DORINTA de Mihai Eminescu (autor canonic)
arta poetica pentru conceptia despre iubire
idila romantica
"Vino-n codru la izvorul
Care tremura pe prund,
Unde prispa cea de brazde
Crengi plecate o ascund.
Fruntea alba-n parul galban
Pe-al meu brat incet s-o culci,
Lasand prada gurii mele
Ale tale buze dulci...
Si in bratele-mi intinse
Sa alergi, pe piept sa-mi cazi,
Sa-ti desprind din crestet valul,
Sa-l ridic de pe obraz.
Vom visa un vis ferice,
Ingana-ne-vor c-un cant
Singuratice izvoare,
Blanda batere de vant;
Pe genunchii mei sede-vei,
Vom fi singuri-singurei,
Iar in par, infiorate,
O sa-ti cada flori de tei.
Adormind de armonia
Codrului batut de ganduri,
Flori de tei deasupra noastra
Or sa cada randuri-randuri."
Definitie: Idila este o specie a liricii peisagiste si erotice, care prezinta in chip idealizat iubirea, intr-un cadru
rustic, fiind ilustrate prin imagini artistice si figuri de stil tablouri din natura si puternice trairi interioare, cu predilectie
sentimentul de dragoste.
Arta poetica (fr. "I'artpoetique"; lat. "arspoetica").defineste un ansamblu de trasaturi care compun conceptia
artistica a unui scriitor despre lume si viata, univers, conditia omului in lume, precum si viziunea despre menirea
artistului si rolul creatiei sale, realizate intr-un limbaj si o tehnica artistica proprii, care-l particularizeaza in intreaga
literaturci nationala.
Mihai Eminescu (15 ianuarie 1850 - 15 iunie 1889), "omul deplin al culturii romanesti" (Noica), a reflectat in
creatia sa lirico-erotica un ansamblu de trairi emotionale bine definite, ce se constituie intr-un spatiu imaginar al
dorului, al visului erotic manifestate in mijlocul naturii armonizate perfect cu starile interioare ale eului liric.
Poezia "Dorinta" de Mihai Eminescu, publicata la 1 septembrie 1876 in revista "Convorbiri literare", face parte
din tema iubirii si a naturii, fiind o adevarata "ars poetica" pentru lirica erotica eminesciana. Alaturi de "Lacul", "Floare
albastra", "Sara pe deal", poezia "Dorinta" proiecteaza aspiratia unei iubiri posibile intr-un plan imaginar, intr-un viitor
nedefinit, constituind o poezie programatica pentru aceasta viziune erotica eminesciana, in care cuplul nu se
realizeaza. Prima varianta a acestei poeziei a fost conceputa sub forma unei scrisori de dragoste, pe care poetul o
adresa iubitei, stilul epistolar fiind un procedeu artistic foarte des intalnit in creatiile lirice ale epocii.
In poezia "Dorinta", eul liric imagineaza o idila ce se manifesta in cadru rustic, o poveste de dragoste ideala ce are
loc in mijlocul naturii, o fericire ce ar fi posibila prin intermediul visului, proiectata intr-un viitor neprecizat, sub forma
lirismului subiectiv.
Titlul "Dorinta" sugereaza imaginea iubirii posibile, dar neimplinite. Iubirea este proiectata intr-un plan imaginar,
exprimand aspiratia poetului pentru un sentiment ideal, dorinta profunda a acestuia de a atinge perfectiunea trairii
acestui sentiment profund.
Tema poeziei. "Dorinta" este o idila romantica, ce exprima intensitatea visului de dragoste ideala, pe care poetul
aspira sa o atinga, posibila sa fericire, daca aceasta perfectiune a cuplului s-ar implini.
Structural semnificatii, limbaj artistic
Poezia "Dorinta" este alcatuita din sase catrene, dispuse in trei secvente lirice, care sunt delimitate prin alternanta
planurilor temporale prezent-viitor, precum si prin succesiunea tablourilor de natura ce alterneaza cu scenele erotice.
Prima secventa corespunde primei strofe, a doua secventa este alcatuita din strofele II, III, IV, iar cele doua
strofe din finalul poeziei compun ultima secventa.
Strofa intai este o chemare a iubitei, in mijlocul naturii. Verbul la imperativ "Vino", care constituie si incipitul
poeziei, sugereaza nerabdarea si dorinta puternica a poetului pentru implinirea sentimentului de dragoste. Iubita este
chemata intr-un cadru natural rustic, compus din motive romantice specific eminesciene, codrul si izvorul: "Vino-n
codru la izvorul".
In aceasta secventa poetica natura este umanizata si participa emotional la trairea sentimentului de iubire.
Posibilul cuplu de indragostiti este izolat de restul lumii de catre elemente ale naturii ocrotitoare, sugerand un loc
tainic al iubirii, al visarii, in care sa se manifeste dragostea, redat prin metafora: " prispa cea de brazde/ Crengi
plecate o ascund". Dorinta de intimitate a indragostiti lor este accentuata si in continuarea poeziei, in versul din a
treia strofa, stare sugerata de repetitia "Vom fi singuri-singurei".
Urmatoarea secventa poetica ( strofele II, III, IV) ilustreaza posibila intalnire si gesturile tandre, ca un joc al
iubirii. Verbele la conjunctiv - "sa aiergi", sa-mi cazi", "sa-ti desprind", "sa-l ridic" - sau la indicativ viitor - "sede-vei",
"vom fi", "or sa-ti cada" - sunt in antiteza cu timpul prezent din prima strofa. Ele devin aici un timp al dorintei, al
posibilei impliniri a iubirii. Gesturile indragostitului compun un adevarat ritual erotic si sunt incarcate de tandrete
mangaietoare, de gingasie: "si in bratele-mi intinse/ Sa aiergi, pe piept sa-mi cazi,/ Sa-ti desprind din crestet valul,/
Sa-l ridic de pe obraz.// Pe genunchii mei sede-vei". In erotica eminesciana, teiul este simbolul iubirii, iar motivul
literar al florilor de tei, prin imaginea olfactiva, amplifica intensitatea sentimentului de dragoste profunda, unica.
Eminescu alcatuieste un scurt portret ai iubitei, care are "fruntea alba" si "parul galben", iar jocul dragostei sugereaza
posibila fericire printr-un epitet specific eminescian, "dulce", alaturat sarutului: "Lasand prada gurii mele/ Ale tale
buze dulci...". Iubita este tandra, sagalnica, ispititoare, iar cei doi indragostiti se contopesc si se integreaza total
ritmurilor naturii.
Ultima secventa lirica este alcatuita din ultimele doua strofe si continua descrierea dorintei puternice a poetului
pentru implinirea iubirii ideale, care ar putea fi un vis de fericire deplina: "Vom visa un vis ferice". Natura este
personificata, umanizata, deoarece participa la trairea sentimentului de dragoste, creand un fundal muzical ce
amplifica si inalta iubirea: "Ingana-ne-vor c-un cant/ Singuratice izvoare,/ Blanda batere de vant". Cuplul de
indragostiti este, asadar, intr-o totala armonie cu natura personificata, sugerand prelungirea beatitudinii (fericire
deplina) iubirii dincolo de realitate, de viata, spre eternitate, prin motivul visului. "Adormind de armonia/ Codrului
batut de ganduri/ Flori de tei deasupra noastra/ Or sa cada randuri-randuri". Personificat, codrul participa afectiv, ca
un prieten apropiat al poetului, la trairea sentimentului de dragoste: "Codrului batut de ganduri". In ultimele doua
versuri, florile de tei specifice eroticii eminesciene dau eternizare sentimentului de dragoste, pe care il proiecteaza
intr-un viitor optimist, sugerat de timpul verbului, in forma populara: "Flori de tei deasupra noastra/ Or sa cada
randuri-randuri".
Registrul stilistic este popular, prin formele la viitor ale verhelor "or sa-ti cada", "sede-vei", care amplaseaza
povestea de dragoste intr-un cadru rustic. Verbele aflate la conjunctiv ilustreaza, in principal, conceptia lui Mihai
Eminescu despre iubirea ideala, pe care n-o implineste, dar o doreste cu patima: "sa alergi", "sa-mi cazi", "sa ridic",
"sa desprind", "s-o culci". Verbele la viitor sugereaza optimismul eului liric privind posibila implinire a iubirii absolute,
intr-un candva nedefinit, ca un vis de fericire ce urmeaza sa se implineasca intr-un viitor neprecizat: "vom visa",
"ingana-ne-vor", "or sa cada".
Sintagmele alcatuite din repetitii au rolul de a intensifica sentimentul de dragoste ce s-ar putea implini numai in
mijlocul naturii ocrotitoare: "singuri-singurei", "randuri-randuri", lasand loc sperantei meditative.
Metafora "Iar in par infiorate/ Or sa-ti cada flori de tei" sugereaza emotia puternica a celor doi indragostiti, la care
participa afectiv florile "infiorate".
Personificarile prezente in poezie au rolul de a preciza participarea naturii la trairea sentimentului de iubire, fiind in
deplina armonie cu cei doi indragostiti: "Ingana-ne-vor c-un cant/ Singuratice izvoare/ Blanda batere de vant", "...
armonia/ Codrului batut de ganduri".
Epitetele din poezie compun imaginea iubitei, care are "fruntea alba", "parul galban" si "buze dulci", ilustrand concis
dar sugestiv un portret fascinant, plin de gingasie si delicatete al fetei.
Prozodia. Versurile au masura doinei populare, de 7-8 silabe. Ritmul trohaic si rima, care este construita printr-o
singura pereche in fiecare strofa, diminueaza tonalitatea poeziei populare.
Mihai Eminescu sintetizeaza in poezia "Dorinta" conceptia sa despre iubire, care poate fi o poveste de dragoste
ideala posibila, manifestata numai in mijlocul naturii participative si ocrotitoare. Poezia "Dorinta" este un mic poem
pastoral, o poveste de iubire posibila doar prin intermediul visului de fericire deplina, de aceea poezia este o idila.