DORINTA de Mihai Eminescu (autor canonic)

arta poetica pentru conceptia despre iubire

idila romantica

"Vino-n codru la izvorul

Care tremura pe prund,

Unde prispa cea de brazde

Crengi plecate o ascund.

Fruntea alba-n parul galban

Pe-al meu brat incet s-o culci,

Lasand prada gurii mele

Ale tale buze dulci...

Si in bratele-mi intinse

Sa alergi, pe piept sa-mi cazi,

Sa-ti desprind din crestet valul,

Sa-l ridic de pe obraz.

Vom visa un vis ferice,

Ingana-ne-vor c-un cant

Singuratice izvoare,

Blanda batere de vant;

Pe genunchii mei sede-vei,

Vom fi singuri-singurei,

Iar in par, infiorate,

O sa-ti cada flori de tei.

Adormind de armonia

Codrului batut de ganduri,

Flori de tei deasupra noastra

Or sa cada randuri-randuri."

Definitie: Idila este o specie a liricii peisagiste si erotice, care prezinta in chip idealizat iubirea, intr-un cadru

rustic, fiind ilustrate prin imagini artistice si figuri de stil tablouri din natura si puternice trairi interioare, cu predilectie

sentimentul de dragoste.

Arta poetica (fr. "I'artpoetique"; lat. "arspoetica").defineste un ansamblu de trasaturi care compun conceptia

artistica a unui scriitor despre lume si viata, univers, conditia omului in lume, precum si viziunea despre menirea

artistului si rolul creatiei sale, realizate intr-un limbaj si o tehnica artistica proprii, care-l particularizeaza in intreaga

literaturci nationala.

Mihai Eminescu (15 ianuarie 1850 - 15 iunie 1889), "omul deplin al culturii romanesti" (Noica), a reflectat in

creatia sa lirico-erotica un ansamblu de trairi emotionale bine definite, ce se constituie intr-un spatiu imaginar al

dorului, al visului erotic manifestate in mijlocul naturii armonizate perfect cu starile interioare ale eului liric.

Poezia "Dorinta" de Mihai Eminescu, publicata la 1 septembrie 1876 in revista "Convorbiri literare", face parte

din tema iubirii si a naturii, fiind o adevarata "ars poetica" pentru lirica erotica eminesciana. Alaturi de "Lacul", "Floare

albastra", "Sara pe deal", poezia "Dorinta" proiecteaza aspiratia unei iubiri posibile intr-un plan imaginar, intr-un viitor

nedefinit, constituind o poezie programatica pentru aceasta viziune erotica eminesciana, in care cuplul nu se

realizeaza. Prima varianta a acestei poeziei a fost conceputa sub forma unei scrisori de dragoste, pe care poetul o

adresa iubitei, stilul epistolar fiind un procedeu artistic foarte des intalnit in creatiile lirice ale epocii.

In poezia "Dorinta", eul liric imagineaza o idila ce se manifesta in cadru rustic, o poveste de dragoste ideala ce are

loc in mijlocul naturii, o fericire ce ar fi posibila prin intermediul visului, proiectata intr-un viitor neprecizat, sub forma

lirismului subiectiv.

Titlul "Dorinta" sugereaza imaginea iubirii posibile, dar neimplinite. Iubirea este proiectata intr-un plan imaginar,

exprimand aspiratia poetului pentru un sentiment ideal, dorinta profunda a acestuia de a atinge perfectiunea trairii

acestui sentiment profund.

Tema poeziei. "Dorinta" este o idila romantica, ce exprima intensitatea visului de dragoste ideala, pe care poetul

aspira sa o atinga, posibila sa fericire, daca aceasta perfectiune a cuplului s-ar implini.

Structural semnificatii, limbaj artistic

Poezia "Dorinta" este alcatuita din sase catrene, dispuse in trei secvente lirice, care sunt delimitate prin alternanta

planurilor temporale prezent-viitor, precum si prin succesiunea tablourilor de natura ce alterneaza cu scenele erotice.

Prima secventa corespunde primei strofe, a doua secventa este alcatuita din strofele II, III, IV, iar cele doua

strofe din finalul poeziei compun ultima secventa.

Strofa intai este o chemare a iubitei, in mijlocul naturii. Verbul la imperativ "Vino", care constituie si incipitul

poeziei, sugereaza nerabdarea si dorinta puternica a poetului pentru implinirea sentimentului de dragoste. Iubita este

chemata intr-un cadru natural rustic, compus din motive romantice specific eminesciene, codrul si izvorul: "Vino-n

codru la izvorul".

In aceasta secventa poetica natura este umanizata si participa emotional la trairea sentimentului de iubire.

Posibilul cuplu de indragostiti este izolat de restul lumii de catre elemente ale naturii ocrotitoare, sugerand un loc

tainic al iubirii, al visarii, in care sa se manifeste dragostea, redat prin metafora: " prispa cea de brazde/ Crengi

plecate o ascund". Dorinta de intimitate a indragostiti lor este accentuata si in continuarea poeziei, in versul din a

treia strofa, stare sugerata de repetitia "Vom fi singuri-singurei".

Urmatoarea secventa poetica ( strofele II, III, IV) ilustreaza posibila intalnire si gesturile tandre, ca un joc al

iubirii. Verbele la conjunctiv - "sa aiergi", sa-mi cazi", "sa-ti desprind", "sa-l ridic" - sau la indicativ viitor - "sede-vei",

"vom fi", "or sa-ti cada" - sunt in antiteza cu timpul prezent din prima strofa. Ele devin aici un timp al dorintei, al

posibilei impliniri a iubirii. Gesturile indragostitului compun un adevarat ritual erotic si sunt incarcate de tandrete

mangaietoare, de gingasie: "si in bratele-mi intinse/ Sa aiergi, pe piept sa-mi cazi,/ Sa-ti desprind din crestet valul,/

Sa-l ridic de pe obraz.// Pe genunchii mei sede-vei". In erotica eminesciana, teiul este simbolul iubirii, iar motivul

literar al florilor de tei, prin imaginea olfactiva, amplifica intensitatea sentimentului de dragoste profunda, unica.

Eminescu alcatuieste un scurt portret ai iubitei, care are "fruntea alba" si "parul galben", iar jocul dragostei sugereaza

posibila fericire printr-un epitet specific eminescian, "dulce", alaturat sarutului: "Lasand prada gurii mele/ Ale tale

buze dulci...". Iubita este tandra, sagalnica, ispititoare, iar cei doi indragostiti se contopesc si se integreaza total

ritmurilor naturii.

Ultima secventa lirica este alcatuita din ultimele doua strofe si continua descrierea dorintei puternice a poetului

pentru implinirea iubirii ideale, care ar putea fi un vis de fericire deplina: "Vom visa un vis ferice". Natura este

personificata, umanizata, deoarece participa la trairea sentimentului de dragoste, creand un fundal muzical ce

amplifica si inalta iubirea: "Ingana-ne-vor c-un cant/ Singuratice izvoare,/ Blanda batere de vant". Cuplul de

indragostiti este, asadar, intr-o totala armonie cu natura personificata, sugerand prelungirea beatitudinii (fericire

deplina) iubirii dincolo de realitate, de viata, spre eternitate, prin motivul visului. "Adormind de armonia/ Codrului

batut de ganduri/ Flori de tei deasupra noastra/ Or sa cada randuri-randuri". Personificat, codrul participa afectiv, ca

un prieten apropiat al poetului, la trairea sentimentului de dragoste: "Codrului batut de ganduri". In ultimele doua

versuri, florile de tei specifice eroticii eminesciene dau eternizare sentimentului de dragoste, pe care il proiecteaza

intr-un viitor optimist, sugerat de timpul verbului, in forma populara: "Flori de tei deasupra noastra/ Or sa cada

randuri-randuri".

Registrul stilistic este popular, prin formele la viitor ale verhelor "or sa-ti cada", "sede-vei", care amplaseaza

povestea de dragoste intr-un cadru rustic. Verbele aflate la conjunctiv ilustreaza, in principal, conceptia lui Mihai

Eminescu despre iubirea ideala, pe care n-o implineste, dar o doreste cu patima: "sa alergi", "sa-mi cazi", "sa ridic",

"sa desprind", "s-o culci". Verbele la viitor sugereaza optimismul eului liric privind posibila implinire a iubirii absolute,

intr-un candva nedefinit, ca un vis de fericire ce urmeaza sa se implineasca intr-un viitor neprecizat: "vom visa",

"ingana-ne-vor", "or sa cada".

Sintagmele alcatuite din repetitii au rolul de a intensifica sentimentul de dragoste ce s-ar putea implini numai in

mijlocul naturii ocrotitoare: "singuri-singurei", "randuri-randuri", lasand loc sperantei meditative.

Metafora "Iar in par infiorate/ Or sa-ti cada flori de tei" sugereaza emotia puternica a celor doi indragostiti, la care

participa afectiv florile "infiorate".

Personificarile prezente in poezie au rolul de a preciza participarea naturii la trairea sentimentului de iubire, fiind in

deplina armonie cu cei doi indragostiti: "Ingana-ne-vor c-un cant/ Singuratice izvoare/ Blanda batere de vant", "...

armonia/ Codrului batut de ganduri".

Epitetele din poezie compun imaginea iubitei, care are "fruntea alba", "parul galban" si "buze dulci", ilustrand concis

dar sugestiv un portret fascinant, plin de gingasie si delicatete al fetei.

Prozodia. Versurile au masura doinei populare, de 7-8 silabe. Ritmul trohaic si rima, care este construita printr-o

singura pereche in fiecare strofa, diminueaza tonalitatea poeziei populare.

Mihai Eminescu sintetizeaza in poezia "Dorinta" conceptia sa despre iubire, care poate fi o poveste de dragoste

ideala posibila, manifestata numai in mijlocul naturii participative si ocrotitoare. Poezia "Dorinta" este un mic poem

pastoral, o poveste de iubire posibila doar prin intermediul visului de fericire deplina, de aceea poezia este o idila.