1

Universitatea Creştină „Dimitrie

Cantemir” Bucureşti

Facultatea de Drept Cluj-Napoca

Drept comercial

Suport de curs fr

Lect.univ.dr. Paul Popovici

Cluj Napoca 2012

comercial

comercial

2

CUPRINS

Introducere 3

Raportul juridic de drept al afacerilor 3

UNITATEA DE ÎNVATARE NR. 1 6

Secţiunea 1. Norma juridică 6

Secţiunea 2. Izvoarele dreptului 9

Secţiunea 3. Interpretarea normelor juridice 11

Secţiunea 4. Raportul juridic civil 14

4.1 Subiectele sau părţile raportului juridic civil 14

4.2 Conţinutul raportului juridic civil 19

4.3 Obiectul raportului juridic civil 22

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE NR. 2 28

Actul juridic civil 28

Secţiunea 1 - Noţiune şi clasificare 28

Secţiunea 2. 36

Secţiunea 3. 51

Secţiunea 4. Modalităţile actului juridic civil 54

Secţiunea 5. 61

Secţiunea 6. Nulitatea actului juridic civil 68

UNITAREA DE ÎNVĂŢARE NR. 3 81

Secţiunea 1. Faptele de comerţ 81

Secţiunea 2. Calitatea de comerciant 85

Secţiunea 3. Fondul de comerţ - instituţie fundamentală a dreptului afacerilor 95

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE NR. 4 105

Secţiunea 1. Obligaţii. Clasificări. Contractul ca izvor de obligaţii civile şi comerciale 105

Secţiunea 2. Particularităţi ale obligaţiilor comerciale 117

UNITAREA DE ÎNVĂŢARE NR. 5 129

Secţiunea 1. Contractul de vânzare-cumpărare comercială 129

Secţiunea 2. Contractul de leasing 136

Secţiunea 3. Contractul de factoring 139

Secţiunea 6. Contractul de report 146

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE NR. 6 148

TITLURILE DE CREDIT 148

Secţiunea 1. Noţiunea şi caracteristicile titlurilor comerciale de valoare 148

Secţiunea 2. Clasificarea titlurilor comercilale de valoare 148

Secţiunea 3. Cambia 151

Secţiunea 4. Biletul la ordin 158

Secţiunea 5. Cecul 158

BIBLIOGRAFIE 160

comercial

3

comercial

4

Introducere

Raportul juridic de drept al afacerilor

Din punct de vedere terminologic, elementele de drept comercial care fac obiectul disciplinei

dreptul afacerilor sunt revendicate de ramura dreptului comercial. Denumirea drept comercial atribuită

tuturor afacerilor poate fi criticată1, mai cu seamă pentru că termenii comerţ şi comercial desemnează,

de fapt, operaţiunile legate de marfa - distribuţia şi, uneori, activitatea de producţie. Dreptul afacerilor

are un domeniu de reglementare mult mai vast, acoperind şi faza de producţie. S-a exprimat în literatura

juridică opţiunea pentru „denumirea drept al afacerilor, ca alternativă a dreptului comercial, care

cuprinde toate normele juridice ce reglementează afacerile, indiferent de ce natură sunt, de drept privat

sau de drept public.”2

Denumirea drept al afacerilor sugerează ideea că acest drept reprezintă un ansamblu de norme

juridice care reglementează afacerile.3

Noţiunea de afacere este sinonimă cu cea de comerţ - luată în sensul ei larg, ca activitate

aducătoare de profit, indiferent că ea constă exclusiv în schimbul şi circulaţia mărfurilor sau într-o altă

variantă economică (financiară, industrială etc.). Din câte se constată şi limbajul economic se adaptează

mai uşor la noţiunea de afacere. Au devenit deja uzuale expresii precum mediu de afaceri, om de

afaceri, plan de afaceri etc.4 Cu acelaşi înţeles, noţiunea de afacere este întâlnită şi în limbile de

circulaţie internaţională, business în engleză, affaire în franceză, geschaft în germană.

Dreptul afacerilor reglementează relaţiile sociale ale întreprinderii din momentul înfiinţării ei

până în momentul desfiinţării (lichidării), implicaţiile ramurilor de drept public în afaceri, a celor care

reglementează relaţiile ce se stabilesc între stat, pe de-o parte, şi comerciant, pe de altă parte (dreptul

administrativ, dreptul fiscal, dreptul penal etc.), relevând intervenţia statului în economie. Dreptul

afacerilor impune aplicarea unor dispoziţii de drept civil (cum ar fi acele reglementări care au în vedere

protecţia consumatorilor, regimul juridic al bunurilor) sau a unor dispoziţii din dreptul muncii (ca

angajarea salariaţilor într-o întreprindere, răspunderea disciplinară, materială, jurisdicţia muncii etc.).

Dificultatea studierii dreptului afacerilor rezultă şi din faptul inexistenţei unei definiţii care să

fie unanim acceptată în literatura de specialitate.

Dreptul afacerilor este o ştiinţă interdisciplinară (pluridisci-plinară), spre deosebire de dreptul

comercial, care este una din ramurile dreptului privat, având un domeniu de reglementare mai întins

decât dreptul comercial.5

Problema frontierelor dreptului afacerilor este acută. Trebuie să se degaje criteriul raţional care

permite determinarea cu precizie a domeniului dreptului afacerilor. Pentru aceasta s-a convenit să se

delimiteze dreptul afacerilor în raport cu dreptul civil şi în raport cu dreptul comercial.6

Dreptul afacerilor îşi afirmă specificitatea sa în raport cu dreptul civil. Dar sunt întreţinute cu

acesta raporturi complementare. Cerinţele proprii ale dezvoltării afacerilor sunt: rapiditate şi simplitate,

securitate, tehnicitate, încredere reciprocă, solidaritate. De asemenea, dreptul afacerilor fiind un drept

de excepţie faţă de dreptul civil, care este un drept comun, trebuie supus unor interpretări restrictive.

În ceea ce priveşte complementaritatea dreptului civil şi a dreptului afacerilor, trebuie spus că

dreptul afacerilor - în ciuda specificului său - nu îşi este suficient lui însuşi. El nu constituie o ramură

absolut autonomă a dreptului, are nevoie de alte discipline şi, în principal, de dreptul civil. De exemplu,

vânzarea mărfurilor aparţine, în principiu, domeniului dreptului afacerilor. Dar regimul juridic al

vânzării comerciale este reglementat, într-o foarte largă măsură, prin normele juridice civile.

Dar şi dreptul afacerilor, la rândul său, influenţează dreptul civil, dreptul afacerilor fiind

expansionist. Instituţiile dreptului afacerilor, care au făcut dovada eficacităţii lor, sunt - în mod voit -

preluate, după un anumit timp, de legislaţia civilă. Se poate spune, de asemenea că dreptul afacerilor

1 Y. Guyon, Droit des affaires, Tome I, Paris, 1998 citat de S. Angheni, M. Volonciu, C. Stoica, Drept comercial,

ediţia a 3-a, Editura All Beck, Bucuresti, 2004, p. 11. 2 N. Roşca, S. Băieş, Dreptul afacerilor, vol. I, Chişinău, 2004, p. 7.

3 N. Roşca, S. Băieş, op. cit., p. 3.

4 Al. Amititeloaie, Dreptul afacerilor, Editura Junimea, Iaşi, 2001, p. 11.

5 S. Angheni, M. Volonciu, C. Stoica, Drept comercial, ediţia a 3-a, Editura All Beck, Bucuresti, 2004, p. 11

6 J.-B. Blaise, Droit des affaires, ediţia a 2-a, Dalloz, Paris, 2000, p. 39.

comercial

5

serveşte ca laborator pentru experimentarea anumitor reguli noi, care sunt până la urmă adoptate şi

generalizate de dreptul civil. Astfel, în dreptul francez, expansionismul7 dreptului afacerilor este, în

special, manifestat, de exemplu, în evoluţia dreptului procedurilor colective de redresare şi de lichidare

judiciară a întreprinderilor. Tradiţional, procedura falimentului, cu alaiul său de sancţiuni, era rezervată

comercianţilor. Din 1967, procedura falimentului s-a aplicat tuturor persoanelor juridice de drept privat.

Din 1985, noua procedură de redresare şi lichidare judiciară a fost declarată egal aplicabilă

meşteşugarilor şi, în 1988, a fost extinsă asupra agricultorilor. Prin urmare, o instituţie a dreptului

comercial a fost extinsă în afara dreptului comercial. Astăzi, procedurile colective de redresare şi

lichidare judiciară se aplică tuturor întreprinderilor, ele făcând parte din dreptul întreprinderii.

Raporturile dintre dreptul afacerilor şi dreptul comercial sunt paradoxale. Pe de-o parte, cele

două ramuri întreţin un raport de rivalitate. Fiecare pretinde că reglementează singur ansamblul

relaţiilor profesionale private având un obiect economic. Dar, pe de altă parte, dreptul afacerilor şi

dreptul comercial sunt condamnate să trăiască împreună. Ele formează un tot inseparabil. Din punct de

vedere istoric, dreptul comercial a apărut primul şi are un trecut îndelungat. El s-a afirmat ca o

disciplină independentă. Dar, începând cu cel deal Doilea Război Mondial, a început să se simtă

concurenţa unei noi ramuri de drept - dreptul afacerilor.

Cunoaşterea dreptului afacerilor prezintă importanţă, deoarece acest proces are ca scop

înlăturarea riscurilor juridice sau a unei afaceri dezavantajoase ca urmare a necunoaşterii ansamblului

de norme juridice care, printr-o coroborare corectă, permit dezvoltarea unei afaceri eficiente.

Reglementările care au incidenţă asupra afacerilor, în mod frecvent, privesc următoarele

probleme:

- adoptarea unor măsuri de precauţie elementare în faza executării obligaţiilor contractuale

(punerea în întârziere a debitorului, luarea unor măsuri conservatorii, garanţii etc.);

- cunoaşterea condiţiilor în care un acord este un veritabil contract, precum şi forţa

obligatorie a negocierilor şi tratativelor prealabile încheierii unei afaceri;

- cunoaşterea dispoziţiilor legale de drept civil şi de drept comercial privind clauza penală,

clauza limitativă de răspundere sau de neresponsabilitate, pentru obligaţiile contractuale

asumate de partenerii de afaceri;

- necesitatea invocării excepţiei de ordine publică şi a fraudei la lege, atunci când apare

necesar, dacă raporturile juridice de dreptul afacerilor aduc atingere normelor juridice cu

caracter imperativ (de ordine publică);

- implicaţiile titlurilor de credit în afaceri şi modul de circulaţie al acestora;

- acordarea creditelor şi regimul juridic al garanţiilor necesare asigurării creditelor;

- consecinţele înscrierii creanţelor într-un cont curent.

Dreptul afacerilor se justifică pentru a satisface necesităţile practice în materia afacerilor, el este

un drept concret în continuă mişcare şi transformare, întocmai ca şi comerţul.

Dreptul afacerilor cuprinde reglementări de drept public şi reglementări de drept

privat.

Cea mai veche divizare a dreptului în drept public şi drept privat a fost făcută de juristul latin

Ulpian (170-228 e.n.). Dreptul public avea ca obiect organizarea statului roman şi reglementa relaţiile

dintre stat şi par5/4/2012ticulari, conţinea norme cu caracter imperativ, iar părţile raportului juridic eru

pe poziţie de inegalitate juridică. Dreptul privat reglementa relaţiile dintre particulari, conţinea norme

supletive, iar părţile raportului juridic erau pe poziţie de egalitate juridică. De asemenea, dreptului

privat îi era specific principiul potrivit căruia este posibil tot ce nu este interzis de lege, iar dreptul

public se baza pe un principiu invers, adică este posibil numai ce este prescris.

Dreptul afacerilor implică unele reglementări de drept public8:

- în primul rând, dreptul afacerilor conţine raporturi juridice de drept administrativ,

concretizate în acte administrative individuale aplicabile afacerilor;

- în al doilea rând, în cadrul afacerilor sunt inerente unele raporturi de drept fiscal, raporturi

care se nasc între comercianţi şi stat, privind stabilirea şi perceperea impozitului pe profit, a

altor impozite şi taxe pe care trebuie să le plătească comercianţii faţă de stat;

- în al treilea rând, dreptul afacerilor presupune reglementări proprii dreptului penal al

afacerilor care incriminează faptele şi stabileşte pedepsele corespunzătoare acestora, fapte

7 J.-B. Blaise, op. cit., p. 40.

comercial

6

legate de existenţa, realizarea afacerilor.

Dreptul afacerilor cuprinde şi reglementări de drept privat:

- în primul rând, reglementări de drept civil privind regimul juridic al bunurilor, capacitatea

juridică (de folosinţă şi de exerciţiu) a subiectelor de drept participante la raportul juridic de

drept al afacerilor;

- în al doilea rând, reglementări de drept comercial stricto sensu privind regimul juridic al

fondului de comerţ, contractele comerciale (cum sunt contractele de consignaţie, de

mandat, de comision, de credit bancar, de report), operaţiunile de bancă şi schimb etc.;

- în al terilea rând, dispoziţii legale de dreptul muncii privind încheierea, modificarea,

încetarea contractului de muncă, răspunderea disciplinară şi materială a celui angajat de

către un comerciant sau de un alt participant la afaceri (persoană fizică sau juridică) etc.;

- în al patrulea rând, în afaceri intervin, uneori, dispoziţii de drept internaţional privat privind

normele conflictuale, frauda la lege, excepţia de ordine publică, trimiterea şi retrimiterea,

dacă raportul juridic al afacerilor prezintă cel puţin un element de extraneitate, element care

ridică problema legii aplicabile acelui raport juridic.

„Totodată, dreptul afacerilor înseamnă şi rezolvarea eventualelor litigii care apar între partenerii

de afaceri. Procedura de soluţionare a litigiilor civile şi penale care au legătură cu afacerile, competenţa

materială şi teritorială a organelor de jurisdicţie, toate aceste probleme sunt reglementate de normele

juridice de drept procesual civil şi penal, care contribuie la formarea sistemului unitar de norme juridice

care acţionează în cadrul afacerilor.”

comercial

7

UNITATEA DE ÎNVATARE NR. 1

Obiective: Prezenta unitate de învăţare cuprinde patru secţiuni prin care cursantul dobândeşte o serie de

cunoştinţe necesare studierii în continuare a dreptului afacerilor. Cunoştinţe de bază privind

norma juridică, izvoarele dreptului şi interpretarea normelor juridice care ţin de teoria

generală a dreptului sunt indispensabile în studiul oricărei discipline juridice. De asemenea,

este familiarizat cu noţiunea de raport juridic civil, precum şi cu părţile componente ale

acestuia. Timp de studiu: 1 oră.

Secţiunea 1. Norma juridică

Normele juridice sunt celulele din care este alcătuit dreptul

obiectiv. De respectarea lor depinde buna funcţionare a societăţii.

Spre deosebire de normele morale, religioase, tehnice, de politeţe

etc., normele juridice au un caracter obligatoriu.

Normele juridice împreună cu relaţiile (raporturile) stabilite

prin aplicarea acestor norme alcătuiesc ordinea de drept.

Norma juridică se defineşte ca fiind o regulă de conduită

generală, impersonală şi obligatorie, care poate fi îndeplinită, la

nevoie, prin forţa coercitivă a statului.

Din această definiţie se desprind trăsăturile esenţiale ale

normei juridice:

a) norma juridică are caracter general; ea prevede o

conduită tipică ce se adresează tuturor persoanelor care

îndeplinesc condiţiile din ipoteza normei; de exemplu,

Legea privind statutul personalului didactic, Legea

salarizării, Legea privind statutul studenţilor etc;

b) norma juridică are caracter impersonal, în sensul că ea

nu se adresează direct unei persoane; chiar şi atunci când

vizează un organism unipersonal, norma juridică nu are

în vedere persoana care, vremelnic, ocupă funcţia

respectivă, ci instituţia în sine; spre exemplu, atribuţiile

Preşedintelui României;

c) norma juridică are un caracter obligatoriu, ea putând fi

impusă subiectului de drept prin constrângere.

Structura logico-internă a normei juridice cuprinde

următoarele elemente: ipoteza, dispoziţia şi sancţiunea.

Ipoteza reprezintă acea parte a normei juridice care

desemnează împrejurările concrete în care urmează să se aplice

norma, categoria de persoane cărora li se aplică, precum şi condiţiile

care trebuie îndeplinite pentru aplicarea normei.

Dispoziţia reprezintă cel mai importanat element al normei.

Ea cuprinde conduita impusă subiectelor de drept: ce trebuie să facă,

ce nu trebuie să facă, ce anume pot să facă acestea.

Sancţiunea cuprinde consecinţele nerespectării prescripţiei

din dispoziţie.

Sancţiunea poate fi absolut determinată, dacă organul de

aplicare a dreptului nu are de făcut o individualizare a sancţiunii

(spre exemplu, cazul nulităţii, ca sancţiune de drept civil) sau relativ

determinată, dacă organul de aplicare a dreptului trebuie să aprecieze

care este, în raport cu împrejurările concrete ale facptei, sancţiunea

potrivită - caz în care norma nu cuprinde decât limita minimă şi cea

comercial

8

maximă a sancţiunii. De exemplu, pedeapsa aplicabilă în cazul

săvârşirii unei infracţiuni poate varia între doi şi cinci ani închisoare.

Sancţiunile pot fi alternative sau cumulative. În primul caz,

organul de aplicare a dreptului are de ales între două sau mai multe

variante de sancţiuni, în funcţie de împrejurările concrete ale faptei.

De exemplu, închisoarea de la o lună la 3 luni sau amendă. În cazul

sancţiunilor cumulative pentru aceeaşi faptă sunt stabilite sancţiuni

de categorii diferite. De exemplu, închisoare de la 10 la 20 de ani si

interzicerea unor drepturi.

Clasificări ale normelor de drept:

După criteriul ramurii de drept din care fac parte, se disting

norme de drept civil, de drept penal, de drept administrativ, de drept

comercial etc.

După felul conduitei pe care o prescriu, normele juridice pot

fi imperative şi dispozitive.

Normele imperative sunt, la rândul lor de două feluri: norme

onerative (care impun o anumită acţiune) şi norme prohibitive (care

interzic o anumită acţiune).

Normele dispozitive pot fi: permisive (fără a impune, ele

permit săvârşirea unei acţiuni) şi supletive (ele reglementează o

anumită conduită, dar numai în mod subsidiar, dacă părţile nu şi-au

determinat-o ele însele).

O categorie aparte o formează normele de recomandare, prin

care o anumită reglementare legală se recomandă să fie preluată cu

adaptări şi de alte sectoare care se caracterizează printr-o relativă

autonomie faţă de autoritatea statală.

După gradul lor de precizie, sunt norme determinate (care

cuprind în structura lor toate elementele) şi norme nedeterminate

(care nu au în cuprinsul lor întreaga structură). În acest caz actul

normativ face trimitere la alte norme (norme de trimitere) sau

precizează că se va completa norma în cauză prin acte normative

ulterioare (norme în alb).

După sfera aplicării lor, normele pot fi generale, speciale şi

de excepţie. Dacă par susceptibile de aplicare două norme, se aplică

întotdeauna cea specială. Normele de excepţie se regăsesc expres în

lege şi sunt de strictă interpretare şi aplicare.

După ierarhia existentă între diferite izvoare de drept, putem

avea norme cuprinse în: Constituţie, legi, decrete, hotărîrri sau

ordonanţe de guvern, ordine ministeriale, decizii ale organelor

judeţene sau locale.

Teste de autoevaluare:

1. Definiţi norma juridică.

2. Precizaţi care este structura interna a normei juridice şi definiţi fiecare element de structură

internă.

3. Alegeţi o normă juridică şi identificaţi ipoteza, dispoziţia şi sancţiunea.

Răspunsurile testelor de evaluare:

1. Norma juridică este o regulă de conduită cu caracter general, impersonal, tipic şi

obligatoriu, care poate fi adusă la îndeplinire, la nevoie, prin forţa de constrângere a

statului.

2. Structura internă a normei juridice este formată din ipoteză, dispoziţie şi sancţiune. Ipoteza

se referă la condiţiile, persoanele şi împrejurările cărora li se aplică norma juridică.

comercial

9

Dispoziţia este însăşi regula de conduită ce trebuie urmată. Sancţiunea cuprinde

consecinţele nerespectării dispoziţiei în condiţiile ipotezei.

3. Fie următoarea normă juridică: luarea unui bun mobil din posesia sau detenţia

altuia, în scopul de a şi-l însuşi pe nedrept se pedepseşte cu închisoare de la... la ......

Prin ipoteza, trebuie să fie vorba de un bun mobil, aflat în posesia sau detenţia altuia, iar

bunul să fie luat în scopul de a şi-l însuşi pe nedrept. Dispoziţia este subînţeleasă, este însăşi

interzicerea furtului, iar sancţiunea este pedeapsa cu închisoarea, sancţiune relativ

determinată.

Rezumat:

În această secţiune a fost definită norma juridică şi au fost precizate trăsăturile acesteia. De asemenea,

au fost prezentate clasificările normelor juridice.

Bibliografie:

1. Drept civil, vol. I, Catedra de Drept, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2000 Curs de drept

civil, Raluca Dimitriu, Editura Tribuna Economică,

2. Bucureşti, 2002

comercial

10

Secţiunea 2. Izvoarele dreptului

Noţiunea de izvor de drept are două înţelesuri:

- în sens material, ea desemnează condiţiile materiale de

existenţă care generează normele juridice;

- în sens formal, ea reprezintă forma de exprimare a

normelor juridice, cu alte cuvinte unde anume se găsesc

normele juridice într-un sistem de drept dat.

În analiza de mai jos vom folosi sensul formal al noţiunii de

izvor de drept. Sensul material al noţiunii de izvor de drept este folosit

mai mult în teoria generală a statului şi dreptului.

a) Principalul izvor de drept în sistemul nostru de drept, ca

dealtfel în toate sistemele de drept care aparţin familiei

dreptului romanic (continental), este legea.

Conceptul de lege are două accepţiuni:

- în sens larg, prin lege înţelegem orice act normativ,

- în sens restrâns, prin lege se înţelege numai acel act

normativ care este adoptat de Parlament, după o

procedură specifică. Potrivit legii, Parlamentul adoptă legi

constituţionale, legi organice şi legi ordinare.

Legile constituţionale cuprind Constituţia şi legile de modificare a

acesteia.

Legile organice reglementează domeniile stabilite prin

Constituţie, de mare importanţă pentru societate şi ele se adoptă numai

prin votul a două treimi din numărul membrilor Parlamentului.

Legile ordinare se adoptă în toate celelalte domenii, cu

majoritatea voturilor parlamentarilor prezenţi.

Alături de legi în sens restrâns, decretele-lege, decretele,

ordonanţele şi hotărârile Guvernului, ordinele, instrucţiunile şi

regulamentele miniştrilor ori deciziile administraţiei publice locale au,

de asemenea, valoare normativă, cuprinzând norme juridice şi

constituind izvoare de drept.

Sistemul de drept are o structură piramidală, este supus

principiului ierarhiei actelor normative, potrivit căruia actele

normative inferioare trebuie să fie conforme cu cele superioare şi toate cu prevederile Constituţiei.

b) Un alt izvor de drept întâlnit în subsidiar este obiceiul sau

cutuma.

Acesta cuprinde o regulă de conduită cristalizată în timp şi cu caracter

de obligativitate.

Obiceiul este cel mai vechi izvor de drept; importanţa lui

variază de la un sistem de drept la altul.

În dreptul nostru, obiceiul este izvor de drept în măsura în care

dreptul scris trimite la el. De exemplu, art. 970 alin. 2 C. Civ. prevede:

convenţiile obligă nu numai la ceea ce este expres într-însele, dar şi la

toate urmările ce echitatea, obiceiul sau legea dă obligaţiei, după

natura sa.

c) Jurisprudenţa sau practica judiciară formată din hotărârile

judecătoreşti date de instanţele de toate gradele nu este

admisă în sistemul nostru ca fiind izvor de drept. Dar ea

constituie izvor de drept în sistemul anglo-saxon, unde

comercial

11

judecătorul este obligat să se conformeze precedentelor

judiciare în materie.

d) Doctrina sau literatura juridică, rod al preocupărilor

teoreticienilor dreptului nu constituie izvor de drept. Dar

ea pote influenţa soluţiile judecătorilor sau, prin

propunerile formulate, poate conduce la adoptarea de noi

norme juridice sau modificarea ori abrogarea celor

existente. Propunerile de lege ferenda (despre legea care

urmează să fie elaborată) apărute în doctrină au o

importanţă deosebită. Ele apar prin contrast cu

reglementarea de lege lata (despre legea în vigoare).

Teste de autoevaluare:

1. Ce înseamnă izvor de drept în sens formal?

2. Definiţi legea în sens restrâns.

3. Precizaţi din ce este format sistemul actelor normative.

4. În sistemul nostru de drept, este jurisprudenţa izvor de drept?

Răspunsurile testelor de autoevaluare:

1. Prin izvor de drept, în sens formal, înţelegem forma exterioară de exprimare a normelor juridice.

2. Legea în sens restrâns reprezintă un act normativ adoptat de Parlament, după o procedură

specifică. Ea are întotdeauna o competenţă de reglementare primară şi originară, în sensul că

cele mai importante aspecte ale vieţii în societate trebuie reglementate mai întâi prin legi, şi abia

apoi prin acte normative inferioare legii.

3. Sistemul actelor normative este format din legi, decrete, decrete-lege, hotărâri şi ordonanţe ale

Guvernului, ordine şi instrucţiuni ale miniştrilor, precum şi decizii ale organelor administraţiei

locale.

4. Nu, în dreptul nostru jurisprudenţa nu este izvor de drept.

Rezumat:

În această secţiune a fost definită noţiunea de izvor de drept, în sens material şi în sens formal şi

au fost trecute în revistă mai multe instituţii pentru a se vedea care din ele constituie izvoare formale ale

dreptului nostru.

Bibliografie:

1. Drept civil, vol. I, Catedra de Drept, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2000

2. Curs de drept civil, Raluca Dimitriu, Editura Tribuna Economică, Bucureşti, 2002

comercial

12

Secţiunea 3. Interpretarea normelor juridice

Scopul interpretării normelor juridice este identificarea voinţei

reale a legiuitorului. Prin această operaţiune raţională se apreciază

sensul şi efectul exact al unei dispoziţii legale pentru a se vedea dacă

se poate aplica sau nu într-o ipoteză dată, într-un caz concret.

Necesitatea interpretării decurge şi din aceea că legiuitorul

utilizează o serie de termeni specifici sau care au în textul de lege un

înţeles deosebit de cel uzual.

Clasificarea interpretării normelor juridice:

După organul care face interpretarea, aceasta poate fi oficială

sau neoficială.

Interpretarea oficială este realizată de un organ de stat abilitat

să realizeze respectiva interpretare. Ea poate fi, la rândul ei, autentică

sau jurisdicţională (cazuală).

Interpretarea autentică este cea realizată chiar de către organul

de stat care a adoptat norma supusă interpretării. Norma juridică

interpretativă, prin excepţie de la principiul neretroactivităţii legii,

poate retroactiva, făcând corp comun cu norma interpretată.

Interpretarea jurisdicţională este opera organului jurisdicţional

(instanţă judecătorească, organ arbitral etc.) chemat să soluţioneze un

caz concret, prin aplicarea normei juridice. Şi această interpretare este

obligatorie, ca şi cea autentică, dar numai pentru cauza respectivă.

Uneori, interpretări constante ale instanţelor judecătoreşti sunt

preluate de către legiuitor, fiind însuşite de către acesta şi dobândind o

aplicabilitate generală.

Interpretarea neoficială este cea realizată de teoreticieni,

avocaţi sau chiar de subiectele de drept cărora norma juridică li se

adresează. Ea nu este obligatorie, dar poate fi utilă organului

jurisdicţional în pronunţarea soluţiei.

După criteriul rezultatului interpretării, aceasta poate fi

literală, extensivă sau restrictivă.

Interpretarea literală sau declarativă apare atunci când

conţinutul literal coincide cu cel real al normei juridice.

Suntem în prezenţa interpretării extensive atunci când

conţinutul normei de drept este, în realitate, mai întins decât cel formal

literal.

Suntem în prezenţa unei interpretări restrictive atunci când

aplicarea normei juridice se face, în realitate, într-un domeniu mai

restrâns decât cel formal literal.

După criteriul metodei de interpretare folosite, interpretarea

poate fi gramaticală, sistematică, istorică, teleologică, logică.

Aceste metode de iterpretare sunt utilizate în mod corelat,

căutâdu-se a se evidenţia intenţia reală a legiuitorului.

Metoda gramaticală constă în analiza semantică, sintactică şi

morfologică a normei juridice. Termenii utilizaţi vor fi interpretaţi în

sensul lor juridic şi nu în cel uzual, adesea diferit.

Metoda sistematică presupune lămurirea textului de lege prin

integrarea sa în sistemul actului normativ căruia îi aparţine sau în

sistemul mai larg al actelor normative din domeniul respectiv,

comercial

13

aparteneţa la o anumită ramură de drept, la un anumit sistem de drept,

la o anumită familie de sisteme de drept.

Prin interpretarea istorică se analizează contextul istoric,

condiţiile socio-economice şi politice de la momentul adoptării

normei, inclusiv lucrările preparatorii.

Metoda teleologică (de la teleos-scop, în limba greacă)

presupune analiza normei juridice cu luarea în considerare a scopului

urmărit de legiuitor. Această metodă va însoţi, dealtfel, utilizarea

tuturor celorlalte, deoarece obiectivul principal al operei de

interpretare este punerea în lumină a scopurilor urmărite de legiuitor

prin adoptarea normei juridice respective.

Metoda logică presupune lămurirea înţelesului textului de lege

prin apel la principiile logicii formale. Există anumite reguli care

cuprind interdicţii şi trasează limite ale interpretării, cum ar fi:

- excepţiile sunt de strictă interpretare,

- unde legea nu distinge, nici noi nu trebuie să distingem,

- dispoziţiile legale trebuie interpretate în sensul în care să

producă efecte juridice, nu în sensul în care nu ar putea

produce nici un efect,

- legea specială derogă de la legea generală.

Cu ajutorul metodei logice, norma juridică este analizată prin

construirea unor raţionamente logice, cum ar fi:

a) argumentul a fortiori (cu atât mai mult), prin care se

ajunge la extinderea aplicării unei norme juridice de la un

caz reglementat la un caz nereglementat expres, dar în

care raţiunile care au impus reglementarea se justifică

într-o şi mai mare măsură;

b) argumentul per a contrario (dimpotrivă...) se întemeiază

pe principiul că atunci când se afirmă ceva, se neagă

contrariul;

c) argumentul a majori ad minus (cine poate mai mult poate

şi mai puţin) care se verifică în întreaga istorie a dreptului,

cu o singură excepţie: pe vremea lui Justinian în Imperiul

Roman, femeia măritată putea să vândă imobilul dotal,

dar nu putea să-l ipotecheze;

d) argumentul a pari (pentru situaţii identice se pronunţă

soluţii identice);

e) argumentul de analogie, care se întemeiază pe principiul

că interpretul poate să completeze eventualele lacune ale

legii deoarece unde există aceleaşi raţiuni, trebuie aplicată

aceeaşi lege, chiar dacă legiuitorul nu a precizat-o expres.

Teste de autoevaluare:

1. Precizaţi care este necesitatea interpretării.

2. Ce reprezintă interpretarea autentică şi ce fel de interpretare este?

3. Cum se clasifică interpretarea în funcţie de rezultatele interpretării?

4. Enumeraţi metodele interpretării.

5. Enumeraţi argumente ale logicii formale folosite în interpretarea logică.

comercial

14

Răspunsurile testelor de autoevaluare:

1. Interpretarea este necesară în măsura în care norma juridică nu este clară.

2. Interpretarea autentică este o interpretare oficială prin care însuşi organul emitent îşi

intrepretează propriul act normativ, care va face corp comun cu actul interpretat.

3. După rezultatele interpretării, aceasta poate fi literală, extensivă şi restrictivă.

4. Metodele interpretării sunt: gramaticală, istorică, sistematică, teleologică şi logică.

5. Argumete ale logicii formale folosite în interpretarea logică sunt: a fortiori, a majori ad

minus, ad absurdum, a pari.

Rezumat:

În această secţiune au fost precizate scopul şi necesitatea interpretării, a fost definită şi clasificată

interpretarea după mai multe criterii, au fost enumerate şi analizate metodele de interpretare şi au fost

prezentate argumente ale logicii formale folosite în interpretarea logică, precum şi reguli de interpretare.

Bibliografie:

1. Drept civil, vol. I, Catedra de Drept, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2000

2. Curs de drept civil, Raluca Dimitriu, Editura Tribuna Economică, Bucureşti, 2002

3. Drept civil român. Introducere în dreptul civil român. Subiectele dreptului civil român,

Editura Şansa, Bucureşti, 199`4

comercial

15

Secţiunea 4. Raportul juridic civil

Orice raport juridic reprezintă o relaţie socială reglementată de

o normă juridică. Raportul juridic civil reprezintă relaţia socială cu

caracter patrimonial sau nepatrimonial ce se încheie între persoane

fizice şi juridice aflate pe poziţie de egalitate juridică, relaţie

reglementată de o normă de drept civil.

Raportul juridic civil are următoarele caractere juridice:

a) caracter social, deoarece el nu se poate ăncheia decât între

persoane şi nu între oameni şi bunuri. Chiar şi raporturile

juridice născute din exerciţiul dreptului de proprietate se

nasc tot între oameni, şi anume între proprietar şi toţi

ceilalţi membri ai societăţii cărora le revine obligaţia

generală negativă de a nu face nimic de natură să aducă

atingere dreptului proprietarului.

b) caracter patrimonial, în măsura în care raportul juridic civil

are un conţinut economic, ce poate fi evaluat în bani;

c) caracter personal nepatrimonial, în cazul raporturilor

juridice civile ce nu pot fi evaluate în bani;

d) poziţia de egalitate juridică a părţilor este caracteristica

fundamentală ce deosebeşte un raport specific dreptului

privat de un raport de drept public, raport de autoritate;

e) caracter dublu voliţional, el presupune conjugarea a două

voinţe:

- voinţa legiuitorului, care reglementează o anume

relaţie între indivizi prin norme de drept,

- voinţa părţilor implicate, a subiectelor de drept între

care se naşte raportul juridic respectiv. Această a doua

latură a caracterului voliţional se întâlneşte numai în

cazul raporturilor juridice născute din acte juridice

civile, ştiut fiind că actul juridic civil este

manifestarea de voinţă făcută cu intenţia de a produce

efecte juridice.

În structura oricărui raport juridic civil se regăsesc trei

elemente: subiecte, obiect şi conţinut.

4.1 Subiectele sau părţile raportului juridic civil

Sunt subiecte ale raportului juridic civil persoanele fizice şi

juridice, titulare de drepturi şi obligaţii.

Părţile raportului juridic pot avea:

- calitatea de subiect activ, dacă sunt titulare de drepturi,

- calitatea de subiect pasiv, dacă sunt titulare de obligaţii.

De asemenea, în cadrul unor raporturi obligaţionale ce îşi

găsesc izvorul în contracte civile specifice, părţile contractante, la

rândul lor, poartă denumiri specifice:

- în cadrul contractului de locaţiune, locator şi locatar,

- în cadrul contractului de donaţie, donator şi donatar,

- in cadrul contractului de mandat, mandant şi mandatar etc.

Este posibil ca aceeaşi persoană să întrunească atât calitatea de

subiect activ, cât şi pe cea de subiect pasiv. Astfel, în contractul de

comercial

16

vânzare-cumpărare, vânzătorul are calitatea de subiect activ, fiind

titularul dreptului de a pretinde de la cumpărător preţul bunului vândut,

cât şi calitatea de subiect pasiv, fiind titular al obligaţiei de predare a

bunului către cumpărător.

La rândul său, cumpărătorul este subiect activ, deoarece este titular al

dreptului de a pretinde bunul cumpărat, dar, în acelaşi timp, este şi

subiect pasiv, fiind titularul obligaţiei de plată a preţului.

În anumite raporturi juridice apare o pluralitate de subiecte.

Pluralitatea de subiecte poate fi:activă, atunci când într-un raport juridic

există mai mulţi creditori şi un singur debitor,

- pasivă, atunci când într-un raport juridic există mai mulţi

debitori şi un singur creditor,

- mixtă, atunci când într-un raport juridic există mai mulţi

debitori şi mai mulţi creditori.

4.1.1 Persoana fizică

Persoana fizică reprezintă omul, privit în individualitatea sa, ca

titular de drepturi şi obligaţii, care se identifică prin trei elemente:

nume, domiciliu şi stare civilă.

Participarea sa la raporturile juridice este pusă în lumină de

instituţia capacităţii civile. Capacitatea civilă cuprinde două elemente:

capacitatea de folosinţă şi capacitatea de exerciţiu.

Capacitatea de folosinţă se defineşte ca fiind aptitudinea

generală şi abstractă a persoanei fizice de a avea drepturi şi obligaţii

civile.

Din punct de vedere juridic, capacitatea de folosinţă se

caracterizează prin următoarele:

- legalitate, ea fiind reglementată doar prin lege,

- generalitate, ceea ce presupune că fiecare persoană are

aptitudinea de a avea toate drepturile şi obligaţiile civile,

- inalienabilitate, ce presupune imposibilitatea de a fi

înstrăinată,

- intangibilitate, deoarece nu i se pot aduce îngrădiri decât

prin texte exprese de lege,

- egalitate, potrivit căreia toate persoanle au în mod egal

capacitate de folosinţă, fără discriminări,

- universalitate, potrivit căreia capacitatea de folosinţă este

recunoscută tuturor indivizilor.

În ceea ce priveşte începutul capacităţii de folosinţă, Decretul

nr. 31/1954 privind persoana fizică şi persoana juridică stabileşte

următoarea regulă: persoana fizică dobândeşte capacitate de folosinţă

la naştere. Din acel moment ea va putea lua parte la raporturile juridice

civile.

Prin excepţie, în materie succesorală, Codul civil recunoaşte

posibilitatea dobândirii anticipate a capacităţii de folosinţă pentru

copilul conceput, dar încă nenăscut, cu condiţia să se nască viu. Proba

docimaziei (prin care se atestă prezenţa aerului în plămâni) este cea

prin care se dovedeşte că un copil s-a născut viu. Copilul născut mort se

consideră că nu există şi că nu a existat niciodată, astfel încât, în mod

retroactiv, capacitatea lui de folosinţă anticipată dobândită va fi

anulată.

În privinţa sfârşitului capacităţii de folosinţă, regula consacrată

de acelaşi Decret nr. 31/1954 este că aceasta se pierde la moarte. Dacă

comercial

17

moartea este fizic constatată, existând un cadavru, capacitatea de

folosinţă ia sfârşit la data trecută în certificatul de deces.

Dacă nu există corpul neînsufleţit al persoanei, ci persoana a

dispărut, legea prevede procedura declarării judecătoreşti a morţii.

Aceasta este de două feluri: declararea judecătorească a morţii

precedată de declararea judecătorească a dispariţiei şi declararea

judecătorească a morţii neprecedată de declararea judecătorească a

dispariţiei.

1) Declararea judecătorească a morţii precedată de declararea

judecătorească a dispariţiei: pentru aceasta trebuie să

existe o hotărâre de declarare a dispariţiei. Condiţia de

fond pentru declararea dispariţiei este ca de la data

ultimelor ştiri din care rezultă că persoana era în viaţă

trebuie să fi trecut cel puţin 1 an. în cadrul acestei

proceduri de declare judecătorească a morţii este necesar

ca de la data ultimelor ştiri din care rezultă că persoana era

în viaţă să fi trecut cel puţin 4 ani. Data încetării capacităţii

de folosinţă este data stabilită ca fiind data morţii în

hotărârea declarativă de moarte.

2) Declararea judecătorească a morţii neprecedată de

declararea dispariţiei. în ipoteza în care persoana a dispărut

în împrjurări excepţionale care lasă să se presupună că a

murit: fapte de război, accident de cale ferată, naufragiu

etc., ea poate fi declarată judecătoreşte moartă dacă de la

data împrejurării excepţionale a trecut cel puţin un an, fără

a fi declarată în prealabil dispărută .

Dacă cel declarat judecătoreşte mort se întoarce, este repus în

toate drepturile sale, hotărârea declarativă a morţii fiind anulată de

urgenţă.

În ceea ce priveşte posibilitatea limitării capacităţii de folosinţă

a persoanei fizice, care intervine numai în situaţii excepţionale, ca, de

exemplu, când, prin hotărâre judecătorească se interzic anumite

drepturi. într-o asemenea situaţie se consideră că persoana fizică este

lipsită efectiv de drepturile respective şi nu că este lipsită de exerciţiul

drepturilor interzise.

Capacitatea de exerciţiu reprezintă aptitudinea omului de a

dobândi şi exercita drepturi civile şi de a-şi asuma şi executa obligaţii

civile, prin încheierea de acte juridice civile.

Capacitatea de exerciţiu depinde de existenţa capacităţii de

folosinţă (care este recunoscută tuturor oamenilor), precum şi de

existenţa calitatea discernământului.

Din punct de vedere juridic, discernământul este posibilitatea

persoanei de a înţelege şi de a-şi reprezenta efectele actelor pe care le

încheie. Dobândirea discernământului este rezultatul unui proces

treptat de maturizare.

În funcţie de gradul de dezvoltare a discernământului, există

trei ipostaze ale capacităţii de exerciţiu:

1. Lipsa capacităţii de exerciţiu - specifică minorilor sub 14

ani şi interzişilor judecătoreşti (persoane care, din cauza

unei boli psihice, în baza unei hotărâri judecătoreşti nu au

aptitudinea de a încheia acte juridice). Aceste persoane nu

pot încheia acte juridice civile. Pentru încheierea lor ei sunt

reprezentaţi de părinte sau tutore. Prin excepţie, minorul

sub 14 ani va putea încheia singur actele juridice zilnice,

comercial

18

mărunte (cum ar fi cumpărarea de alimente) şi acte de

conservare. Actele de conservare sunt cele prin care se

preîntâmpină o pierdere; ele nu pot fi niciodată

prejudiciabile pentru cel care le încheie.

2. Capacitatea de exerciţiu restrânsă - specifică minorilor

între 14 şi 18 ani. Pentru aceste persoane există mai multe

categorii de acte juridice:

a) acte juridice pe care minorul între 14 şi 18 ani le poate

încheia valabil, personal şi singur: actele pe care le

putea încheia singur şi înainte de a fi împlinit vârsta de

14 ani, depozitul special le C.E.C., actele juridice de

administrare prin care se pune în valoare un bun sau un

patrimoniu;

b) după împlinirea vârstei de 16 ani minorul poate încheia

singur testament, în limita a jumătate din ceea ce ar fi

putut dispune dacă ar fi fost major;

c) acte juridice pe care minorul între 14 şi 18 ani le poate

încheia valabil numai cu încuviinţarea prealabilă a

ocrotitorului său legal: unele acte de administrare, cum

ar fi închirierea unui bun, repararea unui bun, precum şi

actele de dispoziţie, cum ar fi vânzarea, ipotecarea,

renunţarea la un drept - în cazul acestora din urmă

minorul între 14 şi 18 ani va avea nevoie în plus şi de

încuviinţarea autorităţii tutelare;

d) acte juridice pe care minorul între 14 şi 18 ani nu le

poate încheia deloc: donaţiile şi garantarea obligaţiei

altuia. Această interdicţie se explică prin necesitatea

ocrotirii minorului.

3. Capacitatea de exerciţiu deplină - specifică persoanelor

majore, de peste 18 ani, dacă nu au fost puse sub

interdicţie. Ca principiu, majorii au posibilitatea de a

încheia în concret toate actele juridice, cu excepţia celor

în privinţa cărora există îngrădiri ale capacităţii de folosinţă.

4.1.2 Persoana juridică

Persoana juridică reprezintă un colectiv de oameni care,

întrunind condiţiile cerute de lege, este titular de drepturi şi obligaţii

civile.

Prin excepţie, există şi persoane juridice care nu reprezintă

colectivităţi de oameni. De exemplu, societatea cu răspundere limitată

cu asociat unic, în spatele căreia stă o singură persoană fizică.

Persoana juridică se identifică prin denumire, sediu, firmă,

emblemă, elemente de identificre fiscală etc.

Potrivit Decretului nr. 31/1954 privind persoana fizică şi

persoana juridică, elementele constitutive ale oricărei persoane juridice

sunt:

- o organizare de sine stătătoare (structuri specifice de

conducere, de administrare etc.),

- un patrimoniu propriu, diferit atât de patrimoniul altor

persoane, cât şi de patrimoniile persoanelor care compun

persoana juridică respectivă,

- un scop propriu, bine determinat, în acord cu interesul

obştesc.

comercial

19

Ca şi în cazul persoanei fizice, persoana juridică este definită

prin capacitate civilă - de folosinţă şi de exerciţiu, capacitate care, de

regulă, se dobândeşte din momentul înfiinţării sale legale.

Persoana juridică îşi desfăşoară întrega activitate cu respectarea

principiului specialităţii capacităţii de folosinţă. Conform acestui

principiu, o persoană juridică nu poate avea decât acele drepturi şi

obligaţii care corespund scopului pentru care a fost constituită.

Nerespectarea acestui principiu atrage nulitatea absolută a actelor

încheiate de persoana juridică.

Teste de autoevaluare:

1. Ce este capacitatea de folosinţă a persoanei fizice?

2. Enumeraţi caracterele juridice ale capacităţii de folosinţă a persoanei fizice.

3. Care sunt ipostazele capacităţii de exerciţiu şi categoriile de persoane care le

corespund?

4. Ce este persoana juridică?

5. În ce constă principiul specialităţii capacităţii de folosinţi a persoanei juridice şi cum este sancţionată nerespectarea lui?

Răspunsuri ale testelor de autoevaluare:

1. Capacitatea de folosinţă a persoanei fizice reprezintă aptitudinea generală şi abstractă a

omului de a avea drepturi şi obligaţii civile.

2. Caracterele juridice ale capacităţii de folosinţă sunt: legalitate, generalitate, inalienabilitate,

intangibilitate, egalitate şi universalitate.

3. Ipostazele capacităţii de exerciţiu a persoanei fizice sunt: lipsa capacităţii de exerciţiu,

corespunzătoare minorilor sub 14 ani şi persoanelor aflate sub interdicţie judecătorească,

capacitatea de exerciţiu restrânsă, corespunzătoare minorilor între 14 şi 18 ani şi

capacitatea de exerciţiu deplină, corespunzătoare persoanelor majore.

4. Persoana juridică reprezinţă un colectiv de oameni care, întrunind condiţiile cerute de lege

(organizare de sine stătătoare, patrimoniu propriu, un scop determinat) capătă personalitate

juridică.

5. Principiul specialităţii capacităţii de folosinţă a persoanei juridice constă în faptul că

persoana juridică nu poate încheia decât acele cate juridice care corespund obiectului ei de

activitate, actele încheiate cu încălcarea acestui principiu fiind lovite de nulitate absolută.

Rezumat:

După definirea raportului juridic civil şi precizarea caracterelor şi elementelor acestuia, s-au

analizat părţile sau subiectele raportului juridic, respective persoana fizică (capacitate de folosinţă şi

capacitate de exerciţiu) şi persoana juridică (definiţie, elemente constitutive).

Bibliografie:

1. Drept civil, vol. I, Catedra de Drept, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2000

2. Curs de drept civil, Raluca Dimitriu, Ed. Tribuna Economică, Bucureşti, 2002

3. Drept civil român. Introducere în dreptul civil român. Subiectele dreptului civil român, Gh.

Beleiu, Ed. Şansa, Bucureşti, 1994

comercial

20

4.2 Conţinutul raportului juridic civil

Conţinutul raportului juridic civil este dat de totalitatea

drepturilor subiective civile şi a obligaţiilor lor corelative.

4.2.1 Dreptul subiectiv civil

Dreptul subiectiv civil se defineşte ca fiind posibilitatea

subiectului activ de a avea o anumită conduită sau de a pretinde

subiectului pasiv o conduită corespunzătoare, în limita legilor şi a

bunelor moravuri, în caz de nevoie putând apela la forţa de

constrângere a statului.

Drepturile subiective civile pot fi clasificate după mai multe

criterii.

După criteriul opozabilităţii, drepturile subiective civile pot fi

absolute sau relative.

Dreptul absolut este acel drept subiectiv civil în temeiul căruia

titularul său are posibilitatea de a-l exercita singur, celelalte persoane

având obligaţia generală de a nu face nimic de natură să aducă atingere

dreptului absolut.

Dreptul absolut este opozabil tuturor (opozabil erga omnes),

deci tuturor persoanelor le este opozabil dreptul absolut recunoscut

subiectului activ.

Obligaţia corelativă unui drept absolut este o obligaţie generală

negativă, în sensul că toate celelalte persoane cu excepţia titularului

dreptului sunt ţinute de obligaţia de a nu face nimic de natură a aduce o

atingere dreptului absolut.

Drepturile absolute pot fi atât drepturi patrimoniale, cum este

dreptul de proprietate, cât şi drepturi personal nepatrimoniale, cum este

dreptul la nume.

Dreptul relativ este acel drept subiectiv civil în temeiul căruia

subiectul activ (numit creditor) are posibilitatea de a pretinde

subiectului pasiv (numit debitor) să dea, să facă sau să nu facă ceva.

Raportul juridic în conţinutul căruia se găseşte un drept relativ

poartă numele de raport juridic obligaţional. Spre deosebire de cazul

drepturilor absolute, de această dată sunt determinate de la bun început

atât subiectul activ, cât şi subiectul pasiv.

Drepturile relative sunt numai drepturi patrimoniale.

în funcţie de conţinut, dreptul subiectiv civil poate fi

patrimonial sau personal nepatrimonial.

Drepturile patrimoniale sunt cele care au un conţinut evaluabil

în bani. La rândul lor, ele se împart în drepturi reale şi drepturi de

creanţă.

Dreptul real este dreptul patrimonial în temeiul căruia titularul

său îşi poate exercita prerogativele asupra unui bun în mod direct şi

nemijlocit, fără concursul altei persoane.

Drepturile reale sunt drepturi absolute, ceea ce înseamnă că

raportul juridic ce se naşte în temeiul lor se încheie între titularul

dreptului real şi subiectul pasiv nedeterminat.

Legea recunoaşte două categorii de drepturi reale: drepturi

reale principale şi drepturi reale accesorii.

Sunt drepturi reale principale: dreptul de proprieate, dreptul de

administrare, dreptul de folosinţă, dreptul de concesiune,

dezmembrămintele dreptului de proprietate (uzufruct, uz, abitaţie,

superficie şi servitute).

comercial

21

Drepturile reale accesorii poartă şi denumirea de garanţii reale

şi sunt drepturi care garantează un alt drept de creanţă: ipoteca, gajul şi

privilegiile.

Dreptul de creanţă este dreptul subiectiv în virtutea căruia

subiectul activ (creditorul) poate pretinde subiectului pasiv (debitorul)

să dea, să facă sau să nu facă ceva.

Drepturile de creanţă se regăsesc întotdeauna în conţinutul unui

raport juridic obligaţional. Ele sunt drepturi relative.

Drepturile de creanţă sunt nelimitate ca număr, spre deosebire

de drepturile reale care sunt enumerate limitativ în lege.

în funcţie de gradul de certitudine conferit titularilor, drepturile

civile pot fi pure şi simple sau afectate de modalităţi.

Dreptul subiectiv civil pur şi simplu conferă titularului său

certitudine maximă, deoarece existenţa şi exerciţiul lui nu depind de

vreo împrejurare viitoare.

Dreptul subiectiv civil afectat de modalităţi depinde de o

împrejurare viitoare, certă sau incertă. Modalităţile de care poate fi

afectat un drept subiectiv civil sunt termenul, condiţia şi sarcina. Ele

vor fi analizate în capitolul despre actul juridic civil.

4.2.2 Obligaţia civilă

Latura pasivă a conţinutului raportului juridic civil cuprinde

obligaţiile ce revin subiectului pasiv.

Prin obligaţie civilă înţelegem îndatorirea subiectului pasiv de a

avea o conduită corespunzătoare cerinţei subiectului activ, conduită ce

poate consta în a da, a face sau a nu face ceva şi care poate fi impusă, la

nevoie, prin forţa coercitivă a statului.

Există mai multe clasificări ale obligaţiilor civile.

O primă clasificare a lor în funcţie de obiect, le împarte în

obligaţii de a da, a face sau a nu face.

Obligaţia de a da în sens juridic reprezintă a constitui sau a

transmite un drept real. De exemplu, obligaţia vânzătorului de a

transmite cumpărătorului dreptul de proprietate asupra lucrului vândut.

Obligaţia de a face presupune prestarea unui serviciu,

executarea unei lucrări sau predarea unui bun. De exemplu, obligaţia

vânzătirului de a preda cumpărătorului bunul vândut este o obligaţie de

a face.

Obligaţia de a nu face are un conţinut diferit după cum este

corelativă unui drept absolut sau unui drept relativ. În primul caz este

vorba de obligaţia generală negativă de abţinere, respectiv a nu face

nimic de natură să aducă atingere dreptului absolut. În al doilea caz este

vorba de obligaţia debitorului de a nu face ceve anume, ceea ce ar fi

putut face în lipsa asumării obligaţiei. De exemplu, o persoană care a

făcut o ofertă de vânzare unei persoane îşi poate asuma obligaţia de

menţinere a ofertei un anumit termen determinat.

A doua calsificare după obiect împarte obligaţiile în pozitive şi

negative.

Obligaţiile de a da şi de a face sunt obligaţii pozitive, iar

obligaţia de a nu face este o obligaţie negativă deoarece constă într-o

abstenţiune.

A treia clasificare după obiect creeată două categorii de

obligaţii: obligaţii de rezultat şi obligaţii de mijloace.

Obligaţia de rezultat se consideră îndeplinită dacă debitorul ei a

comercial

22

ajuns la un rezultat determinat. De exemplu, obligaţia proiectantului de

a realiza un proiect, obligaţia constructorului de a ridica o clădire,

obligaţia cărăuşului de a transporta un grup de persoane

Obligaţia de mijloace constă în datoria debitorului de a depune

toată stăruinţa sa pentru a atinge un rezultat, dar fără a se obliga la

însuşi rezultatul. De exemplu, obligaţia avocatului de a apăra un client,

obligaţia profesorului de a medita un elev, obligaţia medicului de a trata

un pacient. În acest din urmă caz, creditorul, dacă este nemulţumit,

trebuie să dovedească că nu a fost atins rezultatul şi să mai dovedească

că debitorul nu a depus toate eforturile de care ar fi fost capabil pentru

atingerea acelui rezultat.

În funcţie de gradul de opozabilitate, obligaţiile civile se împart

în obligaţii opozabile între părţi, obligaţii opozabile şi terţilor şi

obligaţii reale.

Regula o constituie obligaţiile opozabile între părţi, ca şi

drepturile de creanţă.

Prin excepţie, există obligaţii care sunt opozabile şi terţilor,

adică persoanelor care nu au participat la încheierea raportului juridic.

De exemplu, dacă A este proprietarul unui apartament pe care îl

închiriază lui B pe termen de 1 an, iar înainte de expirarea acestui

termen A vinde apartamentul său lui C, atunci C (care este terţ faţă de

contractul de locaţiune) va fi ţinut să respecte locaţiunea, în măsura în

care aceasta este constatată printr-un înscris cu dată certă.

Obligaţiile reale sunt atât de strâns legate de un bun, încât sunt

adevărate sarcini reale. De exemplu, obligaţia deţinătorului unui teren

agricol de a-l cultiva, obligaţia deţinătorului unui bun din patrimoniul

cultural naţional de a-l conserva.

După criteriul sancţiunii, obligaţiile pot fi perfecte sau

imperfecte.

Obligaţiile perfecte beneficiază de sancţiune, astfel încât

creditorul poate să apeleze la forţe de constrângere a statului pentru a-l

determina pe debitor să-şi execute obligaţia.

în cazul obligaţiilor imperfecte sau morale apelul la forţa de

constrângere a statului nu este posibil. Dar dacă ele sunt executate de

bună voie, nu se mai poate cere restituirea prestaţiei.

Din punt de vedere structural, obligaţiile sunt pure şi simple sau

complexe.

Obligaţiile pure şi simple sunt cele născute între un creditor şi

un debitor şi care nu sunt afectate de termen, condiţie sau sarcină.

Obligaţiile complexe sunt cele cu pluralitate de subiecte sau cu

pluralitate de obliecte.

Teste de autoevaluare:

1. Definiţi dreptul subiectiv civil.

2. Prin ce se deosebeşte dreptul absolut de dreptul relativ?

3. Daţi exemplu de un drept patrimonial şi de un drept nepatrimonial.

4. Ce este dreptul de creanţă?

5. Definiţi obligaţia civilă.

6. Ce presupune obligaţia de a da?

7. Precizaţi în ce constă deosebirea dintre obligaţiile de rezultat şi obligaţiile de mijloace şi

daţi câte un exemplu din fiecare.

8. în ce constau obligaţiile reale?

comercial

23

Răspunsurile testelor de autoevaluare:

1. Dreptul subiectiv civil reprezintă posibilitatea recunoscută de lege subiectului activ de a

avea o anumită conduită sau de a pretinde o conduită corespunzătoare subiectului pasiv,

putând apela, la nevoie, la forţa de coerciţie statală.

2. Dreptul absolut este opozabil tuturor, în timp ce dreptul relativ este opozabil numai

subiectului pasiv determinat. Dreptului absolut îi corespunde obligaţia generală negativă de

a nu face nimic de natură să aducă atingere dreptului absolut, în timp ce dreptului relativ îi

corespunde o obligaţie ce poate avea ca obiect a da, a face sau a nu face ceva. Drepturile

absolute sunt limitate ca număr, în timp ce drepturile relative sunt nelimitate ca număr.

Numai dreptul absolut este însoţit de prerogativa urmăririi şi de cea a preferinţei.

3. Dreptul de proprietate este drept patrimonial şi dreptul la nume este drept nepatrimonial.

4. Dreptul de creanţă este dreptul subiectiv în virtutea căruia subiectul activ (creditorul) poate

pretinde subiectului pasiv (debitorul) să dea, să facă sau să nu facă ceva.

5. Prin obligaţie civilă înţelegem îndatorirea subiectului pasiv de a avea o conduită

corespunzătoare cerinţei subiectului activ, conduită ce poate consta în a da, a face

sau a nu face ceva şi care poate fi impusă la nevoie prin forţa de constrângere a statului.

6. Obligaţia de a da presupune a constitui sau a transmite un drept real.

7. Obligaţia de rezultat presupune atingerea de către debitor a unui rezultat determinat. De

exemplu, obligaţia constructorului de a ridica o clădire. Obligaţia de mijloace presupune

depunerea de către debitor a tutror diligenţelor necesare pentru atingerea unui rezultat, dar

fără a se obliga la însuşi rezultatul. De exemplu, obligaţia avocatului de a apăra un client.

8. Obligaţiile reale sunt adevărate sarcini reale impuse de lege deţinătorului unui bun, în

virtutea importanţei deosebite pe care o are acel bun pentru societate.

Rezumat:

S-a definit conţinutul raportului juridic civil şi dreptul subiectiv civil şi s-a prezentat

clasificarea drepturilor subiective civile, după mai multe criterii. S-a definit obligaţia civilă şi s-a

prezentat clasificarea obligaţiilor civile după mai multe criterii.

Bibliografie:

1. Drept civil, vol. I, Catedra de Drept, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2000

2. Curs de drept civil, Raluca Dimitriu, Editura Tribuna Economică, Bucureşti, 2002

3. Drept civil român. Introducere în dreptul civil român. Subiectele dreptului civil român,

Gh. Beleiu, Ed. Şansa, Bucureşti, 1994

4.3 Obiectul raportului juridic civil

Obiectul raportului juridic civil îl reprezintă prestaţiile părţilor,

respectiv acţiunile sau inacţiunile la care este îndreptăţitit subiectul

activ şi la care este obligat subiectul pasiv.

În raporturile patrimoniale această acţiune sau inacţiune este

referitoare la un bun. Din cauza caracterului social al raportului juridic,

bunurile nu pot fi considerate un element al raportului juridic civil, ci

doar obiect derivat al acestora.

Bunul reprezintă o valoare economică necesară oamenilor şi

susceptibilă de a fi însuşită prin intermediul drepturilor patrimoniale.

Din punct de vedere juridic, bunurile pot fi clasificate după

numeroase criterii.

În funcţie de natura lor şi de calificarea dată de lege, bunurile

pot fi mobile sau imobile (mişcătoare sau nemişcătoare).

Bunurile mobile se subîmpart, la rândul lor în:

a) bunuri mobile prin natura lor; acestea se pot transporta de

comercial

24

la un loc la altul prin forţă proprie sau printr-o forţă

exterioară;

b) bunuri mobile prin determinarea legii; ele sunt considerate

mobile prin obiectul la care se aplică; în această categorie

intră drepturile şi obligaţiile mobiliare, acţiunile în justiţie

referitoare la un drept mobiliar, drepturile de proprietate

intelectuală, acţiunile şi părţile sociale din cadrul unei

societăţi comerciale;

c) bunuri mobile prin anticipaţie, adică acele bunuri imobile

prin natura lor, dar care, în baza înţelegerii între părţi, se

consideră a fi bunuri mobile, anticipându-se astfel faptul că

în viitor aceste bunuri vor deveni mobile; de exemplu,

recoltele şi fructele neculese încă dar înstrăinate prin act

juridic, cu anticipaţie, materialele rezultate din dărâmare şi

produsul carierelor.

Bunurile imobile se subclasifică, la rândul lor:

a) bunuri imobile prin natura lor, acelea care nu pot fi

deplasate, cele mai cunoscute fiind construcţiile şi

terenurile:

b) bunuri imobile prin determinarea legii sau prin obiectul la

care se aplică, cum ar fi dezmembrămintele dreptului de

proprietate constituite asupra unui imobil (uzufructul,

servitutea), acţiunile în revendicarea unui imobil etc;

c) bunuri imobile prin destinaţie, acelea care prin natura lor

sunt bunuri mobile, dar sunt considerate imobile deoarece

sunt destinate exploatării unui bun imobil; de exemplu

uneltele agricole, seminţele, cărămizile din ziduri şi

prizele, tablourile, oglinzile şi statuile aşezate înadins.

După criteriul circulaţiei lor juridice, există bunuri aflate în

circuitul civil şi bunuri scoase din circuitul civil.

Bunurile aflate în circuitul civil pot fi dobândite şi înstrăinete în

mod liber. între acestea, o anumită categorie de bunuri pot fi dobândite

şi înstrăinate numai cu respectarea unor condiţii expres prevăzute de

lege, de exemplu, armele şi muniţiile, bunurile aflate în patrimoniul

cultural naţional, medicamentele şi substanţele toxice etc.

Bunurile scoase din circuitul civil nu pot forma obiect derivat al

unui act juridic civil, categorie în care intră bunurile aflate în domeniul

public al statului şi al unităţilor administrativ-teritoriale.

După modul în care sunt individualizate, există bunuri

individual determinate şi bunuri determinate generic.

Bunurile individual determinate, numite şi bunuri certe (res

certa) se individualizează prin însuşiri proprii, specifice. în această

categorie se încadrează unicatele, precum şi anumite bunuri care se pot

individualiza prin însuşiri specifice, cum ar fi o casă, individualizată

prin stradă şi număr, o maşină individualizată prin numărul de motor

etc.

Bunurile determinate generic, numite şi bunuri de gen (res

genera) se individualizează prin însuşirile speciei sau categoriei căreia

îi aparţin. Ele se individualizează în momentul predării prin măsurare,

numărare, cântărire.

Această clasificare prezintă importanţă juridică sub trei aspecte:

- în ceea ce priveşte transferul dreptului de proprietate; dacă

obiectul contractului de vânzare-cumpărare îl formează un

bun individual determinat, dreptul de proprietate se va

transfera de la vânzător la cumpărător chiar din momentul

comercial

25

încheierii contractului, chiar dacă bunul nu a fost efectiv

predat; dacă bunul care formează obiectul contractului de

vânzare-cumpărare este un bun de gen, transferarea

dreptului de proprietate de la vânzător la cumpărător se va

produce doar în momentul predării, adică al

individualizării bunului prin măsurare, numărare,

cântărire;

- în ceea ce priveşte suportarea riscului contractului; în cazul

bunurilor certe se aplică regula res perit domino (bunul

piere pe riscul proprietarului); în cazul bunurilor de gen se

aplică regula res perit debitori, considerâdu-se că riscul

pieirii bunului revine debitorului obligaţiei de predare a

bunului; astfel bunurile de gen nu pier niciodată (genera

non pereunt), ele sunt înlocuite cu altele;

- în privinţa locului predării; în cazul bunurilor certe locul

executării obligaţiei de predare este locul unde se află acel

bun (plata este portabilă); în cazul bunurilor de gen

obligaţia de predare se execută la locul unde se află

debitorul acestei obligaţii (plata este cherabilă, şi nu

portabilă).Aceste prevederi ale Codului civil au caracter

dispozitiv, deoarece ele funcţionează numai în măsura în

care părţile nu se înţeleg altfel prin convenţie cu privire la

locul predării bunului.

În funcţie de posibilitatea înlocuirii unui bun cu altul de aceeaşi

natură, bunurile pot fi fungibile şi nefungibile.

Bunurile fungibile sunt acelea care pot fi înlocuite cu altele în

executatea unei obligaţii civile. De regulă, bunurile de gen sunt

fungibile.

Bunurile nefungibile nu pot fi înlocuite cu altele în executarea

unei obligaţii civile, de regulă, bunurile certe.

În cazul stingerii obligaţiilor, compensaţia legală poate

interveni numai în cazul bunurilor fungibile.

În funcţie de posibilitatea unui bun de a fi folosit în mod repetat,

bunurile pot fi consumptibile şi neconsumptibile.

Bunurile consumptibile sunt acele bunuri care îşi consumă

integral substanţa la prima întrebuinţare. De exemplu, alimente,

combustibili, bani etc.

Bunurile neconsumptibile pot fi folosite în mod repetat. De

exemplu, mobilă, rechizite

Importanţa acestei clasificări se manifestă mai ales în materia

contractului de împrumut. Contractul de împrumut care are ca obiect un

bun neconsumptibil se numeşte împrumut de folosinţă, bunul

împrumutat trebuind să fie restituit în materialitatea lui. Dacă contractul

de împrumut are ca obiect un bun consumptibil, atunci poartă

denumirea de împrumut de consumaţie. La scadenţă, împrumutatul va

fi obligat să restituie alte bunuri, de aceeaşi cantitate şi calitate.

În funcţie de posibilitatea lor de a produce sau nu fructe,

bunurile pot fi frugifere şi nefrugifere.

Bunurile frugifere sunt cele care, în mod periodic şi fără

consumarea substanţei lor, dau naştere la alte bunuri, numite fructe.

Bunurile nefrugifere sunt cele care nu pot produce periodic

fructe.

Fructele sunt de trei feluri:

a) fructe naturale, care se produc fără intervenţia omului

comercial

26

(mere pădureţe, urzici, sporul animalelor etc.),

b) fructe industriale, produse ca urmare a activităţii omului

(recolta),

c) fructe civile care au o exprimare bănească (chiriile,

dobânzile).

Nu trebuie să confundăm fructele cu productele. Şi productele

sunt foloase extrase dintr-un bun, dar cu consumarea substanţei sale

(minereul dintr-o mină, nisipul din albia râului).

Această clasificare prezintă interes în ceea ce priveşte modul de

dobândire a fructelor. Fructele naturale şi cele industriale se dobândesc

prin percepere, în timp ce fructele civile se dobândesc de la zi la zi, prin

simpla scurgere a timpului.

De asemenea, cel care a primit o plată nedatorată cunoscând

caracterul nedatorat al plăţii, va trebui să restituie nu numai obiectul

plăţii primite, ci şi fructele pe care aceasta le-a produs.

După modul în care sunt percepute, există bunuri corporale şi

bunuri incorporale.

Bunurile corporale pot fi percepute cu simţurile omului, în timp

ce bunurile necorporale au un caracter abstract, ele neputând fi

percepute prin simţuri. în aceată ultimă categorie intră drepturile

patrimoniale, acţiunile în instanţă, care sunt considerate bunuri deşi nu

au o existenţă concretă.

Proprietatea asupra bunurilor mobile se poate dobândi prin

posesie de bună credinţă numai în măsura în care este vorba de bunuri

corporale.

După cum bunurile pot fi împărţite sau nu fără să-şi schimbe

destinaţia economică, există bunuri divizibile şi bunuri indivizibile.

Banii sunt asimilaţi bunurilor divizibile.

Această clasificare prezintă importanţă în materia partajului sau

împărţelii. Bunurile divizibile vor fi împărţite în natură, iar bunurile

indivizibile fie se atribuie unuia din coproprietari, cu obligarea acestuia

la a plăti o sultă celuilalt, fie vor putea fi înstrăinate, urmând ca preţul

astfel obţinut să fie împărţit între coproprietari.

După corelaţia existentă între ele, bunurile pot fi principale şi

accesorii.

Bunurile principale pot fi folosite in mod independent, în timp

ce cele accesorii folosesc la întrebuinţarea unui alt bun, considerat

principal. De exemplu, beţele la schiuri, arcuşul la vioară, rama la

tablou etc.

Potrivit acestei clasificări, se va aplica adagiul accesoriul

urmează soarta principalului. Dacă părţile nu au precizat în contractul

încheiat care va fi soarta bunurilor accesorii, soluţia va consta în aplicarea aceluiaşi regim juridic ca şi cel aplicabil bunurilor principale.

Teste de autoevaluare:

1. Precizaţi ce înseamnă bun, în sens juridic.

2. Ce categorii de bunuri mobile cunoaşteţi?

3. Ce reprezintă bunurile scoase din circuitul civil?

4. Cum se individualizează bunurile de gen?

5. Daţi exemple de bunuri consumptibile.

6. De câte feluri pot fi fructele?

7. Cum se împart bunurile indivizibile la partaj?

comercial

27

Răspunsuri la testele de autoevaluare:

1. Prin bun înţelegem acea valoare economică necesară omului şi susceptibilă de apropriere.

2. Există trei categorii de bunuri mobile: prin natura lor, prin determinarea legii şi prin

anticipaţie.

3. Bunurile scoase din circuitul civil sunt inalienabile. Ele nu pot fi deţinute şi nici înstrăinate

prin acte juridice.

4. Bunurile de gen se individualizează prin însuşirile speciei sau categoriei căreia îi apartin, în

momentul predării, prin măsurare, numărare sau cântărire.

5. Bunuri consumptibile: alimente, bani, ţigări.

6. Fructele pot fi naturale, industriale şi civile.

7. În cazul partajului unui bun indivizibil, fie acesta este atribuit uneia din părţi, cu obligarea

acesteia la plata unei sulte către cealaltă parte, fie bunul este vândut, iar preţul se împarte.

Rezumat:

În această secţiune a fost definit obiectul raportului juridic civil, precum şi bunul în sens juridic

şi au fost dezvoltate clasificările bunurilor, pe criterii şi categorii.

Bibliografie:

1. Drept civil, vol. I, Catedra de Drept, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2000

2. Curs de drept civil, Raluca Dimitriu, Editura Tribuna Economică, Bucureşti, 2002

3. Drept civil român. Introducere în dreptul civil român. Subiectele dreptului civil român, Gh.

Beleiu, Editura Şansa, Bucureşti, 1994

Lucrare de control:

1. Din ce este alcătuită ordinea de drept?

2. Definiţi norma juridică.

3. Care sunt trăsăturile esenţiale ale normei juridice?

4. Din ce este formată structura logico-internă a normei juridice?

5. De câte feluri sunt normele imperative?

6. Din ce este format sistemul actelor normative?

7. Definiţi cutuma sau obiceiul.

8. Ce este interpretarea autentică?

9. Ce este un raport juridic civil?

10. Din ce este formată structura raportului juridic civil?

comercial

28

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE NR. 2

Obiective: Scopul acestei secţiuni este prezentarea noţiunii de act

juridic civil, precum şi a principalelor aspecte juridice

privin actul juridic civil. Ţinând cont că orice contract este

un act juridic civil bilateral, secţiunea este foarte

importantă în studiul bazei de drept civil pentru dreptul

afacerilor.

Timp de studiu: 1 oră.

Actul juridic civil

Secţiunea 1 - Noţiune şi clasificare

Regăsim în actul juridic civil cel mai important izvor de

drepturi şi obligaţii civile. „Actul juridic exprimă voinţa subiectului de

a participa liber la raporturile juridice. Manifestarea actului juridic este

expresia afirmării şi împlinirii personalităţii umane. Afirmaţia voinţei

este expresia reală a libertăţii omului”.8

a) Definiţie

Codul civil român nu dă o definiţie actului juridic civil. În

literatura de specialitate sau conturat două categorii de definiţii ale

actului juridic civil:

- prima categorie priveşte definirea speciilor de acte juridice

civile (precum contractul de vânzare-cumpărare, contractul

de donaţie etc.);

- cealaltă categorie cuprinde definirea generală a actului

juridic civil, surprinzând ceea ce este esenţial pentru toate

speciile de acte juridice civile.

În ceea ce ne priveşte, ne vom ocupa doar de a doua categorie

de definiţii - definiţii generale ale actului juridic civil, în care se are în

vedere genul proxim, iar nu diferitele specii de acte juridice civile.

Şi în cadrul acestei a doua categorii de definiţii distingem după

cum este vorba de:

- definirea tradiţională a actului juridic civil, în care se

precizează că prin act juridic civil se înţelege o manifestare

de voinţă săvârşită cu intenţia de a produce efecte juridice,

adică a crea, modifica sau stinge un raport juridic;9

- definiţii realizate prin compararea actului juridic civil cu

gestiunea de afaceri 10

care consideră actul juridic civil ca

fiind „o manifestare de voinţă - unilaterală, bilaterală sau

multilaterală - săvârşită cu intenţia de a stabili, modifica

sau stinge, potrivit dreptului obiectiv, raporturi juridice, cu

condiţia ca, de existenta acestei intenţii, să depindă însăşi

producerea efectelor juridice”.11

Această ultimă definiţie a fost criticată în literatura juridică12

,

8 I. Urs, S. Angheni, Drept civil, vol. I, Bucureşti, Editura Oscar Print, p. 105.

9 Pentru acest tip de definiţie generală, A. Ionaşcu, Drept civil. Partea generală, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagocică, 1963, p. 76; S. Brădeanu, V. D. Zlătescu, Tratat de drept civil, vol. I, Partea generală, 1967, p. 240.

10 Vezi art. 987 C. civil.

11 D. Cosma, Teoria generală a actului juridic civil, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1969, p. 14; vezi şi definiţia

dată de C. Stătescu, Tratat de drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Bucureşti, Editura Academiei, 1981, p. 28.

12 Vezi Gh. Beleiu, Drept civil român, Bucureşti, Editura „Şansa” S.R.L., 1992, pp. 113-114.

comercial

29

ca fiind redundantă, chiar dacă este, pe fond, corectă.

Definiţia pe care o reţinem pentru actul juridic civil este

următoarea:

„Prin act juridic civil se intelege o manifestare de vointă facută

cu intenţia de a produce efecte juridice, respectiv de a naşte, modifica

ori stinge un raport juridic civil concret.”13

Aşadar, cele trei elemente

definitorii ale actului juridic civil sunt:

a) este o manifestare de voinţă, rezultatul unui proces volitiv;

b) scopul manifestării de voinţă îl constituie producerea de

efecte juridice civile; acest element diferenţiază actul

juridic civil de faptul juridic civil, săvârşit fără intenţia de a

produce efecte juridice, efecte ce se produc, însă, în puterea

legii;

c) aceste efecte juridice propuse trebuie să privească naşterea,

modificarea sau stingerea unor raporturi juridice civile

concrete, element ce deosebeşte actul juridic civil de actele

juridice din alte ramuri ale dreptului.

Accepţiunile noţiunii de act juridic civil

în literatura juridică se întâlnesc expresiile „act juridic civil”,

„act juridic” şi „act”, toateavând acelaşi înţeles.

Acest înţeles poate fi:

1) act juridic civil în sens de negotium iuris sau negotium

desemnează însăşi manifestarea de voinţă intervenită în

scopul de a produce efecte juridice civile, operaţiunea

juridică însăşi (vânzare-cumpărare, schimb, locaţiune etc.);

2) act juridic civil în sens de instrumentum probationis sau

instrumentum se referă la înscrisul constatator al

manifestării de voinţă (al operaţiei juridice însăşi).

b) Clasificarea actelor juridice civile:

Prin stabilirea a ceea ce este esenţial şi comun pe grupe de acte

juridice, potrivit unor criterii, se ajunge la delimitarea diferitelor

categorii de acte juridice civile.

„Este foarte important a se cunoaste, însă, că a încadra un act

juridic civil într-o categorie sau alta nu este numai o chestiune de ordin

ştiinţific, ci şi, mai ales, una de ordin practic, pentru că, în funcţie de

categoria în care încadrăm un asemenea act, îi vom recunoaşte anumite

consecinţe (efecte) juridice.”14

Categorii de acte juridice civile:

1. După criteriul numărului părţilor, există acte juridice civile

unilaterale, bilaterale şi multilaterale.

Este act juridic civil unilateral actul care este rodul unei singure

voinţe, al voinţei unei singure părţi. Exemple de acte civile unilaterale:

testamentul, oferta, promisiunea publică de recompensă, acceptarea

unei succesiuni, renunţarea la o moştenire, denunţarea unui contract,

confirmarea unui act anulabil etc.

Actele juridice unilaterale pot fi, la rândul lor: acte supuse

comunicării (de exemplu, oferta); acte nesupuse comunicării (de

exemplu, testamentul).

Actul unilateral nu trebuie să se confunde cu contractul

unilateral (împrumutul, depozitul, donaţia fără sarcină, fidejusiunea

etc.), contractul unilateral fiind cel care dă naştere la obligaţii numai

13

Ibidem, p. 114. 14

I. Dogaru, Elementele dreptului civil român, vol. I, Bucureşti, Editura „Şansa”, 1993, p. 138.

comercial

30

pentru una din părţi.

Este act juridic civil bilateral acela care este rezultatul

acordului de voinţă a două părţi (reprezintă voinţa concordantă a două

părţi). Avem ca exemplu tipic de act civil bilateral contractul civil:

vânzarea-cumpărarea, mandatul, împrumutul, donaţia etc.

Astfel, art. 942 C. civ. dispune: „Contractul este acordul între

două sau mai multe persoane spre a constitui sau a stinge între dânşii un

raport juridic.”

Este act juridic civil multilateral acela care este rodul voinţei a

trei sau mai multe părţi. De exemplu, contractul civil de societate.

Această primă clasificare prezintă importanţă pe următoarele

planuri:

- al aprecierii valabilitaţii actului juridic (în fiecare caz se

apreciază numărul corespunzător de voinţe);

- al regimului juridic - diferenţiat - pe care îl au viciile de

consimţământ (aspect de care ne vom ocupa separat, cu

ocazia analizei viciilor de consimţământ).

2. După scopul urmărit la încheierea lor, actele civile pot fi: cu

titlu oneros şi cu titlu gratuit.

Este act cu titlu oneros acela în care, în schimbul folosului

patrimonial procurat de o parte celeilalte, se urmăreşte obţinerea altui

folos patrimonial. În acest sens, art. 945 C. civ. precizează: „Contractul

oneros este acela în care fiecare parte voieşte a-şi procura un avantaj“.

Sunt acte cu titlu oneros: contractul de vânzare-cumparare, contractul

de locaţiune, contractul de antrepriză, împrumutul cu dobândă etc.

În funcţie de cunoaşterea sau nu a întinderii exacte a obligaţiilor

părţilor din momentul încheierii actului juridic, actele cu titlu oneros se

subclasifică în acte comutative şi acte aleatorii. Este comutativ acel act

cu titlu oneros la încheierea căruia părţile cunosc existenţa şi întinderea

obligaţiilor lor, de exemplu, contractul de vânzare-cumpărare,

contractul de antrepriză, contractul de schimb etc.

Este aleatoriu actul cu titlu oneros la încheierea căruia părţile

nu cunosc întinderea obligaţiilor lor, ştiind că există şansa unui câştig

sau riscul unei pierderi, ce depind de o împrejurare viitoare incertă

(alea). Sunt aleatorii: jocul sau prinsoarea, contractul de asigurare,

contractul de rentă viageră etc.

Potrivit art. 947 C. civ., „Contractul cu titlu oneros este

comutativ, atunci când obligaţia unei părţi este echivalentul obligaţiei

celeilalte. Contractul este aleatoriu când echivalentul depinde, pentru

una sau toate părţile, de un eveniment incert”.

Această subclasificare este importantă, „mai ales, în privinţa

câmpului de acţiune al dispozitiilor legale care reglementează viciul

leziunii: actele aleatorii nu pot fi lovite de nulitatea relativă pentru

motivul că şansele de câştig ar asigura uneia dintre părţi o prestaţie

mult prea mare în raport cu ceea ce s-a obligat.”15

Este act cu titlu gratuit acela prin care se procură un folos

patrimonial, fără a se urmări obţinerea altui folos patrimonial în

schimb. Art. 946 C. civ. arată: „Contractul gratuit sau de binefacere

este acela în care una din părţi voieşte a procura, fără echivalent, un

avantaj celeilalte”. Ca exemple de acte cu titlu gratuit menţionăm:

donaţia, mandatul gratuit, împrumutul fără dobândă, depozitul

neremunerat.

15

I. Dogaru, Elementele dreptului civil român, vol. I, Bucureşti, Editura „Şansa”, 1993, p. 141.

comercial

31

La rândul lor, actele juridice cu titlu gratuit se subclasifică în:

- liberalităţi (acte cu titlu gratuit prin care dispunătorul îşi

micşorează patrimoniul prin folosul patrimonial procurat;

de exemplu, donaţia, legatul);

- acte dezinteresate (acele acte cu titlu gratuit prin care

dispunătorul procură un avantaj patrimonial fără a-şi

micşora patrimoniul; de exemplu, mandatul gratuit,

depozitul neremunerat etc.).

Clasificarea actelor juridice civile în acte cu titlu oneros şi acte

cu titlu gratuit prezintă importanţă juridică sub mai multe aspecte:

- în ceea ce priveşte capacitatea părţii (părţilor) care încheie

actul; în general, legea civilă este mai pretenţioasă când

este vorba de actele cu titlu gratuit;

- în privinţa condiţiilor de formă, de asemenea, legea civilă

este mai exigentă în privinţa actelor cu titlu gratuit;

- regimul juridic al viciilor de consimţământ diferă de la o

categorie juridică la alta (leziunea nu priveşte actele cu titlu

gratuit).

3. După efectele produse, actele civile pot fi: constitutive,

translative şi declarative.

Este constitutiv acel act juridic civil care dă naştere unui drept

subiectiv civil care n-a existat anterior. În lipsa unui drept nu se poate

constitui alt drept subiectiv în favoarea altei persoane deoarece nemo

plus juris ad alium transferre potest quam ipse habet (nimeni nu poate

da altuia mai multe drepturi decât acelea pe care el însuşi le are).

Exemple de acte constitutive: constituirea unui uzufruct, constituirea

unei ipoteci etc.

Este translativ acel act juridic civil ce are ca efect strămutarea

unui drept subiectiv civil dintr-un patrimoniu în alt patrimoniu.

Exemple de acte translative: contractul de vânzare- cumpărare,

cesiunea de creanţă etc.

Este declarativ actul juridic civil ce are ca efect consolidarea

sau definitivarea unui drept subiectiv preexistent. Exemple de acte

declarative: actul confirmativ, partajul (împărţeala), tranzacţia.

În ceea ce priveşte importanţa juridică a acestei clasificări,

precizăm că: a) actul constitutiv şi actul translativ produc efecte numai

pentru viitor (ex nunc), în timp ce actul declarativ produce efecte şi

pentru trecut (ex tunc); b) are calitatea de având-cauză numai

dobânditorul unui drept sau bun printr-un act translativ, nu şi partea

dintr-un act declarativ; c) numai actele juridice translative pot să

constituie just titlu pentru uzucapiune (dobândirea unui drept real

asupra unui bun ca efect al unei posesiuni îndelungate); d) numai actele

juridice translative sunt supuse rezoluţiunii; e) publicităţii imobiliare,

în principiu, îi sunt supuse numai actele constitutive şi cele translative.

4. După importanţa sau gravitatea lor, distingem acte juridice

civile de conservare, de administrare şi de dispoziţie.

Este de conservare actul juridic care are ca efect

preîntâmpinarea pierderii unui drept subiectiv civil. Deci, cu o

cheltuială mică, se salvează un drept a cărui valoare este mult mai

mare, actul de conservare fiind deosebit de avantajos pentru autorul

său. Sunt acte de conservare, de exemplu, întreruperea unei prescripţii

prin intentarea acţiunii în justiţie, înscrierea unei ipoteci etc.

Este de administrare (şi nu administrativ sau de administraţie)

actul juridic civil prin care se realizează o normală punere în valoare a

comercial

32

unui bun (ut singuli) sau a unui patrimoniu. Ca exemple de acte de

administrare reţinem: reparaţiile de întreţinere, asigurarea unui bun,

culegerea fructelor, închirierea unui bun în anumite condiţii etc.

Este de dispoziţie acel act juridic civil care are ca rezultat

ieşirea din patrimoniu a unui bun sau a unui drept sau grevarea unui

bun cu o sarcină reală (gaj, ipotecă). Exemple de acte de dispoziţie:

vânzarea-cumpărarea, donaţia.

Importanţa juridică a acestei clasificări se manifestă sub

următoarele aspecte:

- în materia capacităţii, unde regimul juridic diferă în raport

de felul actului;

- în materia reprezentării;

- în materia efectelor faţă de terţi;

- în materia acceptării moştenirii etc.

5. În funcţie de conţinutul lor, actele juridice civile pot fi

patrimoniale şi nepatrimoniale.

Se numeşte patrimonial acel act juridic civil ce are un conţinut

evaluabil în bani.

De regulă, fac parte din această categorie actele care privesc

drepturi reale şi de creanţă (donaţie, vânzare-cumpărare, împrumut

etc.).

Se numeşte nepatrimonial acel act juridic civil ce are un

conţinut neevaluabil în bani. De exemplu, este act nepatrimonial

înţelegerea părinţilor unui copil din afara căsătoriei, în sensul ca acesta

să ia numele de familie al unuia dintre ei.

Această clasificare este importantă în materia efectelor nulităţii

deoarece, anulându-se un act nepatrimonial, nu se pune problema

„restituirilor”, precum şi în materia ocrotirii incapabilului.

6. După modul sau forma de încheiere, actele juridice civile

pot fi consensuale, solemne şi reale.

În dreptul nostru civil este consacrat principiul

consensualismului, potrivit căruia, pentru formarea valabilă a unui act

juridic civil este suficientă simpla manifestare de voinţă.

Deci, actele juridice civile consensuale sunt cele care se încheie

prin simpla manifestare de voinţă a părţilor (sau autorului lor).

Actele juridice solemne reprezintă o excepţie de la regula

consensualismului, pentru încheierea lor valabilă fiind necesară, pe

lângă manifestarea de voinţă, respectarea unor cerinţe de formă,

prevăzute anume de lege. Forma solemnă pentru un astfel de act e o

condiţie de validitate (spunem că forma este cerută ad validitatem sau

ad solemnitatem).

Ca exemple de acte solemne menţionăm: testamentul, donaţia.

Şi actul juridic real constituie o excepţie de la regula

consensualismului, pentru încheierea sa valabiă fiind necesară, pe

lângă manifestarea de voinţă şi alături de aceasta, şi predarea sau

remiterea bunului.

Sunt acte reale: împrumutul, gajul, depozitul, darul manual.

Acelaşi act juridic poate fi consensual, ca regulă, şi alteori

solemn (de exemplu, vânzarea-cumpărarea unui teren); sau un act

poate fi, ca regulă, solemn (de exemplu, donaţia), iar uneori să fie act

real (de exemplu: darul manual, care este o specie de donaţie).

Importanţa juridică a acestei clasificări apare, mai ales, pe

planul aprecierii valabilitaţii actelor juridice civile, din punctul de

comercial

33

vedere al respectării cerinţelor de formă impuse de lege.

7. În funcţie de momentul producerii efectelor lor, actele

juridice civile sunt între vii (inter vivos) şi acte pentru

cauza de moarte (de mortis causa).

Este între vii (inter vivos) actul juridic civil care-şi produce

efectele necondiţionat de moartea autorului sau autorilor lui. Marea

majoritate a actelor juridice civile intră în această categorie.

Este făcut pentru cauza de moarte (de mortis causa) actul

juridic civil care nu-şi produce efectele decât la moartea autorului sau.

Testamentul este act pentru cauza de moarte. Importanţa juridică a

acestei clasificari apare pe planul:

- capacităţii de a încheia actele juridice civile;

- formei în care pot fi încheiate actele juridice civile.

8. În funcţie de rolul voinţei părţilor în stabilirea conţinutului

lor, actele juridice civile pot fi acte subiective şi acte

condiţie.

Este act juridic civil subiectiv acel act al cărui conţinut este

determinat prin voinţa

autorului sau autorilor lui. „Majoritatea contractelor (ca specie a actelor

juridice civile) intră

în această categorie.”

Este act juridic civil-condiţie acel act la a cărui încheiere părţile

îşi exteriorizează voinţa doar în privinţa naşterii actului, conţinutul

acestuia fiind predeterminat de norme juridice imperative, de la care

părţile nu pot deroga. De exemplu: căsătoria, înfierea, contractul de

închiriere tip a suprafeţelor locative de stat.

Această clasificare este importantă în materia valabilitaţii

actelor juridice, în special în privinţa aprecierii condiţiilor de

valabilitate.

9. Actele juridice civile se împart în: acte pure şi simple şi acte

afectate de modalitaţi. Este act pur şi simplu actul juridic civil

care nu cuprinde o modalitate (termen,

condiţie sau sarcină). Unele acte juridice civile sunt incompatibile cu

modalităţile, de exemplu actul de recunoaştere a filiaţiei sau actul de

opţiune succesorală.

Este act afectat de modalităţi actul juridic civil care cuprinde o

modalitate. Există acte civile care sunt esenţialmente afectate de

modalităţi, cum sunt contractul de vânzare- cumpărare cu clauză de

întreţinere, contractul de împrumut, contractul de asigurare, contractul

de donaţie cu sarcină.

Această clasificare este importantă din punctul de vedere al

valabilităţii actelor juridice civile şi din acela al producerii efectelor lor

juridice.

10. După raportul existent între ele, actele juridice civile pot fi

principale şi accesorii.

Este act juridic civil principal actul care are o existenţă de sine

stătătoare,

independentă, soarta sa nedepinzând de soarta juridică a altui act

juridic. Marea majoritate a actelor juridice civile sunt acte principale.

Este act juridic civil accesoriu acel act care nu are o existenţă de

sine stătătoare, soarta lui juridică depinzând de soarta altui act juridic,

principal. Din această categorie fac parte: ipoteca convenţională, gajul,

arvuna, clauza penală.

comercial

34

Importanţa distincţiei de mai sus apare atât în materia aprecierii

valabilităţii şi eficacităţii actelor juridice civile, cât şi în ceea ce

priveşte raportul dintre ele, raport căruia i se aplică regula accesorium

sequitur principalem (accesoriul urmează soarta juridică a

principalului).

11. În raport de legătura actelor juridice civile cu cauza

(scopul), acestea pot fi cauzale şi abstracte.

Este cauzal actul juridic civil a cărui valabilitate implică analiza

cauzei (scopului său); dacă scopul este ilicit, imoral sau lipseşte, actul

juridic este lovit de nulitate.

Numim abstract (sau necauzal) acel act juridic civil care este

detaşat de elementul cauză, valabilitatea sa neimplicând analiza

valabilităţii cauzei. Sunt abstracte actele juridice constatate prin titluri

de valoare. Acestea din urmă sunt înscrisuri (instrumentum) care

încorporează operaţiuni juridice (negotium). Ele pot fi la purtător,

nominative sau la ordin.

Această clasificare este importantă în materia probelor, a

valabilităţii actelor juridice şi a titlurilor de credit. În ceea ce priveşte

titlurile de credit, executarea lor nu cere o analiză a scopului sau cauzei

actului juridic, debitorul neputând ridica excepţia nevalabilităţii cauzei

pentru a refuza executarea.

12. În funcţie de modalitatea încheierii lor, distingem actele

strict personale şi actele care pot fi încheiate şi prin

reprezentare.

Este strict personal acel act juridic civil care nu poate fi făcut

decât personal, nu şi prin reprezentare. De exemplu, testamentul.

Marea majoritate a actelor juridice civile pot fi încheiate personal, dar

pot fi încheiate şi prin reprezentant (mandatar), acestea constituind, de

fapt, regula. Deci, constituind excepţia de la regulă, normele juridice ce

reglementează actele strict personale sunt de strictă interpretare şi

aplicare, ca orice excepţie (exceptio est strictissimae interpretationis).

13. După reglementarea şi denumirea lor legală, actele juridice

civile pot fi tipice (numite) sau atipice (nenumite).

Este tipic (sau numit) acel act juridic civil care are o denumire

stabilită de legea civilă şi o reglementare proprie. În această categorie

intră majoritatea actelor juridice civile; deci actele juridice tipice

(numite) constituie regula, iar cele atipice (nenumite) constituie

excepţia.

Este atipic (sau nenumit) acel act juridic civil care nu se bucură

de o reglementare şi o denumire proprii (de exemplu, vânzarea cu

clauză de întreţinere).

În ceea ce priveşte importanţa juridică a acestei clasificări,

aceasta este evidentă în determinarea regulilor aplicabile actului juridic

nenumit: unui astfel de act i se aplică regulile generale existente în

materia actelor juridice civile, iar nu cele edictate pentru un act numit

(asemănător), întrucât acestea din urmă formează excepţia în raport cu

primele, iar excepţiile sunt de strictă interpretare (exceptio est

strictissimae interpretationis).

14. Din punct de vedere al modului de executare, actele juridice

civile pot fi acte cu executare dintr-o dată (uno ictu) şi acte

cu executare succesivă.

Este act cu executare dintr-o dată (uno ictu) actul juridic a cărui

comercial

35

executare implică o singură prestaţie din partea debitorului. Ele se mai

numesc şi acte cu executare instantanee. De exemplu, darul manual, ca

varietate de donaţie.

Este act cu executare succesivă acela a cărui executare implică

mai multe prestaţii, eşalonate în timp. De exemplu, contractul de

locaţiune, vânzarea-cumpărarea în rate, donaţia cu sarcină de

întreţinere.

Importanţa juridică a acestei clasificari se manifestă în ceea ce

priveşte:

a) consecinţele neexecutării culpabile:

- contractelor sinalagmatice cu executare dintr-o dată li se

aplică rezoluţiunea (actul va fi desfiinţat şi pentru trecut, ex

tunc);

- contractelor cu executare succesivă li se aplică rezilierea

(desfacerea actului numai pentru viitor, ex nunc);

b) efectele nulităţii:

- nulitatea actului juridic cu executare dintr-o dată produce

efecte şi pentru trecut (ex tunc), considerându-se că actul

n-a existat niciodată;

- nulitatea actului juridic cu executare succesivă produce

efecte numai pentru viitor (ex nunc).

Teste de autoevaluare:

1. Definiţi actul juridic civil.

2. Daţi exemplu de un act juridic patrimonial.

3. Daţi exemplu de un act juridic solemn.

Răspunsurile testelor de autoevaluare:

1. Actul juridic civil reprezintă manifestarea de voinţă făcută cu intenţia de a produce efecte

juridice.

2. Exemplu de act juridic patrimonial: contractul de vânzare cumpărare a unei case.

3. Exemplu de act juridic solemn: căsătoria.

Rezumat:

Secţiunea prezintă noţiunea de act juridic civil şi clasificarea actelor juridice civile pe criterii şi

categori.

Bibliografie:

Drept civil, vol. I, Catedra de Drept, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2000

Curs de drept civil, Raluca Dimitriu, Editura Tribuna Economică, Bucureşti, 2002

Drept civil român. Introducere în dreptul civil român. Subiectele dreptului civil român, Gh.

Beleiu, Editura Şansa, Bucureşti, 1994

Elemente de dreptul afacerilor, Ileana Voica, Editura ASE, Bucureşti, 2010.

comercial

36

Secţiunea 2. Condiţiile actului juridic civilDefiniţie, enumerare, terminologie:

Prin condiţiile actului juridic civil înţelegem elementele componente

din care este alcătuit un asemenea act.

Art. 948 C. civ. dispune: „Condiţiile esenţiale pentru validitatea

unei convenţii sunt: 1. capacitatea de a contracta; 2. consimţământul

valabil al părţii ce se obligă; 3. un obiect determinat; 4. o cauză licită.”

Deşi textul se referă expres numai la convenţii, condiţiile

enumerate sunt obligatorii pentru orice act juridic, indiferent dacă este

unilateral, bilateral sau multilateral.

Cu toate că textul mai sus citat consideră drept condiţie a

actului juridic civil „consimţământul valabil al părţii ce se obligă”, aşa

cum se subliniază în literatura de specialitate, „orice participant la

raporturile juridice civile trebuie să exprime un consimţământ

valabil.”16

Codul civil prevede numai cele patru condiţii de fond esenţiale

pentru orice act juridic civil, dar, cum s-a precizat în doctrină, există şi

o condiţie de formă care este cerută pentru validitatea actelor formale

sau solemne; neîndeplinirea acesteia duce la nulitatea absolută a actelor

juridice civile respective.

Termenul „condiţie” este „polivalent”.17

În afară de înţelesul

arătat, acela de element al actului juridic civil, el este primitor de încă

două sensuri:

- condiţie = modalitate a actului juridic civil;

- condiţie = clauză a actului juridic civil.

a) Clasificarea condiţiilor actului juridic civil:

1. Din punctul de vedere al aspectului la care se referă,

condiţiile actului juridic civil pot fi de fond (care privesc

conţinutul actului juridic civil) şi de formă (care se referă la

exteriorizarea voinţei). Ele se mai numesc şi condiţii

intrinseci şi condiţii extrinseci.

2. în funcţie de obligativitatea sau neobligativitatea lor, avem

condiţii esenţiale (cerute pentru valabilitatea actului) şi

condiţii neesenţiale (numite şi întâmplătoare, care pot lipsi

fară să afecteze valabilitatea actului juridic).

3. După criteriul sancţiunii care este aplicată în cazul

nerespectării lor, condiţiile pot fi de validitate

(nerespectarea cărora atrage nulitatea actului juridic civil)

sau de

eficacitate (a căror neîndeplinire nu atrage nulitatea actului

juridic civil, ci o altă sancţiune mai blândă - de exemplu,

inopozabilitatea).

4. în funcţie de sfera actelor juridice civile pe care le au în

vedere, există condiţii generale (care privesc toate actele

juridice) şi condţtii speciale (care au în vedere numai

anumite categorii de acte juridice civile - de exemplu, actele

solemne).

16

I. Urs, S. Angheni, Drept civil, vol. I, Bucureşti, Editura Oscar Print, 1997, p. 109. 17

Gh. Beleiu, Drept civil român, Bucureşti, Editura „Şansa“ S.R.L., 1992, p. 123.

comercial

37

Orice condiţie a actului juridic civil poate fi calificată din toate

cele patru puncte de

vedere.

b) Capacitatea de a încheia actul juridic civil:

„Prin capacitatea de a încheia actul juridic civil se înţelege acea

condiţie de fond şi esentială care constă în aptitudinea subiectului de

drept civil de a deveni titular de drepturi şi obligaţii civile prin

încheierea actelor de drept civil.”18

Ea este o parte a capacităţii de folosinţă a persoanei fizice sau a

persoanei juridice si, totodată, o premisă a capacitaţii de exerciţiu a

persoanei fizice sau a persoanei juridice, (cealaltă premisă fiind

discernământul, pentru persoana fizică).

Potrivit art. 949 C. civ.: „Poate contracta orice persoană ce nu

este declarată necapabilă de lege”, iar art. 950 C. civ. precizează:

„Necapabili de a contracta sunt:

1. minorii; 2. interzişii; ... 4. în genere toţi acei cărora legea

le-a prohibit oarecare contracte”.

Deci, regula sau principiul este capacitatea de a încheia actul

juridic civil, incapacitatea fiind excepţia. Ca orice exceţie şi aceasta

trebuie să fie expres prevăzută de lege, iar textele care o conţin sunt de

strictă interpretare şi aplicare (exceptio est strictissimae

interpretationis).

Cu caracter general, principiul capacitaţii de a încheia actul

juridic civil este prevăzut de art. 6 alin. 1 din Decretul nr. 31/1954

referitor la persoanele fizice şi juridice: „Nimeni nu poate fi îngrădit în

capacitatea de folosinţă şi nici lipsit, în tot sau în parte, de capacitatea

de exerciţiu, decât în cazurile şi în condiţiile stabilite de lege”.

Acelaşi principiu este consacrat, cu caracter fragmentar, în art.

949 C. civ., precum şi în art. 856 C. civ.19

şi art. 1306 C. civ.20

În ceea ce priveşte persoana juridică, principiul capacităţii de a

încheia acte juridice civile are un specific: este subordonat principiului

specialităţii capacităţii de folosinţă a persoanelor juridice, consacrat în

art. 34 din Decretul nr. 31 / 1954.21

Deci capacitatea de a contracta este o stare de drept (de jure), în

timp ce discernământul este o stare de fapt (de facto), acesta din urmă

putând fi întâlnit, accidental, chiar şi la o persoană incapabilă, după

cum este posibil ca o persoană capabilă, după lege, să nu aibă,

temporar, discernământ.

În ceea ce priveşte excepţia incapacităţii de a încheia acte

juridice civile, ea este prevazută de art. 6 alin.1 din Decretul nr. 31/

1954 şi de art. 950 C. civ., precum şi de alte dispoziţii ale legilor civile,

dispoziţii ce vor fi studiate în contextul analizei conţinutului capacităţii

de folosinţă.

c) Consimţământul:

18

Gh. Beleiu, Drept civil român, Bucureşti, Editura „Şansa“ S.R.L., 1992, p. 124. 19

Art. 856 C. civ.: „Orice persoană este capabilă de a face testament, dacă nu este poprită de lege.” 20

Art. 1306 C. civ.: „Pot cumpăra şi vinde toţi cărora nu le este oprit prin lege”. 21

„Persoana juridică nu poate avea decât acele drepturi care corespund scopului ei, stabilit prin lege, actul de înfiinţare sau statut. Orice act juridic care nu este făcut în vederea realizării acestui scop este nul”.

comercial

38

„Prin consimţământ se înţelege acea condiţie esenţială, de fond

şi generală a actului juridic civil care constă în hotărârea de a încheia un

act juridic civil manifestată în exterior.”22

Termenul consimţământ poate avea înţelesul de voinţă

exteriorizată a uneia din părţile actului juridic bilateral sau a autorului

actului juridic unilateral, sau înţelesul de acord de voinţă.

În analiza consimtământului, trebuie să ţinem seama că acesta

„este rezultatul unor procese psihologice interioare prin care subiectele

receptează realitatea, îşi formulează mobilurile, apreciază în ce măsură

scopurile urmărite se vor realiza în cadrul legal.”23

Voinţa, ca fenomen complex de natură psihologică, constituie

obiect de preocupare pentru psihologie, dar interesează şi ştiinţa

dreptului.

Din punct de vedere juridic, voinţa are o structură complexă, ce

cuprinde două elemente: consimţământul şi cauza (scopul).

Deci, între consimţământ şi voinţă există corelaţia parte-întreg.

Formarea voinţei, inclusiv a celei juridice, constituie un proces

psihologic complex. Acest proces cuprinde, în principal, patru etape:

I. Nevoia resimţită de om, pe care acesta tinde să o satisfacă,

e reflectată în mintea umană. Se ajunge la reflectarea

mijlocului de satisfacere a nevoii respective, prinzând

contur dorinţa satisfacerii nevoii. Dar o dorinţă nu rămâne

singură, ci se întâlneşte cu alte dorinţe ale aceleiaşi

persoane, acestea din urmă putând fi sau nu în acord cu

prima.

II. A doua fază a procesului psihologic este deliberarea

(cântărirea avantajelor şi dezavantajelor pe care le au

dorinţele şi mijloacele de realizare a lor, aflate în

competiţie).

III. Urmare a apariţiei motivului determinant, persoana trece

de la deliberare la luarea hotărârii încheierii actului juridic

civil, care apare ca un mijloc de realizare a scopului avut în

vedere.

Fazele mai sus enunţate ale procesului de formare a voinţei juridice au

un caracter intern, ele existând la nivelul minţii umane.

IV. Pentru ca acest fapt psihologic să devină fapt social, trebuie

ca hotărârea luată de persoana respectivă să fie

exteriorizată, putând ajunge la cunoştinţa altor persoane.

Din acest proces complex al formării voinţei, dreptul civil

reţine două elemente:

- hotărârea exteriorizată şi

- motivul determinant.

Hotărârea exteriorizată este însuşi consimţământul, în timp ce

motivul determinant este cauza sau scopul actului juridic civil. Aceasta

este „construcţia tehnică a voinţei”.24

„Codul nostru civil consacră - chiar dacă nu in terminis, dar

neîndoielnic - două principii”25

care cârmuiesc voinţa juridică, şi

anume:

22

Gh. Beleiu, op. cit., p. 129. 23

D. Ştefănescu (coord.), Drept civil, Bucureşti, A.S.E., 1995, p. 85. 24

Tr. Ionaşcu, Tratat de drept civil, vol. I, 1967, p. 261. 25

Gh. Beleiu, op cit., p. 127.

comercial

39

1 - principiul libertaţii actelor juridice civile, denumit şi

principiul autonomiei de

voinţă;

2 - principiul voinţei reale, denumit şi principiul voinţei

interne.

1) Principiul libertaţii actelor juridice civile:

Conform acestui principiu, subiectele de drept civil sunt libere

să încheie sau nu convenţii şi să facă sau nu acte unilaterale, în

condiţiile respectării legii şi a bunelor moravuri. Mai mult, părţile sunt

libere să stabilească conţinutul actului juridic civil aşa cum consideră

de cuviinţă şi, de asemenea, sunt libere ca, prin acordul lor, să modifice sau să pună capat actului civil pe care l-au încheiat.

Acest principiu este consacrat, indirect, în cel puţin două texte

ale Codului civil, şi

anume:

- alin. 1 ai art. 969: „Convenţiile legal făcute au putere de

lege între părţile contractante”;

- art. 5: „Nu se poate deroga prin convenţii sau dispoziţii

particulare de la legile care interesează odinea publică şi

bunele moravuri.”

Limitele principiului libertăţii actelor juridice civile sunt

următoarele:

- ordinea publică (principiile şi normele juridice ce

reglementează ordinea economică, socială şi politică din

statul de drept);

- bunele moravuri;

- normele imperative civile (de la care nu se poate deroga).

2) Principiul voinţei reale (interne):

Voinţa juridică este formată din elementul psihologic (intern) şi

elementul social (extern). Atunci când între cele două elemente există

concordanţă, nu se pune problema determinării principiului aplicabil,

deoarece voinţa este aceeaşi.

Dar dacă voinţa declarată nu coincide cu vointă reală, căreia

dintre acestea două îi dăm prioritate?

Rezolvarea acestei probleme se face în funcţie de concepţia cu

privire la raportul dintre voinţa reală, internă şi voinţa exteriorizată,

declarată.

În acest domeniu, în literatura juridică de specialitate s-au

conturat două concepţii:

a) concepţia subiectivă dă prioritate voinţei interne, reale;

b) concepţia obiectivă dă prioritate voinţei externe, declarate.

Fiecare dintre aceste concepţii are avantaje şi dezavantaje.

Concepţia subiectivă este consacrată de Codul civil francez de

la 1804 şi satisface securitatea statică a circuitului civil (se poate pune

în discutie valabilitatea unui act translativ de drepturi din cauza

neconcordanţei dintre voinţa reală şi cea exprimată).

Concepţia obiectivă este consacrată de Codul civil german de la

1900 (B.G.B.) şi are avantajul asigurării securităţii dinamice a

comercial

40

circuitului civil, ceea ce este de natură a încuraja încheierea de acte

juridice civile.

Codul civil român de la 1864, fiind de inspiraţie franceză,

adoptă principiul voinţei reale, (interne) şi admite, ca excepţie, şi

sistemul voinţei declarate.26

Concepţia subiectivă este consacrată de art. 977 C. civ.:

„Interpretarea contractelor se face după intenţia comună a părţilor

contractante, iar nu după sensul literal al termenilor”. De asemenea, art.

1175 C. civ. prevede ca „Actul secret, care modifică un act public, nu

poate avea putere decât între părţile contractante şi succesorii lor

universali ...”

Admiterea, cu caracter de excepţie, a sistemului voinţei

declarate (externe) rezultă din urmatoarele aspecte:

„a) în materia probelor funcţionează regula potrivit căreia un

înscris nu poate fi combătut, în principiu, decât tot printr-un

înscris;

b) dispoziţiile art. 1191 alin. 2 C. civ. prevăd că nu se poate

primi niciodată o dovadă prin martori în contra sau peste

ceea ce cuprinde actul”27

;

c) în materia simulaţiei, produce efecte faţă de terţi doar actul

public, deşi acesta este un act fictiv (art. 1175 C. civ. partea

a doua).

Revenind la consimţământ, acesta pentru, a fi valabil, trebuie sa

întrunească condiţiile urmatoare:

1. să provină de la o persoană cu discernământ;

2. să fie exprimat cu intenţia de a produce efecte juridice;

3. să fie exteriorizat;

4. să nu fie alterat de vreun viciu de consimţământ.

1. Consimţământul trebuie să provină de la o persoană cu

discernământ.

Aşa cum am mai arătat, în timp ce capacitatea de a încheia actul

juridic civil este o stare de drept (de iure), prezenţa sau lipsa

discernământului este o stare de fapt (de facto).

În ceea ce priveşte persoana fizică cu deplină capacitate de

exerciţiu, aceasta este prezumată că are discernământul necesar pentru

a încheia acte juridice civile; în timp ce persoana fizică lipsită de

capacitate de exerciţiu este prezumată a nu avea discernământ, fie din

cauza vârstei fragede, fie din cauza stării de sănătate mintală. Minorul

între 14 şi 18 ani este considerat că are discernământul juridic în curs de

formare.

În ceea ce priveşte persoana juridică, reprezentantul legal al

acesteia este, întotdeauna, o persoană fizică cu deplină capacitate de

exerciţiu.

În afară de incapacităţile legale (acele situaţii în care legea

prezumă că persoana este lipsită de discernământ), în practică există şi

incapacitaţi naturale (acele situaţii în care o persoană - capabilă, după

lege - în fapt este lipsită, temporar, de discernământ; de exemplu:

hipnoza, beţia, somnambu-lismul, mânia puternică).

2. Consimţământul trebuie să fie exprimat cu intenţia de a

26

Vezi şi I. Dogaru, Valenţele juridice ale voinţei, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1966, pp. 73-78. 27

I. Dogaru, Elementele dreptului civil, vol. I, Bucureşti, Editura „Şansa”, 1993, pp. 158-159.

comercial

41

produce efecte juridice.

Această condiţie ce trebuie îndeplinită de consimţământ

decurge din însaşi esenţa actului juridic civil, care este definit ca o

manifestare de voinţă facută cu intenţia de a produce efecte juridice.

Consimţământul nu este exprimat cu intenţia de a produce

efecte juridice atunci când:

- manifestarea de voinţă a fost făcută fie în glumă (jocandi

causa), fie din prietenie, curtoazie sau din pură

complezenţă;

- manifestarea de voinţă s-a făcut sub o condiţie pur

protestativă din partea celui ce se obligă („mă oblig dacă

vreau” - si voluero);

- manifestarea de voinţă este prea vagă;

- manifestarea de voinţă a fost făcută cu o rezervă mintală

(reservatio mentalis), cunoscută de cocontractant.

3. Consimţământul trebuie să fie exteriorizat - condiţie ce este

impusă chiar de definiţia consimţământului (hotărârea de a

încheia actul juridic civil manifestată în exterior).

Potrivit principiului consensualismului, părţile sunt libere să-şi

aleagă forma de exteriorizare a voinţei; deci simpla manifestare de

voinţă este necesară şi suficientă pentru ca actul juridic civil să fie

valabil din punct de vedere al formei.

Există şi excepţii de la principiul consensualismului; o astfel de

excepţie o constituie actele solemne, pentru încheierea cărora

manifestarea de voinţă trebuie să îmbrace o anumită formă cerută de

lege (forma autentică, de regulă).

Pot exista următoarele modalităţi de exteriorizare a

consimţământului:

- în scris;

- verbal;

- prin gesturi sau fapte concludente.

Deci manifestarea de voinţă se poate exterioriza fie într-o

formă expresă, fie într-o formă tacită, implicită.

În legătură cu exteriorizarea consimţământului se pune şi

problema valorii juridice a tăcerii: tăcerea, prin ea însăşi, nu valorează

consimţământ decât în anumite cazuri de exceptie, şi anume:

- atunci când legea prevede expres aceasta (de exemplu, art.

1437 C. civ.);

- atunci când, prin voinţa părţilor, se atribuie o anumită

semnificaţie juridică tăcerii;

- atunci când tăcerea valorează consimţământ, potrivit

obiceiului.

4. Consimţământul nu trebuie să fie alterat de vreun viciu de

consimţământ.

Aceasta este o condiţie negativă impusă de caracterul liber,

conştient al actului juridic

civil.

Sunt vicii de consimţământ:

- eroarea;

- dolul;

- violenţa;

- leziunea.

comercial

42

d) Viciile de consimţământ:

Eroarea

Potrivit art. 953 C. civ. „Consimţământul nu este valabil, când

este dat prin eroare ....”

Articolul următor din Codul civil, 954, prevede: „Eroarea nu

produce nulitate decât când cade asupra substanţei obiectului

convenţiei.

Eroarea nu produce nulitate când cade asupra persoanei cu care

s-a contractat, afară numai când consideraţia persoanei este cauza

principală pentru care s-a făcut convenţia”.

În acord cu aceste reglementări, putem defini eroarea ca fiind

falsa reprezentare a realităţii din mintea uneia din parţi la încheierea

actului juridic civil. Clasificare:

1) După criteriul consecinţelor pe care le produc, erorile pot fi

de trei feluri:

- eroarea-obstacol (denumită şi distructivă de voinţă) este

cea mai gravă formă de eroare, falsa reprezentare căzând

fie asupra naturii actului care se încheie28

(error în

negotio), fie asupra identităţii obiectului29

(error în

corpore); sancţiunea ce intervine în cazul unei astfel de

erori este nulitatea absolută;

- eroarea-viciu de consimţământ constă în falsa reprezentare

ce cade fie asupra calităţilor substanţiale ale obiectului

actului30

(error in substantiam), fie asupra persoanei

cocontractante31

(error in personam); eroarea-viciu de

consimţământ conduce la nulitatea relativă a actului

juridic;

- eroarea-indiferentă e falsa reprezentare a unor imprejurări

mai puţin importante la închierea actului juridic; ea nu

afectează valabilitatea actului, dar poate atrage o diminuare

valorică a prestaţiei.

2) În funcţie de natura realităţii falsificate, eroarea poate fi de

două feluri:

- eroarea de fapt, când este vorba de falsa reprezentare a unei

situaţii faptice existente la încheierea actului juridic

(tipurile de eroare mai sus prezentate, în prima clasificare)

şi

- eroarea de drept, când falsa reprezentare poartă asupra

existenţei sau conţinutului unui anumit act normativ sau

unei norme juridice, după caz, la încheierea actului juridic.

În ceea ce priveşte admisibilitatea erorii de drept ca viciu de

consimţământ, aceasta a format obiect de controversă în literatura de

specialitate, existând atât teza inadmisibilităţii erorii de drept ca viciu

28

Pentru un asemenea caz - în care o parte credea că a încheiat un contract de vânzare cu clauză de întreţinere - vezi dec. civ. nr. 370/1974 a Trib. Jud. Braşov, în R.R.D. nr. 12/1975, p. 46.

29 De exemplu, o parte crede că va cumpăra un anumit bun, iar cealaltă parte vrea să vândă alt bun.

30 Calităţile substanţiale ale obiectului sunt acele calităţi ce au fost determinante pentru exprimarea consimţământului, calităţi în lipsa cărora - dacă nu intervenea eroarea - actul nu ar fi fost încheiat; aprecierea acestor calităţi se face in concreto, după criterii subiective.

31 Această eroare operează numai în contractele intuitu personae, adică acele contracte în care considerarea calităţilor persoanei este cauza principală pentru care ele s-au încheiat (de exemplu, contractul de donaţie, contractul de mandat etc.).

comercial

43

de consimţământ, cât şi teza admiterii acesteia ca viciu de

consimţământ.

Teza inadmisibilităţii erorii de drept ca viciu de consimţământ

se bazează pe prezumţia de cunoaştere a legii exprimată de principiul

nemo censetur ignorare legem (nimeni nu poate invoca necunoaşterea

legii). Deci, în viziunea promotorilor acestei teze32

eroarea de drept nu

poate constitui viciu de consimţământ şi, ca atare, nu duce la anularea

actului juridic civil.

Teza admiterii erorii de drept ca viciu de consimţământ33

-

exceptând normele imperative sau cele care privesc ordinea publică -

are ca argumente:

- interpretarea art. 953 C. civ., aricol ce admite că eroarea

face consimţământul să nu fie valabil, fără a distinge între

eroarea de fapt şi cea de drept, situaţie în care operează

regula ubi lex non distinquit nec nos distinquere

debemus34

;

- atunci când legea doreşte, prevede că nu este admisă

eroarea de drept (de exemplu, art. 1206 alin. 2 C. civ.,

referitor la mărturisire); deci, per a contrario, în celelalte

cazuri eroarea de drept este admisă;

- eroarea de drept, atunci când se produce, are acelaşi efect

ca şi eroarea de fapt: falsa reprezentare a realităţii; ori ubi

eadem ratio ibi idem jus 35

;

- jurisprudenţa admite eroarea de drept ca viciu de

consimţământ.

Structura erorii-viciu de consimţământ:

Aceasta este alcatuită dintr-un singur element, de natură

psihologică (falsa reprezentare a realităţii). De aici rezultă şi

dificultatea dovedirii erorii-viciu de consimţământ.

Condiţii cerute pentru ca eroarea să fie viciu de consimţământ:

Aceste condiţii sunt în număr de două şi ele trebuie întrunite

cumulativ:

1) elementul asupra căruia poartă falsa reprezentare să fi fost

determinant pentru încheierea actului juridic; deci, dacă ar

fi fost cunoscută realitatea, actul nu s-ar fi încheiat; această

apreciere a caracterului determinant al elementului fals

reprezentat se face de regulă, după un criteriu subiectiv (de

la caz la caz); prin excepţie, se poate realiza aprecierea şi pe

baza unui criteriu obiectiv, abstract36

;

2) când este vorba de acte bilaterale cu titlu oneros, trebuie ca

celălalt contractant să fi ştiut sau să fi trebuit să ştie că

elementul fals reprezentat este hotărâtor pentru încheierea

actului juridic civil - condiţie impusă de nevoia asigurării

stabilităţii circuitului civil.

În actele bilaterale, nu e necesar ca fiecare parte să fie în eroare,

pentru a fi în prezenţa viciului de consimţământ. Dacă, printr-o simplă

coincidenţă, ambele părti au fost în eroare, fiecare din ele poate cere

anularea actului pentru eroarea a cărei victimă este.

32

I. Urs, S. Angheni, op.cit., 1997, p. 116; D. Ştefănescu (coord.), op. cit., 1995, p. 90. 33

Această teză este susţinută şl de Gh. Beleiu, op. cit., p. 132 şi I. Dogaru, op. cit., p. 161. 34

Unde legea nu distinge, nici noi nu trebuie să distingem. 35

Pentru situaţii identice trebuie să se pronunţe soluţii identice. 36

Vezi Gh. Beleiu, op. cit., p. 132, nota 19.

comercial

44

Dolul

Art. 953 C.civ. prevede „Consimţământul nu este valabil când

este . surprins prin dol”, iar art. 960 C. civ. dispune „Dolul este o cauză

de nulitate a convenţiei când mijloacele viclene, întrebuinţate de una

din părţi, sunt astfel încât este evident că, fără aceste maşinaţii, cealaltă

parte n-ar fi contractat.

Dolul nu se presupune”.

„Dolul, numit şi viclenie, este acel viciu de consimţământ care

constă în inducerea în eroare a unei persoane, prin mijloace viclene sau

dolosive, pentru a o determina să încheie un act juridic. În esenţă, deci,

dolul este o eroare provocată (iar nu spontană, ca eroarea propriu-

zisă).”37

Clasificare:

1) în dreptul roman se distingea între:

- dolus bonus (dolul uşor) care constă în viclenii curente, uşor

de dejucat;

- dolus malus (dolul grav) care atrăgea sancţiunea nulităţii

relative a actului juridic.

2) în funcţie de consecinţele pe care le are sau nu asupra

valabilităţii actului juridic, dolul poate fi:

- dol principal (dolus dans causam contractui) ce cade asupra

unor elemente importante, determinante la încheierea

actului juridic civil; el atrage sancţiunea nulităţii relative a

actului juridic astfel încheiat şi

- dol incident (dolus incidens) numit şi secundar sau

incidental, ce poartă asupra unor împrejurări

nedeterminante pentru încheierea actului juridic civil;

acesta nu atrage nevalabilitatea actului juridic, dar poate fi

invocat drept temei pntru o reducere a prestaţiei.

Structura:

Dolul este alcătuit din două elemente de structură:

- un element material, obiectiv ce constă în utilizarea de

mijloace viclene, maşinaţiuni etc. făcute în scopul inducerii

în eroare a persoanei;

- un element intenţional, subiectiv ce constă în intenţia de a

induce în eroare o persoană în scopul încheierii unui act

juridic civil.

Elementul obiectiv poate să constea într-o acţiune pozitivă (fapt

comisiv) sau într-o acţiune negativă (fapt omisiv).

Faptul comisiv poate îmbrăca, în materia liberalităţilor, forma

sugestiei sau captaţiei.

Pentru existenţa unui fapt omisiv se utilizează şi sintagma dol

prin reticenţă ce constă în neinformarea celeilalte părţi contractante

asupra unor aspecte negative pe care aceasta ar fi trebuit să le cunoască.

În ceea ce priveşte elementul subiectiv al dolului, practica

judiciară a făcut următoarele precizări:

- nu suntem în prezenţa dolului dacă cocontractantul

cunoştea împrejurarea pretins ascunsă;

- dolul sub forma captaţiei şi lipsa discernământului se

exclud.

Condiţii:

Dolul, pentru a fi viciu de consimţământ, trebuie să

37

Gh. Beleiu, op. cit., p. 133.

comercial

45

îndeplinească, cumulativ, urmatoarele două condiţii:

1) să fie determinant pentru încheierea actului juridic civil;

2) să provină de la cealaltă parte.

Prima condiţie este prevăzută expres de art. 960 C. civ.; această

problemă a caracterului determinant al dolului se apreciază în concreto,

de la caz la caz.

Şi cea de-a doua condiţie - dolul să provină de la cealaltă parte -

este prevazută expres de art. 960 C. civ. Deşi acest text legal lasa

impresia că dolul este posibil doar în cazul actelor bilaterale, totuşi

dolul sub forma „sugestiei” poate fi întâlnit şi în cazul testamentului (de

exemplu), care este act juridic unilateral.

În doctrină se admite că această a doua condiţie necesară pentru

existenţa dolului este îndeplinită, în actele bilaterale, şi atunci când:

- dolul provine de la un terţ, dar cocontractantul ştie despre

aceasta;

- dolul provine de la reprezentantul cocontractantului.

Ca şi în cazul erorii, nu se cere condiţia ca dolul să fie comun,

să existe pentru fiecare din părţile actului bilateral.

Aşa cum am văzut (art. 960 alin. 2 C. civ.), dolul nu se

presupune; deci cel ce invocă acest viciu de consimţământ trebuie sa-l

dovedească. Fiind un fapt juridic, ca şi eroarea, dolul poate fi dovedit

prin orice mijloc de probă, inclusiv martori sau prezumţii simple.

Violenţa

Cităm următoarele articole din Codul civil român referitoare la

violenţă: art. 953 C.civ.: „Consimţământul nu este valabil când este ...

smuls prin violenţă”; art. 955 C.civ.: „Violenţa în contra celui ce s-a

obligat este cauza de nulitate, chiar când este exercitată de altă

persoană decât aceea în folosul căreia s-a făcut convenţia”; art. 956

C.civ.: „Este violenţă totdeauna când, spre a face o persoană a contracta

i s-a insuflat temerea, raţionabilă după dânsa, că va fi expusă persoana

sau averea sa unui rău considerabil şi prezent. Se ţine cont în această

materie de etate, de sex şi de condiţia persoanelor”; art. 957 C. civ.:

„Violeţa este cauza de nulitate a convenţiei şi când s-a exercitat asupra

soţului sau a soţiei, asupra descendenţilor şi ascendenţilor”; art. 958 C.

civ.: „Simpla temere reverenţiară, fără violenţă, nu poate anula

convenţia.”

Violenţa poate fi definită ca fiind acel viciu de consimţământ ce

constă în ameninţarea unei persoane cu un rău care îi provoacă o temere

ce o determină să încheie un act juridic civil, act pe care altfel nu l-ar fi

încheiat.

Clasificare:

1. în funcţie de natura răului cu care se ameninţă, distingem între:

- violenţa fizică (vis) - apare atunci când ameninţarea cu răul

priveşte fie integritatea fizică, fie bunurile persoanei (de

exemplu, prin conducerea forţată a mâinii pentru a semna;

o astfel de situaţie echivalează cu lipsa consimţământului,

atragand sancţiunea nulităţii absolute);

- violenţa morală (metus) - apare atunci când ameninţarea cu

răul se referă fie la onoarea sau cinstea, fie la sentimentele

persoanei.

comercial

46

2. După caracterul ameninţării, deosebim între:

- ameninţarea legitimă sau justă ca un rău (de exemplu,

creditorul îl ameninţă pe debitor că îl va da în judecată dacă

nu-şi îndeplineşte obligaţia); acest tip de violenţă nu este

viciu de consimţământ;

- ameninţarea nelegitimă sau injustă cu un rău; numai

aceasta este viciu de consimţământ, atrăgând anulabilitatea

actului încheiat în astfel de condiţii.

Structura:

Violenţa - viciu de consimţământ este alcătuită, ca şi dolul, din

două elemente de structură:

- un element exterior, obiectiv, ce constă în ameninţarea cu

un rău;

- un element subiectiv, ce constă în insuflarea unei temeri

persoanei ameninţate; tocmai această temere este cea care alterează

consimţământul.

Condiţii:

Violenţa, pentru a fi viciu de consimţământ, trebuie să

întrunească, cumulativ, două condiţii şi anume:

1) să fie determinantă la încheierea actului juridic civil;

2) să fie injustă sau nelegitimă (ilicită).

1. Pentru ca violenţa să fie determinantă la încheierea actului

juridic trebuie ca:

a) temerea produsă să fie raţională după victima violenţei,

ceea ce înseamnă că temerea trebuie să fie suficient de

puternică pentru a o face să încheie actul juridic;

b) temerea să se aprecieze în funcţie de vârstă, grad de

cultură, sănătate etc.; deci, criteriul aprecierii este unul

subiectiv;

c) răul cu care se ameninţă să fie sau fizic, sau moral sau

patrimonial;

d) răul cu care se ameninţă să privească fie persoana în

cauză, fie soţul, soţia, ascendenţii sau descendenţii, fie

(aşa cum se consideră în doctrină, pentru identitate de

raţiune) alte persoane apropiate, ce sunt legate de

victimă printr-o puternică afecţiune.

2. Violenţa trebuie să fie injustă sau nelegitimă; deci, nu orice

ameninţare constituie violenţă - viciu de consimţământ.

Este necesar ca ameninţarea să constituie o încălcare a

legii.

Aceasta a doua condiţie este susţinută şi de reglementarea

cuprinsă de art. 958 C. civ.

În doctrină s-a precizat de asemenea, că starea de necesitate ce

determină o persoană să încheie un anumit act juridic trebuie asimilată

violenţei - viciu de consimţământ.

Leziunea

Prevederile din Codul civil referitoare la leziune (art. 951; art.

1157-1160; art. 11621165) trebuie raportate la dispoziţiile art. 25 din

Decretul nr. 32/1954 pentru punerea în aplicare a Decretului nr.

31/1954 privind persoanele fizice şi juridice:

„De la data intrării în vigoare a decretului privitor la persoanele

fizice şi persoanele juridice, aplicarea dispoziţiilor legale referitoare la

acţiunea în anulare pentru leziune se restrânge la minorii care, având

comercial

47

vârsta de 14 ani împliniţi, încheie singuri fără încuviinţarea părinţilor

sau a tutorelui, acte juridice pentru a căror validitate nu se cere şi

încuviinţarea prealabilă a autorităţii tutelare, dacă aceste acte le

pricinuiesc vreo vătămare.

Actele juridice ce se încheie de minorii care nu au împlinit

vârsta de 14 ani sunt anulabile pentru incapacitate, chiar dacă nu este

leziune.

Minorii care nu au împlinit vârsta de 14 ani nu răspund pentru

fapta lor ilicită decât dacă se dovedeşte că au lucrat cu discernământ.”

Porivit art. 1165 C. civ.: „Majorul nu poate, pentru leziune, să

exercite acţiunea în

resciziune.”38

Putem defini leziunea ca fiind viciul de consimţământ ce constă

în disproporţia vădită de valoare între două prestaţii. Ea se sancţioneaza

cu nulitatea realtivă a actului astfel încheiat.

Structura:

Structura acestui viciu de consimţământ este diferită în funcţie

de concepţia ce stă la baza reglementării leziunii.

Potrivit concepţiei subiective, leziunea este compusă din două

elemente: un element obiectiv, ce constă în disproporţia de valoare

dintre contraprestaţii şi un element subiectiv, ce constă în profitarea de

starea de nevoie în care se află cealaltă parte.

Conform concepţiei obiective, leziunea nu presupune decât un

singur element, şi anume disproporţia vădită de valoare ce există între

contraprestaţii.

Dispoziţiile legale mai sus citate consacră concepţia obiectivă

despre leziune, astfel încât cel ce o invocă nu are de dovedit decât

vădita disproporţie de valoare ce există între contraprestaţii.

Condiţii:

Pentru ca actul juridic civil să fie anulabil pentru leziune,

trebuie să fie îndeplinite următoarele condiţii:

1) leziunea trebuie să fie o consecinţa directă a actului

respectiv (în condiţiile în care art. 1158 C. civ. prevede că

acţiunea în resciziune nu poate fi exercitată când leziunea

rezultă din un „eveniment cazual şi neaşteptat”);

2) leziunea trebuie să existe la momentul încheierii actului

juridic;

3) disproporţia de valoare existentă între contraprestaţii

trebuie să fie vădită.

Domeniul de aplicare:

Leziunea are un domeniu restrâns de aplicare, din punctul de

vedere al persoanelor care o pot invoca, precum şi din punctul de

vedere al actelor juridice care pot fi anulate pentru leziune.

Leziunea poate fi invocată, de regulă, doar de minorii cu capacitate de exerciţiu restrânsă, având vârsta între 14 şi 18 ani.

Sunt anulabile pentru leziune numai actele juridice civile care

sunt, în acelaşi timp:

- acte de administrare ;

- încheiate de minorul între 14-18 ani singur, fără

38

Se consideră totuşi, cu titlu de excepţie, că majorul poate invoca leziunea în două cazuri: 1) în aplicarea art. 66 din Decretul nr. 443/1972 privind navigaţia maritimă; 2) în temeiul art. 694 C. civ., ce se referă la posibilitatea atacării acceptării exprese sau tacite a unei succesiuni de către major.

comercial

48

încuviinţarea ocrotitorului legal;

- comutative;

- lezionare pentru minor.39

e) Obiectul actului juridic civil

Prin obiect al actului juridic civil înţelegem „conduita părţilor

stabilită prin acel act juridic civil, respectiv acţiunile ori inacţiunile la

care părţile sunt îndreptăţite sau de care sunt ţinute.”40

Art. 962 C. civ. prevede: „Obiectul convenţiilor este acela la

care părţile sau numai una din părţi se obligă.”

Aşa cum bunurile sunt socotite obiect derivat al raportului

juridic civil, ele pot fi considerate obiect derivat şi al actului juridic

civil.

Observăm că definiţia dată obiectului actului juridic civil „este

identică cu definiţia obiectului raportului juridic şi ni se pare firesc să

fie aşa de îndată ce raportul juridic se naşte din actul juridic.”44

Deşi sunt într-o strânsă legătură, obiectul actului juridic civil

(acţiunile sau inacţiunile părţilor actului juridic) şi conţinutul sau

efectele actului juridic civil (drepturile şi obligaţiile civile la care dă

naştere actul juridic) nu trebuie să se confunde.

Condiţii de valabilitate:

Pentru ca obiectul actului juridic civil să fie valabil, trebuie să

îndeplinească urmatoarele condiţii:

În afară de aceste condiţii generale, precizate mai sus, există şi

condiţii speciale, ce trebuie îndeplinite numai pentru anumite acte

juridice:

a. cel ce se obligă trebuie să fie titularul dreptului, în actele

constitutive sau translative de drepturi reale ;

b. obiectul să constea într-un fapt personal al celui ce se

obligă, la actele intuitu personae;

c. să existe autorizaţie administrativă, în cazurile prevăzute de lege.

În ceea ce priveste condiţiile generale de valabilitate a

obiectului actului juridic civil, considerăm că acestea trebuie analizate

fiecare în parte:

1. Obiectul actului juridic trebuie să existe.

Dacă această condiţie nu este îndeplinită, nu se mai pune

problema realizării celorlalte condiţii.

Dacă obiectul actului juridic civil priveşte un bun, această

condiţie implică respectarea următoarelor reguli:

- bunul trebuie să existe în momentul încheierii actului

juridic civil sau să existe în viitor, cu o singură exceptie:

39

Pentru o comparaţie a viciilor de consimţământ vezi G. Boroi, Drept civil. Teoria generală, Bucureşti, 1997, Editura ALL, p. 125.

40 Gh. Beleiu, op. cit., p. 138.

1

.

să existe;

2 să fie în circuitul civil;

3 să fie determinat sau eterminabil;

4 să fie posibil;

5

.

să fie licit şi moral.

comercial

49

succesiunile viitoare nu pot forma obiectul actului juridic

civil (art. 965 C. civ.);

- potrivit art. 1311 C. civ.: „Dacă în momentul vânzării,

lucrul vândut era pierit în tot, vinderea este nulă. Dacă era

pierdut numai în parte, cumpărătorul are alegerea între a se

lăsa de contract, sau a pretinde reducerea preţului.”

2. Obiectul actului juridic civil trebuie să fie în circuitul civil.

Art. 963 C. civ. prevede: „Numai lucrurile ce sunt în comerţ pot

fi obiectul unui contract.”

Cu privire la contractul de vânzare-cumpărare, art. 1310 C. civ.

dispune că toate lucrurile care sunt în comerţ pot fi vândute, afară

numai dacă vreo lege a oprit aceasta.

Deci bunurile inalienabile nu pot forma obiect al actului juridic

civil. De aceea este necesară cunoaşterea clasificării bunurilor după

regimul circulaţiei lor.

3. Obiectul actului juridic trebuie să fie determinat sau

determinabil.

4. Art. 948 C. civ. enunţă printre condiţiile esenţiale pentru

validitatea convenţiilor, la pct. 3, „un obiect determinat”.

În acelaşi timp, art. 964 C. civ. prevede: „Obligaţia trebuie să

aibă de obiect un lucru determinat, cel puţin în specia sa.

Cantitatea obiectului poate fi necertă, de este posibilă

determinarea sa”.

Când obiectul derivat al actului juridic constă într-un lucru cert

(res certa), condiţia este îndeplinită prin arătarea caracteristicilor

acestuia.

Când obiectul derivat al actului juridic constă într-un lucru

determinat generic (res genera), acesta se defineşte prin cantitate,

calitate, valoare sau prin stabilirea anumitor criterii de determinare ce

vor fi observate în momentul executării actului.

5. Obiectul actului juridic trebuie să fie posibil.

Condiţia aceasta este impusă, de regula, de drept: nimeni nu

poate fi obligat la imposibil (ad imposibilum nulla obligatio). Este

vorba de o imposibilitate absolută (pentru oricine) şi nu de o

imposibilitate relativă (pentru un anumit debitor).

Imposibilitatea poate să fie de natură materială sau juridică.

6. Obiectul actului juridic trebuie să fie licit şi moral.

Actul va fi nul pentru obiect ilicit sau imoral atunci când

obiectul acestuia este în contradicţie cu legea sau morala.

f) Cauza sau scopul actului juridic civil.

Art. 948 C. civ. înscrie printre condiţiile esenţiale pentru

validitatea actului juridic şi „o cauză licită”.

Cauza sau scopul este elementul actului juridic civil ce constă

în obiectivul urmărit în momentul încheierii unui astfel de act.

Cauza, împreună cu consimţământul formează vointă juridică.

Cauza este cea care răspunde la întrebarea „de ce”, „pentru ce

s-a încheiat actul juridic?”

În Secţiunea IV „Despre cauza convenţiilor”, Codul civil

român reglementează acest element esenţial al actului juridic:

comercial

50

Art. 966 C. civ.: „Obligaţia fără cauză sau fondată pe o cauză

falsă, sau nelicită, nu poate avea niciun efect”.

Art. 967 C. civ.: „Convenţia este valabilă, deşi cauza nu este

expresă”.

Cauza este prezumată până la dovada contrarie”.

Art. 968 C. civ.: „Cauza este nelicită când este prohibită de legi,

când este contrarie bunelor moravuri şi ordinii publice”.

Elementele cauzei actului juridic civil:

Noţiunea de cauză cuprinde în structura sa două elemente:

scopul imediat şi scopul

mediat.

1. Scopul imediat (causa proxima) este numit şi scopul

obligaţiei.

Acesta este stabilit pe principalele categorii de acte juridice

civile, astfel:

- în contractele sinalagmatice, cu titlu oneros, scopul imediat

constă în consideraţia contraprestaţiei cocontractantului;

- în actele reale, scopul imediat constă în prefigurarea

remiterii bunului;

- în actele cu titlu gratuit, scopul imediat constă în intenţia

de a gratifica (animus donandi);

- în actele aleatorii, scopul imediat este riscul (prefigurarea

unei imprejurări viitoare şi incerte, împrejurare de care

depinde şansa câştigului sau riscul pierderii).

Deci, scopul imediat este un element abstract şi invariabi, în

cadrul unei anumite categorii de acte juridice.

2. Scopul mediat (causa remota) este numit şi scopul actului

juridic; el constă în motivul determinant al încheierii unui

anumit act juridic civil. Motivul determinant priveşte fie

calitaţile prestaţiei, fie însuşirile persoanei.

Scopul mediat este un element subiectiv, concret, variabil de la

un act juridic la altul. Condiţiile de valabilitate a cauzei, pe care le vom

analiza în continuare, se raportează la scopul mediat.

Condiţiile de valabilitate a cauzei actului juridic civil.

Cauza actului juridic civil, pentru a fi valabilă, trebuie să

întrunească, cumulativ, condiţiile următoare:

1. să existe;

2. să fie reală;

3. să fie licită şi morală.

1) Cauza trebuie să existe. Această condiţie este consacrată

expres de art. 966 C. civ.

Când cauza lipseşte ca urmare a lipsei discernământului,

ambele componente ale cauzei (scopul imediat şi scopul mediat)

lipsesc, acestea presupunând existenta discernământului (a puterii de

reprezentare a consecinţelor manifestării de voinţă). În acest caz, lipsa

cauzei atrage nulitatea relativă a actului juridic, aceasta fiind

sancţiunea lipsei de discernământ.

Când lipsa cauzei este urmarea lipsei scopului imediat

(contraprestaţia, în contractele sinalagmatice etc.), lipseşte un element

esenţial al actului juridic civil, „iar lipsa scopului imediat ’absoarbe’

comercial

51

eroarea asupra scopului mediat, astfel că sancţiunea aplicabilă este

aceea a nulităţii absolute.”45

2) Cauza trebuie să fie reală. Şi această condiţie este

consacrată expres de art. 966

C. civ.

Când cauza nu este reală putem spune ca este falsă; cauza este

falsă atunci când există eroare asupra motivului determinant (care este

chiar scopul mediat).

Deci, această condiţie de valabilitate a cauzei actului juridic

civil pune în lumină legătura dintre eroarea - viciu de consimţământ (fie

asupra calităţilor substanţiale ale obiectului actului, fie asupra

persoanei cocontractantului) şi admiterea aşa-zisului „motiv

determinant” ca scop mediat.

Cauza falsă atrage sancţiunea nulităţii relative a actului juridic

civil.

3) Cauza trebuie să fie licită şi morală.

Şi această condiţie este prevăzută expres de art. 966 C. civ. şi, de

asemenea, conţinutul ei este precizat de art. 968 C. civ. „Cauza este

nelicită când este prohibită de legi, când este contrarie bunelor

moravuri şi ordinii publice.”

În cazul unei cauze ilicite, este ilicit scopul mediat.

Proba cauzei:

Potrivit art. 967 C. civ.: „Convenţia este valabilă cu toate că

cauza nu este expresă.

Cauza este prezumată până la dovada contrarie”.

Textul citat conţine următoarele două prezumţii relative (juris

tantum):

- prezumţia de existenţă a cauzei;

- prezumţia de valabilitate a cauzei.

Deci, cel ce invocă lipsa sau nevalabilitatea cauzei trebuie să

dovedească susţinerile

sale.

„Existenţa cauzei poate fi dovedită prin orice mijloc de probă,

iar inexistenţa şi falsitatea ei pot fi probate prin dovedirea lipsei

discernământului, lipsei unui element esenţial la încheierea actului

juridic ori erorii asupra mobilului determinant.

De asemenea, ilicietatea şi imoralitatea cauzei pot fi dovedite

prin orice mijloc de probă”.46

Teste de autoevaluare:

1. Definiţi consimţământul.

2. Enumeraţi viciile de consimţământ.

3. Definiţi obiectul actului juridic.

4. Definiţi cauza actului juridic.

Răspunsul la testele de autoevaluare:

1. Consimţământul constă în hotărârea de a încheia un act

juridic manifestată în exterior.

2. Viciile de consimţământ sunt: eroarea, dolul, violenţa şi

leziunea.

3. Prin obiect al actului juridic civil înţelegem conduita

părţilor, respectiv acţiunile sau inacţiunile la care părţile

sunt îndreptăţite sau de care sunt ţinute.

4. Cauza reprezintă scopul actului juridic sau obiectul

urmărit de părţi.

Rezumat:

În această secţiune au fost examinate pe larg condiţiile sau

comercial

52

elementele esenţiale ale actului juridic civil: capacitate, consimţământ,

obiect, cauză, precum şi viciile de consimţământ: eroarea, dolul,

violenţa şi leziunea.

Bibliografie:

5. Drept civil, vol. I, Catedra de Drept, Editura Lumina Lex,

Bucureşti, 2000

6. Curs de drept civil, Raluca Dimitriu, Editura Tribuna

Economică, Bucureşti, 2002

7. Drept civil român. Introducere în dreptul civil român.

Subiectele dreptului civil român, Gh. Beleiu, Editura

Şansa, Bucureşti, 1994

8. Elemente de dreptul afacerilor, Ileana Voica, Editura ASE,

Bucureşti, 2010.

Secţiunea 3. Forma actului juridic civil

Prin „forma actului juridic civil «înţelegem» acea condiţie care

constă în modalitatea de exteriorizare a manifestării de voinţă făcută cu

intenţia de a crea, modifica ori stinge un raport juridic civil concret.”41

În sens restrâns (stricto sensu), prin forma actului juridic civil

înţelegem modalitatea de exteriorizare a voinţei reale; în acest sens,

forma este inerentă oricărui act juridic civil şi este guvernată de

principiul consensualismului.

În sens larg (lato sensu), forma actului juridic civil se referă la

aşa-numitel „condiţii de formă” ale acestuia. Forma, privită în sens

larg, are trei accepţiuni:

a) forma cerută ad validitatem sau ad solemnitatem - necesară

pentru însăşi valabilitatea actului juridic civil;

b) forma cerută adprobationem - necesară pentru probarea

actului juridic civil;

c) forma cerută pentru opozabilitatea actului juridic civil faţă

de terţi.

Pentru ca un act juridic civil să fie valabil încheiat, simpla

manifestare de voinţă este necesară şi suficientă, fără a fi nevoie să fie

exprimată într-o anumită formă - acesta este conţinutul principiului

consensualismului.

De lege lata, acest principiu nu e consacrat expres, cu caracter

general, în Codul civil român, fiind o creaţie a doctrinei.

Având în vedere că art. 948 C. civ. nu enumeră şi forma printre

condiţiile esenţiale ale convenţiei şi ale actului juridic civil, înseamnă

că lipsa formei (în sens larg) constituie regula.

Pentru anumite acte juridice civile, consensualismul este

consacrat de lege (de exemplu, art. 1295 C. civ.).42

Atunci când legiuitorul a vrut ca principiul consensualismului

să nu se aplice, a consacrat expres excepţiile de la acest principiu

(excepţii care sunt, în esenţă, forma cerută ad validitatem, forma cerută

ad probationem şi forma cerută pentru opozabilitate faţă de terţi).

Clasificarea condiţiilor de formă ale actului juridic civil:

1. Din punctul de vedere al consecinţelor juridice ale

41

Gh. Beleiu, op. cit., p. 145. 42

Conform alin. 1 art. 1295 C. civ.: „Vinderea este perfectă între părţi şi proprietatea este de drept strămutată la cumpărător, în privinţa vânzătorului, îndată ce părţile s-au învoit asupra lucrului şi asupra preţului, deşi lucrul încă nu se va fi predat şi preţul încă nu se va fi numărat.”

comercial

53

nerespectării lor, clasificarea condiţiilor de formă cuprinde:

- forma cerută pentru validitatea actului juridic (ad

validitatem sau ad solemnitatem); nerespectarea acestei

forme atrage nulitatea absolută a actului (negotium);

- forma cerută pentru probaţiunea actului juridic civil (ad

probationem); nerespectarea ei atrage imposibilitatea

dovedirii cu alt mijloc de probă a existenţei şi conţinutului

actului juridic - sancţiune aspră, prin consecinţele sale

practice;

- forma cerută pentru opozabilitatea actului faţă de terţi;

sancţiunea nerespectării acestei cerinţe este

inopozabilitatea - terţa persoană poate să facă abstracţie de

actul juridic (negotium) care trebuia adus la cunostinţa

terţilor prin îndeplinirea acestei formalităţi.

2. În funcţie de izvorul care cere o anumită formă pentru un

act juridic civil, distingem între:

- forma legală (cea impusă de norma juridică civilă);

- forma convenţională sau voluntară (cea stabilită de părţi

sau de autorul actului juridic civil).

-

Forma cerută ad validitatem:

„Forma cerută ad validitatem (ad solemnitatem) este condiţia

de formă a actului juridic civil care constă în respectarea cerinţelor de

formă impuse de lege sub sancţiunea nulităţii absolute (juris et de jure)

a operaţiei juridice (negotium juris)”43

.

Legiuitorul a instituit această formă pentru însăşi valabilitatea

actului juridic civil ţinând seama de anumite raţiuni, cum sunt:

prevenirea părţilor asupra importanţei unor acte juridice civile şi

gravităţii acestora pentru patrimoniul lor, exercitarea controlului

societăţii asupra actelor de o importanţă juridică care depăşeşte

interesele părţilor (de exemplu, înstrăinarea terenurilor).

Acele acte juridice pentru care forma este cerută ad validitatem

se numesc acte solemne sau formale. Această formă are aplicaţii mai

ales în dreptul civil44

şi în dreptul familiei.45

Forma cerută de ad validitatem are urmatoarele caractere

juridice:

- este un element esenţial al actului juridic civil; astfel încât

nerespectarea ei atrage nulitatea absolută;

- pesupune manifestarea expresă de voinţă; aşadar, este

incompatibilă cu manifestarea tacită a voinţei;

- este în principiu, exclusivă; deci, pentru un anumit act

solemn trebuie să fie îndeplinită o anumită formă, de regulă

forma autentică (excepţie făcâd testamentul).

Condiţii care trebuie respectate pentru asigurarea formei ad

validitatem:

- întregul act solemn (toate clauzele sale) trebuie să îmbrace

forma cerută de lege;

- dacă există un alt act, aflat în interdependenţă cu actul

solemn, şi acesta trebuie să îmbrace forma specială; de

43

I. Dogaru, op. cit., p. 188. 44

De exemplu, în dreptul civil, forma este cerută ad validitatem în materie de donaţie, testament, ipotecă convenţională, acceptarea succesiunii sub beneficiul de inventar, renunţarea expresă la succesiune, înstrăinarea terenurilor, subrogarea în drepturile creditorului consimţită de debitor, revocarea expresă a legatelor etc.

45 În dreptul familiei, forma solemnă este cerută, de exemplu, în cazul căsătoriei, înfierii, recunoaşterii filiaţiei

copilului.

comercial

54

exemplu, contractul de mandat necesar pentru încheierea

unui act solemn trebuie să fie constatat prin procură

autentică;

- actul ce determină ineficienţa unui act solemn trebuie, în

principiu, şi el să îmbrace forma solemnă (face exceptie

legatul - care poate fi revocat şi tacit).

Forma cerută ad probationem:

Această formă constă în „cerinţa impusă de lege sau de părţi ca

actul juridic să fie făcut, de regulă, în scris, fără ca lipsa formei să

atragă nevalabilitatea operaţiei juridice (negotium juris), ci numai

imposibilitatea dovedirii lui cu un alt mijloc de probă”.46

Forma cerută ad probationem se justifică, de asemenea, prin

importanţa anumitor acte juridice civile, precum şi prin aceea că oferă

securitate juridică circuitului civil.

Forma cerută ad probationem se caracterizează prin:

- este obligatorie; din acest punct de vedere se aseamănă cu

forma cerută ad validitatem;

- nerespectarea ei este sancţionată cu imposibilitatea

dovedirii actului juridic (negotium) cu un alt mijloc de

probă;

- constituie, şi ea, o exceptie de la principiul

consensualismului.

Art. 1191 alin. 1 C, civ. prevede: „Dovada actelor juridice al

căror obiect are o valoare ce depăşeşte suma de 250 lei, chiar pentru

depozit voluntar, nu se poate face decât sau prin act autentic, sau prin

act sub semnătura privată”.

În afară de această reglementare generală există în legislaţia

civilă şi alte reglementări care se referă la anumite categorii de acte

juridice civile47

şi pretind forma scrisă pentru dovedirea acestora.

Forma cerută pentru opozabilitate faţă de terţi:

Forma cerută pentru opozabilitate faţă de terţi se referă la

formalităţile necesare, cerute de lege, pentru a face actul juridic civil

opozabil şi acelor persoane care nu au participat la încheierea lui,

tocmai în scopul ocrotirii intereselor acestor persoane.

Nerespectarea acestei condiţii de formă constă în

inopozabi-litatea actului juridic civil şi, în cazul când este respectată,

intervine - de regulă - după naşterea valabilă a operaţiei juridice

(negotium).

Aceste formalităţi se referă, în principal, la publicitatea

imobiliară (care face actul juridic opozabil erga omnes).

În România nu exista un regim unitar al publicităţii imobiliare:

în Vechiul Regat exista sistemul publicităţii personale (al registrelor de

transcripţiuni şi inscripţiuni), în timp ce în Transilvania şi Bucovina

există sistemul publicităţii reale (al carţilor funciare).48

În prezent, în

materia publicităţii imobiliare se aplică Legea nr. 7/1996 a cadastrului

şi a publicităţii imobiliare (republicată în Monitorul Oficial nr.

201/3.03.2006) - legea potrivit căreia se fac înscrierile în Cartea

funciară.

46

I. Dogaru, op. cit., p. 189-190. 47

În materia: contractului de locaţiune (art. 1416 alin. 1 C. civ.), contractului de depozit (art. 1597 C. civ.), tranzacţiei (art. 1705 C. civ.), contractului de asigurare. 48

Pentru amănunte privind cele două sisteme de publicitate imobiliară, precum şi sistemele intermediare, vezi C. Stătescu, C. Bîrsan, Drept civil. Drepturile reale, Bucureşti, 1988, p. 289-293.

comercial

55

În afară de publicitatea imobiliară, există şi alte aplicaţii ale

formei cerută de lege pentru opozabilitate faţă de terţi49

.

2.1 Teste de autoevaluare:

1. Care este sancţiunea în cazul în care nu este respectată

forma solemnă?

2. Care este sancţiunea în cazul în care nu este respectată

forma cerută ad probationem?

2.2 Răspunsurile testelor de autoevaluare:

1. În cazul nerespectării formei solemne, sancţiunea este

nulitatea absolută a actului juridic.

2. În cazul nerespectării formei formei cerute ad

probationem, sancţiunea este aceea că actul juridic nu poate

fi probat cu un alt mijloc de probă, deşi este valabil.

2.3 Rezumat:

În această secţiune au fost examinate excepţiile de la principiul

consensualismului, respectiv formalităţile cerute de lege pentru

anumite acte juridice: forma solemnă, forma cerută ad probationem şi

forma cerută pentru opozabilitate faţă de terţi.

2.4 Bibliografie:

9. Drept civil, vol. I, Catedra de Drept, Editura Lumina Lex,

Bucureşti, 2000

10. Curs de drept civil, Raluca Dimitriu, Editura Tribuna

Economică, Bucureşti, 2002

11. Drept civil român. Introducere în dreptul civil român.

Subiectele dreptului civil român, Gh. Beleiu, Editura

Şansa, Bucureşti, 1994

12. Elemente de dreptul afacerilor, Ileana Voica, Editura ASE,

Bucureşti, 2010.

Secţiunea 4. Modalităţile actului juridic civil

Aşa cum am văzut, actele juridice civile pot fi pure şi simple

sau afectate de modalităţi.

Modalităţile sunt acele evenimente viitoare de care depinde

existenţa sau executarea drepturilor subiective civile şi obligaţiilor

civile din actele afectate de modalităţi.

Termenul, condiţia şi sarcina sunt cele trei modalităţi ale

actului juridic civil.

Termenul

Termenul (dies) este acel eveniment, viitor şi sigur ca realizare,

care fie amână producerea efectelor unui act juridic civil, fie determină

încetarea efectelor acestuia.

Termenul poate fi indicat printr-o dată calendaristică, printr-o

perioadă de timp sau printr-o împrejurare viitoare (de exemplu,

„începerea culesului viitor”).

Reguli generale privind termenul există în Codul civil, art.

49

Publicitatea constituirii gajului (art. 1686 C. civ.); notificarea cesiunii de creanţă (art. 1393 C. civ.); darea de dată certă înscrisului sub semnătură privată (art. 1182 C. civ.); înregistrarea, prevăzută de lege, pentru invenţii (Legea nr. 64/1991) etc.

comercial

56

1022-102550

, iar reguli speciale privind termenul găsim atât în Codul

civil, cât şi în alte acte normative care sunt izvoare de drept civil.

Clasificare:

1. în funcţie de efectul său, termenul poate fi suspensiv sau

extinctiv:

- termenul este suspensiv când el amână sau suspendă

exerciţiul drepturilor subiective civile şi executarea

obligaţiilor civile (de exemplu, termenul la care trebuie

restituită suma împrumutată);

- termenul este extinctiv când, la împlinirea lui, se sting

efectele actului juridic civil (de exemplu, data morţii

credirentierului, în contractul de rentă viageră).

2. în funcţie de beneficiarul termenului:

- termen în favoarea debitorului, care constituie regula

(potrivit art. 1024 C. civ.);

- termen în favoarea creditorului, de exemplu, în contractul

de depozit (conform art. 1616 C. civ.);

- termen în favoarea ambelor părţi, de exemplu, termenul

dintr-un contract de asigurare.

Numai titularul beneficiului termenului poate renunţa la acest

beneficiu.

3. După izvorul său, termenul poate fi:

- termen legal, stabilit de lege;

- termen convenţional sau voluntar, stabilit de parţile

actului juridic civil; majoritatea termenelor sunt

convenţionale;

- termen judiciar, acordat de instanţa debitorului (potrivit

art. 1583 C. civ. şi 1101 C. civ.).

4. După cunoaşterea sau nu a momentului împlinirii sale la

data încheierii actului juridic, distingem:

- termen cert, când momentul împlinirii sale este cunoscut

la data încheierii actului juridic (de exemplu, o dată

calendaristică);

- termenul incert, a cărui împlinire nu este cunoscută, ca

dată calendaristică, deşi realizarea sa este sigură (de

exemplu, „la seceriş”).

Efectele termenului:

Aşa cum am văzut, termenul influenţează doar executarea

actului juridic civil, nu şi existenţa sa (art. 1022 C. civ.).

Deci, dreptul subiectiv civil şi obligaţia corelativă, afectate de

termenul suspensiv, există şi, ca urmare:

- dacă debitorul îşi execută obligaţia înainte de scadenţă

(adică înainte de împlinirea termenului suspensiv), el va

face o plată valabilă (ceea ce echivalează cu renunţarea la

beneficiul termenului), conform art. 1023 C. civ.;

- înainte de împlinirea termenului suspensiv, titularul

dreptului poate face acte de conservare (de exemplu,

înfiinţarea unui sechestru);

50

Art. 1022 C. civ.: „Termenul se deosebeşte de condiţie, pentru că el nu suspendă angajamentul, ci numai amână executarea.” Art. 1023 C. civ.: „Aceea ce se datoreşte cu termen nu se poate cere înaintea termenului, dar ceea ce se plăteşte înainte nu se mai poate repeta.” Art. 1024 C. civ.: „Termenul este presupus totdeauna că s-a stipulat în favoarea debitorului, dacă nu rezultă din stipulaţie sau din circumstanţe că este primit şi în favoarea creditorului,” Art. 1025 C. civ.: „Debitorul nu mai poate reclama beneficiul termenului, când este căzut în deconfitură (insolvabilitatea unui debitor care nu este comerciant - n.n.), sau când, cu fapta sa, a micşorat siguranţele ce prin contract dăduse creditorului său.”

comercial

57

- înainte de implinirea termenului suspensiv, creditorul nu

poate cere de la debitor plata, potrivit art. 1023 C. civ.;

- prescripţia dreptului la acţiune va începe să curgă la data

împlinirii termenului suspensiv (art. 7 alin. 3 din Decretul

nr. 167 / 1958);

- în actele translative de drepturi reale care au ca obiect

derivat un bun cert (res certa), termenul suspensiv nu

suspendă transferul acestor drepturi, cu excepţia cazului în

care parţile au prevăzut, expres, contrariul;

- până la împlinirea termenului suspensiv, compensaţia între

creditor şi debitor nu poate funcţiona, întrucât una din

obligaţii nu este exigibilă (aşa cum prevede alin. 1 al art.

1145 C. civ.).

În ceea ce priveşte termenul extinctiv, împlinirea acestuia

înseamnă stingerea dreptului subiectiv civil şi a obligaţiei corelative.

De exemplu, împlinirea termenului contractului de închiriere

marchează încetarea dreptului de a folosi bunul închiriat şi a obligaţiei

de a asigura folosinţa liniştită.

Condiţia

Această modalitate a actului juridic civil (condiţia) este un

eveniment viitor şi nesigur ca realizare, eveniment de care depinde

însăşi existenţa actului juridic civil.

Reglementări privind condiţia sunt cuprinse în Codul civil

român în Titlul III (Despre contracte sau convenţii), Capitolul VI

(Despre deosebitele specii de obligaţii), Secţiunea I (Despre obligaţiile

condiţionale, art. 1004-1021).

Clasificare:

1. În funcţie de efectul pe care îl produce, condiţia este

suspensivă şi rezolutorie:

Condiţia suspensivă este cea care, până la realizarea ei,

suspendă existenţa drepturilor subiective civile şi a obligaţiilor

corelative ale părţilor; de exemplu „îţi vând imobilul din Craiova, dacă

voi fi transferat la Bucureşti”.

Art. 1017 C. civ. prevede: „Obligaţia sub condiţie suspensivă

este aceea care depinde de un eveniment viitor şi necert. Obligaţia

condiţională nu se perfectează decât după îndeplinirea evenimentului”.

Condiţia rezolutorie este cea până la realizarea căreia drepturile

subiective şi obligaţiile corelative ale părtilor sunt considerate că există

şi se execută; de exemplu, „prezentul contract de vânzare-cumpărare se

desfiinţează dacă vânzătorului i se naşte un copil”.

Art. 1019 C. civ. dispune: „Condiţia rezolutorie este aceea care

supune desfiinţarea obligaţiei la un eveniment viitor şi necert.

Ea nu suspendă executarea obligaţiei, ci numai obligă pe

creditor a restitui aceea ce a primit, în caz de îndeplinire a

evenimentului prevăzut prin condiţie.”

2. În funcţie de legătura ei cu voinţa părţilor, a realizării sau

nerealizării evenimentului, condiţia poate fi: cazuală, mixtă

şi potestativă.

Potrivit art. 1005 C. civ.: „Condiţia cazuală este aceea ce

depinde de hazard şi care nu este nici în puterea creditorului, nici

într-aceea a debitorului.”

comercial

58

O astfel de condiţie este independentă de voinţa părţilor (de

exemplu, „dacă voi supravieţui fratelui meu”).

Art. 1007 C. civ. prevede: „Condiţia mixtă este aceea care

depinde totodată de voinţa uneia din părţile contractante şi de aceea a

unei alte persoane” (determinate).

Un exmplu de condiţie mixtă este: „îţi vând imobilul meu, dacă

mă voi căsători cu X”.

Condiţa potestativă, prevede art. 1006 C. civ., „este aceea care

face să depindă perfectarea convenţiei de un eveniment, pe care şi una

şi alta din părţile contractante poate să- l facă a se întâmpla sau poate

să-l împiedice”.

Condiţia potestativă poate fi: potestativă pură şi potestativă

simplă.

Este potestativă pură acea condiţie care depinde exclusiv de

voinţa uneia din părţi. Angajamentul făcut sub o condiţie pur

potestativă nu este valabil. în acest sens, Art. 1010 C. civ. arată:

„Obligaţia este nulă când s-a contractat sub o condiţie potestativă din

partea acelui ce se obligă.”

Este potestativă simplă condiţia a cărei realizare depinde de

voinţa unei părţi şi de voinţa unei persoane nedeterminate; de exemplu,

„dacă mă voi căsători”.

Condiţia potestativă simplă este valabilă şi când depinde de

voinţa debitorului, şi când depinde de voinţa creditorului (cu excepţia

donaţiei). Condiţia potestativă pură este valabilă numai când depinde

exclusiv de voinţa creditorului.

3. Din punct de vedere al modului de formulare, condiţia

poate fi pozitivă şi negativă.51

De asemenea, distingem între: condiţia posibilă - condiţia

imposibilă52

şi condiţia licită şi

morală - condiţia ilicită sau imorală53

.

Efecte:

Principiile care guvernează efectele condiţiei sunt:

- condiţia pune în discuţie însăşi existenţa actului juridic

civil, spre deosebire de termen, care numai amână

executarea (art. 100454

şi 1022 C. civ.);

- condiţia produce fecte retroactiv (ex tunc). Acest lucru este

cuprins în prima parte a art. 1015 C. civ. care prevede:

„Condiţia îndeplinită are efect din ziua în care angajamentul

s-a contractat. Dacă creditorul a murit înaintea îndeplinirii

condiţiei, drepturile sale trec erezilor săi.”

Prezentarea efectelor condiţiei presupune:

1) distincţia între condiţia suspensivă şi cea rezolutorie;

2) distincţia între perioada anterioară împlinirii condiţiei

(pendente conditione) şi perioada ulterioară împlinirii

condiţiei (eveniente conditione).

Condiţia suspensivă, pendente condiţione, face ca efectele

actului juridic să fie

suspendate în existenta lor. Ca urmare:

- creditorul nu poate cere executarea obligaţiei, deoarece

debitorul încă nu-i datorează nimic;

51

Vezi art. 1011-1014 C. civ. 52

Vezi art. 1008, 1009 C. civ. 53

Vezi art. 1008 C. civ. 54

Art. 1004 C. civ. prevede: „Obligaţia este condiţională când perfectarea ei depinde de un eveniment viitor şi necert.”

comercial

59

- dacă debitorul totuşi plăteşte, el poate cere restituirea

prestaţiei, pentru că a făcut o plată nedatorată;

- în actele translative de drepturi reale, nu se produce efectul

translativ, aplicându-se art. 1018 C. civ.55

;

- creditorul poate să ia măsuri de conservare a dreptului său

(art. 1016 C. civ.)56

;

- creditorul poate să transmită dreptul său prin acte între vii

sau pentru cauză de moarte, dar ca drept condiţional,

deoarece nemo plus juris ad alium transsfere potest quam

ipse habet (nimeni nu poate transmite mai multe drepturi

decât are el insuşi);

- pescripţia extinctivă nu începe să curgă, dreptul la acţiune

nefiind născut;

- compensaţia nu poate opera.

Dacă condiţia suspensivă s-a împlinit, eveniente conditione:

actul juridic este considerat, retroactiv, că a fost un act pur şi simplu.

Astfel:

- plata facută de către debitor rămâne valabilă;

- transmisiunea drepturilor reale facută de titularul dreptului

condiţional se consolidează.

De la principiul retroactivităţii efectelor condiţiei suspensive,

eveninte condiţione, există următoarele excepţi:

- prescripţia extinctivă începe să curgă doar de la împlinirea

condiţiei;

- actele de administrare făcute de înstrăinator rămân valabile;

- fructele culese de înstrăinător rămân ale sale, cu toate că

dreptul său dispare cu efect retroactiv;

- riscurile cad în sarcina înstrăinătorului, aşa cum prevede

art. 1018 alin. 1 C. civ.

În cazul în care condiţia suspensivă nu este îndeplinită, părţile

sunt în situaţia anterioară încheierii actului juridic civil. Deci:

- prestaţiile executate trebuie să fie restituite;

- garanţiile constituite trebuie să fie desfiinţate;

- acele drepturi constituite de debitor se consolidează.

În ceea ce priveşte condiţia rezolutorie, pendente condiţione, ea

nu produce nici un efect; actul juridic civil se comportă ca un act pur şi

simplu, cu toate consecinţele ce decurg de aici. Deci, cine datorează

sub condiţie rezolutorie, datorează pur şi simplu (pura est sed sub

conditione resolvitur).

Efectul condiţiei rezolutorii, evenimente conditione, este

desfiinţarea retroactivă a actului (vezi art. 1019 C. civ.). Ca atare:

- părţile îşi vor restitui una alteia prestaţiile primite;

- drepturile ce au fost constituite de dobânditor pendente

condiţione se desfiinţează cu efect retroactiv, conform

regulii rezoluto iure dantis resolvitur ius accipientis

(anularea actului iniţial atrage anularea actului subsecvent).

55

Art. 1018 C. civ.: „Când obligaţia este contractată sub o condiţie suspensivă, obiectul convenţiei rămâne în rizico-pericolul debitorului, care s-a obligat a-l da, în caz de îndeplinire a condiţiei. Dacă obiectul a pierit, în întregul său, fără greşeala debitorului, obligaţia este simplă. Dacă obiectul s-a deteriorat, fără greşeala debitorului, creditorul este obligat a-l lua în starea în care se găseşte, fără scădere de preţ. Dacă obiectul s-a deteriorat, prin greşeala debitorului, creditorul are dreptul să ceară desfiinţarea obligaţiei sau să ia lucrul în starea în care se găseşte, cu daune interese.

56 Art. 1016 C. civ.: „Creditorul poate, înaintea îndeplinirii condiţiei, să exercite toate actele conservatoare

dreptului său.”

comercial

60

Şi după îndeplinirea condiţiei rezolutorii, există excepţii de la

retroactivitate:

- riscul realizat pendente conditione e suportat de dobânditor,

ca proprietar sub condiţie rezolutorie;

- actele de administrare făcute de dobânditor rămân valabile;

- fructele culese de dobânditor rămân ale sale;

- în actele cu executare succesivă, efectele se produc numai

pentru viitor (ex nunc). În cazul în care condiţia rezolutorie nu

s-a realizat, suntem în prezenţa consolidării

retroactive a actului juridic.

Sarcina

Sarcina este acea modalitate a actului juridic civil care constă

intr-o obligaţie de a da, a face sau a nu face ceva, impusă de dispunător

gratificatului, în actele cu titlu gratuit - liberalităţi.

În Codul civil nu există o reglementare generală a sarcinii, dar

există aplicaţii ale acesteia în materia donaţiei şi a legatului (art.

828-830 C. civ. şi art. 930 C. civ.).

Art. 829 C. civ. dispune: „Donaţiunea între vii se revocă pentru

neîndeplinirea condiţiilor cu care s-a făcut, pentru ingratitudine şi

pentru naştere de copii în urma donaţiunii.”

Portivit art. 830 C. civ.: „Când donaţiunea este revocată pentru

neîndeplinirea condiţiilor, bunurile reintră în mâna donatorului, libere

de orice sarcină şi ipotecă.”

Clasificare:

În doctrină se fac mai multe clasificari ale sarcinii:

Din punctul de vedere al persoanei beneficiarului, sarcina poate

fi:

- în favoarea dispunătorului57

;

- în favoarea gratificatului58

;

- în favoarea unei terţe persoane59

.

Din punctul de vedere al valabilităţii lor, sarcinile pot fi:

imposibile (care nu pot fi îndeplinite), ilicite (care contravin

dispoziţiilor legale), imorale (care încalcă bunele moravuri) sau sarcini

posibile, licite şi morale.

Efecte:

Sarcina nu afectează valabilitatea actului juridic ce o conţine;

ea afectează numai eficacitatea actului juridic. Deci, neîndeplinirea

sarcinii poate constitui motiv de revocare a actului juridic civil.

Sarcina este aceea care conferă actelor gratuite caracter

sinalagmatic (pro parte).

Neexecutarea sarcinii dă un drept la obţiune între a cere

rezoluţiunea pentru neexecutare sau a cere obligarea debitorului la

executarea obligaţiei sale.

Teste de autoevaluare:

1. Enumeraţi modalităţile actului juridic civil.

2. Ce este termenul suspensiv?

3. Ce este condiţia rezolutorie?

57

De exemplu, sarcina impusă de donator donatarului de a plăti o datorie a sa faţă de o terţă persoană. 58

De exemplu, dispunătorul obligă pe legatar să folosească suma de bani lăsată pentru realizarea unei lucrări ştiinţifice.

59 De exemplu, A lasă lui B casa drept moştenire, cu îndatorirea lui B de a plăti rentă viageră unei rude a lui A.

comercial

61

2.5 Răspunsuri ale testelor de autoevaluare:

1. Modalităţile actului juridic civil sunt termenul, condiţia şi sarcina.

2. Termenul suspensiv este cel care amână sau suspendă exerciţiul drepturilor subiective civile

şi executarea obligaţiilor civile.

3. Condiţia rezolutorie este cea până la realizarea căreia drepturile subiective şi obligaţiile

corelative ale părţilor sunt considerate că există şi se execută; la împlinirea condiţiei

rezolutorii, contractul se desfiinţează retroactiv.

2.6 Rezumat:

În prezenta secţiune, au fost analizate modalităţile actului juridic civil: termenul, condiţia şi

sarcina.

2.7 Bibliografie:

1. Drept civil, vol. I, Catedra de Drept, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2000

2. Curs de drept civil, Raluca Dimitriu, Editura Tribuna Economică, Bucureşti, 2002

3. Drept civil român. Introducere în dreptul civil român. Subiectele dreptului civil român, Gh.

Beleiu, Editura Şansa, Bucureşti, 1994

4. Elemente de dreptul afacerilor, Ileana Voica, Editura ASE, Bucureşti, 2010

comercial

62

Secţiunea 5. Efectele actului juridic civil

a) Definiţie; reglementare; determinarea efectelor actului

juridic civil:

Înţelegem prin efectele actului juridic civil drepturile

subiective şi obligaţiile civile la care acesta dă naştere, pe care le

modifică sau le stinge.

Deci, în esenţă, efectele actului juridic civil reprezintă tocmai

conţinutul raportului juridic civil pe care-l generează, adică drepturile

şi obligaţiile părţilor.

Reglementarea principală a efectelor actului juridic civil este

cuprinsă în Codul civil. Acestea sunt reglementate, în mod general, în

capitolul „Despre efectul convenţiilor” (art. 969-985 C. civ.). De

asemenea, sunt reglementate efectele diferitelor contracte civile:

vânzarea (art. 1294-1404 C. civ.); schimbul (art. 1405-1409 C. civ.);

locaţiunea (art. 1410-1490 C. civ.); mandatul (art. 1532-1559 C. civ.);

împrumutul (art. 1576-1590 C. civ.); depozitul (art. 1591-1634 C. civ.)

etc., precum şi efectele testamentului ca act unilateral (art. 856-931 C.

civ.).

Efectele altor contracte civile sunt reglementate de alte acte

normative-izvoare de drept civil, cum ar fi Legea 15/1990 privind

reorganizarea unităţilor economice de stat în regii autonome şi societăţi

comerciale;

Operaţia de determinare a efectelor actului juridic înseamnă

stabilirea sau fixarea drepturilor subiective şi obligaţiilor civile pe care

un astfel de act le-a generat, modificat sau stins.

O asemenea operaţie juridică este necesară deoarece, uneori,

conţinutul actului juridic civil este obscur, cel puţin la prima vedere.

Determinarea efectelor actului juridic civil se realizează în

anumite etape:

1. Prima etapă este prealabilă şi obligatorie şi ea constă în

dovedirea actului juridic (negotium iuris). În această etapă

se aplică regulile privind proba actului juridic civil.

Importanţa practică a acestei etape este incontestabilă,

deoarece, dacă nu se dovedeşte existenta actului, nu se mai pune

problema determinării efectelor sale, pentru că, aşa cum ştim, idem est

non esse et non probari (ceva nedovedit este ca şi când n-ar exista).

2. În ipoteza în care existenţa actului juridic este

neîndoielnică, dar efectele acestuia nu apar cu claritate, se

trece la cea de-a doua etapă a determinării efectelor actului

juridic civil. Aceasta constă în interpretarea clauzelor

actului.

Interpretarea urmăreşte, în primul rând, calificarea juridică a

actului. În urma calificării, se poate ajunge la una din următoarele

concluzii:

- este vorba de un act numit (tipic), caz în care se aplică

regulie ce reglementează actul respectiv;

- este vorba despre un act nenumit (atipic); în acest caz se

aplică regulile generale privind convenţiile, şi nu regulile

de la un act numit înrudit (acestea din urmă având un

caracter special, iar specialia generalibus derogant - legea

specială derogă de la legea generală).

comercial

63

După stabilirea calificării corecte a actului juridic civil,

urmează interpretarea propriu- zisă a clauzelor actului. Aceasta se face

porivit urmatoarelor reguli:

- actul juridic civil se interpretează ţinând cont de voinţa

reală a părţilor, şi nu de sensul literal al termenilor (potrivit

art. 977 C. civ.);

- potrivit art. 970 alin. 2 C. civ., convenţiile „obligă nu numai

la ceea ce este expres întrânsele, dar la toate urmările ce

echitatea, obiceiul sau legea dă obligaţiei, după natura sa”;

- ţinând cont de art. 982 C. civ.: „Toate clauzele convenţiilor

se interpretează unele prin altele, dându-se fiecăreia

înţelesul ce rezultă din actul întreg”;

- conform art. 979 C. civ.: „Termenii susceptibili de două

înţelesuri se interpretează în înţelesul ce se potriveşte mai

mult cu natura contractului”.

- potrivit dispoziţiilor art. 978 C. civ.: „Când o clauză este

primitoare de două înţelesuri, ea se interpretează în sensul

ce poate avea un efect, iar nu în acela ce n- ar putea produce

nici unul”, cu alte cuvinte este valabil adagiul actus

interpretandus est potius ut valeat quam ut pereat;

- in dubio pro reo sau, în termenii art. 983 C. civ.: „Când este

îndoială, convenţia se interpretează în favoarea celui ce se

obligă”;

- conform prevederilor art. 984 C. civ.: „Convenţia nu

cuprinde decât lucrurile asupra cărora se pare că părţile

şi-au propus a contracta, oricât de generali ar fi termenii cu

care s-a încheiat”;

- în acord cu art. 985 C. civ.: „Când într-un contract s-a pus

anume un caz pentru a se explica obligaţia, nu se poate

susţine că printr-aceasta s-a restrâns întinderea ce

angajamentul ar avea de drept în cazurile neexprese”.

b) Principiile efectelor actului juridic civil şi excepţiile de la

ele:

„Principiile efectelor actului juridic civil sunt regulile de drept

civil care arată cum şi faţă de cine se produc aceste efecte”.60

Excepţiile de la aceste principii sunt acele situaţii în care

principiile nu se aplică.

Principiile care guvernează efectele actului juridic civil sunt:

1- principiul forţei obligatorii (pacta sunt servanda);

2- principiul irevocabilităţii;

3- principiul relativităţii (res inter alios acta aliis neque nocere

neque prodesse potest).

Ele sunt reglementate de Codul civil astfel: art. 969 C. civ.:

„Convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante.

Ele se pot revoca prin consimţământul mutual sau din cauze autorizate

de lege”; art. 970 alin. 1: „Convenţiile trebuie executate cu bună

credinţă”; art. 973 C. civ.: „Convenţiile n-au efect decât între părţile

contractante.”

Principiul forţei obligatorii - pacta sunt servanda.

Acest principiu este consacrat de art. 969 alin. 1 C. civ.

60

Gh. Beleiu, Drept civil român, Bucureşti, Editura „Şansa” S.R.L., 1992, p. 163.

comercial

64

Deci, actul juridic civil este obligatoriu şi nu facultativ. În ceea

ce priveşte actele bilaterale (contractele), acest principiu se exprimă şi

prin sintagma „contractul este legea părţilor”.

Principiul forţei obligatorii este impus de necesitatea asigurării

stabilităţii raporturilor juridice generate de actele juridice civile şi, prin

aceasta, a siguranţei circuitului civil.

Excepţiile de la principiul forţei obligatorii a actului juridic

civil sunt acele situaţii în care efectele actului nu se produc aşa cum au

dorit părţile, la încheierea lui; aceste efecte sunt fie mai restrânse, fie

mai întinse decât cele prevăzute şi dorite de parţi.

Sunt cazuri de restrângere a forţei obligatorii acele ipoteze în

care actul juridic civil încetează înainte de termen, din cauza dispariţiei

unui element al său. De exemplu, încetarea, în anumite cazuri, a

contractului de mandat (art. 1552 pct. 3 C. civ.), desfiinţarea

contractului de locaţiune în cazul prevăzut de art. 1439 C. civ.

Ca exemple de cazuri de extindere a forţei obligatorii amintim

situaţia în care actul juridic este prorogat (prelungit) prin lege sau cazul

suspendării efectelor actelor cu executare succesivă, ca urmare a unui

caz fortuit sau a unui caz de forţă majoră.

Principiul irevocabilitaţii actului juridic civil.

Acest principiu este prevăzut, expres, de art. 969 C. civ. alin 2,

în ceea ce priveşte convenţiile.

Deşi pentru actele unilaterale nu există un text, cu caracter

general, care să consacre acest principiu, legea civilă prevede expres

excepţiile de la irevocabilitatea actelor unilaterale, consacrând implicit,

dar neîndoielnic, principiul irevocabilităţii şi pentru această categorie

de acte civile.

Definim principiul irevocabilităţii ca fiind „regula de drept

potrivit căreia actului bilateral nu i se poate pune capăt prin voinţa

numai a uneia din părţi, iar actului unilateral nu i se poate pune capăt

prin manifestarea de voinţă, în sens contrar, din partea autorului

actului.”61

Principiul irevocabilităţii este o consecinţă a principiului forţei

obligatorii a actului juridic civil.

De la principiul irevocabilităţii există două categorii de

excepţii:

- excepţii de la irevocabilitatea actelor bilaterale (sau

multilaterale)

- excepţii de la irevocabilitatea actelor unilaterale.

Excepţiile de la irevocabilitatea convenţiilor apar în situaţiile

când convenţiile se revocă, asa cum prevede art. 962 alin. 2 C. civ. : „...

din cauze autorizate de lege.”

Precizăm că în cazul revocării convenţiei prin consimţământul

mutual al părţilor nu suntem în prezenţa unei excepţii de la principiul

irevocabilităţii, deoarece - potrivit principiului libertăţii actelor juridice

civile - părţile care au încheiat convenţia prin acordul lor de voinţă

(mutuus consensus), tot prin voinţa lor comună pot desfiinţa actul

(mutuus disensus).

Excepţile de la irevocabilitatea actelor bilaterale sunt:

- orice donaţune între soţi, în timpul căsătoriei, este

revocabilă62

;

- contractul de locaţiune fără termen poate fi denunţat de

61

Gh. Beleiu, Drept civil român, Bucureşti, Editura „Şansa” S.R.L., 1992, p. 165. 62

Art. 937 alin. 1 C. civ.: „Orice donaţiune făcută între soţi în timpul maritagiului este revocabilă”.

comercial

65

oricare dintre părţi63

;

- societatea poate înceta în condiţiile prevăzute de art. 1523

pct. 5 C. civ.64

;

- restituirea de îndată a depozitului, potrivit art. 1616 C.

civ.65

;

- stingerea mandatului, în anumite împrejurări, conform art.

1552 pct. 1si 2 C. civ.66

;

- denunţarea contractului de închiriere a unei suprafeţe

locative,

- denunţarea contractului de asigurare,

- încetarea contractului de concesiune.

Excepţii de la irevocabilitatea actelor unilaterale sunt:

- testamentul este esenţialmente revocabil, potrivit art. 922 C.

civ. care prevede:

„Revocarea făcută prin testamentul posterior va avea toată

validitatea ei, cu toate că acest act a rămas fără efect din

cauza necapacităţii eredelui, sau a legatarului, sau din cauză

că aceştia nu au voit a primi ereditatea”;

- retractarea renunţării la moştenire, reglementată în art. 701

C. civ. astfel: „în tot timpul în care prescripţia dreptului de a

accepta nu este dobândită în contra erezilor ce au renunţat,

ei au încă facultatea de a accepta succesiunea, dacă

succesiunea nu este deja acceptată de alţi erezi. Nu se pot

vătăma însă drepturile care ar fi dobândite de alte persoane

asupra bunurilor succesiunii, sau prin prescripţie, sau prin

acte valabile, făcute de curatorele succesiunii vacante”;

- oferta de a contracta poate fi revocată, până în momentul

ajungerii ei la destinatar.

La aceste excepţii adăugăm particularităţile principiilor

obligativităţii şi relativităţii actelor bilaterale.67

Principiul relativităţii efectelor actului juridic civil (res inter

alios acta aliis neque nocere neque prodesse potest).

Consacrarea legală a acestui principiu este cuprinsă în art. 973

C. civ.

Acest principiu este regula potrivit căreia actul juridic civil

produce efecte numai faţă de autorii sau autorul lui, neputând să profite

sau să dăuneze terţilor.

Principiul relativităţii este impus, în primul rând, de însăşi

natura voliţională a actului juridic civil, iar, în al doilea rând, o soluţie

contrară ar aduce atingere libertăţii persoanei.

Studierea conţinutului acestui principiu impune clarifcarea

noţiunilor de părti, avânzi- cauză şi terţi; în raport de un anumit act

63

Art. 136 alin. 2 C. civ.: „Dacă contractul a fost fără termen, concediul (denunţarea - n. n.) trebuie să se dea de la o parte la alta, observându-se termenele defipte de obiceiul locului.” 64

Potrivit art. 1523 pct. 5 C. civ. societatea încetează „prin voinţa expresă de unul sau mai mulţi asociaţi de a nu voi a continua societatea.”

65 Art. 1616 C. civ.: „Depozitul trebuie să se restituie deponentului îndată ce s-a reclamat, chiar când s-ar fi stipulat prin contract un anumit termen pentru restituirea lui; se exceptează însă cazul când în formele legale s-a notificat depozitarului un act de sechestru sau de opoziţie la restituirea sau la strămutarea lucrului depozitat.”

66 Art. 1552 C. civ. pct. 1 şi 2: „Mandatul se stinge:

1. prin revocarea mandatarului; 2. prin renunţarea mandatarului la mandat.”

67 Pentru aceste particularităţi vezi C. Stătescu, C. Bîrsan, Tratat de drept civil. Teoria generală a obligaţiilor,

Bucureşti, Editura Academiei, 1981, p. 96-107.

comercial

66

juridic, toate subiectele de drept civil fac parte din una din aceste trei

categorii.

Prin parte întelegem persoana ce încheie (personal sau prin

reprezentare) actul juridic civil; în patrimoniul acestei persoane sau faţă

de această persoană se produc efectele actului juridic civil, tocmai în

virtutea principiului relativităţii.

Numim „parte” şi pe autorul actului unilateral, precum şi pe

fiecare din părţile actului bi- sau multilateral.

Sunt avânzi-cauză acele persoane care nu sunt nici părţi, nici

terţi şi care suportă efecte ale actului juridic civil din cauza legăturii

existente între ei şi părţi.

Există urmatoarele trei categorii de avânzi-cauză: succesorii

universali şi succesorii cu titlu universal; succesorii cu titlu particular;

creditorii chirografari.

1) Succesorii universali şi succesorii cu titlu universal fac

parte, împreună, din prima categorie de avânzi-cauză.

Succesor universal este persoana fizică ce dobândeşte un

patrimoniu, o universalitate (universitas bonorum) la decesul altei

persoane fizice, cum sunt moştenitorul legal unic sau legatarul

universal sau este persoana juridică dobânditoare a unui patrimoniu

prin efectul comasării (prin fuziune sau absorbţie).

Succesor cu titlu universal este persoana fizică ce dobândeşte o

fracţiune dintr-un patrimoniu la decesul altei persoane fizice, precum

moştenitorul legal, legatarul cu titlu universal sau este persoana

juridică dobânditoare a unei părţi din patrimoniul altei persoane

juridice divizate (total sau parţial).

Succesorii universali şi cei cu titlu universal preiau, în

principiu, toate drepturile şi obligaţiile autorului lor, respectiv o parte a

lor; drepturile strâns legate de persoana autorului sunt incesibile.

2) Cea de a doua categorie de avânzi-cauză o formează

succesorii cu titlu particular. Aceştia sunt persoane ce

dobândesc un anumit drept, individual (ut singuli).

În actul juridic prin care dobândesc acel drept sau bun ei au

calitatea de parte, dar în raport cu alte acte ale autorului lor, anterioare,

referitoare la acelaşi drept sau bun şi încheiate cu alte persoane, ei au

calitatea de avânzi-cauză în măsura în care sunt ţinuţi să respecte actul

anterior (de exemplu, situaţia prevăzută de art. 1441 C. civ.68

).

3) A treia categorie de avânzi-cauză e formată de creditorii

chirografari - acei creditori ce nu dispun de o garanţie reală

pentru creanţa lor (ipotecă, gaj), dar se bucură de dreptul de

gaj general asupra patrimoniului debitorului lor (art. 1718

C. civ.).

Art. 1718 C. civ. dispune: „Oricine este obligat personal este

ţinut de a îndeplini îndatoririle sale cu toate bunurile sale, mobile şi

imobile, prezente şi viitoare.”

Ca avânzi-cauză, creditorii chirografari suportă influenţa

actelor patrimoniale încheiate de debitor cu alte persoane, acte care pot

68

Art. 1441 C. civ.: „Dacă locatorul vinde lucrul închiriat sau arendat, cumpărătorul este dator să respecte locaţiunea făcută înainte de vânzare, întrucât a fost făcută prin un act autentic sau prin un act privat, dar cu dată certă, afară numai când desfiinţarea ei din cauza vânzării s-ar fi prevăzut în însuşi contractul de locaţiune.”

comercial

67

mări sau micşora activul patrimonial; dar creditorul chirografar nu

poate interveni în actele debitorului său.

În raport cu acele acte încheiate de debitor în frauda creditorului

chirografar, acesta din urmă încetează să mai aibă calitatea de

având-cauză, devenind terţ. Astfel, el poate intenta acţiunea pauliană,

numită şi revocatorie69

sau acţiunea în declararea simulaţiei70

.

Terţii (penitus extranei) sunt acele persoane străine de actul

juridic civil şi de părţile acestuia. Ei sunt desemnaţi şi prin expresia „cei

de-al treilea”.

Între avânzi-cauză şi terţi nu există bariere de delimitare rigide;

una şi aceeaşi persoană poate să fie având-cauză în raport cu un act

juridic al autorului sau şi să fie terţ în raport cu alt act juridic al aceluiaşi

autor.

Excepţii de la principiul relativităţii:

Sunt astfel de excepţii acele cazuri în care actul juridic civil

produce efecte şi faţă de alte persoane decât părţile, ca o consecinţă a

voinţei părţilor ce au încheiat actul.

Excepţiile pot fi aparente (cazuri care numai la prima vedere

par că se abat de la principiul relativităţii, în realitate efectele actului

subordonându-se acestui principiu) şi excepţii reale.

Sunt excepţii aparente de la principiul relativităţii efectelor

actelor juridice civile:

1) situaţia avânzilor-cauză. Considerăm succesorii universali

şi pe cei cu titlu universal ca fiind „continuatori” ai autorilor

lor; pentru succesorii cu titlu particular, dobândirea calităţii

de având-cauză se face cu voia lor; pentru creditorii

chirografari dreptul de a ataca actul fraudulos izvorăşte din

lege, şi nu din actul încheiat între debitor şi terţ;

2) promisiunea faptei altuia, care este numită şi convenţia de

porte fort; ea este convenţia prin care o parte (promitent) se obligă faţă

de cealaltă parte (creditorul promisiunii) să determine un terţ să ratifice

actul încheiat în absenţa sa. în realitate, ceea ce se promite este fapta

promitentului: de a depune stăruinţe pentru a determina terţul să adere

la un act;

3) simulaţia. Aceasta este cladită pe două operaţii juridice: una

sinceră, dar secretă; alta publică, dar mincinoasă. Simulaţia poate avea

una din următoarele trei forme:

a) actul fictiv (când actul public este încheiat doar de formă, el

fiind contrazis de actul secret, numit şi „contraînscris”);

b) actul deghizat (când în actul public se vorbeşte de un

anumit act juridic - de exemplu, vânzare-cumpărare - iar

prin actul secret se arată adevaratul act dorit de părţi - de

exemplu, donaţie);

c) interpunerea de persoane (prete-nomme), în situaţia în care

adevăratele părţi rezultă doar din actul secret.

Între părţi produce efecte actul adevărat, secret, real (potrivit

art. 1175 C. civ.). Dar, faţă de terţul de bună credinţă produce efecte

actul public (tot potrivit art. 1175 C. civ.). Deoarece dreptul terţului de

69

În legătură cu acţiunea revocatorie, art. 975 C. civ. prevede: „Ei pot asemenea, în numele lor personal, să atace actele viclene făcute de debitor în prejudiciul drepturilor lor.”

70 Potrivit art. 1175 C. civ., referitor la simulaţie: „Actul secret, care modifică un act public, nu poate avea putere decât între părţile contractante şi succesorii lor universali; un asemenea act nu poate avea niciun efect în contra altor persoane.”

comercial

68

a invoca actul public sau dreptul de opţiune între actul public şi actul

secret izvorăşte din lege, şi nu din convenţia părţilor participante la

simulaţie, am inclus această situaţie în rândul excepţiilor aparente de la

principiul relativităţii;

4) reprezentarea. Este procedeul tehnico-juridic prin care o

persoană (reprezentant) încheie un act juridic în numele şi

pe seama altei persoane (reprezentat), efectele actului

respectiv producându-se direct în persoana reprezentatului.

După izvorul ei, reprezentarea poate fi convenţională (cea

care rezultă din contractul de mandat) sau legală (cea care

izvorăşte din lege).

Reprezentarea este doar o excepţie aparentă de la principiul

relativităţii deoarece: dacă reprezentarea este convenţională,

reprezentatul este considerat parte a actului juridic civil; dacă

reprezentarea este legală, dreptul de a reprezenta izvorăşte din lege;

5) acţiunile directe. „Acestea constau în dreptul unei persoane

de a intenta acţiune în justiţie contra unei persoane cu care

nu este în raport contractual, dar este o altă persoană, cu

care prima este în legatură contractuală.”77

.

Astfel, potrivit art. 1488 C. civ.: „Zidarii, lemnarii şi ceilalţi

lucrători întrebuinţaţi la clădirea unui edificiu sau la facerea unei alte

lucrări date în apalt (în întreprindere - n.ns.), pot reclama plata lor de la

comitent, pe atât pe cât acesta ar datora întreprinzătorului în momentul

reclamaţiei.”

În acelaşi sens, art. 1542 alin. 2 prevede că: „în toate cazurile,

mandantul poate să intenteze direct acţiunea contra persoanei ce

mandatarul şi-a substituit.”

Acţiunile directe sunt şi ele excepţii aparente de la principiul

relativităţii, întrucât deptul la acţiune izvorăşte din lege.

Este excepţie reală de la principiul relativităţii efectelor actului

juridic civil stipulaţia pentru altul, care este numită şi contractul în

favoarea unei a treia persoane: acel contract prin care promitentul se

obligă faţă de stipulant să execute o prestaţie în favoarea terţului

beneficiar (care nu participă la încheierea actului juridic). De exemplu,

contractul încheiat cu o societate de asigurări în beneficiul unei terţe

persoane.Codul civil nu reglementează stipulaţia pentru altul, dar

există aplicaţii ale acesteia în materia rentei viagere (art. 1642 C. civ.71

)

şi în materia donaţiei cu sarcină (art. 828 şi 830 C.

civ.72

).

Teste de autoevaluare:

1. Enumeraţi principiile care guvernează materia efectelor actului juridic civil.

2. Enumeraţi categoriile de avânzi-cauză.

71

Art. 1642 C. civ.: „Rendita pe viaţă se poate înfiinţa în favoarea persoanei ce a plătit preţul sau a altei a treia ce n-are niciun drept la rendită. În cazul din urmă, deşi întruneşte însuşirile unei liberalităţi, totuşi nu este supusă formelor stabilite pentru donaţiune; însă este în totul supusă dispoziţiilor articolului precedent.” 72

Art. 828 C. civ.: „Donatorul nu este responsabil de evicţiune către donatar pentru lucrurile dăruite. Donatorul este responsabil de evicţiune când el a promis expres garanţia. Este asemenea responsabil când evicţiunea provine din faptul său, când este în chestiune o donaţiune care impune sarcini donatarului; într-acest caz însă, garanţia este obligatorie numai până la suma sarcinilor”. Art. 830 C. civ.: „Când donaţiunea este revocată pentru neîndeplinirea condiţiilor, bunurile reintră în mâna donatorului, libere de orice sarcină şi ipotecă.”

comercial

69

2.8 Răspunsurile testelor de autoevaluare:

1. Principiile efectelor actului juridic civil sunt: principiul forţei obligatorii, principiul

irevocabilităţii şi principiul relativităţii efectelor actului juridic civil.

2. Categoriile de avânzi-cauză sunt: succesorii universali şi cu titlu universal, succesorii cu

titlu particular şi creditorii chirografari ai părţilor.

2.9 Rezumat:

În secţiunea 5 s-au făcut câteva consideraţii generale cu privire la dovedirea şi interpretarea

actului juridic, după care s-au analizat principiile efectelor actului juridic: principiul forţei obligatorii

(pacta sunt servanda), principiul irevocabilităţii şi principiul relativităţii efectelor actului juridic civil,

inclusiv noţiunile de părţi, terţi şi avânzi-cauză, precum şi categoriile de avânzi-cauză.

2.10 Bibliografie:

1. Drept civil, vol. I, Catedra de Drept, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2000

2. Curs de drept civil, Raluca Dimitriu, Editura Tribuna Economică, Bucureşti, 2002

3. Drept civil român. Introducere în dreptul civil român. Subiectele dreptului civil român, Gh.

Beleiu, Editura Şansa, Bucureşti, 1994

4. Elemente de dreptul afacerilor, Ileana Voica, Editura ASE, Bucureşti, 2010.

Secţiunea 6. Nulitatea actului juridic civil

comercial

70

a) Noţiune şi delimitare:

În legislaţia civilă nu există o definiţie a nulităţii actului juridic

civil. Dar în literatura juridică s-au formulat mai multe astfel de

definiţii.

Putem defini nulitatea ca fiind acea sancţiune de drept civil ce

lipseşte actul juridic de acele efecte contrarii normelor juridice edictate

pentru încheierea sa valabilă.

Deci, nulitatea intervine în cazul când, la încheierea actului

juridic, nu se respectă condiţiile sale de validitate.

De lege lata (potrivit dreptului în vigoare), instituţia nulităţii

este reglementată printr-o serie de norme juridice ce se găsesc

raspândite în întreg Codul civil73

, precum şi în alte izvoare de drept

civil, cum sunt Decretul nr. 31/195474

, Legea nr. 18/199175

etc.

Funcţiile nulităţii:

Nulitatea îndeplineşte atât o funcţie preventivă, cât şi una

sancţionatorie.

Funcţia preventivă constă în efectul inhibitoriu pe care il are

nulitatea asupra subiectelor de drept civil care sunt tentate să încheie

actul juridic cu nerespectarea condiţiilor de validitate ale acestuia.

Funcţia sancţionatorie intervine dacă funcţia preventivă nu s-a

dovedit eficientă; ea constă tocmai în înlăturarea efectelor contrare

legii şi bunelor moravuri.

Concepţia despre nulitate:

Concepţia despre nulitatea actului juridic civil a cunoscut în

timp o anumită evoluţie:

În trecut, concepţia asupra nulităţii era cuprinsă în regula quod

nullum est nullum producit effectum (ceea ce este nul nu produce nici

un efect). În această concepţie, considerată ulterior ca fiind rigidă,

nulitatea este, în principiu, totală şi iremediabilă. Această concepţie a

fost denumită, de doctrina ulterioară, a actului-organism (în sensul că

nulitatea era comparată cu boala organismului uman).

Mai târziu, a apărut teza proporţionalităţii efectelor nulităţii cu

finalitatea legii, ţinând cont că nulitatea este doar mijlocul juridic prin

care se restabileşte legalitatea încalcată în momentul încheierii actului

juridic. Potrivit acestei a doua concepţii, nulitatea este, în principiu,

parţială şi remediabilă, astfel încât trebuie înlăturate numai acele efecte

ale actului juridic ce contravin legii, celelalte efecte menţinându-se.

Această ultimă concepţie, numită şi „noua concepţie a dreptului

civil despre nulitatea actului juridic” este aplicabilă şi în prezent în ţara

noastră, ea fiind întemeiată pe argumente de text (art. 1008 C. civ.76

;

art. 1 alin. 3 din Decretul nr. 167/1958 privind prescripţia extinctivă77

),

de cazuistică şi de drept comparat.

Nu este admisă confuzia între nulitate şi rezoluţiune, reziliere,

caducitate, revocare, inopozabilitate, fiecare dintre aceste noţiuni

73

Art.: 5, 790 alin. 1, 803, 822-823, 839, 886, 910 alin. 2, 953, 961, 965-966, 1008, 1010, 1067, 1157, 11671168, 1190, 1308-1309, 1211, 1689 alin. 2, 1712-1716, 1774-1776, 1897, 1900.

74 Dispoziţiile art. 20 şi 34.

75 Dispoziţiile art. 46 şi 49.

76 Art. 1008 C. civ.: „Condiţia imposibilă sau contrarie bunelor moravuri, sau prohibită de lege, este nulă şi

desfiinţează convenţia ce depinde de dânsa.” 77

Art. 1 alin. 3 din Decretul nr. 167/1958: „Orice clauză care se abate de la reglementarea legală a prescripţiei este nulă.”

comercial

71

presupunând un regim juridic propriu, autonom.

Raportul nulitate-rezoluţiune:

„Rezoluţiunea constă în desfiinţarea unui contract

sinalagmatic, cu executare uno ictu, pentru neexecutarea culpabilă a

obligaţiilor de către una din părţi”.78

Între nulitate şi rezoluţiune există următoarele asemănări:

- sunt cauze de ineficacitate a actului juridic civil;

- produc efecte retroactiv (ex tunc);

- sunt, în principiu, judiciare (deci presupun o hotărâre a

organului jurisdicţional competent).

Între nulitate şi rezoluţiune există urmatoarele deosebiri

principale:

- în timp ce nulitatea presupune un act nevalabil, rezoluţinea

presupune un act juridic valabil încheiat;

- nulitatea se poate aplica oricărui act juridic civil, pe când

rezoluţiunea se poate aplica doar contractelor

sinalagmatice, cu executare dintr-o dată (uno ictu);

- în timp ce cauzele nulităţii sunt anterioare sau concomitente

încheierii actului juridic, cauza rezoluţiunii (neexecutare

culpabilă de către una din părţi) este ulterioară momentului

încheierii contractului,

Raportul nulitate - reziliere:

Rezilierea este încetarea sau desfacerea unui contract

sinalagmatic, cu executare succesivă, pentru neexecutarea culpabilă a

obligaţiilor de către una dintre părţi.

În cazul acestor contracte (cu executare succesivă), nici

nulitatea şi nici rezilierea nu sunt retroactive, ci au efecte numai pentru

viitor (ex nunc). De asemenea, cauza rezilierii este ulterioară încheierii

contractului, spre deosebire de cauza nulităţii.

Raportul nulitate - caducitate:

Caducitatea are ca efect ineficacitatea actelor juridice care nu

şi-au produs încă efectele, din cauza unei împrejurări survenite ulterior

încheierii valabile a actelor şi independent de voinţa părţilor sau

autorului lui. De exemplu, legatul devine caduc dacă legatarul

predecedează testatorului său.

Nulitatea şi caducitatea sunt ambele cauze de ineficacitate, dar

între ele există următoarele deosebiri:

- nulitatea presupune un act nevalabil, în timp ce caducitatea

presupune un act valabil încheiat;

- nulitatea retroactivează (ex tunc), pe când caducitatea

produce efecte numai pentru viitor (ex nunc), deoarece

pentru trecut nu s-au produs efecte ale actului juridic;

- nulitatea presupune cauze anterioare sau concomitente

încheierii actului juridic, iar caducitatea presupune o cauză

ulterioară încheierii actului şi straină de voinţa autorului sau

autorilor.

Raportul nulitate-revocare:

Revocarea are mai multe înţelesuri în dreptul civil, dar aici ne

referim la revocare ca sancţiune civilă ce constă în înlăturarea efectelor

actului juridic din cauza ingratitudinii gratificatului sau neexecutării

culpabile a sarcinii.

Atât nulitatea, cât şi revocarea sunt cauze de ineficacitate a

actului juridic civil; ele se deosebesc, în principal, prin:

78

Gh. Beleiu, Drept civil român, Bucureşti, Editura „Şansa” S.R.L., 1992, p. 175.

comercial

72

- nulitatea presupune un act juridic nevalabil, în timp ce

revocarea presupune un act valabil încheiat;

- cauzele nulităţii sunt anterioare sau concomitente încheierii

actului juridic; cauzele revocării sunt ulterioare încheierii

actului juridic;

- nulitatea se aplică oricărui act juridic civil; revocarea e

aplicabilă, în principiu, actelor cu titlu gratuit (liberalităţi).

Raportul nulitate-inopozabilitate:

„Inopozabilitatea este sancţiunea aplicabilă în cazul nesocotirii

unor cerinţe de publicitate faţă de terţi sau al lipsei ori depăşirii puterii

de a reprezenta”.79

Nulitatea şi inopozabilitatea se deosebesc, în principal, prin

următoarele:

- nulitatea presupune un act nevalabil; inopozabilitatea

presupune un act încheiat valabil;

- în cazul nulităţii, efectele se răsfrâng atât asupra părţilor, cât

şi asupra terţilor; în cazul inopozabilităţii, actul juridic

produce efecte faţă de părţi, dar nu şi faţă de terţi;

- cauzele nulităţii sunt anterioare sau concomitente încheierii

actului juridic, în timp ce inopozabilitatea, de regulă, se

referă la neîndeplinirea unor formalităţi ulterioare încheierii

actului juridic.

- nulitatea relativă poate fi „confirmată”, iar inopozabili-tatea

poate fi înlăturată prin „ratificare”; aceste două modalităţi

de remediere nu se confundă.

b. Clasificare, cauze; regim juridic:

Clasificare:

1. Din punct de vedere al naturii interesului ocrotit (general

sau individual) prin dispoziţia legală care a fost încălcată la

încheierea actului juridic, nulitatea poate fi absolută şi

relativă.

Nulitatea absolută este acea sancţiune ce intervine în cazul

nerespectării, cu prilejul încheierii unui act juridic, a unei norme ce

ocroteşte un interes general, public.

Nulitatea relativă este acea sancţiune ce intervine în cazul

nerespectării, cu prilejul încheierii unui act juridic civil, a unei norme

ce ocroteşte un interes particular, privat.

Nulitatea absolută e desemnată în legislaţie, practica sau

doctrina prin expresiile: actul este „nul de drept” sau „nul de plin

drept”, iar nulitatea relativă e indicată prin expresiile; „actul este

anulabil”sau „poate fi anulat”.

2. După întinderea efectelor sale, nulitatea este parţială şi

totală.

Este parţială nulitatea care desfiinţează doar o parte din efectele

actului juridic civil, celelalte efecte ale acestuia producându-se, în

măsura în care nu contravin legii.

Este totală nulitatea ce desfiinţează actul juridic civil în întregul

său.

Nulitatea parţială reprezintă regula, iar nulitatea totală este

excepţia. De exemplu, nerespectarea formei cerute ad validitatem va

atrage sancţiunea nulităţii totale.

De asemenea, precizăm că doar în cazul unui act juridic civil cu

79

Gh. Beleiu, Drept civil român, Bucureşti, Editura „Şansa” S.R.L., 1992, p. 177.

comercial

73

mai multe clauze (şi, deci, efecte) se poate aplica sancţiunea nulităţii

parţiale. De exemplu, în cazul unui împrumut cu dobândă, mai mare

decât dobânda permisă de lege, poate fi aplicată nulitatea parţială,

desfiinţându-se clauza privitoare la dobândă, dar menţinându-se restul

efectelor actului.

3. În funcţie de modul de consacrare legislativă, nulitatea

poate fi expresă (sau textuală) şi virtuală (sau implicită).

Nulitatea este expresă (explicită sau textuală) atunci când este

prevazută ca atare, într- o dispoziţie legală. Majoritatea nulităţilor sunt

exprese, fiind prevăzute fie în Codul civil, fie în alte izvoare de drept

civil. De exemplu, art. 822 C. civ. prevede: „Este nulă orice donaţiune

făcută cu condiţii a căror îndeplinire atârnă numai de voinţa

donatorului.”

Este virtuală (implicită, tacită) nulitatea care nu este prevăzută

expres de lege, dar ea rezultă în mod neîndoielnic fie din exprimarea

normei legale, fie din scopul acesteia. De exemplu, art. 813 C. civ.

prevede: „Toate donaţiunile se fac prin act autentic.” Deşi textul nu

prevede, consecinţa nerespectării formei înscrisului autentic este

nulitatea.

4. În funcţie de felul condiţiei de validitate nerespectate,

distingem: nulitate de fond şi nulitate de formă.

Nulitatea de fond intervine în cazul lipsei sau nevalabilităţii

unei condiţii de fond a actului juridic: capacitate, consimţământ, obiect,

cauză.

Nulitatea de formă intervine în cazul nerespectării formei

cerute ad validitatem.

Cauze de nulitate absolută:

Sunt cauze ce atrag nulitatea absolută a actului juridic civil:

1. lipsa unei condiţii esenţiale a actului juridic:

a) lipsa consimţământului;

b) lipsa capacităţii de folosinţă; nerespectarea unei

incapacităţi speciale instituită pentru ocrotirea unui

interes social general sau acea lipsă a capacităţii de

folosinţă care are drept cauză nerespectarea

principiului specialităţii capacităţii de folosinţă de

către persoanele juridice;

c) lipsa obiectului; obiect ilicit sau imoral;

d) lipsa cauzei; cauza falsă, ilicită sau imorală;

e) lipsa formei cerută ad validitatem.

2. încheierea actului juridic civil cu încălcarea normelor

imperative ale legii, ale ordinii publice sau bunelor

moravuri;

3. lipsa sau nevalabilitatea autorizaţiei administrative;

4. frauda legii (fraus omnia corrumpit).

Cauze de nulitate relativă :

Sunt cauze ce atrag nulitatea relativă a ctului juridic civil:

1. existenţa unui viciu de consimţământ (eroare, dol, violenţă

sau leziune);

2. lipsa discernamantului unei părţi în momentul încheierii

actului juridic civil;

3. încheierea actului juridic de către persoane lipsite de

capacitate de exerciţiu (minorul sub 14 ani şi interzisul

judecătoresc) sau de către persoane cu capacitate de

exerciţiu restrânsă, fără încuvi-inţările legale (actul este

lezionar pentru minorul de 14-18 ani şi este încheiat fără

comercial

74

încuviinţarea ocrotitorului legal sau actul este încheiat fără

încuviinţarea autorităţii tutelare); încheierea actului în lipsa

sau cu depăşirea puterilor, în cazul persoanelor juridice;

nerespectarea unor incapacităţi instituite pentru ocrotirea

unor interese individuale, personale (cum este, de exemplu,

cea prevazută de art. 1307 C. civ. privind interdicţia

vânzării-cumpărării între soţi);

4. nerespectarea dreptului de preemţiune, prevăzut de Legea

nr. 18 / 1991.

Regimul juridic aplicabil nulităţilor are în vedere regulile care

guvernează nulitatea absolută şi nulitatea relativă.

Regimul juridic aplicabil nulităţii absolute:

a) nulitatea absolută poate fi invocată de orice persoană

interesată şi poate fi invocată şi din oficiu, de către organul

juridicţional;

b) nulitatea absolută poate fi invocată oricând, acţiunea în

nulitatea absolută fiind imprescriptibilă;

c) nulitatea absolută nu poate fi, în principiu, confirmată.

Regimul juridic aplicabil nulităţi relative:

a) nulitatea relativă poate fi invocată numai de persoana în

interesul căreia a fost prevăzută această acţiune.

Există câteva excepţii de la această regulă, printre care cea

prevăzută de art. 45 din Codul de procedură civilă: „Procurorul poate să

porneasca orice acţiune, în afară de cele strict personale şi să participe

la orice proces, în oricare fază a acestuia, dacă socoteşte că aceasta este

necesar pentru apărarera intereselor statului, ale organizaţiilor obşteşti

sau ale oamenilor muncii”;

b) acţiunea în anulabilitate este prescriptibilă; deci nulitatea

relativă poate fi invocată în temenul de prescriţie extinctivă

(termenul general de prescripţie fiind de 3 ani, iar începutul

prescripţiei acestei acţiuni fiind reglementat în art. 9 din

Decretul nr. 167/1958 privind prescripţia extinctivă80

);

c) nulitatea relativă poate fi confirmată, fie printr-o

confirmare expresă, fie printr-o confirmare tacită.

Confirmarea expresă se face sub forma unui act juridic întocmit

în acest scop şi trebuie să cuprindă, potrivit art. 1190 C. civ., şi cauza

nulităţii şi intenţia de a renunţa la acţiunea în anulare.

Confirmarea tacită poate rezulta fie din executarea actului

anulabil, fie din neinvocarea nulităţii relative înăuntrul termenului de

prescripţie.

În timp ce nulitatea absolută poate fi invocată printr-o acţiune

în constatarea nulităţii (nulitate ce operează, în puterea legii, chiar din

momentul încheierii actului), acţiunea în nulitate relativă este o acţiune

în pronunţare, actul juridic anulabil trebuind să fie desfiinţat de

instanţă.

d) Efectele nulităţii:

Prin efectele nulităţii întelegem acele cosecinţe juridice ale

aplicării sancţiunii nulităţii (lipsirea actului juridic civil de efectele

contrarii normelor ce reglementează încheierea sa valabilă).

Deci, ca efect al nulităţii, se desfiinţează raportul juridic născut

80

Art. 9 din Decretul nr. 167/1958 prevede: „Prescripţia dreptului la acţiune în anularea unui act juridic pentru violenţă începe să curgă de la data când aceasta a încetat. În caz de viclenie ori eroare sau în celelalte cazuri de anulare, prescripţia începe să curgă de la data când cel îndreptăţit, reprezentantul său legal sau persoana chemată de lege să-i încuviinţeze actele a cunoscut cauza anulării, însă cel mai târziu la împlinirea a 18 luni de la data încheierii actului.”

comercial

75

în temeiul actului juridic lovit de nulitate, sau a clauzei (clauzelor) nule

a acestuia, după caz, ajungându-se prin aceasta, la restabilirea

legalităţii.

Această desfiinţare a actului juridic şi, respectiv, a raportului

juridic născut din el, produce drept consecinţe:

a) actul juridic ce nu şi-a produs încă efectele, nu şi le va mai

produce;

b) dacă actul juridic a fost executat total sau parţial, până la

pronunţarea hotărârii de anulare, efectele nulităţii vor fi:

1) desfiinţarea, cu caracter retroactiv, a actului;

2) restituirea prestaţiilor ce au fost efectuate în temeiul actului anulat;

c) acele acte juridice încheiate de părţi cu terţii în baza unui

act juridic nul sau anulabil, acte prin care s-au constituit sau

transmis drepturi faţă de terţi, vor fi desfiinţate în baza

anulării (nulităţii) actului iniţial.

Deci, putem spune că efectele nulităţii se exprimă, în esenţă, în

adagiul quod nullum est nullum producit effectum.

Pentru a opera această regulă, trebuie să fie aplicate principiile

efectelor nulităţii, şi

anume:

- retroactivitatea nulităţii;

- restabilirea situaţiei anterioare (restitutio in integrum);

- anularea nu doar a actului iniţial, ci şi a actului subsecvent

(resoluto iure dantis resolvitur ius accipientis).

De lege lata, nu există texte de principiu privind efectele

nulităţii dar există texte legale ce reglementează nulitatea în anumite

cazuri (inclusiv cele ce reglementează excepţiile de la principiile

efectelor nulităţii).

2.11 Principiul retroactivităţii. Excepţii

Potrivit acestui principiu, nulitatea nu produce efecte numai

pentru viitor (ex nunc), ci şi pentru trecut (ex tunc).

Deci aplicarea principiului retroactivităţii nulităţii presupune

înlăturarea efectelor actului juridic care s-au produs între momentul

încheierii acestuia şi momentul anulării efective a actului. Astfel se

ajunge în situaţia în care ar fi fost părţile dacă n-ar fi încheiat actul

juridic.

Principiul retroactivităţii efectelor nulităţii decurge din

principiul legalităţii.

Numim excepţii de la retroactivitate, acele cazuri în care,

pentru motive temeineice, efectele care s-au produs între momentul

încheierii actului şi momentul anulării sale sunt menţinute. în aceste

cazuri, nulitatea produce efecte numai ex nunc, nu şi ex tunc.

Sunt astfel de excepţii:

- menţinerea efectelor produse, în trecut, de un contract cu

executare succesivă (de exemplu, contractul de închiriere

sau contractul de vânzare cu clauză de întreţinere, caz în

care retroactivitatea efectelor nulităţii este, în mod obiectiv,

imposibilă);

- păstrarea fructelor care au fost culese anterior anulării (în

temeiul art. 485 C. civ.81

), caz în care neretroactivi-tatea

efectelor nulităţii are la bază ideea de protecţie a

81

Art. 485 C. civ.: „Posesorul nu caştigă proprietatea fructelor decât când posedă cu bună-credinţă; la cazul contrariu, el este dator de a înapoia productele, împreună cu lucrul, proprietarului care-l revendică.”

comercial

76

posesorului de bună credinţă.

Principiul repunerii în situaţia anterioară (restitutio în

integrum). Excepţii.

Acest principiu este o consecinţa a principiului retroactivităţii

efectelor nulităţii.

Principiul restitutio in integrum este acea regulă de drept

potrivit căreia tot ce s-a executat în temeiul unui act anulat trebuie

restituit, în aşa fel încât părţile raportului juridic să ajungă în situaţia în

care ar fi fost dacă acel act nu s-ar fi încheiat.

Restitutio în intergum (ca şi retroactivitatea) priveşte efectele

nulităţii actului juridic civil între părţile raportului juridic, şi nu faţă de

terţi.

Sub aspect procesual, există două acţiuni: acţiunea în anularea

actului (care este imprescriptibilă sau prescriptibilă, după caz) şi

acţiunea în restituirea prestaţiilor efectuate în executarea actului anulat

(care este prescriptibilă).

Numim excepţii de la restitutio in integrum situaţiile în care,

pentru motive temeinice, prestaţiile efectuate în temeiul actului anulat

nu se restituie, ci se menţin.

Aceste excepţii de la principiul restitutio in integrum sunt, în

acelaşi timp, excepţii de la retroactivitatea efectelor nulităţii.

Este o astfel de execepţie nu numai menţinerea tuturor efectelor

actului juridic anulat, ci şi menţinerea lor parţială.

Sunt considerate excepţii de la principiul restitutio in integrum,

în doctrină şi practică, următoarele cazuri:

- persoanele lipsite de capacitate de exerciţiu sau cu

capacitate de exerciţiu restrânsă restituie prestaţia pe care

au primit-o în temeiul unui act juridic nul, doar în măsura

îmbogăţirii lor, potrivit prevederilor art. 1164 C. civ.82

;

această excepţie e justificată de principiul ocrotirii

minorului în raporturile juridice civile, luând în considerare

lipsa sa de experienţă;

- în cazul în care se aplică principiul nemo auditur propriam

turtitudinem allegans (numănui nu-i este îngăduit să se

prevaleze de propria incorectitudine sau imoralitate pentru

a obţine protecţia unui drept).

Principiul anulării actului subsecvent ca urmare a anulării

actului iniţial (resoluto iure dantis resolvitur ius accipientis).

2.12 Excepţii

Acest principiu se referă la efectele nulităţii faţă de terţi.

Principiul anulării actului subsecvent ca urmare a anulării

actului iniţial este o consecinţă a:

- celorlalte două principii ale efectelor nulităţii:

retroactivităţii şi repunerii în situaţia iniţială ;

- unui alt principiu mare de drept: nemo dat quod non habet

sau nemo plus juris ad alium transffere potest quam ipse

habet (numeni nu poate transmite un drept pe care nu-l are

sau nimeni nu poate transmite mai multe drepturi decât are

82

Art. 1164 C. civ. dispune: „Când minorii, interzişii sau femeile măritate sunt admişi, în această calitate, a exercita acţiune în resciziune contra angajamentelor lor, ei nu întorc ceea ce au primit, în urma acestor angajamente, în timpul minorităţii, interdicţiei sau maritajului, decât dacă se probează că au profitat de aceea ce li s-a dat.” (Această dispoziţie a devenit inaplicabilă în privinţa femeilor măritate, prin efectul Legii privitoare la ridicarea incapacităţii civile a femeii măritate, promulgată prin Decretul nr. 1412/1932 - n. n.).

comercial

77

el însuşi).

Acest al treilea principiu al efectelor nuliăţtii poate fi definit ca

fiind regula juridică în virtutea căreia anularea actului primar atrage şi

anularea actului subsecvent, ca urmare a legăturii sale cu primul.

Aplicarea acestui principiu în practică se concretizează şi în

două situaţii specifice:

1) pentru „actele autorizate”, anularea autorizaţiei

administrative ce precede actul juridic civil, conduce şi la

anularea actului care avea la bază acea autorizaţie;

2) pentru cazul a două acte: unul principal şi celalalt accesoriu,

anularea actului principal atrage şi anularea actului

accesoriu, prin aplicarea adagiului accesorium sequitur

principalem.

Principiul anulării actului subsecvent ca urmare a anulării

actului iniţial nu se bucură, nici el, de o consacrare legală, cu caracter

general. Art. 1770 C. civ., ce se referă la ipotecă, prevede: „Acei care au

asupra unui imobil un drept suspens prin o condiţie, sau rezolubil în

oarecare cazuri, sau supus la o acţiune în resciziune, nu pot consimţi

decât o ipotecă supusă aceloraşi condiţii sau aceloraşi resciziuni.”

Constituie excepţii de la principiul resoluto iure dantis

resolvitur ius accipientis acele cazuri în care, deşi actul iniţial se

anulează, actul subsecvent este totuşi menţinut, din cauza unor motive

temeinice.

Menţinerea actului subsecvent, în aceste situaţii de excepţie,

este justificată de două mari principii de drept:

1) cel al ocrotirii bunei-credinţe a subdobânditorului, cu titlu

oneros, al unui bun;

2) cel al asigurării stabiliăţtii circuitului civil.

Sunt excepţii de la principiul anulării actului subsecvent ca

urmare a anulării actului

iniţial:

- terţul dobânditor al unui bun mobil, cu bună credinţă, de la

un detentor precar căruia adevăratul proprietar i l-a

încredinţat de bună voie, păstrează bunul, în temeiul art.

1909 C. civ. alin. 183

, coroborat cu art. 972 C. civ.84

;

- art. 20 din Decretul nr. 31/1954 prevede: „Dacă cel declarat

mort este în viaţă, se poate cere, oricând, anularea hotărârii

prin care s-a declarat moartea.

Cel declarat mort poate cere, după anularea hotărârii declarative

de moarte, înapoierea bunurilor sale. Cu toate acestea, dobânditorul cu

titlu oneros nu este obligat să le înapoieze, decât dacă se face dovada că

la data dobândirii ştia că persoana declarată moartă este în viaţă”;

- subdobânditorul, de bună credinţă şi cu titlu oneros al unui

bun imobil îl păstrează, deşi titlul de proprietate al

transmiţătorului a fost declarat nul sau anulat.

Principii de drept care înlătură regula quod nullum est

nullunproducit effectum:

83

Potrivit art. 1909 alin. 1, „Lucrurile mişcătoare se prescriu prin faptul posesiunii lor, fără să fie trebuinţă de vreo curgere de timp.”

84 Cf. art. 972 C. civ.: „Dacă lucrul ce cineva s-a obligat succesiv a da la două persoane este mobil, persoana pusă

în posesiune este preferită şi rămâne proprietară, chiar când titlul său este cu dată posterioară, numai posesiunea să fie de bună credinţă.”

comercial

78

Acele principii de drept care, aflate în concurs cu regula quod

nullum est nullum producit effectum, o înlătură, sunt:

1) principiul conversiunii actului juridic;

2) principiul validităţii aparenţei în drept (error communis

facit ius);

3) principiul răspunderii delictuale.

1. Principiul conversiunii actului juridic.

Efectul acestui principiu este înlocuirea (substituirea) actului

juridic nul cu alt act juridic valabil. Deci, manifestarea de voinţă

valabilă într-un act juridic nul poate avea o valoare independentă de

soarta acelui act.

Temeiul conversiunii îl constituie regula de interpretare logică

consacrată de art. 978 C. civ.: „Când o clauză este primitoare de două

înţelesuri, ea se interpretează în sensul ce poate avea un efect, iar nu în

acela ce n-ar putea produce niciunul”, regulă ce se regăseşte în adagiul

actus interpretandus est potius ut valeat quam ut pereat.

Pentru a putea opera conversiunea trebuie îndeplinite

următoarele condiţii:

- cele două acte juridice să fie încheiate între aceleaşi părţi;

- să existe un element care să diferenţieze actul nul de cel

valabil (să fie de natură diferită; conţinutul lor să fie diferit;

să producă efecte diferite; condiţiile de formă să fie diferite

pentru fiecare din cele două acte);

- unul din cele două acte să fie anulat total şi efectiv;

- actul valabil să întrunească toate condiţiile de validitate, iar

aceste condiţii să se regasească în cuprinsul actului anulat;

- din manifestarea de voinţă a părţilor (părţii) să nu rezulte

imposibilitatea conversiunii.

Rezultă, deci, că nu va exista conversiune în următoarele

cazuri:

a) când este vorba de nulitate parţială: unele clauze ale actului

sunt anulate, iar altele menţinute;

b) când actul nu este încă anulat, operând prezumţia de

validitate;

c) când este doar o problemă de calificare, din cauza

denumirii greşite date de părţi actului juridic;

d) cazul validării actului prin confirmare sau prin îndeplinirea

ulterioară a cerinţei legale nerespectate la încheierea

actului juridic.

Menţionăm ca aplicaţii ale conversiunii actului juridic civil:

- manifestarea de voinţă care, nulă ca vânzare-cumpărare,

valorează antecontract de vânzare-cumparare;

- actul de înstrăinare este lovit de nulitate, dar e valabil ca

revocare a legatului care avea ca obiect bunul ce forma

obiect şi al actului de înstrăinare anulat - caz prevăzut

expres de art. 932 C. civ.: „Orice înstrăinare a obiectului

legatului, făcută cu orice mod sau condiţie, revocă legatul

pentru tot ce s-a înstrăinat, chiar când înstrăinarea va fi

nulă, sau când obiectul legat va fi reintrat în starea

testatorului”;

- cazul moştenitorului care înstrăinează un bun din masa

succesorală; cu toate ca actul de înstrăinare este nul,

manifestarea de voinţă pe care o conţine valorează ca

comercial

79

acceptare a succesiunii - caz prevăzut de art. 689 C. civ.:

„Acceptarea poate fi expresă sau tacită. Este expresă când

se însuşeşte titlul sau calitatea de erede într- un act autentic

sau privat; este tacită când eredele face un act, pe care n-ar

putea să-l facă decât în calitatea sa de erede, şi care lasă a se

presupune neapărat intenţia sa de acceptare.”

2. Principiul validităţii aparenţei în drept (error communis

facit ius) înlătură nulitatea unui act încheiat într-o situaţie

de eroare comună, obştească.

O aplicaţie a acestui principiu este consacrată cu privire la

actele de stare civilă: atunci când înregistrările în registrul de stare

civilă au fost făcute de o persoană necompetentă, dar care a exercitat

public atribuţia sa de delegat de stare civilă, sunt valabile, chiar dacă

persoana respectivă nu avea, în realitate, această calitate.

3. Principiul răspunderii civile delictuale.

Între principiul ocrotirii minorului, consacrat de art. 1159 C.

civ.85

şi principiul răspunderii civile delictuale (nemini laedere), cel

care are câştig de cauză este principiul răspunderii civile delictuale,

ceea ce echivalează cu menţinerea actului anulabil, ca fiind cea mai

bună reparare a prejudiciului ce s-ar produce părţii cocontractante prin

fapta ilicită a minorului; în acest context, art. 1162 C. civ. dispune:

„Minorul n-are acţiunea în resciziune contra obligaţiilor ce

rezultă din delictele sau cvasidelictele sale.”

2.13 Teste de autoevaluare:

1. Care este criteriul după care clasificăm nulitatea în

absolută şi relativă?

2. Acţiunea în nulitate absolută este prescriptibilă?

3. Poate fi nulitatea relativă confirmată? Ce este actul

confirmativ?

2.14 Răspunsurile testelor de autoevaluare:

1. Criteriul după care clasificăm nulitatea în absolută şi

relativă este natura generală, obştească sau particulară a

interesului ocrotit de norma juridică încălcată cu ocazia

încheierii actului juridic.

2. Acţiunea în nulitate absolută este imprescriptibilă.

3. Da, nulitatea relativă poate fi confirmată. Actul

confirmativ trebuie să respecte condiţiile de validitate

cerute oricărui act juridic civil şi este actul prin care partea

contractantă îndreptăţită să invoce nulitatea relativă

renunţă la acest drept.

2.15 Rezumat:

În această secţiune a fost analizată noţiunea nulităţii şi

delimitarea ei de alte instituţii; au fost folosite mai multe criterii şi s-au

prezentat clasificări ale nulităţii, cu privire specială asupra regimului

juridic al nulităţii absolute şi al celei relative. De asemenea, au fost

prezentate efectele nulităţii, cu principiile care le guvernează.

2.16 Bibliografie:

1. Drept civil, vol. I, Catedra de Drept, Editura Lumina Lex,

Bucureşti, 2000

85

Art. 1159 C. civ.: „Minorul ce face o simplă declaraţie că este major are acţiunea în resciziune.”

comercial

80

2. Curs de drept civil, Raluca Dimitriu, Editura Tribuna

Economică, Bucureşti, 2002

3. Drept civil român. Introducere în dreptul civil român.

Subiectele dreptului civil român, Gh. Beleiu, Editura

Şansa, Bucureşti, 1994

4. Elemente de dreptul afacerilor, Ileana Voica, Editura ASE,

Bucureşti, 2010. Lucrare de control:

1. Definiţi actul juridic civil.

2. Prin ce se deosebieşte clasificarea actelor juridice în

unilaterale şi bilaterale de clasificarea contractelor în

unilaterale şi bilaterale?

3. Cum se subclasifică actele cu titlu oneros?

4. Care sunt modalităţile de care poate fi afectat un act

juridic?

5. Definiţi consimţământul.

6. Care sunt condiţiile pe care trebuie să le întrunească

consimţământul pentru a fi valabil?

7. Ce este cauza actului juridic?

8. Daţi două exemple de acte juridice solemne.

9. Care sunt principiile care guvernează efectele actului

juridic civil?

10. Care este regimul juridic al nulităţii absolute şi care este

regimul juridic al nulităţii relative?

comercial

81

UNITAREA DE ÎNVĂŢARE NR. 3

Obiective: Unitarea de învăţare cuprinde trei secţiuni: privind faptele de comerţ, privind calitatea de

comerciant şi privind fondul de comerţ. Toate trei sunt instituţii fundamentale ale dreptului

afacerilor şi studierea lor temeinică este necesară formării juridice a unui economist. Timp de studiere: 1 ora şi 'A

Secţiunea 1. Faptele de comerţ

2.17 Definiţie

Aşa cum s-a arătat în literatura juridică86

, ansamblul regulilor

care compun dreptul comercial este determinat de trei noţiuni: cea de

act de comerţ, cea de comerciant şi cea de fond de comerţ.

Codul comercial român nu dă o definiţie a faptei de comerţ, ci

enumeră doar acte şi operaţiuni pe care le consideră fapte de comerţ.

Termenul juridic utilizat - fapte de comerţ - este propriu numai

Codului comercial român, care, în această privinţă, se delimitează atât

de modelul italian, cât şi de cel francez, ambele folosind termenul de

act (acte de commerce, atti di comercio). Întrebarea care s-a pus în

literatura juridică87

este dacă această deosebire este numai rodul

întâmplării, fiind o simplă scăpare lingvistică. Răspunsul care s-a dat de

către cea mai mare parte a doctrinei a fost că folosirea expresiei fapte de

comerţ nu este o simplă întâmplare. Aşa cum se ştie, în teoria dreptului,

actele juridice se disting de faptele cu semnificaţie juridică prin aceea

că primele sunt manifestări de voinţă făcute cu scopul de a produce

efecte juridice, pe când cele din urmă produc efecte juridice prin voinţa

legii, independent de voinţa autorilor. Legiuitorul român a vrut să

supună legilor comerciale nu numai raporturile rezultate din actele

juridice, ci şi raporturile juridice izvorâte din faptele juridice88

. Deci,

potrivit Codului comercial, intră sub incidenţa legilor comerciale nu

numai contractele comerciale, dar şi faptele licite (îmbogăţirea fără

justă cauză, plata nedatorată şi gestiunea de afaceri) şi faptele ilicite,

săvârşite de comercianţi în legătură cu activitatea lor comercială.

Alăturându-ne opiniei majoritare, folosim terminologia legii - fapte de

comerţ - deoarece ea exprimă concepţia legiuitorului român şi nu

termenul acte de comerţ - folosit de unii autori.

Pe plan mondial, în diverse sisteme de drept există două

concepţii fundamentale pentru definirea comercialităţii:

1. Concepţia obiectivă de definire a comercialităţii, care este

de inspiraţie franceză şi care porneşte de la obiect (actul,

faptul de comerţ) spre subiect (comerciant), considerând că

anumite operaţiuni au caracter comercial prin însăşi natura

lor, indiferent dacă persoana care le săvârşeşte este

comerciant sau necomerciant,

2. Concepţia subiectivă de definire a comercialităţii, care este

de inspiraţie germană şi care porneşte de la subiect

86

R. Houin, R. Radiere, Droit comercial, Sirey, Paris, 1971, Quatrieme edition, p. 23 şi M. L. Belu Magdo, Drept comercial, Editura HG, Bucureşti, 2003, p. 26.

87 I. Turcu, Dreptul afacerilor, Editura Fundaţiei „Chemarea”, Iaşi, 1993, p. 13 şi următoarele. 88

Vezi I. N. Finţescu, Curs de drept comercial, vol. I, Bucuresti, 1929, p. 32 şi S. Cărpenaru, Drept comercial român, vol. I, Editura Atlas Lex, Bucureşti, 1993, p. 31.

comercial

82

(comerciant) spre obiect (actul, faptul de comerţ),

considerând că suntem în prezenţa unui fapt de comerţ

atunci când acesta este săvârşit de un comerciant, prin

comerciant înţelegând persoana fizică sau juridică

recunoscută ca atare (ca şi comerciant) şi înmatriculată în

registrul comerţului.

În concepţia subiectivă, înmatricularea în registrul comerţului

are un caracter constitutiv de drepturi, spre deosebire de concepţia

obiectivă, în care înmatricularea în registrul comerţului are doar un

caracter declarativ de drepturi.

Dreptul român consacră, în principal, concepţia obiectivă de

definire a comercialităţii

- ilustrată prin art. 3 C. com. şi, în subsidiar, concepţia subiectivă de

definire a comercialităţii

- ilustată de art. 4 şi 7 C. com.

Art. 3 C. com. cuprinde o enumerare a 20 de fapte de comerţ.

Legiuitorul român, neavând o concepţie proprie asupra faptelor de

comerţ nu le-a definit, ci a preferat să enumere 20 de opraţiuni sau

activităţi pe care le-a declarat fapte de comerţ obiective89

.

Problema care s-a pus în literatura juridică a fost dacă această

enumerare este limitativă, exhaustivă sau, dimpotivă, exemplificativă -

putându-se adăuga la ea.

Opinia cea mai veche considera că această enumerare este

limitativă90

. Chiar şi această opinie precizează că enumerarea limitativă

nu suprimă discuţiile ce s-ar putea face în legătură cu încadrarea unor

acte sau poeraţiuni în una din cele 20 de fapte de comerţ prevăzute de

art. 3 C. com.

Opinia dominantă este cea porivit căreia enumerarea făcută de

art. 3 C. com are un caracter enunţiativ, exemplificativ, ea referindu-se

la cele mai frecvente acte juridice sau operaţiuni comerciale de la data

adoptării codului91

.

Aşa cum s-a scris în literatura juridică92

, interesul practic al

delimitării faptelor de comerţ de cele cu caracter civil constă în:

- definirea comerciantului se face, în principal, în funcţie de

activitatea pe care o desfăşoară (a se vedea art. 7 C. com.),

- dispoziţiile legale care reglementează faptele de comerţ

sunt, adesea, diferite de cele care reglementează actele

civile.

În doctrina dreptului comercial au fost propuse mai multe

criterii pentru caracterizarea faptelor de comerţ93

:

1) Criteriul speculaţiei, potrivit căruia actul de comerţ este un

act de speculaţie deoarece este făcut în scopul obţinerii de

profit, speculând asupra transformării unor materii prime,

materiale etc. în produse de o valoare superioară sau asupra

schimbului de produse. Aşa cum s-a subliniat în doctrină94

,

termenul de speculaţie nu are sensul peiorativ din limbajul

curent, de înşelătorie în afaceri, ci acela de activitate prin

89

M. L. Belu Magdo, Drept comercial, Editura HG, Bucureşti, 2003, p. 29. 90

C. A. Arion, Elemente de drept comercial, Editura Socec, Bucureşti, 1920, p. 86. 91

S. Cărpenaru, op. cit., p. 32, M. L. Belu Magdo, op. cit., p. 30. Pentru o opinie contrară vezi S. Angheni, M. Volonciu, C. Stoica, Drept comercial, Editura All Beck, Bucureşti, 2004, p. 23.

92 S. Angheni, M. Volonciu, C. Stoica, op. cit., p. 21-22.

93 Pentru o expunere mai amplă vezi I. L. Georgescu, Drept comercial român, vol. I, Editura Socec, Bucuresti,

1946, p. 169-180 şi S. Cărpenaru, op. cit., p. 34-36. 94

S. Cărpenaru, op. cit., p. 34, nota 3.

comercial

83

care se urmăreşte obţinerea de beneficii, de profit.

2) Criteriul circulaţiei, care consideră actul de comerţ un act de

circulaţie, de intermediere, având în vedere drumul parcurs

de marfă de la producător la consumator.

3) Criteriul întreprinderii, potivit căruia actul de comerţ este

actul îndeplinit într-o întreprindere, adică o activitate

metodic organizată şi nu un act juridic izolat.

Fiecare dintre autorii care au propus aceste criterii au considerat

că acel criteriu propus de ei este suficient, singur, pentru definirea

comercialităţii. Dar practica judiciară a infirmat aceasta. Au fost totuţi

reţinute primele două criterii, întrunite cumulativ, pentru definirea

faptei de comerţ, iar criteriul întreprinderii a fost utilizat pentru

subclasificarea faptelor de comerţ obiective.

Astfel, faptul de comerţ este definit ca fiind orice activitate care

dă naştere la raporturi juridice guvernate de legea comercială şi care se

întemeiază pe ideea de schimb sau intermediere şi care urmăreşte

obţinerea de profit.

Art. 4 C. com - ce ilustrează aplicarea în dreptul nostru, în

subsidiar, a concepţiei subiective de definire a comercialităţii - instituie

o prezumţie de comercialitate, potrivit căreia orice alte contracte sau

obligaţii ( în afară de cele enumerate de art. 3 C. com) ale unui

comerciant au caracter comercial, dacă nu sunt de natură civilă sau dacă

nu rezultă contrariul

- caracterul lor necomercial - din însuşi actul. Aceasta este o prezumţie

legală relativă, ea putând fi răsturnată prin proba contrară.

Legiuitorul român foloseşte şi criteriul negativ, în art. 5 C.

com., arătând faptele care nu pot fi calificate fapte de comerţ.

1.1 Clasificare

În doctrina clasică a dreptului comercial, faptele de comerţ au

fost clasificate în trei categorii principale:

- fapte de comerţ obiective, care, potrivit concepţiei obiective

de definire a comercialităţii, au un caracter comercial prin

însăşi natura lor şi sunt supuse legii comerciale, indiferent

dacă persoana care le săvârşeşte este comerciant sau

necomerciant,

- fapte de comerţ subiective, care, potrivit concepţiei

subiective de definire a comercialităţii, capătă caracter

comercial în virtutea faptului că sunt săvârşite de un

comerciant,

- fapte de comerţ mixte sau unilaterale, care pentru una din

părţi au caracter comercial, iar pentru cealaltă parte au

caracter civil. De exemplu, cumpărarea, de către un elev, a

unor dulciuri de la un comerciant sau încheierea, decătre un

particular - persoană fizică a unui contract de asigurare de

viaţă sau de bunuri. Un alt exemplu de faptă de comerţ

mixtă sau unilaterală este cumpărarea, de către un

comerciant - pentru aprovizionarea comerţului său - a unor

fructe şi legume de la un producător agricol.

La rândul lor, faptele de comerţ obiective se subclasifică în trei

grupe:

- operaţiuni de intermediere în schimb asupra mărfurilor şi

titlurilor de credit, denumite şi fapte obiective constitutive

comercial

84

de comerţ,

- acte de intermediere în operaţiunile de schimb purtând

asupra muncii oragnizate (întreprinderile),

- fapte de comerţ conexe (accesorii).

Din prima grupă fac parte cumpărarea şi vânzarea comercială şi

operaţiunile de bancă şi schimb.

Potrivt doctrinei95

, deşi sub aspectul structurii cumpărarea şi

vânzarea comercială se aseamănă cu contractul de vânzare-cumpărare

din dreptul civil, funcţia economică diferită a celor două contracte le

deosebeşte.

În cazul vânzării-cumpărării comerciale, intenţia de revânzare

sau închiriere trebuie să existe la momentul cumpărării, să privească

bunul cumpărat şi să fie adusă la cunoştinţa celeilalte părţi contractante.

Operaţiunile de bancă sunt operaţiuni asupra numerarului,

creditelor şi titlurilor negociabile.

Operaţiunile de schimb se referă la schimbul monedelor sau

biletelor de bancă naţionale sau străine, sub formă obişnuită când se

schimbă imediat monedă contra monedă, fie la operaţiuni de

transmitere de fonduri prin evitarea transferului de numerar96

.

Din a doua grupă de fapte de comerţ obiective fac parte

activităţile organizate sub forma unei întreprinderi.

În absenţa unei definiţii legale a întreprinderii, doctrinei i-a

revenit sarcina să o definească. Potrivit concepţiei clasice a dreptului

comercial, care are în vedere sensul economic al noţiunii de

întreprindere, aceasta este definită ca un organism în fruntea căruia se

află o persoană numită întreprinzător, care combină forţele naturii cu

capitalul şi munca proprie şi a altora în scopul de a produce bunuri

economice97

.

Art. 3 C. com enumeră o serie de activităţi organizate sub formă

de întreprinderi. Ele pot fi grupate în două categorii98

:

- din prima fac parte întreprinderile de construcţii şi

întreprinderile de fabrici şi manufacturi,

- din a doua categorie fac parte întreprinderile de prestări de

servicii, cum ar fi întreprinderile de furnituri, întreprinderile

de spectacole publice, întreprinderile de comision, agenţii şi

oficii de afaceri, întreprinderile de editură, imprimerie,

librărie şi obiecte de artă, întreprinderile de transport de

persoane sau lucruri, întreprinderile de asigurare,

întreprinderile de depozit în docuri şi antrepozite.

Din grupa a treia, a faptelor de comerţ conexe sau accesorii fac

parte operaţiunile care prin natura lor nu sunt comerciale, dar

dobândesc comercialitate datorită raportului de dependenţă cu actele

sau operaţiunile pe care legea le califică fapte de comerţ, cum ar fi

contractele de report asupra titlurilor de credit, cumpărările şi vânzările

de părţi sociale sau acţiuni ale societăţilor comerciale, operaţiunile de

mijlocire în afaceri, contul curent şi cecul, cambia şi ordinele în

producte, contractele de mandat, comision şi consignaţie, contractele

de gaj şi fidejusiune, operaţiuni privind navigaţia pe apă.

95

M. L. Belu Magdo, op. cit., p. 31. 96

Codul comercial adnotat, Editura Tiparul românesc, 1994, p. 19. 97

I. N. Finţescu, op. cit., p. 44. 98

Vezi M. L. Belu Magdo, op. cit., p. 36.

comercial

85

2.18 Teste de autoevaluare:

11. Daţi exemplu de o faptă de comerţ obiectivă organizată sub

formă de întreprindere.

12. Ce sunt faptele de comerţ mixte sau unilaterale?

2.19 Răspăunsurile testelor de autoevaluare:

1. Exemplu de faptă de comerţ obiectivă organizată sub formă

de întreprindere: întreprinderile de construcţii.

2. Faptele de comerţ mixte sau unilaterale sunt cele care,

pentru una din părţi au caracter civil, iar pentru cealaltă

caracter comercial.

2.20 Rezumat:

În această secţiune s-a prezentat noţiunea de faptă de comerţ,

precum şi clasificarea faptelor de comerţ.

2.21 Bibliografie:

1. Drept comercial, Smaranda Angheni, Magda Volonciu,

Camelia Stoica, Editura CH Beck, Bucureşti, 2010

2. Drept comercial român, Stanciu Cărpenaru, Ediţia a 6-a

revizuită şi adăugită, Editura Universul Juridic, Bucureşti,

2009

3. Elemente de dreptul afacerilor, Ileana Voica, Editura ASE,

Bucureşti, 2010

4. Codul Comercial Român

Secţiunea 2. Calitatea de comerciant

În acord cu concepţia obiectivă de difinire a comercialităţii, care

este consacrată, în principal, în dreptul nostru, activitatea comercială

este desfăşurată, în primul rând, de comercianţi, dar şi de necomercianţi

ce săvârşesc, în mod accidental, fapte de comerţ obiective.

Dobândirea calităţii de comerciant se face în mod diferit după

cum este vorba, pe de-o parte, de comercianţi persoane fizice,

întreprinderi familiale sau asociaţii în participaţiune (reglementate de

Codul comercial român art. 251-256), iar pe de altă parte, de

comercianţi colectivi cu personalitate juridică (societăţi comerciale

reglementate de Legea nr. 31/1990 cu modificările şi completările

ulterioare, regii autonome99

şi organizaţii cooperatiste, reglementate

prin legislaţia specifică sau grupuri de interes economic cu caracter

comercial, reglementate prin Legea nr. 161/2003 - după modelul

francez).

2.22 Comerciantul persoană fizică100

Potrivit art. 7 C. com., sunt comercianţi aceia care fac fapte de

comerţ, având comerţul ca o profesiune obişnuită.

Observăm că această reglementare consacră concepţia obiectivă

cu privire la calitatea de comerciant, potrivit căreia această calitate

99

Spre deosebire de opinia dominantă in doctrina ce consideră regiile autonome comercianti, există opinii ce consideră ca acestea nu sunt comercianti deoarece desfasoara o activitate de interes public. În acest sens, a se vedea S. Angheni, M. Volonciu, C. Stoica, Drept comercial, Editura All Beck, Bucuresti, 2004, p. 36.

100 Pentru întreprinderea individuală fără personalitate juridică organizată de un întreprinzător persoană fizică, a

se vedea dispoziţiile OUG nr. 44/2008.

comercial

86

poate fi definită pornind de la natura faptelor pe care le săvârşeşte acea

persoană.

Cele două condiţii cerute de lege pentru ca o persoană fizică să

dobândească statutul de comerciant sunt săvârşirea de fapte de comerţ

şi cu titlul de profesiune.

În legătură cu profesiunea comercială s-au făcut precizări în

doctrină101

cum că profesiunea comercială nu trebuie înţeleasă ca o

activitate exclusivă a persoanei în cauză şi nici ca o activitate

principală, dar este necesar ca principalele mijloace de subzistenţă ale

persoanei să provină din activitatea comercială.

Rezultă că săvârşirea faptelor de comerţ obiective are caracterul

unei profesiuni dacă există două elemente:

- un element de fapt (factum), care constă în exerciţiul

sistematic şi repetat al unor fapte de comerţ obiective şi

- un element psihologic (animus), care se referă la intenţia de

a deveni comerciant, de a dobândi o anumită condiţie

socială.

La aceste două condiţii prevăzute de lege, doctrina a adăugat

(deşi facultativă, această condiţie este, de cele mai multe ori

îndeplinită), o a treia condiţie şi anume ca săvârşirea de fapte de comerţ

obiective, cu titlu de profesiune să se facă în nume propriu. Adăugarea

acestei condiţii a fost motivată în doctrină prin aceea că şi auxiliarii

comercianţilor săvârşesc fapte de comerţ obiective, cu titlu de

profesiune, dar în numele altuia (nomine alieno), în numele

comerciantului pe care îl ajută.

Potrivit principiului simetriei juridice, dacă dobândirea calităţii

de comerciant a persoanei fizice are lor prin îndeplinirea unor elemente

de fapt, şi dovada calităţii de comerciant se face, în acest caz, prin

dovedirea sau probarea aceloraşi elemente de fapt, şi anume săvârşirea

de fapte de comerţ obiective, cu titlu de profesiune. Înmatricularea în

registrul comerţului a persoanei fizice creează doar o prezumţie de

comercialitate, ce trebuie completată cu dovada elementelor de fapt

arătate.

Calitatea de comerciant a persoanei fizice încetează atunci când

aceasta încetează să săvârşească fapte de comerţ, cu titlu de profesiune, având intenţia de a renunţa la activitatea comercială.

2.23 Limitele principiului libertăţii comerţului

Potrivit principiului libertăţii exercitării comerţului, accesul la

profesiunea comercială este liber, în funcţie de dorinţele şi interesele

fiecăruia. Legea sau convenţia părţilor stabilesc anumite limite ale

acestui principiu, a căror raţiune este protejarea unor interese generale,

obşteşti ale societăţii sau a unor interese particulare, private.

Astfel, în literatura de specialitate102

, sunt menţionate două

categorii de limite ale principiului libertăţii exercitării comerţului:

- limite legale, care au ca scop atât protejarea persoanei care

face comerţ, cât şi protejarea intereselor generale, ale

terţilor ce ar putea fi prejudiciaţi prin activitatea acestor

persoane. Astfel, legiuitorul reglementează:

a) incapacităţi generale, în cazul minorilor sau al

101

S. Cărpenaru, Drept comercial român, Vol. I, Editura Atlas Lex, Bucureşti, 1993, p. 82. 102

M. Pedamon, Droit commerciel, Dalloz, 1994, p. 106-128 şi S. Angheni, M. Volonciu, C. Stoica, op. cit., p. 38-39.

comercial

87

persoanelor aflate sub interdicţie judecătorească, ce nu

pot începe un comerţ şi nu pot dobândi calitatea de

comerciant deoarece nu au capacitate de exerciţiu

deplină103

,

b) interdicţii, decăderi sau incompatibilităţi sau stabilirea

unor reglementări speciale în acest sens, în scopul

apărării intereselor generale ale societăţii. Interdicţiile

legale se referă la anumite activităţi care nu pot face

obiectul comerţului particular şi care sunt monopol de

stat (ex. prelucrarea tutunului, prospectarea şi extracţia

cărbunelui, a minereurilor feroase) sau activităţi care

sunt considerate infracţiuni (ex. fabricarea sau

comercializarea de droguri sau narcotice în alt scop

decât de medicament).

Interdicţiile convenţionale sunt stabilite sub forma

clauzelor inserate în contract şi produc efecte numai

între părţile contractante (exemplu: vânzătorul fondului

de comerţ se obligă ca, o anumită perioadă de timp să nu

facă acelaşi gen de comerţ).

Decăderile se referă la personele care au făcut comerţ în

trecut şi au săvârşit fapte grave în legătură cu activitatea

comercială - infracţiuni economice, cum ar fi bancruta

frauduloasă, falsul - care îi fac nedemni de a mai

exercita comerţ în viitor.

În ceea ce priveşte incompatibilităţile, datorită

caracterului speculativ al activităţii comerciale, anumite

funcţii sau profesii sunt incompatibile cu aceasta. Astfel,

nu pot fi comercianţi parlamentarii, funcţionarii publici,

magistraţii, militarii etc. De asemenea, nu pot fi

comercianţi persoanele care exercită profesii liberale,

cum ar fi notari, avocaţi, medici, arhitecţi etc.

- limite convenţionale, cum ar fi obligaţia de non-concurenţă

prevăzută în contractul de muncă, obligaţia de garanţie

contra evicţiunii ce aparţine vânzătorului sau locatorului

unui fond de comerţ etc.

2.24 Delimitarea calităţii de comerciant de alte profesiuni

Delimitarea se referă la meseriaşi, agricultori şi profesiunile

liberale.

a) Meseriaşii

Activitatea meseriaşului se referă la executarea operaţiunilor de

prelucrare şi transformare a obiectului muncii sau la prestarea de

servicii, pe baza cunoştinţelor dobândite prin şcolarizare şi practică.

Activitaea sa este civilă atunci când se limitează la exerciţiul

meseriei sale pe baza comenzilor clienţilor şi cu materialele acestora.

În cazul în care meseriaşul cumpără el materialele şi execută

103

Deşi atât minorii, cât şi interzişii judecatoreşti nu pot începe un comerţ, totuşi, situaţia minorilor este ceva mai bună deoarece în cazul în care un minor a mostenit un fond de comerţ, reprezentantul legal al minorului poate continua comertul în numele şi în interesul acestuia, cu intenţia de a i-l preda când va împlini 18 ani. Dacă interzisul judecătoresc mosteneşte un fond de comerţ, reprezentantul legal al acestuia va fi obligat să vândă fondul de comert, să-l lichideze, considerându-se că această soluţie corespunde cel mai bine interesului interzisului.

comercial

88

produsele pe care le vinde clienţilor sau atunci când meseriaşul îşi

organizează activitatea sub forma unei mici întreprinderi, fiind ajutat de

alte persoane se pune problema dacă nu cumva el devine comerciant,

îndeplinind condiţiile prevăzute de art. 7 C. com., şi anume săvârşirea

de fapte de comerţ obiective, cu titlu de profesiune.

b) Agricultorii

Art. 5 C. com. nu consideră fapte de comerţ vânzarea

produselor pe care proprietarul sau cultivatorul le are de pe pământul

său sau de pe cel cultivat de el. Nefiind comerciant, proprietarul sau

arendaşul care vinde produsele obţinute de pe pământul său sau cel

cultivat de el săvârşeşte un act juridic civil.

Agricultorul care nu se limitează la a vinde propriile produse, ci

cumpără şi alte produse pentru a le revinde sau a le prelucra şi apoi a le

revinde, săvârşeşte acte de comerţ, cu titlu de profesiune, fiind ţinut de

toate obligaţiile profesionale ale comercianţilor.

c) Profesiunile liberale

Persoanele care exercită profesiuni liberale nu au calitatea de

comercianţi (medici, arhitecţi, notari, avocaţi, artişti, experţi contabili

etc.). Ei îşi pun la dispoziţia celor interesaţi cunoştinţele şi competenţa

lor în schimbul unui onorariu. O caracteristică a profesiunilor liberale

este relaţia de ataşament fondată pe încrederea clienţilor faţă de aceia ce

le exercită.104

Aşa cum am arătat, profesiile liberale sunt incompatibile cu

activitatea comercială.

În cazul în care cel care exercită o profesiune liberală cumpără

şi foloseşte anumite materiale (de ex. medicul stomatolog), se

consideră că aceste acte sunt accesorii profesiunii şi persoana în cauză

nu devine comerciant.

2.25 Calitatea de comerciant a persoanei juridice

Comercianţii colectivi cu personalitate juridică sunt societăţile

comerciale (reglementate de Legea nr. 31/1990 republicată şi care vor

fi studiate separat, la disciplina drept societar), regiile autonome (deşi

există opinii în literatura juridică potrivit cărora regiile autonome nu ar

fi comercianţi deoarece desfăşoară o activitate de interes public105

),

organizaţiile cooperatiste, precum şi grupurile de interes economic cu

caracter comercial (reglementate în România prin Legea nr. 161/2003,

după modelul francez). Regiile autonome şi organizaţiile cooperatiste

sunt reglementate prin legi speciale.

Aşa cum s-a spus în literatura juridică, spre deosebire de

persoanele fizice care devin comercianţi, societăţile comerciale se nasc

comercianţi106

.

Astfel, pentru ca o persoană juridică să dobândească statutul de

comerciant este suficientă simpla ei constituire, în condiţiile legii.

De asemenea, dovada calitaţii de comerciant a personei juridice

se face foarte simplu, prin prezentarea unei simple copii după

104

M. L. Belu Magdo, Drept comercial, Editura HG, Bucureşti, 2003, p. 63. 105

Vezi în acest sens S. Angheni, M. Volonciu, C. Stoica, Drept comercial, Editura All Beck, Bucureşti, 2004, p. 36.

106 S. Cărpenaru, Drept comercial român, Editura All Beck, Bucureşti, 2002, p. 65.

comercial

89

certificatul de înmatriculare în registrul comerţului.

Această calitate se pierde în momentul în care societatea

comercială îşi încetează existenţa ca persoană juridică. Personalitatea

juridică încetează pe data ultimului act de lichidarea, iar societatea este

radiată din registrul comerţului.

Art. 8 C. com. prevede că statul român, ca persoană juridică,

precum şi unităţile administrativ-teritoriale nu pot dobândi calitatea de

comerciant, chiar dacă, în mod accidental, intră în raporturi juridice

comerciale - supuse legii comerciale. Aceasta deoarece scopul pentru

care au fost create aceste persone juridice nu este comerţul, ci

desfăşurarea unor activităţi de interes public ale comunităţii respective.

Potrivit Ordonanţei Guvernului nr. 26/2001, asociaţiile şi

fundaţiile nu au calitatea de comerciant, scopul înfiinţării lor fiind

desfăşurarea unei activităţi dezinteresate, în diverse domenii (cultural,

artistic, sportiv etc.). Dar, acelaşi act normativ prevede că asociaţiile şi

fundaţiile pot înfiinţa întreprinderi economice, dar numai dacă acestea

sunt în legătură cu scopul lor (ex. o asociaţie culturală poate înfiinţa o

editură). Această posibilitate conferită de lege asociaţiilor şi fundaţiilor

nu le permite însă să dobândească statutul de comerciant, chiar dacă

raporturile juridice izvorâte din săvârşirea faptelor de comerţ la care

aceste asociaţii sau fundaţii participă, sunt supuse legilor comerciale.

2.26 Obligaţiile profesionale ale comerciantului

Comerciantul beneficiază de drepturi şi are obligaţii, care,

împreună, formează conţinutul statutului juridic al comerciantului.

Principalele obligaţii profesionale ale unui comerciant sunt:

- înregistrarea în Registrul comerţului la începutul activităţii

sale, înscrierea de menţiuni în registrul comerţului privind

anumite acte şi fapte cerute de lege, pe parcursul

desfăşurării activităţii, precum şi radierea din Registrul

comerţului, la încetarea activităţii comerciale (obligaţie ce

este reglementată de Legea nr. 26/1990 privind registrul

comerţului republicată),

- întocmirea registrelor de contabilitate şi a bilanţului contabil

(obligaţie reglementă de Codul comercial român şi de

Legea contabilităţii nr. 82/1991 cu modificările şi

completările ulterioare),

- respectarea regulilor concurenţei licite, pe parcursul

desfăşurării activităţii (obligaţie reglementată, pe de o parte,

de Legea nr. 11/1991 privind combaterea concurenţei

neloiale modificată şi completată de Legea nr. 298/2001 şi,

pe de altă parte, de Legea concurenţei nr. 21/1996

modificată şi completată de Legea nr. 184/2004).

2.27 Ordonanţa de urgenţă nr. 44/2008 privind desfăşurarea

activităţilor economice de către persoanele fizice autorizate,

întreprinderile individuale şi întreprinderile familiale

Această ordonanţă reglementează accesul la activitatea

economică, procedura de înregistrare în registrul comerţului şi de

autorizare a funcţionării şi regimul juridic al persoanelor fizice

autorizate să desfăşoare activităţi economice, precum şi al

întreprinderilor individuale şi familiale.

comercial

90

O.U.G. nr. 44/2008 nu se aplică profesiilor liberale, precum şi

acelor activităţi economice a căror desfăşurare este organizată şi

reglementată prin legi speciale. De asemenea, ordonanţa nu se aplică

acelor activităţi economice pentru care legea a instituit un regim juridic

special, anumite restricţii de desfăşurare sau alte interdicţii. Prezenta

ordonanţă de urgenţă nu se aplică în cazul serviciilor prestate în

contextul libertăţii de prestare transfrontalieră a serviciilor, astfel cum

este ea prevăzută la art. 49 din Tratatul de instituire a Comunităţii

Europene.

În sensul prezentei ordonanţe de urgenţă, termenii şi expresiile

de mai jos au următoarele semnificaţii:

a) întreprindere economică - activitatea economică

desfăşu-rată în mod organizat, permanent şi sistematic,

combinând resurse financiare, forţa de muncă atrasă,

materii prime, mijloace logistice şi informaţie, pe riscul

întreprinzăto-rului, în cazurile şi condiţiile prevăzute de

lege,

b) întreprindere individuală - întreprinderea economică, fără

personalitate juridică, organizată de un întreprinzător

persoană fizică,

c) întreprindere familială - întreprinderea economică, fără

personalitate juridică, organizată de un întreprinzător

persoană fizică împreună cu familia sa,

d) persoană fizică autorizată - persoana fizică autorizată să

desfăşoare orice formă de activitate economică permisă de

lege, folosind în principal forţa sa de muncă,

e) patrimoniu de afectaţiune - totalitatea bunurilor, drepturilor

şi obligaţiilor persoanei fizice autorizate, titularului

întraprinderii individuale sau membrilor întreprinderii

familiale, afectate scopului exercitării unei activităţi

economice, constituite ca o fracţiune distinctă a

patrimoniului persoanei fizice autorizate, titularului

întreprinderii individuale sau membrilor întreprinderii

familiale, separată de gajul general al creditorilor acestora.

Dacă până la O.U.G. 44/2008 reglementarea română în materia

fondului decomerţ îmbrăţişa teoria existentă în doctrina franceză,

conform căreia fondul de comerţ este o universalitate de fapt şi fiecare

element îşi păstrează individualitatea proprie (mărcile, licenţele de

export, bunurile mobile corporale), putând fi transmise separat de

fondul de comerţ, după reglementarea cuprinsă în ordonanţa din 2008

se conturează o nouă concepţie.107

Pornind de la teoria patrimoniului de afectaţiune asistăm la

concentrarea unor bunuri într-un patrimoniu comercial distinct,

reprezentat prin fondul de comerţ.

Art. 26 din O.U.G. nr. 44/2008 instituie răspunderea titularului

întreprinderii individuale cu patrimoniul de afectaţiune, dacă acesta a

fost constituit, şi cu întreg patrimoniul, în completare.

Potrivit art. 3 din ordonanţă, în temeiul dreptului la liberă

iniţiativă, al dreptului la liberă asociere şi al dreptului de stabilire, orice

persoană fizică, cetăţean român sau cetăţean al unui stat membru al

Uniunii Europene ori al Spaţiului Economic European, poate desfăşura

activităţi economice pe teritoriul României, în condiţiile prevăzute de

lege. Activităţile economice pot fi desfăşurate în toate domeniile,

107

S. Cristea, Dreptul afacerilor, Ed. Universitară, Bucureşti, 2008, pag. 83.

comercial

91

meseriile, ocupaţiile sau profesiile pe care legea nu le interzice în mod

expres pentru libera iniţiativă.

Persoanele fizice prevăzute la art.3 alin. 1 pot desfăşura

activităţile economice după cum urmează:

a) individual şi independent, ca persoane fizice autorizate,

b) ca întreprizători titulari ai unei întreprinderi individuale,

c) ca membri ai unei întreprinderi familiale.

Regimul juridic al persoanei fizice autorizate (PFA)

Regimul juridic al PFA este reglementat în ordonanţă în

articolele 16-21.

Astfel, în scopul exercitării activităţii pentru care a fost

autorizată, PFA poate colabora cu alte persoane fizice autorizate ca

PFA, întreprinzători persoane fizice titulari ai unor întreprinderi

individuale sau reprezentanţi ai unor întreprinderi familiale ori cu alte

persoane fizice sau juridice, pentru efectuarea unei activităţi

economice, fără ca aceasta să-i schimbe statutul juridic.

PFA nu poate angaja cu contract de muncă terţe persoane

pentru desfăşurarea activităţii pentru care a fost autorizată şi nici nu va

fi considerată un angajat al unor terţe persoane cu care colaborează,

chiar dacă colaborarea este exclusivă.

Cu toate acestea, o persoană poate cumula calitatea de PFA cu

cea de salariat al unei terţe persoane care funcţionează atât în acelaşi

domeniu, cât şi într-un alt domeniu de activitate economică decât cel

pentru care PFA este autorizată.

PFA îşi desfăşoară activitatea folosind în principal forţa de

muncă şi aptitudinile sale profesionale. Ea nu poate cumula şi calitatea

de întreprinzător persoană fizică titular al unei întreprinderi

individuale.

PFA răspunde pentru obligaţiile sale cu patrimoniul de

afectaţiune, dacă acesta a fost constituit, şi, în completare, cu întreg

patrimoniul său, iar în caz de insolvenţă, va fi supusă procedurii

simplificate, dacă are calitatea de comerciant.

Regimul juridic al întreprinzătorului persoană fizică titular al

întreprinderii individuale:

Regimul juridic al întreprinderii individuale este reglementat de

art. 22-27 din ordonanţă.

Întreprinderea individuală nu dobândeşte personalitate juridică

prin înregistrarea în registrul comerţului.

Titularul întreprinderii individuale este comerciant persoană

fizică de la data înregistrării sale în registrul comerţului.

Pentru organizarea şi exploatarea întreprinderii sale,

întreprinzătorul persoană fizică, în calitate de angajator persoană fizică,

poate angaja terţe persoane cu contract individual de muncă şi poate

colabora cu alte PFA, cu alţi întreprinzători persone fizice titulari ai

unor întreprinderi individuale sau reprezentanţi ai unor întreprinderi

familiale ori cu alte persoane juridice, pentru efectuarea unei activităţi

economice, fără ca aceasta să îi schimbe statutul juridic.

Întreprinzătorul personă fizică titular al unei întreprinderi

individuale nu va fi considert un angajat al unor terţe persoane cu care

colaborează, chiar dacă colaborarea este exclusivă.

Întreprinzătorul persoană fizică titular al unei întreprinderi

individuale poate cumula şi calitate de salariat al unei terţe persoane

care funcţionează atât în acelaşi domeniu, cât şi într- un alt domeniu de

activitate economică decât cel în care şi-a organizat întreprinderea

individuală.

comercial

92

Persoana fizică titulară a întreprinderii individuale răspunde

pentru obligaţiile sale cu patrioniul de afectaţiune, dacă acesta a fost

constituit, şi, în completare, cu întreg patrimoniul, iar în caz de

insolvenţă va fi supusă procedurii simplificate.

În cazul decesului titularului întreprinderii individuale,

moştenitorii pot continua întreprinderea, dacă îşi manifestă voinţa,

printr-o declaraţie autentică, în termen de şase luni de la data dezbaterii

succesiunii. Când sunt mai mulţi moştenitori, aceştia îşi vor desemna

un reprezentant, în vederea continuării activităţii economice ca

întreprindere familială. Activitatea va putea fi continuată sub aceeaşi

firmă, cu obligaţia de menţionare în cuprinsul acelei firme a calităţii de

succesor.

Regimul juridic al întreprinderii familiale:

Acesta este reglementat de articolele 28-34 din ordonanţă.

Întreprinderea familială este constituită din doi sau mai mulţi

membri ai unei familii.

Membrii unei întreprinderi familiale pot fi simultan PFA sau

titulari ai unor întreprinderi individuale. Ei pot cumula calitatea de

salariat al unei terţe persoane care funcţionează atât în acelaşi domeniu,

cât şi într-un alt domeniu de activitate aconomică decât cel în care şi-au

organizat întreprinderea familială.

Întreprinderea familială nu poate angaja terţe persoane cu

contract de muncă.

Reprezentantul întreprinderii familiale desemnat prin acordul

de constituire va gestiona interesele întreprinderii familiale în temeiul

unei procuri speciale, sub forma unui înscris sub semnătură privată.

În scopul exercitării activităţii pentru care a fost autorizată,

întreprinderea familială, prin reprezentantul său, poate colabora cu

PFA, întreprinzători persoane fizice titulari ai unor întreprinderi

individuale sau reprezentanţi ai altor întreprinderi familiale ori cu alte

persoane fizice sau juridice, fără ca aceasta să îi schimbe statutul juridic

dobândit.

Întreprinderea familială nu are patrimoniu propriu şi nu

dobândeşte personalitate juridică prin înregistrarea în registrul

comerţului.

Membrii întreprinderii familiale sunt comercianţi persoane

fizice de la data înregistrării acesteia în registrul comerţului şi răspund

solidar şi indivizibil pentru datoriile contractate de reprezentant în

exploatarea întreprinderii cu patrimoniul de afectaţiune, dacă acesta a

fost constituit, şi, în completare, cu întreg patrimoniul, corespunzător

cotelor de participare.

Deciziile privind gestiunea curentă a întreprinderii familiale se

iau de către reprezentantul desemnat al acesteia.

Actele de dispoziţie asupra bunurilor afectate activităţii

întreprinderii familiale se vor lua cu acceptul majorităţii simple a

membrilor întreprinderii, cu condiţia ca această majoritate să includă şi

acordul proprietarului bunului care va face obiectul actului.

Odată cu intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 44/2008 se abrogă

Legea nr. 300/2004 privind autorizarea persoanelor fizice şi a

asociaţiilor familiale care desfăşoară activităţi economice în mod independent, precum şi alte dispoziţii contrare O.U.G. 44/2008.

Teste de autoevaluare:

1. Precizaţi ce condiţii trebuie să îndeplinească persoanal fizică pentru a dobândi calitatea de

comerciant.

comercial

93

2. Enumeraţi categoriile de persoane incompatibile cu activitatea comercială.

3. Care sunt obligaţiile profesionale ale oricărui comerciant?

4. Care sunt cele trei forme de exercitare a comerţului reglementate de OUG nr. 44/2008?

Răspunsurile testelor de autoevaluare:

1. Pentru ca o persoană fizică să dobândească statutul de comerciant, trebuie să săvârşească

fapte de comerţ în nume propriu, având comerţul ca o profesiune obişnuită.

2. Sunt incompatibili cu activitatea comercială funcţionarii publici, magistraţii, militarii,

preoţii, precum şi persoanele care exercită profesii liberale.

3. Obligaţiile profesionale ale comercianţilor sunt: înmatricularea la Registrul Comerţului,

ţinerea registrelor de contabilitate şi respectarea concurenţei loiale sau licite.

4. Cele trei forme de exercitare a comerţului prevăzute de OUG nr. 44/2008 sunt: persoană

fizică autorizată, întreprindere individuală, întreprindere familială.

2.28 Rezumat:

În această secţiune au fost abordate dobândirea calităţii de comerciant cum este ea dezvoltată în

doctrina clasică, cu principiul libertăţii exercitării comerţului (inclusiv incompatibilităţi), delimitarea

calităţii de comerciant de alte profesiuni, obligaţiile profesionale ale comerciantului, precum şi

prevederile OUG nr. 44/2008.

2.29 Bibliografie:

1. Drept comercial, Smaranda Angheni, Magda Volonciu, Camelia Stoica, Editura CH Beck,

Bucureşti, 2010

2. Drept comercial român, Stanciu Cărpenaru, Ediţia a 6-a revizuită şi adăugită, Editura

Universul Juridic, Bucureşti, 2009

3. Elemente de dreptul afacerilor, Ileana Voica, Editura ASE, Bucureşti, 2010

4. Codul Comercial Român

5. Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, actualizată

6. OUG nr. 44/2008

2.30 Societăţile comerciale

Societăţile comerciale sunt cei mai importanţi participanţi la

raporturile juridice de dreptul afacerilor.

Societatea comercială are o dublă natură, contractuală şi

instituţională. Natura contractuală este dată de contractul de societate,

pe baza căruia este constituită aceasta, iar natura instituţională este dată

de personalitatea juridică a societăţii.

Spre deosebire de societatea civilă, societatea comercială are

întotdeauna personalitate juridică, se constituie în vederea săvârşirii de

fapte de comerţ şi urmăreşte obţinerea unui profit. Obligaţiile societăţii

sunt garantate cu patrimoniul acesteia.

Potrivit Legii nr. 31/1990 privind societăţie comerciale

actualizată, cele cinci forme de societăţi comerciale sunt: societatea în

nume colectiv, societatea în comandită simplă, societatea pe acţiuni,

societatea în comandită pe acţiuni şi societatea cu răspundere limitată.

În literatura juridică, cea mai importantă clasificare a

societăţilor comerciale este cea care se face în societăţi de persoane şi

societăţi de capitaluri.

Sunt societăţi de persoane societatea în nume colectiv şi societatea în

comercial

94

comandită simplă. Sunt societăţi de capitaluri societatea pe acţiuni şi

societatea în comandită pe acţiuni. Societatea cu răspundere limitată

este un tip hibrid de societate care împrumută trăsături şi de la

societăţile de persoane şi de la cele de capitaluri, iar legea permite şi

constituirea societăţii cu răspundere limitată cu un singur asociat - care

se face pe baza actului constitutiv format exclusiv din statutul societăţii.

Trăsăturile socităţilor de persoane:

- se constituie intuitu personae, adică în considerarea încrederii

între asociaţi şi a calităţilor personale ale acestora,

- capitalul social minim nu este prevăzut de lege, fiind lăsat la

latitudinea asociaţilor,

- capitalul social este împărţit în părţi de interes - fracţiuni de

regulă nenegociabile, netransmisibile,

- răspunderea asociaţilor (minim doi sau cel puţin un asociat

comanditat şi cel puţin un asociat comanditar) este nelimitaă şi

solidară.

Trăsăturile socităţilor de capitaluri:

- se constituie intuitu pecuniae, din considerente exclusiv

financiare,

- capiatalul social minim prevăzut de lege este echivalentul în lei

a 25.000 de euro,

- capitalul social este împărţit în fracţiuni numite acţiuni, care

sunt negociabile, transmisibile,

- răspunderea acţionarilor ( minim doi sau cel puţin un acţionar

comanditat şi cel puţin un acţionar comanditar) este limitată la

valoarea acţiunilor lor.

Trăsăturile societăţilor cu răspundere limitată:

- se constituie intuitu personae, ca şi societăţile de persoane,

- capitalul social minim prevăzut de lege este de 200 lei,

- capitalul social este împărţit în fracţiuni numite părţi sociale,

care sunt, de regulă, nenegociabile, netransmisibile,

- răspunderea asociaţilor este limitată la contravaloarea părţilor

lor sociale.

2.31 Teste de autoevaluare:

1. Care sunt cele cinci forme de societăţi comerciale ?

2. Care este răspunderea acţionarilor la societatea pe acţiuni ?

2.32 Răspunsurile testelor de autoevaluare:

1. Cele cinci forme de societăţi comerciale sunt: societate în nume

colectiv, societate în comandită simplă, societate pe acţiuni,

societate în comandită pe acţiuni şi societate cu răspundere

limitată.

2. Răspunderea acţionarilor la societatea pe acţiuni este limitată la

valoarea acţiunilor lor.

2.33 Rezumat:

În această secţiune se prezintă noţiunea şi clasificarea

societăţilor comerciale. Bibliografie:

Legea nr. 31/1990 privind sociatăţile comerciale actualizată.

comercial

95

Secţiunea 3. Fondul de comerţ - instituţie fundamentală a dreptului

afacerilor

2.34 Noţiunea de fond de comerţ

În literatura de specialitate fondul de comerţ a fost definit ca

ansamblul bunurilor pe care comerciantul le grupează, afectându-le

exercitării propriului comerţ108

, iar jurisprudenţa a definit fondul de

comerţ drept o universalitate, de fapt de bunuri corporale şi incorporale,

active şi pasive109

.

În dreptul român, legiuitorul foloseşte în mod incidental

termenul de fond de comerţ. Totuşi, în unele norme juridice privind

activitatea contabilă (Regulamentul privind aplicarea Legii

contabilităţii aprobat prin HG nr. 704/1993) se foloseşte expresia fond

de comerţ, apreciindu-se că este o parte a fondului comercial.111

Legiuitorul român a definit fondul de comerţ abia prin Legea nr.

298/2001 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 11/1991 privind

combaterea concurenţei neloiale. Potrivit art. 1 lit. c) din acest act

normativ, constituie fond de comerţ ansamblul bunurilor mobile şi

imobile, corporale şi necorporale (mărci, firme, embleme, brevete de

invenţie, vad comercial) utilizate de un comerciant în vederea

desfăşurării activităţii sale. Această definiţie include printre elementele

fondului de comerţ şi bunurile imobile, inspirându-se din sistemele de

drept de common-law. În literatura juridică a fost exprimată opinia

potrivit căreia această definiţie a fondului de comerţ este incompletă110

.

Necesităţile de ordin practic care au impus instituţia fondului de

comerţ sunt:

- pe de o parte, comercianţii doreau să-şi protejeze clientela

împotriva actualilor şi potenţialilor concurenţi,

- pe de altă parte, recunoaşterea fondului de comerţ a fost

reclamată de către creditorii comercianţilor.

2.35 Delimitarea noţiunii fond de comerţ de alte noţiuni

Fondul de comerţ fiind greu de stabilit, de multe ori se confundă

cu unele instituţii apropiate.

a) Fondul de comerţ nu se confundă cu magazinul în care îşi

desfăşoară activitatea comerciantul.

Noţiunea de magazin este specifică comerţului en detail, în

timp ce în fondul de comerţ se pot cuprinde uzine, birouri, magazine amplasate pe spaţii întinse.

b) Fondul de comerţ nu trebuie confundat cu clientela.

Clientela este un element esenţial al fondului de comerţ

deoarece fără clientelă comerciantul nu ar putea face comerţ.

Totuşi, în regimul liberei concurenţe comerciantul nu are un

drept propriu asupra clientelei deoarece clientela poate să aparţină, în

108

În acest sens, vezi I. Turcu, Dreptul afacerilor, Editura Fundaţiei Chemarea, Iaşi, 1993, p. 226, I. L.Georgescu, Drept comercial român, vol. I, Bucureşti, 1946, pp. 512-521, I. N. Finţescu, Curs de drept comercial, vol. I, Bucureşti, 1929, p. 163, O. Căpăţână, Caracteristici generale ale societăţilor comerciale în „Dreptul” nr. 9-12/1990, p. 23, R. Houin, N. Pedamon, Droit commercial, Dalloz, Paris, 1985, p. 164, Y. Guyon, Droit des affaires, Economica, Paris, 1990, p. 641.

109 Curtea de Casaţie, S. I, dec. 277/1946, citată în Practica judiciară în materie comercială, vol. I, Editura

Lumina, Bucureşti, 1991, p. 228. 110

S. Angheni, M. Volonciu, C. Stoica, Drept comercial, ediţia a 3-a, Editura All Beck, Bucureşti, 2004, p. 63.

comercial

96

acelaşi timp, mai multor comercianţi. De aceea, clientela este

considerată, mai degrabă, o componentă a unei alte noţiuni, aceea de

vad comercial .

c) Fondul de comerţ nu se confundă cu imobilul în care îşi

desfăşoară activitatea. Imobilul respectiv este doar un

element al fondului de comerţ, indiferent dacă aparţine

titularului fondului de comerţ sau acesta este doar locatar al

imobilului în cauză. Atât imobilul ce constituie sediul

comerţului, cât şi fondul de comerţ care îl include sunt

afectate unui scop economic, lucrativ - desfăşurarea

comerţului.

d) Fondul de comerţ trebuie delimitat de noţiunea de

întreprindere.

În sensul dreptului comercial sau al dreptului afacerilor,

întreprinderea a fost definită ca fiind o organizare sistematică de către

comerciant a factorilor de producţie, între care se află şi bunurile

afectate desfăşurării activităţii comerciale. Dar, organizarea priveşte nu

numai aceste bunuri, ci şi capitalul şi munca - elemente care nu fac

parte din fondul de comerţ111

.

e) Noţiunea de fond de comerţ este distinctă faţă de noţiunea

de patrimoniu.

Spre deosebire de fondul de comerţ, care este un ansamblu de

bunuri mobile şi imobile, corporale şi incorporale, afectate de

comerciant desfăşurării unei activităţi comerciale, patrimoniul

reprezintă totalitatea drepturilor şi obligaţiilor comerciantului, care au o

valoare economică. Deci, fondul de comerţ nu cuprinde creanţele şi

datoriile comerciantului, cu toate că ele fac parte din patrimoniul

acestuia112

. În doctrină, fondul de comerţ este denumit uneori

patrimoniu comercial. Noţiunea de patrimoniu comercial are o

accepţiune exclusiv economică, ea se referă la bunurile destinate

desfăşurării activităţii comerciale. Această noţiune nu poate avea nici o

semnificaţie juridică, deoarece, în sistemul nostru de drept, o persoană

nu poate avea două patrimonii, unul civil şi unul comercial, ci un singur

patrimoniu (teoria unicităţii patrimoniului). Potrivit art. 1718 C. civ.,

oricine este obligat personal este ţinut a îndeplini obligaţiile sale cu

toate bunurile sale, mobile şi imobile, prezente şi viitoare (articol ce

reglementează gajul general al creditorilor chirografari asupra

patrimoniului debitorului).

2.36 Natura juridică a fondului de comerţ113

şi trăsăturile

acestuia

În legătură cu această problemă au fost emise mai multe teorii

în literatura de specialitate.

Aşa cum s-a spus, teoria personificării fondului de comerţ, ca

subiect de drept autonom nu a fost reţinută deoarece contravine

principiului unităţii patrimoniului, a legăturii indisolubile a acestuia cu

persoana fizică sau juridică. De altfel, patrimoniul constituie obiectul

dreptului de gaj general al creditorilor.

De asemenea, teoria universalităţii de drept a fondului de

comerţ a fost respinsă deoarece efectele sale juridice sunt aceleaşi cu

cele ale personificării fondului de comerţ, cu excepţia faptului că

111

S. Cărpenaru, Drept comercial român, vol. I, Editura Atlas Lex, Bucureşti, 1993, p. 133. 112

S. Cărpenaru, op. cit., p. 133. 113

M. L. Belu Magdo, Drept comercial, Editura HG, Bucureşti, 2003, p. 69 şi S. Cărpenaru, op. cit., pp. 134-136.

comercial

97

fondul de comerţ ca universalitate de fapt nu este consacrat prin lege în

categoria universalităţilor juridice.

Nici teoria patrimoniului de afectaţiune (ce califică fondul de

comerţ ca un patrimoniu afectat realizării unui scop - exerciţiul

comerţului) nu a fost reţinută, deoarece aceasta reprezintă o altă faţetă a

teoriei universalităţii.

Majoritatea autorilor consideră fondul de comerţ ca fiind un

drept de proprietate incorporală, ca şi dreptul de creaţie intelectuală.

Unii autori au mers mai departe considerând fondul de comerţ ca un

drept de clientelă, iar organizarea elementelor fondului de comerţ în

vederea atragerii clientelei ca o creaţie intelectuală asemănătoare celei

ştiinţifice, literare sau artistice. De altfel, Legea nr. 298/2001 pentru

modificarea şi completarea Legii nr. 11/1991 privind combaterea

concurenţei neloiale, prin prevederile sale (art. 5 pct. g): ... alte tipuri de

proprietate intelectuală cum ar fi aspectul exterior al firmei, designul

vitrinelor sau cel vestimentar al personalului, mijloacele publicitare şi

altele asemenea.) consacră această concepţie privind fondul de comerţ.

Există opinii114

ce califică fondul de comerţ ca un bun mobil

incorporal, întrucât în ansamblul elementelor acestuia prevalează

bunurile mobile, iar dintre ele, cele incorporale. Ne raliem opiniei

acestor autori.

O dată stabilită natura juridică a fondului de comerţ, deducem

următoarele caracteristici ale acestuia:

- fondul de comerţ este un bun unitar, distinct de elementele

care îl compun, astfel încât pot fi încheiate acte juridice

privind fondul de comerţ în ansamblu. Caracterul de bun

unitar al fondului de comerţ nu înlătură individualitatea

elementelor componente, care îşi păstrează regimul lor

juridic,

- fondul de comerţ este un bun mobil, supus regimului juridic

al bunurilor mobile. Executarea silită asupra fondului de

comerţ va urma regulile prevăzute de Codul de procedură

civilă pentru bunurile mobile, dar se admite că - în absenţa

unor dispoziţii legale - dacă fondul de comerţ cuprinde şi

bunuri imobile, urmărirea acestora în justiţie are loc în

condiţiile prevăzute de lege pentru executarea silită a

bunurilor imobile,

- fondul de comerţ este un bun mobil incorporal. Ca atare,

acestui bun nu îi este aplicabilă prescripţia instantanee

reglementată de art. 1909 C. civ. (posesia de bună credinţă

valorează titlu de proprietate) deoarece această regulă se

aplică numai bunurilor mobile corporale, dar fondul de

comerţ poate face obiectul unui drept de uzufruct şi i se

aplică teoria accesiunii - deşi este un bun incorporal.

2.37 Elementele fondului de comerţ

Fondul de comerţ nu are o compoziţie unitară, ci una variată, în

funcţie de specificul activităţii comerciantului. Totodată, compoziţia

fondului de comerţ nu este fixă, ci variabilă în timp (elementele

fondului de comerţ se pot modifica, în funcţie de nevoile comerţului,

114

În acest sens S. Cărpenaru, Drept comercial român, ediţia a 5-a, Editura All Beck, Bucureşti, 2004, p. 114, S. Angheni, M. Volonciu, C. Stoica, Drept comercial, ediţia a 3-a, Editura All Beck, Bucureşti, 2004, p. 69, D. Guevel, Droit des affaires, ediţia a 2-a, LGDJ, Paris, 2001, p. 67.

comercial

98

însă fondul de comerţ continuă să subziste).

Oricare ar fi obiectul activităţii comerciale, în general, fondul

de comerţ cuprinde două categorii de bunuri: bunuri corporale şi bunuri

incorporale. Fiecare categorie cuprinde anumite bunuri care au un

regim juridic propriu.

Elementele corporale ale fondului de comerţ pot fi bunuri

imobile sau bunuri mobile.

În privinţa bunurilor imobile, acestea sunt imobile prin natura

lor, respectiv construcţii sau terenuri afectate desfăşurării comerţului.

Potrivit Codului comercial, actele de vânzare-cumpărare

privind bunurile imobile sunt de natură civilă şi nu comercială. Privind

bunurile imobile ca elemente ale fondului de comerţ, în literatura

juridică s-a apreciat că delimitarea tradiţională făcută de Codul civil, în

bunuri mobile şi imobile pare a fi depăşită115

.

Opinia potrivit căreia operaţiunile comerciale asupra imobilelor

făcând parte din fondul de comerţ sunt supuse regimului juridic de

drept comercial a căpătat girul instanţei supreme116

, deşi este lipsită de

suport legal.

Bunurile mobile corporale cuprind: mobilier, aparatură, materii

prime, materiale etc. destinate a fi prelucrate, precum şi produsele

(mărfurile) rezultate din activitatea comercială.

În ceea ce priveşte mărfurile rezultate din activitatea

comerciantului ori achiziţionate de acesta pentru a fi revândute, trebuie

observat că ele au o legătură mai slabă cu fondul de comerţ, deoarece

sunt destinate valorificării prin vânzare către clientelă.

Întrucât fondul de comerţ este o universalitate şi, deci, cuprinde

toate bunurile afectate activităţii comerciale, mărfurile trebuie

considerate elemente ale fondului de comerţ. în consecinţă, actele

juridice privind fondul de comerţ privesc şi mărfurile, afară de

stipulaţie contrară117

.

Elementele incorporale ale fondului de comerţ au ponderea şi

importanţa cea mai mare în cadrul acestuia.

În categoria elementelor incorporale ale fondului de comerţ

sunt cuprinse drepturile care privesc: firma, emblema, clientela şi vadul

comercial, brevetele de invenţii, mărcile, dreptul de autor etc.

Aceste drepturi, numite şi drepturi privative, conferă

comerciantului dreptul exclusiv de a le exploata în folosul său, în

condiţiile stabilite de lege.

Deoarece drepturile privative sunt menite să asigure realizarea

activităţii comerciale, ele au o valoare economică şi sunt ocrotite de

lege.

2.38 Firma

Firma sau firma comercială este un atribut de identificare a unui

comerciant faţă de alţi comercianţi. Sub o anumită firmă comerciantul

este înmatriculat în registrul comerţului, îşi exercită comerţul şi

semnează.

Noţiunea de firmă o regăsim doar în dreptul român şi în dreptul

german. Deşi Codul comercial român din 1887 a avut ca model Codul

115

S. Angheni, M. Volonciu, C. Stoica, op. cit., p. 65 şi Blaise, Les rapports entre le fonds de commerce et l’immeuble, dans lequel il est exploate în „Revista trimestrială de comerţ”, 1966, p. 821.

116 Decizia nr. 10/1994 comentată de R. Petrescu, Drept comercial român, Editura Oscar Print, 1996, p. 89 citată de M. L. Belu Magdo în op. cit., p. 69.

117 S. Cărpenaru, op. cit., p. 131.

comercial

99

comercial italian din 1882, iar acesta din urmă este de inspiraţie

franceză, totuşi în dreptul comercial francez nu întâlnim noţiunea de

firmă, ci pe cea de nume comercial - noţiune ce este puţin reglementată.

Jurisprudenţa franceză tratează numele comercial ca pe un atribut

patrimonial, în opoziţie cu numele patronimic, considerat ca un element

de identificare a persoanei fizice.118

Legea nr. 26/1990 privind registrul comerţului, cu modificările

şi completările ulterioare conţine reglementări diferite pentru stabilirea

firmei, în funcţie de tipul de comerciant.

Astfel, în cazul comerciantului individual (persoană fizică),

firma se compune din numele comerciantului, respectiv numele de

familie şi prenumele sau numele şi iniţiala prenumelui. Aplicarea

acestei reguli consacră teoria veracităţii în domeniul stabilirii firmei

comerciantului persoană fizică, firma fiind compusă din numele său

patronimic. Deci, în dreptul român, firma comerciantului persoană

fizică coincide, în principiu, cu numele civil al comerciantului.

În cazul societăţilor comerciale, firma are un conţinut diferit, în

funcţie de forma juridică a societăţii.

Firma unei societăţi în nume colectiv se compune din numele

cel puţin unuia dintre asociaţi, la care se adaugă menţiunea societate în

nume colectiv scrisă în întregime.

Firma unei societăţi în comandită simplă se compune din

numele cel puţin unuia dintre asociaţii comanditaţi, însoţit de

menţiunea societate în comandită scrisă în întregime.

În scopul protejării terţilor, Legea nr. 26/1990 cu modificările şi

completările ulterioare prevede că dacă numele unei persoane străine

de societate figurează, cu consimţământul său, în firma unei societăţi în

nume colectiv sau în comandită simplă, această persoană devine

răspunzătoare nelimitat şi solidar de toate obligaţiile societăţii. Aceeaşi

soluţie se aplică şi în cazul asociatului comanditar al cărui nume

figurează în firma unei societăţi comerciale în comandită. Obsevăm că

legea română consacră în privinţa stabilirii firmei societăţilor de

persoane aceeaşi teorie a veracităţii, adică a concordanţei firmei cu

numele real.

Potrivit aceleiaşi legi, firma unei societăţi pe acţiuni, în

comandită pe acţiuni sau cu răspundere limitată se compune dintr-o

denumire proprie, de natură a o deosebi de firma altor societăţi,

denumire ce va fi însoţită de menţiunea privind forma de societate,

scrisă în întregime sau prescurtat. Deci, firma societăţilor de capitaluri

şi a societăţii cu răspundere limitată se stabileşte potrivit teoriei

libertăţii, constând într-o denumire aleasă în mod liber de comerciant.

Până în anul 1997, când Legea societăţilor comerciale nr.

31/1990 a modificat Legea Registrului comerţului în sensul arătat mai

sus, stabilirea firmei societăţii cu răspundere limitată se făcea potrivit

teoriei realităţii, în sensul că firma trebuia să constea într-o denumire

care să arate obiectul de activitate, respectiv tipul de comerţ desfăşurat

în realitate.

Prin înmatricularea unei firme în Registrul comerţului,

comerciantul dobândeşte un drept exclusiv asupra ei. Acest drept de

proprietate incorporală dobândit de comerciant asupra firmei poate fi

transmis în condiţiile legii.

118

M. Menjucq, Droit des affaires, ediţia a 3-a, Ed. Gualino, Paris, 2003, p. 53. Ca o consecinţă a acestei deosebiri între legislaţia franceză şi cea română, Legea nr. 79/1998 privind regimul juridic al francizei, care este de inspiraţie franceză, prevede, în mod greşit, că se transmite de la francizor la beneficiar dreptul la firmă.

comercial

100

Dată fiind legătura foarte strânsă între firmă şi fondul de comerţ

din care face parte, Legea nr. 26/1990 cu modificările şi completările

ulterioare prevede că firma nu poate fi înstrăinată separat de fondul de

comerţ la care este întrebuinţată.

Aceeaşi lege prevede că, în cazul înstrăinării fondului de

comerţ, cu orice titlu, dobânditorul va putea să continue activitatea sub

firma anterioară, dacă transmiţătorul (proprietarul sau moştenitorii săi)

consimte la aceasta în mod expres. În acest caz, se cere ca în conţinutul

firmei să se adauge calitatea de succesor a dobânditorului fondului de

comerţ.

În cazul încălcării dreptului asupra firmei, prin înmatricularea

în registrul comerţului a unui comerciant cu aceeaşi firmă, titularul

dreptului se poate adresa instanţei judecătoreşti şi poate cere radierea

înmatriculării în cauză. Pentru eventualele prejudicii, titularul dreptului

încălcat poate cere despăgubiri, potrivit dreptului comun119

.

Folosirea unei firme care ar avea drept consecinţă producerea

unei confuzii cu firma folosită legitim de alt comerciant constituie

obiectul unei infracţiuni de concurenţă neloială şi se sancţionează

potrivit prevederilor Legii nr. 11/1991 privind combaterea concurenţei

neloiale modificată şi completată prin Legea nr. 298/2001.

2.39 Emblema

Emblema constituie un element de identificare, alături de firma

comercială. Potrivit aceleiaşi legi privind registrul comerţului,

emblema120

este semnul sau denumirea ce deosebeşte un comerţ de alt

comerţ de acelaşi gen sau de pe aceeaşi piaţă.

Emblema îşi justifică recunoaşterea ca supliment de

individualizare, între comercianţii care exercită activitatea comercială

în acelaşi domeniu.

Spre deosebire de firmă, care are un caracter obligatoriu,

emblema este facultativă.

Potrivit legii, conţinutul emblemei poate fi un semn sau o

denumire.

Semnul poate fi o figură grafică având orice obiect (un utilaj, un

animal, o figură geometrică etc.), mai puţin reproducerea obiectului

unei activităţi comune.

Denumirea poate fi fantezistă sau un mune propriu, dar nu poate

fi o denumire generică, fără niciun fel de specificitate.

Emblema, ca şi firma, pentru a fi recunoscută şi ocrotită de lege,

trebuie să aibă caracter de noutate.

Legea prevede în legătură cu mărimea emblemei că aceasta

trebuie să fie de dublul literelor firmei, iar emblema va putea fi folosită

de comerciant pe panouri de reclamă oriunde ar fi aşezate, pe facturi,

scrisori, note de comandă, afişe, publicaţii şi în orice alt mod, cu

condiţia să fie însoţită în mod vizibil de firma comerciantului.

Prin înscrierea emblemei în registrul comerţului, comerciantul

dobândeşte un drept de proprietate incorporală asupra acesteia, care

poate fi exercitat în condiţiile legii.

Spre deosebire de firmă, emblema poate fi înstrăinată şi separat

de fondul de comerţ din care face parte.

Şi folosirea fără drept a unei embleme constituie faptă de

119

S. Cărpenaru, op. cit., p. 140. 120

Legea nr. 26/1990 privind registrul comerţului, cu modificările şi completările ulterioare, creează o confuzie între firmă şi emblemă deoarece definiţia dată emblemei este greşită.

comercial

101

concurenţă neloială, Legea nr. 11/1991 privind combaterea concurenţei

neloiale cu modificările şi completările ulterioare conţinând prevederi

similare celor referitoare la folosirea, fără drept, a unei firme.

2.40 Clientela şi vadul comercial

Aceste două noţiuni se află în strânsă legătură şi de aceea se

studiază împreună.

Cu toată importanţa clientelei în activitatea comercială, nu

există o definiţie legală a clientelei.

În doctrină, clientela a fost definită ca totalitatea persoanelor

fizice şi juridice care apelează în mod obişnuit la fondul de comerţ al

unui comerciant, pentru procurarea de mărfuri şi/sau servicii.

Deşi clientela este o masă de persoane neorganizată şi variabilă,

ea constituie o valoare economică datorită relaţiilor ce se stabilesc între

comerciant şi clienţii săi.

Clientela se află într-o strânsă legătură cu vadul comercial, care

este definit ca o aptitudine a fondului de comerţ de a atrage publicul.

Vadul comercial este rezultatul unor factori multipli, cum sunt:

- locul unde este amplasat comerţul,

- calitatea mărfurilor şi serviciilor oferite,

- preţurile practicate de comerciant,

- comportarea personalului comerciantului în raporturile cu

clienţii,

- abilitatea în realizarea reclamei etc.

Prin natura sa, vadul comercial nu este un element distinct al

fondului de comerţ, ci numai împreună cu clientela.

În ceea ce priveşte relaţia dintre clientelă şi vadul comercial130

,

în doctrină nu există un punct de vedere unitar.

În concepţia tradiţională, clientela şi vadul comercial erau

considerate elemente identice, erau privite ca două aspecte ale aceluiaşi

fenomen, având aceleaşi cauze de formare.

După o altă concepţie, clientela şi vadul comercial sunt două

elemente distincte. Clientela este o consecinţă a vadului comercial, ea

reprezintă o manifestare a potenţialităţii vadului. În consecinţă, pentru

dezvoltarea activităţii comerciantului, prin mărirea clientelei, vadul

comercial are un rol hotărâtor.

Această ultimă concepţie este exprimată şi în opinia potrivit

căreia noţiunea de clientelă înglobează două laturi:

- factorul personal, adică grupul uman fidel unui comerciant,

- şi factorul obiectiv - vadul comercial, ce constă în

aptitudinea fondului de comerţ de a atrage publicul.

Unii autori au considerat că titularul fondului de comerţ ar avea

un adevărat drept de clientelă, care ar corespunde unei obligaţii ce

revine celorlalţi comercianţi de a respecta dreptul titularului fondului

de comerţ. Dar această opinie nu a fost reţinută, deoarece concurenţa

fiind liberă, nu poate fi recunoscut un drept de clientelă exclusiv,

aparţinând unui anumit comerciant.

Totuşi, comerciantul are un anumit drept incorporal asupra

clientelei, care este un element al fondului de comerţ. El se poate apăra

împotriva actelor şi faptelor ilicite de sustragere a clientelei, având la

dispoziţie mijloacele de apărare prevăzute de Legea nr. 11/1991 cu

modificările şi completările ulterioare - lege privind combaterea

concurenţei neloiale.

comercial

102

Întrucât clientela este strâns legată de fondul de comerţ, dreptul

la clientelă nu poate fi transmis separat, ci numai împreună cu fondul de

comerţ.

2.41 Drepturile de proprietate industrială

Fondul de comerţ poate cuprinde şi anumite drepturi de

proprietate industrială.

în doctrină, obiectele dreptului de proprietate industrială se

împart în două categorii:

creaţii noi şi semne noi .

Din categoria creaţiilor noi fac parte: invenţiile, know-how-ul,

desenele şi modelele industriale şi modelele de utilitate.

Din categoria semnelor noi fac parte: mărcile, denumirile de

origine şi indicaţiile de provenienţă.

Drepturile asupra invenţiei sunt recunoscute şi apărate prin

brevetul de invenţie, eliberat de Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci,

potrivit Legii nr. 64/1991 privind brevetele de invenţie. Ca titlu de

protecţie a invenţiei, brevetul de invenţie conferă titularului său un

drept exclusiv de exploatare pe durata de valabilitate a brevetului.

Mărcile sunt semne distinctive folosite de agenţii economici

pentru a deosebi produsele, lucrările şi serviciile lor de cele identice sau

similare ale altor agenţi economici. Actul normativ aplicabil în materie

este Legea nr. 84/11998 privind mărcile. Titularul dreptului la marcă

are dreptul exclusiv de a folosi sau exploata semnul ales ca marcă,

precum şi dreptul de a interzice folosirea aceluiaşi semn de către alţii.

În ceea ce priveşte modelele şi desenele industriale se aplică

Legea nr. 129/1992.

Drepturile de proprietate industrială sunt recunoscute şi ocrotite

în condiţiile stabilite de lege. În acest scop, comercianţii au obligaţia să

ceară înscrierea în registrul comerţului a menţiunilor privind brevetele

de invenţii, mărcile, denumirile de origine, indicaţiile de provenienţă,

potrivit Legii nr. 26/1990 privind registrul comerţului cu modificările şi

completările ulterioare.

Spre deosebire de celelalte obiecte ale dreptului de proprietate

industrială, know-how- ul (savoir-faire) nu este reglementat printr-o

lege specială. Doctrina consideră know-how-ul un set de cunoştinţe

privind un anumit proces tehnologic, reţetă de fabricaţie etc. ce se

caracterizează prin aceea că sunt nebrevetate (pot constitui o etapă în

realizarea unei invenţii) şi, de regulă, sunt nebrevetabile (nu pot fi

încredinţate hârtiei, se învaţă practic).

Drepturile de proprietate industrială pot fi transmise separat de

fondul de comerţ din care fac parte.

2.42 Dreptul de autor

Fondul de comerţ poate să cuprindă şi anumite drepturi de autor

rezultate din creaţia artistică, literară, ştiinţifică.

Valorificarea drepturilor patrimoniale de autor se face în

condiţiile prevăzute de Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor, cu

modificările şi completările ulterioare.

Titularul fondului de comerţ, în calitate de autor sau

dobânditoral drepturilor patrimoniale de autor, are dreptul de

reproducere şi difuzare, de reprezentare sau folosire în alt mod a operei

şi, deci, dreptul la foloasele patrimoniale corespunzătoare.

comercial

103

2.43 Acte juridice privind fondul de comerţ

Fondul de comerţ, ca bun unitar, precum şi unele din elementele

sale componente pot face obiectul unor acte juridice, cum ar fi

vânzare-cumpărare sau locaţiune. Datorită obiectului lor, actele juridice

privind fondul de comerţ sunt fapte de comerţ obiective conexe

(accesorii) şi, deci, supuse regimului juridic al faptelor de comerţ.121

Fiind considerat un bun mobil, fondul de comerţ poate fi

transmis pe cale succesorală sau poate fi donat, în condiţiile dreptului

comun.

De asemenea, fondul de comerţ poate fi adus ca aport în natură

la constituirea unei societăţi comerciale sau poate face obiectul unui

contract de garanţie reală mobiliară122

.

Dar cele mai importante şi frecvente acte juridice privind

fondul de comerţ rămân vânzarea-cumpărarea şi locaţiunea.

În principiu, vânzarea-cumpărarea priveşte fondul de comerţ ca

bun mobil unitar. În privinţa creanţelor şi datoriilor titularului fondului

de comerţ, în lipsa unei stipulaţii contractuale în acest sens, ele nu se

transmit ce urmare a înstrăinării fondului de comerţ.

Vânzarea fondului de comerţ dă naştere unei obligaţii speciale

în sarcina vânzătorului, şi anume obligaţia de a nu face concurenţă

cumpărătorului prin deschiderea unui comerţ de acelaşi gen la mică

distanţă de acesta - obligaţie ce este considerată o manifestare a

obligaţiei de garanţie a vânzătorului.

Vânzarea fondului de comerţ constituie un act juridic care

trebuie înregistrat în registrul comerţului. Menţiunea devine opozabilă

terţilor de la data efectuării ei în registrul comerţului.

Contractul de vânzare-cumpărare poate avea ca obiect şi

înstrăinarea separată a unora din elementele fondului de comerţ, în

funcţie de specificul acestora şi de prevederile legale.

În ceea ce priveşte locaţiunea fondului de comerţ, prin aceasta

proprietarul fondului, în calitate de locator, transmite locatarului

folosinţa fondului de comerţ, în schimbul unei chirii. În lipsa unei

stipulaţii contrare, dreptul de folosinţă priveşte, ca şi în cazul vânzării,

toate elementele fondului de comerţ.

Ca efect al contractului, locatarul are dreptul să continue

exercitarea comerţului sub firma proprie. Locatarul va putea să

continue activitatea şi sub firma anterioară, menţionând în cuprinsul ei

calitatea de sussesor, dacă locatarul a consimţit expres.

Locatarul are obligaţia să respecte destinaţia economică şi

funcţională dată de locator. Orice modificare este condiţionată de

acordul locatorului.

Ca şi în cazul vânzării, locatorul are obligaţia să nu facă

locatarului concurenţă, prin desfăşurarea unui comerţ de acelaşi gen, la

mică distanţă de locatar.

Locaţiunea fondului de comerţ trebuie menţionată de

comerciantul-locator în registrul comerţului, ca şi vânzarea şi celelalte

acte juridice privind fondul de comerţ.

în concluzie, fondul de comerţ reprezintă o instituţie

fundamentală a dreptului afacerilor, instituţie a cărei reglementare a

continuat să suscite controverse în doctrină, cu importante consecinţe

practice.

121

S. Cărpenaru, op. cit., p. 147. 122

S. Angheni, M. Volonciu, C. Stoica, op. cit., pp. 82-84.

comercial

104

2.44 Teste de autoevaluare:

2. Definiţi fondul de comerţ.

3. Enumeraţi elementele incorporale ale fondului de comerţ.

4. Este emblema obligatorie?

5. Daţi exemple de acte juridice privind fondul de comerţ.

2.45

2.46 Răspunsurile testelor de autoevaluare:

1. Fondul de comerţ reprezintă ansamblul bunurilor mobile şi imobile, corporale şi

incorporale afectate de comerciant activităţii sale.

2. Elementele incorporale ale fondului de comerţ sunt: firma, emblema, clientela şi vadul

comercial, drepturile de proprietate industrială şi dreptul de autor.

3. Emblema nu este obligatorie, ci este facultativă.

4. Fondul de comerţ poate fi vândut, închiriat, poate fi adus ca aport la constituirea unei

societăţi comerciale sau poate fi lăsat moştenire, în condiţiile dreptului comun.

2.47 Rezumat:

În această secţiune a fost analizată instituţia fondului de comerţ: noţiune, delimitarea noţiunii de

fond de comerţ de alte noţiuni, natura juridică şi trăsăturile fondului de comerţ, elementele fondului de

comerţ şi acte juridice în legătură cu fondul de comerţ.

2.48 Bibliografie:

1. Drept comercial, Smaranda Angheni, Magda Volonciu, Camelia Stoica, Editura CH Beck,

Bucureşti, 2010

2. Drept comercial român, Stanciu Cărpenaru, Ediţia a 6-a revizuită şi adăugită, Editura Universul

Juridic, Bucureşti, 2009

3. Elemente de dreptul afacerilor, Ileana Voica, Editura ASE, Bucureşti, 2010

4. Legea nr. 298/2001

2.49 Lucrare de control:

1. Prin ce se deosebeşte concepţia obiectivă de definire a comercialităţii de concepţia subiectivă?

2. Ce concepţie de definire a comercialităţii este consacrată în dreptul român?

3. Care sunt cele trei criterii propuse în doctrină pentru caracterizarea faptelor de comerţ?

4. Cum se clasifică faptele de comerţ?

5. Care sunt cele două condiţii cerute de lege pentru ca o persoană fizică să dobândească statulul

de comerciant?

6. Cum răspunde comerciantul persoană fizică pentru obligaţiile asumate faţă de terţi?

7. Care sunt obligaţiile profesionale ale comerciantului?

8. Ce categorii de activităţi economice reglementează OG nr. 44/2008?

9. Definiţi fondul de comerţ.

10. Enumeraţi cele cinci forme de societăţi comerciale reglementate de Legea nr. 31/1990.

comercial

105

146 S. Angheni, M. Volonciu, C. Stoica, op. cit., p. 334.

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE NR. 4

Obiective: Prezenta unitate de învăţare îşi propune, pe de o parte, să prezinte noţiunea de obligaţie,

clasificări ale obligaţiilor şi contractul ca izvor de obligaţii civile şi comerciale, iar pe de

altă parte să prezinte particularităţi ale obligaţiilor comerciale: solidaritatea, curgerea de

drept a dobânzilor etc. Timp de studiu: 1 ora şi A.

Secţiunea 1. Obligaţii. Clasificări. Contractul ca izvor de obligaţii civile şi comerciale

1.1 Obligaţii - noţiune şi clasificare

În desfăşurarea activităţii sale, comerciantul încheie o serie de

acte juridice sau săvârşeşte fapte juridice de comerţ prin intermediul

cărora se nasc, se modifică ori se sting drepturi şi obligaţii.

În sens larg, prin obligaţie se înţelege raportul juridic în

conţinutul căruia intră atât latura activă, care este dreptul de creanţă ce

aparţine creditorului, cât şi corelativul acestui drept, adică latura pasivă

a raportului, care este datoria ce incumbă debitorului.

În sens restrâns, prin obligaţie se înţelege numai latura pasivă a

raportului juridic (fiind sinonimă cu datoria ce revine debitorului) -

datorie ce poate fi adusă la îndeplinire, la nevoie, prin forţa coercitivă a

statului.

Astfel, obligaţia a fost definită ca fiind raportul juridic civil în

temeiul căruia una din părţi, numită creditor, este îndreptăţită să

pretindă celeilalte părţi, numită debitor, săvârşirea unei prestaţii

determinate (de a da, de a face sau de a nu face ceva), putând apela, la

nevoie, la forţa de constrângare a statului.

Privită unilateral, din unghiul de vedere al fiecăreia din părţi,

obligaţia reprezintă, pentru creditor, o creanţă (un drept de creanţă), iar

pentru debitor o datorie.

în contractele sinalagmatice, fiecare dintre părţi este, în acelaşi

timp, atât creditor, cât şi debitor, având unul faţă de celălalt atât

drepturi de creanţă, cât şi datorii corelative.

Din punct de vedere al faptului juridic generator de obligaţii,

acestea (obligaţiile) pot să se nască din contracte, acte juridice

unilaterale, fapte ilicite cauzatoare de prejudicii, îmbogăţire fără just

temei, gestiune de afaceri, plata unei prestaţii nedatorate.

Obligaţiile în dreptul afacerilor sau în dreptul comercial

urmează regimul juridic de drept comun prevăzut de Codul civil pentru

obligaţiile civile, cu precizarea că există anumite reguli speciale

consacrate de Codul comercial, reguli speciale care privesc formarea şi

executarea obligaţiilor comerciale, precum şi anumite contracte comerciale speciale.

Clasificarea obligaţiilor după obiectul lor

Pornind de la natura prestaţiei datorate de subiectul pasiv

(debitor) se pot face mai multe clasificări.

A.O primă clasificare distinge trei categorii de obligaţii,

avându-se în vedere, în mod analitic, obiectul fiecăreia. Există obligaţii

de a da, obligaţii de a face şi obligaţii de a nu face.

Obligaţia de a da reprezintă obligaţia subiectului pasiv de a

transfera sau a constitui un drept real. De exemplu, obligaţia

vânzătorului de a transfera cumpărătorului dreptul de proprietate

comercial

106

asupra lucrului vândut.

Obligaţia de a face reprezintă a desfăşura o acţiune în favoarea

subiectului activ, o prestaţie pozitivă de orice natură.123

De exemplu,

obligaţia prestatorului de servicii de a executa o lucrare. Trebuie să

observăm că, în limbaj juridic, predarea unui bun reprezintă executarea

unei obligaţii de a face şi nu de a da (spre deosebire de limbajul curent).

Obligaţia de a nu face are un conţinut diferit, după cum este

corelativă unui drept absolut sau unui drept relativ (cum e cel de

creanţă).

A nu face, ca obligaţie corelativă unui drept absolut124

,

înseamnă îndatorirea generală de a nu face nimic de natură să aducă

atingere acelui drept. De exemplu, obligaţia pe care o au toate celelalte

persoane, cu excepţia titularului dreptului, de a nu face nimic de natură

să aducă atingere dreptului de proprietate asupra unui imobil.

A nu face, ca obligaţie corelativă unui drept relativ125

, înseamnă

a nu face ceva ceea ce ar fi putut face debitorul, dacă nu s-ar fi obligat la

abţinere. De exemplu, obligaţia pe care şi-o asumă autorul unei piese de

teatru de a nu ceda dreptul de reprezentare în public, a piesei sale, timp

de cinci ani de la prima reprezentaţie realizată de teatrul căruia I-a

transmis dreptul de a fi jucată piesa, către vreun alt teatru.126

Clasificarea prezintă interes deoarece, în funcţie de obiectul

astfel definit, se vor aplica, după caz, unele reguli distincte.

B.O altă clasificare, ce reprezintă în fond o variantă a celei

anterioare, este aceea în obligaţii pozitive (obligaţiile de a

da şi obligaţiile de a face) şi obligaţii negative (obligaţiile

de a nu face).

Această clasificare prezintă utilitate practică în ceea ce priveşte

punerea în întârziere a debitorului. În principiu, încălcarea unei

obligaţii de a nu face îl pune în întârziere pe debitor de drept, pe cand în

cazul unei obligaţii pozitive este necesară o punere formală în

întârziere a debitorului.

C.În sfârşit, există şi o treie clasificare a obligaţiilor după

obiectul lor. Deşi contestată de unii autori, această

clasificare reţine două categorii de obligaţii. Obligaţii

determinate sau de rezultat şi obligaţii de prudenţă şi

diligenţă sau obligaţii de mijloace.

Este de rezultat (numită şi determinată) acea obligaţie care

constă în îndatorirea debitorului de a obţine un rezultat determinat. De

exemplu, obligaţia vânzătorului de a preda cumpărătorului lucrul

vândut.

Este de diligenţă (numită şi de mijloace) acea obligaţie care

constă în îndatorirea debitorului de a depune toată stăruinţa pentru

obţinerea unui anumit rezultat, fără a se obliga la însuşi rezultatul. De

exemplu, obligaţia medicului de a vindeca pacientul de o anumită

maladie.

Această clasificare prezintă utilitate practică în ceea ce priveşte

proba culpei debitorului. Astfel, în cazul obligaţiei de rezultat,

123

R. Dimitriu, Curs de drept civil, Editura Tribuna Economică, Bucureşti, 2002, p. 91. 124

Dreptul subiectiv civil absolut este acel drept in virtutea caruia titularul sau poate avea o anumita conduita, fara a face apel la altcineva pentru a-si realiza dreptul.

125 Dreptul subiectiv civil relativ este acel drept in virtutea caruia titularul poate pretinde subiectului pasiv o conduita determinata, fara care dreptul nu se poate realiza.

126 G. Beleiu, Drept civil român, Editura „Şansa”, Bucureşti, 1992, p. 80.

comercial

107

neatingerea rezultatului dorit constituie, prin ea însăşi, o prezumţie de

vinovăţie a debitorului, pe când, în cazul unei obligaţii de mijloace,

neatingerea rezultatului preconizat nu reprezintă o asemenea

prezumţie, ci creditorul are sarcina de a dovedi în mod direct

împrejurarea că debitorul nu a depus toată stăruinţa pentru îndeplinirea

obligaţiei asumate.

2.50 Clasificarea obligaţiilor după opozabilitatea lor

Numim obişnuită acea obligaţie civilă care incumbă debitorului

faţă de care s-a născut. Este obligaţia opozabilă între părţi, ca şi dreptul

de creanţă. Majoritatea obligaţiilor civile sunt de acest fel.

Este obligaţie opozabilă şi terţilor (numită şi scriptae in rem)

acea obligaţie care este strâns legată de un bun, astfel încât creditorul

nu-şi poate realiza dreptul său decât cu concursul titularului actual al

dreptului real asupra acelui bun, care este ţinut, şi el, de îndeplinirea

unei obligaţii născută anterior, fără participarea sa. Exemplul clasic îl

constituie cel al obligaţiei unui locator de a asigura locatarului folosinţa

lucrului închiriat. În ipoteza în care, înainte de expirarea contractului de

închiriere, locatorul înstrăinează lucrul, noul proprietar, deşi nu a fost

parte în contractul de închiriere, va fi obligat totuşi să respecte

drepturile ce revin locatarului. Obligaţia născută din acest contract este,

aşadar, opozabilă faţă de un terţ, străin de contract.127

Este obligaţie reală (numită şi propter rem) îndatorirea ce

revine, potrivit legii, deţinătorului unui bun, în considerarea

importanţei deosebite a unui astfel de bun pentru societate. De

exemplu, obligaţia deţinătorului unui teren agricol de a-l cultiva sau

obligaţia deţinătorului unui bun din patrimoniul cultural naţional de a-l conserva.

2.51 Clasificarea obligaţiilor după sancţiune

Majoritatea obligaţiilor civile sunt perfecte. Este perfectă acea

obligaţie civilă a cărei executare este asigurată, în caz de neexecutare

de către debitor, printr-o acţiune în justiţie şi obţinerea unui titlu

executoriu ce poate fi pus în executare silită.

Este imperfectă (numită şi naturală) acea obligaţie juridică a

cărei executare nu se poate obţine pe cale silită, dat odată executată de

bună voie de către debitor, nu este permisă restituirea ei. Astfel,

sancţiunea juridică a obligaţiei naturale nu o constituie calea ofensivă a

acţiunii, ci aceea pasivă a excepţiunii.

Clasificarea obligaţiilor din punct de vedere structural

Din acest punct de vedere, obligaţiile sunt pure şi simple sau

complexe (afectate de modalităţi).

Obligaţiile pure şi simple sunt cele aflate în conţinutul unui

raport juridic născut între un creditor, un debitor şi care nu sunt afectate

de termen, condiţie sau sarcină.

Obligaţiile complexe sunt cele cu pluralitate de subiecte ori cu

pluralitate de obiecte.

Dacă este vorba de o obligaţie cu pluralitate de obiecte, aceasta

se caracterizează prin aceea că debitorul datorează mai multe prestaţii.

127

C. Stătescu, C. Bîrsan, Drept civil. Teoria generala a obligaţiilor, ediţia a 3-a, Editura All Beck, Bucureşti, 2000, p. 10.

comercial

108

Obligaţia este alternativă dacă obiectul ei constă în două sau mai multe

prestaţii, dintre care, la alegerea uneia din părţi, executarea unei singure

prestaţii duce la stingerea obligaţiei. Obligaţia facultativă este aceea în

care debitorul se obligă la o singură prestaţie, cu facultatea pentru el de

a se libera, executând o altă prestaţie determinată.

În ceea ce priveşte pluralitatea de subiecte, aceasta poate fi

pluralitate activă - mai multi creditori şi un singur debitor, pluralitate

pasivă - mai mulţi debitori şi un singur creditor sau pluralitate mixtă -

mai mulţi creditori şi mai mulţi debitori. La obligaţiile cu pluralitate de

subiecte, divizibilitatea drepturilor şi obligaţiilor constituie regula, în

dreptul civil român. Excepţia de la această regulă o constituie

obligaţiile solidare şi obligaţiile indivizibile, în cazul cărora datoriile

sau creanţele nu se mai divid între subiectele pasive sau active ale

acelui raport juridic obligaţional.

Potrivit Codului comercial român, în obligaţiile comerciale

codebitorii sunt ţinuţi solidar, afară de stipulaţie contrară (spre

doesebire de obligaţiile civile care sunt divizibile). Această derogare de

la dreptul comun este justificată de nevoia protejării creditului şi a creditorilor - care este un imperativ al comerţului.

Clasificarea obligaţiilor după izvoare

Din punctul de vedere al faptului juridic generator de obligaţii,

acestea pot fi născute din contracte, acte juridice unilaterale, fapte

ilicite cauzatoare de prejudicii (delicte şi cvasidelicte civile),

îmbogăţirea fără just temei, gerarea de către o persoană a intereselor

altei persoane, plata unei prestaţii nedatorate (plata nedatoratului).

Primele două categorii menţionate sunt obligaţii născute din

acte juridice. Celelalte sunt obligaţii născute din fapte juridice stricto

sensu.128

Natura izvoarelor generatoare de obligaţii prezintă interes, sub

anumite aspecte, în privinţa regimului juridic aplicabil. Dintre toate

izvoarele enumerate, contractul este cel mai important izvor de

obligaţii civile şi comerciale.

1.2 Contractul ca izvor de obligaţii civile şi comerciale

Art. 942 C.civ. defineste contractul ca fiind acordul între doua

sau mai multe persoane, pentru a constitui sau a stinge între dânsii

raporturi juridice.

În legislaţia noastră, termenul de contract este sinonim cu acela

de convenţie.

Factorul esenţial al contractului este acordul de voinţă al

părţilor - voinţa lor juridică. În principiu, încheierea oricărui contract

este liberă. În acest sens se vorbeşte de principiul libertăţii de voinţă în

materia contractelor. Dar nu este vorba de o libertate în sensul unui

desăvârşit liber arbitru, ci de libertatea pe care o condiţionează şi o

determină viaţa socială, precum şi normele legale. Astfel, art. 5 C. civ.

arată că nu se poate deroga prin convenţii sau dispoziţii particulare129

de la legile care interesează ordinea publică şi bunele moravuri. De

asemenea, art. 966 C. civ. prevede că obligaţia fără cauză sau fondată

128

Faptul juridic în sens larg include atât actele juridice, cât şi faptele juridice în sens restrans. 129

Acte juridice unilaterale.

comercial

109

pe o cauză falsă sau nelicită nu poate avea nici un efect. Iar art. 968 C.

civ. precizează cauza este nelicită când este prohibită de legi, când este

contrarie bunelor moravuri şi ordinii publice. De altfel, încheierea unui

contract cu încălcarea oricărei norme juridice imperative, chiar dacă

acea normă nu ar avea, la prima vedere, o legătură directă cu ordinea

publică, este sancţionată cu nulitatea absolută.130

2.52 Clasificarea contractelor

Categoria juridică pe care o cuprindem sub denumirea de

contract are o sferă foarte bogată. Ea înglobează o varietate deosebită

de specii de contracte.

În literatura juridică au fost identificate mai multe criterii de

clasificare a contractelor, printre care modul de formare, conţinutul

contractelor, scopul urmărit de părţi, efectele produse, modul de executare, nominalizarea în legislaţia civilă etc.

2.53 Clasificarea contractelor după modul de formare

Sunt contracte consensuale acele contracte care se încheie prin

simplul acord de voinţă al părţilor.

Contractele solemne sunt acelea pentru a căror încheiere

valabilă se cere respectarea unei anumite forme, care, ca regulă, este

forma autentică.

Contractele reale se caracterizează prin aceea că pentru

formarea lor nu este suficientă simpla manifestare a voinţei părţilor, ci

trebuie să aibă loc şi remiterea materială a bunului.

2.54 Clasificarea contractelor după conţinutul lor

Când ne referim la conţinutul contractelor avem în vedere

repartizarea obligaţiilor între părţile contractante.

Contractele sinalagmatice (bilaterale) se caracterizează prin

interdependeţa şi reciprocitatea obligaţiilor părţilor. De exemplu,

contractul de vânzare, de închiriere, de transport etc.

Contractele unilaterale sunt acele contracte care dau naştere la

obligaţii în sarcina uneia din părţi, cealaltă parte având numai calitatea

de creditor.

Nu trebuie să se confunde contractul unilateral cu actul juridic

unilateral. Din punctul de vedere al formării lor, toate contractele,

inclusiv cele unilaterale, fac parte din categoria actelor juridice de

formaţie bi- sau multilaterală. Actele juridice unilaterale nu sunt

contracte, întrucât caracteristica lor esenţială o constituie faptul că nu

sunt rodul unui acord de voinţe, ci sunt rezultatul manifestării

unilaterale, a unei singure voinţe (de exemplu, testamentul).

În categoria contractelor unilaterale menţionăm împrumutul,

depozitul gratuit, gajul etc.

În literatura de specialitate se vorbeşte şi despre categoria

contractelor sinalagmatice imperfecte - acele contracte concepute

iniţial drept contracte unilaterale, când pe parcursul existenţei lor se

naşte o obligaţie şi în sarcina creditorului faţă de debitorul contractual.

130

Caracterul imperativ al normelor juridice decurge uneori expres din modul lor de formulare. Dar, cel mai adesea, acest caracter urmează a fi dedus prin interpretarea textului, în strânsă corelaţie cu principiile fundamentale ale dreptului nostru.

comercial

110

2.55 Clasificarea contractelor după scopul urmărit de părţi

După art. 945 C. civ. contractul cu titlu oneros este acela în care

fiecare parte voieşte a-şi procura un avantaj patrimonial, iar după art.

946 C. civ. contractul cu titlu gratuit sau de binefacere este acela în care

una din părţi voieşte a procura, fără echivalent, un avantaj celeilalte.

Contractele cu titlu oneros se subclasifică în contracte

comutative şi contracte aleatorii.

Se consideră contract comutativ acela în care întinderea

obligaţiilor părţilor este cunoscută din momentul încheierii

contractului. Marea majoritate a contractelor sunt comutative.

Contractul este aleatoriu în cazul în care existenţa şi întinderea

prestaţiilor părţilor sau numai ale uneia dintre ele depind de un

eveniment incert, existând şansa unui câştig sau riscul unei pierderi.

Spunem că depind de hazard (alea).

Contractele cu titlu gratuit se subclasifică în liberalităţi şi

contracte dezinteresate.

În cazul liberalităţilor, o valoare trece dintr-un patrimoniu în

altul fără a se urmări un contraechivalent. Este cazul contractului de

donaţie.

Prin contractele dezinteresate se urmăreşte a se face un serviciu

cuiva, fără a se micşora nici un patrimoniu. De exemplu, mandatul

gratuit sau împrumutul fără dobândă.

2.56 Clasificarea contractelor după efectele produse

Din acest punct de vedere există contracte constitutive sau

translative de drepturi şi contracte declarative de drepturi.

Contractele constitutive sau translative se caracterizează prin

aceea că produc efecte din momentul încheierii lor în viitor, întrucât

creează între părţi o situaţie juridică nouă, necunoscută anterior.

Majoritatea contractelor sunt constitutive sau translative de drepturi.

Contractele declarative de drepturi se caracterizează prin aceea

că recunosc, consfinţesc între părţi raporturi juridice preexistente. Ele

au nu numai efecte pentru viitor, dar şi efecte retroactive, deci

anterioare încheierii lor. De exemplu, tranzacţia, prin care se pune

capăt sau se preîntâmpină un litigiu între părţi, prin recunoaşterea unor

drepturi preexistente.

Clasificarea contractelor după modul de executare

La contractele cu executare imediată executarea se produce

într-un singur moment, este instantanee.

Contractele cu executare succesivă se execută treptat, în timp,

prin mai multe prestaţii din partea debitorului.

în cazul neexecutării sau al executării necorespunzătoare de

către o parte a obligaţiei ce-i revine, sancţiunea va fi rezoluţiunea - care

desfiinţează contractul cu efect retroactiv - în cazul contractului cu

executare imediată, în timp ce în cazul contractului cu executare

succesivă sancţiunea va fi rezilierea - care are ca efect desfacerea

contractului numai pentru viitor.

De asemenea, este cunoscut că nulităţile actelor juridice

operează cu efect retroactiv. Dar, în ipoteza contractelor cu executare

suucesivă, atunci când executarea este ireversibilă, trebuie să remarcăm

că şi efectele nulităţilor se aplică numai pentru viitor.

în sfârşit, numai în ipoteza contractelor cu executare succesivă

se poate pune problema unei suspendări a executării, din motive de forţă majoră, pe toată durata imposibilităţii de executare.

comercial

111

2.57 Clasificarea contractelor după cum sunt sau nu sunt

nominalizate în legislaţia civilă

Sunt numite acele contracte care corespund unei operaţiuni

juridice determinate şi care sunt nominalizate în legislaţia civilă. De

exemplu, contractul de vânzare-cumpărare, de mandat, de locaţiune etc.

Sunt nenumite acele contracte care nu sunt nominalizate, ca

figuri juridice distincte, în legislaţie. în virtutea principiului libertăţii

contractuale, părţile pot imagina între ele felurite tipuri de contracte,

fără a fi ţinute să se adapteze neapărat la vreunul din tipurile de

contracte numite.

Importanţa acestei clasificări o regăsim în faptul că pentru

prima categorie există o reglementare completă în legislaţie, astfel încât

părţile nu au nevoie întotdeauna să prevadă întregul conţinut al lor,

toate clauzele şi implicaţiile, ci, în măsura în care nu au derogat de la

reglementarea legală, aceasta li se va aplica în mod automat şi complet.

Alta este situaţia în cazul contractelor numite. Părţile pot să-şi exprime

voinţa ca acestor contracte să li se aplice, parţial sau total, singure sau în

mod combinat, normele unor contracte numite. în măsura în care din

voinţa părţilor nu rezultă o astfel de indicaţie se vor aplica principiile

generale, care cârmuiesc contractele şi obligaţiile.142

2.58 Clasificarea contractelor după unele corelaţii existente

între ele

Această clasificare se face în contracte principale şi contracte

accesorii.

Se numesc principale acele contracte care au o existenţă de sine

stătătoare şi a căror soartă nu este legată de aceea a altor contracte

încheiate de părţi

Contractele accesorii însoţesc unele contracte principale, de a

căror soartă depind, potrivit principiului accesoriul urmează soarta

principalului.

Contracte negociate, contracte de adeziune şi contracte

obligatorii

Această clasificare se face după modul în care se exprimă

voinţa părţilor în contracte.

Contractele negociate sunt cele pe care le numim tradiţionale şi

în cadrul cărora părţile discută, negociază toate clauzele contractului,

fără ca din exteriorul lor să li se impună ceva.

Contractele de adeziune sunt cele redactate în întregime sau

aproape în întregime numai de către una din părţile contractante.

Celălalt contractant nu poate practic să modifice aceste clauze. El poate

să le accepte şi să semneze contractul (aderând la contract) sau să nu le

accepte. Ca regulă generală, oferta de a încheia asemenea contracte este

unilaterală şi se adresează publicului, iar cel care o face are o poziţie

economică privilegiată, puternică sau chiar monopolul unor prestaţii.

Contractele obligatorii se aseamănă cu cele de adeziune, numai

că, în timp ce în cazul contractelor de adeziune condiţiile contractuale

sunt impuse de una din părţile contractante, la contractele obligatorii

(pe care unii autori le numesc chiar contracte forţate), condiţiile

încheierii lor sunt impuse, delimitate de lege.

De exemplu, asigurarea de răspundere civilă pentru proprietarii

de autovehicule, conform Legii nr. 136/1995.131

131

Astfel, art. 3 din această lege dispune ca în asigurarea obligatorie raporturile dintre asigurat şi asigurator,

comercial

112

1.3 Încheierea contractelor

Acordul de voinţă al părţilor asupra clauzelor contractuale se

formează prin întâlnirea ofertei cu acceptarea ei.

Mecanismul întâlnirii ofertei cu acceptarea este foarte complex

şi, de regulă, este precedat de negocieri.

Însă un număr considerabil de contracte sunt încheiate fără

negociere prealabilă.

În timp ce actul juridic civil este izolat şi rectiliniu, actul juridic

comercial este multiplu şi circulatoriu. De pildă, în dreptul civil

vânzarea este perfectă, de regulă, din momentul transmiterii dreptului

de proprietate dintr-un patrimoniu în altul şi al preţului de la

cumpărător la vânzător. În dreptul comercial, suntem în prezenţa unei

vânzări numai dacă a fost precedată de o cumpărare cu intenţia de

revânzare.132

Propunerea de a contracta se numeşte ofertă sau policitaţiune.

Ea trebuie să îndeplinească anumite condiţii. Să fie fermă, să fie precisă

şi completă, să fie neechivocă şi să fie o manifestare de voinţă reală,

serioasă, conştientă şi cu intenţia de a angaja din punct de vedere

juridic.

Oferta poate fi adresată publicului sau unei (unor) persoane

determinate.

Oferta poate fi cu termen sau fără termen. Dacă oferta este cu

termen, ea trebuie menţinută în limita termenului respectiv. Termenul

poate fi expres, dar el poate rezulta implicit din natura contractului şi

din timpul necesar de gândire şi de acceptare de către destinatar, termen

numit termen rezonabil.

Acceptarea ofertei, acceptarea care provine de la destinatarul

ofertei, este tot un act unilateral de voinţă, ca şi oferta.

Acceptarea trebuie să îndeplinească mai multe condiţii. Să fie

clară, pură şi simplă, liberă (neviciată), să fie expresă (scrisă sau

verbală) sau tacită.

Acceptarea ofertei trebuie să se facă înainte ca oferta să fi fost

revocată sau să fi devenit caducă (perimată, învechită).

în literatura juridică s-a pus problema valorii juridice a tăcerii

persoanei căreia i s-a adresat oferta. Principiul recunoscut în legislaţia

noastră, precum şi în alte legislaţii de tradiţie romanistă, este că

acceptarea nu poate să rezulte din tăcere. Cu toate acestea, legiuitorul şi

practica judecătorească admit unele excepţii de la acest principiu (de

exemplu, tacita reconducţiune sau relocaţiune prevăzută de Codul

civil).

2.59 Momentul încheierii contractului

Acest moment este acela în care acceptarea întâlneşte oferta.

Dacă părţile nu sunt prezente, contractul se poate încheia prin

corespondenţă, existând un decalaj de timp între cele două laturi ale

formării acordului de voinţă (oferta şi acceptarea). Cunoaşterea

momentului încheierii contractului este foarte importantă şi pentru

aceasta au fost expuse mai multe sisteme sau teorii.

Un prim sistem este acela al emisiunii (declaraţiunii), conform

căruia acordul de voinţă al părţilor se formează din momentul în care

destinatarul ofertei şi-a manifestat acordul cu privire la oferta primită,

drepturile şi obligaţiile fiecărei părţi sunt stabilite prin prezenta lege.

132 S. Angheni, M. Volonciu, C. Stoica, Drept comercial, ediţia a 3-a, Editura All Beck, Bucureşti, 2004, p. 327.

comercial

113

chiar dacă nu a expediat încă acceptarea.

Cea de-a doua teorie este aceea a expediţiunii, potrivit căreia

contractul se consideră încheiat din momentul în care destinatarul

ofertei a acceptat-o şi a expediat răspunsul său afirmativ.

A treia teorie este cea a recepţiunii, conform căreia contractul

se consideră încheiat din momentul în care acceptarea a fost primită de

ofertant, chiar dacă acesta nu a luat cunoştinţă de conţinutul ei.

Cea de-a patra teorie este teoria informaţiunii, întemeiată pe

dispoziţiile art. 35 C. com., potrivit căruia contractul se consideră

încheiat dacă acceptarea a ajuns la cunoştinţa ofertantului. Se impune o

precizare, şi anume contractul se consideră încheiat numai dacă

acceptarea a ajuns la ofertant înainte de expirarea termenului prevăzut

în ofertă.

2.60 Efectele contractului

Studierea efctelor contractului implică abordarea următoa-relor

aspecte:

a) stabilirea cuprinsului contractului, prin interpretarea

corectă a clauzelor sale,

b) principiul obligativităţii contractului, privit din două

puncte de vedere (obligativitatea contractului în raporturile

dintre părţile contractante şi obligativitatea contractului în

raporturile cu alte persoane, care nu au calitatea de părţi

contractante),

c) efectele specifice contractelor sinalagmatice, efecte

derivate din interdependenţa obligaţiilor generate de aceste

contracte (principiul executării concomitente a obligaţiilor

reciproce, excepţia de neexecutare a contractului,

suportarea riscului contractului, rezoluţiunea şi rezilierea

contractului).

2.61 Interpretarea contractului

Este operatia prin care se determina întelesul exact al clauzelor

contractului, prin cercetarea manifestării de voinţă a părţilor în strânsă

corelaţie cu voinţa lor internă.

Interpretarea corectă a contractului permite o corectă

determinare a însăşi forţei obligatorii a acestuia.

Interpretarea contractului nu se confundă cu proba acestuia.

Astfel, se trece la interpretare după ce, în prealabil, contractul a fost

probat prin mijloacele prevăzute de lege.

Interpretarea contractului apare, adeseori, în strânsa legatura cu

operatia de calificare juridica a contractului, calificarea juridica fiind

un prim rezultat al interpretarii. Astfel, studierea clauzelor unui

contract ne permite sa definim acel contract din punct de vedere juridic

(vânzare, schimb etc.).

Există reguli generale şi reguli speciale de interpretare a

contractelor.

Dintre regulile generale amintim prioritatea voinţei reale a

părţilor sau regula potrivit căreia contractul produce, pe lângă efectele

expres arătate, şi alte efecte.

Dintre regulile speciale de interpretare menţionăm interpretarea

coordonată a clauzelor contractului.

comercial

114

2.62 Obligativitatea contractului

În conformitate cu art. 969 C. civ., convenţiile legal făcute au

putere de lege între părţile contractante.

Între modul de încheiere a contractului şi modul de modificare,

desfacere ori desfiinţare a acestuia există o simetrie. Art. 969 alin. 2

precizează, referindu-se la convenţii, că ele se pot revoca prin consimţământul mutual sau din cauze autorizate de lege.

2.63 Principiul relativităţii efectelor contractului

Art. 973 C. civ. instituie principiul potrivit căruia convenţiile

n-au efect decât între părţile contractante. Acesta este principiul

relativităţii efectelor contractului. Semnificaţia lui este că nimeni nu

poate fi obligat prin voinţa altei persoane. Delimitarea principiului

relativităţii efectelor contractului presupune precizarea noţiunilor de

părţi, terţi şi avânzi-cauză.

Părţile sunt persoane fizice sau juridice care au încheiat, direct

sau prin reprezentare, contractul.

Terţii - penitus extranei - sunt persoanele stăine de contract,

care nu au participat, nici direct şi nici prin reprezentare, la încheierea

contractului.

între aceste două categorii extreme, există o categorie

intermediară de persoane, care, deşi nu au participat la încheierea

contractului, date fiind anumite raporturi în care se află cu părţile

contractuale, suportă efectele contractului asemenea părţilor. Aceste

persoane se numesc avânzi-cauză sau succesori ai părţilor.133

în această

a treia categorie de persoane sunt cuprinşi succesorii universali şi

succesorii cu titlu universal, succesorii cu titlu particular şi creditorii

particulari ai părţilor.

Succesorii universali şi succesorii cu titlu universal sunt acele

persoane care au dobândit, în tot sau în parte, patrimoniul - privit ca

universalitate de drepturi şi obligaţii - al uneia dintre părţile

contractante.

Succesorii cu titlu particular sunt acele persoane care

dobândesc un drept anumit, care este privit de sine stătător şi nu ca

parte a patrimoniului.

Creditorii chirografari sunt creditorii care nu se bucură de o

garanţie reală. Prin art. 1718 C. civ. este instituit gajul general al

creditorilor chirografari, conform căruia patrimoniul debitorului, privit

ca universalitate, constituie garanţie pentru satisfacerea creanţei.

Principiul relativităţii efectelor contractului comportă excepţii,

aşa cum se va vedea mai jos.

Astfel, dacă nu este posibil ca o persoană străină de contract să

fie obligată printr-un contract la care nu a fost parte, în schimb, este

posibil ca o persoană, total străină de contract, să dobândească direct şi

nemijlocit drepturi, pe baza unui contract la care nu a fost parte. Este

cazul contractului în folosul unui terţ, denumit şi stipulaţia pentru altul,

care constituie o veritabilă excepţie de la principiul relativităţii efectelor contractului.

133

Noţiunea de succesor este luată aici într-un sens larg, care nu se confundă cu cel folosit în dreptul succesoral.

comercial

115

2.64 Efectele specifice contractelor sialagmatice

Caracteristica esenţială a contractelor sinalagmatice o

constituie reciprocitatea şi interdependenţa obligaţiilor părţilor. Fiecare

dintre părţi are, concomitent, atât calitatea de debitor, cât şi pe cea de

creditor.

Din reciprocitatea şi interdependenţa obligaţiilor decurg

anumite efecte specifice, ce se afirmă în trei situaţii:

1. O primă situaţie este aceea în care, deşi una dintre părţi nu

şi-a executat propria obligaţie, pretinde totuşi celeilalte să

şi-o execute pe a sa. Partea căreia i se pretinde executarea

va putea să se opună, invocând excepţia de neexecutare a

contractului.

2. O a doua situaţie este aceea în care, deşi una dintre părţi

este gata să-şi execute propria obligaţie sau chiar şi-a

executat-o, cealaltă parte refuză, în mod culpabil, să-şi

execute obligaţia sa. Partea gata să-şi execute obligaţia sau

care şi-a executat-o va avea de ales între a pretinde

executarea silită a contractului sau a cere desfiinţarea ori

încetarea contractului, în toate cazurile putând cere şi

despăgubiri. Desfiinţarea contractului cu efect retroactiv

poartă numele de rezoluţiune. Încetarea contractului, care

produce efecte numai pentru viitor, poartă denumirea de

reziliere.

3. O a treia situaţie este aceea în care una dintre părţi se află

în imposibilitate fortuită de a-şi executa obligaţia ce-i

revine. Va avea dreptul această parte să pretindă totuşi

celeilalte să-şi execute obligaţia? Este aşa-numita

problemă a riscului contractului, adică problema de a şti

care dintre părţi va suporta consecinţele imposibi-lităţii

fortuite de executare a uneia dintre cele două obligaţii

reciproce. Regula este că riscul contractului este suportat

de debitorul obligaţiei imposibil de executat.

2.65 Determinarea preţului şi locului plăţii în obligaţiile

comerciale

Potrivit dreptului civil, în cazul contractului de

vânzare-cumpărare preţul trebuie să fie determinat de părţi, adică

trebuie să fie cert. Se poate accepta şi preţul determinabil, de exemplu

preţul supus arbitrului.

Codul comercial, adaptând dispoziţiile civile la traficul

comercial, permite ca preţul să fie stabilit şi ulterior, prevăzându-se în

contract o indicaţie abstractă şi impersonală (preţul just sau preţul

curent), în funcţie de locul plăţii sau de cotele oficiale ale bursei (art. 40

C. com.).

În ceea ce priveşte locul executării obligaţiilor, potrivit Codului

civil, plata se face la locul arătat în contract. Dacă este vorba de un bun

cert şi determinat, plata trebuie făcută la locul unde se găseşte acel bun.

În materie de vânzare, plata trebuie să se facă la locul predării. În toate

celelalte cazuri, plata se face la domiciliul debitorului, ceea ce

înseamnă că este cherabilă şi nu portabilă (art. 1104 C. civ.)

În dreptul comercial, această regulă a suferit modificări impuse

de nevoile, tradiţia şi uzurile traficului comercial.146

Astfel, art. 59 C. com. prevede că obligaţiile comerciale trebuie

comercial

116

executate fie la locul arătat expres în contract, fie la locul rezultat din

intenţia părţilor, fie la locul unde, potrivit materiei contractului, apare

firească executarea.

Potrivit art. 59 alin. 2 C. com., în cazul în care în contract nu s-a

precizat în mod expres locul executării obligaţiilor şi acest lucru nu

rezultă din natura operaţiunii, executarea obligaţiilor se va face la

sediul comerciantului, domiciliul sau reşedinţa sa, existent la data

încheierii contractului.

2.66 Teste de autoevaluare:

1. Ce înţelegem prin obligaţie în sens restrâns?

2. Ce presupune obligaţia de a face?

3. Cum defineşte Codul Civil contractul?

4. Ce sunt contractele reale?

5. Cum se subclasifică contractele cu titlu oneros?

6. Ce sunt contractele numite?

7. Ce este oferta?

8. Care sunt cele patru teorii privind momentul încheierii contractului între persoane aflate la

distanţă?

9. Ce presupune principiul relativităţii efectelor contractului?

10. Ce este excepţia de neexecutare a contractului?

2.67 Răspunsurile testelor de autoevaluare:

1. Prin obligaţia în sens restrâns înţelegem însăşi datoria debitorului, ce poate fi adusă la

îndeplinire, la nevoie, prin forţa de constrângere a statului.

2. Obligaţia de a face poate consta în prestarea unui serviciu, executarea unei lucrări sau

predarea unui bun.

3. Codul Civil defineşte contractul ca fiind acordul între două sau mai multe persoane pentru a

constitui sau a stinge între dânşii raporturi juridice.

4. Contractele reale sunt acelea pentru a căror încheiere valabilă manifestarea de voinţă a

părţilor trebuie să fie însoţită de remiterea materială a bunului.

5. Contractele cu titlu oneros se subclasifică în contracte comutative şi contracte aleatorii.

6. Contractele numite sunt cele care au o denumire şi o reglementare proprie în legislaţie.

7. Oferta este un act juridic unilateral ce constă în propunerea de a contracta.

8. Cele patru teorii privind momentul încheierii contractului între persoane aflate la distanţă

sunt: teoria emisiunii, teoria expediţiunii, teoria recepţiunii, teoria informaţiunii.

9. Principiul relativităţii contractului se referă la faptul că orice convenţie sau contract nu

produce efecte decât în proporţiile contractante, el nici nu profită, nici nu dăunează terţilor.

10. în cazul în care, deşi una dintre părţi nu şi-a executat propria obligaţie, pretinde totuşi

celeilalte să şi-o execute pe a sa, partea căreia i se pretinde executarea va putea să se opună,

invocând excepţia de neexecutare a contractului.

2.68 Rezumat:

în această secţiunea au fost analizate obligaţiile civile (noţiune şi clasificări) şi instituţia

contractului ca izvor de obligaţii civile şi comerciale (noţiune, clasificări, încheierea contractelor,

momentul încheierii contractului, efectele şi interpretarea contractului, obligativitatea contractului,

principiul relativităţii efectelor contractului şi efectele specifice contractelor sinalagmatice).

2.69 Bibliografie:

1. Drept civil, vol. I, Catedra de Drept, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2000

2. Curs de drept civil, Raluca Dimitriu, Editura Tribuna Economică, Bucureşti, 2002

comercial

117

3. Drept civil român. Introducere în dreptul civil român. Subiectele dreptului civil român, Gh.

Beleiu, Editura Şansa, Bucureşti, 1994

4. Elemente de dreptul afacerilor, Ileana Voica, Editura ASE, Bucureşti, 2010

5. Codul Civil Român

Secţiunea 2. Particularităţi ale obligaţiilor comerciale

2.70 Solidaritatea134

Solidaritatea presupune existenţa unei pluralităţi de subiecte

active sau pasive ale unei obligaţii. Scopul său este să împiedice

diviziunea unei obligaţii.

Spre deosebire de dreptul civil, în care se află sediul general al

materiei, dreptul comercial se ocupă numai de solidaritatea pasivă.

Reglementează numai obligaţiile solidare, din punctul de vedere al

debitorilor.

Solidaritatea pasivă reprezintă, în esenţă, o derogare de la

principiul divizibilităţatii obligaţiilor între mai mulţi codebitori. Ea are

drept scop să permită creditorului, sau creditorilor în caz de pluralitate

activă, să ceară executarea integrală a creanţelor oricărui debitor.

Creditul îşi vede astfel sporită posibilitatea de a fi acoperit, adăugând la

gajul general asupra patrimoniului unuia dintre debitori şi patrimoniul

celorlalţi. El este pus, astfel, la adăpost de eventualele riscuri ale

insolvabilităţii unuia dintre debitori, putând alege debitorul împotriva

căruia să-şi îndrepte executarea.

Debitorul solidar pierde deci facultatea de a opune creditorului

beneficiul de discuţiune (îndatorirea creditorului de a urmări mai întâi

pe debitorul principal) şi beneficiul de diviziune (în virtutea căruia

debitorul are dreptul să fie urmărit numai pentru cota ce rezultă din

împărţirea cuantumului creanţei la numărul debitorilor).

Ansamblul efectelor juridice născute din solidaritate, în

raporturile dintre codebitorii solidari şi creditor sau creditori, precum şi

raporturile dintre codebitori aparţin dreptului civil la care trimitem (art.

1035-1056 C. civ.).

În dreptul comun, divizibilitatea creanţei este regula, iar

solidaritatea excepţia. Ea nu se prezumă.

În afara unor cazuri puţin numeroase de solidaritate pasivă

legală, aplicarea solidarităţii necesită o stipulare expresă a părţilor.

Pentru a asigura o mai deplină ocrotire a creditorului şi a

asigura securitatea trazacţiilor, legiuitorul comercial a respins soluţia

dreptului civil, inversând-o. Regula este deci solidaritatea, părţile

putând să o înlăture prin stipulaţie expresă. Art. 42 C. com. consacră

această regulă formal, dispunând că „în obligaţiunile comerciale,

codebitorii sunt ţinuti solidariceşte, afară de stipulaţie contrară”.

134

S. Cărpenaru, „Drept comercial român”, vol. III, Editura Atlas Lex, Bucuresti, 1994, p. 18 şi M. Marian, „Discuţii în legătură cu răspunderea solidară în materia obligaţiilor comerciale” în RDC nr. 12/1997, p. 112.

comercial

118

Legiuitorul comercial mai prevede un tip de solidaritate legală

sau esenţială care nu permite înlăturarea sa, pe calea voinţei părţilor,

din pricina caracterului său de ordine publică. Legiuitorul a dorit ca, în

aceste cazuri, codebitorii să fie constrânşi la o prestaţie unitară,

asemănător cu situaţia codebitorilor unei obligaţii indivizibile prin

natura sa. Aceste cazuri sunt urmatoarele: solidaritatea asociaţilor din

societăţile în nume colectiv şi a comanditaţilor din societăţile în

comandită (art. 2 lit. a-c L.S.C.); a administratorilor societaţilor

comerciale (art. 41, 42, 43, 102, 146 L.S.C.); a comanditarilor care

contravin dispozitiei art. 59 L.S.C. facând acte de administraţie ce nu le

sunt îngăduite, din pricina răspunderii lor limitate pentru obligaţiile

societăţii; a lichidatorilor care contravin regulilor lichidării şi întreprind

efectuarea de operaţiuni noi, incompatibile cu starea de lichidare (art.

178 L.S.C.); a mandatarilor comerciali când sunt mai mulţi (pluralitate

de mandatari - art. 389 C. com.); în caz de pluralitate de patroni în

materia prepuşeniei (art. 393 C. com); a prepuşilor şi patronilor în

cazurile menţionate de art. 398 C. com., în ce priveşte răspunderea

stabilită de legiuitor pentru observarea îndatoririlor cuprinse în titlul III

şi IV al cărţii I - a C. com.; a cărăuşilor din transporturile cumulative

(art. 436 C. com.); a codebitorilor unei cambii, unui bilet la ordin sau

cec (legea din 1 mai 1934).

în toate aceste cazuri, date fiind motivele care au determinat

solidaritatea, părţile nu pot renunţa la aceasta.

Condiţiile de aplicare a solidarităţii în materie comercială:

a) Obligaţia trebuie să fie comercială pentru debitori.

Din combinaţia primului alineat al art. 42 C. com. conceput în

termeni generali şi a alineatului ultim, potrivit căruia „solidaritatea nu

se aplică la necomercianţi, pentru operaţiuni care, în cât îi priveşte, nu

sunt fapte de comerţ”, rezultă că regimul de severitate al tratamentului

codebitorilor solidari este aplicabil numai în cazurile în care obligaţia

are caracter comercial pentru debitori. Numai în acest caz îşi găseşte

justificare derogarea de la regimul dreptului comun al diviziunii

creanţei.

Legiuitorul a derogat, consacrând acest sistem, de la principiul

aplicării normei de drept comercial, în caz de pluralitate de subiecte cu

poziţii diferite - de drept civil şi comercial - prevăzut de art. 56 C. com.

Potrivit acestui din urmă text „dacă un act este comercial numai

pentru una din părţi, totuşi contractanţii sunt supusi, în cât priveşte

acest act, legii comerciale, afară de dispoziţiile privitoare la persoana

chiar a necomercianţilor şi de cazurile în care legea ar dispune altfel”.

Ipoteza reglementarii solidarităţii este tocmai unul din aceste cazuri,

când legea dispune inaplicabilitatea dreptului comercial şi în care nu-şi

mai are raţiunea aplicarea aceluiaşi regim tuturor contractanţilor.

Obligaţia este comercială ori de câte ori îşi are izvorul într-o

operaţiune comercială pentru debitor. Obligaţia este comercială atunci

când codebitorii sunt comercianţi şi deci operaţiunea va fi subiectiv

comercială pentru toţi sau când debitorii participă la efectuarea unei

fapte de comerţ obiective, de exemplu o operaţiune de cumpărare în

scop de revânzare.

Nu va fi însă comercială obligaţia unui necomerciant care

contractează cu un comerciant, în cadrul unei operaţii ce nu este

obiectiv comercială, adică enumerată de art. 3 C. com., fiindcă pentru

necomerciant operaţia rămâne civilă, prezumţia art. 4 operând numai

comercial

119

pentru contractele si obligaţiile comerciantului profesionist.

Deci, dacă sunt mai mulţi codebitori şi dacă obligaţia este

comercială numai pentru unii dintre ei, solidaritatea se va aplica numai

acestora, iar datoria va fi divizibilă pentru ceilalţi. Aceştia din urmă vor

beneficia de facultatea de a opune excepţia diviziunii si discuţiunii,

potrivit dreptului comun (art. 1662, 1667 C. civ.). Se admite în general

că solidaritatea nu se transmite erezilor.

Principiul solidaritatii rămâne integral aplicabil nu numai în

ipotezele în care pluralitatea debitorilor îşi găseşte izvorul într-o

obligaţie simultană unică, comercială pentru toti, ci şi atunci când o

nouă obligaţie comercială, cu acelaşi caracter comercial, se grefează pe

prima, în mod succesiv, fără ca primii debitori să fie liberaţi.

b) Fiind de natura obligaţiilor comerciale, solidaritatea nu

trebuie să fie stipulată în materie comercială. Pentru a fi însă

înlăturată şi restabilit dreptul comun, este necesară

manifestarea contrară a voinţei părţilor, care va putea să

rezulte din împrejurările pricinei, din natura operaţiei, fără

să fie indispensabilă o prevedere formală.

c) Termenul „stipulaţie contrară” folosit de art. 42 pentru a

sublinia modul în care se poate face înlăturarea solidarităţii,

după o doctrină unanimă, nu trebuie înţeles în sensul că

numai în raporturile contractuale poate fi posibil aceasta şi

că pentru obligaţiile care îşi au izvorul în raporturi

extracontractuale, înlaturarea ar fi exclusă.

Prezumţia de solidaritate se aplică şi fidejusorului care

garantează o obligaţie comercială. Dacă în ipoteza codebitorilor

necomercianţi a fost înlăturată solidaritatea, restrângându-se câmpul de

aplicare al prezumţiei, în cazul când obligaţia este garantată de

fidejusori, legiuitorul a restabilit aplicarea art. 56, efectuând o extindere

a solidaritaţii, care cuprinde fără distincţie pe toti fidejusorii,

independent de calitatea de comerciant sau necomerciant (Aceeaşi

prezumţie, spune cel de-al doilea alineat al art. 42, „există şi contra

fidejusorului, chiar necomerciant, care garanrează o obligaţie

comercială”.).

2.71 Dobânzile curg de plin drept în obligaţiile comerciale

Problema dobânzilor în materie comercială reglementată de art.

43 C. com., în spirit de derogare de la dreptul civil, nu poate fi înţeleasă

fără evocarea regimului acestui din urmă drept.

Ea este intim legată de materia daunelor pentru neexecutarea

obligaţiilor contractuale. Când obligaţia contractuală constă în facere

sau dare a altui bun decât o sumă de bani, regula dominantă, izvorâtă

dintr-un sentiment de integrală despăgubire a creditorului, este că

acesta din urmă are dreptul să reclame debitorului, potrivit art. 1084 C.

civ. atât pierderea suferită (damnum emergens), cât şi câştigul

nerealizat (lucrum cessans), cu condiţia să facă dovada existenţei şi

întinderii lor.

Pentru obligaţiile având ca obiect sume de bani, regula de mai

sus nu mai este valabilă. Legiuitorul a creat un regim special,

caracterizat prin următoarele elemente:

a) Existenţa daunelor este prezumată astfel încât creditorul nu

este obligat să facă dovada lor (art. 1088 C. civ., al. 2).

b) Cuantumul lor este fixat de legiuitor, în sensul că ele nu pot

comercial

120

c)

cuprinde decât dobânda legală, în afară de cazul când

părţile au stipulat o sumă mai mare, însă în limitele legilor

speciale.

c) Curg din ziua cererii în judecată (art. 1088 al. 2 C. civ.).

Simpla ajungere la scadenţă a obligatiei nu are drept obiect

să producă curgerea dobânzilor.

d) Dobânzile reprezintă echivalentul daunelor provocate

creditorilor prin neexecutare şi, în consecinţă, sunt daune

compensatorii şi nu moratorii, căci ele corespund folosirii

de către debitor a capitalului altuia.

Dreptul comercial derogă de la regulile dreptului civil pentru

raţiuni proprii acestui drept. în materie comercială se prezumă

întotdeauna: capitalurile sunt productive, pot fi investite în variate

operatiuni comerciale şi industriale. Ele nu sunt imobilizate şi moarte

ca în mâna necomercianţilor, ci sunt apte să producă beneficii.

Despăgubirea este însă evaluată de lege sub forma dobânzii.

în comercial, legiuitorul a menţinut principiile ce guvernează

daunele compensatorii pentru sume de bani, cu o derogare însă, de

ordin general, şi consacrarea unor excepţii la regula limitării daunelor

la dobânzi compensatorii şi înlăturarea daunelor corespunzatoare

pagubei reale şi câştigului nerealizat.

Derogarea constă în afirmarea regulei contrare aceleia

consacrată de art. 1088 alin. 2 privitor la momentul de la care curg

dobânzile. Acestea sunt datorate nu de la data chemării în judecată ca în

materie civila, ci din ziua când devin exigibile. Potrivit art. 372 alin. 2

C. com. asupra diferenţei rezultând din încheierea contului curent curg

dobânzi de la data lichidării, iar potrivit art. 380 C. com. „mandatarul

este ţinut a plăti dobânda de bani cuvenită mandantului, din ziua în care

era dator a le trimite sau a le consemna”.

Condiţiile de aplicare a dobânzii comerciale:

a) Datoria trebuie sa fie comercială. Conform principiilor care

guvernează actele de comerţ, datoria este comercială ori de

câte ori obligaţia sau raportul juridic însuşi din care

izvorăşte este comercial.

Va fi deci comercială:

- atunci când îşi are sursa într-o faptă de comerţ

obiectivă, comercială pentru ambele părţi,

- atunci când obligaţia este comercială numai pentru una

dintre părţi, iar pentru cealaltă este civilă,

- atunci când intervine între comercianţi, în acest caz

fiind comercială pentru ambele părţi, ca faptă de

comerţ subiectivă.

Deci, norma trebuie interpretată restrictiv şi literal, în sensul că datoria

trebuie să fie comercială pentru debitor.

Datoriile pot izvorâ din orice altă sursă, nu numai din contracte, deci şi

dintr-un delict sau cvasidelict de natura comercială, adică din fapte

generatoare de daune, care sunt savârşite exerciţiului unui comerţ sau

cu prilejul executării unei operaţiuni comerciale

Datoria trebuie să fie lichidă, adică determinată în cuantumul său, fie pe

cale convenţională, fie judecătorească. Când însă părţile n-au stabilit

aceasta şi trebuie să recurgă la justiţie - de pildă pentru stabilirea

daunelor şi a cuantumului lor - dobânzile curg de la data ramânerii

definitive a hotărârii.

Datoria trebuie să fie exigibilă. În alţi termeni, dreptul părţii

de a reclama prestaţiunea trebuie să fie născut şi actual; să nu fie deci

comercial

121

afectat de un termen sau de o condiţie nerealizată.

Dacă părţile nu au prevăzut un termen contractual - o scadenţă - în acest

caz neexistând un punct de plecare contractual cert pentru curgerea

dobânzilor, acestea nu sunt exigibile si dispozitia art. 43 C. com. nu este

aplicabilă. De aceea dobânzile vor fi calculate numai din momentul

când debitorul a fost pus în întârziere, fie printr-o cerere formală de

plată, fie prin chemarea în judecată a datornicului.

Condiţiile enunţate la punctele a, b, si c trebuie să fie întrunite

cumulativ, pentru a pune în mişcare dispoziţia art. 43, adică curgerea de

plin drept a dobânzilor la scadenţă.

De regulă, dispoziţiile aplicabile materiei comerciale se

completează cu cele aplicabile raporturilor de drept civil; totuşi, în

Ordonanţa Guvernului nr. 9/2000, cu modificările ulterioare legiuitorul

stabileşte un raport invers, adică de la comercial către civil.148

Deci, pentru determinarea dobânzii legale aplicabile

raporturilor juridice de drept civil trebuie să se determine în prealabil

dobânda aplicabilă raporturilor juridice de drept comercial.

Potrivit art. 3 alin. 1 din O.G. nr. 9/2000, dobânda legală se

stabileşte în materie comercială, când debitorul este comerciant, la

nivelul dobânzii de referinţă a Băncii Naţionale a României.

Exista o singură exceptie prevazută în art. 4 din O.G. nr.

9/2000: în relaţiile de comerţ exterior sau în alte relaţii economice

internaţionale, atunci când legea română este aplicabilă şi când s-a

stipulat plata în monedă străină, dobânda legală este de 6% pe an.

Nivelul taxei oficiale a scontului în funcţie de care se stabileşte

dobânda legală este cel din ultima zi lucrătoare a fiecărui trimestru,

valabil pentru întregul trimestru următor. Nivelul taxei oficiale a

scontului se publică în Monitorul Oficial, prin grija Băncii Naţionale a

României.

Potrivit art.1 din O.G. nr. 9/2000, părţile sunt libere să

stabilească în convenţii rata dobânzii pentru întârzierea în plata unei

obligaţii băneşti.

În cazul în care părţile nu au prevăzut în contract rata dobânzii,

se va aplica dobânda legală dacă, potrivit legii sau clauzelor

contractuale, obligaţia este purtătoare de dobânzi.

Anatocismul

Conform art. 1089 C. civ. capitalizarea dobânzilor sau

anatocismul este permis în materie civilă numai în anumite condiţii

arătate de lege. în primul rând, ele trebuie să fie stipulate, în al doilea

rând să privească numai dobânzi la dobânzi, datorate pe cel putin un an

împlinit. Face excepţie cazul când este vorba de unele venituri pe trecut

ca arenzi, chirii, rente viagere, restituiri de fructe, care produc dobâzi

din ziua cererii sau a convenţiei. Clauza prin care se va stipula dobânda

la dobânda datorată, pentru un an sau mai puţin sau la alte venituri

viitoare se va declara nulă (art. 1089 alin. 2 C. civ.).

în materie comercială, regulile de drept comun sunt înlăturate,

cosacrâdu-se libertatea convenţiilor.

Făcând aplicaţia acestei dispoziţii, jurisprudenţa noastră

admitea anatocismul în toate convenţiile comerciale şi, a fortiori, în

contractul de cont curent, în care curgerea dobânzii la dobânda este de

esenţa acestui contract.

Decretul-lege pentru stabilirea dobânzilor şi înlaturarea cametei

din 5 mai 1938 a prevăzut, însa, anulând regimul mai sus expus, că

anatocismul este oprit chiar în materie comercială, cu excluderea

comercial

122

contractului de cont curent, care, prin însăşi structura sa, nu poate fi

conceput fără o capitalizare a dobânzilor.

Interzicerea dobânzilor la dobânzi a fost menţinută şi de noul

act normativ (Decretul nr. 311/1954 pentru stabilirea dobânzii legale),

care a abrogat decretul din 1938 şi care a fixat dobânda legala la 6% pe

an, precizând că ea se va calcula numai asupra cuantumului sumei

împrumutate.

Prin Ordonanţa Guvernului nr. 9/2000 au fost abrogate

dispozitiile art. 1089 alin. 2 Cod civil si orice dispoziţii contrare

ordonanţei, reintroducându-se anatocismul.

Potrivit art. 8 al O.G. nr. 9/2000, dobânda se va calcula numai

asupra cuantumului sumei împrumutate. Cu toate acestea, dobânzile se

pot capitaliza şi pot produce dobânzi în temeiul unei convenţii speciale

încheiată în acest sens, dupa scadenţa lor, dar numai pentru dobânzi

datorate pe timp de cel putin un an.135

Aceste dispozitii nu se aplica contractului de cont curent, atunci când prin lege nu s-ar dispune altfel.

Daune interese suplimentare

Preocupat să realizeze o severitate cât mai deplină a

obligaţiilor, legiuitorul a prevăzut că debitorul mai datorează, cu titlu de

dezdăunări, pe lângă dobânzi, şi alte sume care corespund conceptului

general al daunelor (damnum emergens şi lucrum cesans). De altfel,

însuşi legiuitorul civil, prevăzând regula limitării daunelor la dobânzi,

in obligaţiile care au drept obiect o sumă determinată, a făcut aluzie „la

unele reguli speciale în materie de comerţ, de fidejusiune şi societate”

(art. 1088 C. civ. alin. 1).

Regulile care consacră aceste excepţii sunt următoarele:

a) asociatul care întârzie să depună aportul în numerar,

datorează nu numai dobânda legală, din ziua când trebuia să

facă vărsământul, dar răspunde şi de daunele pricinuite (art.

35 L.S.C.);

b) asociatul care a depus ca aport o creanţă, iar valoarea

acesteia nu a fost realizată de societate, răspunde de suma

datorată, cu dobânda legală, din ziua scadenţei creanţei,

deosebit de daunele-interese ce s-ar cuveni (art. 54 L.S.C.);

c) mandatarul care dă alte întrebuinţări sumelor primite pe

contul mandantelui datorează, în afară de dobânzi,

despăgubire pentru daune (art. 383 C.com.).

2.72 Executarea obligaţiilor comerciale

Drepturile creditorului în caz de neexecutare din partea

debitorului.

Efectul natural al unei obligaţii este executarea sa. Dacă aceasta

nu intervine, partea care nu este în culpă are dreptul să ceară

judecatoreşte fie executarea, când aceasta este posibilă potrivit

regulilor prevăzute de art. 1075-1077 C. civ., fie rezoluţia contractului

cu dreptul la daune în ambele cazuri (art. 1073 C. civ.).

Legiuitorul prevede cazuri când executarea în natură a

obligaţiei nu este posibilă şi se transformă întotdeauna într-o executare

prin echivalent.

135

M. L. Belu Magdo, Drept comercial, Editura HG, Bucureşti, 2003, p. 318.

comercial

123

„Orice obligaţie de a face sau de a nu face se schimbă în

dezdăunări, în caz de neexecutare din partea debitorului” (art. 1075 C.

civ.), iar potrivit art. 1078 C. civ. „dacă obligaţia constă în a nu face,

debitorul care a călcat-o este dator de a da despăgubire pentru simplul

fapt al contravenţiei”.

Fundamentul acestui drept, care operează numai în contractele

bilaterale sau sinalagmatice, caracterizate de principiul echivalenţei

prestaţiilor este prezumţia legală, consacrată de art. 1020 C. civ. potrivit

căruia „condiţia rezolutorie este subînţeleasă totdeauna în contractele

sinalagmatice, în cazul când una dintre părţi nu îndeplineşte

angajamentul său”.

Condiţia rezolutorie tacită, prevăzută de textul de mai sus,

produce aceleaşi efecte juridice ca şi condiţia rezolutorie expresă,

definită de art. 1019 C. civ., ca o modalitate contractuală. Ea produce,

când este inserată, desfiinţarea contractului. Evenimentul viitor şi incert

este înfăţişat în acest caz prin neexecutarea din partea uneia dintre

părţile contractante.

Condiţiile de exerciţiu şi efectele juridice produse de invocarea

condiţiei rezolutorii tacite, ca temei al desfiinţării contractului şi

dreptului la daune, provocat de neexecutare, sunt prezentate mai jos.

Potrivit art. 1021 C. civ. dacă una dintre părţi nu-şi îndeplineşte

obligaţia, contractul nu este desfiinţat de drept. Partea în privinţa căreia

nu s-a executat obligaţia are alegerea sau să silească pe cealaltă a

executa convenţia, când este posibil, sau să-i ceară desfiinţarea cu

daune interese. Desfiinţarea trebuie să se ceară înaintea justiţiei, care,

după circumstanţe, poate acorda un termen părţii acţionate. Rezultă

deci că rezoluţia cerută în virtutea clauzei rezolutorii tacite nu operează

de plin drept, ci trebuie pronunţată de justiţie, părţile putând să o

discute. Instanţa nu are deci numai rolul de a constata existenţa unei

situaţii de drept, ci trebuie să se pronunţe asupra temeiniciei cererii

făcute de una dintre părţi.

Rezoluţia nu operează în cazurile în care partea care nu şi-a

executat obligaţia dovedeşte ca aceasta se datoreşte unei cauze străine,

neimputabile (caz fortuit, forţă majoră).

Rezoluţia produce efecte numai după rămânerea definitivă a

hotărârii judecatoreşti, ea fiind urmarea intervenţiei justiţiei.

Rezoluţia are efect retroactiv. Cu alte cuvinte consecinţele sale

lovesc contractul şi pentru trecut, de acord cu principiile care

guvernează condiţia rezolutorie, ca modalitate contractuală, repunând

părţile în starea anterioară contractării.

Până la rămânerea definitivă a hotărârii, pârâtul, partea în culpă

prin nexecutarea obligaţiei poate efectua prestaţia şi înlătura astfel

rezoluţia, cu toate efectele sale. Executarea prestaţiei se poate, deci

efectua în tot cursul procesului până la pronunţarea unei hotărâri

definitive.

Instanţa poate, totuşi, să nu pronunţe rezoluţia şi, făcând uz de

dispoziţiile art. 1021 C. civ. în urma unei aprecieri suverane a

împrejurărilor pricinei, să-i acorde un termen de executare, pe care

legea îl denumeşte termen de graţie.

în materie comercială, termenul de graţie nu poate fi acordat.

Art. 44 C. com. interzice judecătorului să se prevaleze de facultatea pe

care legiuitorul i-a conferit-o în materie civilă.

Termenul de graţie permis de art. 1021 C. civ. nu poate fi

acordat de judecător în obligaţiile comerciale.

Necesitatea apărării creditului şi a circulaţiei bunurilor cer ca

comercial

124

obligaţiile să se execute întocmai şi la termenul stipulat. Obligaţiile

comerciale sunt, în general, înlănţuite, neexecutarea uneia atrăgând, în

mod fatal, pe aceea a celorlalte şi adeseori insolvabilitatea, cu

consecinţa falimentului.

a) Prin expresia „în obligaţiile comerciale” trebuie să

înţelegem toate raporturile juridice care au natură

comercială, deci şi pe acelea care sunt comerciale numai

pentru o parte, potrivit art. 56 C. com.

b) Obligaţia trebuie să fie bilaterală sau sinalagmatică, întrucât

mecanismul rezoluţiei tacite operează numai în contractele

în care există interdependenţă de prestaţii, una fiind cauza

celeilalte, iar ruperea echilibrului, care justifică rezoluţia si

repunerea părţilor în stare de egalitate, are ca fundament şi

explicaţie existenta unor obligaţii reciproce.

c) Obligaţia trebuie să aibă un termen de executare. în lipsa

unui asemenea termen, dacă judecătorul, la cererea părţii,

fixează un termen, acesta nu poate fi socotit termen de

graţie, ci pur şi simplu termen de executare, instanţa

nefăcând decât să suplinească tăcerea părţilor.

d) în obligaţiile comerciale, în care termenul nu este esenţial,

aplicarea art. 44 nu împiedică partea în culpă să execute

tardiv chiar în instanţă, până la rămânerea definitivă a

hotărârii judecătoreşti, ca şi în obligaţiile civile, de vreme

ce, până la acea dată, are fiinţă contractul. Judecătorului nu

îi este permis să acorde termene de graţie în obligaţiile

comerciale, dar nimic nu-l autorizează să respingă o

executare legitimă.

e) în obligaţiile comerciale în care termenul este însă esential,

el operează ca o clauză rezolutorie expresă. Efectele sale se

produc automat, iar judecătorul nu pronunţă rezoluţia, ci

numai o constată. Partea în culpă nu mai poate înlătura

consecinţele neexecutării la termen printr-o executare

posterioară termenului, până în momentul rămânerii

definitive a hotărârii respective. Pe de altă parte,

judecătorul, aflându-se în faţa unui raport juridic desfiinţat

prin voinţa părţilor, puterea sa fiind limitată la simpla

constatare a rezoluţiei operată prin voinţa părţilor, nu mai

poate acorda termen de graţie. Caracterul esenţial al

termenului este un obstacol.

Dacă în intenţia părţilor, o prestaţie satisface interesele

creditorului numai atunci când este executată în limitele termenului

stipulat, după expirarea căruia ea nu mai are nici o valoare pentru acesta

sau nu mai poate fi executată, termenul este esential.

Termenul poate fi esenţial fie în raport cu intenţia părţilor, fie

cu scopul operaţiei, fie cu natura prestaţiei şi a contractului.

În dreptul în vigoare nu există o dispoziţie cu caracter general

privitoare la termenul esenţial.

Clauza solve et repete

În strânsă legatură cu efectele juridice ale neexecutarii

contractelor stă clauza solve et repete (plăteşte şi cere înapoi ceea ce ţi

se cuvine). Sub dublul aspect - practic si juridic - ea constă în aceea că

debitorul nu poate pune în mişcare o acţiune rezolutorie sau opune

excepţii izvorând din neîndeplinirea obligaţiei celeilalte părţi, mai

înainte de a fi plătit integral preţul, sau de a fi îndeplinit, folosind o

formulă mai generală, prestaţia la care era obligat prin contract.

comercial

125

Astfel, în unele contracte de comerţ exterior se include o clauză

potrivit căreia o reclamaţie de calitate sau de cantitate a cumpărătorului

nu poate fi invocată ca temei al refuzării sau amânării plăţii preţului. În

prezenţa unei asemenea clauze, termenul şi condiţiile de plată a preţului

trebuiesc respectate urmând ca, dacă reclamaţia este întemeiată, să se

aplice remediile specifice (înlocuirea mărfii, înlăturarea de către

vânzător sau pe contul lui a defectelor, acordarea unei bonificaţii etc.).

În doctrină, clauza solve et repete face obiect de controversă,

autorii de drept comercial aprobând-o, cei de procedură civilă

contestându-i, dimpotrivă, validitatea pe motive mai ales de ordin

procedural. Se invocă, de pildă, argumentul că această clauză ar rupe în

mod inechitabil echilibrul dintre cele două părţi contractante şi ar

încuraja la neexecutare partea în favoarea căreia este stipulată.

De aceea, această clauză ar fi nulă întrucât ea se reduce, în

ultimă analiză, la o reglementare convenţională a drepturilor de decizie

aparţinând judecătorului, care, prin efectul clauzei, se află constrâns să

separe excepţia de acţiune, lucru pe care numai legea îl poate prevedea

printr-o normă expresă şi pentru raţiuni particulare - de exemplu, în

favoarea fiscului, pentru apărarea titlului cambial etc.

S-a răspuns însă cu drept cuvânt acestor susţineri, că nulitatea

clauzei nu este nicăieri prevăzută de lege; dimpotrivă, valabilitatea ei se

deduce din spiritul acesteia, dominat de principiul autonomiei de

voinţă. Se susţine că, după cum nu este nevalabi pactul privind plata

anticipată a preţului, tot astfel nu este ilicit să se plătească mai înainte

de a se constata că s-a comis o neexecutare.

Clauza are avantajul de a preveni contestaţiile capricioase ale

părţilor şi nu înlătură, ci numai amână soluţia conflictului dintre părţi.

În toate actele juridice se poate reglementa ordinea efectuării

prestaţiilor. În ipoteza existentei clauzei se plăteşte anticipat, însă sub

rezerva repetiţiei şi cu condiţia ca neexecutarea să fie efectiv dovedită.

Nu s-ar putea susţine că existenţa clauzei ar implica renunţarea

preventivă la mijloacele conferite de lege şi nici nu se renunţă prin

aceasta la excepţiile fundamentale, care pot fi ridicate cu toate că

rezoluţia contractului urmează într-un moment ulterior.

Clauza solve et repete îşi are originea în dreptul fiscal, unde

legiuitorul a prevăzut-o pentru a asigura încasarea promptă a

drepturilor fiscului. Din dreptul fiscal ea a trecut în dreptul obligaţiilor,

sub formă de clauză contractuală.

Efecte şi limite

Clauza sove et repete trebuie ţărmurită în limite raţionale,

pentru a nu o transforma într-un privilegiu exorbitant al uneia dintre

părţi, punând-o pe cealaltă la discreţia sa.

a) Pentru ca o parte contractantă să o poată invoca este

indispensabil ca aceasta sa fie în ordine cu executarea

propriei sale prestaţii. Deci, dacă partea care invocă

aplicaţia clauzei solve et repete nu a îndeplinit propria sa

obligaţie, de exemplu obligaţia de livrare a mărfii, ea nu

poate beneficia de efectele clauzei.

b) Neexecutarea de către partea care se prevalează de existenţa

clauzei solve et repete, invocată ca obstacol la plata

prealabilă, trebuie să fie evidentă, să nu fie şicanatorie şi de

rea-credinţă şi pe cât posibil întemeiată pe mijloace

probatorii de grabnică soluţie.

c) Prin inserarea clauzei, obligaţia nu a devenit abstractă.

comercial

126

Discuţia asupra fondului litigiului şi, în consecinţă, asupra

clauzei este permisă, însă numai după efectuarea plăţii sau a

unui alt aranjament purtând asupra plăţii, înlocuindu-se de

pildă plata efectivă cu titluri cambiale.

d) Izvorând din contract şi având valoarea unei stipulaţii de

asemenea natură, clauza nu poate fi ridicată din oficiu şi, în

consecinţă, nici nu va putea fi ridicată pentru prima oara în

instanţa de casare.

e) Instanţa va trebui să interpreteze clauza restrictiv. Ea nu îşi

găseşte aplicarea faţă de excepţiile relative la nulitatea sau

anulabilitatea contractului. Dacă partea împotriva căreia s-a

stipulat clauza ridică excepţii întemeiate pe vicii de

consimţământ sau incapacitate, instanţa va putea să judece

fundamentul juridic al acestora, fără a se putea spune că

prin aceasta efectele clauzei au fost anulate. într-adevăr,

dacă prin efectul acestor vicii contractul este anulat, clauza

însăşi rămâne fără eficacitate, ca una ce nu avea o existenţă

de-sine-stătătoare, ci se sprijinea pe contract. Dacă,

dimpotrivă, excepţia este respinsă, clauza îşi va relua

vigoarea.

2.73 Retractul litigios136

Condiţiile de exerciţiu în dreptul civil

Codul civil francez (art. 1699) şi, apoi, urmându-l pe acesta,

Codul civil român prevăd că, în cazul în care se cedează drepturi

litigioase, debitorul cedat va putea să se libereze valabil, plătind nu

valoarea creanţei, ci suma reală, cu care a fost cesionată, plus spezele şi

dobânda de la data plăţii cesiunii. în felul acesta, dobânditorii de

creanţe litigioase sunt loviţi în interesele lor speculative, nemaiavând

motiv să se substituie unor creditori în jenă sau înfricoşaţi de

perspectiva pierderii procesului (art. 1402-1404 C. civ.).

Dat fiind caracterul său excepţional şi prohibitiv, chiar în

dreptul civil, pentru a avea loc aplicaţia retractului litigios este necesară

îndeplinirea urmatoarelor condiţii:

a) Dreptul cedat trebuie să fie litigios. Potrivit art. 1403 C. civ.

dreptul se socoteşte litigios când asupra fondului său există

proces sau contestaţie. Din interpretarea jurisprudenţială,

atât la noi cât şi în Franţa, rezultă că procesul poate fi

pendinte în faţa oricărei instanţe.

b) Cesiunea trebuie să aibă caracter oneros, nu gratuit, căci în

acest caz lipseşte raţiunea determinantă a voinţei

legiuitorului, posibilitatea de a specula între diferenţa

preţului plătit si valoarea reală a creanţei.

c) Potrivit literei art. 1403 C. civ., litigiul pendinte în faţa

justiţiei trebuie să poarte asupra fondului, adică asupra

existenţei însăşi a dreptului şi nu asupra unor modalităţi sau

asupra executării obligaţiei.

d) Procesul asupra fondului trebuie să existe în chiar momentul

când s-a făcut transmisia. Dacă la acea dată nu exista litigiu

în faţa unei instanţe judecătoreşti, dreptul nu poate fi socotit

litigios şi nici dobânditorul nu poate fi supus regimului de

136

D. M. Sandru, M. D. Vlad, „Retractul litigios în dreptul civil şi în dreptul comercial. Condiţiile neaplicării în dreptul comercial” în Dreptul privat al afacerilor nr. 3/2003, p. 64.

comercial

127

favoare al creanţelor litigioase. Este deci necesar ca litigiul -

procesul asupra dreptului să fie anterior cesiunii.

Contestaţiile născute posterior cesiunii sau acele anterioare,

faptul că procesul este în acel moment solutionat definitiv şi

irevocabil sau prescris, nu pot conferi calitate litigioasă

dreptului.

e) Forma în care trebuie imbrăcat retractul litigios nu este

arătată de lege. Pentru a fi reală si sinceră, va trebui să

constea într-o notificare extrajudiciară, însoţită de oferta

reală a sumei, reprezentând valoarea reală a cesiunii, plus

spezele contractului de cesiune, dobânda din momentul

efectuării cesiunii şi cheltuielile procesului.

f) Prin efectul exercitării retractului, cel care se prevalează de

aplicarea sa se substituie în toate drepturile cesionarului

evins.

Retractul litigios nu poate fi exercitat când se cedează un drept

derivând dintr-un fapt comercial.

Având drept consecinţă o îngrădire a circulaţiei bunurilor şi o

limitare a câştigului firesc, rezultat din diferenţa între preţul de

cumpărare şi cel de vânzare, retractul litigios nu putea fi acceptat de

legiuitorul comercial, care l-a respins, negându-i aplicarea.

La condiţiile prevăzute de art. 1402-1404 C. civ. pentru

existenţa retractului litigios, legiuitorul n-a mai adăugat nimic. Prin

urmare, dispoziţia negativă a art. 45 C. com. poartă asupra retractului,

aşa cum el este cristalizat în articolele amintite din Codul civil.

Pentru ca să nu se aplice dispoziţiile art. 1402-1404 C. civ. şi, în

consecinţă, pentru ca debitorul cedat să nu poată exercita retractul,

legiuitorul comercial pune o singură condiţie, aceea ca dreptul care a

făcut obiectul cesiunii să izvorască dintr-un fapt comercial.

Imposibilitatea de a exercita dreptul prevăzut de art. 1402-1404

C. civ. este circumscrisă la drepturile care îşi au izvorul într-o faptă de

comerţ în înţelesul larg de materie comercială, constând în actele de

comerţ obiective şi subiective. Aplicarea art. 56 C. com. va supune

aceluiaşi regim şi datoriile izvorâte dintr-o operaţie care este faptă de

comerţ numai pentru una dintre părţi.

Teste de autoevaluare:

1. Enumeraţi particularităţi ale obligaţiilor comerciale.

2. Ce prespune faptul că datoria debitorului trebuie să fie lichidă?

3. Ce înseamnă anatocism?

2.74 Răspunsurile testelor de autoevaluare:

1. Particularităţi ale obligaţiilor comerciale sunt: solidaritatea, dobânzile curg de plin drept,

retractul litigios este interzis.

2. Datoria trebuie să fie lichidă în sensul că trebuie să fie determinată în cuantumul său.

3. Anatocism înseamnă dobândă la dobândă.

2.75 Rezumat:

Această secţiune analizează particularităţi ale obligaţiilor comerciale: solidaritatea, dobânzile

curg de plin drept, executarea obligaţiilor comerciale, retractul litigios.

comercial

128

2.76 Bibliografie:

1. Drept comercial, Smaranda Angheni, Magda Volonciu, Camelia Stoica, Editura CH Beck,

Bucureşti, 2010

2. Drept comercial român, Stanciu Cărpenaru, Ediţia a 6-a revizuită şi adăugită, Editura

Universul Juridic, Bucureşti, 2009

3. Elemente de dreptul afacerilor, Ileana Voica, Editura ASE, Bucureşti, 2010

4. Codul Civil Român

2.77 Lucrare de control:

1. Definiţi obligaţia, în sens restrâns.

2. Ce este obligaţia de a da? Daţi un exemplu.

3. Ce este obligaţia de a face? Daţi un exemplu.

4. Ce este obligaţia de rezultat? Daţi un exemplu.

5. Ce este obligaţia de mijloace? Daţi un exemplu.

6. Ce sunt obligaţiile civile perfecte?

7. Definiţi contractul.

8. Ce sunt contractele de adeziune?

9. Ce condiţii trebuie să îndeplinească oferta?

10. Ce este solidaritatea obligaţiilor?

comercial

129

UNITAREA DE ÎNVĂŢARE NR. 5

Obiective: Prezenta unitate de învăţare cuprinde şase secţiuni, în care este tratat câte un tip de contract:

contractul de vânzare cumpărare, contractul de leasing, contractul de factoring, contractul

de franciză, contractul de cont curent, contractul de report. Studierea acestor contracte este

importantă pentru însuşirea dreptului afacerilor de către economişti.

Timp de studiu: 1 oră.

Secţiunea 1. Contractul de vânzare-cumpărare comercială

2.78 Noţiune şi caractere juridice

Codul comercial nu dă o definiţie a contractului de

vânzare-cumpărare comercială. De aceea, făcându-se aplicarea art. 1 C.

Com. (conform căruia normele dreptului civil constituie un izvor de

drept subsidiar pentru dreptul comercial şi, implicit, pentru dreptul

afacerilor), contractul de vânzare-cumpărare comercială poate fi definit

pe baza dispoziţiilor art. 1294 C. Civ.

Astfel, contractul de vânzare-cumpărare comercială este

contractul prin care o parte (vânzătorul) se obligă să transmită dreptul

de proprietate asupra unui bun către cealaltă parte (cumpărătorul), care

se obligă să plătească o sumă de bani drept preţ.

Ca şi în dreptul civil, contractul de vânzare-cumpărare

comercială are următoarele caractere juridice:

a) este un contract bilateral sau sinalagmatic, deoarece este

caracterizat prin reciprocitatea şi interdependenţa

obligaţiilor părţilor,

b) este un contract cu titlu oneros, întrucât ambele părţi

urmăresc realizarea unui folos patrimonial,

c) este un contract comutativ, deoarece existenţa şi întinderea

obligaţiilor părţilor sunt cunoscute din momentul încheierii

contractului,

d) este un contract consensual, de regulă, întrucât se încheie

valabil prin simplul acord de voinţă al părţilor,

e) de regulă, este un contract translativ de proprietate.

Vânzarea-cumpărarea comercială este asemănătoare

vânzării-cumpărării civile. în ambele cazuri este vorba de un contract

prin intermediul căruia se transmite proprietatea unui lucru, în schimbul

unui preţ. Ceea ce le deosebeşte este funcţia economică a vânzării-

cumpărării comerciale şi anume, interpunerea în schimbul mărfurilor.

Această funcţie conferă vânzării-cumpărării caracter comercial.137

Determinarea comercialităţii unui contract de vânzare-cumpărare se

face, fie în funcţie de criteriul pozitiv, prevăzut în art. 3 pct. 1 şi 2 C.

Com., fie potrivit criteriului negativ, prevăzut în art. 5 C. Com.138

Din

dispoziţiile art. 3 pct. 1 şi 2 rezultă că trăsătura caracteristică a

vânzării-cumpărării comerciale o constituie intenţia de revânzare.

Astfel, cumpărarea este făcută în scop de revânzare sau închiriere, iar

vânzarea este precedată de o cumpărare făcută în scop de revânzare.

„Deosebirile de ordin economic, funcţional, care conferă

137

S. Cărpenaru, Drept comercial român, editia a 6-a revăzută şi adaugită, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2007, p. 447.

138 S. Angheni, M. Volonciu, C. Stoica, Drept comercial, ediţia a 3-a, Editura All Beck, Bucureşti, 2004, p. 365.

comercial

130

contractului de vânzare- cumpărare comercială un caracter particular,

se reflectă într-un mănunchi de dispoziţii legale speciale, derogatorii de

la cele civile, cuprinse în Codul Comercial în art. 60-73.”139

Aceste

dispoziţii se referă la:

- obiectul vânzării comerciale faţă de reglementarea de drept

comun,

- aplicarea legii comerciale necomercianţilor, în cadrul

faptelor de comerţ mixte sau unilaterale,

- derogări de la regula strămutării de drept a proprietăţii şi a

transmiterii riscurilor,

- posibilitatea vânzării lucrului altuia,

- obligaţiile părţilor la contract, măsurile de executare

coactivă etc.

2.79 Condiţiile de validitate a contractului de

vânzare-cumpărare comercială

În această privinţă se aplică art. 948 C. civ. ce reglemen-tează

condiţiile generale de validitate ce trebuie îndeplinite de orice contract.

Aceste aspecte au fost analizate în vol. I, capitolul I - Actul juridic civil.

De aceea, vom examina acum numai unele aspecte ce interesează

activitatea comercială.

Consimţământul

Încheierea contractului de vânzare-cumpărare comercială

implică un acord de voinţă al părţilor - în sensul transmiterii de la

vânzător la cumpărător a dreptului de proprietate asupra unui bun, în

schimbul unui preţ.

Situaţia contractelor sinalagmatice încheiate între persoane

aflate faţă în faţă este reglementată de regulile dreptului civil,

neexistând dificultăţi din punctul de vedere al momentului şi locului

încheierii lor.

Totuşi, se impun câteva precizări în legătură cu viciile de

consimţământ, mai precis în legătură cu dolul. Astfel, potrivit uzanţelor

comerciale, dolul în materie comercială nu se apreciază cu aceeaşi

rigurozitate ca în dreptul civil deoarece este o obişnuinţă pentru

comercianţi a-şi vinde marfa apelând la o serie de mijloace exagerate,

în raport cu calitatea mărfii.140

Deoarece majoritatea vânzătorilor

apelează la tehnici de comercializare care sunt, uneori, la limita dolului,

cumpărătorii trebuie să se informeze singuri cu privire la calitatea

mărfurilor pe care doresc să le cumpere, iar instanţa de judecată va

aprecia în ce măsură mijloacele folosite de vânzător pentru aşi vinde

marfa sunt dolosive. Dar, aşa cum s-a spus în doctrină, concepţia asupra

dolului a fost substanţial modificată în ultimele decenii, avându-se în

vedere reglementările adoptate în diverse ţări pentru protecţia

consumatorilor.

Contractul de vânzare-cumpărare comercială este perfect din

momentul în cre părţile au căzut de acord asupra obiectului şi preţului,

afară dacă, din interpretarea voinţei lor nu reiese că acestea au

considerat perfect contractul din momentul în care au reglementat toate

modalităţile practice de execuţie.141

în ceea ce priveşte încheierea contractului de

139

M. L. Belu Magdo, Drept comercial, Editura HG, Bucureşti, 2003, p. 328. 140

S. Angheni, M. Volonciu, C. Stoica, op. cit., p. 376. 141

M. L. Belu Magdo, op. cit., p. 334.

comercial

131

vânzare-cumpărare între absenţi sau între persoane aflate la distanţă,

momentul realizării acordului de voinţă este mai dificil de stabilit din

cauza distanţei dintre părţi, care implică existenţa unui interval de timp

pentru ca declaraţia de voinţă a unei părţi să ajungă la cealaltă parte. în

această materie, dispoziţiile Codului Civil se completează cu

prevederile Codului Comercial (art. 35 C. Com.).

Oferta de a contracta este un act juridic unilateral destinat sa

producă anumite efecte juridice. Ea trebuie sa fie completă, precisă,

neîndoielnică adică făcută intenţia de a se obliga juridic. Ea poate fi

adresată unei persoane determinate sau publicului. Oferta trebuie să

aibă forma cerută de lege pentru existenţa sau probaţiunea operaţiunii

juridice pentru care este făcută, iar în situaţia când considerarea

calitaţilor unei anumite persoane este determinantă, acceptarea ofertei

ce i-a fost adresată trebuie să provină de la acea persoană.

La rândul ei, acceptarea ofertei este tot un act juridic unilateral,

ce trebuie să concorde cu oferta. în caz contrar, nu ne aflăm în faţa unei

acceptări propriu-zise, ci a unei contraoferte. Şi acceptarea trebuie să

fie neîndoielnică - făcută cu intenţia de a se obliga din punct de vedere

juridic.

Tăcerea destinatarului ofertei, neînsoţită de alte manifestări, nu

semnifică acceptare, cu excepţia cazului în care oferta este făcută

exclusiv în interesul destinatarului, ori dacă între părţi există uzanţa

acceptării tacite a facturilor.

Art. 35 C. Com. dispune: contractele sinalagmatice între absenţi

se socotesc încheiate din momentul în care acceptarea a ajuns la

cunoştinţa ofertantului. Aceasta înseamnă consacrarea, în dreptul

nostru, a teoriei informaţiunii, potrivit căreia contractul este valabil

încheiat în momentul în care ofertantul s-a informat cu privire la

conţinutul acceptării. în priviţa momentului încheierii contractului între

absenţi, diversele sisteme de drept au soluţii variate, mergând de la

teoria declaraţiunii (contractul se consideră încheiat în momentul în

care acceptantul se declară de acord cu oferta) şi de la teoria

expediţiunii (contractul se consideră încheiat în momentul în care

acceptantul expediază ofertantului acceptarea sa), pâna la teoria

recepţiunii (contractul se consideră încheiat în momentul în care

ofertantul recepţionează, primeşte acceptarea) şi la teoria informaţiunii,

consacrată şi în dreptul nostru. Locul încheierii contractului între

persoane aflate la distanţă se apreciază în funcţie de momentul

încheierii acestuia. Astfel, în cazul în care se aplică teoria informaţiunii

(contractul se consideră încheiat în momentul în care ofertantul ia

cunoştinţă de conţinutul acceptării), locul încheierii contractului este

sediul sau domiciliul ofertantului, unde acesta ia cunoştinţă de

conţinutul acceptării.

La oferta cu termen, contractul se perfectează, dacă acceptarea

a ajuns la cunoştinţa ofertantului în termenul stipulat, în timp ce la

oferta fără termen de acceptare, contractul se perfectează dacă

acceptarea ajunge la cunoştinţa ofertantului într-un termen rezonabil,

necesar schimbului ofertei şi acceptării, termen care variază după

natura contractului.142

Derogându-se de la regula perfectării contractului între

persoane neprecizate în momentul cunoaşterii acceptării de către

destinatar (prevăzută de art. 35 C. Com.), art. 36 C. Com. înlocuieşte

acceptarea contractului cu executarea acestuia, moment în care are loc

142

M. L. Belu Magdo, op. cit., pp. 335-336.

comercial

132

şi încheierea acestuia. Pentru a deveni aplicabil art. 36 C. Com, trebuie

îndeplinite cumulativ cele trei condiţii prevăzute de text:

- ofertantul să fi cerut executarea imediată a conractului,

- ofertantul să nu fi cerut un răspuns prealabil,

- acest răspuns să nu fie necesar după natura contractului.

O altă derogare de la regula instituită de art. 35 C. Com, este cea

prevăzută de art. 38 C. Com, privind contractele unilaterale. În cazul

acestora, perfectarea contractului intervine la momentul şi locul în care

destinatarul ia cunoştinţă de ofertă, acceptarea destinatarului care are

numai avantaje fiind prezumată.

Între persoane aflate la telefon, nu se vor aplica prevederile art.

35 C. Com. deoarece un asfel de contract se consideră încheiat între

persoane prezente, şi nu aflate la distanţă. În cazul acetor contracte

încheiate la telefon, în dreptul nostru locul încheierii contractului se

consideră a fi sediul sau domiciliul ofertantului, adică al celui care a

iniţiat convorbirea.

Cunoaşterea momentului încheierii contractului are importanţă

din următoarele considerente157

:

- în raport de acest moment se apreciază posibilitatea

revocării ofertei sau dacă ea a devenit caducă,

- în cazul conflictelor de legi în timp, se va aplica legea

existentă la momentul încheierii contractului,

- consimţământul şi celelalte condiţii de validitate se

apreciază la momentul realizării acordului de voinţă; în

măsura în care acestea nu sunt respectate, cauzele de

nulitate se stabilesc în funcţie de acest moment,

- efectele contractului se produc, de regulă, din momentul

realizării acordului de voinţă, dacă nu există stipulaţie

contrară. Aşadar, în cazul ontractelor translative de drepturi

reale, acestea se transmit (pentru bunurile

individual-determinate) din momentul încheierii

contractului, cu excepţia imoblelor (mai precis a

terenurilor), caz în care acordul de voinţă al părţilor trebuie

să îmbrace forma autentică.

Capacitatea părţilor

Condiţiile de capacitate pentru încheierea contractului de

vânzare-cumpărare comercială sunt cele prevăzute de lege pentru

încheierea oricărui act juridic: capacitatea de folosinţă şi capacitatea de

exerciţiu.

De asemenea, Codul civil stabileşte anumite reguli specifice

contractului de vânzare- cumpărare civilă, care sunt deopotrivă

aplicabile şi contractului de vânzare-cumpărare comercială, potrivit art.

1 C. Com (unde legea de faţă nu dispune se aplică Codicele civil).

Art. 1306 C. Civ. Stabileşte principiul potrivit căruia pot

cumpăra şi vinde toţi cărora nu le este oprit prin lege.

Obiectul contractului

Contractul de vânzare-cumpărare este un contract bilateral

(sinalagmatic), ce dă naştere la obligaţii în sarcina ambelor părţi. Astfel

vânzătorul este obligat să predea lucrul vândut, iar cumpărătorul să

plătească preţul. Aceste două prestaţii formează obiectul contractului.

Bunul vândul şi suma de bani - preţul - constituie obiect derivat al

contractului.

Bunul vândut, pentru a fi considerat obiect derivat al

contractului de vânzare- cumpărare, trebuie să îndeplinească

comercial

133

următoarele condiţii:

- să se afle în circuitul civil;

- să existe în momentul încheierii contractului ori să poată

exista în viitor;

- să fie determinat sau determinabil.

Lucrul trebuie să se fle în comerţ sau în circuitul civil.

Potrivit art. 1310 C. Civ., toate lucrurile care sunt în comerţ pot

fi vândute, afară numai dacă vreo lege a oprit aceasta. Sunt oprite de

lege de la vânzare anumite bunuri considerate, din diferite motive, extra

commercium.

Lucrul trebuie să existe.

Pentru a fi valabilă vânzarea, lucrul trebuie să existe în

momentul încheierii contractului sau să poată exista în viitor. În caz

contrar, contractul este lovit de nulitate absolută.

Dacă este vorba de vânzarea unui bun ce va fi fabricat în viitor,

contractul este valabil. Dar, în cazul în care fabricarea bunului promis

nu s-a mai realizat, contractul este totuşi valabil încheiat, dar nu a fost

executat din vina vânzătorului (cu excepţia cazului în care

cumpărătorul îşi asumă riscul de a nu mai primi bunul contractat).

Lucrul să fie determinat sau deteminabil.

Bunurile individual determinate se individualizează prin

adresă, schemă cadastrală etc. (dacă sunt imobile prin natura lor) sau, în

general, prin însuşiri proprii, specifice. Bunurile determinate generic,

care se individualizeză prin însuşirile speciei căreia îi aparţine, se

determină la momentul predării (prin măsurare, numărare, cântărire).

Dacă bunul este doar determinabil, sunt precizate în contract

condiţiile sau elementele determinării lui viitoare.

Preţul vânzării

Este elementul care diferenţiază contractul de

vânzare-cumpărare de cel de schimb, atât în dreptul civil, cât şi în

dreptul comercial, deoarece constă într-o sumă de bani şi nu într- un alt

bun.

Preţul reprezintă obiectul prestaţiei cumpărătorului.

Preţul trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:

- să fie determinat sau determinabil;

- să fie real.

Preţul să fie determinat sau determinabil

Este determinat preţul care este prevăzut în contract printr-o

sumă de bani.

Este determinabil preţul în legătură cu care s-au prevăzut în

contract condiţiile determinării lui în viitor. Potrivit art. 1303 C. Civ,

preţul vânzării trebuie să fie serios şi determinat de părţi.

Spre deosebire de Codul civil, Codul Comercial prevede, în art.

60 că vâzarea pe un preţ nedeterminat în contract este valabilă dacă

părţile au convenit asupra unui mod de a-l determina ulterior.

Art. 61 C. Com. prevede că vânzarea făcută pe adevăratul preţ

sau pe preţul curent este, de asemenea, valabilă. în acest caz preţul se

determină conform art. 40.

Art. 40 C. Com. arată: când urmează a se hotărâ adevăratul preţ

sau preţul curent al productelor, mărfurilor, transporturilor, navlului, al

primelor de asigurare, cursul schimbului, al efectelor publice şi al

titlurilor industriei, el se ia după listele bursei sau după mercurialele

locului unde contractul a fost încheiat sau, în lipsă după acelea ale

locului celui mai apropiat sau după orice fel de probă.

comercial

134

Preţul să fie real.

Aceasta presupune ca preţul să nu fie simulat, derizoriu. în

materie comercială, caracterul real al preţului este apreciat cu mai multă toleranţă, dat fiind specificul comerţului.

2.80 Efectele contractului

Efectele contractului de vânzare-cumpărare comercială sunt

obligaţiile vânzătorului şi obligaţiile cumpărătorului.

Pricipalele obligaţii ale vânzătorului sunt obligţia de a transmite

dreptul de proprietate asupra lucrurilor vândute în patrimoniul

cumpărătorului, obligaţia de a preda cumpărătorului bunurile vândute

şi, eventual de a-i remite documentele referitoare la acestea, precum şi

obligaţia de a asigura comformitatea mărfurilor, ce include garanţia

pentru vicii şi garanţia pentru evicţiune.

Principala obligaţie ale cumpărătorului este cea de a plăti

preţul, la care se pot adăuga şi alte obligaţii suplimentare (de exemplu,

obligaţia cumpărătorului de a prelua bunurile cumpărate).

2.81 Varietăţi ale contractului de vânzare-cumpărare

Vânzarea pe gustate constisuie o varietate de vâznare prin care

cumpărătorul consimte plata preţului în momentul gustării produsului.

Vânzarea pe încercate - ce constituie o altă varietate de vânzare

permite cumpărătorului să se hotărască asupra preţului, numai după

încercarea produsului. Această varietate de vânzare se aplică bunurilor

mobile corporale neconsumptibile.

Vânzarea după mostră este o vânzare pură şi simplă, perfectă

din momentul acordului de voinţă. Funcţia juridică a mostrei este de a

pune la dispoziţia părţilor mijlocul de a controla dacă marfa ce a făcut

obiectul vânzării corespunde cu aceea predată. Condiţiile vânzării şi

calitatea mărfii se determină după mostră. De regulă, mostra este

furnizată de vânzător.

Ea poate fi propusă şi de cumpărător sau poate fi executată de vânzător

după prescripţiile cumpărătorului şi supusă în prealabil omologării

cumpărătorului, ori unei livrări de probă. Mostra acceptată de părţi cu

ocazia încheierii contractului, devine mostră contractuală, ea având o

altă semnificaţie decât mostrele de reclamă sau prezentete la târguri.

Spre deosebire de vânzarea după mostră contractuală, care are un

caracter rigid, deoarece orice neconcordanţă între marfă şi mostră,

echivalează cu o neexecutare a contractului, generând rezoluţiunea

acestuia, mostra tip de produs este mai puţin rigidă. Se presupune că

părţile au înţeles să permită o anumită toleranţă în aprecierea

corespondenţei dintre marfa şi mostra tip. Vânzarea după mostră este o

vânzare tipic comercială.

Vânzarea după catalog este o nouă modalitate de vânzare şi

determinare a calităţii mărfii. Cataloagele editate pentru o gamă largă

de produse cuprind caracteristicile mărfii, preţul şi alte date necesare.

Catalogul trebuie să fie clar, precis şi exact. El este însoţit de formulare,

de scrisori sau de bonuri de comandă. Contractul se încheie prin

corespondenţă, fiind supus regurilor generale ale contractului de

vânzare-cumpărare comercială. Deşi prin acest tip de contract se evită

deplasarea cumpărătorului, există şi dezavantaje legate de faptuul că,

uneori, menţiunile din catalog sunt depăşite ori mărfurile alese nu mai

există în stoc - ceea ce implică un termen de livrare destul de lung.

comercial

135

Vânzarea la bursă presupune aplicarea legii în vigoare la sediul

bursei.

Bursa este o instituţie speculativă aflată sub controlul statului.

Există două feluri de burse. Burse de mărfuri şi burse de valori. Specific

vânzării la bursă este absenţa mărfii, rezultând faptul că, în cazul în care

bursa în cauză nu are propriile stasuri de calitate, nu se pot formula

pretenţii asupra calităţii mărfii. Vânzările la bursă se fac prin

intermediari. Intermediarul poartă denumirea de curtier în dreptul

continental şi broker în dreptul anglo- american. Curtierii sunt obligaţi

să respecte secretul tranzacţiilor, să nu tranzacţioneze în nume sau în

interes propriu şi să se supună indicaţiilor date de sindicul bursei.

Vânzarea la licitaţie se organizează în toate statele lumii, spre

deosebire de vânzarea la bursă. Achiziţiile publice, procurarea de

utilaje şi instalaţii din fonduri avansate de ONU se fac, fără excepţie, pe

bază de licitaţie. Licitaţiile sunt de două feluri. Licitaţii închise - situaţie

în care numai un anumit număr de comercianţi sunt invitaţi la licitaţie,

şi licitaţii deschise - la care participă orice porsoană interesată care

achiziţionează caietul de sarcini şi plăteşte taxa de participare. Specific

vânzării la licitaţie este faptul că marfa este întotdeauna prezentă.

Marfa se prezintă sub două moduri. Ori sub formă de mostre, caz în

care marfa trebuie să răspundă condiţiilor de calitate pe care le prezintă

mostra, cu consecinţa că nu se pot formula pretenţii de calitate pentru

viciile aparente ale mostrei, ori sub formă de documentaţie tehnică, caz

în care partea care a luat cunoştinţă de conţinutul documentaţiei, chiar

dacă nu a adjudecat, este obligată să păstreze confidenţialitatea asupra

mărfii respective. Legea aplicabilă vânzării de mărfuri la licitaţie este legea în vigoare la locul licitaţiei.

Vânzarea de mărfuri în consignaţie

Potrivit unei părţi a doctrinei, contractul de vânzare în

consignaţie este o varietate a contractului de vânzare. În doctrină există

şi opinia contrară, potrivit căreia acest contract este o varietate a

contractului de intermediere.

Contractul de vânzare în consignaţie este încheiat între doi

comercianţi, consignant şi consignatar. Este contractul prin care, în

schimbul unui comision, consignatarul se obligă să vândă, pe contul

consignantului, marfa predată lui de acesta în depozit.143

Contractul de consignaţie este reglementat în dreptul român de

Legea nr. 137/1934 modificată prin Legea nr. 34/1936.

Contractul de consignaţie este un contract complex deoarece

presupune un depozit, un comision şi o vânzare.

2.82 Teste de autoevaluare:

1. Definiţi contractul de vânzare-cumpărare.

2. Este posibilă vânzarea de bunuri viitoare?

3. Ce este vânzarea pe încercate?

4. Ce lege se aplică vânzării la bursă?

2.83 Răspunsuri la testele de autoevaluare:

1. Contractul de vânzare-cumpărare comercială este contractul prin care vânzătorul se obligă

143

Pentru amănunte privind efectele contractului de consignaţie vezi Stanciu Cărpenaru, Drept comercial român, Editura Universul juridic, Bucureşti, 2007, pp. 523-523.

comercial

136

să transmită dreptul de proprietate asujpra unui bun compărătorului, care se obligă să

plătească preţul.

2. Da. Vânzarea de bunuri este posibilă.

3. Vânzarea pe încercate este o varietate de vânzare ce permite cumpărătorului să se hotărască

asupra preţului numai după încercarea produsului. 4. Vânzării la bursă i se aplică legea în vigoare la sediul bursei.

2.84 Rezumat:

În această secţiune a fost prezentat contractul de vânzare-cumpărare: noţiune şi caractere

juridice, condiţii de validitate, efecte, varietăţi de vânzare.

2.85 Bibliografie:

1. Drept comercial, Smaranda Angheni, Magda Volonciu, Camelia Stoica, Editura CH Beck,

Bucureşti, 2010

2. Drept comercial român, Stanciu Cărpenaru, Ediţia a 6-a revizuită şi adăugită, Editura

Universul Juridic, Bucureşti, 2009

3. Elemente de dreptul afacerilor, Ileana Voica, Editura ASE, Bucureşti, 2010

4. Codul Civil Român

5. Codul Comercial Român

Secţiunea 2. Contractul de leasing

2.86 Leasingul în România

Leasingul în România este reglementat de Legea nr.90/1998

pentru aprobarea Ordonanţei Guvernului nr. 51/1997 privind

operaţiunile de leasing şi societăţile de leasing (textul legii este publicat

în M. Of. nr. 170/30 aprilie 1998 ).

Operaţiunile de leasing sunt acele operaţiuni prin care o parte,

denumită locator- finanţator, transmite pentru o perioadă determinată

dreptul de folosinţă asupra unui bun al cărui proprietar este, celeilalte

părţi, denumită locatar-utilizator, la solicitarea acestuia, contra unei

plăţi periodice, denumită rată de leasing.144

2.87 Contractul de leasing

Contractul de leasing este un contract cu titlu oneros,

comutativ, cu executare succesivă, numit, având un caracter bilateral

(sinalagmatic). El este, totodată un contract complex, cuprinzând o

locaţiune, o vânzare, un mandat şi o promisiune unilaterală de

vânzare.145

Părţile contractante sunt societatea de leasing, în calitate de

finanţator şi utilizatorul- beneficiar, în calitate de locatar.

Rata de leasing (sau plata - în cazul contractului de leasing)

144

Pentru detalii privind istoricul reglementării leasingului în România vezi S. Angheni, M. Volonciu, C. Stoica, Drept comercial, Editura C. H. Beck, Bucureşti, 2008.

145 Pentru detalii privind efectele contractului de leasing vezi S. L. Cristea, Dreptul afacerilor, Editura Universitară, 2008, pp. 291-294.

comercial

137

constă într-o prestaţie succesivă, de natură financiară sau patrimonială.

Cuantumul ratei de leasing nu poate fi modificat decât prin acordul

părţilor.

Leasingul mobiliar sau al bunurilor de echipament se clasifică

în leasing finaciar şi leasig operaţional. Leasingul financiar este acea

opearaţiune de leasing care îndeplineşte una sau mai multe din

următoarele condiţii:

- riscurile şi beneficiile aferente dreptului de proprietate trec

asupra utilizatorului din momentul încheierii contractului

de leasing;

- părţile au prevăzut expres că la expirarea contractului de

leasing se transferă utilizatorului dreptul de proprietate

supra bunului;

- utilizatorul poate opta pentru cumpărarea bunului, iar

preţul de cumpărare va reprezenta cel mult 50% din

valoarea de intrare (de piaţă) pe care acesta o are la data la

care opţiunea poate fi exprimată;

- perioada de folosire a bunului în sistem leasing acoperă cel

puţin 75% din durata normală de utilizare a bunului, chiar dacă, în final,

dreptul de proprietate nu este transferat.

- Leasingul operaţional este acea operaţiune de leasing care

nu îndeplineşte niciuna din condiţiile prevăzute pentru leasingul

financiar.

Rata de leasing reprezintă:

- în cazul lesingului financiar, cota-parte din valoarea de

intrare a bunului şi a dobânzii de leasing, în condiţiile în

care dobânda de leasing reprezintă rata medie a dobânzii

bancare pe piaţa românească;

- în cazul leasingului operaţional, cota de amortizare este

calculată în conformitate cu actele normative în vigoare şi

un beneficiu stabilit de către părţile contractante.

Valoarea totală reprezintă valoarea totală a ratelor de leasing la

care se adaugă valoarea reziduală.

Valoarea reziduală reprezintă valoarea la care, la expirarea

contractului de leasing, se face transferul dreptului de proprietate

asupra bunului către utilizator.161

Contractul de leasing cuprinde mai multe acte juridice marcate

de interdependenţa dintre ele: o vânzare, un mandat, o locaţie şi o

promisiune unilaterală de vânzare.

a) Contractul de vânzare-cumpărare se încheie între

producătorul-vânzător şi finanţatorul-cumpărător, purtând

asupra bunului ales de către utilizator, care tratează cu

vânzătorul toate elementele vânzării. Finanţatorul va plăti

preţul pe baza procesulului verbal de predare încheieat

între vânzător şi utilizator. Acest contract prezintă unele

particularităţi faţă de vânzarea uzuală. Astfel, vânzătorul

are obligaţia să livreze şi să instaleze bunul faţă de

utilizator, cu alte cuvinte faţă de un terţ în raport cu

contractul de vânzare, terţ care suportă, el, cheltuielile de

preluare. De asemenea, vânzătorul răspunde pentru

conformitatea bunului tot faţă de utilizator, care are acţiune

directă contra vânzătorului pentru viciile ascunse sau

pentru neconcordanţa cu specificaţiile tehnice convenite

comercial

138

anterior.

b) Contractul de mandat intervine între finanţator, ca mandant

şi utilizator, ca mandatar. În calitatea arătată, finanţatorul

negociază şi încheie cumpărarea bunului de echipament,

convenind cu vânzătorul asupra parametrilor tehnici ai

acestuia. Totuşi, mandatul intervenit între utilizator şi

finanţator prezintă unele particulariltăţi faţă de dreptul

comun, utilizatorul acţionând în numele finanţatorului, dar

neprimind indicaţii de la acesta şi având mandatul de a sta

în justiţie şi dispunând de o acţiune în garanţie împotriva

vânzătorului.

c) Contractul de locaţie intervine între creditorul-locator şi

utilizatorul-locatar şi reprezintă substanţa contractului de

leasing. Întocmai locaţiei clasice, locaţiunea din cadrul

leasingului are caracter intuitu personae, finanţatorul

acceptând contractul numai după ce a verificat

solvabilitatea şi capacitatea profesională a utilizatorului,

care nu-şi poate substitui un terţ în executarea contractului

de leasing şi nici nu poate subânchiria echipamentul dat în

folosinţă. Contractul de leasing are şi caracter irevocabil,

cel puţin în perioada fixă, care coincide cu durata

amortizării fiscale a bunului închiriat, perioadă în care nici

finanţatorul şi nici utilizatorul nu pot revoca unilateral actul

dintre ei. Locaţiunea din cadrul leasingului a suferit alterări

în raport de locaţia clasică şi în sensul că obligaţiile

locatorului privind predarea posesiei bunului şi privind

asigurarea liniştitei şi utilei posesii sunt executate de

vânzător, nu de finanţator. Obigaţia de întreţinere a bunului

închiriat este, de asemenea, în întregime pe seama

locatarului, care suportă şi prima de asigurare, iar nu pe

seama locatorului.

d) Promisiunea unilaterală de vânzare fiinţează în seama

finanţa-torului şi oprează la finele duratei contractului de

leasing. Astfel, utilizatorul are posibilitatea fie să restituie

bunul, fie să ceară reînoirea locaţiei pentru o nouă perioadă

de timp contra unei chirii diminuate, fie să cumpere bunul

la un preţ rezidual rezultat din diferenţa dintre preţul iniţial,

precizat în contract, şi chiria achitată. Dacă utilizatorul

optează pentru această ultimă soluţie, creditorul-finanţator

este obligat să-i vândă echipamentul.

2.88 Consideraţii privind leasingul internaţional

În cazul în care societatea de leasing şi utilizatorul se află în

state diferite, devin aplicabile normele Legii nr. 105/1992 privind

raporturile de drept internaţional privat, cu modificările şi completările

ulterioare.

Art. 40 alin. 3 al legii arată că prin sediu real se înţelege locul

unde se află centrul principal de conducere şi gestiune a activităţii

statutare, chiar dacă hotărârile consiliului de administraţie sunt adoptate

porivit directivelor din alte state. Este vorba de sediul societăţii de

leasing. Aceasta, potrivit aceleiaşi legi, are naţionalitatea statului în

care are sediul, sediul principal sau sediul real.

Importanţa instituţiei leasingului şi extinderea reglementării ei

comercial

139

în tot mai multe ţări, au fost punctul de plecare pentru decizia

UNIDROIT de a elabora un proiect de reguli uniforme în materie.

Astfel se explică semnarea la Ottawa, la 28 mai 1988 a Convenţiei UNIDROIT asupra leasingului financiar internaţioanal.

162

2.89 Teste de autoevaluare:

1. Definiţi contractul de leasing.

2. Ce operaţiuni juridice cuprinde contractul de leasing?

3. Cum se clasifică leasingul mobiliar sau al bunurilor de echipament?

4. Răspunsurile testelor de autoevaluare:

1. Prin contractul de leasing locatorul-finanţator transmite, pentru o perioadă determinată,

dreptul de folosinţă asupra unui bun al cărui proprietar este locatarului-utilizator, contra

unei plăţi periodice numită rată de leasing.

2. Contractul de leasing cuprinde o locaţiune, o vânzare, un mandat şi o promisiune unilaterală

de vânzare.

3. Leasingul mobiliar se clasifică în: leasing financiar şi leasing operaţional.

Rezumat:

În această secţiune, a fost prezentat contractul de leasing: noţiune, clasificare, consideraţii

privind leasingul internaţional.

Bibliografie:

1. Drept comercial, Smaranda Angheni, Magda Volonciu, Camelia Stoica, Editura CH Beck,

Bucureşti, 2010

2. Drept comercial român, Stanciu Cărpenaru, Ediţia a 6-a revizuită şi adăugită, Editura

Universul Juridic, Bucureşti, 2009

3. Elemente de dreptul afacerilor, Ileana Voica, Editura ASE, Bucureşti, 2010

4. Legea nr. 90/1998

Secţiunea 3. Contractul de factoring

Acest contract nu este reglementat prin legi speciale în

legislaţiile naţionale, fiind, de regulă, un contract nenumit astfel încât

acestuia i se aplică reguli specifice instituţiilor de drept civil

componente.

Contractul de factoring este utilizat pe scară largă de instituţiile

de credit, în special bănci, care au simţit nevoia elaborării unor norme

tehnice interne.

Pe plan internaţional, contractul de factoring cunoaşte o

reglementare uniformă legală specială, realizată prin efortul

UNIDROIT şi materializată în Convenţia de la Ottawa din 1988 privind

contractul internaţional de factoring, intrată în vigoare în 1995.

comercial

140

Există şi Convenţia Naţiunilor Unite (UNCITRAL), adoptată la

New York în 2001 privind cesiunea de creanţă în comerţul

internaţional, deschisă numai spre semnare - deci neintrată în vigoare -

convenţie care, în perspectivă, ar urma să prevaleze, în materie,

Convenţiei de la Ottawa din 1988.

Analizând factoringul din perspectivă istorică, descoperim

începuturile sale în secolul al XVII-lea, când emigranţii englezi din

America de Nord, pentru a putea vinde mărfurile lor (mai ales blănuri,

peşte şi lemn) apelau la agenţi sau factori, aceştia comportându-se

precum comisionarii din dreptul continental. Astfel, factorii englezi şi

americani apăreau ca persoane de încredere cărora li se încredinţa

vânzarea în America a produselor manufacturate engleze ori a

materiilor prime provenite din America pe piaţa engleză.

Factorii nu erau proprietarii mărfurilor pe care le aveau în

custodie, dar răspundeau pentru păstrarea şi conservarea acestora,

precum şi a banilor sau a altor beneficii obţinute din vânzarea lor.

Sfaturile şi recomandările factorilor cu privire la orice aspect privind

vânzarea bunurilor sau a preţurilor care se puteau obţine se bucurau de

încrederea celor care îşi vindeau astfel mărfurile.

Deşi tehnica factoringului s-a dovedit extrem de utilă, ea a avut

o dezvoltare nesemnificativă în prima jumătate a secolului XX în

America din cauza prejudecăţii că un comerciant recurgea la serviciile

unui factor numai dacă era în prag de faliment şi, deci, nu putea apela la

un credit bancar. Din acest motiv factorii americani s-au vzut obligaţi

să-şi extindă activitatea de finanţare pe termen scurt şi în alte domenii

decât industria textilelor, cum ar fi industria încălţămintei, a mobilei, a

jucăriilor, a feroneriei şi altele.146

Factoringul este un contract complex prin care o parte, numită

aderent, transferă în proprietate o anumită categorie a creanţelor sale

unei alte părţi, numită factor, care, în schinbul unui comision, se obligă

să achite aerentului valoarea lor, subrogându-se în drepturile acestuia

faţă de debitorii creanţelor cedate şi pe care urmează să le încaseze.

Factorul este cel care suportă riscul insolvabilităţii datornicilor,

precum şi al neachitării la termen de către aceştia (risc de trezorerie).

Factoringul şi-a evidenţiat utilitatea în desfăşurarea relaţiilor

comerciale atât ca instrument de finanţare pe termen scurt, cât şi ca

instrument de gestiune comercială.

În ţara noastră factoringul este reglementat de Legea nr.

135/1997, cu precizarea că factorul preia de la aderent proprietatea

creanţelor şi nu gajul creanţelor, aşa cum prevede această lege.

În raport de momentul achitării creanţelor de către factor, există

două tipuri de factoring:

1. factoring tradiţional (old line factoring);

2. factoring la scadenţă (maturity factoring).

În cadrul factoringului tradiţional, factorul plăteşte creanţele

agreate în momentul primirii acestora, creditându-l de fapt pe aderent,

până la exgibilitatea creanţelor şi încasarea valorii lor de la debitorii

cedaţi.

La factoringul la scadenţă, factorul plăteşte creanţele agreate în

momentul scadenţei, data cesiunii creanţelor cedate fiind tocmai data

scadenţei, spre deosebire de situaţia factoringului tradiţional, când data

cesiunii coincide cu data naşterii creanţei respective.

146

Pentru detalii privind factoringul, inclusiv istoricul apariţiei, vezi B. Vartolomei, Contractul de factoring, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2006.

comercial

141

Contractul de factoring are multe afinităţi cu tehnica scontului,

de care totuşi se deosebeşte.

Ca şi factoring-ul, scontul presupune o transmitere de creanţă

pe baza căreia se acordă un credit înainte de scadenţă.

Dar, dacă scontul poartă asupra unei operaţii izolate şi implică

un titlu negociabil, în raport de valoarea nominală a căruia se plăteşte

suma, împrumutatul rămânând garantul bunei realizări a operaţiilor,

factoringul este însoţit de o clauză de exclusivitate asupra tuturor

operaţiilor aderentului, care garantează numai existenţa creanţelor,

factorul asumându-şi şi riscul insolvabilităţii debitorilor cedaţi.

Factoringul prezintă cele mai multe analogii cu cesiunea de

creanţă şi cu subrogarea prin plată.

În cazul factoringului, transmiterea creanţelor de la aderent la

factor presupune formalităţi simplificate, fiind neinteresant acordul sau

dezacordul debitorilor cedaţi, cărora aderentul le notifică doar faptul că

trebuie să plătească valabil numai în mâna factorului.

De esenţa factoringului este transmiterea creanţei către factor,

transmitere ce se realizează pe calea subrogaţiei convenţionale, în

temeiul căreia factorul dobândeşte proprietatea creanţelor transmise de

adrent, împreună cu toate drepturile şi garanţiile grefate pe acestea,

pierzând acţiunea în regres împotriva aderentului care a fost plătiti, cu

excepţia acţiunii în repetiţiune a plăţii nedatorate, în ipoteza

inexistenţei totale sau parţiale a creanţei.

Contractul de factoring147

este un contract comercial,

sinalagmatic, cu titlu oneros, cu executare succesivă şi consensual.

Este un contract încheiat intuitu personae cât priveşte pe

aderent, pe care factorul îl acceptă după o serioasă verificare şi în

considearea modului în care îşi conduce afacerile cu clienţii cedaţi, ale

căror creanţe le-a agreat.

Este, în mare măsură, un contract de adeziune, deoarece, pentru

obţinerea creditului, aderentul acceptă clauzele impuse de factor, în

legătură mai ales cu alegerea clienţilor.

Este un contract afectat de o clauză de exclusivitate în privinţa

tuturor creanţelor aderentului sau cel puţin a creanţelor pe o anumită

piaţă şi nu poate purta asupra unei singure creanţe.

Are în vedere creanţe pe termen scurt, fatoringul reprezentând o

tehnică particulară de creditare a aderentului pe termen scurt, până la un

an.

Efectele contractului.

Factorul are obigaţia de a plăti aderentului toate facturile pe

care în prealabil le-a aprobat.

Plata creanţelor se face, de regulă, pe data cedării acestora, pe

măsura prezentării facturilor.

Practic, pentru a-l plăti pe aderent, factorul îi deschide un cont

curent, în care prevede şi un credit şi un anumit plafon pentru fiecare

client agreat.

La primirea facturilor cu actele justificative şi chitanţa

subrogatorie, valoarea nominală a acestora se înscrie de către factor la

credit, iar comisionul şi eventual acel agios - suma reţinută în cazul în

care aderentul utilizează creditul înainte de exigibilitatea creanţelor

transmise - sunt înscrise la debit.

Factorul subrogat aderentului are şi unele drepturi îmotriva

147

Pentru consideraţii privind factorigul internaţional vezi I. Rucareanu, B. Stefanescu, Dreptul comerţului internaţional, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1983, p. 231.

comercial

142

debitorilor cedaţi, cărora le poate opune toate excepţiile creanţei sau le

poate intenta acţiune în plată.

Aderentul are obligaţia de a plăti comisionul convenit, precum

şi de a înscrie pe factură invitaţia adresată debitorului de a plăti direct

factorului, menţiunea de subrogare pe factură fiind obligatorie.

Aderentul este ţinut, de asemenea, să garantze factorului

existenţa creanţei, scop în care este dator să coopereze cu acesta,

informându-l de toate cauzele care ar putea afecta creanţa.

2.90 Teste de autoevaluare:

1. Definiţi contractul de factoring.

2. Cum se clasifică factoringul în raport de momentul achităţii creanţelor de către factor?

2.91 Răspunsuri ale testelor de autoevaluare:

1. Factoringul este contractul prin care aderentul transferă o anumită categorie a creanţelor sale

în proprietatea factorului care, în schimbul unui comision, se obligă să achite aderentului

valoarea creanţelor, subrogându-se în drepturile acestuia faţă de debitorii cedaţi.

2. În raport de momentul achitării creanţelor de către factor, există factoring tradiţional şi

factoring la scadenţă.

Rezumat:

În această secţiune a fost prezentat contractul de factoring: noţiune, clasificare, efecte. Bibliografie:

1. Dreptul comerţului internaţional, Ion Rucăreanu, Brânduşa Ştefănescu, Editura Didactică şi

Pedagogică, Bucureşti, 1983

2. Contractul de factoring, Brânduşa Vartolomei, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2006

comercial

172 Pentru detalii privind efectele contractului de report vezi Stanciu D. Cărpenaru, op. cit., p. 531.

143

Ordonanţa Guvernului nr. 52/1997 privitoare la regimul juridic

al francizei, aprobată şi completată prin Legea n. 79/1998 prevede că

franciza este un sistem de comercializare bazat pe

o colaborare continuă între persoane fizice sau persoane juridice

independente din punct de vedere financiar, prin care o persoană,

numită francizor, acordă altei persoane, numită beneficiar, dreptul de a

exploata o afacere, un produs, o tehnologie sau un serviciu.

Este contractul care constă în acordarea de către un comerciant

(francizor) producător, prestator de servicii, a dreptului de a vinde

anumite bunuri, de a presta anumite servicii şi de a beneficia de un

sistem de relaţii ce conţine marca, semnele, know-how-ul şi asistenţa

sa unui alt comerciant (persoană fizică sau persoană juridică), numit

beneficiar, în schimbul unui preţ.148

Contractul de franciză este un contract bilateral, consensual, cu

titlu oneros, intuitu personae.

Legiuitorul a prevăzut obligativitatea ca în contractul de

franciză să fie introduse următoarele clauze:

- obiectul contractului;

- drepturile şi obligaţiile părţilor;

- condiţiile financiare;

- durata contractului;

- condiţii de modificare, prelungire şi reziliere.

În doctrina veche francizorul purta denumirea de franchiser,

beneficiarul purta denumirea de franchisee, iar redevenţa periodică

inclusă în preţ se numea franchise-fee.149

Astfel, plata cuprinde o sumă fixă - taxă de intrare în reţea,

precum şi plata unei redevenţe pentru utilizarea mărcii, know-how-ului

(franchise-fee).

Efectele contractului de franchiză

Francizorul se obligă:

- să furnizeze informaţii despre experienţa dobândită şi

transerabilă, condiţiile financiare ale contractului,

elementele care permit beneficiarului să-şi întocmească

planul financiar, obiectivele şi aria exclusivităţii acordate,

durata contractului şi condiţiile reînnoirii, rezilierii,

cesiunii;

- să deţină şi să exploateze o activitate comercială pe o

anumită perioadă, anterior lansării reţelei de franciză;

- să fie titularul drepturilor de proprietate industrială şi/sau

intelectuală;

- să asigure beneficiarilor săi o pregătire iniţială, precum şi

asistenţă tehnică comercială şi/sau tehnică permanentă pe

toată durata existenţei drepturilor contractuale.

Beneficiarul se obligă:

- să dezvolte reţeaua de franciză şi să menţină identitatea sa

comună, precum şi reputaţia acesteia;

- să furnizeze francizorului orice informaţie de natură a

facilita cunoaşterea şi analiza performanţelor şi a situaţiei

real financiare, pentru a asigura o gestiune eficientă în

legătură cu franciza;

148

S. Cristea, Dreptul afacerilior, Editura Universitară, Bucureşti, 2008, p. 301. 149

Pentru detalii privind franchisa vezi C. Ene, Contractul internaţional de franchising, Editura Universitară, Bucureşti, 2009.

comercial

144

- să nu divulge la terţe persoane know-how-ul furnizat de

către francizor, nici durata contractului de franciză, nici

ulterior.

Reţeaua de franciză cuprinde un ansamblu de raporturi

contractuale între francizor şi mai mulţi beneficiari, în scopul

promovării unei tehnologii, unui produs sau serviciu, precum şi pentru

dezvoltarea producţiei sau distribuţiei unui produs sau serviciu.

2.92 Teste de autoevaluare:

1. Definiţi contractul de franciză.

2. Ce cuprinde reţeaua de franciză?

2.93 Răspunsuri ale testelor de autoevaluare:

1. Contractul de franciză este contractul care constă în

acordarea de către francizor (producător, prestator de

servicii) a dreptului de a presta anumite servicii şi de a

beneficia de un sistem de relaţii ce conţine marca, semnele,

know-how şi asistenţa sa beneficiarului, în schimbul unui

preţ.

2. Reţeaua de franciză cuprinde un ansamblu de raporturi

între francizor şi mai mulţi beneficiari, în scopul

promovării unei tehnologii, unui produs sau serviciu,

precum şi pentru dezvoltarea producţiei sau distribuţiei

unui produs sau serviciu.

2.94 Rezumat:

În această secţiune a fost prezentat contractul de franciză:

reglementare, noţiune, efecte.

2.95 Bibliografie:

1. Dreptul afacerilor, Silvia Cristea, Editura Universitară,

Bucureşti, 2008

2. Contractul internaţinal de frachising, Charlotte Ene,

Editura Universitară, Bucureşti, 2009

5.1 Legea nr. 79/1998

5.2 Noţiune şi caractere juridice

Contractul de cont curent este o convenţie, intuitu personae,

prin care părţile, denumite corentişti consimt ca toate creanţele şi

datoriile lor reciproce să fie supuse unui mecanism de reglementere,

prin fuziunea instantanee a acestor creanţe într-un sold unic, care să

definească poziţia unuia faţă de celălalt - creditor sau debitor.150

Contractul de cont curent este un contract bilateral,

sinalagmatic deoarece părţile se obligă să se crediteze reciproc pentru

prestaţiile făcute.

Este un contract cu titlu oneros, deoarece sumele înscrise în

contul curent produc dobânzi. Acestea se calculează de la data înscrierii

sumei în cont.

150

M. L. Belu Magdo, Drept comercial, Editura HG, Bucureşti, 2003, p. 397.

comercial

145

De asemenea, contractul de cont curent este un contract

consensual, el perfectându-se prin simplul consimţământ al părţilor.

Părţile îşi acordă credit pentru veniturile reciproce, care sunt de esenţa

contractului.

Contractul de cont curent este un contract cu executare

succesivă, prin remiteri reciproce şi alternative.

Contractul de cont curent poate fi conceput fie ca un contract

accesoriu, atunci când se încheie pentru executarea altor contracte, între

aceleaşi părţi, fie ca un contract autonom, atunci când se încheie între

două bănci.151

2.96 Efectele contractului de cont curent

Cel mai important efect este transmiterea dreptului de

proprietate asupra valorilor înscrise în contul curent, între transmiţător

şi primitor - aşa cum prevede articolul 370 din Codul comercial.

Efectul de plată a creanţelor, din momentul intrării lor în cont -

efect ce decurge din transferul dreptului de proprietate asupra

remiterilor reciproce.

Efectul de garanţie - efect ce reprezintă substanţa contractului

de cont curent - decurge din aceea că, pentru fiecare corentist, creanţele

reciproce garantează datoriile reciproce.

De asemenea, contractul de cont curent operează şi o novaţie a

vechii obligaţii, rezultând din contractul de vânzare-cumpărare.152

Contractul de cont curent poate înceta de drept, potrivit

convenţiei corentiştilor sau prin închiderea unuia din conturile

reciproce de către bancă.

În cazuri excepţionale, reglementate de Codul Civil, încetează

(în cazul morţii sau punerii sub interdicţie a unuia din corentişti).

Odată cu încetarea contului curent, banca dispune lichidarea

contului, care se face prin stabilirea soldului - în modalităţile arătate de

art 372 C. Com. sau de către corentişti. În lipsa unei înţelegeri între

aceştia, banca poate cere lichidarea contului pe cale judecătorească.

Contractul de cont curent are o importanţă deosebită, fiind un

instrument util şi sigur pentru achitarea datoriilor reciproce ale

corentiştilor. De regulă, corentiştii sunt, totodată, părţi într-un contract

de vânzare-cumpărare.

2.97 Teste de autoevaluare:

1. Definiţi contractul de cont curent.

2. Care este cel mai important efect al contractului de cont curent?

2.98 Răspunsurile testelor de autoevaluare:

1. Este o convenţie prin care părţile (corentişti) consimt ca toate creanţele şi datoriile lor

reciproce să fie supuse unui mecanism de reglementare, prin fuziunea instantanee a acestor

creanţe într-un sold unic, care să definească poziţia unuia faţă de celălalt - creditor sau

debitor.

2. Cel mai important efect este transmiterea dreptului de proprietate asupra valorilor înscrise

în contul curent, între transmiţător şi primitor.

151

M. L. Belu Magdo, op. cit., p. 398. 152

Pentru detalii privind efectele contractului de cont curent, vezi M. L. Belu Magdo, op. cit., p. 399.

comercial

146

2.99 Rezumat:

În această secţiune este prezentat contractul de cont curent: noţiune, caractere juridice,

efecte.

2.100

2.101 Bibliografie:

1. Dreptul afacerilor, Silvia Cristea, Editura Universitară, Bucureşti, 2008

2. Drept comercial, Mona Lisa Belu Magdo, Editura HG, Bucureşti, 2003

3. Codul Comercial Român

Secţiunea 4. Contractul de report

Aşa cum prevede art. 74 C. Com, contractul de report constă

în cumpărarea pe bani gata a unor titluri de credit, care circulă în

comerţ, şi în revânzarea simultană cu termen şi pe un preţ determinat

către aceeaşi persoană a unor titluri de aceeaşi specie.

Deci, este vorba de un act juridic complex, ce cuprinde o

dublă vânzare. Una din vânzări se execută imediat, atât în pivinţa

predării titlurilor, cât şi a preţului, iar cealaltă este o revânzare cu

termen la un preţ determinat.

Contractul de report este un contract real şi nu consensual

deoarece, pentru validitatea contractului, legea impune predarea

reală a titlurilor date în report (art. 74 alin. 2 C. Com.).

Potrivit Codului Comercial (art. 3 pct. 3), contractul de

report este o faptă de cmerţ conexă sau accesorie. El dobândeşte

comercialitate datorită obiectului său, care îl constituie titlurile de

credit.153

În temeiul contractului de report, reportatul - care deţine

titluri de credit care circulă în comerţ - dă în report (vinde temporar)

aceste titluri reportatorului (de obicei un bancher), în schimbul unui

preţ plătibil imediat. Prin acelaşi contract, părţile se înţeleg ca, la un

anumit teren, reportatorul să revândă reportatului titluri de credit de

aceeaşi specie, pe un preţ determinat.

Reportatorul va primi de la reportat o remuneraţie denumită

preţ de report sau premiu, care constituie preţul serviciului prestat de

reportator. Premiul rezultă din diferenţa între preţul determinat al

vânzării cu termen şi preţul nominal al titlurilor de credit din prima

vânzare (vânzarea iniţială). Diferenţa între suma dată şi cea încasată

de reportator se numeşte report.

Contractul prezintă avantaje pentru ambele părţi.

El poate fi folosit nu numai de cel care are nevoie de

numerar, ci şi de cel interesat să deţină anumite titluri de credit.

Astfel, o persoană care este acţionar la o societate, pentru a obţine

majoritatea în adunarea generală, cumpără 25 de acţiuni de la ale

acţionar, cu condiţia să i le revândă la un preţ determinat. În acest

caz operaţiunea este profitabilă proprietarului titlurilor. El vinde la

preţul nominal, dar la termen va încasa un profit de la cel care le-a

folosit. Diferenţa de sumă încasată de proprietarul titlurilor se

153

Stanciu D. Cărpenaru, Drept comercial român, Editura Universul Juridic, 2007, p. 529.

comercial

147

numeşte deport. Un astfel de contract este supus aceloraţi reguli care

se aplică reportului.

Majoritatea autorilor consideră că în contractul de report

există un singur preţ - cel convenit de părţi şi plătibil la scadenţă.

Aceasta deoarece prin încheierea contractului de report, reportatul

urmăreşte protejarea titlurilor de credit împotriva oscilaţiei

preţurilor. Acest lucru se realizează prin fixarea unui preţ chiar în

momentul încheierii contractului, preţ care va fi plătit pentru

redobândirea titlurilor de credit.154

În ceea ce priveşte natura juridică a contractului, opinia

dominantă în doctrină este aceea că cele două vânzări nu trebuie

privite ca operaţiuni separate, ci ca elemente inseparabile ale unui

contract unic, încheiat între aceleaşi persoane, cu acelaşi obiect şi cu

un singur preţ. Este vorba de un contract sui generis, care, spre

deosebire de vânzare-cumpărare, reclamă remiterea titlurilor de

credit. El operează un dublu transfer de proprietate între aceleaşi

persoane şi la termene diferite asupra unor titluri de credit de aceeaşi

specie.172

2.102 Teste de autoevaluare:

1. Definiţi contractul de report.

2. Ce fel de faptă de comerţ este contractul de report?

2.103 Răspunsuri ale testelor de autoevaluare:

1. În temeiul contractului de report, reportatul (care deţine titluri de credit ce circulă în comerţ)

dă în report (vinde temporar) titluri de credit reportatorului, în schimbul unui preţ plătit

imediat, iar părţile se înţeleg ca, la un anumit termen, reportatorul să revândă reportatului

titluri de credit de aceeaşi specie, pe un preţ determinat.

2. Contractul de report constituie faptă de comerţ conexă sau accesorie.

2.104 Rezumat:

În această secţiune a fost prezentat contractul de report: noţiune, efecte.

2.105 Bibliografie:

1. Drept comercial, Smaranda Angheni, Magda Volonciu, Camelia Stoica, Editura CH Beck,

Bucureşti, 2010

2. Drept comercial român, Stanciu Cărpenaru, Ediţia a 6-a revizuită şi adăugită, Editura Universul

Juridic, Bucureşti, 2009

3. Codul Comercial Român Lucrare de control:

1. Definiţi contractul de vânzare-cumpărare comercială.

2. Enumeraţi şi definiţi varietăţi ale contractului de vânzare-cumpărare.

3. Ce reprezintă operaţiunile de leasing?

4. Are locaţiunea din cadrul leasingului caracter intuitu personae?

5. Definiţi contractul de factoring.

6. Cum se clasifică factoringul în raport de momentul achitării creanţelor de către factor?

7. Definiţi contractul de franciză.

8. Definiţi contractul de cont curent.

9. Definiţi contractul de report.

10. Ce fel de faptă de comerţ este contractul de report?

154

Stanciu D. Cărpenaru, op. cit., p. 530.

comercial

148

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE NR. 6

TITLURILE DE CREDIT

Obiective: Unitatea de învăţare îşi propune să prezinte noţiunea, caracteristicile şi clasificarea titlurilor

comerciale de valoare şi, de asemenea, să prezinte cambia, biletul la ordin şi cecul. Aceste instituţii sunt folosite pe o scară largă în economia de piaţă. Timp de studiu: 1 oră.

Secţiunea 1. Noţiunea şi caracteristicile titlurilor comerciale de valoare

Una din formele juridice moderne a circulaţiei bunurilor o

constituie circulaţia înscrisurilor (titlurilor) care încorporează

anumite valori patrimoniale. Aceste valori circulă prin transmiterea

înscrisurilor care le reprezintă, înscrisuri cum ar fi: acţiunile şi

obligaţiunile emise de societăţile pe acţiuni, cambia, cecul,

conosamentul etc.

Instituţionalizarea circulaţiei titlurilor reprezintă una dintre

cele mai importante contribuţii ale dreptului comercial la progresul

activităţii comerciale moderne.155

Pentru desemnarea titlurilor ce încorporează anumite valori

patrimoniale este folosită noţiunea generică de titluri de credit sau

titluri de valoare. Noţiunea de titluri de credit este folosită în dreptul

neolatin. Noţiunea de titluri de valoare aparţine dreptului german.156

Astfel, titlul comercial de valoare poate fi definit ca un

înscris în temeiul căruia posesorul său legitim este îndrituit să

exercite, la o dată determinată, dreptul arătat în înscris.

Titlul comercial de valoare are următoarele caracteristici:

a) înscrisul are caracter constitutiv, iar dreptul încorporat în

titlu nu există fără înscrisul respectiv;

b) înscrisul are caracter formal, trebuind să îmbrace forma

determinată de lege;

c) înscrisul are caracter literal, deoarece întinderea şi natura

dreptului, ca şi obligaţia corelativă dreptului sunt

determinate exclusiv de menţiunile cuprinse în înscris;

d) înscrisul conferă un drept autonom deoarece dreptul şi

obligaţia corelativă născute din titlu sunt independente

faţă de actul juridic din care decurg (raportul juridic

fundamental), iar în cazul transmiterii titlului,

dobânditorul va deveni titularul unui drept propriu, care

este un drept nou, originar, şi nu un drept derivat din cel

al transmiţătorului.

e)

Secţiunea 2. Clasificarea titlurilor comercilale de valoare

Titlurile comerciale de valoare se pot clasifica după mai

multe criterii: după conţinutul lor, după modul în care circulă şi după

cauza lor.

155

D. Gălăşescu-Pyk, Cambia şi biletul la ordin, vol. I, Bucureşti, Tiparul universitar, 1939, p. 2. 156

S. D. Cărpenaru, Drept comercial român, Universul Juridic, Bucureşti, 2007, p. 547.

comercial

149

Pe baza clasificărilor se poate determina regimul juridic al

diferitelor categorii de titluri de valoare.

După conţinutul lor, acestea se clasifică în efecte de comerţ.

Valori mobiliare şi titluri reprezentative ale mărfii.

a) Efectele de comerţ

Sunt înscrisuri care dau posesorilor legitimi dreptul la plata

unei sume de bani. Intră în această categorie cambia, biletul la ordin

şi cecul.

Cambia este un îmscris prin care o persoană dă dispoziţie

altei persoane să plătească o sumă de bani, la scadenţă, unei a treia

persoane sau la ordinul acesteia.

Biletul la ordin este acel înscris prin care o persoană se

obligă să plătească o sumă de bani, la scadenţă, altei persoane sau la

ordinul acesteia.

Cecul este un înscris prin care o persoană dă ordin unei bănci

la care are un disponibil să plătească o sumă de bani unei persoane

sau la ordinul acesteia.

Efectele de comerţ îndeplinesc funcţia de numerar, de

instrument de plată. Ele sunt şi titluri de credit deoarece dau dreptul

titularului de a încasa suma arătată în înscris, iar până la scadenţă

debitorul beneficiază de credit. Cecul este un mijloc de plată şi mai

puţin un instrument de credit. Dar, datorită faptului că îi sunt

aplicabile unele reguli proprii titlurilor de credit, cecul este enumerat

şi el în categoria titlurilor de credit.

Deoarece se pot transmite prin mijloacele dreptului

comercial, efectele de comerţ sunt considerate titluri negociabile.

b) Valorile mobiliare

Sunt înscrisuri care atribuie titularilor anumite drepturi

complexe, patrimoniale şi personal-nepatrimoniale. Fac parte din

această categorie acţiunile şi obligaţiunile emise de societăţile

comerciale.

Acţiunile sunt titluri reprezentative ale contribuţiei

asociaţilor, constituind fracţiuni ale capitalului social, care conferă

posesorilor calitatea de acţionar. Acţiunile dau titularului anumite

drepturi: dreptul la dividende, dreptul la vot în adunarea generală,

dreptul la restituirea valorii nominale în caz de dizolvare şi lichidare

a societăţii etc.

Acţiunile sunt titluri de credit negociabile, care circulă în

condiţiile legii.

Obligaţiunile sunt înscrisuri emise de o societate comercială

în schimbul sumelor de bani împrumutate, care încorporează

îndatorirea societăţii de a rambursa aceste sume şi de a plăti

dobânzile corespunzătoare.

Titularii obligaţiunilor sunt creditorii societăţii şi, în această

calitate, au dreptul la restituirea, la scadenţă, a sumei datorate şi la

plata dobânzilor aferente.

Şi obligaţiunile sunt titluri de credit negociabile, care circulă

în condiţiile legii.

c) Titlurile reprezentative ale mărfii

Sunt înscrisuri care conferă un drept real (drept de

proprietate sau de garanţie) asupra unor mărfuri aflate în depozit, în

docuri, antrepozite etc. sau încărcate pe nave pentru a fi transportate.

Posesorul titlului este titularul dreptului real asupra mărfurilor şi

comercial

150

poate dispune de ele.

Din această categorie fac parte conosamentul, recipisa de

depozit şi warantul.

Conosamentul este înscrul eliberat de comandantul sau

armatorul navei cu care se transportă mărfurile, care atestă

încărcarea mărfurilor pentru a fi transportate. Posesorul legitim al

înscrisului este considerat proprietarul mărfurilor.157

Recipisa de depozit este un înscris care conferă titularului

dreptul de proprietate asupra mărfurilor depozitate în magazii

specializate.

Warantul este înscrisul care conferă calitatea de titular al

unui drept de garanţie reală mobiliară asupra mărfurilor depozitate.

Aceste înscrisuri se numesc titluri reprezentative ale

mărfurilor deoarece ele înlocuisc mărfurile şi pot circula în locul

acestora, în condiţiile legii.

După modul în care circulă, există trei categorii de titluri

comerciale de valoare: titluri nominative, titluri la ordin şi titluri la

purtător.

a) Titlurile nominative

Sunt titluri nominative acelea în care este înscris numele

titularului dreptului. Potrivit legii, titlul nominativ se poate transmite

prin cesiune. Aceasta se efectuează prin înscrierea unei menţiuni pe

titlu şi predarea titlului către cesionar. Pentru această cesiune nu sunt

necesare formalităţile impuse de lege pentru cesiunea reglementată

de dreptul comun.

Dreptul de proprietate asupra acţiunilor nominative se

transmite prin declaraţia făcută în registrul acţionarilor emitentului,

subscrisă de cedent şi cesionar sau de mandatarii lor şi prin

menţiunea făcută pe acţiune (art. 98 din Legea 31/1990).

b) Titlurile la ordin

Sunt titluri la ordin acele înscrisuri care cuprind drepturi care

pot fi exercitate numai de o persoană determinată (primul beneficiar)

sau de o altă persoană căreia i-au fost transmise aceste drepturi

printr-o formalitate numită gir. Dobânditorul exercită drepturile la

ordinul beneficiarului.

Operaţiunea girului, prin care se realizează transmiterea

titlului, constă într-o menţiune translativă de drepturi făcută de

posesorul titlului, chiar în titlu, cu precizarea numelui

dobânditorului.

c) Titlurile la purtător

Sunt titluri la purtător acele înscrisuri care încorporează

anumite drepturi, fără să determine persoana titularului drepturilor.

În consecinţă, titularul drepturilor menţionate în înscris este

posesorul legitim al înscrisului.

Transmiterea titlurilor la purtător se realizează prin simpla

remitere materială a înscrisurilor.

După cum cauza obligaţiei este sau nu menţionată în înscris,

titlurile comerciale de valoare se împart în două categorii: titluri

cauzale şi titluri abstracte.

157

Gh. Caraiani, „Conosamentul” în Revista de Drept Comercial nr. 6/1997, p. 50 şi urm., S. D. Cărpenaru, op. cit., 2007, p. 549.

comercial

151

a) Titlurile cauzale

Sunt titluri cauzale înscrisurile care menţionează cauza

obligaţiei (causa debendi). Fac parte din această categorie acţiunile

societăţilor comerciale, conosamentele etc.

Pentru exercitarea dreptului de către titular este necesară

menţiunea expresă a cauzei obligaţiei.

b) Titlurile abstracte

Sunt considerate titluri abstracte înscrisurile care

încorporează obligaţia şi dreptul corelativ, fără a menţiona cauza

obligaţiei. Din această categorie fac fac parte cambia, biltul la ordin

etc.

Cauza obligaţiei este un element extern şi ea nu are nicio

influenţă asupra titlului.

Secţiunea 3. Cambia

Cambia este folosită pe scară largă atât în raporturile

comerciale interne, cât şi internaţionale. Ea a făcut obiectul unei

reglementări juridice unitare. În 1930 la Geneva s-a încheiat

convenţia referitoare la legea uniformă a cambiei şi biletului la ordin.

Cu toate că România nu a aderat la această convenţie, cele

mai multe prevederi ale legii uniforme au fost preluate în legea

română. Legea nr. 58/1934 asupra cambiei şi biletului la ordin a

folosit ca model legea italiană asupra cambiei şi biletului la ordin din

1933, care se întemeia pe legea uniformă a cambiei şi biletului la

ordin.158

Prin O.G. nr. 11/1993 au fost aduse unele modificări şi

completări Legii nr. 58/1934 asupra cambiei şi biletului la ordin.

Banca Naţională a României a emis anumite norme-cadru

privind comerţul făcut de societăţile bancare şi celelalte instituţii de

credit cu cambii, bilete la ordin şi cecuri, precum şi norme tehnice

privind cambia şi biletul la ordin, potrivit uzanţelor internaţoinale

actuale. Este vorba de Normele-cadru nr. 6/1994 şi Normele tehnice

nr. 10/1994.

De asemenea, Banca Naţională a reglementat un sistem

informaţional menit să întărească siguranţa creditului cambiei,

biletului la ordin şi cecului, prin crearea Centralei Incidentelor de

Plăţi (Regulamentul nr. 1/2001).

Deşi nu există o definiţie legală, cambia a fost definită în

doctrină.

Cambia este un înscris prin care o persoană, denumită

trăgător sau emitent, dă dispoziţie altei persoane, numită tras, să

plătească la scadenţă o sumă de bani unei a treia persoane, denumită

beneficiar, sau la ordinul acesteia.

Denumirea de cambie provine din cuvântul italian cambio,

care înseamnă schimb. În reglementarea Codului comenrcial,

cambia era denumită şi trată sau poliţă.

De regulă, emiterea unei cambii are la bază existenţa unor

raporturi juridice anterioare între persoanele în cauză, care au ca

158

Asupra originii cambiei şi a evoluţiei reglementării legale a se vedea D. Gălăşescu-Pyk, op. cit., vol. I, pp. 58-142, vezi şi S. L. Cristea Cambia în dreptul comparat, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001 şi P. V. Pătrăşcanu, Drept comercial, Cambia, biletul la ordin, Editura All, Bucureşti, 1994.

comercial

152

izvor anumite acte juridice. În temeiul acestor raporturi juridice,

numite raporturi fundamentale, fiecare persoană are calitatea de

creditor sau debitor în raporturile juridice la care participă. Prin

emiterea cambiei şi efectuarea plăţii se execută obligaţiile din

raporturile juridice preexistente.159

În doctrină, creanţa trăgătorului faţă de tras, care justifică

emiterea cambiei este numită proviziune sau acoperirea cambiei, iar

creanţa beneficiarului faţă de trăgător se numeşte valoarea furnizată.

Observăm că emiterea cambiei nu duce la stingerea

raporturilor juridice fundamentale. Aceste raporturi juridice

subzistă, afară de cazul când părţile au convenit o novaţie, adică

stingerea obligaţiei vechi din raportul fundamental şi înlocuirea ei cu

o obligaţie nouă, rezultată din raportul cambial (art. 64 din Legea nr.

58/1934).160

Există caractere ale cambiei care îi configurează

specificitatea ca titlu comercial de valoare:

a) Cambia este un titlu de credit. Prin cambie se realizează

o operaţie de credit. Scadenţa este unică pentru toate

obligaţiile cambiale rezultate din cambie.

b) Cambia are ca obiect plata unei sume de bani, cu

excluderea oricărei alte prestaţii. Toate obligaţiile

cambiale vor avea ca obiect pata aceleiaşi sume de bani,

pe care trăgătorul a menţionat-o în cambie, afară de

cazurile când legea prevede altfel.

c) Cambia este un titlu complet. Dreptul şi obligaţia

corelativă sunt cele cuprinse în înscris. Este exclusă

folosirea unor elemente exterioare, chiar dacă în cambie

s-ar face trimitere la ele. Această interdicţie decurge din

caracterul literal al cambiei întemeiat pe formalismul

titlurilor comerciale de valoare.

d) Cambia este un titlu la ordin. Dreptul cuprins în cambie

poate fi exercitat de beneficiar sau de persoana căreia

acesta i-a transmis cambia prin gir. Clauza la ordin este

subânţeleasă pe orice cambie. Astfel, emitentul cambiei

autorizează pe posesorul ei să o transmită altei persoane

oricând doreşte la infinit. Legea permite transmiterea

cambiei şi pe calea dreptului comun a cesiunii de

creanţă, situaţie în care în cambie trebuie să se facă

menţiunea nu la ordin.

e) Cambia este un titlu abstract. Drepturile şi obligaţiile

rezultate din cambie există în mod valabil, independent

de cauza juridă ce le-a generat (raporturile

fundamentale).

f) Cambia creează obligaţii autonome. Toate obligaţiile

care se nasc din cambie au o existenţă juridică de sine

stătătoare. Fiecare semnătură pusă pe titlu creează un

raport juridic distinct cu regim propriu. Ca atare, viciile

sau lipsurile unui raport juridic nu afectează valabilitatea

celorlalte raporturi juridice. Astfel, dacă beneficiarul

transmite cambia prin gir, el îşi asumă faţă de dobânditor

159

Asupra cambiei de complezenţă vezi P. Demetrescu, Cambia, Biletul la ordin, Cecul, Editura Tiparul Românesc, Bucureşti, 1942, p. 35, citat S. D. Cărpenaru, op. cit., 2007, p. 552.

160 Asupra raportului cambial şi raportului fundamental vezi M. N. Costin, V. Luha, „Caracteristicile structurale ale cambiei” în Revista de Drept Comercial nr. 4/1995, pp. 44-46, citaţi S. D. Cărpenaru în op. cit., 2007, p. 553.

comercial

153

(giratar) o obligaţie valabilă, chiar dacă dreptul său era

afectat de vicii. De asemenea, dacă o persoană (avalist)

garantează obligaţia trasului acceptant, obligaţia de

garanţie (obligaţie accesorie) este valabilă, chiar dacă

obligaţia trasului (obligaţia principală) este anulabilă

pentru vicii de consimţământ ori incapacitate.

Recunoaşerea valabilităţii obligaţiilor cambiale are ca

premisă existenţa unei cambii emise cu respectarea

cerinţelor legii.

g) Cambia creează obligaţii necondiţionale. Obligaţiile

cambiale nu pot fi subordonate unei condiţii ori unei

contraprestaţii din partea posesorului cambiei. Legea

prevede nulitatea cambiei, în cazul când ordinul de plată

al trasului este condiţionat.

h) Cambia creează obligaţii solidare. Cambia, ca titlu de

credit, este menită să circule. Prin transmiterea cambiei

pe calea girului, obligaţiei iniţiale a trăgătorului (privind

acceptarea şi plata cambiei de către tras) i se adaugă

obligaţia succesivă asumată, prin semnătură proprie, de

fiecare transmiţător (girant) faţă de dobânditor (giratar).

Girul realizează nu numai transmiterea cambiei, ci şi

garantarea dobânditorilor succesivi ai cambiei. Deci,

fiecare semnatar al cambiei se obligă la acceptarea şi

plata cambiei la scadenţă. Obligaţiile cambiale născute

din semnarea cambiei sunt solidare. Astfel, la scadenţă,

ultimul posesor al cambiei va putea cere plata sumei de

bani prevăzută în cambie de la tras, iar în caz de refuz, de

la oricare dintre ceilalţi semnatari ai cambiei, fără a

exista o anumită ordine.

Deci, putem spune despre cambie că este un titlu la ordin

complet şi formal, care încorporează o obligaţie abstractă, autonomă

şi necondiţionată de plată a unei sume de bani de către semnatarii

cambiei, ţinuţi solidar pentru executarea obligaţiei.

În doctrină există o controversă asupra calificării raporturilor

juridice care iau naştere prin emiterea şi punerea în circulaţie a

cambiei. Această problemă priveşte atât latura pasivă, cât şi latura

activă a raporturilor juridice cambiale.

Sub aspectul laturii pasive a raportului juridic cambial,

problema care se pune este cea a precizării izvorului obligaţiilor care

iau naştere din cambie. Sunt avute în vedere obligaţia fundamentală,

obligaţia de regres şi obligaţia de garanţie.

Obligaţia fundamentală este obligaţia trăgătorului de a face

să se plătească de către tras beneficiarului suma de bani arătată în

cambie.

Obligaţia de regres este obligaţia trăgătorului şi a giranţilor

de a achita suma de bani menţionată în cambie, dacă trasul

(principalul obligat) nu acceptă ori nu plăteşte suma de bani

beneficiarului.

Obligaţia de garanţie este obligaţia avalistului de garantare a

trasului sau a girantului.

Unii autori - adepţi ai teoriilor actelor unilaterale - au susţinut

că obligaţiile cambiale sunt declaraţii unilaterale de voinţă, prin care

se asumă obligaţii faţă de o persoană nedeterminată, dar

determinabilă prin intervenţia unor elemente ulterioare. Momentul

naşterii obligaţiilor unilaterale este considerat, de majoitatea

comercial

154

autorilor, momentul redactării documentului (teoria creaţiei), iar nu

cel al deposedării de titlu (teoria emisiunii).

Alţi autori au formulat teoriile contractuale, aplelând la

instituţii cum sunt delegaţia imperfectă, stipulaţia pentru altul,

cesiunea etc. Acestor teorii li s-a reproşat că nu explică situaţia

juridică a creditorului cambial (beneficiarul sau giratarul) al cărui

drept izvorând din titlu are caracter autonom.

În sfârşit, alţi autori, împrumutând unele elemente din

teoriile contractuale şi din teoriile unilaterale, au formulat

aşa-numitele teorii mixte. Astfel, de vreme ce titlul cuprinde ordinul

necndiţionat de a se plăti o sumă determinată, această declaraţie

(promisiune) este un act juridic. Obligaţia are ca izvor aparenţa de

existenţă a raportului juridic creat prin semnarea titlului. Deci, este

suficientă crearea titlului ca apoi obligaţiile care izvorăsc din el să fie

guvernate de lege, care se adaugă voinţei semnatarului cambiei.

Sub aspectul laturii active a raportului juridic cambial,

controversa priveşte natura dreptului pe care o persoană îl are asupra

înscrisului pentru a putea exercita acţiunile cambiale.

Majoritatea autorilor susţin teoria proprietăţii şi cea a

posesiunii, susţinere care se întemeiază pe dispoziţiile legii. Legea

prevede că cel care are titlul (înscrisul) este nu numai posesorul lui,

ci şi titularul creanţei menţionate în titlu. Deci, posesia de

bună-credinţă prezumă titlul de poprietate.

În doctrina modernă cambia este socotită ca un act juridic

complex. Acest act juridic produce efecte care au un dublu izvor:

manifestarea de voinţă a trăgătorului şi legea.

Din momentul în care cambia este emisă cu respectarea

condiţiilor legale, legea asigură posesorului titlului o protecţie

deplină. Acesta este îndreptăţit să primească suma de bani

menţionată în titlu, chiar dacă, de fapt, datoria nu ar exista. În

beneficiul securităţii raporturilor comerciale, aparenţa se impune

asupra realităţii.

Fiind un titlu de credit şi, prin urmare, un înscris formal,

cambia trebuie să cuprindă anumite menţiuni esenţiale, a căror lipsă

face ca înscrisul să nu aibă puterea de instrument de valorificare a

creditului pe care legea o acordă unui astfel de titlu.

Menţiunile esenţiale ale cambiei sunt:

1. denumirea de cambie înserată chiar în cuprinsul titlului

şi exprimată în limba folosită pentru redactarea lui;

2. ordinul pur şi simplu, adică ordinul necondţionat de a

face să se plătească o anumită sumă de bani;

3. numele trasului;

4. indicarea termenului de plată, adică scadenţa;

5. locul plăţii;

6. numele aceluia sau la ordinul căruia plata trebuie să fie

făcută;

7. locul şi data emisiunii;

8. semnătura trăgătorului.

Clauza la ordin este de esenţa cambiei şi, deci, nu mai este

necesar ca ea să fie inclusă în cuprinsul titlului ca o menţiune

specială.

Titlul lipsit de una din menţiunile esenţiale nu are valoarea

juridică a unei cambii. Acest principiu comportă însă unele excepţii:

dacă scadenţa nu este menţionată, cambia este considerată de lege ca

plătibilă la vedere, dacă nu se indică locul plăţii, legea consideră că

comercial

155

plata se va face la locul menţionat lângă numele trasului, dacă nu este

precizat locul emisiunii, legea consideră că acesta este locul indicat

lângă numele trăgătorului.

Condiţiile de fond ale cambiei

Legea nr. 58/1934 nu cuprinde nicio dispoziţie specială

referitoare la condiţiile de fond ale cambiei. În consecinţă, pentru

valablitatea cambiei, trebuie îndeplinite condiţiile prevăzute de

Codul Civil pentru validitatea actelor juridice: capacitatea,

consimţământul, obiectul şi cauza (art. 948 C. civ.)

Aşa cum prevede art. 3 C. Com., cambia este faptă de comerţ

şi, drept urmare, raporturile juridice cambiale sunt supuse legilor

comerciale.

Consimţământul şi cauza cambiei prezintă o particularitate.

În aprecierea lor trebuie avut în vedere caracterul general şi abstract

al obligaţiilor cambiale. Astfel, orice obligaţie cambială se desprinde

de cauza care i-a dat naştere şi se manifestă ca o obligaţie de sine

stătătoare.

Sub raportul capacităţii, pentru ca o cambie să fie valabilă

trebuie ca emitentul să fie capabil a se obliga în materie comercială.

Obiectul cambiei îl constituie prestaţiile la care se obligă

persoanele implicate în raporturile cambiale. Fiecare obligaţie

cambială are un obiect concret, care este determinat de natura

obligaţiei asumate (de trăgător, tras, avalist etc.).

Nerespectarea condiţiilor cerute pentru validitatea cambiei

atrage după sine sancţiunea nulităţii, în condiţiile reglementate de

dreptul comun.

Validitatea cambiei emise în alb aste admisă de lege,

completarea ei trebuind să se facă însă până la momentul prezentării

ei la scadenţă de către beneficiar. Completarea trebuie să se facă în

conformitate cu stipulaţiile dintre trăgător şi beneficiar. Apărarea că

o cambie emisă în alb a fost completată altfel decât se stabilise prin

convenţia părţilor este o excepţie personală, care nu va putea fi opusă

terţilor posesori decât în cazurile în care au dobândit cambia de

rea-credinţă sau săvârşind o culpă gravă.

În afară de menţiunile prevăzute de lege ca esenţiale, există

şi o serie de clauza facultative. Astfel, părţile pot conveni să înscrie

în titlu clauze având ca efect prelungirea sau restrângerea circulaţiei

cambiei faţă de termenul legal, dispensarea posesorului cambiei de

protest de neacceptare, liberarea de răspundre a trăgătorului pentru

neacceptarea cambiei.

Girul

În toate legislaţiile, proprietatea unei cambii cu toate

drepturile incorporate în ea se transmite prin gir. Girul este un

contract cambial încheiat între o parte numită girant şi o alta numită

giratar, prin care se transmite proprietatea cambiei de la primul la cel

de-al doilea. Această operaţie juridică se efectuează prin indicarea

scrisă pe cambie sau pe foaia ataşată de ea a numelui giratarului,

datată şi subsemnată de girant.

Pentru a fi valabil, girul trebuie să îndeplinească următoarele

condiţii:

a) trebuie scris pe cambie şi semnat de girant;

b) trebuie să cuprindă totalul sumei cambiale. Girul prin

care se transmite numai o parte din această sumă nu se

comercial

156

consideră ca negociere a cambiei. Este, de asemenea,

inadmisibilă, transmiterea cambiei la mai mulţi giratari;

c) chiar când, la constituirea ei, cambia a fost emisă la

ordinul mai multor beneficiari, toţi la un loc trebuie să o

semneze, afară numai dacă nu este autorizat unul singur

să semneze pentru toţi;

d) când pe cambie se găsesc mai multe giruri ele se

consideră, până la proba contrară, constituite în aceeaşi

ordine în care sunt scrise;

e) legea autorizează pe giratarul sau pe beneficiarul al cărui

nume este greşit scris să semneze cambia cu acest nume

greşit, adăugând, când consideră potrivit, semnătura sa

adevărată.

Principiul nimeni nu poate transmite mai multe drepturi

decât are el însuşi se explică nu numai în cazul girului restrâns, ci şi

în cazul când se transmite prin gir o cambie care a ajuns deja la

scadenţă sau care nu este onorată, caz în care noul giratar primeşte

cambia grevată cu toate defectele juridice.

Avalul

Avalul este o instituţie specifică dreptului cambial al ţărilor

care au adoptat legea uniformă de la Geneva. Ea nu este cunoscută

dreptului anglo-american.

Avalul este actul prin care o persoană numită avalist

garantează plata cambiei de către un debitor cambial numit avalizat.

Poate fi avalist o pesoană străină de cambie sau chiar un semnatar al

cambiei. Avalizatul poate fi acceptantul, trăgătorul, girantul sau

chiar un avalist. Dacă în cambie nu se indică persoana pentru care

s-a dat avalul, se prezumă că el este dat pentru trăgător, care este

debitorul principal.

Avalul se dă pe cambie sau pe adaosul acesteia, inserându-se

menţiunea pentru aval sau pentru garanţie, urmată de semnătura

avalistului.

Dacă garanţia se dă pe un act separat, nu va produce efecte

cambiale, ci numai efectele de drept comun ale cauţiunii sau

fidejusiunii.

Avalul poate fi dat pentru întrega sumă din cambie sau

numai pentru o parte din ea.

Avalistul are o obligaţie identică, cu acelaşi conţinut şi cu

aceeaşi întindere ca obligaţia garantată. Drept urmare, principiul

inopozabilităţii excepţiilor este valabil contra avalistului, aşa cum

era valabil şi contra debitorului avalizat. Tot astfel, principiul

solidarităţii debitorilor cambiei este aplicabil şi avalistului.

Avalistul care plăteşte cambia dobândeşte toate drepturile

decurgând din cambie împotriva avalizatului, ca şi a celor ţinuţi de

către acesta din urmă în temeiul cambiei.

Acceptarea

Trasul nu este parte în înscrisul cambial, deşi el are ordin din

partea trăgătorului să plătească. El devine debitor cambial prin

acceptare. Deci, acceptarea este actul prin care trasul se angajează să

plătească suma din cambie aceluia care va fi posesorul ei legitim la

scadenţă. Prin acceptare, trasul devine obligat cambial în mod

solidar, alături de trăgător, giranţi şi avalişti. Dar în timp ce trasul îşi

asumă obligaţia de a plăi, ceilalţi îşi asumă obligaţia de a face să se

plătească, deoarece ei sunt ţinuţi să plătească numai în cazul în care

trasul refuză plata. Obligaţia asumată de către tras este literală,

comercial

157

autonomă şi abstractă. Excepţiile pe care trasul le poate opune

trăgătorului nu pot fi invocate împotriva celorlalţi posesori ai titlului.

Prezentarea la acceptare este facultativă. Dacă trăgătorul

inserează în cambie o clauză prin care să impună obligaţia de

prezentare a posesorului titlului la acceptare, neprezentarea titlului la

acceptare, în termenul fixat, are drept consecinţă decăderea

posesorului din exercitarea dreptului de regres. Posesorul cambiei

păstrează însă drepturile decurgând din cambie.

Cambia cu scadenţă la un anumit termen de la vedere trebuie

să fie prezentată la acceptare, precizarea scadenţei fiind tocmai în

funcţie de această prezentare. Termenul de prezentare este de un an

de la data emisiunii cambiei.

Acceptarea trebuie să fie datată. O acceptare nedatată va

produce efecte juridice, dar numai faţă de tras.

Prezentarea cambiei la acceptare se poate face oricând până

la scadenţă. Odată ajunsă la scadenţă, cambia devine exigibilă, astfel

încât nu se mai poate cere decât plata.

Protestul

În condiţiile legii uniforme de la Geneva, refuzul de

acceptere sau de plată trebuie constatat printr-un act oficial -

întocmit de notar - act numit protest. Existenţa protestului este

indispensabilă pentru ca beneficiarul să-şi poată valorifica drepturile

sale izvorâte din cambie şi pentru exercitarea acţiunii de regres.

Cu toate acestea, stipularea clauzelor fără protest sau fără

cheltuieli înscrise în cambie şi semnate exonerează posesorul legitim

al cambiei de obligaţia de a face protestul.

Renunţarea la protest operează cu privire la toţi semnatarii

cambiei, dacă este scrisă de trăgător, sau numai cu privire la cel care

a inserat-o în cambie, dacă este scrisă de un girant sau de un avalist.

În toate legislaţiile cambiale, protestul, ca act autentic, este

supus anumitor formalităţi.

În legislaţiile ţărilor care au adoptat Convenţia de la Geneva

pentru rezolvarea anumitor conflicte de legi privitoare la cambie şi

bilet la ordin, forma şi termenele pentru protest, ca şi forma altor

măsuri pentru exerciţiul şi prezervarea drepturilor privind cambiile

şi biletele la ordin sunt reglemetate de legile ţării în care protestul

trebuie dresat sau măsurile în cauză trebuie luate.161

Plata

Dacă trasul plăteşte suma prevăzută în cambie, acesta îi

liberează pe toţi debitorii cambiali. Refuzul trasului de a plăti

antrenează răspunderea solidară a tuturor debitorilor cambiali. Dacă

plata se face de către un debitor de regres, cum ar fi un giratar,

această plată liberează numai pe acei obligaţi cambiali care figurează

în titlu după el, adică giranţii succesivi şi avaliştii lor; debitorii

cambiali anteriori continuă să fie obligaţi, putând fi urmăriţi în

temeiul cambiei.

Legea uniformă de la Geneva prevede că locul plăţii trebuie

să fie specificat în titlu. În lipsa unei astfel de menţiuni, legea

prezumă ca loc al plăţii locul specificat alături de numele trasului.

Neindicarea în cambie a locului plăţii în unul din aceste două moduri

antrenează nulitatea cambiei. Trăgătorul poate să indice ca loc al

161

Pentru detalii privind regimul juridic al titlurilor de credit în dreptul comerţului internaţional vezi I. Rucăreanu. B. Ştefănescu, Dreptul comerţului internaţional, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1983, p. 329-350.

comercial

158

plăţii şi domiciliul unui terţ.

După legea uniformă de la Geneva, posesorul cambiei nu

poate refuza plata parţială. Aceasta nu stinge drepturile sale

cambiale asupra părţii din sumă care a rămas neplătită. Raţiunea care

a determinat aceatsă soluţie derogatorie de la dreptul comun, unde

plata este indivizibilă, este aceea că în materie cambială plata nu

interesează numai posesorul titlului, ci şi pe ceilalţi semnatari ţinuţi

solidar la plată şi care au interes ca, măcar în parte, să fie liberaţi.

Legea uniformă de la Geneva face distincţie între liberarea

trăgătorului de garanţia acceptării, pe de-o parte, şi liberarea de

garanţia plăţii, pe de altă parte. Trăgătorul se poate libera de

garantarea acceptării numai prin plată. Dar nu-i este permis să se

libereze de garanţia plăţii. Orice stipulaţie în sens contrar este

considerată de lege ca fiind nescrisă.

Secţiunea 4. Biletul la ordin

Biletul la ordin este un titlu girabil, formal şi complet, care

cuprinde obligaţia necondiţionată pe care şi-o asumă emitentul de a

plăti în favoarea beneficiarului.

Biletul la ordin urmează, în general, regulile prevăzute

pentru cambie, iar reglementarea lui se află în aceeaşi lege care

reglementează cambia, respectiv Legea nr. 58/1934 asupra cambiei

şi biletului la ordin, precum şi în Normele-cadru nr. 6/1994 şi în

Normele tehnice nr. 10/1994 ale B.N.R..

Dar, spre deosebire de cambie unde intervin trei persoane

(trăgătorul, trasul şi beneficiarul), biletul la ordin implică numai

două persoane: emitentul, care se obligă să plătească la scadenţă şi

beneficiarul.

Menţiunile esenţiale pe care trebuie să le cuprindă biletul la

ordin, sub sancţiunea ineficacităţii sale ca bilet la ordin, sunt

următoarele:

11. denumirea de bilet la ordin, redactată în textul titlului, în

limba folosită pentru întocmirea sa;

12. promisiunea necondiţionată de a plăti o anumită sumă la

scadenţă;

13. locul unde trebuie să se facă plata;

14. numele beneficiarului căruia sau la ordinul căruia

trebuie să se facă plata;

15. data şi locul emisiunii;

16. semnătura emitentului.

Întrucât nu există tras, nu se pune problema acceptării, iar

biletul la ordin plătibil la un anumit termen de la vedere trebuie

prezentat pentru viză emitentului în termenul legal de un an sau în

termenul convenţional fixat de părţi. Refuzul emitentului de a viza se

va constata printr-un protest, a cărui dată va constitui punctul de

plecare al termenului de la vedere. Cât priveşte avalul, dacă nu s-a

precizat pentru cine este dat, este reputat a fi dat pentru emitent.

Secţiunea 5. Cecul

J

Cecul este înscrisul prin care o persoană numită trăgător sau

emitent dă ordin unei bănci, la care are un disponibil bănesc, numită

tras, să plătească, la prezentarea titlului, o sumă de bani altei

persoane, numită beneficiar.

Emitera cecului fără acoperire constituie infracţiune şi este

comercial

159

sancţionată de lege (art. 84 pct. 2 din Legea nr. 59/1934 privind

cecul).

Emiterea de cecuri fără autorizarea băncii reprezintă

infracţiune şi se sacţionează în condiţiile legii (art. 84 pct. 1 din

Legea nr. 59/1934 privind cecul).

Pentru valabilitatea sa, cecul trebuie să conţină următoarele

menţiuni obligatorii:

Cecul se deosebeşte de cambie prin:

- raportul juridic existent între tras şi trăgător, numit

fundamental la cambie, poartă denumirea de provozion

sau disponibil la cec şi constă într-un contract încheiat

între trăgător şi banca unde se constituie acest

disponibil, fie sub forma unui depozit bănesc, fie ca

urmare a unei deschideri de credit;

- cecul nu poate fi emis decât în limita sumei constituită

ca provizion;

- le cec trasul nu poate fi decât o bancă;

- numărul de codiţii obligatorii este mai redus la cec;

- cecul nu poate fi tras asupra trăgătorului însuşi, spre

deosbire de cambie;

- în timp ce cambia în mod normal urmează a fi acceptată

de tras (cu excepţia cambiei la vedere), cecul nu poate fi

acceptat, chiar dacă ar exista o menţiune de acceptare

înscrisă pe titlu - care se consideră nescrisă;

- se plăteşte la prezentare;

- pe când posesorul cambiei poate acţiona fie împotriva

acceptantului şi avaliştilor săi, fie împotriva debitorilor

de regres, beneficiarul cecului are la dispoziţie doar

acţiunea de regres contra giranţilor, emitenului şi

celorlalţi din aceeaşi categorie.

Cecul este incompatibil cu acţiunea directă (contra

acceptantului) pentru motivul că trasul (banca), lispsind obligaţia

acceptării, nu are calitatea de debitor cambial.

2.106 Teste de autoevaluare:

1. Definiţi cambia.

2. Care este caracteristica principală a obligaţiilor cambiale?

3. Definiţi biletul la ordin.

4. Definiţi cecul.

2.107 Răspunsuri ale testelor de autoevaluare:

1. Cambia este un înscris prin care o persoană, numită trăgător sau emitent, dă dispoziţie

altei persoane, denumită tras, să plătească la scadenţă o sumă de bani unei a treia

persoane, denumită beneficiar sau la ordinul acesteia.

2. Obligaţiile cambiale sunt solidare.

1

.

denumirea de cec;

2

.

mandatul (ordinul) necondiţionat dat băncii

de a plăti o anumită sumă de bani; 3

.

numele băncii plătitoare;

4

.

locul plăţii;

5

.

data şi locul emiterii;

6

.

semnătura trăgătorului (emitentului).

comercial

160

3. Biletul la ordin este un titlu girabil, formal şi complet, care cuprinde obligaţia

necondiţionată pe care şi-o asumă emitentul de a plăti în favoarea beneficiarului.

4. Cecul este înscrisul prin care o persoană, numită trăgător sau emitet, dă ordin unei bănci,

la care are un disponibil bănesc, numit tras, să plătească, la prezentarea titlului, o sumă de

bani beneficiarului.

2.108 Rezumat:

În această unitate de învăţare, au fost analizate titlurile de credit (noţiune, caracteristici,

clasificare), cambia, biletul la ordin şi cecul.

2.109 Bibliografie:

1. Drept comercial, Smaranda Angheni, Magda Volonciu, Camelia Stoica, Editura CH Beck,

Bucureşti, 2010

2. Drept comercial român, Stanciu Cărpenaru, Ediţia a 6-a revizuită şi adăugită, Editura

Universul Juridic, Bucureşti, 2009

3. Elemente de dreptul afacerilor, Ileana Voica, Editura ASE, Bucureşti, 2010

4. Cambia în dreptul comparat, Silvia Cristea, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001

Lucrare de control:

1. Care sunt caracteristicile titlurilor comerciale de valoare?

2. Sunt efectele de comerţ titluri negociabile?

3. Ce sunt obligaţiunile?

4. Sunt obligaţiunile titluri negociabile?

5. Daţi două exemple de titluri reprezentative ale mărţii.

6. Ce sunt titlurile nominative?

7. Ce sunt titlurile la ordin?

8. Ce este cambia?

9. Ce este biletul la ordin?

10. Ce este girul?

BIBLIOGRAFIE

1. Angheni Smaranda, Magda Volonciu, Camelia Stoica, Drept comercial, Editura CH Beck,

Bucureşti, 2010.

2. Angheni, S.; Volonciu, M.; Stoica, C., Drept comercial, Editura CH Beck, Bucureşti, 2008.

3. Angheni, S.; Volonciu, M.; Stoica, C., Drept comercial, Ediţia 3, Editura All Beck, Bucureşti, 2004.

4. Amititeloaie, Al., Dreptul afacerilor, Editura Junimea, Iasi, 2001.

5. Arion, C. A., Elemente de drept comercial, Editura Socec, Bucuresti, 1920.

6. Beleiu, Gh., Drept civil român, Bucureşti, Editura „Şansa“ S.R.L., 1992.

7. Beleiu, Gh., Drept civil român. Introducere în dreptul civil român. Subiectele dreptului civil român,

Bucureşti, Editura „Şansa“ S.R.L., 1994.

8. Belu Magdo, M. L., Drept comercial, Editura HG, Bucureşti, 2003.

9. Blaise, J.-B., Droit des affaires, ed. 2, Dalloz, Paris, 2000.

10. Boroi, G., Drept civil. Teoria generală, Bucureşti, Editura ALL, 1997.

11. Brădeanu, S.; Zlătescu, V. D., Tratat de drept civil, vol. I, Partea generală, 1967.

12. Cărpenaru, Stanciu, Drept comercial român, Ediţia a 6-a revizuită şi adăugită, Editura Universul

Juridic, Bucureşti, 2009.

13. Cărpenaru, S., Drept comercial român, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2007.

14. Cărpenaru, S., Drept comercial român, vol. I, Editura Atlas Lex, Bucureşti, 1993.

15. Cărpenaru, S., Drept comercial român, ediţia a 5-a, Editura All Beck, Bucureşti, 2004.

16. Cărpenaru, S., Drept comercial român, Editura All Beck, Bucuresti, 2002.

17. Cărpenaru, S.; Predoiu, C.; David, S., Societăţile comerciale, Editura All Beck, Bucureşti, 2001.

18. Cosma, D., Teoria generală a actului juridic civil, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1969.

19. Cristea, S., Dreptul afacerilor, Editura Universtiară, 2008.

20. Derrupe, J., Le fonds de commerce, Dalloz, 1994.

21. Dimitriu, R., Curs de drept civil, Editura Tribuna Economică, Bucuresti, 2002.

comercial

161

22. Dogaru, I., Valenţele juridice ale voinţei, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1966.

23. Dogaru, I., Elementele dreptului civil român, vol. I, Bucureşti, Editura „Şansa”, 1993.

24. Finţescu, I. N., Curs de drept comercial, vol. I, Bucureşti, 1929.

25. Georgescu, I. L., Drept comercial român, vol. I, Bucureşti, 1946.

26. Guevel, D., Droit des affaires, ediţia a 2 a, LGDJ, Paris, 2001.

27. Guyon, Y., Droit des affaires, Tome I, Paris, 1998.

28. Guyon, Y., Droit des affaires, Economica, Paris, 1990.

29. Houin, R., Pedamon, N., Droit commercial, Dalloz, Paris, 1985.

30. Houin, R., Radiere, R., Droit comercial, Quatrieme edition, Sirey, Paris, 1971.

31. Ionaşcu, A., Drept civil. Partea generală, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1963.

32. Ionaşcu, Tr., Tratat de drept civil, vol. I, 1967.

33. Jordan, R.; Warren, W., Commercial Law, ediţia a 2-a, The Foundation Press, New Zork, 1987.

34. Menjucq, M., Droit des affaires, ediţia a 3-a, Gualino, Paris, 2003.

35. Pedamon, M., Droit commerciel, Dalloz, 1994.

36. Petrescu, R., Drept comercial român, Editura Oscar Print, 1996.

37. Ripert, G., Droit commercial, ediţia a 9-a, LGDJ, Paris, 1977.

38. Roşca, N.; Băieş, S., Dreptul afacerilor, vol. I, Chişinău, 2004.

39. Stătescu, C., Tratat de drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Bucureşti, Editura Academiei,

1981.

40. C. Stătescu, C. Bîrsan, Drept civil. Drepturile reale, Bucureşti, 1988.

41. C. Statescu, C. Birsan, Drept civil. Teoria generala a obligaţiilor, ediţia a 3-a, Editura All Beck,

Bucuresti, 2000.

42. Ştefănescu, D. (coord.), Drept civil, Bucureşti, A.S.E., 1995.

43. Turcu, I., Dreptul afacerilor, Editura Fundaţiei „Chemarea”, Iaşi, 1993.

44. Urs, I.; Angheni, S., Drept civil, vol. I, Bucureşti, Editura Oscar Print, 1997.

45. Catedra de drept, Drept civil, vol. I, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2000

*

1. S. Angheni, „Les fonds de commerce en droit roumain et en droit francais”, în Revue Internationale

de Droit Economique, nr. 2, Bruxelles, 1996.

2. Blaise, J. B., „Les rapports entre le fonds de commerce et l’immeuble, dans lequel il est exploate”,

în Revue trimestrielle de Droit commercial, 1996.

3. O. Căpăţână, „Caracteristici generale ale societăţilor comerciale” în Dreptul nr. 9-12/1990.

*

1 Practică judiciară în materie comercială, vol. I, Editura Lumina, Bucureşti, 1991 .

2 Codul comercial adnotat, Editura Tiparul românesc, 1994.18

I. Dogaru, Elementele dreptului civil român, vol. I, Bucureşti, Editura „Şansa”, 1993, p. 145. 117

Pentru detalii în legătură cu fondul de comerţ în dreptul comparat a se vedea S. Angheni, Les fonds

de commerce en droit roumain et en droit francais, în „Revue Internationale de Droit Economique”,

Bruxelles, 1996, nr. 2, pp. 237-255, J. Derrupe, Le fonds de commerce, Dalloz, 1994, pp. 1-9. 119

S. Angheni, M. Volonciu, C. Stoica, op. cit., p. 65. 131

S. Cărpenaru, op. cit., p. 144, Y. Eminescu, Tratat de proprietate industrială, vol. I, „Creaţii noi”,

Editura Academiei, Bucureşti, 1982, p. 17 şi urm.

comercial

162

comercial