul social se întregeşte cu rezerve rezultate din beneficiile acumulate care, prin actul de voinţă al asociaţilor, capătă destinaţia încorporării în capitalul social. Funcţia cea mai importantă a capitalului social este aceea că el reprezintă gajul general al creditorilor societăţii. Dreptul de gaj nu este concret, nu priveşte un bun individual determinat, ci are ca obiect întregul patrimoniu. În consecinţă, până când creditorul trece la urmărirea unui bun concret al societăţii spre a-şi realiza creanţa, societatea este liberă, în principiu, să dispună de bunurile sale, putând să le înstrăineze ori să dobândească altele în locul celor înstrăinate.

2 I. Turcu, Tratat teoretic şi practic de drept comercial, Vol. 1, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008, pag. 270.3 C. Bârsan, V. Dobrinoiu, M. Toma, C. Tufan, A. Ţiclea, Societăţile comerciale, Vol 1, Casa de editură şi presă „Şansa” S.R.L, Bucureşti, 1995, pag. 18.4 V. Daghie, D. Mihăilă, R. Oprea, Drept comercial român, Vol. 1, Ed. Naţional, Bucureşti, 2001, pag. 198.

2

Capitalul social este totodată şi măsura drepturilor asociaţilor, întucât beneficiile cuvenite acestora sunt stabilite în strânsă legătură cu aportul social adus în societate. Volumul capitalului social serveşte şi la calcularea rezervelor pe care societatea le constituie. În cadrul patrimoniului societăţii comerciale, fondul de comerţ, denumit şi patrimoniul comercial, reuneşte bunuri, cum ar fi clientela, vadul, brevetele de invenţie, mărcile, desenele etc, indispensabile exercitării comerţului. Fondul de comerţ îndeplineşte următoarele funcţii:

- reprezintă instrumentul juridic de apărare împotriva concurenţei neloiale. Posesorul fondului de comerţ poate exercita, fie acţiunea în contrafacere împotriva celor care aduc tulburări comerţului său, fie acţiunea în concurenţă neloială;

- valorifică unele elemente patrimoniale, care fără reunirea lor cu alte asemenea elemente, în cadrul fondului de comerţ ar fi lipsite de valoare pecuniară, aşa cum sunt, de exemplu, vadul de comerţ, clientela etc;

- acordă comerciantului un drept de preferinţă asupra imobilului în care exercită comerţul (atunci când acesta nu este al său, de care proprietarul trebuie să ţină seama, sub sancţiunea dezdăunării, când hotăreşte vânzarea, închirierea sau atribuirea altei destinaţii acelui spaţiu5.

3.2. Consecinţele autonomiei patrimoniului societăţii

Autonomia patrimoniului societăţii, faţă de patrimoniile proprii ale asociaţilor, determină anumite consecinţe juridice. a) Bunurile aduse ca aport de asociaţi ies din patrimoniul lor şi intră în patrimoniul societăţii. Aceste bunuri devin proprietatea societăţii, afară de cazul când s-a convenit altfel prin contractul de societate (art. 65 din Legea nr. 31/1990). Asupra bunurilor aportate, asociaţii nu mai au nici un drept. În schimbul lor, ei au dobândit părţi de interes, părţi sociale sau acţiuni, care le conferă un drept de creanţă împotriva societăţii, de o natură specială, cu caracter social (dreptul de a participa la luarea deciziilor în adunarea generală, dreptul la dividende şi la împărţirea activului social, în caz de lichidare). De vreme ce bunurile aportate au ieşit din patrimoniul asociaţilor, înseamnă că nici creditorii personali ai asociaţilor nu mai pot urmări aceste bunuri, indiferent de data creanţei lor. În acest sens, art. 66 alin. 1 din legea nr. 31/1990 prevede că, pe durata societăţii, creditorii asociatului pot să-şi exercite drepturile lor numai asupra părţii din beneficiile cuvenite asociatului, după bilanţul contabil, iar după dizolvarea societăţii, asupra părţii ce i s-ar cuveni prin lichidare. În afară de aceste drepturi, art. 66 alin. 2 din Legea nr. 31/1990 recunoaşte creditorilor asociaţilor şi alte drepturi care pot fi exercitate în timpul duratei societăţii. Creditorii asociaţilor pot popri părţile ce s-ar cuveni asociaţilor prin lichidarea societăţii. Prin poprirea efectuată în condiţiile Codului de procedură civilă, suma de bani ce s-ar cuveni asociatului debitor prin lichidarea societăţii va fi indisponibilizată în favoarea creditorului asociatului. În cazul societăţii pe acţiuni sau în comandită pe acţiuni, creditorii asociaţilor pot sechestra şi vinde acţiunile debitorilor lor. Deci, acţiunile aparţinând asociaţilor debitori pot fi puse sub sechestru asigurător şi vândute de către creditorii asociaţilor, în condiţiile legii. b) Bunurile aduse ca aport de către asociaţi, care sunt cuprinse în activul social, formează gajul general al creditorilor sociali. Deci, ele vor putea fi urmărite numai de către creditorii societăţii, adică pentru obligaţiile asumate de către societate, indiferent de izvorul lor. Asupra acestor bunuri este exclus concursul creditorilor sociali cu creditorii asociaţilor.

5 C. Bârsan, V. Dobrinoiu, M. Toma, C. Tufan, A. Ţiclea, Societăţile comerciale, Vol 1, Casa de editură şi presă „Şansa” S.R.L, Bucureşti, 1995, pag. 19.

3

Creditorii sociali beneficiază, pe lângă dreptul de gaj asupra bunurilor din activul social, şi de un drept de gaj general asupra patrimoniului asociaţilor debitori. Se are în vedere cazul societăţii în nume colectiv şi societăţii în comandită, în care asociaţii, respectiv asociaţii comanditaţi raspund pentru obligaţiile sociale nelimitat şi solidar. c) Obligaţiile societăţii faţă de terţi nu se pot compensa cu obligaţiile terţilor faţă de asociaţi. Potrivit art. 1145 C. Civ., pentru a opera compensaţia trebuie ca obligaţiile să existe între aceleaşi persoane, care să fie creditor şi debitor, în acelaşi timp, una faţă de alta. Or, având patrimonii deosebite, societatea are o obligaţie faţă de un terţ, iar acest terţ are o obligaţie faţă de unul dintre asociaţi, cele două obligaţii nu se pot stinge prin compensaţie, deoarece obligaţiile nu sunt reciproce; terţul se află în raporturi juridice cu două subiecte de drept diferite, fiecare cu drepturile şi obligaţiile sale. d) Aplicarea procedurii insolvenţei faţă de societate priveşte numai patrimoniul societăţii. Deoarece societatea comercială are un patrimoniu propriu, distinct de patrimoniile asociaţilor, procedura insolvenţei are ca obiect exclusiv patrimoniul societăţii care a încetat plăţile pentru datoriile sale, fără a se putea extinde asupra patrimoniilor asociaţilor ( art. 29 din Legea nr. 85/2006)6.

6 S.D. Cărpenaru, Drept comercial roman, Ediţia a VIII-a revăzută şi adăugită, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2008, pag. 216-217.

4