Dorin Damaschin - Defectologie

Prof. univ. Dr. DORIN DAMASCHIN 11,

DEFECTOLOGIETeoria şi practica compensaţiei

Nevăzători ambliopi, orbi—surdomuţi

EDITURA DIDACTICĂ Şl PEDAGOGICA, BUCUREŞTI - 1973

f T.

Consideraţii asupra ciberneticii vederii la om în procesul percepţiei spaţiale; implicaţii în orientarea şi deplasarea nevăzâtorilor Teorii şi mijloace clasice în orientarea şi deplasarea nevâzâtorilor în spaţiu Contribuţii la interpretarea ştiinţifică a fenomenului de orientare şi de deplasare în spaţiu a nevăzătorilorMijloace şi procedee moderne, electronice folosite în orientarea în spaţiu a nevăzătorilor Demonstraţii practice cu aparatura electronică

V. Probleme psihologice şi pedagogiceale citit-scrisului în sistemul Braille lanevăzători................................................136Consideraţii asupra funcţiei analizatorilor im-plicaţi în procesul citirii şi scrierii In sistemul Braille (scrierea punctiformă)

'-'...' Particularităţile elaborării sistemului de scriere Braille şi tehnica citit-scrisului Etapele însuşirii citirii şi scrierii de către nevăzătoriCondiţiile care asigură dezvoltarea unei citiri şi scrieri corecte şi rapide de către nevăzâtori

VI. Tiflografia...............................................162Probleme psihopedagogice privind desenul ,, tiflografic; metodica elaborării şi recunoaşterii lucrărilor desenateMaterialele şi tehnica de elaborare a lucrări-lor tiflografice

Unele influenţe asupra psihicului şi conduitei nevăzâtorilor prin utilizarea modelelor electro-nice ale vederii: factori şi condiţii Unele perspective în modelarea electronică a ochiului

VIII. Ambliopia.......................................... . 209Consideraţii generale social-medicale asupraambliopiei

Consecinţele psihofiziologice ale deficienţeiOrganizarea procesului de învâţămint la am- jbl io pi

Condiţiile materialelor didactice şi de igiena muncii în activitatea ambliopilor

JX. Aspecte psihologice şi pedagogice ale educării orbului surdo-mut . . . . 236

i ;'c'Cauzele şi consecinţele psihofiziologice ale orbirii şi surdo-mutităţiiStructura acţiunilor de cunoaştere şi manifestarea lor în conduita deficientuluiRolul analizatorilor normali în acţiunile prac- • • , ,tice de viaţă ale deficientului şi funcţia lorcompensatorie ,Conţinutul procesului de educare şi etapele sale metodice la orbul-surdo-mut; aparatura ' de comunicare

VII, Tiflotehnica . . ^ :" !' • •" f-Modelarea vederiiAspecte psihofiziologice, analogii şi soluţiitehnice şi electronicePuncte de vedere asupra construcţiei de apa-,_rate pentru nevâzători şi realizări obţinute îndiferite ţâri jStructura şi funcţia modelării electronice aaparaturii în scopul orientării în spaţiu

171 X. Probleme psihologice şi pedagogiceale orientării profesionale şi ale încadrării în procesul muncii a deficienţilorde vedere ..............................................Aspectele psihofiziologice specifice orientării şi 'încadrării în procesul muncii a deficienţilor de vedereCunoaşterea de către deficient a specificului unor profesiuni şi a condiţiilor practicării lor Cunoaşterea stării deficientului în vederea

255

orientârii şi a încadraţii lui in procesul munciiMetode folosite în scopul orientării şi al în-cadrârii în muncă a orbilor şi a ambliopilorOrganizarea corespunzătoare a maşinilor, aoperaţiilor de muncă şi a locului de munca,pentru efectuarea muncii în condiţiile unornoi profesiuni v

Cuvînt înainte

Bibliografie . . . 273

k

i., *.-

Raţiunea apariţiei acestei lucrări de defectologţeeste de a aduce o modestă contribuţie la experienţadobîndită de specialişti în recuperarea persoanelorafectate de deficienţe senzoriale, intelectuale jsaude comportament. j

Practica a dovedit că încercările de a găsi noi metode şi mijloace compensatorii care să ridife pe o treaptă superioară cuceririle deja existente în acest domeniu nu se pot realiza decît pe bazh unei concepţii înaintate în ştiinţă şi a unor principii care să conducă la restabilirea, chiar şi relativă, Q. struc-turilor şi funcţiilor lezate.

Numai situarea pe poziţii deterministe şi pe ideea unităţii organismului ne-a permis h tratarea adecvată a raportului dintre totalitatea cauzelor externe implicate în recuperare şi structura facto-rului intern al persoanei deficiente.

Recunoaşterea faptului că 'orice intervenţie în scopul recuperării este mediată de un anumit po-tenţial biologic şi psihic, de factori subiectivi, ne-a condus cu necesitate la elaborarea unor soluţii verificate ulterior de practica recuperării, la inter-pretări ale esenţei acestui fenomen l prin prisma unor ştiinţe noi, care pot explica incidenţele com-plexe in situaţiile critice ale personalităţii.

De aceea, sperăm că noile descoperiri în cito-genetica umană, în bolile cromosomiale, în biochi-mia celulei, în transplantarea de organe, în mode-larea electronică şi cibernetică a unor organe distruse, vor face ca unele dintre ipotezele noastre cuprinse în lucrarea de iată să devină tot mai mult soluţii certe, apropiind posibilităţile omului defi-1 cient, de posibilităţile omului normal.

Lucrarea reprezintă, în alt sens, şi un act de Destituire plin de recunoştinţă pentru toţi cei care sub o formă sau alta au participat în cursul anilor la. experimente şi realizări, precum şi pentru munca de,apariţie a ei. ^ ;,,o?i . , , , , . . ?; ,-j'fy.h ,,h •.

iît''ji •: h ou Autorul

CAPITOLUL Aspecte generaleale defectologiei ca ştiinţă

j ' *Conţinutul şi reiaţiiJe defectologiei cu celelalte ştiinţe

Dinamica deficienţelor în societatea modernă Realizări şi perspective în activitatea de inte-grarea socială a deficienţilor şi în cercetarea ştiinţifică în defectologie.

Ştiinţele care au ca obiect omul devin, în zilele noastre, elemente ale unor sisteme tot mai complexe. Fiecare din ele îşi extinde mereu zona proprie de cercetare şi în acelaşi timp intră în tot mai strînse şi multiple relaţii de interacţiune unele cu altele. Astfel, cunoaşterea ştiinţifică a omului, această „fiinţă necunoscută", cum îl numea medicul A l e x i s C a r r e l, scriitor de reputaţia universală, face progrese tot mai evidente. Contribuie la aceasta nu numai ştiinţele legate mai direct sau mai puţin direct de antropologie, ci şi domenii noi de cercetare, ca electronica, cibernetica şi biochimia, deci ştiinţe care la prima vedere par mai depărtate de stu-dierea omului. Colaborarea dintre ele asigură o linie ascen-dentă de progres al medicinei, psihologiei, pedagogiei ş.a.m.d. Cu atît mai mult se face simţită în sens pozitiv această interacţiune între disciplinele ştiinţifice, cînd e vorba de de-fectologie, adică de o ştiinţă care se ocupă de omul situat pe coordonate dintre cele mai deosebite, mai critice. Situată

J »' ' 1>>0 '} i ,j }fl / \ '(t\* ' t i

ÎH

încă de la începuturile ei între medicină şi pedagogie, defectologia se străduieşte să elaboreze metodele şi proce-deele de educare şi reeducare a deficienţilor, în scopul com-pensării deficienţelor şi al recuperării sociale a diverselor categorii de copii şi adulţi afectaţi de ele. Ea îşi integrează cu rapiditate diverse cuceriri ale ştiinţei şi tehnicii în gene-ral, ca să-şi crească mereu capacitatea de cunoaştere şieficienţă.

Deficienţele sînt de ordin senzorial sau intelectual, tul -burări de comportament sau asociate, toate fiind caracterizate atît de legităţile proprii însăşi vieţii omului, cît şi de deter -minări care le sînt specifice. Specificitatea la care ne referim se constată fie la toate categoriile de deficienţe, fie la anumite deficienţe, fie chiar numai la un grad sau altul constatat în aria aceluiaşi tip de deficienţă (dat fiind că, de exemplu, afectarea analizatorului vizual poate varia de la o uşoară ambliopie, pînă la pierderea ireversibilă a vederii, adică pînă la orbirea totală, absolută).

Necesitatea colaborării permanente şi multilaterale între defectologie, pe de o parte, medicină, psihologie, sociologie, pedagogie etc., de cealaltă parte, se manifestă cu pregnanţă încă din faza diagnosticării şi definirii deficienţei. Diversi-tatea de tipuri şi de grade ale deficienţelor impune găsirea şi adoptarea unor criterii riguroase, ştiinţifice de diagnosticare, criterii la a căror conturare intervenţia activă a defectologu-lui, a medicului, a pedagogului şi a sociologului este in-dispensabilă.Numai aşa se pot evita erorile de diagnoză. Iată, de pildă, un copil care „rămîne în urmă" la învăţătură. Nu arareori el e categorisit cu multă uşurinţă şi convingere drept debil mintal şi e tratat ca atare, ceea ce poate accentua în scurtă vreme fenomenul de întîrziere cu toate implicaţiile lui. De fapt însă, rămînerea lui în urmă la învăţătură s-ar putea datora apariţiei unei deficienţe senzoriale (de exemplu, o slăbire a vederii sau a auzului) sau lipsei de supraveghere şi de ajutor din partea familiei, influenţei nocive a altor copii, poate unor carenţe pedagogice de care se loveşte la şcoală ş.a.m.d., deci unor cauze şi împrejurări perfect remediabile şi extrapersonale. Detectarea lor cere atenţie şi, mai ales, competenţă, cu alte cuvinte, diagnosticarea e o

10

sarcină complexă, care necesită colaborarea a diverşi spe-cialişti cu defectologul.

Dar colaborarea specialiştilor din diverse domenii şi uti-lizarea unor metode de investigare, precum şi a unor mijloace moderne este cu atît mai necesară cu cît formele de mani-festare ale unor deficienţe sînt mai greu de discriminat şi de individualizat.

Este simplu chiar şi pentru un nespecialist să stabilească natura deficienţei în cazul unei orbiri absolute, a unei surdi-tăţi, a unei paralizii sau a unor amputări ale membrelor supe-rioare. Dar situaţia este complet schimbată cînd se cere sta-bilirea unui diagnostic precis, şi totodată indicarea acelor metode şi procese care să contribuie cu cea mai mare efi-cienţă la recuperare, în cazul unor tulburări comportamentale grave sau în debilitatea mintală. Este ştiut că în unele tul-burări de comportament ponderea cauzelor poate să revină factorilor externi, dar tot pe atît de plauzibilă este şi situaţia cînd cauze externe nocive pot acţiona pe un fond intern pato-logic sau cu devieri accentuate de la starea normală; dez-echilibrul endocrin, dezechilibrul proceselor nervoase supe-rioare, boli psihice în evoluţie etc.

In debilitatea mintală specialistul este confruntat cu di-ficultăţi serioase în diagnostic, îndeosebi pentru acele cazuri care se găsesc în zonele de frontieră, de limită care despart debilitatea mintală uşoară de debilitatea mintală profundă, debilitatea mintală uşoară de întîrzierea mintală temporară (datorită unor factori externi foarte variaţi, aşa cum am exemplificat mai sus) sau întîrzierea mintală determinată de factori interni subiectivi, care însă nu ţin de oligofrenie, aşadar cazuri în care întîrzierea mintală poate fi confundată cu înapoierea mintală, deci cu oligofrenia.

Existenţa în unele şcoli speciale a unor cazuri, din feri-cire limitate, ne-a condus la analiza teoretică şi practică a problemelor de psihodiagnostic special, în scopul selectării metodelor şi a instrumentelor de lucru1'2.

1 Orientări şi perspective în Invăţămîntul special şi în cercetareaştiinţifică în defectologie. In: „Revista de pedagogie", nr. l, 1970,p. 94—99.

2 Psihodiagnosticul şi implicaţiile lui. în: „Pedagogia specială",nr. 2, 1971. < .... .,.,-. ;

11

In esenţă, criteriul fundamental m stabilirea deficienţei şi a direcţiilor de educare şi reeducare îl constituie capaci-tatea deficientului de a se adapta la cerinţele activităţii şi ale producţiei, precum şi gradul de integrare a sa în viaţa socială.

Tipurile de deficienţe • 3, ••;• • • ,:,;!.'• ,>

în clasificarea deficienţelor, criteriul naturii structurilor morfofuncţionale lezate asigură, se pare, cel mai eficient şi mai operativ sistem de cercetare a diversităţii formelor şi gradelor posibile.

în acest sens vom distinge deficienţe senzoriale, deficienţe motorii, deficienţe intelectuale, deficienţe de comportament şi deficienţe asociate.

l. Deficienţele senzoriale se datoresc afectării organelor de simţ, analizatorilor. Din această categorie de deficienţi fac parte:

a. Deficienţii de vedere (orbii sau nevâzătorii şi ambliopii sau slabvăzătorii). Intrucît afectarea analizatorului vizual se poate produce în diferite perioade ale vieţii, în grade dife-rite şi cu consecinţe specifice, în această categorie de defi-cienţi vom adopta următoarea clasificare:

— nevăzătorii din naştere, avînd orbire absolută, fărăreprezentări vizuale;

' — nevăzătorii care au pierdut vederea pînă la vîrsta de 3—4 ani şi care nu păstrează reprezentări vizuale;

• — nevăzătorii surveniţi după vîrsta de 3—4 ani, carepăstrează reprezentări vizuale;

l— ambliopii (slabvăzătorii), a căror acuitate vizuală (A.V.)

este cuprinsă între 0,05 şi 0,2.' b. Deficienţii de auz-, surdomuţii şi hipoacuziei!:.'• — surdomuţii, la care pierderea auzului de peste 90 de

decibeli s-a pţcdus înainte sau în timpul elaborăriivorbirii, fapt care atrage după sine în mod inevitabilşi pierderea vorbirii, ceea ce şi explică dubla defi-

' ' cienţă. Trebuie observat că dacă surditatea survinedupă ce s-au elaborat sistemele de comunicare verbal-motorii, vorbirea rămîne în genere neafectată; ,; . < &

— hipoacuzicii, care suferă pierderi de auz de diferite grade:

— pînă la 30 de decibeli (hipoacuzie uşoară);— de la 30 la 60 de decibeli (hipoacuzie medie); <— de la 60 la 90 decibeli (hipoacuzie gravă);— peste 90 de decibeli (cofoză, deci surditate).

în hipoacuzie, pe lîngă criteriul pierderii auzului, cri-teriul cel mai important pentru procesul de şcolarizare îl constituie gradul de nedezvoltare a vorbirii, Este ştiut că nedezvoltarea vorbirii poate apărea nu aumai ca o consecinţă a scăderii auzului, dar şi datorită, în acest caz, lipsei intervenţiei educative la timp în dez-voltarea comunicării verbale, precum şi lipsei unei utilizări raţionale a resturilor de auz.

c. Tot afectării organelor de simţ se datoresc deficien-ţele (tulburările) de vorbire şi scriere studiate de logopedie, dintre care cităm: dislalia, bîlbîiala, alexia, agrafia, dislexia, disgrefia, afazia, tulburări ale vocii; tulburări determinate de malformaţiile congenitale ale aparatului verbalmotor.

O categorie aparte de deficienţe studiate de logopedie o constituie acele tulburări de vorbire şi scriere care apar ca o consecinţă a unor deficienţe primare ca: surditatea, orbirea şi mai ales oligofrenia. Faptul acesta justifică încadrarea şco-lilor speciale de acest tip şi cu specialişti în logopedie.

II. Deficienţele motorii. Această categorie de deficienţeprezintă forme eterogene, determinate de cauzele şi de loculunde ele s-au produs. Astfel, lezarea sistemului nervoscentral (cauze de natură centrală) produce paralizii, hemiplegii etc., care în genere se recuperează foarte greu.

Lezarea organelor efectoare constituie o altă categorie a deficienţelor motorii (cauze de natură periferică), în care este afectat aparatul locomotor, ca de exemplu: amputări ale membrelor superioare sau inferioare, unilaterale sau bilate-rale, anchiloze, malformaţii etc.

Progresele actuale în problema protezării tehnice şi electronice influenţează considerabil capacitatea de adaptare compensatorie, atît pentru deplasarea în spaţiu a acestora, cit şi pentru efectuarea unor activităţi profesionale.

III. Deficienţe intelectuale (oligofrenia). Oligofrenia esteforma gravă de deficienţă neuropsihică survenită în urma

»M«TITUTULH 3 ANI CONSTANT*

UBLiOTECA

13

lezării, la nivele diferite şi în grade diferite, a sistemului nervos central şi, prin aceasta, a întregii activităţi psihice,

în sfera oligofreniei există trei grade (forme) de defi-cientă tratate ca atare în întreaga literatură de specialitate 1:

1. Debilii mintal constituie o categorie de deficienţi neomogenă, care cuprinde cazurile cu debilitate mintală uşoară,situate între C.I. = 60—70 (scara Terman), şi debilitatea mintală profundă, situată între CI. = 50—60.

Aşadar, debilitatea mintală nu trebuie confundată cu cazu-rile ce se găsesc în zona de limită sau cele de întîrziere mintală (deci C.I. = 70—90). Debilii mintal sînt şcolarizaţi în şcolile ajutătoare, reuşind, de la caz la caz, să-şi însuşească oarecari cunoştinţe şi deprinderi, precum şi unele profesiuni diferite ca dificultate, după cum deficienţii respectivi au forma uşoară sau profundă de deficienţă.

2. Imbecilii sînt cuprinşi între limita idioţiei şi a debilităţii mintale, situîndu-se între C.I. = 25—50. Datorită unorlezări întinse ale scoarţei cerebrale, viata psihică a imbecililor nu depăşeşte vîrsta intelectuală a unui copil de 6—7 ani.

Imbecilii sînt susceptibili de un minimum de instrucţie şi de educaţie pe care o primesc în cămine-şcoală. Posibili -tăţile lor de adaptare la cerinţele vieţii sînt reduse, ei nefiind capabili să efectueze decît sarcini şi profesiuni simple.

3. Idioţii constituie grupa cea mai gravă în cadrul oligofreniei: C.I. = 0—25. Datorită unor distrugeri întinse în zonelecerebrale şi la diferite niveluri ale sistemului nervos central,întreaga lor existenţă se reduce la satisfacerea unor trebuinţebiologice vegetative. Dezvoltarea lor intelectuală corespundevîrstei de 3 ani, comparaţia rămînînd şi în acest caz relativă.

Idioţii prezintă incapacitatea generală de a se adapta şi integra în viaţă; de aceea ei sînt spitalizaţi în cămine-spital. Durata vieţii lor nu depăşeşte, în genere, 30 de ani.

IV. Deficienţele de comportament constituie o categorie deosebită. Indivizii care prezintă această categorie de defi -cienţe manifestă tulburări în conduita lor (vagabondaj, delin-cventă, prostituţie etc.). Aceşti deficienţi, deşi pot fi normali din punct de vedere fizic, iar în unele cazuri avînd aptitu -dini speciale bine dezvoltate, prezintă tulburări ale unor laturi ale psihicului, cum sînt: caracterul, voinţa, afectele. Datorită

1 Aici folosim termenul de formă pentru a desemna deficienţele în cadrul termenului generic de oligofrenie.

acestor tulburări care cuprind întreaga personalitate, mani -festările lor pot deveni paradoxale, anarhice, dezechilibrate, în dezacord cu legile şi etica socială. Unii dintre deficienţii de comportament pot prezenta debilitate mintală, fapt care le adînceşte carenţele de conduită.

Educarea şi reeducarea deficienţilor de comportament pun probleme complexe de natură psihologică, pedagogică şi so-cială. Educarea şi reeducarea lor se face în centre speciale, unde, pe lîngă celelalte forme terapeutice, un loc important îl ocupă terapia prin muncă fizică.

V. Deficienţele asociate. Constituie o categorie foartegravă, care pun probleme dificile din punct de vedere medicalşi psihopedagogie, în această categorie se întîlnesc diferiteasocieri de deficienţe, ca orb-surdomut; orb-deficient motor;orb-oligofren-deficient motor, oligofren cu tulburări gravecomportamentale etc.

VI. Psihopaţii cronici şi alţi deficienţi cu afecţiuni delungă durată. Din această categorie fac parte bolnavii cuafecţiuni neuropsihice, cu afecţiuni cardiace, reumatice,diabet, T.B.C. pulmonlar şi osos, epilepsie etc. Deficienţiirespectivi sînt cuprinşi în reţeaua Ministerului Sănătăţii. Eisînt internaţi în clinici de neuropsihiatrie, în sanatorii şispitale. Sub diferite forme, ca şcolarizarea la pat (sanatoriulT.B.C. — Agigea), şcolarizare în şcoli profesionale şi tehniceadecvate naturii deficienţei, ei pot fi incluşi în procesul decompensare şi de recuperare socială.

Cu toate că în recuperarea relativă a acestor bolnavi contribuţia esenţială revine disciplinelor medicale şi clinicii, defectologia oferă totuşi, de la caz la caz, mijloace practice pentru realizarea fenomenului compensator şi de recuperare socială (şcolarizare, profesionalizare etc.).

După cum vedem, obiectul defectologiei ne înfăţişează o problematică eterogenă, determinată de diversitatea naturii deficienţelor, de diferenţierea şi de specificitatea aspectelor teoretice şi practice în recuperarea deficienţilor.

într-o asemenea multitudine de probleme există un factor comun care uneşte, prin aspectele sale teoretice şi practice, prin principiile şi mecanismele sale specifice, întregul dome-niu al defectologiei; acesta este fenomenul compensaţiei şi al recuperării sociale. Astfel, principiul determinismului, prin-cipiul unităţii, principul activismului psihofizic, principiul

15

analizei şi sintezei, principiu] structuralităţii, principiul eco-nomiei, ca cele mai importante, explică geneza şi factura fenomenului de deficienţă şi fundamentează structura meca-nismelor specifice, compensatorii. Din aceste principii decurg în mod legic metodele şi mijloacele cele mai adecvate în compensarea şi recuperarea în domeniul fiecărei deficiente. Numai o viziune deterministă în raporturile dintre cauzele obiective şi condiţiile subiective, dintre structurile morfo-funcţionale lezate sau distruse şi fenomenul de suplinire, de compensare, cu implicaţiile pe care le au activitatea, exerci-ţiul şi educaţia, ne poate da o interpretare ştiinţifică a unor cazuri devenite celebre în defectologie. Este vorba de oarbele surdomute Hellen Keller din Boston şi de Olga Skorohodova din Moscova.

Ambele deficiente amintite sînt autoare ale unor lucrări beletristice şi ştiinţifice de o deosebită importantă pentru defectologie. Ele constituie exemple care pun în evidentă uriaşele resurse de energie de care dispune organismul uman şi care, în condiţii critice, pot fi mobilizate pentru a suplini lipsa chiar a trei analizatori fundamentali pentru pro-cesul de cunoaştere 1>2.

Relaţiile defectologiei cu alte ştiinţe. Progresul deîectologiei

în defectologia contemporană se petrece acelaşi fenomen ce caracterizează ştiinţele moderne; descoperirea continuă şi folosirea de structuri şi funcţii interdisciplinare.

Se desfăşoară un vast proces de interacţiune între ştiinţele clasice şi ramurile noi care apar; apariţia unor ştiinţe de graniţa — cum le numeşte Norbert Wiener — un vast proces de osmoză între ştiinţă şi tehnica modernă, toate acestea realizînd în cunoaştere un salt calitativ necunoscut încă în istoria dezvoltării societăţii omeneşti.

Trebuie observat însă că în defectoloqie, deşi se fac unele progrese în valorificarea noilor cuceriri ale tehnicii şi electro-

nicii moleculare, sîntem încă departe de rezolvarea proble-melor puse de deficienţele grave, care ating personalitatea umană. Una din cauze poate fi aceea a complexităţii unor structuri morfofuncţionale umane lezate, deci dificultatea de a se elabora modele analoage sau similare pe cale electro-nică sau cibernetică (cum este modelarea vederii, de exem-plu). O altă cauză este Jipsa unor preocupări mai asidue în realizarea unor descoperiri şi invenţii cu efecte superioare în compensarea orbirii sau în oligofrenie. In fine, se poate afirma că în epoca noastră există încă limite care nu au putut fi de-păşite, atît în ştiinţă cît şi în tehnică, datorită tocmai com-plexităţii structurilor şi dificultăţii reproducerii lor prin mo-delare. Există încă unele necunoscute — în structura intimă a funcţiei creierului — care îngreuiază înaintarea în soluţii operative, radicale. Dăm ca exemplu unele probleme din bio-chimia creierului, atît de puţin elucidate pînă acum.

—• Problemele de genetică umană cu implicaţiile lor sînt încă insuficient clarificate, îndeosebi în ceea ce priveşte bo-lile ereditare în general şi cele cromozomiale în special; co-relate acestora, sînt problemele de eugenie şi eugenism1.

Anatomia şi fiziologia normală şi cea patologică oferă de-fectologiei baza materială a înţelegerii comparative a struc-turii şi funcţiilor analizatorilor lezaţi, relaţiile vaste şi de in-teracţiune ale neurodinamicii corticale în condiţii critice, pre-cum şi modalităţile de alegere a celor mai eficiente mijloace în direcţia compensării. De mare importanţă sînt şi raporturile defectologiei cu electronica. De exemplu, încercările de mo-delare electronică a ochiului nu sînt posibile fără o cunoaştere foarte precisă a funcţiilor optice şi a modalităţilor în care ele se integrează în structura de ansamblu a organismului (pos-tură, investigare, fotorecepţie etc.). Astfel de funcţii trebuie reproduse cît mai fidel în structura traductorului vederii.

Tot aşa, amplificatoarele electronice de diferite construc-ţii pentru hipoacuziei trebuie să reproducă întocmai parametrii acustici lezaţi, pentru a reda urechii capacităţi funcţionale cît mai apropiate de fiziologia normală.

în tulburările de vorbire nu este posibilă corectarea pro-nunţării unor sunete sau grupe de sunete (de exemplu, în

1 Hellen Keller, Optimismul, 1930.2 Olga Skorohodova, Cum percep lumea exterioră. Bucureşti;

Editura didactică şi pedagogică, 1950 (trad. din 1. rusă).

16

1 L'homme et son avenir. Paris, Edition Gonthier (fondation Ciba)

2 — Defectologie

1968.

17

dislalii) fără a se cunoaşte cu precizie schema funcţiei nor-maie a aparatului de pronunţie (poziţia limbii, a dinţilor, un-ghiul de deschidere, jetul de aer necesar fonaţiei etc.). Astfel de probleme se pun îndeosebi în malformaţiile congenitale ale analizatorului verbal-motor operat.

Defectologia este profund interesată, de asemenea, de acea parte a fiziologiei care explorează centrii subcorticali, for -maţia reticulată, precum şi raporturile dintre aceşti centri şi glandele endocrine.Psihologia oferă defectologiei întregul material privind legile şi mecanismele proceselor psihice, metodele de studiu al componentelor personalităţii. Studiind omul normal, nedefi-cient, ea oferă o bază de cunoaştere prin comparaţii şi ana-logii a particularităţilor psihice la omul deficient. Aşadar, psi-hologia ne va permite să înţelegem mai profund şi mai adec-vat modul cum percepe orbul, surdomutul, oligofrenul, cum generalizează şi abstractizează, ca să ne referim doar la pro-cese de cunoaştere. Dacă psihologia ne poate da de exemplu cadrul înţelegerii specificului reprezentărilor, la orbul din naş-tere în comparaţie cu orbul survenit, ea oferă, totodată, peda-gogiei, modalităţile organizării corespunzătoare a materialului de cunoaştere pentru procesul de învăţămînt, pentru recupe-rare şi compensare. Psihologia oferă teoria şi tehnica psiho-diagnosticului pentru omul normal, ca premise ale psihodiag-nosticului pentru deficienţi. La rîndul ei, defectologia oferă psihologiei un material comparativ vast şi deosebit de impor-tant despre geneza şi dezvoltarea unor procese psihice, despre particularităţile formelor de cunoaştere, despre afecte etc. Dăm cîteva exemple în acest sens:

— dezvoltarea limbajului prin raportare la copilul surdomut nedemutizat, deci lipsit de limbajul oral;

— elaborarea reprezentărilor spaţiale la orbul din naştere(orientarea în spaţiu a acestuia);

— particularităţile elaborării diferenţiate a mecanismelorpsihice compensatorii, potrivit naturii deficienţelor etc.;

— particularităţile trecerii de la treapta senzorială la cealogică, în condiţiile deteriorării proceselor de cunoaştere laoligofreni etc. etc.

Pedagogia socială poate oferi defectologiei analiza cadrului social care generează o anumită dinamică în apariţia şi re-

18

strîngerea cazurilor de deficienţi. Ea aduce în acest sens o con-tribuţie plină de interes tocmai privind dinamica deficienţelor, interpretarea condiţiilor societăţii moderne care pot genera deficienţe chiar şi în medii social-economice dezvoltate (oli-crofrenie, deficienţe motorii, tulburări de comportament etc.).

Pedagogia generală oferă defectologiei principii şi metode atît din domeniul didacticii, cît şi din domeniul teoriei edu-caţiei.

Principiile, metodele şi procedeele pedagogice trebuie însă adaptate la natura şi gradul deficienţei, la particularităţile de-ficientului, precum şi la alţi factori.

în timp ce la copilul normal, de exemplu, mijloacele intui -tive antrenează în mod predominant analizatorul vizual, la co-pilul orb acelaşi obiect sau fenomen intuit trebuie făcut accesi-bil prin analizatorii rămaşi intacţi. Acest fapt însă pune, între altele, problema unor metode şi procedee accesibile analiza-torilor tactil-motor, auditiv etc., precum şi rezervarea unui timp util analizei şi sintezei tactil-motorii, care are o durată mai mare decît recepţia vizuală.

La ambliopi (copii cu vedere slabă), la care efortul vizual prelungit este contraindicat, se impune, între altele, folosirea metodei prelucrării orale a materialului, limitîndu-se astfel sarcinile supraliminare ale vederii.

Electronica şi cibernetica, prin modelarea unor funcţii par-ţial sau total pierdute, deschid defectologiei noi perspective în realizarea de traductori şi proteze, de modele electronice şi maşini cibernetice.

Experienţa ne-a demonstrat că modelele electronice intro-duse în metodele clasice produc o adevărată revoluţionare, atît în teoria cît şi în practica recuperării deficienţilor. Iată cîteva exemple de realizări tehnice de mare însemnătate: mo-delarea electronică a ochiului, amplificarea electronică a su-netelor pentru hipoacizi, reproducerea actului motor-efector prin aparate electronice (proteze) pentru invalizii motori, osci-loscoape şi biosciloscoape catodice pentru corectarea vorbirii la surdomuţi, maşinile electronice pentru citit în sistemul Braille (orbi) şi altele. Funcţiile de care dispun modelele elec-tronice, precum şi sistemele de ieedback informaţional pe care maşinile şi aparatele le reproduc în structura lor, dezvoltă în teoria compensaţiei aspecte noi, care îmbogăţesc, împreună cu aparatura însăşi, posibilităţile adaptative ale omului defi-

19

cient, apropiindu-le tot mai mult de posibilităţile omului normal.

Relaţiile defectologiei cu alte ştiinţe nu pot fi reduse nu -mai la disciplinele amintite mai sus. Sînt multe alte ştiinţe care sprijină defectologia: matematica, prin elementele de mo-delare şi prin utilizarea statisticii; fizica, prin acustică şi op-tică în deficienţele de auz şi vedere; biochimia, prin noile in-vestigaţii în structura şi metabolismul celulei nervoase ş.a.m.d. In această conjunctură, defectologia dispune de noi posibili-tăţi pentru abordarea unei serii de probleme nerezolvate sau chiar neexplorate încă. Ea are tot mai largi perspective de creaţie şi progres, atît în compensarea deficienţelor cit şi în recuperarea parţială sau integrală a deficienţilor. Privită în contextul ştiinţelor, defectologia poate fi definită ca o ştiinţă independentă în interdependenţă. De aceea, tendinţa ce există pe alocuri, de a se schimba denumirea din deiectologie în ps ihopedagogie spec ia lă , nu numai că nu a r aduce nimic nou în conţinut, dar ar limita sfera interacţiunii ex is ten te doar la domeniul une i ps ihologi i ş i peda -gogii „speciale". Trebuie reţinut, de asemenea, faptul că în -suşi termenul de „special" are şi alte semnificaţii decît acela de deficient şi de deficienţă. Mai există tendinţa de a se compensa caracterul restrîns al noţiunii de psihopedagogie specială, cu extinderea noţională a domeniilor implicate: tiflologie, surdologie, oligofrenologie etc. Fiecare din aceste noţiuni ar cuprinde deci o parte psihologică, alta pedagogică şi alta tehnică. Astfel, tiflologia ar include tiflopsihologia, tiflopedagogia şi tiflotehnica. O asemenea clasificare pre -zintă unele avantaje dar şi dezavantaje. Astfel de dificultăţi ne determină să păstrăm termenul generic de defectologie, cu ramurile ei pe tipuri de deficienţe.

dezvoltat, unele deficienţe se menţin, iar altele cunosc o creş -tere numerică sensibilă (deficienţii motori, oligofrenii etc.). Fenomenul acesta cu largi implicaţii şi în problematica socio-logică contemporană apare mai evident în condiţiile dezvol-tării rapide a civilizaţiei tehnice, în speţă a maşinii, a auto-mobilsmului.

Trebuie observat faptul că dinamica deficienţelor are la bază o strictă determinare, că această determinare are un ca-racter complex, multilateral şi că, în esenţă, în dezvoltarea acestui fenomen acţionează principiul determinismului social.

Potrivit acestui principiu, totdeauna cauzele externe acţio-nează prin condiţiile interne, sau, altfel spus;: „efectul unei ac-ţiuni asupra alteia nu depinde numai de caracterul acţiunii, ci şi de natura fenomenului asupra căruia se exercită"1. Aşadar, determinismul ca principiu al relaţiilor dintre cauze şi condiţii explică nu numai geneza şi dinamica apariţiei si restrlngerii unor deficienţe, dar el deschide şi o viziune veridică în cer-cetarea dintre obiectiv şi subiectiv in procesul recuperării şi compensării în toate deficienţele.

Pentru a ilustra caracterul determinant al cauzelor social-economice şi culturale în apariţia şi restrîngerea deficienţelor, vom prezenta două statistici efectuate la interval de 17 ani la Aşezămîntul de orbi „Vatra Luminoasă" din Bucureşti. Prima statistică este făcută în 1938 (în condiţiile României din acea vreme), iar a doua statistică în 1955, la aceeaşi instituţie de orbi, devenită după războiul din 1944 Şcoala profesională spe-cială.

Procente de orbire

30,17%14,50%

Cauza

1. 2. Sifilis

Dinamica deficienţelor în societatea modernă u

O incursiune în istoria defectologiei arată că în fiecare epocă, nu numai că au existat diferite tipuri de deficienţe, dar că unele au avut un caracter dominant, pentru ca în perioa -dele următoare ponderea să fie deţinută de alte deficienţe.

Pare de-a dreptul paradoxal faptul că în societatea mo-dernă, şi îndeosebi în ţările cu un nivel economic şi social

3. Tuberculoză

4. Variolă

5. Trahom

6. Miopie

7. Traumatisme

R e b i n s t e i n, S. L. Principiul determinismului şi teoria psiholo-t Q gîndirii. In: Psihologia in U.R.S.S., Bucureşti, Editura ştiinţifică,

2,66%

5,66%

3,14%

0,50%

9,83%

Total 600 de ochi examinaţi, 300 de bolnavi 1. Statistica efectuată la Şcoala specială „Vatra Luminoasă" din Bucureşti2.

CauzeProcente de orbire

1 Blenoragie —

2.

Sifilis 1,5%3.

Tuberculoză —

4.

Variolă 0,75%5.

Glaucom 1,5%6.

Congenitali, diagnostic imprecis 27,70%7.

Răniri, explozii de război, traumatisme 46,03%

U 8. Diagnostic neclar 23,80% ^'•' i;

t?

Total 126 de cazuri, 252 de ochi examinaţi.

în timp ce în 1938 blenoragia era cauza a 30,17% cazuri de orbire, în 1955 blenoragia şi tuberculoza nu mai constituiau de loc cauze ale orbirii, iar accidentele profesionale care duc la orbire sînt inexistente, dat fiind complexul de măsuri de protecţie a muncii în industria socialistă.

în schimb, consecinţele războiului sînt exprimate în pro-centul mare de cazuri de orbire (46,03%) prin răniri, explozii şi traumatisme.

Un fapt deosebit de semnificativ privind importanţa deter-minismului social în deficienţele de vedere în România este scăderea considerabilă a orbirii în prezent. Dar dacă cifra or-birii a scăzut considerabil, se menţine ridicată cifra amblio-pilor, care atinge procentul de 2—3/000. Menţionăm că acest procent este similar celui întîlnit în ţările avansate ale Eu-ropei, în România acest procent se explică prin faptul că cei altădată condamnaţi la orbire, acum sînt trataţi şi salvaţi. Aceşti subiecţi rămîn totuşi cu ambliopie de diferite grade.

1 D i a c o n e s c u, D. G., Studii asupra orbiţii şi cauzele ei la azilul,,Vatra Luminoasă". In: voi. Teze române de oftamologie (1936—1938.).

2 Statistică făcută de noi la Şcoala specială „Vatra Luminoasă" dinBucureşti, după fişele prezentate de serviciul medical al şcolii.

22

Datele statistice arată că în ţara noastră se petrece un pro-ces analog: în domeniul surdomutităţii şi al hipoacuziei; des-creşterea surdităţii, dar menţinerea sau creşterea hipoacuziei.

In domeniul oligofreniei, acţiunea determinismului social capătă forme specifice, legate de complexitatea şi particula-rităţile factorilor care pot provoca această deficienţă, în multe ţări ale lumii, şi îndeosebi în România, în ultimii douăzeci de ani s-au obţinut rezultate importante în lichidarea surselor oligofreniei. între altele, cităm ridicarea considerabilă a nive-lului de trai, contribuţia multilaterală a igienei sociale, lupta împotriva neuroinfecţiilor care lezează profund şi ireversibil celula nervoasă, legiferarea condiţiilor de naştere şi de muncă în graviditate, prudenţă în folosirea unor medicamente. Me-rită de asemenea subliniate cercetările de citogenetică umană întreprinse pe plan mondial în scopul descoperirii şi stăpînirii structurii şi funcţiei celulei normale şi a celei deficiente. Cer-cetările lui Levan şi Ti/o (1956) şi descoperirea existenţei a 46 de cromozomi în celula normală (şi nu 48, cum se credea într-o vreme) şi mai ales descoperirea celui de-al 47-lea cro-mozom exclusiv în celulele „idioţilor mongoloizi" etc. au o mare însemnătate.

Asemenea cunoştinţe noi şi măsuri, ca şi altele aplicate în ţara noastră pe fondul unor condiţii economice şi sociale tot mai bune, au o contribuţie importantă în lichidarea principa-lelor cauze şi consecinţe ale oligofreniei şi în tratarea aces-teia. Totuşi, sîntem departe încă de a putea opri generarea acestei grave deficienţe. Aşa cum arătam mai sus, unii fac-tori^ cu acţiune specifică sînt chiar favorizaţi în condiţiile unei civilizaţii tehnice înaintate. Dăm ca exemplu viteza cu care pot fi transportate astăzi de pe un continent pe altul o serie de viroze care lovesc tocmai copiii de vîrstă fragedă. O gamă largă de neuroinfecţii pot leza masiv celula ner -voasă, cu consecinţe grave asupra dezvoltării intelectuale. (Ca-zul propagării rapide a formei de gripă Honk Kong din Asia în Europa şi puternica ei acţiune nocivă asupra sistemelor bio-logice la europeni, care sînt mai puţin rezistenţi la acest virus).

Pe lîngă măsurile clasice de eradicare a agenţilor pato-geni, este absolut necesară cercetarea de către geneticieni, medici, psihologi, sociologi şi jurişti a problemelor eredităţii Şi căsătoriei şi aplicarea de măsuri ferme în acest sens.

23

(Din doi părinţi debili mintal s-au născut cinci copii, toţi de-bili mintal; toţi au fost internaţi în institutul de specialitate. Cazul de la Institutul Koszeg — R.P.U.). Este necesar ca to-talitatea măsurilor sanitare, psihopedagogice şi juridice, de profilaxie şi de recuperare, în toate deîicienţele, să urmă-rească îndeaproape modificările surselor care generează de-îicienţele şi dinamica acestora, accentul căzînd îndeosebi asupra oligoireniei, a deficienţelor de comportament, a defi-cienţelor motorii, a ambliopiei, a hipoacuziei etc.

Un alt aspect al problemei dinamicii deficienţelor îl con_ stituie, aşa cum am arătat mai sus, existenţa unui raport di-rect între dezvoltarea rapidă a tehnicii şi a automobilismului şi creşterea numărului anumitor deficienţe.

Filozofi, sociologi şi psihologi atrag atenţia asupra faptului că civilizaţia, în accepţiunea dezvoltării materiale şi tehnice, generează prin ea însăşi unele deficienţe, în lucrarea sa Ştiinţa în istoria societăţii, filozoful J. D. Bernal atrăgea atenţia asupra creşterii surmenajului şi a numărului accidentelor, cu consecinţele lor, ca rezultat al unei civilizaţii din ce în ce mai mecanizate1. Un elocvent exemplu în privinţa aceasta îl pot oferi S.U.A. unde, de la apariţia automobilului, peste 15 milioane de oameni Şi-au pierdut viaţa în accidente, cifră cu mult mai ridicată decît aceea a morţilor din toate războaiele purtate de această ţară. Pe de altă parte, în timp ce rezistenţa şi capacitatea psihicului uman sînt limitate, suprasolicitările produse de excitanţii supraliminari şi de vitezele mereu sporite în epoca noastră se înscriu pe o curbă ascen-/ dentă. Este evident că progresele ştiinţei şi ale tehnicii moderne acţionează multilateral asupra omului, dar pe lîngă binefacerile lor incontestabile, creşte şi riscul unor traumatisme şi microtraumatisme, îndeosebi la acei indivizi la care forţa, echilibrul şi mobilitatea nervoasă sînt mai slabe.

Schimbarea raportului dintre om şi maşină şi automatizarea continuă a proceselor de producţie face să crească ponderea muncii psihice şi a controlului vizual (munca la tabloul de comandă automatizată). Competiţia dintre om şi maşină face ca indivizii cu o oarecare inerţie nervoasă, mai greu adap-tabili, să fie eliminaţi din procesul de producţie. Acest feno-

1 B e r n a l, J. D., Ştiinţa în istoria societăţii. Bucureşti, Editura politică, 1964, p. 620. s • > . • ! • .

24

men atrage atenţia îndeosebi asupra cazurilor de orbire şi am-bliopie, deci a cazurilor în care controlul vizual este diminuat sau devine imposibil.

Complexitatea acestor factori şi implicaţiile lor asupra ca-pacităţii de adaptare pot explica, între altele, creşterea numă-rului de deficienţi motori, atît de natură centrală (cerebrală), cît şi de natură periferică (boli vasculare, accidente, malfor-maţii, amputări etc.).

Dacă considerăm gradul de adaptare şi de integrare sociala drept criteriu esenţial în definirea oricărei deficienţe e de la sine înţeles că acest criteriu e valabil nu numai pentru stabi-lirea deficienţelor senzoriale şi intelectuale, ci şi a deficien-ţelor de comportament, în deîicienţele de comportament, adap-tarea individului poate îi tulburată atît în privinţa relaţiilor interpersonale cît şi în relaţiile de grup, mergînd de la forme simple de neadaptare individuală, la forme antisociale, care pot pune în primejdie însăşi ordinea socială. Grija faţă de problema deficienţelor de comportament a condus, în ţara noastră, la dezvoltarea sistemului de profilaxie, la organizarea asistenţei, a educării şi reeducării, la pregătirea profesională a deficienţilor şi reintegrarea acestor deficienţi în viaţa so-cială.

Realizări şi perspective în dezvoltarea defectologîei

(învăţămînt şi cercetare)

Vorbind despre realizările şi perspectivele conturate în domeniul recuperării deficienţilor, trebuie să ţinem seama de două componente ale problemei, ca fiind cele mai importante. Prima o constituie 'Compensarea deficienţelor şi recuperarea deficienţilor. Această acţiune trebuie să aibă la bază o con-cepţie ştiinţifică, precum şi metode şi mijloace de realizare.

Cealaltă componentă — inerentă socialismului — o consti-tuie atitudinea societăţii, în speţă umanismul, implicat în concepţia noastră despre om şi îndeosebi în comportarea noas-tră faţă de omul deficient.

înainte de 1948, în puţinele instituţii ce existau atunci în Iară noastră pentru deficienţi, spiritul umanitar era manifestat

25

printr-o operă predominant filantropică, aşadar fără mijloace alocate de stat pentru realizarea ei. Educaţia, care în parte se confunda cu asistenţa unor infirmi, se desfăşura în azile şi în puţinele şcoli speciale ce existau (11 instituţii şcolare). Lip-seau cu desăvîrşire şcolile profesionale în care deficienţii s-ar fi putut califica într-o profesiune pentru a se integra ca ele-mente productive în viaţa socială, compensîndu-şi astfel mai uşor, prin activitate, consecinţele deficienţei, în organizarea procesului de învăţămînt lipseau planurile şi programele, lip-seau manualele şcolare, cercetarea ştiinţifică era aproape inexistentă, iar puţinele lucrări apărute transmiteau, în gene-ral, experienţa din străinătate. Cu toate acestea, trebuie subli-niate meritele unor înaintaşi care au luptat cu greutăţi imense pentru înfiinţarea unor şcoli speciale, pentru generalizarea unor metode ştiinţifice verificate de practică (V. Tasu, L Cio-rănescu, D, Rusticeanu, Gh. Crăiniceanu, Gh. Marinescu ş.a.). Aşa se explică faptul că avem şcoli speciale care şi-au săr-bătorit de curînd un secol de existenţă (de exemplu, Şcoala de surdomuţi din Focşani), precum şi faptul că, în legătură ou unele deficienţe ca: surditatea, orbirea, oligofrenia etc. avem idei şi practici înaintate, care nu şi-au pierdut nici pînă astăzi actualitatea. Vom cita doar cîteva:

— statornicirea rolului primordial al educaţiei şi al activităţii în recuperarea deficienţilor şi renunţarea la ideea deazil;

—• metode şi tehnici adecvate pentru dezvoltarea vorbiriiorale la surzi;

— adaptarea pentru orbi a unui alfabet în relief ş.a.Deşi înaintea reformei învăţămîntului din 1948 ideile şi

practicile valoroase din domeniul defectologiei şi învăţămîn-tului special erau restrînse, ele au constituit şi continuă să constituie o tradiţie de care s-a ţinut seama în cuceririle teo-retice şi practice actuale.

Cucerirea fundamentală de după această reformă a consti-tuit-o elaborarea bazelor ştiinţifice, care au statornicit o nouă concepţie în abordarea şi tratarea tuturor problemelor de de-fectologie.

Au devenit astfel posibile elaborarea şi adoptarea legilor şi principiilor, a metodelor şi mijloacelor care servesc deîec-tologiei, aceasta constituindu-se ca ştiinţă.

26

S-a trecut în aceşti ani la organizarea şi dotarea treptată a unei largi reţele de şcoli şi instituţii, tot mai cuprinzătoare, atît pentru şcolarizarea, cît şi pentru profesionalizarea defi-cienţilor. Dacă în 1939 existau doar 11 unităţi şcolare pentru orbi, surzi şi oligofreni, astăzi funcţionează peste o sută de instituţii şcolare şi profesionale. S-au elaborat planuri de în-văţămînt, programe şi manuale bazate pe o cunoaştere tot mai aprofundată a naturii deficienţei şi a particularităţilor recu-perării şi compensării, în scopul optimizării învăţămîntului special au fost înfiinţate cursuri şi secţii universitare la Bucu-reşti şi Cluj pentru pregătirea de cadre de specialitate, a luat fiinţă sectorul corespunzător de cercetare ştiinţifică în cadrul Institutului de cercetări pedagogice din Bucureşti, pentru toate tipurile de deficienţe; au fost organizate la Bucureşti şi Cluj institute postuniversitare pentru perfecţionarea cadrelor didac-tice şi acordarea de grade didactice, au fost elaborate şi publi-cate studii şi cercetări experimentale în ţară şi peste ho-tare, s-au elaborat cursuri universitare, s-au realizat invenţii şi inovaţii în scopuri compensatorii, a fost instituit doctoratul şi acordarea titlului de doctor în defectologie, au fost organi-zate schimburi de experienţă şi specializări. Acest vast pro-gram a fost conceput şi înfăptuit după anul 1948, ca expresie a unei atitudini noi faţă de om.

Structura învâţâmîntului special

In organizarea reţelei de şcoli şi instituţii consacrate edu-cării şi profesionalizării deficienţilor trebuie să se pornească de la ideea că recuperarea este un proces continuu de influ-enţe sistematice, proces care trebuie să înceapă de foarte tim-puriu. Pentru ca acest proces să conducă cu maximă eficienţă la compensare şi recuperare, la baza influenţelor şi acţiunilor cu deficienţii trebuie să stea ideea terapiei complexe asupra organismului: terapia pedagogică, ergoterapia, psihoterapia, fi-zioterapia, helioterapia, farmacoterapia etc. In acest sens, în actuala organizare a învăţămîntului special, structura şi du-rata şcolarizării este diferită întrucîtva de cea a copiilor nor-mali, fiind adecvată, prin conţinutul său, concepţiei care stă la baza compensării şi recuperării. Dăm în continuare struc-

27

şi durata învăţămîntului pentru tipurile de şcoli din ţara noastră: , — creşe;

— grădiniţe de copii pentru toate tipurile de deficienţe;« — şcoli elementare pentru orbi, cu durata de 9 ani;

— şcoli elementare pentru ambliopi, cu durata de 9 ani;— şcoli elementare pentru surzi, cu durata de 10 ani;

. — şcoli elementare pentru hipoacuziei, cu durata de 9 ani;— şcoli ajutătoare pentru debilii mintal, cu durata de

8 ani;— şcoli medii, cu durata de 5 ani;— şcoli speciale profesionale şi tehnice, cu durata de 2—4

ani, pentru orbi, ambliopi, surzi, hipoacuziei, deficienţi motori,debili mintal etc.;

— cămine-şcoală pentru imbecili, cu durata de 8 ani.In căminele-şcoală accentul cade pe însuşirea unor profe-

siuni elementare, dat fiind caracterul limitat al posibilităţilor generale ale imbecililor.

— cămine-spital pentru idioţi (idioţii sînt nerecuperabili);— cabinete logopedice şi centre logopedice interşcolare

pentru corectarea deficienţelor de vorbire. Cabinetele logopedice funcţionează pe lîngă policlinici, iar centrele logopediceinterşcolare funcţionează pe lîngă unele şcoli generale, pentru copiii fără alte deficienţe, şi în unele şcoli speciale pentru copiii care au asociate la deficienţa primară şi tulburăride vorbire;

— pentru copii cu deficienţe motorii, dar normali ca intelect, şcolarizarea nu diferă, în genere, de cea a copiilor normali, cu deosebirea că li se aplică unele metode şi procedeepedagogice adecvate naturii deficienţei motorii. Amplasareaşcolilor, a preventoriilor şi a locurilor de muncă este bine săse facă în zone geografice şi climaterice corespunzătoare indicaţiilor de tratament şi de recuperare; la munte, la mare şi înzone economice adecvate profesiunilor exercitate de diferitelecategorii de deficienţi motori stabilizaţi.

Cu toată că în actuala formă de organizare, precum şi în conţinut învăţămîntul special şi instituţiile aferente s-au înre-gistrat progrese evidente în educarea şi integrarea socială a deficienţilor de toate tipurile, totuşi marile transformări so-cial-economice şi culturale care au avut loc după anul 1948

impun cu necesitate o serie de transformări care să pună de acord întreaga problematică a educării şi integrării sociale a deficienţilor cu transformările şi cuceririle economice, sociale şi culturale din acest interval din ţara noastră.

Care sînt aspectele fundamentale care determinăîn prezent reorganizarea de structură şi conţinut

a procesului de educare şi integrarea deficienţilor

Faţă de orientarea actuală a şcolii româneşti către o mai strînsă legare de practică, structura învăţămîntului special nu poate rămîne indiferentă, dat fiind rolul esenţial al practicii, al activităţii şi al muncii în procesul de compensare şi inte -grare socială în toate tipurile de deficienţe. (De această pro-blemă ne vom ocupa mai pe larg în Capitolul II).

Această orientare impune, aşadar, unele transformări în înseşi structura şi conţinutul acestui învăţămînt.

Este necesar ca perioada de trecere prin şcoala generală şi cea profesională sau tehnică a deficienţilor să fie redusă cu l—2 ani faţă de durata actuală. Acest fapt are implicaţii, aşa cum vom vedea, atît asupra capacităţii de recuperare, cît şi asupra producţiei.

Preconizăm în acest sens ca deficienţii să fie cuprinşi de foarte timpuriu (de la vîrsta de 1 an) m creşe, fapt ce ar con-tribui la dezvoltarea multilaterală (şi în sensul compensării) a proceselor psihice, cu atît mai mult cu cît în perioada de la l la 3 ani are loc elaborarea celor rnai importante procese şi activităţi ale psihicului.

Trecerea de la creşă la grădiniţă, de la grădiniţă la şcoala generală (cu o durată de 8 ani) şi apoi la şcoala profesională (de 2 ani) ar permite reducerea cu 2—3 ani a duratei de şcola-rizare, ceea ce ar fi în folosul deficientului şi al producţiei.

In concepţia noastră, această scurtare a duratei de şcolarizare este favorizată, compensată, ptrin perioada de creşă,care în prezent nu există şi care, sub aspectul compensării şial recuperării, are un rol imens. •• : :;.':>- .

Aşadar, important esle nu să prelungim şcolarizarea, căci durata, de la vîrsta de 14—17 ani încolo, de exemplu, în-seamnă incomparabil mai puţin în realizarea unei compensări şi recuperări decît perioada de la l la 3—4 ani, cînd practic se constituie în mare măsură viata psihică.

Pentru a ilustra sistemul preconizat de noi în comisia con-stituită la Ministerul Educaţiei şi Invătămîntului, prezentăm Schema cu proiectul noii structuri a învăţămîntului special general şi tehnic-proiesional al deficienţii de vedere.

Orientarea spre activitatea practică, spre muncă, abia din şcoala generală se pare că duce uneori la subestimarea rolu-lui muncii, la considerarea ei pur şi simplu ca scop în sine, şi nu ca mîjloc. Analiza pe care o consacram acestui aspect la capitolul despre compensaţie arată faptul că o asemenea răs-turnare de sens a muncii la deficienţi poate conduce la decompensate şi nu la compensarea deficientei.

Corelat acestei orientări ne apare şi raportul dintre volu-mul de cultură generală şi cel de cultură tehnologică în cla-sele mai mari din şcoala specială generală şi şcoala specială profesională.

Ar fi o gravă eroare să se tragă concluzia că o mai mare pondere a activităţilor practice, îndeosebi în şcoala profesio-nală, trebuie să se facă prin eliminarea culturii generale.

O formaţie armonioasă, multilaterală nu se poate concepe astăzi fără un echilibru între cele două forme de pregătire, cu o anumită preponderentă în şcoala profesională a culturii tehnologice.

Un alt aspect care va trebui să ne preocupe în această eta-pă de optimizare a structurii, a coordonării şi conducerii aces-tui învătămînt este acela al dependentei lui.

Acum învăţămmtul special general ţine de Ministerul Educaţiei şi învăţămîntului; învăţămîntul profesional şi tehnic ţine de Ministerul Muncii, iar reeducarea deficienţelor de comportament ţine de Ministerul de Interne. Pe lîngă unele avantaje, această împărţire a învăţămîntului special prezintă şi greutăţi care afectează conţinutul şi scopul său.

Lipseşte astfel unitatea şi continuitatea în procesul continuu şi progresiv al educării şi compensării, începînd cucreşa, continuînd cu grădiniţa de copii şi încheind cu însuşirea unei profesiuni. •

30

i^ §&So ^ v$

isj s xl

l IU^•- G ÎSi

1 ^

ÎS

l

De asemenea, este inevitabil îngreuiată coordonarea acţiu-nilor, a metodelor şi procedeelor educative impuse de modul cum evoluează deficienţa pe parcursul unei perioade atît de lungi şi plină de modificări psihofiziologice (pe la l—18 ani).

în acest sens, gruparea la un singur departament a între-gii probleme a deficienţilor ar duce la o mai bună organizare a reţelei, cuprinzînd îndrumarea metodică şi controlul, coor-donarea cercetării ştiinţifice, coordonarea elaborării de mate-riale didactice şi construirea de aparate compensatorii şi de protezare. Colaborarea cu Ministerul Sănătăţii s-ar referi la recuperarea medicală a deficienţilor, colaborarea cu Ministe-rul Muncii ar avea în vedere problemele profesionale şi pla-sarea deficienţilor în unităţi de producţie. Respectivul depar-tament ar ţine legătură cu institutul de expertiză a capacităţii de muncă, precum şi cu alte instituţii care participă la recupe-rarea deficienţilor, ca: Institutul de sociologie, Institutul de igienă, instituţiile juridice pentru delicvenţi minori etc. în-tr-un asemenea sistem unic şi unitar, dezvoltarea reţelei de şcoli şi de instituţii de recuperare ar trebui să urmărească îndeaproape dinamica deficienţelor, profilîndu-se şi reprofi-lîndu-se în raport cu schimbarea necesităţilor.

Cercetarea ştiinţifică în cele trei mari centre universitare din ţară: Bucureşti, Cluj şi Iaşi, acoperă o problematică va-riată, teoretică şi aplicativă pentru toate tipurile de deficienţe.

Se poate afirma că, în genere, cercetarea ştiinţifică are un aport apreciabil la progresele înregistrate în munca cu defi-cienţii din ţara noastră. Dar dacă aspectele teoretice sînt mai larg reprezentate -pentru toate deficienţele în studiile şi cer-cetările elaborate, aspectele aplicative moderne sînt mai puţin abordate şi realizate. Cercetarea experimentală ar trebui să dispună de laboratoare moderne pentru experimentarea şi con-struirea de modele electronice şi proteze electronice şi ciber-netice pentru toate tipurile de deficienţi. Menţionăm că unele realizări de traductori sînt mai curînd rezultatul pasiunilor individuale (modelele unicate electronice) în cercetare şi elaborare. O mai organizată experienţă şi realizări concrete de serie avem în domeniul protezării (auditive şi în deficienţe motorii). Este necesar ca atît problemele teoretice cit şl ela-borarea de mijloace — modele — electronice să fie abordate cu îndrăzneală, astfel ca ideile noi, ipotezele şi soluţiile noi din electronică, genetică, biochimie etc. să dezvolte actuala

teorie şi practică defectologică. Experienţa ne arată că intro-ducerea unor astfel de elemente noi din tehnică, îndeosebi prin aparatura cibernetică şi electronică în domenii ca surdi-tatea, orbirea, deficienţele motorii etc., determină o adevă-rată revoluţionare a clasicelor metode de educare. (De exem-plu, amplificatoarele electronice în hipoacuzie, modele elec-tronice pe bază de biocurenţi, traductori electronici sau radar pentru orbi etc.).

Ideea unor transferuri şi echivalări între copilul normal şi copilul deficient, aşa cum apare pe alocuri în unele lucrări şi manuale străine, credem că trebuie abandonată. Este nece-sar ca în cercetarea ştiinţifică teoretică şi aplicativă să se adopte o optică proprie, care să presupună diferenţieri şi spe-cificitate in conţinut şi metodă.

Actuala dezvoltare a învăţămîntului special prin licee şi şcoli tehnice, unde apar materii noi, cu un nivel sporit de di-ficultate, impune pregătirea de matematicieni, fizicieni, chi-mişti şi tehnologi cu cunoştinţe temeinice în domeniile defec-tologiei. Probabil că într-un viitor apropiat actuala formă de pregătire de specialişti la Cluj şi la Bucureşti va trebui com-pletată şi cu alte forme (cursuri şi secţii), care să răspundă mai adecvat noilor cerinţe de specialişti şi specializări. Acest fapt este de o deosebită importanţă şi el trebuie să constituie un obiect de cercetare ştiinţifică, nu numai o problemă de or-ganizare.

Un accent deosebit în cercetare va trebui pus în continuare pe problema integrării sociale a deficienţilor, cu aspectele ei esenţiale: compensarea deficienţei şi profesionalizarea. Ca element de cataliză este necesară cercetarea multilaterală a terapiei complexe şi a unor metode noi de aplicare a aces-teia.

în sfîrşit, diversificarea cercetării pe o problematică atît de vastă va trebui sd unifice totuşi eforturile spre integrări Şi sinteze eficiente, care să devină instrumente practice de lucru pentru acele instituţii de decizie care elaborează, tra-sează direcţiile de organizare în acest domeniu, în acest mod, cercetarea ştiinţifică îşi va dovedi şi mai clar eficienţa.

Aspecte teoretice şi practice ale adaptării compensatorii

Importanţa (fenomenului compensării Teorii unilaterale asupra compensării Bazele ştiinţifice ale fenomenului compensării: principii, mecanisme, mijloace Contribuţia activităţii practice şi direcţiile de or-ganizare şi de metodică în compensarea şi integrarea socială a deficienţilor

ic

Organismul uman dispune de imense posibilităţi energe-tico-funcţionale pe care le poate mobiliza în lupta cu conse-cinţele deficienţelor, pentru a se echilibra şi a se adapta com-pensator la cerinţele în continuă schimbare ale mediului, ale activităţii şi producţiei.

Principiul (legea) compensaţiei caracterizează întreaga mobilizare şi utilizare a resurselor sistemului biologic, pre-cum şi dinamica echilibrării sale, atît în condiţiile unei exis-tenţe normale, cît mai ales în condiţii critice ale organismului.

Acest fapt decurge din complexitatea deosebită a organis-mului viu şi din eterogenitatea stărilor lui de necesitate, la care se adaugă eterocronia maturizării diferitelor organe şi funcţii.

Compensaţia ca act realizat exprimă în cel mai înalt grad ultrastabilitatea sistemului biologic, care atinge cele mai înalte valori în creierul uman; astfel, din elementele relativ

34

instabile, uşor perturbabile, se obţine un sistem cu o mare rezistenţă la perturbaţii, cu o mare plasticitate şi cu o foarte mare mobilitate. Dacă în condiţii normale astfel de calităţi sînt canalizate într-un anumit mod de utilizare şi de echili-brare, în condiţiile tulburării sau distrugerii unor componente, compensaţia se defineşte tocmai prin capacitatea sistemului de a se autoreconstitui structural şi funcţional. Acest fenomen se poate realiza sub trei forme: regenerarea organică (auto-tomia cozii şi refacerea ei la şopîrlă), precum şi regenerarea unor ţesuturi din sistemele organismului uman: vicarierea (suplinirea) şi restructurarea funcţională (vom reveni asupra acestor forme la capitolul referitor la mecanismele fenomenu-lui compensator).

Modul cum funcţionează fenomenul compensator la unele animale, şi mai ales la om, pare de-a dreptul uimitor. Este cunoscut exemplul celor două oarbe surdomute, devenite celebre prin lucrările lor: Hellen Keller din Boston şi O/ga Skorohodova din Moscova. Optimismul, lucrarea Hellenei Keller şi Cum percep lumea exterioară, lucrarea Olgăi Skoro-hodova, prezintă o deosebită importanţă nu numai pentru beletristică, ci mai ales pentru ştiinţă. Aceste lucrări ne intro-duc în fenomenele subiective, mai greu de explorat, ale psi-hicului uman care pierde deodată cei trei analizatori princi-pali: vizual, auditiv şi verbal-motor. Ele demonstrează tot-odată valoarea compensării, a mecanismelor şi metodelor de elaborare a acesteia. Dar fenomenul de adaptare compensato-rie este prezent în toate tipurile de deficienţe, avînd specifici-tatea şi limitele sale. Cazurile de care ne-am ocupat (de or-bire, de ambliopie, de oligofrenie şi de deficienţi motori) con-firmă particularităţile acestui fenomen şi toate implicaţiile sale. Astfel, elevul T.F., cu ambele mîini amputate, îşi elabo-rează transferul funcţiilor mîinii drepte la picior, reuşind să scrie şi să deseneze cu o deosebită acurateţe. Alt caz se referă la subiectul O.G., imbecil, care realizează calcule în matematică, depăşind specialişti din acest domeniu prin unele din Performanţele sale. în acest caz, noi am orientat cercetarea fenomenului compensator spre studierea bazelor biochimice, conform cu noua teorie biochimică asupra rolului substanţe-

35

CAPITOLUL

lor fosfolipide la baza memoriei (a învăţării)1. Parţial ipote-tică sau experimentată, această teorie deschide noi perspec-tive în înţelegerea fenomenului compensator în astfel de cazuri, ca şi în oligofrenie.

în orbire, fenomenul compensator poate fi pus în evi -dentă prin contribuţia unor oameni de ştiinţă, profesori, scri-itori, care şi-au pierdut vederea în perioade diferite ale vieţii lor dar realizările lor în ştiinţă şi cultură s-au impus: Louis Brailîe, Pierre Willwy, N. Ostrovski, B. I. Kovalenko, Filip Naia şi alţii.

în domeniul producţiei materiale orbii îşi pot însuşi peste 400—500 de operaţii componente ale unor profesiuni mecani-zate, semiautomate şi automate. Aceste exemple arată rolul deosebit de important pe care îl are fenomenul de adaptare compensatorie la om.

Dacă sistemul nervos central dispune de asemenea resurse compensatorii, este important de văzut cum anume, în condi-ţiile activităţii, ale educaţiei şi muncii, se pot crea noi căi şi noi mijloace compensatorii, atît pe calea vicarierii (a supli-nirii), cît şi pe calea restructurării schemei funcţionale.

Teorii unilaterale asupra compensaţiei

Fenomenul complex de restabilire şi readaptare este de-scris în lucrările de fiziologie şi psihologie sub denumirile: compensaţie, exersare, substituire, vicariere, restructurare, suplinire etc.

El a format obiectul cercetărilor a diferiţi fiziologi, medici şi psihologi, ca: P. Janet, L P. Pavlov, A. Bethe, S. Freud, A. Adler, E. A. Astratian, A. R. Luria şi alţii.

Cu toate acestea, Pavlov observă că acest principiu (al compensaţiei) este insuficient apreciat şi nu este încă formu-lat în mod clar1.

Mai mult: unele teorii, prin caracterul lor neştiintific sau unilateral, au evidenţiat de-a lungul timpului puncte de ve-dere discutabile, controversate, fără a contribui la explorarea teoretică şi practică a domeniului compensaţiei (psihanaliza, supracompensarea etc.).

Abordarea ştiinţifică a problemei compensaţiei nu se poate face decît pe baza clarificării poziţiilor teoretice, a princi-piilor care trebuie să orienteze metodele şi procedeele de educare, precum şi concepţia de elaborare şi de construire a aparatelor compensatorii electronice şi cibernetice, care în epoca noastră modelează şi protezează funcţia pierdută sau lezată.

Istoria cercetărilor în acest domeniu, cu aplicaţii în prac-tică, arată că au existat o serie de teorii — îndeosebi în pri -vinţa orbirii — care au interpretat în mod unilateral fenome-nul compensării, nereuşind să uşureze consecinţele acestei deficiente grave.

în problema interpretării fenomenului orientării orbilor în spaţiu, de exemplu, s-au acreditat în tiflopedagogia din tre-cut unele teorii, între care cităm teoria acustică, teoria presiunii, teoria termică precum şi teoria unui „al şaselea simţ". Teoria acestui „simt special al obstacolelor" este legată, pe drept sau pe nedrept, îndeosebi de lucrările lui P i e r r e V i 11 e y.

O altă teorie cu o largă circulaţie în privinţa compensării orbirii este teoria vicariatului, în sensul de „suplinire", „sub-stituire", „exersare", „compensare". Trebuie reţinut însă că în trecut această teorie a prezentat unele limite, determinate de înseşi limitele fiziologiei şi psihologiei din acea vreme. In prezent progresele în psihofiziologia sistemului nervos cen-tral, şi în speţă a analizatorilor, au elucidat rolul periferiei şi al centrului în unitatea şi interacţiunea lor. Limitarea ponderii fenomenului compensator îndeosebi la funcţia organelor de simt a făcut ca vicariatul în această accepţiune să-şi îngus-

teze conţinutul.J A s r a t i ia n, E. A., Adaptarea compensatorie a sistemului nervos.

In: învăţătura lui l. P. Pavlov in medicina teoretică şi practică, Bucureşti, Editura ştiinţifică, 1957.

37

1 Interpretations et nouvelles solutions psychologiques et biochimiques dans le probleme de l'enseignement et de la compensation chez Ies oligophrenes „grands calculateurs". în: „Bulletin de psychologie", nr. 274 XXII, 5—6, Paris, decembrie 1968.

1 Un alt argument care consideră discutabilă astăzi poziţia vicariatului este formulat de fiziologia modernă (T. R u c h şi J. Ful ton), în sensul că este puţin probabil ca acele căi şi arii corticale care mai înainte nu au controlat un muşchi, oarecare să facă acest lucru după apariţia unei leziuni1.

Absolutizarea unei astfel de dezvoltări unilaterale atrăgea după sine o serie de greşeli îndeosebi în orientarea şi înca-drarea în muncă a oamenilor lipsiţi de vedere.

Se ştie, de exemplu, că profesiunea de muzician era consi-derată printre cele mai accesibile orbilor, plecîndu-se de la ideea, că auzul s-ar dezvolta cu precădere, datorită pierde-rii văzului. O serie de cercetări şi experimente întreprinse de noi, ca şi evidenţa practică a orientării profesionale la orbi arată că la unii subiecţi deficienţa de vedere este conjugată cu deficienţa de auz şi că o asemenea suplinire nu se poate generaliza.

Aşa cum arătam mai sus, în psihologia şi psihopatologia din trecut compensaţia a fost abordată şi de pe poziţiile al-tor teorii şi metode, cel puţin discutabile, ca psihanaliza 2

(S. F r eu d), supracompensarea (Alfred A dl e r) ş.a.De o largă circulaţie s-a bucurat teoria lui Alfred Adler,

care a introdus principiul compensaţiei în tratarea psihologică a persoanei (psihologia individuală)3. El a transferat însă la starea normală unele concluzii clinice, afirmînd că dezvol-tarea psihică nu este altceva decît o compensare, sau, după termenul introdus de el, o supracompensare.

Mobilul compensării şi al supracompensării, după A. Adler, are două direcţii: prima o constituie voinţa de putere şi instinctul de putere, iar cealaltă, sentimentul de inferioritate (acesta ar duce la exaltarea personalităţii în sensul compen-sării). Defectele constituţionale, precum şi alte stări analoage ale copilului — scria A. Adler — fac să apară un sentiment de inferioritate care impune compensarea în sensul unei exal-tări a sentimentului personalităţii. Forţele compensaţiei creea-ză dispozitive interne în acest scop. Subiecţii inadaptaţi (defi-cienţi fizici sau cu malformaţii congenitale, n.n.) prin efortul

1 Ruch, T. F u M o n, J., Fiziologie medicală şi biofizică. Bucureşti,Editura medicală, 1967, p. 373.

2 Freud, S., Introduction ă Ia psychanalise. Paris, Payot, 1968.3 Delay, J., Pi c ho t, P., Abrege de Psychologie, Paris, 1964.

38

lor de a-şi compensa inferioritatea, depăşesc uneori scopul acesta, realizînd ceea ce el numeşte supracompensare1. In acest mod s-ar explica performanţele realizate de astfel de indivizi. Realităţile ne arată că aceste teorii nu au reuşit, în genere, să aducă elemente noi, eficiente, care să influenţeze metodele şi procedeele compensatorii şi de recuperare în domeniul deficienţelor.

Progresele actuale, teoretice şi practice, din acest domeniusînt legate, pe de o parte, de concepţia dialectică-deterministăîn fiziologie şi psihologie, precum şi de noile cuceriri dindomeniul ştiinţei şi tehnicii (al ciberneticii şi al modelăriifeed-backului etc.). '

Bazele ştiinţifice ale fenomenului compensării: principii, mecanisme, mijloace

Restabilirea componentelor afectate ale personalităţii deficientului impune cu necesitate restructurarea integrativă — unitară în acest proces a factorilor biologic, fizic, biochimic, psihologic, moral etc. De aceea, în organizarea şi planificarea procesului compensator vom opera cu principii şi legi din domeniile implicate, între care cităm: principiul integrării si ierarhizării, principiul activismului (ca factor esenţial de „ca-taliză"), principiul unităţii, principiul analizei şi sintezei şi altele. Intrucît compensarea nu se poate realiza decît prin exerciţiu şi învăţare, în desfăşurarea acestui proces vor ac-ţiona, de asemenea, o serie de principii pedagogice, din didac-tică şi din teoria educaţiei, cum sînt principiul intuiţiei, prin-cipiul sistematizării, principiul gradării sarcinii de la simplu la. complex etc.

Principiul integrării şi ierarhizării stă la baza caracterului pluridimensional, plurinivelar al organizării, propriu sisteme-lor vii. Prin intermediul acestui principiu se stabilesc, după anumite criterii de eficienţă, raporturi dinamice de subordo-nare, comutare, succesiune, substituţie, sincronism între dife-

1 Dr. Adler, Alfred, Le temperament nerveux. Paris, Payot, 1936, p. 49.

•iV?

ritele unităţi ale comportamentului. Astfel, integrarea şi ierar -hizarea asigură, pe de o parte, unitatea de ansamblu a com-portamentului (condiţie necesară a echilibrării cu mediul), iar pe de altă parte, ele lărgesc sfera disponibilităţilor de decizie şi alegere în situaţii variabile. La om, configuraţia, ierarhia planurilor, a componentelor, este condiţionată de raporturile cu mediul social (aici acţionează principiul determinismuluisocial).

Mediul social este prin natura sa factorul care exercită o influenţă reglatoare expresă, în sensul modelării active asu-pra structurilor tulburate, lezate, ca şi asupra structurilor comportamentale.

Extinzînd sfera noţiunii de mediu social şi a influenţelor acestuia, trebuie să includem aici deopotrivă şi influenţele implicite, adică acele influenţe organizate sistematic sub for-ma învăţării, a exerciţiului, a activităţii şi muncii.

în ansamblul lor, aceste influenţe descriu direcţia, orien-tarea integrării şi ierarhizării, (la orb, de exemplu, integrarea motricitatii auzului şi tactului prevalează asupra mirosului şi gustului).

Corelat integrării şi ierarhizării, principiul determinismului statorniceşte raporturile şi particularităţile acestor raporturi dintre factorul obiectiv şi cel subiectiv, dintre cauzele externe şi condiţiile interne. Dacă totdeauna cauzele externe acţio-nează prin condiţiile interne, înseamnă că problema compen-sării şi a recuperării în oricare deficienţă nu poate fi rezolvată numai pe baza realităţilor externe, chiar dacă acestea ar fi în totalitatea lor foarte bine organizate. Tot atît de importante sînt condiţiile interne ale subiectului, ele mediind, de fapt, influenţele obiective, externe. In acest caz reuşita compensării şi a integrării sociale a deficienţilor este condiţionată şi de totalitatea factorilor individuali, subiectivi, care mediază sistemul de influenţe organizate sau întîmplqtoare. între aceşti factori cităm: natura şi gradul deficienţei, potenţialul biolo-gic şi psihic ereditar de care dispune deficientul, vîrsta, gra-dul de cultură, nivelul de elaborare a fenomenului compensa-tor etc. Datorită acţiunii cauzelor externe, factorul intern este permanent influenţat şi modificat, ceea ce permite re-structurarea schemei funcţionale a analizatorilor râmaşi nor-mali, un proces continuu de adaptare prin mecanisme, metode

40

• procedee care în cele din urmă realizează, în funcţie de necesităţi, un echilibru cu factorii determinanţi.

Tot atît de importantă este situarea pe poziţii deterministe atunci cînd interpretăm apariţia unor deficienţe şi restrîn-qerea altora în împrejurări în care aparent nu ar exista o astfel de condiţionare. Tot pe poziţii deterministe ne situăm cînd dorim sa surprindem unele cauze ascunse ale deficien-telor şi să organizăm ştiinţific sistemul de măsuri pentru ame-liorarea sau lichidarea lor. Astfel, în societatea socialistă, datorită complexului de condiţii social-economice în plin progres, existenţa unor tipuri de deficienţi (deficienţi motori, deficienţi de comportament etc.) apare ca un fapt contradicto-riu. Numai o analiză ştiinţifică, deterministă, permite descope-rirea cauzelor existente în contextul specific al civilizaţiei contemporane. Trebuie avută în vedere nu numai acţiunea feed-backului pozitiv, dar şi acţiunea feed-backului negativ, privite prin prisma concepţiei noastre despre om, cît şi ceilalţi factori care determină raporturile dintre subiectiv şi obiectiv.Principiul activismului este necesar să fie considerat ca fundamental în procesul de elaborare a fenomenului compen-sator, atît sub forma vicarierii, a substituirii, cît şi a restruc-turării schemei funcţionale. Valoarea acestui principiu este confirmată practic atît de rezultatele obţinute în compensarea şi recuperarea deficienţilor prin metoda ergoterapie! (acti-vism psihofizic), cît şi pe calea exerciţiului, a activităţii în genere, a învăţării. Astfel, diferitele supliniri şi restructurări funcţionale în sistemul nervos central se realizează în depen-denţă de trebuinţele care apar în procesul activităţii specific umane, în muncă, în producţie. Treptat, restructurările dina-mice din sistemul nervos central, prin trecerea în prim plan a unor analizatori în locul celui pierdut sau lezat, iar în plan secundar a altor analizatori (la orbi, în prim plan tactul, miş-carea, auzul, vibraţiile, iar în plan secundar, gustul, mirosul) favorizează perfecţionarea analizei, a diferenţierilor şi sinte-zei în analizatorii implicaţi, constituirea unor dominante şi subdominante psihofiziologice. Astfel percepţiile, reprezentate, gîndirea, emoţiile şi sentimentele îşi dezvoltă calităţi noi,^ care suplinesc tot mai adecvat şi mai bogat datele din analizatorii pierduţi sau lezaţi. Principiul activismului se con-astfel cu ideea ,de etape, de durată, de timp. Compensa-

nu este aşadar un fenomen care se elaborează spontan.

41

Acţionînd, muncind, învăţînd, omul deficient dobîndeşte cunoştinţe, îşi formează deprinderi în condiţiile date ale defi-cientei, lărgindu-şi considerabil conţinutul vieţii psihice. Trep-tat, prin încercări izbutite şi erori, deficientul îşi formează procedee compensatorii individuale care, în baza principiului economiei forţei, a locului şi timpului, tind spre automatizare.

Se poate aiirma că în afara activităţii şi a muncii, nu există şi nu poate exista adaptare compensatorie.

Principiul unităţii constituie condiţia esenţială a integri-tăţii psihofizice a personalităţii. Principiul unităţii realizează integrarea, echilibrul şi armonia stărilor fizice, psihice şi morale. Sînt cunoscute consecinţele alterării principiului uni-tăţii şi în arhitectonica personalităţii în diversitatea compo-nentelor şi a nivelelor sale, cînd tulburarea unei componente sau a unui nivel conduce la dezintegrarea sau tulburarea în-tregului. De exemplu, în schizofrenie, în oligofrenie, în surdi -tate etc., tulburarea devine generală şi generalizată, cu toate că leziunea ar aparţine numai unuia din elemente. Putem exemplifica aceasta la surditate, deşi aserţiunea noastră ar putea părea aici mai puţin convingătoare. Pierderea auzului de timpuriu duce în mod inevitabil şi la pierderea vorbirii. Pierzîndu-se vorbirea, se pierde capacitatea de a integra şi generaliza datele cunoaşterii lumii obiective şi, prin urmare, este afectată grav dezvoltarea psihică generală.

Ideea de unitate în diversitate deschide noi perspective în explorarea consecinţelor primare ale deficienţei, cît şi a ecoului pe care acestea îl au asupra întregului, în interacţiu-nea ce există între parte şi întreg.

Ideea de unitate, de interacţiune, de dialectică, tratată ca principiu, trebuie să fie corelată cu analiza şi sinteza. Analiza este într-un anumit sens operaţia de identificare a torentului de informaţii sosit la scoarţă din cele mai variate surse şi de natură variată, în timp ce sinteza este operaţia care unifică şi simplifică, schematizînd aceste informaţii conform princi-piului economiei, creîndu-se sisteme integrative şi elaborîn-du-se scheme generalizatoare.

Principiul analizei şi sintezei, în condiţiile diferitelor defi-cienţe, interesează îndeosebi prin modalităţile în care se elaborează aceste două activităţi unitare. Avem în vedere îndeosebi particularităţile analizei şi sintezei la debilul min-tal şi la imbecil, unde afecţiunile scoarţei cerebrale influen-

42

tează prin aceste activităţi deficitare nu numai procesul de cunoaştere, ci şi celelalte componente psihofiziologice şi ac-tivităţi pedagogice. Determinate de natura analizei şi sintezei, In toate deficienţele se pune problema metodelor şi procedee-lor pedagogice compensatorii. Astfel de probleme, adecvate însă naturii deficienţei, se pun şi la orbii care sînt normali din punct de vedere psihic, iar lipsa văzului este suplinită predo-minant de pipăit sau de auz. Nu numai conţinutul analizei şi sintezei tactile ne interesează în acest caz, dar şi forma şi durata în care se desfăşoară analiza şi sinteza tactilă, în com-paraţie cu analiza şi sinteza vizuală.

Cele cîteva principii expuse aici, deşi într-o manieră sin-tetică, exprimă totuşi în esenţă concepţia ştiinţifică contem-porană care fundamentează legic fenomenul de adaptare com-pensatorie şi de integrare socială a deficienţilor în viaţă.

O analiză aprofundată a mecanismelor compensării trebuie să plece de la clarificarea celor trei noţiuni care în practică sînt insuficient diferenţiate sau uneori se confundă: recupe-rarea biologică (medicală), compensarea şi recuperarea socială. Această distingere este cu atît mai necesară cu cît ea nu este o chestiune de formă (de limbaj), ci de conţinut, angajînd legi specifice, mecanisme, metode şi procedee diferite, precum şi instituţii diferite.

Compensarea ca fenomen interior psihofiziologic de re-structurare a schemei funcţionale, de substituţii, de comutări nervoase şi autoreglări este în general precedată de recupe-rarea 'biologică-medicală a organelor şi funcţiilor lezate sau pierdute.

Pentru recuperarea biologică se foloseşte un sistem de in-tervenţii medico-chirurgicale, de terapie complexă, de educa-ţie fizică medicală şi protezare.

Dacă în această etapă critică pentru organism, imobiliza-rea sau repaosul total trebuie să primeze, în a doua etapă sau, în unele cazuri, concomitent cu aceasta, în procesul com-pensării trebuie să primeze activitatea, mişcarea organului sau a organismului, un activism integral, care este condiţia esen-ţială a restructurării fizice, psihice şi morale.

Deşi recuperarea biologică poate precede în timp proce-sul compensator, în unele cazuri ele se pot desfăşura concomi-gnt, în raport cu natura deficienţei şi cu unii factori implicaţi.

43

Recuperarea relativă a unui braţ amputat, de exemplu, poate să se realizeze printr-o pensă sau o proteză, dar com-pensarea funcţiei braţului pierdut este un proces de exerciţiu, de învăţare, de elaborare a unei noi scheme funcţionale în biomecanica organismului, un proces de durată, de readap-tare şi de echilibru în noile condiţii.

Evoluţia acestui proces caracterizat prin flux şi reflux, în care intervenţiile exterioare se reflectă prin condiţiile interne ale organismului, se termină în genere printr-un proces adap-tativ de nivele diferite, prin ceea ce noi numim recuperare socială.

Recuperarea socială implică drept scop final integrarea în viaţa socială prin practicarea unei profesiuni şi echilibrarea morală a personalităţii. Ea presupune realizarea recuperării biologice, precum şi compensarea funcţională şi morală a deficientului. O asemenea complexitate a conţinutului e con-diţionată de diferenţierea metodelor, a procedeelor de lucru, precum şi de diviziunea muncii şi a colaborării dintre spe-cialişti.

Dacă în recuperarea biologică-medicală un rol predomi-nant îl au metodele medicale-chirurgicale,:în compensare şi în recuperarea socială rolul predominant revine procesului învă-ţării, deci pedagogului, psihologului şi tehnicianului (pentru protezarea tehnică şi electronică).

Principiile şi legile prezentate mai sus au o valoare gene-rală în toate deficienţele, putînd acoperi total sau parţial atît recuperarea biologică, compensarea, cît şi recuperarea socială: mecanismele prin care se realizează aceste procese sînt însă diferite, avînd specificitatea lor. In sfera fenomenului com-pensator de care ne ocupăm aici, mecanismele diferă sub-stanţial nu numai de la o deficienţă la alta, dar şi de la un grad mai mic la unul mai mare al aceleiaşi deficienţe. Această realitate nu exclude ideea după care unele mecanisme în ela-borarea procesului compensator pot avea o acţiune comună, tuturor deficienţelor; de exemplu ieed-backul şi acceptorul acţiunii, în timp ce alte mecanisme pot să se elaboreze strict determinat de particularităţile fenomenului ce trebuie com-pensat, antrenînd noi configuraţii şi restructurări, de la o etapă la alta a evoluţiei acestui proces.

Investigarea experimentală a fenomenului compensator în principalele deficienţe — folosind fie o aparatură electronică

44

modernă, fie rezultatele unor noi cuceriri fiziologice sau bio-chimice, ca de exemplu teoria biostructurii, în speţă teoria fosfolipidică la baza memoriei1 — permite să îmbogăţim con-ţinutul acestei probleme şi deschide noi perspective de inter-pretare, unele verificate experimental, altele ipotetice (în or-bire, oligofrenie, deficienţele motorii, în surditate etc.j. Este important de remarcat faptul că mijloacele tehnice moderne introduse în clasicele metode de învăţare şi compensare creează o revoluţie în eficienţa practică a compensării şi re-cuperării.

Intre mecanismele cu acţiune comună în toate deficienţele, aierentaţia inversă (feed-back) ocupă un loc central.

Fără aferentaţia inversă, care să semnalizeze de la peri -ferie existenţa deficienţei funcţionale, sistemul nervos cen-tral nu poate începe procesul compensator.Importanţa aferentaţiei inverse a crescut considerabil în

epoca noastră, întrucît ea constituie principiul de bază în mecanismele cibernetice. Ordinatoarele, prin stocarea infor-maţiei şi reproducerea ei, se bazează pe un remarcabil com-plex de procese de feed-back; proiectilele teleghidate, radarul, tennostatele se bazează pe acţiunea feed-back-ului. în comportamentul organismului uman aceste mecanisme ating o înaltă treaptă de perfecţionare. Reglarea contracţiei musculare este modelată de un comportament ordonat, de la interac-ţiunea ritmicităţii muşchilor respiratori, de la controlul pozi ţiei membrelor, la controlul muşchilor vorbirii; toate acestea implică mecanisme nervoase centrale reglate prin feed-back. Prin feed-back centrul nervos de control se modulează cres-cînci sau micşorînd influxul motor ulterior. Controlul apara-tului cardio-vascular, echilibrul hormonal, constanţa mediului interior, reglarea temperaturii, activitatea echilibrată a gru-purilor de celule din sistemul nervos central, măduva spinării, trunchiul cerebral, formaţia reticulară, toate aceste meca-nisme, precum şi altele, sînt reglate prin feed-backul negativ2. Prin feed-back, comportamentul uman se adaptează la cu-vintele şi actele celor din jur, modificîndu~şi reacţiile, se

Acad. prof. dr. Eugen Macovschi, Unele probleme ale meca-nismelor de reglare şi ale structurii materiei vii. In: „Studii şi cercetări Qe

<Mochimie", ni. 8, 1965., ? u d s o n Hoagland, Potentialite dans Ie controle du comporta->'. In: L'homme et son avenir. Paris, 1968.

45

Fig. 2. Schema aferentaţiţ inverse

ffeacf/e

adaptează necontenit la condiţiile complexe ale mediului, precum şi în raporturile interpersonale. Este neîndoielnic că un asemenea mecanism (Ieedback) antrenează modificări psi-ho-chimice la nivelul celulelor, îndeosebi al celulelor ner-voase1. Nu avem nici un temei să abandonăm ideea că în fe-nomenul compensării, unele aspecte mai dificile de explorat, cum sînt cele din domeniul oligofreniei, pot fi ordonate şi interpretate şi pe baza unor noi teorii din biochimie.

Aferentaţia inversă, ca proces de autoreglare este în-dreptată în direcţia inversă faţă de excitaţia efectaare, sem-nalizînd de la periferie la centru, selectînd şi reglînd ela-borarea din ce în ce mai adecvată a actului efeotor2 este un proces continuu retroaferent de analiză şi de diferenţieri, care conduce treptat la eliminarea actelor inutile şi la fixa-rea şi automatizarea actelor utile adaptării compensatorii.

în etapa finală de adaptare în care se produce încetarea fenomenului compensator feed-backul, alege noile forme de reacţii ale sistemului nervos central în direcţia compensării şi fixează ultima formulă prin acceptorul acţiunii, formulă care a dat efectul cel mai reuşit de adaptare la periferie.

1 Ibidem, p. 178. ,t - • ' - ' ' ' '!'2 Probleme teoretice ale ci&emeticif, Bucureşti, 1963. '? > » >

iUltima formulă de adaptare va constitui nivelul modali-

tăţii de autoregla] al funcţiilor compensatorii, între formele de feed-back care acţionează mai frecvent în deficienţe avem feed-backul informaţional, feed-backul postural şi feed-backul voluntar, în orbire, în surditate şi în deficienţele motorii; aceste trei forme de aferentaţie inversă intră cu precădeţe în schema acţională, dinamică, în trecerea progre-sivă de |la faza critică la fazele ulterioare, calitative, ale re-cuperării şi compensării.

în ptima iază a dezvoltării proceselor compensatorii, da-torită tulburării unităţii funcţionale a organismului apare o reacţie generalizată de orientare care ridică tonusul de exci-tabilitate în toţi analizatorii şi mobilizează sursele energetico-funcţionaîe ale organismului în lupta împotriva deficienţei apărute1. Iradierea procesului excitaţiei pe scoarţă face să se includă în activitatea corticală un mare număr de analiza-tori şi sisteme de legături temporare. Aceasta este perioada de încercare şi de delimitare a rolului fiecărui analizator sau sistem funcţional în compensarea tulburării date. Deşi activi-tatea analitico-sintetică este foarte intensă, ea poartă încă un caracter generalizat, difuz, ca urmare a dezechilibrului funcţional produs, în etapa următoare, ca rezultat al analizei şi sintezei impulsurilor venite din diferiţi analizatori, se realizează'o restructurare şi coordonare adecvată a funcţiilor rămase, şi se definitivează mecanismele compensatorii. Prin aceasta, unii analizatori vor juca un rol permanent în pro-cesul compensării, alţii vor participa doar periodic, inclu-zîndu-se în schema mecanismelor compensatorii numai în anumite momente, în funcţie de condiţiile obiective, în sfîrşit, alţii, care nu participă direct în mecanismele compensatorii, îşi vor subordona activitatea lor noii restructurări şi reorga-nizări funcţionale. Astfel, activitatea unui analizator oarecare, in funcţie de condiţiile externe, de structura şi caracterul tulburării provocate, poate să fie dominantă. De exemplu,

, An o c hi n, P. K., Rol orientirovocino-issledovatelskoi reackţii v oorazovanii reflexa. In: Orîentirovocinîi reilexks i orientirovocino-issledo-vatelskaia deiatelnosti (sub red. lui Voronin, L. G. L e o n t i e v, *uria, A. R. Sokolov, E. N., Vi n o ga d o v a, O. S.). Moskva, 1958.

47

Centrul nervos

Mimul

In acest sens se înscriu rezultatele şcolilor de neuropsihiatrie, psihopatologie, psihologie şi pedagogie din Franţa, Uniunea Sovietică şi America, precum şi unele rezultate pozitive în problemele compensării obţinute la Universitatea din Bucu-reşti. Rezultă, prin urmare, că, indiferent de natura deficien-ţei, fenomenul compensaţiei este condus legic de acţiunea aceloraşi principii: în elaborarea mecanismelor compensării găsim, de asemenea, aceleaşi procese nervoase care stau la baza activităţii organismului; normal, numai că ele apar în alte relaţii, îmbinîndu-se într-un mod original; se modifică schema generală a coordonării '-funcţionale în concordanţă cu natura şi gravitatea tulburărilor, cu particularităţile sistemului nervos şi cu totalitatea factorilor persoanei. Restructurările neurodinamice care au loc, specifice fiecărei deficienţe, nu atrag după ele crearea, formarea de substraturi morfologice noi, ci doar elaborarea de noi funcţii adaptative, care asigură un echilibru corespunzător condiţiilor şi relaţiilor dintre subiectiv şi obiectiv.

în acest sens, exemplificările privind natura şi specifici-tatea elaborării fenomenului compensator ne vor dezvălui aspectele particulare teoretice şi practice implicate în prin-cipalele deficienţe. In orbire, pierderea vederii după ce s-au elaborat reprezentările vizuale, determină, în condiţiile evo-luţiei în etapele analizate mai sus, stabilirea unor legături nervoase noi, o nouă schemă funcţională, prin includerea dominantă a unor analizatori ca, de exemplu, tactul şi mişca-rea (pipăitul), care suplinesc o serie de activităţi de o deo-sebită precizie vizuală. Nevăzătorul C.B., deşi a pierdut vederea cu 30 de ani în urmă, poate scrie în alb-negru ca şi înainte de orbire (subiectul C.B. a fost profesor universitar la catedra de chimie).

Prin simpla îndoire simetrică a foii de scris pentru a obţine rînduri regulate de l cm lăţime, nevăzătorul reali -zează o „liniatură" care îi permite prin atingere tactil-mo-torie să urmărească cu rigurozitate direcţia şi simetria rîndurilor scrise (v. fig. 14).

Interacţiunea analizatorilor este pusă în evidenţă de scrierea propriu-zisă (relaţia reprezentare vizuală — tact — mişcare) şi de menţinerea formei corecte a literelor, a spa-ţiilor dintre litere, echilibrarea grafică a fiecărei litere în ansamblul scrierii cu majuscule, caracterul lizibil şi estetica

50

rierii etc. Datorită interacţiunii analizatorilor în activitate, 'C nrocesul muncii se stimulează permanent aferentaţia in-^rsă, sînt incluse în circuitul funcţional sistemele de legături cll zona vederii (zona occipitală) care, deşi nu receptează stimuli specifici (luminoşi), este antrenată psihofiziologic prin utilizarea şi conservarea reprezentărilor vizuale. Probele electroencefalografi.ee arată că la orbii cu deficienta surve-nită, zona vederii nu reprezintă o pată oarbă, ci aici se propagă aceleaşi unde cerebrale ca la omul cu vedere nor-mală.

La orbii surveniţi, datorită elaborării şi menţinem stereo-tipilor dinamici vizuali din perioada anterioară orbirii, se păstrează o serie de deprinderi vizuale care se manifestă şi în activităţile lor de după orbire. Cînd lucrează în producţie, de exemplu, aceşti nevăzători urmăresc cu „privirea" opera-ţiile de muncă, ca şi cum ar vedea. Cînd citesc, „urmăresc" cu privirea rîndurile pe carte. Ei execută mai corect un desen cu ochii deschişi decît dacă îi ţin închişi. Orbii surveniţi apreciază cu mult mai uşor distanţele (m, hm, km) decît orbii congenitali. Astfel de acţiuni compensatorii în conduita nevăzătorilor care păstrează reprezentările vizuale, nu se în-tîlnesc în general la nevăzătorii congenitali sau în orbirea survenită pînă la vîrsta de 2—3 ani. La orbii congenitali, lipsa totală a reprezentărilor vizuale face ca încă de la naş-tere să se elaboreze structurarea unei scheme funcţionale şi nu restructurarea schemei, într-o asemenea schemă originală, calităţile vizuale ale lumii obiective pot fi numai relativ înlocuite şi numai prin comparaţii şi analogii. Astfel compen-sarea se realizează printr-un proces de relativă echivalenţă în funcţie de conţinutul şi forma reflectorie a analizatorilor rămaşi normali, precum şi de o serie de factori care definesc persoana în ansamblu. La orbi, particularităţile elaborării fenomenului compensator pot fi foarte bine surprinse în acea formă particulară a procesului de cunoaştere care este orien-tarea în spaţiu.

Este posibil ca în afara mecanismelor nervoase prezentate a_ici, fenomenul compensării în orientarea în spaţiu să dispună Şi de alte mecanisme, cu mult mai fine, cum ar fi, de exemplu, elaborarea unor dominante psihofiziologice.

în cercetările noastre, dominanta orientării în spaţiu la °rbi ni se dezvăluie ca fiind diferită oarecum de clasica domi-

51

In acest mod cuvîntul permite suplinirea prin imagini verbale şi noţiuni a acelor aspecte senzoriale inaccesibile omului lipsit de vedere.

Dar aici rezidă şi primejdia pe care o prezintă folosirea cuvîntului fără suportul senzorial. La orbi poate apărea un decalaj între datele senzoriale inaccesibile lor şi noţiunile verbale corespunzătoare. Astfel, un elev orb poate descrie foarte bine cămila, dar întrebat cît este de înaltă, el arată înălţimea pieptului său. Acest decalaj între latura senzorială şi cea logică duce la formalism în cunoaştere, la formarea de noţiuni corecte sub raportul descrierii verbale, dar lipsite de 'conţinutul senzorial corespunzător.

Acest fenomen negativ este şi mai frecvent la nevăzătorii congenitali, dacă nu se procedează prin confruntări cu obiec-tele şi fenomenele pe calea intuiţiei, prin comparaţii şi ana-logii.

Dar pe lîngă funcţia sa de integrator şi generalizator al datelor senzoriale, cuvîntul reprezintă un generator de ener-gie, un stimulator cu funcţii dinamogenice, afective şi voli-ţionale. Prin aceste calităţi, capacitatea cuvîntului de a influenţa componenta morală a deficientului capătă un rol compensator uriaş. In acest context trebuie înţeles rolul îeed-backului voluntar ca un redresor de energie şi de echilibru moral în viaţa deficienţilor.

în surditatea timpurie, care atrage după sine şi pierderea vorbirii, un rol compensator important îl deţine analizatorul vizual, prin recepţia optică, sau prin interacţiunea văz-miş-care în variatele ei aspecte (labio-lectură), adică comunicarea prin citirea pronunţiei pe buzele interlocutorului sau prin dac-tilare (comunicarea prin semne dactile). Pe canalele optice acţionează aferentaţia inversă verbal-motorie, îndeosebi în formele de hipoacuzie gravă, cînd pronunţia poate fi corec-tată în oglindă prin comparaţie cu formele de pronunţie a fonemelor de către pedagog.

Un rol important în procesul compensator în deficienţele de auz îl deţine aparatura electronică. Nu ne propunem să descriem aici întreaga gamă de aparate amplificatoare care tind să ocupe un loc tot mai larg în reeducarea hipoacuzici-lor în procesul de învăţămînt şi în producţie, ci ne vom referi doar la biosciloscopul catodic. Utilizarea acestui aparat

54

Fig. 3. Biosciloscopul catodic

electronic la surzi a format obiectul unor cercetări experimentale şi comunicări pe care le-am întreprins la Şcoalaprofesională de surdomuţi nr. l din Bucureşti şi la Universitatea din Bucureşti1.

__La subiecţii care prezintă coîoză la ambele urechi (pier-

derea auzului de .peste 90 de decibeli), percepţia vizuală comparativă a oscilogramelor sunetelor produse de profesor şi a celor produse de deficient constituie singura cale de corecţie a articulaţiei, a intensităţii, a modulaţiei şi a rit -mului vorbirii.

La hipoacuziei! de diferite grade procesul compensator este favorizat de amplificarea sunetelor prin biosciloscop,

1 Comunicarea a fost prezentată la Sesiunea ştiinţifică a Universităţii Bucureşti din iunie 1963.

55

precum şi de integrarea optică a celor două bioscilograme care în faza finală trebuie să se suprapună1.

Folosirea biosciloscopului catodic atît ca mijloc compen-sator cît şi ca metodă modernă de , educare a vorbirii este tot atît de utilă în logopedie cît şi în laringectomie.

în oligofrenie, abordarea problemei compensaţiei prezintă o foarte mare dificultate,,iar tratarea ei impune o deosebită prudenţă. In ciuda faptului că în literatura de specialitate din acest domeniu problema compensaţiei este prea puţin sau chiar de loc abordată, în educaţia copiilor oligofreni, debili-mintal şi, parţial, în unele cazuri de imbecilitate con-statăm un fapt deosebit de important în acest sens: între debilul mintal, din clasa a IV-a, cel din a Vl-a, şi cel din a VUI-a (ca să ne referim la perioade mai semnificative în comportamentul acestor deficienţi) există deosebiri calitative evidente, cel puţin în 60—80% din cazuri, în conduita acestora creşte simţitor capacitatea de orientare şi independenţă în deplasare şi în autoservire, unii înregistrează succese la nivelul şcolii Ajutătoare în procesul de învăţămînt şi în elaborarea deprinderilor de muncă elementară; procesele de cunoaştere (percepţii, memorie, gîndire) prezintă noi valori adaptative. în general componentele personalităţii (afectele, voinţa şi activitatea) capătă forme integrative mai echilibrate şi mai unitare în ansamblul persoanei.

Dificultăţi şi mai mari prezintă explicarea acelor cazuri, mai rar întîlnite, de imbecili calculatori, oligofreni gravi, care sînt capabili de a efectua calcule şi probleme mate -matice depăşind cu mult posibilităţile (în condiţiile date) omului normal; cazurile acestea sînt cunoscute în literatura de specialitate sub numele de idioţi savanţi. Dat fiind faptul că în oligofrenie atît scoarţa cerebrală cît şi subscoarţa pre-zintă tulburări lezionale grave în zone şi la niveluri diferite, modalităţile de suplinire a funcţiilor lezate, precum şi capa-citatea de restructurare a schemei funcţionale în astfel de condiţii devin în genere -.imposibile şi fără un potenţial ener-getic care să poată compensa funcţia zonelor lezate. Iden-

1 Funcţia integratoare a analizatorului vizual prin biosciloscopul cato-dic în deficientele auditiv-verbal-motorii. în: „Buletinul pedagogic", nr. 3, M.S.O.S., Bucureşti, 1963.

J •' ' ' •^ '

56

. 4. Subiectul O. G. imbecil calculator

tificarea unui astfel de proces este dificil de realizat prin metode clinice sau psihologice.

Din această cauză, în abordarea şi explicarea fenomenului compensator pe baze fiziologice apar dificultăţi şi incerti -tudini care plasează interpretarea pe un teren nesigur şi greu de verificat experimental. Chiar şi aprecierea unei metode ca , electroencefalograma sau interpretări ca aceea dată de T h . Ruch ş i J . Fu l ton pr in s imptomul de vec ină ta te la care ne-am referit mai sus, nu pot elucida complexitatea acestui fenomen. Pentru ca zona lezată să poiată fi compen-sată de zonele învecinate (simptomul de vecinătate), printr-un excedent funcţional, este necesar ca acele zone să dispună ele însele de un astfel de potenţial funcţional. Or în cazul unor leziuni extinse ale scoarţei şi subscoarţei, ca în oligo-enie, — cum am văzut — se presupune că acest fenomen este puţin probabil, dacă nu chiar imposibil.

In condiţiile oligofreniei una din căile abordării proble -mei compensaţiei care s-a impus ca fiind mai sigură prin

57

Fig. 5. Schema de calcul a lui Pericle Diamandi dupâ Alfred Binet

3

. r- :":.-...'.' : '

25

LO

M6M7 J8 V9S 10

Februarie 1358

Fig. 6. Schemele de calcul ale oligofrenului O. G.

mecanismele ei verificate experimental şi parţial ipotetice, este interpretarea biochimică.

Cazul de oare ne-am ocupat, un imbecil calculator de performantă în matematică, ne-a permis amplasarea inter-pretărilor acestui fenomen pe noua teorie din biochimie a substanţelor iosiolipide, adaptată la particularităţile patolo-gice ale acestor cazuri. Cazul oare ne-a permis abordarea problemei compensaţiei pe baza teoriei fosfolipidice în inter-pretarea memoriei — cum am spus — este un imbecil în vîrstă de 22 de ani (subiectul O.G.j1.

In urma examenului psihologic efectuat printr-o serie de

metode (inclusiv metoda testelor), subiectul prezintă C.I.=»

1 Subiectul ne-a fost prezentat spre studiu de conducerea Institutului de expertiză a capacităţii de muncă, Bucureşti.

58

ttO.OO

,3110

Marhe fi

Fig. 7 a, b- Desene ale oligofrenului calculator O.. G.

= 0,59, ceea ce corespunde unei debilităţi mintale profunde, deşi în actele de conduită el se manifestă ca imbecil.

La subiectul O.G. procesele psihice de cunoaştere exprimă o formă gravă de oligofrenie,- excepţie fac memoria şi capa-citatea de calcul matematic (mecanic), care au o dezvoltare prodigioasă.

Subiectul face calcule cu cele patru operaţii, care prin viteza şi exactitatea lor depăşesc cu mult posibilităţile omului normal. Interesante sînt operaţiile calendaristice de identificare a zilelor din an corespunzător unor date stabilite.

Cercetările experimentale efectuate de noi ne-au dus la concluzia că subiectul operează cu scheme vizuale analoage schemelor cu care opera celebrul calculator Pericle Diamandi, descris în lucrarea lui Alfred B i n e t (vezi schema optică prezentată de A. Binet, după care făcea calcule Pericle Diamandi). Schemele subiectului nostru sînt forme geometrice, dar tot atît de operative. Pentru lunile cu patru săptămîni, un pătrat; pentru lunile cu cinci săptămîni, un pentagon, iar pentru calculele aritmetice, combinarea claselor nume-riale2 (vezi schemele cu oare operează subiectul O. G.).

Alfred Binet, Psychologie des grands calculateurs et joueurs dechecs. Paris, 1894.InterPretations et nouvelles solutions psychologiqu.es et biochimiques 5 t

pr°Weme de l'enseignement et de la compensation c/iez Ies ptirenes „Grands calculateurs". In: „Bulletin de pyschologie", nr. 274, , decembrie, 1968.

59

Dincolo de valoarea schemelor optice cu care operează acest oligofren, ni s-a impus cu necesitate considerarea unei noi teorii biochimice care ar putea explica fenomenul compensator.

Care sînt premisele noii teorii biochimice, teoria fosîo-lipidicâ, ca factor explicativ al activităţii prodigioase de calcul expuse mai sus, în speţă memoria?

Considerarea chiar şi ipotetică a rolului substanţelor îosfo-lipidice la baza mecanismelor unor procese psihice implicate în învăţare, este determinată de înseşi particularităţile bio-chimice ale acestor substanţe, al căror rol deosebit pare a fi pus în evidentă şi prin astfel de cazuri patologice.

Cantitatea de informaţii cu care operează psihicul uman, acumulată şi transmisă de formaţiile polifosiolipidice, este de proporţii fantastice şi incomparabil mai mare decjf cea care poate fi acumulată de moleculele acizilor nucleici1

Ţinînd seama că componentele polifosfolipidice au cali-tatea de a reacţiona instantaneu prin deformări reversibile şi sincronice la stimulii care vin din receptorii

fiziologici, li se poate atribui denumirea de componente polifosfolipidice transmiţătoare2. Intensitatea şi propagarea oscilaţiilor senzoriale, care se transmit prin componentele polifosfolipidice transmiţătoare nu depind numai de intensitatea oscilaţiilor senzoriale, (a exerciţiului în acel moment), ci se poate admite că ele depind şi de gradul de neomogenitate a structurii pe care o formează componentele foslolipidice transmiţătoare, aceasta datorită, între altele, şi factorilor metabolici, chimici şi patologici.

Aşadar, în cazul unor stări patologice care modifică şi gradul de neomogenitate a structurii polifosîolipidelor, pot avea loc manifestări de hiper şi hipoestezie, ceea ce ne interesează în cazul analizat aici.

Cu privire la înregistrarea şi fixarea informaţiei senzoriale, ipotezele din noua teorie arată că polifosfolipidele sînt componente pe care se face înregistrarea acestei informaţii, proteinele sînt componente care fixează această informaţie

1 Acad. prof. Machovschi, E., Materia vie şi premise ale unei

teorii moleculare a memoriei, în: ,,Studii şi cercetări de biochimie", nr. 3,Bucureşti, 1966, p. 232—247.

2 Idem.

•• stabilizează deformările produse la nivelul polifosîolipidelor împiedicînd revenirea lor la starea dinainte de înregistrare, iai componentele nucleice sînt formaţiuni de-a lungul cărora se' orînduiesc primele două categorii de componente, si au funcţia de a dirija influxul nervos care intervine în procesul înregistrării şi reproducerii informaţiei senzoriale. Aşadar, componentele polifosfolipidice ale materiei din celula nervoasă pot îndeplini funcţii mnezice diferite, alcătuind atît materialul transmiţător cit şi materialul purtător al informaţiei senzoriale. De aceea gradul de rezistentă a complexului material polifosfolipidoproteinonucleic determină şi gradul şi durata deformărilor senzogramelor, adică păstrarea şi, în speţă, uitarea lor.

Cu cît gradul de deformare este mai mic, pe măsura trecerii timpului modificările caracteristice senzogramelor devin tot mai puţin pronunţate, tinzînd asimptotic spre zero, fără însă a-1 atinge vreodată. H. Bergson afirma pe bună dreptate că nu există uitare totală. Ipotezele mecanismelor de înregistrare a

informaţiei în lucrarea citată mai sus admit un dispozitiv neuroînregistrator, un dispozitiv neuropurtător şi un dispozitiv neuromotor; (aceasta prin analogie de tip cibernetic cu sistemele acustice).

în ce priveşte mecanismul de reproducere a informaţiei se admite participarea aceloraşi mecanisme neurofunctionale: înregistrator, purtător şi motor1. Modulaţiile care au loc pe baza impulsurilor nervoase se repercutează asupra componentelor polifosfolipidice transmiţătoare, care acţionează asupra formaţiilor senzoriale centrale respective, acestea transformîndu-le

în senzaţii.Procesul de reapariţie

a senzaţiilor în conştiinţă are loc fie sub influenta actului voluntar, fie sub influenta unor asociaţii foarte variate2.

Aceste cîteva premise teoretice, unele ipotetice, din noua teorie polifosfolipidică cu privire la mecanismele înregistrării, Păstrării şi reproducerii informaţiei senzoriale, ne-au permis căutarea şi abordarea teoretică şi practică a unor noi direcţii Şi interpretări în problema compensaţiei în oligofrenie.

Acad. prof. Mă c ove s c hi, E., op. cit, p. 232—274.loidem. ,. ,. . . . • ,

t, : Unele soluţii ale problemei ;, , , «,

Ce explicaţie putem da faptului că, în condiţiile unor distrugeri masive a celulelor nervoase în oligofrenie, este totuşi posibilă elaborarea unor procese mnemonice şi de calcul prodigioase, a unor reprezentări de scheme spaţiale operatorii, precum şi a unor elemente combinatorii, stereo-tipizate ca în cazul subiectului O.G.? Considerînd unele ipo-teze şi experienţe din noua teorie polifosfolipidică, putem admite că însăşi marea capacitate a substanţelor fosfolipidice de a păstra şi utiliza o imensă cantitate de informaţii, mai mare decît realizează moleculele acizilor nucleici, ar putea explica parţial fenomenul.

Premisele acestui mecanism ar corespunde cu ceea ce I. P. P a v l o v, A. G. I v a n o v-S m o l e n s k i şi E. A. A s r a t i a n admiteau în teoria lor fiziologică despre com-pensare, şi anume că celulele cele mai îndepărtate de pe scoarţa cerebrală lezată nu au rolul unor analizatori fini (funcţie pe care pot să o realizeze celulele din nucleu), ci au rolul de a compensa funcţia lezată sau pierdută1.

Noi considerăm că tocmai astfel de substanţe de natură fosfolipidică, purtătoare ale unei mari cantităţi de informaţie, sînt în măsură să suplinească, din zone cerebrale îndepărtate topografic, lipsa de informaţie din zonele supuse leziunii. O asemenea cantitate de informaţie bogată în zonele vecine ar putea exercita o influenţă analoagă simptomului de vecină-tate descris de T. R u c h şi J. F u 11 o n.

Acesta este un aspect al problemei; un alt aspect îl con-stitiue ipoteza că intensitatea şi propagarea oscilaţiilor senzo-riale implicate în procesele psihologice (în învăţare-merno-rare) nu depind numai de forţa excitantului, ci şi de gradul de neomogenitate a componentelor poliîosiolipidice, precum şi de alţi factori.

Starea de neomogenitate, ca mediu de propagare a infor-maţiei, este modificată, la rîndul ei, la oligofreni, de factori patologici, de factori metabolici, şi probabil şi de alţi fac -tori. Or, tocmai în aceste condiţii de neomogenitate de

1Ivanov Smolenski, A. G., Studii de fiziopatologie a activităţii nervoase superioare. Bucureşti, Editura de stat pentru literatura ştiinţifică şi didactică, 1951, p. 46.

62

atură patologică pot avea loc, potrivit teoriei amintite, anifestări de hiper şi hipoestezie, unele zone din creier cu ţ nc+iile corespunzătoare puţind exercita un rol preponderent "în raport cu alte zone. In acelaşi context poate fi admis faptul specificat în teoria polifosfolipidică, potrivit căruia aradul şi durata deformărilor senzogramelor, în speţă uitarea (în învăţare), sînt determinate de rezistenţa complexului polifosfolipidoproteinonucleic. Aşadar, aceasta devine o ecuaţie biopsihică personală; faptul este extrem de intere-sant, întrucît o asemenea fundamentare biochimică ar putea explica fenomenul „idioţilor savanţi", precum şi cazul O. G. cercetat de noi.

In concordanţă cu ipotezele noii teorii, s-ar putea admite că rezistenţa unui astfel de complex la aceşti indivizi poate să fie deosebit de puternică în anumite zone asociative, ca aceea a memoriei şi a reprezentărilor, aceasta fiind probabil favorizată de gradul de neomogenitate în zonele respective şi limitrofe, înlesnind astfel elaborarea fenomenului com-pensator.

în concordanţă cu teoria generală a compensaţiei expusă mai sus, abordarea biofizică a mecanismelor compensaţiei în cazul de faţă se încadrează în aceleaşi principii şi legi potrivit cărora în afara activităţii, a exerciţiului şi muncii, nu există compensare.

In oligofrenie, în formele de debilitate mintală şi în for-mele mai uşoare de imbecilitate, oricare ar fi bazele pe care vom aborda interpretarea fenomenului compensator (biochimic, fiziologic etc.), trebuie să menţionăm rolul tera-piei complexe, îndeosebi al terapiei pedagogice şi al tera-piei prin munca fizică.

în acest sens, în scopul compensării şi recuperării în deficienţele intelectuale, este necesară experimentarea unor substanţe farmacodinamice pe bază de fosfolipide printr-o metodologie în care se va explora cea mai adecvată îmbi-nare a medicaţiei cu celelalte forme terapeutice şi îndeosebi cu munca fizică în aer liber.^ ş a cum am văzut încă din prima parte a lucrării, dato-nta

diversităţii formelor şi gradelor deficienţei în oligofre- ie> apar dificultăţi serioase nu numai în procesul de edu-afe şi recuperare a acestor deficienţi, dar în primul rînd

în operarea cît mai riguroasă a unei selecţii şi orientări spre forma de învăţămînt corespunzătoare.

în abordarea ştiinţifică a psihodiagnosticului în aceste ca -zuri, pe lîngă toate metodele şi mijloacele clasice şi moderne considerăm necesar să prezentăm scara coeficientului de in-teligenţă (după L. M. T e r m a n) ca unul din indicii concreţi şi pozitivi. Totuşi, asupra testelor aplicate în acest scop tre -buie păstrate rezervele ce se impun în lucrările actuale şi care au format obiectul criticii acestei metode.

C. I. = O — 24 idioţi ', ;'25 — 49 =: imbecili50 .— 69 fn debili mintal70 — 79 ro cazuri de frontieră (fie debili, fie întîrziaţi)80 — 89 s întîrziaţi90 — 109 normali

110 — 119 superiori120 — 139 excelenţi140 şi peste 140 — aproape de genii sau genii

Intrucît francezii operează uşoare modificări în scara lui Terman, redăm mai jos scara coeficientului de inteligenţă, folosită în lucrările franceze:1

, 0 — 2 5 idioţir 25 — 50 imbecili

50 — 60 debilitate mintală profundă60 — 70 debilitate mintală uşoară70 — 80 zonă de limită80 —90 .»., zonă lentă i ,.90 — 100 zonă de normalitate „

Pentru lămurirea unor probleme mai dificile implicate în stabilirea coeficientului de inteligenţă, este necesar să se reamintească faptul că acest coeficient rezultă din formula stabilită în acest scop de S t e r n (1912) şi se exprimă prin

1 P a r e n t, Paule et G o n n e t, C l a u d e, Leş ecoliers inadaptes. în: „Presses Universitaires de France", Paris, 1968, p. 102—103.

,aportul rezultat dintre vîrsta mintală şi vîrsta reala, cro-nologică, exprimate în luni şi înmulţit cu 100:

ci. =V-R

Ca rezultat al aplicării unui psihodiagnostic ştiinţific, se pun unele probleme dificile de selecţie, ca acelea ale unei riguroase diferenţieri între copiii care sînt întîrziaţi mintal şi copiii care sînt înapoiaţi mintal, ale constituirii de clase speciale pentru cei cu întîrziere mintală (C.I. = 70 — 90), pre-cum şi cercetarea atentă a evoluţiei lor intelectuale în aceste clase. O asemenea activitate complexă şi dificilă poate in-dica îndeosebi, limitele fenomenului compensator în defi-cienţele intelectuale.

în deficienţele motorii, elaborarea mecanismelor compen-satorii sînt condiţionate în mod substanţial de natura defi-cienţei (centrală-cerebrală, sau periferică), de forma deficien-ţei, de ritmul şi gradul în care s-a realizat recuperarea me-dicală, precum şi de alţi factori.

Un rol important în acest proces îl ocupă comufarea ner-voasă de la un emisfer la altul, ceea ce permite transferai unor funcţii (comutarea lor) de la un membru pereche la ce-lălalt, sau, de exemplu, de la membrele superioare (ampu-tate) la membrele inferioare.

Este cazul elevului F.F. care, avînd amputate ambele mîini, şi-a elaborat, prin transfer compensator, deprinderile de scrie-re la piciorul drept. Acelaşi elev şi-a elaborat un alt proce-deu compensator; ţine tocul cu dinţii şi îl mişcă cu bontu-rile braţelor, scriind şi desenînd în mod artistic (v. fig. 8, 9, 10, 11,̂ 12, 13).

Şi în compensarea deficienţelor motorii, activitatea ocupă un loc central. Prin urmare, în afara exerciţiului, a antrena-mentului, a educaţiei, nu există compensare.

Fenomenul de etapă, de durată, poate fi aici mai bine cercetat decît în alte deficienţe.

In prima etapa, după recuperarea biologică sau concomi-tent cu aceasta, organismul mobilizează resursele sale ener-detice şi funcţionale, opunînd în lupta cu deficienţa (ampu-.an, traumatisme, lezări întinse în organism) o cantitate 'rnensă de energie, care trece din stare potenţială în atare

100.

64 s _ Dcfectologie 65

Fig. 8. Subiectul F. F. cu membrele Fig. 9. Suceau; r. r. cu m «m orelesuperioare amputate; scrie cu superioare amputate; se ajuta la

P'C'°rul scris cu dinţii şi bonturile•«j «-ţ*

i 4*, '*«*'-/(?«J<3 *#:•##»:~»!»r* »»:*)#$->•« *»!f»«

' **.'««»

*JU. 4*<?V,«<^

«"—.rdi^n.*

t ,"'\ ' ^«<*t»j

Fig. 10. Scriere la Aritmetică a subiectului F, F.

In etapa următoare, ca

rezultat al analizei, al diferenţierii şi sintezei torentului de impulsuri, precum şi al solicitărilor la care este supus orga-nismul, are loc restructu-rarea şi implicit o nouă coordonare a schemei ge-nerale funcţionale. în noile condiţii, funcţiile mîinii drepte (amputate) sint preluate de mina stingă sau, în caz de am-putare a ambelor mîini, funcţiile pot fi preluate de picior (cazul descris mai sus).

Procesul de comutare nervoasă, care are ca re-zultat un transfer al func-ţiilor şi al activităţii de-monstrează că pierderea unor funcţii nu atrage după sine şi pierderea modelului intern al acţiu-nii — reprezentarea psi-hică, imaginea acţiunii.Reprezentarea, imaginea constituită în plan psihologic, este ceea ce numim fondul aperceptiv al învăţării, pe care se vor structura elementele constitutive generale ale geometriei mişcărilor mli-nii sau piciorului şi care

ela»orează prin trans-

sau prin noua struc-

Fig. 11. Desen al subiectului F. F

Fig. 12. Desen a! subiectului F. F.

Fig. 13. Desen al subiectului F. F.

fer

tură.

«t.67

Noua schemă în curs de elaborare datorită exerciţiului şi acţiunii, evoluează printr-un proces continuu de raportare şi comparare cu modelul intern. Un rol deosebit de impor-tant în această confruntare, care are loc prin „încercare şi eroare", îl deţine îeed-backul şi acceptorul acţiunii,

Şi în deficienţele motorii, îeed-backul (informaţional, pos-tural şi voluntar), în etapa finală în care se produce înceta-rea procesului compensator; foloseşte exclusiv noile forme de reacţie ale sistemului nervos central în direcţia compen-sării şi fixează ultima formulă prin acceptorul acţiunii, for-mulă oare a dat efectul cele mai reuşite adaptări la periferie (în conduită). Ultima formulă de adaptare va constitui ni -velul modalităţilor de autoreglare a funcţiilor compensate. Dacă am da valori tuturor factorilor implicaţi în cele două forme de acţiune ale organismului — recuperarea biologică ş i adaptarea compensa tor ie — am putea obţ ine chiar şi probabil ist ic, prin două formule matematice (prima de forma progresiei ar i tmetice, iar cea de-a doua de tipul progresiei geometrice), formula posibilă a gradului de recuperare şi respectiv formula gradului de compensare.

Arătam că încercarea şi eroarea sînt modalităţile prin care se elaborează noua schemă geometrică a mişcărilor, deoarece clintr-o diversitate de mişcări efectuate se selectează cele mai utile şi mai comode pentru noua structură a organismu-lui care a suferit amputări sau lezări; mişcările selective vor forma noua schemă, noua geometrie a tipului de mişcări. Prin această schemă organismul se va reechilibra în noile con -diţii recuperate şi compensate.- potrivit principiului economiei forţei, energiei, timpului şi spaţiului de execuţie a mişcării (ne referim la extinderea spaţială a mişcării din noua schemă).

Un loc deosebit de important în compensarea deficienţe-lor motorii, ca de altfel a tuturor deficienţelor, îl ocupă re -laţia dintre actul de voinţă, feed-backul voluntar şi procesul de restabilire.

într-o primă etapă, mobilizarea voluntară a întregii perso-nalităţi în luptă cu deficienţa face să crească tonusul moral»

68

t al rezistenţei generale a organismului, influenţînd po-S"rv evoluţia recuperării biologice. Pe măsură ce leziunea se Zl \abileste, ieed-backul voluntar face ca însăşi forţa mo-rală să crească; ea devine o pîrghie pe care se sprijină în -treaga psihologie a omului în ameliorarea suferinţei fizice şi morale. Aşadar îeed-backul voluntar, forţa morală, echilibrul moral nu numai că sînt determinate, dar ele însele deter -mină atît evoluţia fenomenului compensator, cît şi recupera-rea biologică şi recuperarea socială.

In concluzie, fenomenul de adaptare compensatorie ocupă un loc central între fenomenele vitale ale organismului uman, atît în condiţii normale, cît şi mai ales în condiţiile critice, în diferitele deficienţe.

Fenomenul de adaptare compensatorie are un caracter le-gic, el fiind dirijat de o serie de principii din acele domenii care corespund componentelor subiective şi obiective impli -cate: biologic, fiziologic, psihologic, pedagogic, cibernetic e te.

Procesele şi mecanismele compensatorii care au loc în relaţiile cu viaţa sînt determinate deopotrivă de natura şi de gradul deficienţei, precum şi de o serie de factori implicaţi, care pot favoriza sau întîrzia elaborarea fenomenului de adaptare compensatorie, în acest sens conţinutul şi forma de elaborare a unor noi scheme funcţionale neurodinamice sau de suplinire a funcţiilor pierdute au un caracter propriu, care diferă de la un caz la altul, chiar în interiorul aceleiaşi defi-cienţe.

Stăruim asupra unui adevăr crucial: compensarea şi recu-perarea socială nu pot avea loc decît în activitate şi prin ac-tivitate; în afara activităţii, a muncii, a educaţiei, recupe-rarea şi reechilibrarea organismului nu se pot realiza.

în epoca noastră se deschid perspective noi şi nebănuite pentru compensarea şi recuperarea în toate deficienţele, prin mijloacele şi metodele moderne din electronică, cibernetică, biochimie, matematică etc. Acestea, asociate metodelor cla-sice, pot determina o revoluţionare în înseşi rezultatele recu-perării, apropiind tot mai mult posibilităţile omului deficient de cele ale omului normal.

q Contribuţia activităţii practice şi direcţiile ' de organizare şi de metodica în compensarea şi integrarea socială a deficienţilor

Este un act de progres, prin toate implicaţiile sale, faptul că şcolii româneşti, la toate nivelele de învăţămînt, i s-a sta-tornicit astăzi o orientare tot mai susţinută spre activităţile aplicative, spre practică şi spre munca productivă.

Dacă pe lîngă alte raţiuni de ordin social-economic şi educativ, această orientare reprezintă şi o reacţie fericită faţă de un învăţămînt cu nuanţe intelectualiste, aceasta re-prezintă, între altele, şi o cucerire în direcţia formării la ti -neretul nostru a unei concepţii îndrăzneţe, realiste asupra va-lorii, a forţei omului, care prin muncă transformă şi domină realităţile.

Se ştie că într-o şcoală de factură strict intelectualistă, tineretul poate învăţa a cunoaşte foarte multe lucruri, dar poate realiza tot pe atît de puţine.

în ceea ce priveşte şcoala specială pentru copii cu defi -cienţe, noua orientare spre practică şi producţie trebuie con-siderată ca parte integrantă a acestui învăţămînt, atît prin sarcinile sale de a compensa deficienţa, cît şi prin scopul in-tegrării deficienţilor de orice natură, în viaţa socială şi în munca productivă.

Trebuie observat totuşi că, în timp ce în şcolile speciale profesionale şi tehnice activităţile practice îşi îndeplinesc funcţia lor complexă compensatorie şi de profesionalizare, datorită profilului însuşi al acestor şcoli, în şcolile speciale elementare (ci. I—VIII; I—IX), precum şi în grădiniţele spe-ciale, activităţile practice-productive, îndeosebi cele efec-tuate în aer liber, sînt încă la începutul lor.

Dacă ţinem seama de faptul că, în general, activitatea psihică (cu implicaţiile ei de compensare) se elaborează în prima perioadă de viaţă, vom înţelege de ce este necesar ca activităţile practice să fie introduse corespunzător vîrstei încă din grădiniţă şi chiar mai devreme. Deplasînd vîrsta de educare şi şcolarizare încă din primul an de viaţă prin creşe speciale pentru copii deficienţi, aşa cum opinăm, am putea scurta perioada de instruire şi profesionalizare cu 2—3 ani.

70

dat fiind că perioada de la 17 la 20 ani este mai puţin favo-rabilă compensării decît perioada, de la l la 6—7 ani.

în aceste condiţii există şi avantajul că aceşti elevi devin producători de bunuri în procesul muncii, cu toate impli -caţiile ce decurg pentru integrarea lor socială. Observaţiile şi experimentele efectuate de noi în cursul anilor, îndeosebi în şcolile de orbi şi ambliopi, ne-au arătat că activităţile practice şi munca productivă reprezintă factorul esenţial de cataliză a întregii activităţi psihice şi fizice în scopul recupe-rării biologice şi sociale a deficientului.

Cu cît astfel de activităţi, corespunzătoare vîrstei, se in-troduc mai devreme (la vîrsta l—7 ani), cu atît se obţine o mai bună coordonare motorie, prin asociere, în lipsa vederii, cu tactul şi auzul. Antrenarea timpurie a motricitatii este deo-sebit de importantă în toate deficienţele şi mai ales în oli-gofrenie.

La deficienţii de vedere, sub influenţa activităţii începute de timpuriu se pot elabora cu succes dominante şi subdomi-nante (auditiv-motorii şi tactil-motorii), fapt care poate ex-plica, cel puţin la unii nevăzători, conduita lor uimitoare în orientarea şi deplasarea în spaţiu. Poate de aceea P i e r r e V i 11 e y numea acest fenomen „un simţ special al obstaco-lelor", „un al şaselea simţ".

Astfel, sub influenţa activităţii practice şi a muncii, expe-rienţa acumulată, cauză şi efect se constituie în structuri perceptive sui generis şi în structuri operaţionale — pentru a ne exprima ca J. P i a g e t.

In interiorul acestui sistem de cunoaştere, interacţiunea dintre structuri nu se poate elabora decît prin acţiune, prin mişcare, prin dinamică, deci ca rezultat nemijlocit al activi-tăţii, al acţiunii, ştiut fiind că orice acţiune este si o inter-acţiune.

Dar acţiunea, activitatea practică, reprezintă şi cauza, izvorul acelor sisteme reglatoare şi de oprire a actului com-Pirj!sator' stimulate pe calea diferitelor forme de feed-backuaiormaţional, voluntar, şi postural). Astfel, analiza, dife-c o n d - V1- sinteza se perfecţionează de la o etapă la alta,oorta m P.rocesul general de dezvoltare, la reacţii com-Den«7 • din ce în ce mai adecvate, la adaptarea compensatorie şi la integrare socială.

71

La surdomuţi, prin natura deficientei, consecinţele psiho-logice şi compensarea lor sînt dependente de modul cum ac-ţiunea, practica devin sau nu factor educativ şi de recu-perare.

Cercetători ca P. O l e r o n, V i n c e n t, C. P u f a n şi al-ţii, arată că prin pierderea limbajului, datorită surdităţii, este afectată gîndirea conceptuală, acea capacitate de a opera cu noţiuni, de a generaliza şi integra datele realităţii obiec-tive, fapt care se răsfrînge şi asupra stării generale intelec-tuale a deficientului de auz.

Potrivit relaţiei de interacţiune între structurile logice şf structurile perceptive, lezarea sau absenţa structurilor logice afectează structurile perceptive, îndeosebi pentru sarcinile mai complexe ale cunoaşterii.

A interveni la surdomuţi în acest sistem interdependent nu înseamnă numai a dezvolta procesele de cunoaştere, ci şi a elabora structurile logice-verbale (surdomuţii congenitali sau care, pierzînd auzul pînă la vîrsta de 3—4 ani, nu-şi dez-voltă vorbirea) cu toate implicaţiile ce decurg pentru gîn-direa conceptuală.

Şi în acest caz, esenţiale rămîn relaţiile cu obiectele, acti-vitatea nemijlocită cu ele. Este vorba de un determinism relaţional, ca să ne exprimăm astfel, al trebuinţelor specific umane, al motivaţiei, al imitării acţiunii, ca şi de alţi factori ce evoluează cu vîrsta şi care conduc nemijlocit la acţiune, la practică.

Un exemplu, poate şi mai concludent, privind rolul acti-vităţii şi al muncii în procesul de umanizare, de compensare şi de recuperare, îl oferă orbul surdomut.

Atît la surdomuţi, cît şi la orbul-surdomut, numai activi-tatea nemijlocită poate realiza legătura existentă dintre obiectul real, cu denumirea lui, şi semnificaţia pe care o are.

Astfel, numai prin activităţile practice dezvoltarea vor-birii şi implicit a gîndiril conceptuale se leagă intim cu struc-turile perceptive, în sens bilateral, nu numai ca act intuitiv, ci şi ca act conceptual, materializat în obiectul muncii pe ca-re-1 realizează deficientul.

Fiind vorba de acţiunea compensatorie a muncii la surdo-muţi, trebuie să atragem atenţia asupra unuia dintre acele aspecte care pot duce la decompensare. Se ştie că în com-paraţie cu omul cu auz, surdul are o mai bună toleranţă 1&

oţele supraliminare şi o mai mare -rezistenţă la acele™i care prin natura lor creează o mai mare tensiune

traumatizare nervoasă, ca de exemplu nituitori la vasele ale, cazangii, muncitori de întreţinere la motoare turbo-reactoare în funcţie etc.

De aici şi folosirea la astfel de operaţii a acestor defi-cienţi, deşi este cunoscută acţiunea distructivă, îndeosebi, a infrasunetelor asupra organismului în ansamblu.

în cele ce urmează vom descrie un caz interesant prin ca-racterul insidios al acţiunii:

Renaud de la T a i i l e , în revista „Sience et Vie" din ianuarie 1967, prezintă relatările profesorului Gavreau de la Institutul pentru studierea fenomenelor acustice din Mar-silia. La 100 metri de institut, ia fiinţă o uzină, fapt după care în una din camerele institutului activitatea a devenit im-posibilă. Astfel, după l—2 ore de lucru, cercetătorii erau cu-prinşi de o imensă stare de oboseală, le scădea atenţia, aveau senzaţia că le plesneşte capul. Atît de mult le scădea capa-citatea de lucru, încît cea mai simplă operaţie de adunare le era imposibilă.

După îndelungate investigaţii, se descoperă că acest feno-men se datora infrasunetelor emise prin vibraţiile ventilato-rului instalat în noua uzină, vibraţii care nu puteau fi sesi-zate. Valoarea acestor vibraţii era de 7.Hz pe secundă, dove-dite a fi extrem de periculoase.

Cercetările lui Gavreau arată că acţiunea gravă (mortală chiar) a acestor unde se datoreşte faptului că ele corespund frecvenţei undelor alfa din creier.

Acţiunea unor infrasunete mijlocii poate orbi un om, poate dărîma poduri, ziduri din beton, locuinţe, fără a mai vorbi despre acţiunea lor distrugătoare asupra organismului uman. Totuşi muncitorii din marile hale ale uzinelor zgomotoase su-feră mai puţin din cauza infrasunetelor, deoarece zgomotele diminuează mult efectele acestora.

Se apreciază că stările de oboseală, moleşeală etc. din umpui furtunilor şi vînturilor se datorează acţiunii infrasu-neteloj. produse de acestea. Iată un exemplu din şcoala spe-dia Profesională de surdomuţi din Bucureşti: r ri"J5i'. cînd sînt puse în funcţie motoarele de capacitate iusa, instalate la 80—100 metri de camera de reeducare a

vorbirii, undele produc o perturbare gravă a funcţiei bio-sciloscopului; activitatea cu acest aparat devine imposibilă deşi camera de reeducare a vorbirii este foarte bine izolată din punct de vedere fonic.

în oligoirenie, se poate afirma fără rezerve că cea mai efi-cientă cale de relativă recuperare o constituie terapia com-plexă, în care activitatea practică, în speţă munca fizică ra-ţională, de preferinţă în aer liber, deţine un rol important. Trebuie remarcat faptul că în ciuda progreselor realizate de îarmacoterapie, încercările ce vin din această direcţie rămîn, deocamdată, foarte limitate sau ineficiente. O situaţie simi-lară o prezintă şi cercetările de citogenetică umană, care reuşesc doar să explice fenomenul de deficienţă în oligofre-nie, fără a contribui efectiv la ameliorarea lui.

Limitele sau ineficienta încercărilor ce se fac pentru ame-liorarea consecinţelor oligofreniei, îndeosebi în formele gra-ve, arată rolul imens pe care îl deţine sistemul nervos cen-tral în constituirea personalităţii umane în ansamblu, şi în procesele de cunoaştere în special.

într-un asemenea context apare necesitatea ca toate pro-blemele ce condiţionează relativa recuperare în oligofrenie să-şi găsească o rezolvare maximă, fapt care, din unele puncte de vedere, nu concordă cu realitatea existentă. Iată eîteva exemple:

Există clase de debili mintal sau de imbecili (în cadrul căminelor şcoală) unde pot fi întîlniţi la un loc copii debili mintal gravi, imbecili şi copii normali, sau copii întîrziati mintal trataţi ca înapoiaţi mintal.

Două consecinţe se desprind de aici: prima se referă la competenţa şi responsabilitatea comisiilor de selecţie şi re-partizare a copiilor oligofreni, şi în mod deosebit a centrelor de neuropsihiatrie infantilă, iar a doua se referă la înseşi sensurile noţiunilor cu care operăm în ştiinţă. Este necesar să se înţeleagă că întîrzierea mintală este un fenomen recu-perabil, pentru care au luat fiinţă la noi în ţară clase spe-ciale pe lîngă şcolile de cultură generală pentru copii normali. Este, prin urmare, un fenomen trecător, situat între C.I. 70—90 după scara Terman. Intlrzierea mintală nu tre-buie confundată cu înapoierea mintală, care realmente în-seamnă oligofrenie.

planurile, programele şi manualele pentru şcolile ajutare care exprimă de fapt conţinutul învăţămîntului păstrează încă o factură, în mare parte, intelectualistă. Deşi activităţile practice şi profesionale la aceşti deficienţi fac parte 'nteqrantă din procesul instructiv-educativ, ele sînt încă la începutul organizării lor. Sînt însă destule şcoli ajutătoare cu realizări bune în acest sens. Este vorba, între altele, de şcoala ajutătoare din Iaşi, unde lucrul de mînă, sculptura şi pirogravura ajunge la performanţe artistice, deşi condiţiile de spaţiu sînt dificile.

în amplasarea instituţiilor pentru oligofreni, îndeosebi a şcolilor pentru debili mintal, se resimte un proces de urbani-zare contraindicat. Plasarea şcolilor se face în centre mari urbane, fără terenuri de muncă şi recreaţie în aer liber.

într-o asemenea situaţie se impune o acţiune sistematică şi susţinută de dezurbanizare a unităţilor de oligofreni şi amplasarea lor în centre rurale cu condiţii corespunzătoare. Un exemplu pozitiv în acest sens îl prezintă şcolile profesio-nale din Bistriţa Horezu, din Miclăuşeni ş.a.

In deiicienţele motorii rolul activităţii practice gradate ca mijloc de elaborare a adaptării compensatorii capătă o importanţă deosebită încă în prima fază, după ce s-au în-cheiat intervenţiile medicale-chirurgicale. In aceste condiţii organismul mobilizează resursele sale energetice şi funcţio-nale, opunînd deficienţei o imensă cantitate de energie în scopul compensării. Educaţia fizică medicală, exerciţiul, acti-vităţile practice adecvate şi munca corespunzătoare naturii şi gradului deficienţei contribuie la procesul de restructurare a schemei motrice (în lipsa unui organ amputat), la elabora-rea unei noi geometrii a mişcărilor sau la transferuri func-ţionale (funcţia mîinii drepte la mîna stingă, sau transferul funcţiilor _mîinii drepte la picior etc.).Numai în activitate şi prin activitate au loc toate procesele adaptive. In afara acesteia nu există integrare socială m deficienţele motorii, ca de altfel în orice altă deficienţă, imoinarea ergoterapie!, ca metodă de tratament, cu factorii t aturah terapeutici în deficienţele motorii, beneficiază în act? ?0aftră de ° bună repartizare a factorilor naturali radio-oarif t materid~geografici' foPt ce măreşte considerabil ca-ficipnt-re recuPerare

^ de integrare socială a acestor de- rni. (Şcolile din Bistriţa-Năsăud, Buşteni, Agigea, Techir-

ghiol, Liceul agricol special nr. l — Şoseaua Afumaţi-Bucu-reşti etc.). Este însă necesar să nu se piardă din vedere fap tul că fenomenul compensării se poate transforma în decom-pensare. Stabilirea în şcolile cu profil de producţie a unor planuri de producţie peste puterile fizice ale elevilor creează sarcini supraliminare cu efecte negative. Astfel, din mijloc compensator munca se transformă în scop în sine.

Direcţii de organizare şi de metodică a activităţii practice '\ pentru stimularea adaptării compensatorii şi integrării sociale a deficienţilor

Oportunitatea unor înnoiri în organizare şi în metodică este indicată şi de faptul că, în prezent, la Ministerul Educa-ţiei şi Invăţămîntului se studiază reorganizarea învăţămm-tului nostru special, general şi tehnic-profesional. Un prim aspect insuficient realizat în structura actuală îl constituie lipsa unui organ unic de decizie care să sintetizeze întreaga problematică repartizată în prezent la cele pateu departa -mente; învăţămint, muncă, sănătate şi interne (pentru defi -cienţii de comportament).

în acest mod s-ar realiza continuitatea tratării deficien-tului pe întreaga perioadă (de la vîrsta de l an la 17—18 ani), perioadă cu profunde prefaceri psihofiziologice.

Educarea şi şcolarizarea de la vîrsta de l an în creşe, grădiniţe etc., creează toate condiţiile unei asemenea dez-voltări generale, care să permită micşorarea duratei şcolilor profesionale cu l—2 ani, pentru acei deficienţi care au in-telect normal. Astfel, s-ar putea da producţiei muncitori mult mai bine compensaţi şi calificaţi, realizîndu-se totodată eco-nomii considerabile la acest capitol. Menţionăm că pentru şcolarizarea unui oligofren se cheltuieşte aproape de două ori mai mult decît pentru şcolarizarea unui student.

Ţinînd seama de influenţa multilaterală exercitată de ac-tivitatea practică asupra deficientului, este necesar ca acti-vităţile practice să fie introduse în mod diferenţiat şi adec-vat vîrstei. Amintim aici contribuţia adusă în educarea defi -cienţilor de Di. Măria Montessori, care cu patruzeci de ani

- urmă, în Italia, crea nu numai o metodă, ci un întreg ^ m de educare a deficienţilor senzoriali prin activitate

Ş1 "Folosind interesul copilului pentru joc şi activitate, Măria Montessori realiza, de fapt, prin activităţile practice, o dez-voltare sistematică a analizatorilor, şi implicit un proces compensator, care antrena imaginaţia, gîndirea şi întreaga personalitate a copilului deficient.

Procesul de dezurbanizare la care ne-am referit mai sus trebuie să se realizeze treptat, pentru toate tipurile de defi -cienţe, nu numai pentru a se descongestiona marile centre urbane, ci în primul rînd pentru a se crea condiţiile cele mai indicate recuperării deficienţilor.

în acest sens, noile construcţii de şcoli pentru deficienţi trebuie să respecte o concepţie adecvată şi să asigure mij -loace pentru învăţămînt şi activităţi practice, pentru compen sare şi recuperare.

Este greu de înţeles cum astfel de edificii îşi vor putea atinge scopul fără ateliere dotate şi mai ales fără terenuri de muncă pentru elevi, aşa cum sînt ele concepute pe alocuri de noua şcoală ajutătoare de la Iaşi şi cea de surzi de la Vaslui, lipsite de o dotare corespunzătoare şi de terenuri de muncă, deşi apar ca localuri impunătoare, constituie un exemplu negativ foarte elocvent.

Corelat acestor probleme, se impune a fi rezolvate în viziunea celor mai noi achiziţii din ştiinţă şi tehnică, pro-blemele terapiei complexe şi ale unei metodologii a aplicării ei în scopul unei maxime compensări şi recuperări în toate deficienţele. O analiză atentă a acestor fenomene ne arată că în prezent, cu toate că în ştiinţă şi tehnică se obţin pro-9re.sŞ uimitoare, acestea sînt prea puţin sau de loc folosite în sprijinul recuperării deficienţilor. Nimeni nu poate nega exis-tenţa unor proteze, dar acestea sînt departe de a modela ideal funcţiile pierdute. Asistăm în acest domeniu, lipsit încă m mare măsură de ipoteze şi soluţii îndrăzneţe, la un fel de resemnare la vechile şi cunoscutele metode pedagogice, sin-gurele care de fapt au o contribuţie mai substanţială.

Revenind la terapia complexă, ea reprezintă in concepţiaced • ° ac/iune ~m sistem, in care diferitele terapii şi pro-conr* ..ebuie sa se aplice nu izolat şi dispersate în timp, ci

"comitent, grupate pe tipuri de eficienţă, constituind un

77

asalt binefăcător asupra organismului din cele mai diferite direcţii: medicină, pedagogie, psihologie, farmacoterapie, genetică etc. în cadrul unei terapii complexe, cele mai bune rezultate s-ar putea obţine, în oligoirenie de exemplu, înlo-cuind munca intelectuală în unele perioade de timp (dupâ caz), cu munca fizică raţională, în aer liber, adecvată formei şi gradului de deficienţă, precum şi capacităţilor şi intereselor deficientului.

în ce priveşte metodologia predării, îndeosebi in oligo-irenie (debili-mintal şi imbecili), considerăm că între preda-rea cunoştinţelor teoretice şi aplicaţiile practice nu trebuie să se lase intervale, ci, pe cît este posibil, aceste activităţi să se desfăşoare unitar, în succesiune, în lanţ, legînd partea teoretică de implicaţiile ei practice, aplicative. Această ce-rinţă de ordin metodic decurge din înseşi particularităţile asociaţiei destul de precare la aceşti deficienţi, din însăşi psihologia lor.

Iată de ce considerăm că activităţile practice au o sem-nificaţie esenţială, nu numai pentru copii cu deficienţe inte-lectuale, dar şi pentru celelalte tipuri de deficienţi. Datorită unei anumite ponderi pe care trebuie s-o aibă activitatea practică la deficienţi, trebuie oare să se tragă concluzia că aceasta se va face tot mai mult în detrimentul unei pregă -tiri teoretice necesare? în nici un caz; o asemenea orientare ar fi profund eronată. Realităţile arată că şi în viitor se im-pune stabilirea unui raport judicios între activitatea teoretică şi cea practică, în raport cu etapele instruirii şi în raport cu alţi factori.

Nu poate îi acreditată nici ideea greşită că, în şcolile speciale profesionale şi tehnice, inginerii şi maiştrii de la diferite tehnologii trebuie să-i înlocuiască pe pedagogi. Aceasta ar genera erori de altă natură.

Dimpotrivă, o unitate de competenţe şi o diviziune de sarcini între aspectele teoretice şi cele practice vor putea asigura o maximă eficienţă activităţii practice în scopul com-pensării deficienţelor şi al integrării sociale a deficienţilor; aceasta rămîne, după părerea noastră, calea de perspectivă şi de progres în acest domeniu.

78

Orbirea/ cauzele şi consecinţele psihologice, pedagogice şi practice ale orbirii

Importanţa vederii la om !

Clasificarea deficienţelor de vedeie; criterii Cauzele deficienţelor de vedere în general, şi ale deficienţelor de vedere din perioada copilă-riei în special. Consideraţii psihomedicale Consecinţele pierderii vederii sub raport psiho-fizi'ologic, pedagogic şi în relaţiile practice de viaţă

Vederea la om reprezintă una din funcţiile cele mai com-plexe, structurate în întreaga istorie a dezvoltării filogene-tice şi ontogenetice; de aceea pierderea vederii de la naş -tere sau în cursul vieţii constituie o deficienţă foarte gravă.

Complexitatea şi importanţa analizatorului vizual la om este dată şi de faptul că, în condiţiile concrete ale existen-ţei sale, în relaţiile sociale şi de muncă, văzul subordonează Parcă întreaga experienţă .senzorială a celorlalţi analizatori Şi o integrează într-un sistem cu predominantă vizuală.

Văzul dezvoltîndu-se, atît în filogeneză, cît şi în ontoge-neză catalizatorul de distanţă cel mai complex, se dezvoltă

0 odaia şi calităţi reflectorii specifice văzului, care permit,

79

CAPITOLUL

3

în condiţiile existenţei vederii, integrarea şi organizarea specifică a mesajelor informaţionale din ceilalţi analizator!

Modalitatea analizatorului optic de a reflecta realitatea obiectivă în formă predominant simultană şi globală, precum

şi prin analiza temporară şi succesivă a obiectelor in mişcare, ca şi unele calităţi reflectorii specific vizuale, ca de exemplu: lumina, culorile şi spaţiul tridimensional, fac ca acest analizator să ocupe locul central în procesul de inte-grare şi organizare a întregii experienţe senzoriale a omului

Datorită funcţiei integratorii a vederii, toate imaginile formate prin participarea celorlalţi analizatori (auditiv, motor,

tactil etc.) tind spre analizatorul vizual.în procesul integrării şi sistematizării lor, aceste imagini

capătă, în general, o notă comună, dominantă, nota de vizua-litate; toate se vizualizează (S. L. Rubinstein). Cu toată diversitatea lor, imaginile formate în ceilalţi analizatori sînt parcă absorbite, se includ în dominanta reprezentărilor vi-zuale, fapt care poate conferi analizatorului optic denumirea de analizator al reprezentărilor şi îndeosebi al reprezentărilor spaţiale.

Caracterul dominant al analizatorului vizual în psiholo-gia omului poate fi observat şi prin aceea că, la omul cu vedere, rememorarea unor fapte şi impresii trecute are loc tocmai prin intermediul imaginilor vizuale şi mai puţin sau deloc prin imaginile elaborate în ceilalţi analizatori, mai ales dacă acestea din urmă nu sînt provocate. Un experiment simplu poate sugera acest fenomen prin investigarea proprie a modului de a ne reprezenta lumea obiectivă. Evocarea mării, de exemplu, pentru omul cu vedere, apare în repre-zentări vizuale şi mai puţin sau de loc în imagini olfactive, auditive, tactile etc. Astfel, în reprezentarea mării parcă vedem întinderea nesfîrşită, cu valuri mereu în mişcare sau marea liniştită, de culoare albastră sau verzuie etc.

în conştiinţă nu avem în prim plan nici mirosul putred al algelor şi nici vuietul permanet al valurilor, deşi aceste ima -gini există şi ele pot pătrunde în conştiinţă, substiindu-se chiar imaginilor vizuale, dacă sînt provocate.

Desigur, nu acelaşi fenomen se petrece la orbul congenital sau la orbul surdomut, la care dominanta integrării ginilor este elaborată prin analizatorii existenţi.

80

ctructurîndu-se în filogeneză după analizatorul tactil, vă-1 cj-a adăugat noi calităţi reflectorii, care au permis omu-

fU' să cunoască lumea obiectivă nu numai în mod nemijlocit,contactul direct cu obiectul, dar şi desprinzîndu-se de

^iect, cunoscînd spaţiul îndepărtat, în perspectivă, în varie-tatea luminozităţii şi a culorilor.

Tocmai aceste calităţi noi, proprii vederii, ca lumina, culoarea şi perspectiva spaţiului îndepărtat, fac ca ochiul, deşi reflectă în general numai şapte calităţi ale lumii obiec-tive, faţă de nouă calităţi reflectate de tact, să î ie mai bine adaptat cerinţelor vieţii umane.

Cu toate acestea, prin natura sa psihologică, vederea este mijlocită îndeosebi de tact şi pipăit, funcţii care reflectă calităţile obiectelor şi fenomenelor \in mod nemijlocit, prin contactul direct cu acestea.

în percepţia vizuală a lumii, obiectele capătă conţinut tocmai datorită experienţei senzoriale multilaterale, nemijlo-cite, prin fondul aperceptiv existent, precum şi prin aprecie -rea inteligenţei omului, a relaţiilor şi raporturilor existente în lumea obiectivă, atunci cînd cunoaşterea şi experienţa îi pot permite detaşarea de mijlocit. Percepţia vizuală a lumii s-a putut transforma în cunoaştere nemijlocită datorită inte-ligenţei umane.

Cunoaşterea vizuală rămîne totuşi o cunoaştere nemijlo-cită, dar legată de întreaga noastră experienţă, de fondul nostru aperceptiv, care la omul cu vedere se integrează în-tr-un sistem cu predominanţă vizuală (în contradicţie cu aceasta se prezintă apriorismul kantian; prioritatea elemen-tului raţional asupra celui senzorial, modelul intern1).

Astfel, o serie de calităţi ale obiectelor şi fenomenelor percepute, ca: netezimea, asprimea, moliciunea, elasticitatea, duritatea, capătă conţinutul şi înţelegerea adecvate numai pe baza cunoaşterii tactile şi prin pipăit, cunoaşterea struc-turată şi elaborată în mod nemijlocit prin imaginea acestor calităţi.

Oricine poate reconstitui faptul că apreciind vizual cali-atea unei stofe, simte necesitatea (care se manifestă aproape

ex) de a înlocui învăluirea vizuală a obiectului cu pipăi-

Dolit; - lauss, G eo r g e, Cibernetica şi societatea. Bucureşti, Editura p uca, 1966, p. 438. ; . , .

81

rea lui; dacă prin observarea vizuală lîna se poate confunda cu fibrele sintetice, prin pipăit diferenţierea este mult uşu. rată. Acelaşi lucru se poate spune despre greutatea acelor obiecte care au forme identice, dar conţinut diferit. Dacă totuşi prin intermediul văzului putem aprecia, diferenţiat, greutatea unor obiecte, aceasta are la bază, de asemenea' experienţa noastră tactilă şi barică; în afara acestei experi-enţe văzul nu poate aprecia greutatea obiectelor. Constatăm, aşadar, acelaşi proces de interacţiune care condiţionează cunoaşterea umană nu numai la omul cu vedere, dar în forme adecvate şi la omul care şi-a pierdut vederea, fie înainte, fie după ce aceste relaţii au fost elaborate.

Vizualizarea informaţiei din toţi ceilalţi analizatori şi con-stituirea unei dominante vizuale, adică universul vizual al omului, nu rămîne fără influenţe importante asupra organis-mului şi personalităţii. Sub influenţa integratoare şi domi-nantă a vederii se dezvoltă în ontogeneză întreaga motrici-tate generală şi specială. Vederea organizează şi reglează, în forme specific umane, mişcarea, postura, echilibrul, suple-ţea, armonia actelor motorii de conduită, pronunţia verbală (în surditate), mimica şi pantomimica, în acest context vede-rea ne apare nu numai ca o consecinţă a umanizării, dar şi ca o cauză a acesteia.

Lipsa vederii, îndeosebi la orbii congenitali, pune în evi-denţă poziţia vicioasă a capului, rigiditatea privirii, poziţia statuară a corpului, incapacitatea de a adapta cu fineţe reac-ţiile motorii la actele de conduită etc. Aceste consecinţe nu apar în acelaşi grad la orbii surveniţi, la care reprezentările vizuale elaborate îşi pot menţine, pe durate relativ lungi, capacitatea integratoare şi reglatoare.

Totuşi, pierderea bruscă a vederii într-o perioadă cînd deja sînt elaborate reprezentările vizuale atrage după sine un dezechilibru extraordinar în activitatea nervoasă supe-rioară, în structura automatismelor, a stereotipilor dinamici, în starea morală şi în activitatea practică a deficientului. Starea de dezechilibru în activitatea nervoasă, în viaţa psi-hică şi în conduita nevăzătorului, se manifestă şi în cazul cînd orbirea se instalează încă de la naştere sau pînă Io. 2—3 ani, cu deosebirea că în acest caz condiţiile psihofizio-logice sînt diferite de cele ale nevăzătorului care a avut cîndva vedere. Lipsa vederii încă de la naştere determină o

structură a schemei nervoase, cu un anumit grad relativă la condiţiile generale, în structurarea ""heînei neurodinamice lipseşte aferentaţia vizuală, schema funcţională constituindu-se încă de la început prin relaţia dintre ceilalţi analizatori. Interesant este faptul că şi în acest caz se stabileşte un echilibru care face posibilă adaptarea chiar şi relativă a orbului congenital la condiţiile de mediu.

în orbirea survenită are loc un proces de restructurare si nu de constituire iniţială a schemei; aceasta atrage după sine elaborarea unor noi stereotipi dinamici pe fondul des-trămării vechilor stereotipi dinamici ai vederii, fie că proce-sul de orbire a avut loc brusc, ca în cazul unei explozii, sau s-a instalat lent, ca în cazul unui glaucom. în acest proces diferă durata şi modalităţile adaptive, cu influenţele cores-punzătoare în conduita omului.

Asemenea modalităţi de adaptare compensatorie pot fi extinse şi la deficienţii foarte gravi, cu deficienţe asociate, orbi-surdomuţi; cazurile citate, Hellen Keller şi Olga Skoro-hodova, autoare de lucrări ştiinţifice. De asemenea, pot fi citate cazuri de nevăzători oare lucrează în profesiuni cu înaltă tehnicitate, ca: strungari, bobinatori, şlefuitori, monta-tori, operatori la bandă rulantă etc.

b 1

O clasificare a orbirii sub aspect psihologic şi pedagogic s? P°ate opera luînd drept criteriu, iie existenţa reprezentărilor vizuale, deci momentul! pierderii vederii, iie utilizarea vederii în relaţiile practice, de muncă. Luînd drept criteriu existenţa reprezentărilor vizuale, deosebim orbirea congenitală şi orbirea survenită (pînă la vîrsta de 3 ani), în care deficientul este lipsit de reprezentări vizuale, întrucît reprezentarea, imaginea obiectelor şi fenomenelor se elaborează m pntogeneză treptat, şi în general după vîrsta de 3 ani. In cazul orbirii survenite după vîrsta de 3 ani, păstrarea

prezentărilor vizuale este condiţionată de natura activităţii ueiicientului, de modalităţile de stimulare a acestor repre-

ntan în orientare şi în procesul de cunoaştere.

In oftalmologie, clasificarea cu care se operează are j^ vedere, îndeosebi, gradul lezării optice, nivelul resturilor de vedere şi al capacităţii utilizării acestor resturi de către deficient1.

Iată clasificarea cu care operează oftalmologia.1) Orbirea absolută, în care vederea are valoarea O (fără

percepţia luminii).2) Orbirea socială sau orbirea practică, formă de defici-

cienţă în care vederea este atît de diminuată incit minimulde vedere rămasă nu este suficient pentru orientarea în spaţiu sau pentru ciştigarea existenţei prin muncă (Oftalmologia, prof. D. M a n o l e s cu, p. 1035).

3) Alterări întinse ale cimpurilor vizuale (pînă la 5—10grade), ceea ce ar corespunde ambliopiei cu diferitele eiforme.

Cauzele orbirii

O sistematizare operativă a cauzelor orbirii se poate pre-zenta astfel:

1) Boli infecto-contagioase;2) Traumatisme, explozii, răniri, accidente, arsuri etc.,

care pot afecta în grade diferite segmente ale analizatoruluivizual (receptorul, nervul optic sau zona cortioală).

3) Intoxicaţii cu diferite substanţe.4) Cauze diverse, ca iradiaţii nucleare etc.Din punct de vedere al instalării deficientelor vizuale la

diferite vîrste, se constată că o serie de boli care acţionează în perioada intrauterină pot determina malformaţii ale glo-bilor oculari însoţite de orbire (microftalmia, anoftalmia, arni-ridia, criptoftalmia şi ciclopia).

O altă categorie de boli cu caracter ereditar dau distro-fia corneei, luxaţia cristalinului, cataracta zonulară, albinis-mul, acromatopsia, retinita pigmenitară, hemeralopiia conge-nitală, degenerescenta ereditară a maculei, idioţia amauro-tică Tay-Sachs şi altele.

1 M a n o l e s c u, D., şi colab. Oftalmologie, Bucureşti, Editura medi-cală, 1959.

Alte boli determină orbirea în general după naştere. Din-acestea cităm sifilisul congenital, care se poate manifesta

l*e ,a noji-născuţi, fie mai tîrziu sub forma de coroidite, reti-.. nevrite sau ceratită perenchimatoasă. m între bolile

infecţioase care provoacă orbirea deosebim următoarele:Infecţia gonococică, care dă oftalmia purulentă, prin leza-

rea corneei produce orbirea în primele zile de la naştere. Descoperirea antibioticelor a dus la o scădere radicală a cazurilor de orbire produse de infecţia gonococică.

Trahomul duce la orbirea prin ulceraţii ale corneei. Cazu-rile de trahom sînt rare la noi. Pentru a înţelege relaţia dintre condiţiile economice şi sociale în frecvenţa orbirii trebuie să arătăm că în 1923, după statisticile oficiale, cazu-rile de trahom se ridicau la noi la 85000, iar în 1935 la 23 000 (după D. Manolescu). Variola, producînd ulceraţia corneei, dădea un procent ridicat de orbire (35%) îndeosebi în cazul cînd vaccinarea nu se făcea cu regularitate.

Conjunctivita difterică, rujeola şi lepra produc orbirea prin leziuni ale corneei. Aceste boli, de asemenea rare la noi, dau un procent redus de cazuri.

Tuberculoza şi siiilisul produc lezarea corneei; sifilisul provoacă şi inflamaţia şi atrofia nervului optic. Aceste boli pot produce orbirea la vîrste diferite. Alcoolismul, prin con-secinţele sale grave, poate afecta atît receptorul vizual cit şi centrii nervoşi vizuali.

Alte cazuri care pot provoca orbirea:Dezlipirea de retină, coroidita miopică, dezlipirea trauma-

tică sau simptomatică.Retina pigmentară poate produce atrofia retinei şi a ner-

vului optic.Infecţii ne traiectul sau tunica nervului optic, tumorile,

gomele cerebrale, compresiunea de lungă durată datorită Hipertensiunii intracraniene, staza pupilară.

Traumatismele, rănirile şi arsurile chimice sau termice, zd v"*6 ' d u c î n m ai° r i t a t e a cazurilor la orbire, fie prin Ha î5ea

receptorului, fie prin traume grave pe scoarţă, în-aeosebi în zona occipitală.

'°*f.ca^e cu nicotină, alcool metilic, arsenic, intoxica-medicamentoase (streptomicină, neomicină, kanamicină),

intoxicaţiile profesionale (saturnismul) afectează grav nervul optic, ducînd la orbire sau la tulburări grave ale vederii.

Iradiaţiile atomice, consecinţă a declanşării energiei nu-cleare prin exploziile atomice, duc de asemenea la orbire.

O altă categorie de cauze care afectează partea centrală a sistemului nervos şi provoacă orbirea, sînt meningita, ence-falita, tumorile cerebrale operate cu întîrziere, după ce aces-tea au exercitat compresiuni pe nervul optic 1.

Tulburările de natură centrală pot produce şi unele forme de agnozii, ca de exemplu:

a) agnozia obiectelor;b) agnozia culorilor;c) agnozia spaţială.Agnoziile sînt cauzate de lezarea bilaterală, dar mai ales

de lezarea părţii stingi în zona de trecere a fascicululuivizual dintre lobul occipital, temporal şi parietal. ,„•;

. ".) • • • ni

Deficienţele de vedere mai frecvente în perioada copilăriei: cauzele şi formele de manifestare2

Apariţia chiar de la naştere a unor deficienţe de vedere poate constitui un avertisment asupra existenţei şi dezvol -tării unor boli asociate. Fiind descoperite la timp, ele pot fi tratate.

în alte cazuri, asemenea deficienţe vizuale trebuie să ne îndrepte atenţia asupra unor boli ereditare, care pot trece neobservate şi prin urmare să rămînă netratate.

Aşa cum arătam mai sus, un loc important în producerea unor astfel de deficienţe îl deţin virozele, care pot acţiona asupra organismului matern în perioada prenatală.

Mecanismul de lezare este legat de circulaţia toxinelor produse de viruşi în sîngele mamei. Toxinele trec din sîngej prin placentă, la embrion, împiedicînd dezvoltarea normală a unor celule în grupul irisului, retinei ori a cristalinului.

1 H a t w e l, J., Leş handicapes de la vue: aveugles el aîn: „Bulletin de psychologie", nr. 249, marş, 1966.

2 Dr. P a r a i p a n, C., Tulburările de vedere la copil. Bucureşti, Editura medicală, 1963. .............,

86

în unele cazuri consecinţele pot fi mai uşoare, ele rezu-în-du-se doar la deficienţe de colorare ale irisului (un ochi ^Ibastru-cenuşiu, iar celălalt brun, de exemplu).

Alteori copilul se poate naşte cu o deficienţă gravă, cum este cataracta congenitală. Boala se recunoaşte uşor, de-oarece în locul pupilei, care în mod normal apare neagră, cristalinul apare opac. Cataracta congenitală fiind operabilă, copilul îşi poate recăpăta vederea într-un grad relativ după intervenţie.

Colomboma (lipsa unei părţi din iris) produce jenă numai la lumină puternică, vederea rămîne relativ suficientă. Dacă colomboma atinge şi retina, vederea este compromisă sub-stanţial, neexistînd mijloace de tratament.

Absenţa ori strictura (strangularea) căilor lacrimale. Această deficienţă anatomo-funcţională produce infecţii pu-rulente. Prin sondare sau operaţie canalele lacrimale pot fi degajate.

Microitalmia constă în atrofierea profundă a globilor ocu-lari pînă la lipsa completă a globului ocular (anoftalmia). In genere ea se instalează la un singur ochi.

Alte tulburări pot afecta în modalităţi diferite părţile care constituie receptorul (ochiul): pupile excentrice, lipsa com-pletă a cristalinilor etc.

Tulburări de refracţie. Datorită lungimii globului ocular, imaginea obiectelor reflectate de ochi poate avea diferite poziţii, în imaginea normală, adică pe retină, ochiul este emetrop (normal).

Cînd imaginea se face înapoia retinei (globul ocular mai scurt) ochiul este hipermetrop;

Cînd imaginea se face în faţa retinei (globul mai lung) ochiul este miop.

In cazul unor diametre neegale în curbura corneei se pro-duce astigmatismul: unul din ochi vede normal, iar ochiul cu axul mai lung vede neclar.

In aceste vicii de refracţie lentilele oculare pot corecta eaerea: la hipermetrop se folosesc lentile convexe pentru a

rf , ima? i nea mai î n fata retinei, în miopie se folosesc fn d j v e rsrenfe c are împing imaginea pe retină, iar îni sînt folosite lentilele cilindrice, care reduc axul

87

cel mai mare al corneei deficiente, de la forma elipsoidalg la o cornee sferică.

Hipermetropia, dacă trece de 3 dioptrii, obligă pe copii să privească obiectele de foarte aproape şi expune ochiul la strabism. Hipermetropia rămîne la acelaşi grad toată viaţa. Nu acelaşi lucru se întîmplă în miopie. Miopia poate pro-gresa rapid, încît în unele cazuri copiii de 6—7 ani au nevoie de lentile cu 10—12 dioptrii. Acest fenomen este mai rapid în perioada de creştere a copilului (12—16 ani), cînd şi mem-branele scleroticei şi retinei sînt supuse aceleiaşi tracţiuni. La maturitate miopia devine staţionară şi poate fi corectată prin ochelari. Procesul de corectare trebuie început de cînd viciul de refracţie a fost observat (eventual de la grădiniţă).

Folosirea obligatorie a ochelarilor trebuie însoţită de unele tratamente de vitaminizare cu vitamina A, D, C, P etc., precum şi cu o alimentaţie conţinînd de predilecţie aceste vitamine.

Strabismul (ochii saşii) se manifestă prin pierderea para-lelismului axei vizuale la unul din ochi, îri cazul vederii binoculare. Se ştie că în vederea binoculară, coordonarea axelor vizuale se realizează de centrul nervos din zona occi-pitală. Aşa se explică faptul că în unele cazuri, deşi ochii au axele paralele normale, totuşi strabismul apare, fiind deter-minat de tulburări ale centrului nervos cortical sau de tul -burări apărute pe traiectul nervos, în forme uşoare, strabis -mul se poate ameliora atît prin ochelari cît şi prin metode oftalmologice, dar tratamentul radical rămîne cel operator, îndeosebi în cazurile grave.

Deficienţe oculare determinate de apariţia 'unor boli în copilărie

O mare parte din bolile ce apar în copilărie pot afecta într-un grad mai mic sau mai mare funcţia vederii. Organis-mul, aşa cum am văzut mai sus, reacţionează unitar, ceea ce înseamnă că o tulburare apărută undeva în organism n u

rămîne izolată, ci atrage după sine consecinţe în alte organ 6

şi funcţii, în speţă în structura morfofuncţională a vederii-

88

fn bolile neurologice pot apărea atrofii ale ambilor nervi, rovocînd orbire, paralizii musculare (oculare) etc. P în unele boli de piele, infecţiile pot cuprinde şi ţesutu-•i dermice oculare prin ulceraţii, complicaţii ale cristalinului etc.

în bolile sîngelui pot apărea atrofii ale retinei sau ale nervului optic, tumori etc.

în bolile digestive sau în avitaminoze apar o serie de tul-burări, ca hemeralopie (scăderea vederii în amurg prin afec-tarea bastonaşelor), hemoragii în orbite etc.

Gripa, guturaiul, prin infiltraţii microbiene sau virotice pot produce inflamaţii ale canalului lacrimogen, ale pleoa-pelor etc.

Bolile iniecţioase: gripa, rujeola, scarlatina, varicele afec-tează îndeosebi ţesuturile conjunctive.

Bolile venerice pot contamina pe noul-născut; aşa cum am mai spus, blenoragia produce la noul-născut oftalmia pu-rulentă cu orbire în primele zile de la naştere.

După cum am văzut, sifilisul poate leza analizatorul vi-zual încă în perioada intrauterină. Spirocheta palida traver-sează placenta şi produce leziuni grave ale retinei, ale fun-dului de ochi etc. între consecinţele sifilisului, ca şi ale altor boli, trebuie să amintim ca mai grav glaucomul infantil.

Tuberculoza dă o serie de complicaţii ale ochiului, unele din ele putînd să apară în perioada adolescenţei la cornee, la sacul lacrimal, fotofobii (lezarea corneei) etc.

Exoitalmia (ieşirea proeminentă a ochilor din orbite) poate fi provocată de boala lui Basedow (tulburări morfo-funcţionale ale tiroidei) şi de glaucomul infantil.

Nistagmus constă în mişcarea, legănarea continuă a glo-bilor oculari în sens orizontal sau giratoriu. Aceste tulbu-rări sînt cauzate de infecţii determinate de o serie de boli, ae căror toxine pătrund în traiectul nervos, în centrii cere-

i. Există şi forme de nistagmus care se instalează încare h1*3- cataracte (alt)eaţă) cu care copilul se naşte şi

bun ° ?^.ocn" ^a ° mişcare continuă în căutarea celei mailat 6 P°zitii de vedere clară. Nistagmusul odată ce s-a insta-

«• nu se mai ameliorează. ,,; ,Ţb

89

'Descrierea sumară a principalelor boii de ochi

In acest subcapitol ne vom ocupa de acele boli care pro-duc orbirea sau ambliopia, lăsînd deoparte bolile oare afec-tează orbita, bolile pleoapelor, bolile conjunctivei şi a}e

aparatului lacrimal, care pot prezenta forme cronicizate mai puţin grave pentru conservarea vederii.

Glaucomul infantil se dezvoltă în prima fază a vieţii, ca o consecinţă a anomaliei în eliminarea lichidelor (umorilor) dinăuntrul ochilor. Sub presiunea acestor lichide, ochiul se dilată, globul ocular tinde să iasă din orbită, corneea devine opacă, retina şi nervul optic se atrofiază producînd orbirea.

Bolile care pot determina glaucomul infantil sînt sifilisul congenital, tumorile vasculare, tumorile nervoase. Tratat de timpuriu, glaucomul poate fi ameliorat, mai ales dacă se tratează şi sifilisul care întreţine boala.

Dacă nu se obţin rezultate, se procedează la enuclearea globului ocular pe cale chirurgicală şi plasarea în loc a uneiproteze oculare..- = , ;

Afecţiuni degenerative ale retinei

Retinita pigmentară este o boală mai răspîndită în ţările nordice. Ea se caracterizează prin scăderea capacităţii vizuale în amurg şi noaptea, datorită lezării bastonaşelor. Cauza bolii este alterarea fundului de ochi al retinei la ambii ochi; sînt rare cazurile cînd boala se menţine la un singur ochi.

în cele mai multe cazuri, boala are, un caracter ereditar, datorită consangvinităţii (căsătoria între rude). O variantă de degenerescentă retiniana este boala de tip Staargardt, după numele unei insule din nord, locuită de vreo 500 de familii a cărei locuitori, căsătorinau-se între ei, sufereau mai mult de jumătate de această boală.

Boala Tay-Sachs apare în luna a treia de viaţă a copi-lului, fiind însoţită de o stare de imbecilitate. Copilul moare în jurul vîrstei de l—2 ani.

O variantă a idioţiei amaurotice, cunoscută sub numele de boala Spielmeyer, apare la vîrsta de 7—8 ani şi progr e"

90

ă pînă la vîrsta de 17 — 18 ani, cînd bolnavul, cuprins dfidioţie şi epilepsie, sucombă.

Aceste forme de retinită nu au tratament, retinita pig-mentară simplă însă este o boală care permite copilului să rmeze şcoala, dar acesta nu va putea exercita o profesiune decît în condiţii speciale de lumină şi repaos.

Cataracta congenitală apare în jurul vîrstei de l an, iar alteori în perioada de la 5 la 6 ani. Ea se manifestă prin opacitatea cristalinului. Boala poate cuprinde numai perife-ria centrul cristalinului rămînînd neatins. Modul de tratare rămîne, în general, cel operator, cu atît mai mult cu cît boala este bilaterală.

Dacă cataracta nu a atins şi nervul optic, aşa cum de obi-cei se întîmplă, operaţia dă rezultate satisfăcătoare, în sen -sul că bolnavul poate folosi un singur tip de ochelari, atît pentru apropiere, cît şi pentru distanţă.

Bolile corneei prezintă o importanţă deosebită, întrucît de multe ori o boală a corneei devine un semnal care, prin par -ticularităţile sale, dezvăluie existenţa unei alte boli organice. Astfel, apariţia la marginea 'corneli a unui cerc albicios (feno-menul patologic gerontoxon) semnalează depuneri de gră -simi în organism şi existenţa pericolului aterosclerozei.

Tuberculoza provoacă uneori pe cornee leziuni ce sea-mănă cu petele de seu, în timp ce sifilisul ereditar provoacă leziuni de keratită parenchimatoasă. Intoxicaţiile cu cupru (calcoza) determină apariţia unui cerc verde la periferia cor-neei; intoxicaţiile cu argint (argiroza) fac să apară un cerc brun-negricioas la periferia corneei, iar intoxicaţiile cu aur, contractate în urma tratamentului reumatismului cu săruri de aur, determină depuneri de culoarea purpurie (criseoza). In degenerescenta hepato-lenticulară apare inelul periferic colorat, denumit inelul Kaiser-Fleischer. între bolile grave .e corneei cităm keratită parenchimatoasă, consecinţă a smiisului ereditar. Gravitatea bolii constă în aceea că, pe

opacitatea corneeană, ea este asociată cu surditatea şi u m°aiiicări în structura dinţilor.

albat e~ ^Oli Pot afecta sclerotica, ca de exemplu scleroticabăietn K natură eredofamilială (se manifestă îndeosebi la

W, boala apare asociată cu surditatea şi cu o fragilitate

91

a oaselor, care se pot fractura spontan, fără vreun trauma-tism. Boala este cunoscută sub numele de sindrom Lobstein ea rămînînd încă fără tratament.

, Traumatismele globilor oculari la copii

Prin natura sa copilăria oferă frecvente posibilităţi de a traumatiza ochii. Marea mobilitate în jocuri, alegerea uneori a unor acţiuni şi jocuri riscante, temerare, îndeosebi la vîrsta preadolescentei şi chiar în adolescentă, precum şi consecinţe ale unor acţiuni neprevăzute de copii pot constitui surse ale traumatizării globilor oculari.

în unele activităţi şcolare sau de muncă fizică poate apă-rea, datorită nesupravegherii elevilor, primejdia unor trau-matisme: vîrful de creion chimic în ochi, experimente la fizică şi chimie neorganizate atent, accidente la seceriş, la treierat, la lucrări cu pietriş etc.Unele traumatisme mai grave pot produce dezlipirea de retină. Boala se poate recunoaşte prin aceea că ochiul nu mai percepe decît o parte din cîmpul vizual. Purtînd degetele în faţa ochiului bolnav, ochiul sănătos fiind închis, putem identifica resturile de vedere periferică şi centrală a acestuia. Sînt numeroase împrejurările în care se pot produce trau-matisme, arsuri, explozii şi răniri, ca urmare a psihologiei copiilor, a curiozităţii lor. Şcoala de copii orbi de la Tîrgu-Frumos-Iaşi a fost înfiinţată tocmai din necesitatea de a şcolariza cei peste 100 de copii răniţi de grenade şi focoase găsite de ei in urma celui de-al doilea război mondial.

Consecinţele fiziologice şi psihice ale orbirii

Orbirea atrage după sine un dezechilibru extraordinarei 1

activitatea psihică şi în relaţiile deficientului cu lumea, în* deosebi în prima etapă a deficienţei. Aceasta se datoreşte, aşa cum arătam mai sus, rolului pe care îl are organizarea scoarţei cerebrale la om în dezvoltarea funcţiei vederii de-a lungul filogenezei şi ontogenezei.

92

Hui mare de organizare, sistematizare şi specializarere dispun diferitele zone corticale în interacţiune la om,

de ca prin lobectomia occipitală să dispară toate tipurileHaC<discrimin.are vizuală, deosebire dintre lumină şi întune-

intensităţile de lumină (funcţii ale bastonaşelor). La ani-rlC'le la care organizarea morfofuncţională a creierului este

mf ioară, o anumită capacitate vizuală este asigurată decătre nivelurile subcorticale.

Oiiar în cazul extirpării ariilor striate la şobolani, pisici si cîini, discriminarea luminii faţă de întuneric, care este o funcţie'a bastonaşelor, revine treptat şi destul de repede. La maimuţe acest proces este mai dificil. De observat că, pe măsură ce iircăm pe scara filogenetică, funcţiile vederii se diferenţiază şi se specializează datorită preluării de către scoarţă a funcţiilor complexe vizuale.

Dacă aceleaşi experimente se referă la discriminarea for-melor, a culorilor, precum şi a altor probe care ţin de func-ţia conurilor, se constată că la maimuţe şi îndeosebi la om lobectomia (distrugerea) zonei occipitale afectează complet această capacitate.

De aici se desprind două consecinţe:a) Funcţia conurilor este mult mai corticalizată decît

funcţia bastonaşelor (aceasta ne interesează îndeosebi în ambliopie).

b) Zonele vederii şi relaţiile cortico-subcorticale la omprezintă o ioarte mare specializare: în diîerenţierea şi organizarea spaţială a retinei, de exemplu, fiecare con are untraseu individual în nervul optic1.

Cercetările experimentale făcute în laboratorul lui I- P. P a v l o v au arătat că la cîinii la care au fost distruse aparatele receptoare (periferice) auditive şi vizuale, după un an şi jumătate în formaţiile subcorticale ale analizatorului vi-zual şi auditiv a început distrugerea celulelor nervoase. In instanţa superioară, însă, în lobii temporar şi occipital nu s-a constatat nici o modificare morfologică.

. ' . . P a vi o v considera că modificările morfologice din eînru subcorticali se datorau inactivităţii receptorilor, dis-

^ Lipsa unor asemenea modificări in scoarţa cerebrală, în

Editura mân- T'« şi F u ! l ° n' J- Fiziologia medicală şl biofizică. Bucureşti, "Jeaicală, 1963, p. 537

93

lobii temporar şi occipital, prin absenta aferentatiei de la feria analizatorului auditiv şi vizuial, trebuie explicată prin funcţia fibrelor asociative prin care se realizează interacţiunea analizatorilor. Faptul constituie o bază de înţelegere a feno menelor ce au loc în centru vizuali, în lipsa vederii la om

Teoria reflexă, asociativă, aduce un punct de vedere ex-plicativ în sensul că la orbi, surzi şi la alţi deficienţi activi-tatea centrilor din scoarţă se sprijină pe legăturile asociative pe cantitatea stimulilor şi iradierea lor pe scoarţă (sînt create astfel premisele înţelegerii fenomenului compensării sub as-pect morfo-funcţional).

Cercetările encefalografice arată că excitarea scoarţei cerebrale la orbi, pe calea funcţiei analizatorilor normali, tace să apară undele alfa in toate .zonele scoarţei. Impulsu-rile din ceilalţi analizatori ajung, prin legăturile asociative, in regiunea occipitală, care pe această cale este antrenată funcţional.

Se confirmă astfel rolul legăturilor dintre analizatori şi a permeabilităţii stimuliilor între toate zonele scoarţei, înre-gistrarea encefalografică sincronă a undelor alfa şi în zona vederii la orbii care au pierdut ulterior vederea, în condiţiile în care această zonă nu mai primeşte aferentatii, indică fap-tul că prin orbire această zonă nu devine o pată oarbă, ci ea este antrenată funcţional pe calea aferentaţiei în ceilalţi ana-lizatori.

Este interesantă în acest sens şi experienţa efectuată de Norbert Wiener, întemeietorul ciberneticii.

Plecînd de la ideea că impulsurile nervoase se propagă în masa cerebrală sub o formă asemănătoare cu curenţii elec-trici, în creierul unei oarbe care pierduse vederea de 18 ani, s-au introdus, sub anestezie, doi conductori foarte subţiri ce atingeau centrii văzului în zona occipitală. Legînd aceşti con-ductori la cei doi poli ai unei celule fotoelectrice, ilumi-narea celulei prin curentul realizat acţionînd ca stimulator, a creat oarbei senzaţia de lumină. Deşi prin această experi-enţă îndrăzneaţă nu s-a reuşit decît obţinerea unor simpte fulguraţii şi nu a unor percepţii vizuale s-a putut totuşi trage concluzia extrem de importantă, că celulele creierului din această zonă nu au degenerat în perioada de la orbii şi că ele pot fi stimulate.

H

. interesant ide observat că în schema restructurării dinamice un rol precumpănitor revine impulsurilor (în-eur

strate encefalografic) din regiunea centrală, precum şi ?1 din celelalte regiuni de pe scoarţă, în timp ce impulsu-

°din regiunea occipitală îşi pierd sau îşi menţin însemnă-în raport cu 9radul pierderii sau slăbirii vederii.

Cercetarea activităţii bioelectrice a scoarţei scoate în evidenţă creşterea ritmului alfa şi sub influenţa excitanţi -lor verbali, ceea ce dovedeşte importanţa acţiunii legături-lor formate în cel de-al doilea sistem de semnalizare; cuvîn-tul are un important rol compensator în cazul pierderii vederii.

Privind problemele instructiv-educative ale deficienţilor de vedere, se pune întrebarea: care este forma de orbire în care consecinţele psihice şi practice sînt mai grave? Orbirea congenitală sau orbirea survenită la o vîrstă mai înaintată? Un răspuns categoric pentru o situaţie sau alta este greu de dat, datorită gravităţii şi evidenţei consecinţelor practice în ambele forme de orbire. Şi într-un caz şi în celălalt găsim aspecte psihologice diferite şi specifice.

a) în orbirea congenitală, precum şi în orbirea care sur-vine pînă la vîrstă de 2 — 3 ani, reprezentările vizuale ne-fiind elaborate, nu se conservă. In acest caz are loc un proces treptat de elaborare a schemei funcţionale, fără participarea vederii, o echilibrare la nivelul analizatorilor normali, motor, tactil, vibrator, auditiv, in interacţiune ca analizatori principali. In orbirea congenitală, dominanta psihică se elaborează încă de la început, în modalităţi tactil-motorii şi auditiv-motorii, în funcţie de factorii obiectivi şi subiectivi determinanţi.

In constituirea noii scheme, analizatorul motor are un rol ^esenţial prin implicaţiile sale funcţionale cu propriocep-torn şi sistemul vestibular şi labirintic, îndeosebi în elaborata reprezentărilor spaţiale şi de orientare1.

Un exemplu deosebit de interesant, care ne oferă analo-m

3CeSt Sens' ÎJ Prezintă interacţiunea analizatorului mo-propriocePtorilor şi tactului în elaborarea dominantei reflectată în conduita orbului surdomut. In acest

mentale* 9p s s e' p a u *- P i a g e t, J e a n, Trăite de psychologie experi-< ,-fresses Universitaire de France", La peiception, VI, p. 145—150.

95

tor

sens relatările Olgăi Skorohodova, oarbă-surdomută, demu-tizată ulterior, sînt elocvente.

— într-o seară mă întorceam acasă de undeva. Cu minemergea A.I. Cînd am intrat pe condorul nostru, acolo eraîntuneric de tot şi A.I. nu putea să meargă. „Aici e întuneric ca în mormînt. Nu ştiu pe unde să merg". Eu cunoşteam bine drumul pe coridor şi am început s-o conduc p e

A.I. Dar ea mergea foarte prost, îşi tîrşîia mereu picioarele şiabia îndrăznea să facă un pas.

—• Nu vă temeţi, vă conduc eu.— Cine ştie unde ai să mă duci?— Vă duc spre uşă. Iar dv. vă băgaţi în perete.In cele din urmă am dus-o pe A.I. la uşă şi am sunat sin-

gură, deoarece ea nu putea să găsească nici soneria. Am avut multe cazuri de acestea"1.

După curn se constată din acest exemplu, în condiţii în care vederea omului normal nu poate acţiona, omul defi-cient, dar cu modalităţi reflectorii structurate şi adaptate lip-sei vederii, se integrează mai uşor decît omul cu vedere.

Nu numai la deficienţii congenitali, dar şi la „văzători", organizarea reflectării spaţiului, crearea acestui referenţial tridimensional se face pornind tot de la sistemul motor, de la proprioceptorii mioartrochinetici şi de la sensibilitatea su-perficială.

„Detectarea" spaţiului (şi a raporturilor spaţiale) prin ana-lizatorul vizual corespunde unei etape ontogenetice ulte-rioare (care lipseşte la nevăzătorii congenitali). La realizarea acestei „detectări" colaborează atît fotoreceptorii retinei, cît şi proprioceptorii muşchilor oculomotori, cefalogiri şi ai corpului ciliar. Imaginea, reprezentarea spaţialităţii, implică aşadar totdeauna un proces polisenzorial, în care locul domi-nant îl ocupă fotoreceptorii, dar la care trebuie adăugate mesajele venite şi de la regiuni receptoare, printre care sistemul vestibular (care orientează imaginile spaţiale în raport cu cîmpul gravitaţional terestru) şi ieed-backul postu-ral care informează retroaferent prin impulsurile vestibulare.

In orbirea congenitală, viaţa psihică a nevăzătorului se poate organiza şi dezvolta mai bine în condiţiile unui icii'

1 S k o r o h o d o v a, O. L, Cum percep lumea exterioară, Bucureşt'-Editura şt. pedag. şi psih., 1950, p. 30.

în care mişcarea, auzul şi tactul, cu implicaţiile lor se l tituie în dominante şi subdominante psihice. Elaborarea n asemenea scheme funcţionale nu este însă indiferentă de influenţele externe, faţă de cauzele care acţionează rmanent asupra omului. Aceasta nu este posibil. ^6 Cauzele externe acţionează prin condiţiile interne potrivit rincipiului determinismului. Sub influenţa acestor cauze schimbătoare şi a activităţii însăşi, condiţiile interne se struc-turează şi se restructurează, modiîicîndu-şi permanent forma si conţinutul (în condiţiile concrete ale deficienţei).

In relaţiile nemijlocite ale deficientului de vedere cu lumea, în situaţiile în care obiectele sînt sub acţiunea omului, mişcarea şi tactul (pipăitul) capătă un rol predominant, sub-ordonînd sau utilizînd, după caz, impresiile din ceilalţi ana-lizatori. Pentru investigarea la distanţă a lumii, tactul fiind limitat la întinderea unei lungimi de mînă, cedează auzului predominanţa. Auzul fiind coordonat cu funcţiile motorii, organizează şi sistematizează informaţiile recepţionate în orientarea şi deplasarea în spaţiu. Acest fenomen, care ex-primă mobilitate, dialectică, organizare şi sistematică în activitatea psihică şi care se încheie cu adaptarea compen-satorie la un anumit nivel a deficientului, nu este totuşi lipsit de dificultăţi de neînvins la orbii din naştere.

Se observă faptul că pentru nevăzătorii congenitali, lip-siţi complet de imaginea vizuală a obiectelor şi fenomenelor şi a raporturilor între părţile lor, precum şi de imagini de altă natură, îndeosebi ale obiectelor necunoscute care depă-şesc raza de acţiune a mîinii sau a bastonului ca prelungitor al tactului, în acelaşi timp ei neputîndu-se bizui pe o anu-mită aşezare spaţială şi o organizare situativă logică a unor obiecte faţă de altele, multe din datele cunoaşterii rărnîn pentru ei abstracţiuni care îi conduc la o însuşire şi înţele-gere formală a realităţii.

Dacă la deficientul cu orbirea survenită îşi pot găsi re-prezentarea corectă şi adecvată noţiuni ca acelea de lumină, ae culoare, de reflecţie, de refracţie, de munte, de deal, de Podiş sau de elefant, de cămilă, de vulpe etc., acestea fiind unoscute de deficient din perioada cînd avea vederea, ne-zatorul congenital trebuie, pentru însuşirea aceloraşi no-^

uni, ^să depună un efort de informare multilaterală pentru Pnn participarea tuturor analizatorilor, prin comparaţii

96 Defectoloqie97

şi analogii să se apropie de cunoaşterea acestor obiecte fenomene în esenţa lor. Dar şi în acest caz o categorie noţiuni rămîn mai greu accesibile, deoarece utilizarea ce paraţilor şi analogiilor îi poate apropia numai relativ cunoaşterea lor.

în acest sens, un rol esenţial în procesul de învătărnînt al nevăzătorilor îl are intuiţia, care asigură cunoaşterea ne. mijlocită a obiectelor şi fenomenelor lumii. Utilizarea unor procedee intuitive adecvate condiţiilor psihofiziologice ale orbirii congenitale, precum şi folosirea tehnicii moderne, a modelării electronice şi cibernetice a ochiului, permit o tot mai mare apropiere a posibilităţilor de cunoaştere ale defj. cientului de cele ale omului cu vedere.

Şi în producţie unii nevăzători congenitali apreciază mai greu, cel puţin în primele etape ale elaborării deprinderilor de muncă, distantele între agregatele maşinii, locul materialelor şi locul prelucrării în agregate în succesiunea operaţiilor tehnologice, iar alţii obţin rezultate slabe în însuşirea unor deprinderi de muncă implicînd astfel de acţiuni. Elevul R.D., ne văzător congenital în vîrstă de 19 ani, absolvent a opt clase elementare, deşi este dezvoltat normal sub toate aspectele, nu a putut face fată nici unei meserii. Dovedind însă unele aptitudini muzicale, el a fost repartizat la clasa de acordaj de piane de la Şcoala profesională nr. l pentru nevăzători „Vatra Luminoasă" .din Bucureşti. Aici el da rezultate bune, dovedind totodată aptitudini muzicale pentru mai multe instrumente: vioară, saxofon, clarinet şi pian. Auzul îi permite o adaptare mai organică, mai adecvată acţiunii decît tactul şi mişcarea, pentru profesiuni chiar simple. O serie de experimente efectuate de noi cu nevăzători congenitali de la Şcoala specială profesională de orbi „Vatra ' Luminoasă" au arătat rolul compensator pe care-1 au analizatorii normali în interacţiune, în procesul cunoaşterii unor calităţi specific vizuale: utilizînd analogia şi comparaţia, & pot reflecta aceste calităţi prin echivalente, unele cu totul relative.

întrebaţi cum îşi imaginează calităţi ca lumina şi culorile' ei au relatat următoarele:

— îmi imaginez lumina ca o apă întinsă, liniştită.— Culoarea roşie este imaginată ca o flacără caldă, fi er'binte.

98

Culoarea verde-deschis este descrisă în comparaţie cu • ~~~~ul reavăn de frunze, primăvara, iar culoare verde-închis "ste* asemănată" cu mirosul de pădure vara.

__!' Culoarea albă este descrisă ca fiind ceva curat, ca peretele neted, fără asperităţi.Dacă în ceea ce priveşte conţinutul, analogiile şi compa

raţiile Pot reda chiar şi aProximativ imaginea calităţilor vizuale ale obiectelor şi fenomenelor, forma în care are locprocesul de cunoaştere şi de orientare în spaţiu la nevăzătorul congenital este mult îngreuiată şi limitată de însăşiforma specifică de reflectare a analizatorilor normali şi îndeosebi de forma de reflectare predominantă tactil-motorie,care este nemijlocită, deci impune contactul cu obiectele şifenomenele. Cum în majoritatea relaţiilor de apropiere, înorientare sau în cunoaşterea obiectelor este implicată mînasau prelungitorul ei, bastonul, forma în care se desfăşoarăcunoaşterea tactilă este predominant analitică şi succesivă.Cunoaşterea pe cale auditivă are loc în două modalităţi: îndeplasarea orbului sau în condiţii statice; în ambele cazuriea are la bază percepţia sunetelor şi a zgomotelor difuzate înspaţiu. Practic, în cazul acţiunii omului în mişcare, recepţiastimulilor auditivi se realizează atît analitic cît şi succesiv,în contact cu obiectul static asupra căruia se exercită acţiunea (în procesul de producţie orientarea asupra maşinii),recepţia se face prin zgomotele maşinii, care capătă semnificaţii operative, nemijlocite de obiectul muncii. Deplasareaîn spaţiu este de asemenea nemijlocită, deşi o serie de excitanţi auditivi pot sprijini orientarea tactil-motorie, atît dinapropiere cît şi de la distanţă. Consecinţa acestui fapt esteîncetinirea acţiunilor omului nevăzător, durata mai mare deorientare, de investigare şi explorare a spaţiului şi a obiectelor, ceea ce face ca nivelul de adaptare a deficientului, şiîndeosebi a nevăzătorului congenital, să fie sub posibilităţileomului cu vedere, chiar şi într-un stadiu . mai avansat aluiomatizării acţiunilor sale. Şi analizatorul vizual proce-«50 analitic şi integrează realitatea în elemente distincternom r^°mente succesive: analiza i temporală a succesiuniicare • "" apare 'msă în primul plan, decît în cazul înconţiUn obiect din realitate se prezintă în mişcare, semnalînd uu

dePlasarea sa (o motocicletă în deplasare).

99

Ne găsim în faţa aceluiaşi argument care afirmă că carea la omul cu vedere este vizualizată şi prin urmare reacţiile optice, în cazul unui obiect în mişcare, se desfăşoară încă din primul moment simultan, dar şi succesiv pentru a recepţiona mişcarea continuă şi rapidă. La nevăzătorul congenital, mişcarea (funcţia analizatorului motor) fiind lipsită total de imaginea vizuală a efectuării ei, este frînată. Cazul nevăzătorului congenital S.D. de la Şcoala specială „Vatra Luminoasă" reprezintă un exemplu tipic de incoordonare mo-torie: datorită lipsei totale a influenţei reglatoare şi coordo -natoare a controlului vizual, la venirea în şcoală acest ne -văzător nu avea elaborate automatismele mersului şi nici ale succesiunii paşilor în deplasarea în spaţiu. El nu „ştia" să-şi menţină poziţia verticală în mers, necesară efectuării l ibere a paşilor; biomecanica sa, în ansamblu, era tulburată, încer -cările de a merge se manifestau mai curînd prin sărituri dez-ordonate. Sub influenţa educaţiei fizice sistematice, prin pro -cedee speciale şi de durată, s-a putut obţine restabilirea trep -tată a stereotipilor motori corecţi, printr-un proces anevoios de învăţare, prin coordonare proprioceptivă şi prin relaţii aferent inverse şi de umanizare a mişcărilor şi integrare normală în relaţiile de viaţă şi de muncă. Apare şi astfel tot mai clară ideea că omul este un produs al vieţii sociale.

Dar şi în cazul unei dezvoltări normale, la nevăzătorul congenital se observă că în procesul de producţie dificul -tatea de coordonarea rapidă şi s imultană cu analizatorul motor atrage după sine un ritm încetinit în efectuarea muncii, chiar într-o perioadă cînd deprinderile de muncă pot ii auio-matizate. Coordonarea tactului cu mişcarea parcă irînează capacitatea motorie, în cazul acţiunilor desfăşurate \în lanţ, în modali tatea rapidă şi s imultană cerută de maşină în muncile automate sau semiautomate, în cazul în care maşina nu este adaptată deficienţei şi nici deficientul condiţiilor ei, maşina o ia înaintea omului deficient, eliminîndu-1 din pro-cesul de producţie.

în procesul de învăţămînt, în procesul de producţie _ şi în relaţiile practice cu aceşti nevăzători, trebuie să se ţină seama de faptul că orientarea în cadrul unui referenţial spa -ţial tridimensional are la bază analiza polisenzorială, în care intervin informaţiile primite de la receptorii multipli şi riţi la care ne-am referit.

î p r o c e s u l e d u c a t i v i n t e r v e n ţ i i l e t r e b u i e o r i e n t a t e ş i a a l tor consecinţe , ca acelea a le postur i i , foar te evi - şi care se accentuează îndeosebi la nevăzătorii conge- ?. j i c a de exemplu redresarea poziţiei vicioase a capului, n la orbirii congenitali este adus mult spre piept datorită absenţei posibi l i tăţ i lor de a explora spaţiul cu pir ivirea în t r -un arc de 180° , a t î t în sens or izonta l c î t mai a les în sens vertical, ca în cazul omului cu vedere. Intervenţiile pentru corectare trebuie canalizate şi în sensul dezvoltării mişcărilor fine ale corpului şi ale feţei, deoarece la unii nevăză tori acestea sînt nediferenţiate şi lipsite de fineţe. La alţii această inerţie se apropie mult de starea de anchiloză.

De aceea şi complexul de măsuri pedagogice şi concepţia de elaborare a mijloacelor moderne educative compensatorii trebuie orientată în acest sens. Avem în vedere aici şi mo -delele electronice care prin structura lor obligă pe nevăzător la mişcări de restabilire a funcţiilor pierdute sau tulburate, în direcţia unei maxime apropieri de starea normală, spe -cific umană. Aici distingem două modalităţi de instalare a deficienţei:

1) o instalare lentă în ani de zile;2) o pierdere bruscă, prin accident şi traumatism, ceea

ce determină un dezechilibru brusc, grav.în orbirea survenită, consecinţele deficienţei prezintă

unele aspecte diferite de cele ale orbirii congenitale, datorită Şi faptului că însăşi deficienţa se poate instala şi evolua în mod diferit, cu implicaţii psihofiziologice corespunzătoare.

a) Evoluţia lentă a unui glaucom infantil, de exemplu,determină timp de ani de zile un proces treptat de adaptarecompensatorie, uneori relativă, a deficientului la noile con-Qiţu ale pierderii treptate şi definitive a vederii. In acest caz,in procesul instructiv-educativ funcţiile vederii pot şi trebuietransferate treptat în modalităţile reflectorii ale analizatori-or normali. Momentul critic al orbirii poate fi astfel întîmpi-s'h'Vf1-1 • ° S6rie de măsuri pedagogice care să adapteze po-at î t - l e p s i h i c e Şi Pract ice a le omului la noua s i tuaţ ie , cuc ă m a i mult cu cî t acest moment nu poate f i evi tat . IdeeacitirC R deficienţi gravi trebuie să-şi însuşească scrierea şijust T l l e . î n c ă d i n perioada cînd au vederea îş i are

carea P rin formarea reprezentărilor vizuale care înles-

100 101

nesc analiza şi diferenţierile spaţial-tactile în structura grupe'fundamentale de scriere şi citire în sistemul Braille. l

In această formă de orbire survenită, dezechilibrul produs nu are un caracter brusc, ci este rezultatul unui proces lent de relativă acomodare şi integrare la condiţiile deficienţei

b) Cu totul alta este situaţia în cazul orbirii survenite în mod brusc, ca rezultat al unui traumatism, al unei explozii, al unei răniri, al unei îmbolnăviri grave sau al unei intoxicaţii

în acest caz dezechilibrul cuprinde dintr-o dată întreaga neurodinamică corticală, cu consecinţe asupra vieţii psihice şi a capacităţii de integrare a deficientului în viaţa socială şi în producţie. Pierderea vederii în asemenea condiţii între-rupe brusc stereotipii dinamici ai cunoaşterii şi ai orientării în modalitate optică, structuraţi în întreaga existenţă a indi-vidului. Sînt tulburate procesele de excitaţie şi inhibiţie, activitatea de analiză, de diferenţiere şi de sinteză.

Aferentaţia vizuală cu specificul ei reflectoriu încetează de a niai informa scoarţa cerebrală, ceea ce face să se îngus-teze mult programul de impresii care excită sistemul nervos central.

Consecinţele fiziologice determină, la rîndul lor, o serie de consecinţe de natură psihologică. Evoluţia în etape a pro-cesului de suplinire, de compensare a lipsei vederii, atrage după sine ameliorarea unor consecinţe în percepţia, în sfera reprezentărilor în gîndire, în atenţia şi în deprinderile vizual-motorii.

Treptat şi numai sub influenţa activităţii şi a educaţiei are loc un proces de restructurare a schemei funcţionale, cu participarea analizatorilor normali, cu influenţe corespunză-toare asupra activităţii psihice a nevăzătorului. Aşa cum vom vedea mai departe, aceste influenţe se produc atît în conţinu-tul activităţii psihice, cît şi în forma de reflectare. Peste con-ţinutul şi forma vizuală de reflectare pierdute se structurează conţinutul şi forma reflectorie tactilă, auditivă, vibratorie, motorie etc.

Datorită legăturilor asociative care unesc cele mai în-depărtate zone de pe scoarţa cerebrală, şi interacţiunii anali-zatorilor, în schema funcţională care se elaborează este atrasă şi zona vederii din occipital, care, deşi nu mai pri; meşte aferentaţia vizuală, face ca scoarţa cerebrală să-şi menţină starea de excitabilitate la un anumit nivel, să se

mai„leze activismul psihic şi prin urmare să permită o

• ntă integrare a stimulilor din ceilalţi analizatori, să seefl€ducă transferul în vechile reprezentări ce favorizeazăadaptarea compensatorie. „

plasticitatea scoarţei cerebrale de a păstra urmele lega-r'lor nervoase elaborate sub influenţa vederii se manifestăV -n aceea că aceste urme se reproduc prin participarea

sistemului de legături vizual-motorii elaborat în trecut, înactul percepţiei tactile sau auditive, atît în procesul de în-văţămînt, cît şi în activitate sau în producţie.

Observaţiile noastre efectuate asupra nevăzătorilor cu orbire survenită arată că acelaşi desen este mai bine execu-tat cu ochii deschişi decît dacă li se cere să-1 execute cu ochii închişi. Mersul este mai sigur şi mai coordonat cu ochii deschişi decît dacă sînt închişi ochii. Ei pat compara, diferenţia şi pot aprecia distanţa faţă de obstacole mai bine decît ne-văzătorii congenitali.

Aşa cum am văzut, la locul de muncă ei păstrează aceeaşi poziţie ca şi văzătorii urmărind cu privirea operaţiile proce-sului de producţie. Pe baza reprezentărilor vizuale existente, trebuie explicată şi capacitatea de a păstra deprinderea de a scrie în alb-negru o perioadă îndelungată după pierderea vederii.

Prin simpla îndoire egală a foii de hîrtie în scopul obţinerii de rînduri simetrice, se realizează o liniatură care orien -tează tactil păstrarea rîndurilor în procesul scrierii.

Conservarea reprezentărilor vizuale, ca şi a sistemului de legături vizual-motorii, se exprimă în aprecierea şi redarea corectă a spaţiului ocupat de literă, a intervalelor dintre lite-re, a formei şi poziţiei fiecărei litere în ansamblul textului, ca şi asupra caracterului lizibil şi estetic al scrierii.

Reproducem un astfel de text efectuat de nevăzătorul B.C. Qupa 14 ani de la pierderea vederii (fig. 14). că'lultat.ul experimentului de faţă ne permite să lărgim

ie practice de scriere a orbului survenit, pentru aceleren!"1 Cdre ^°^ u^ză cu mai multă uşurinţă şi pot coordonadinii Sntările vizuale şi tactil-motorii în aprecierea amplitu-ment i-Şcanlor- Pe de altă parte, se confirmă, pe bază experi-surven-t Că în actul Percepţiei tactil-motorii, la orbul

n" este posibilă aprecierea amplititudinii microspaţiilor

102 103

Fig. 14. Scriere înalb-negru de

nevâzătorul C. C.

şi a microdistantelar, dar numai pe baza unor suficiente exerciţii şi a automatizării acţiunii.

Cercetările lui N. Am i r şi S. Kugelmass din 1959 1

(publicate de P. F r a i s s e în Psihologia experimentală, voi. VI, p, 152) duc la concluzia că subiecţii legaţi la ochi comit erori în fixarea unui punct dat, după cum îşi fixează sau nu ca reper unele părţi ale corpului. Pentru aprecierea acestor, erori nu au fost însă urmărite şi efectele automatizării exer-ciţiilor.

In experimentele noastre referitoare la scrierea automati-zată în alb-negru de către orbul survenit, se constată elimi-narea erorilor de fixare şi de localizare a grafemelor; consi-derăm aceasta un rezultat al stereotipizării, al automatizării relaţiilor tactil-motorii pe baza imaginilor reziduale ale vederii.

1 Frai s se, P., P i a g e t, J., Trăite de psychologie experimentale-„Presses Univ. de France", voi. VI, La p&rception.

104

Probleme aîe percepţiei

Consecinţele orbirii se manifestă în activitatea psihică af cientului într-o factură psihologică comună orbirii conge-tale şi orbirii survenite, dar şi diferenţiată.11 Reprezentările vizuale, în măsura în care sînt conservate,

Darticipă în procesul percepţiei lumii reale, precum şi latructurarea şi întregirea imaginii senzoriale prin dominanta

La lecţia de ştiinţele naturii, de exemplu, doi elevi ne-văzători, unul congenital, iar celălalt cu orbirea survenită, fac o descriere comparativă între vulpe şi lup ca animale de pradă. Nevăzătorul congenital face următoarea descriere: „Lupul şi vulpea sînt animale de pradă; ele au corpul acope-rit cu păr. Lupul este mai lung şi mai gros decît vulpea, are capul mai mare decît al vulpii, avînd 4 picioare puternice pentru fugă şi o coadă stufoasă ca şi vulpea. Coada vulpii se pare că este mai stufoasă ca a lupului. Ghearele sînt pu-ternice şi ascuţite la amîndoi.. ."

Nevăzătorul icu orbirea survenită, care cunoştea vizual atît lupul cît si vulpea, descrie cele intuite astiel: „Lupul şi vulpea sînt animale de pradă. Ele au corpul acoperit cu păr. Lupul are părul de culoare sură-gălbuie; pe cap şi spate este mai mult sur, iar pe burtă şi picioare este gălbui-alb. Culoarea şi-o schimbă după anotimpuri; iarna devine mai alburie. Vulpea are culoarea roşcată; burta este gălbuie, iar picioarele mai negre. Coada este stufoasă, lungă, de culoare roşcată-gri. Lupul este mai mare decît vulpea; înălţimea lui poate ajunge la brîul vînătorului, în timp ce înălţimea vulpii este cam la genuchii vînătorului; şi în lungime lupul este mai mare ca vulpea. Urechile vulpii sînt ascuţite ca şi ale lupului, dar sint mai mici şi de culoare neagră, în timp ce ale lupului smt sure, iar înăuntrul lor lirele de păr sînt gălbui".

Din cele cîteva elemente ale descrierii datelor perceputeeste uşor de observat rolul pe care îl are existenţa reprezen-anior vizuale în completarea, îmbogăţirea şi redarea adec-ata a datelor senzoriale tactil-motorii reflectate în elaborarea

rentUni~ acestea punînd în evidentă un alt aspect ce dife-î/ază orbirea congenitală de cea survenită.

fjresii ^6 exemPle Pot Pune în evidentă şi gradul de re-'Une şi de pierdere a reprezentărilor vizuale, ca şi me-

105

todele şi procedeele ce trebuie utilizate în procesul de î n

vătămînt pentru conservarea acestor reprezentări. Cercetarea acestei probleme ne-a arătat că pierderea reprezentări^ vizuale nu se găseşte într-un raport direct proporţional cu scurgerea timpului şi că o serie de factori pot contribui la conservarea lor.

Atunci cînd începe să se manifeste, fenomenul regresiunii apare şi în visele orbilor cu deficienta survenită.

Unul din subiecţii cu care am experimentat acest feno-men orbise în războiul din 1944; el fusese şofer de camion şi lucra în zona Munţilor Neamţului.

In relatările sale asupra modului cum visează, preciza că în prezent (1962), după 18 ani de la orbire, totul pare cenuşiu, peisajul munţilor îi apare şters, fără culori dar simte cum strînge volanul maşinii în mîini. El păstrează prin ur-mare senzaţiile tactile ale conducerii maşinii. Deşi imaginile vizuale-cromatice sînt pierdute, sînt totuşi conservate repre-zentările acromatice (cenuşii). De asemenea, în locul senzaţii-lor vizuale ale conducerii s-au instalat senzaţiile tactile (strîngerea volanului). Procesul de regresiune se desfăşoară în timp fără a fi direct proporţional cu scurgerea lui. La pierderea acestor reprezentări contribuie în mod esenţial lipsa utilizării, a exersării şi a repetării acestora.

Deşi nu avem o curbă a regresiunilor (ea ar fi şi dificil de reprezentat, datorită caracterului său individual), totuşi chiar şi ipotetic trebuie admis că fenomenul evoluează de la diferenţiat spre nediferentiat, de la forme şi conturi pre-cise la forme vagi şi şterse, de la pierderea nuanţelor cro-matice la culorile de bază, şi, în sfîrşit, la pierderea calităţi -lor acromatice.

în scopul conservării reprezentărilor vizuale este necesară includerea în procesul cunoaşterii a obiectelor şi fenomenelor şi a calităţilor lor vizuale, actualizînd permanent şi comple-tînd imaginile vizuale pe care elevii le păstrează.

în acest sens vom analiza în capitolele următoare şi m°' dalitatea de a influenta conservarea reprezentărilor vizuale prin mijloace moderne, prin transformarea electronică a luminii în sunete, aşadar asigurîndu-se posibilitatea percepU61

prin echivalenţă de conţinut şi formă a unor calităţi vizual^Printre alte mijloace care pot contribui la conservare

reprezentărilor cităm implicarea analizatorului auditiv pent

Descrierile verbale; povestirile, compoziţiile şi indicaţiile în are trebuie să se includă datele vizuale despre obiectele şi fenomenele ale căror reprezentări sînt păstrate de elevi. Şi ne cale tactilă şi prin pipăit pot fi consolidate vechile imagini vizuale. Aici însă, pentru a se asigura creşterea eficienţei procedeului, se impune descrierea concomitentă de către văzător şi intuirea de către nevăzător a obiectului descris.

Nevăzătorul trebuind să facă faţă unor condiţii speciale atît în orientarea în spaţiu cît şi în procesul de producţie, este obligat să apeleze necontenit la memorie, în condiţii în care omul cu vedere nu simte nevoie de aceasta.

In timp ce în deplasare, de exemplu, omul cu vedere poate citi pe indicatoare staţia de troleibuz la care trebuie să co -boare, eliberîndu-şi pe parcurs conştiinţa pentru alte pre-ocupări, nevăzătorul este obligat să memoreze itinerariul, numărul, denumirea şi succesiunea staţiilor pină la locul de cobonre.

Cu mult mai complicată este situaţia în deplasare pe jos fără însoţitor. In acest caz, utilizarea unor procedee de orien-tare se sprijină îndeosebi pe memorarea topografiei locului, a reperelor tactile, auditive etc. constante, a direcţiilor care pot li foarte sinuoase, de multe" ori orientarea lăcîndu-se după numărul de paşi pe care-i parcurge (aceasta mai ales în prima etapă a pierderii vederii).

Arătam mai sus caracterul polisenzorial al recepţiei me-sajelor pe care nevăzătorul le analizează, le diferenţiază şi ie sintetizează în procesul reflectării, îndeosebi în deplasarea m spaţiu (mesaje tactil-motorii, auditive, termice, vibratorii, propnoceptorii etc.). Aceste mesaje semnalizează omului re-pere şi obstacole pe care le-a memorat sau trebuie să le în dTîs6 Pentm a le putea intercePta spaţial şi a se orienta

antĂnaJ^memoria nevăzătorului este permanent solicitată, anelor i m Sltuaţu în care omul cu vedere nu simte nevoia promova?- ?eînorie- De aceea trebuie respinsă ideea greşită, de o mp m trecut- în virtutea căreia nevăzătorul ar dispune cu niprrW °ne

sPecincă"- dezvoltată automat, imanent, odată AstfS T Vedf.rii; un

fel de „energie spirituală" eliberată.Kn eTv u 1CatU &U f°St ^^ Ş* în legătură cu ° Pre' l OH l~rea imanentă a auzului, în special a auzului ' °aata cu

pierderea vederii. Pornind de la asemenea

106 107

premisă se preconiza ideea că nevăzătorii trebuie orientat' cu precădere spre profesiunea de muzicant sau muzician, deşi mulţi dintre ei erau lipsiţi de aptitudini muzicale, nu aveau dezvoltat auzul muzical, unii avînd chiar deficiente de auz în forme avansate.

Astfel de exagerări mergeau atît de departe încît unii autori propuneau ca în timp de război, cînd pe mare este ceată, să fie folosiţi orbi pentru detectarea auditivă a pre-zentei navelor inamice. V. S. S v e r l o v, în lucrarea sa Orientarea în spaţiu a orbilor, critică asemenea idei eronate.

în cadrul cercetărilor întreprinse la şcoala de orbi „Vatra Luminoasă", am constatat că unii nevăzători aveau asociate şi deficiente de auz, în grade diferite, deşi unii dintre ei erau utilizaţi la telefonie.

Şi în gîndirea nevăzătorilor se pot manifesta consecinţele pierderii vederii. Se ştie că atît gîndirea cît şi vorbirea se sprijină pe datele senzoriale ale realităţii obiective şi că pe baza acestor date se operează generalizări şi abstractizări, se elaborează noţiunile, judecăţile şi raţionamentele. La ne-văzători, îngustîndu-se aferentatia prin pierderea stimulilor senzoriali optici din realitatea obiectivă, se poate produce un decalaj între latura abstractă şi cea concretă a cunoaşterii.

Notiuni, judecăţi şi raţionamente corecte, sub raportul generalizărilor verbale, pot fi formale din punctul de vedere al sprijinirii lor pe componentele concrete. Unii elevi ne-văzători pot opera corect cu noţiuni despre obiecte şi feno-mene, pot generaliza şi abstractiza la niveluri superioare, dar cînd li se cere să descrie conţinutul concret al generali -zărilor şi abstractizărilor exprimate, ei fie că nu cunosc acest conţinut, fie că-1 exprimă greşit sau cu lacune esenţiale.

însuşirea formală a cunoaşterii obiectelor şi fenomenelor de către nevăzători poate fi prevenită prin aplicarea, în pro-cesul de învătămînt, a intuiţiei şi a unei judicioase îmbinări a descrierii şi indicaţiilor verbale cu intuirea obiectului, pnn

participarea a cît mai mulţi analizatori.Un rol important în procesul de învătămînt, în activitate

şi în procesul muncii îl are, în acest sens, analiza practica, comparaţia şi sinteza practică, adică descompunerea n e" mijlocită a obiectului în părţile lui constitutive, compararea lor şi reconstituirea, adică realizarea sintezei obiectului ana-lizat. In acest mod concretizarea, abstractizarea şi generau-

108

• i cu care operează elevii orbi vor reflecta corect atît Zăl nonentele senzoriale, cît şi implicaţiile raţionale, prin C° are particularul şi generalul, evitîndu-se astfel formalis-mul în cunoaştere.Elaborarea noţiunilor, a judecăţilor şi raţionamentelor recte

este însă dependentă de modul cum se organizează actul percepţiei, de bogăţia de conţinut a reprezentărilor despre obiecte şi fenomene. Mai mult ca în cazul copilului normal, gîndirea corectă a copilului orb trebuie pregătită prin modalităţile cunoaşterii senzoriale, îndeosebi pentru calităţile vizuale inaccesibile orbului.

Trebuie să avem în vedere şi aici diferentele existente între orbii congenitali şi cei cu deficientă survenită.

Atenţia, ca activitate psihică ce însoţeşte întreaga viată psihică a omului, prezintă o importantă deosebită, mai ales pentru nevăzători. Lipsa de atenţie într-un anumit moment a omului cu vedere poate fi corectată uşor prin recepţia vizuală rapidă, globală şi simultană a situaţiei, în aceleaşi condiţii, nevăzătorul reacţionează într-un timp mai îndelungat, prin mişcări succesive şi uneori imprecise, mai ales în cazul lipsei unei confruntări nemijlocite cu obiectul sau cu obsta-colul. Nevăzătorul, neputînd urmări existenta unui obstacol şi nici evoluţia în spaţiu a unui obiect sau fenomen pe care-1 percepe auditiv cu precizia pe care o dă vederea, trebuie să-şi deplaseze permanent atenţia în diferite direcţii, să o concen-treze într-o direcţie sau alta după intensitatea şi semnificaţia stimulilor percepuţi. Fără o astfel de educare a calităţilor atenţiei îndeosebi în orientarea în spaţiu, echilibrarea orga-nismului în condiţiile foarte variate ale mediului este foarte mult îngreuiată, dacă nu chiar imposibilă.

Necesitatea educării calităţilor atenţiei la nevăzători (în-deosebi distribuţia, mobilitatea şi concentrarea) este cu atît mai mare cu cît pierderea analizatorului vizual îi privează e p mare^ cantitate de stimuli din lumea externă, stimuli care ti ln?.lşl sînt excitanţi ai scoarţei cerebrale şi cauze ale men-1 ,ni unor focare cu excitabilitate optimă, ca bază fiziologicăa atenţiei. M

anat"11' cunos.cute ° serie de experienţe devenite clasice înanali "V*3 -?* fizi°l°9ie, care constau în extirparea diverşilorParte H- ' Animalul supus operaţiei doarme cea mai maree am tâmp; datorită absentei stimulilor din diferiţi ana-

109

lizatori care nu mai acţionează ca excitanţi asupra scoarţei cerebrale.

La om, problema prezintă un aspect calitativ deosebit, în sensul că excitanţii acţionează nu numai prin forţa lor fizică ci şi prin semnificaţia lor. La omul cu vedere, actul atenţiei se exprimă printr-o serie de manifestări exterioare vizibile, caracteristice, care la nevăzător fie că sînt slab exprimate, fie că lipsesc. Acest fapt trebuie avut în vedere în procesul de predare în şcoala de nevăzători, deoarece atenţia şi inte -resul sînt condiţii esenţiale ale învăţării, cu atît mai mult cu cît particularităţile deficienţei pot masca expresia lor ex-terioară.

Nevăzătorul poate urmări lecţia cu atenţie chiar ţinînd capul orientat spre piept sau într-o direcţie nedefinită, lipsin-du-i adesea de pe figură expresia adecvată atenţiei. Ambliopii, la care folosirea resturilor de vedere accentuează şi mai mult efortul şi oboseala, pot ţine ochii închişi şi capul pe bancă, ascultînd în acelaşi timp lecţia cu atenţie şi interes.

în procesul de educare, de corectare fizică a consecinţelor orbirii, îndeosebi la nevăzătorii congenitali la care aceste manifestări sînt mai accentuate, un loc important trebuie să-1 ocupe educaţia iizică şi educaţia pedagogică-metodică pentru dezvoltarea atenţiei auditive şi a coordonării generale a miş-cărilor, a expresiei adecvate a mişcărilor feţii şi corpului, mimica şi pantomimica, specifice în actul atenţiei.

Intre mijloacele moderne folosite în acest scop sînt şi mijloacele electronice şi panoul de tras la tir pentru ne-văzători1.

Se pune problema dacă există o „psihologie a orbilor^ care s-ar dezvolta ca o consecinţă a acestei deficienţe. lata cîteva consideraţii asupra acestei probleme deosebit de difi-cile:

In unele lucrări din trecut, îndeosebi în lucrări cu ca-racter beletristic, precum şi în vocabularul uzual nescris, p°

1 Aparatul este imaginat şi construit de un colectiv de profesori de Şcoala profesională de orbi „Vatra Luminoasă" din Bucureşti.

finite, deşi din ce în ce mai rar, unele expresii ca „lumea-fi

lhlor"-, „universul orbilor", „psihologia orbilor". 01 Folosirea unei asemenea terminologii constituie o eroare

conţinut, deoarece afectează atît moral cît şi practic pro-blema integrării sociale a deficienţilor de vedere.

Problema unui „univers al orbilor", în care schimbul de • formaţii şi adaptare a omului fără vedere se realizează prin analizatorii rămaşi normali, a fost explicată în capitolul despre compensaţie. Asemenea teorii, prin implicaţiile lor pot crea la nevăzători o stare de izolare, de retragere în sine, alteori de egoism, de susceptibilitate excesivă, de ne-încredere în cei din jur, de respingere a tot ce nu este elaborat de aceşti deficienţi etc.

Or subordonarea personalităţii umane unor astfel de tră-sături psihologice şi morale intră în socialism în contradicţie cu realităţile sociale şi educative, precum şi cu structura psihologică umană. Numai în societatea în care domină spiritul individualist şi lipsa unei preocupări susţinute etico-sociale, orbii trăiesc sentimentul izolării şi al poverii morale şi materiale pentru familie şi societate.

Opus spiritului individualist, în societatea socialistă do-mină spiritul de integrare colectivă, de asistenţă morală şi socială cu toate implicaţiile sale. Prin educaţie, prin activitate şi muncă, orbii sînt integraţi într-o profesiune, în viaţa de familie şi în cea socială.Consecinţele inerente deficienţei de vedere capătă astfel forme compensatorii care îi apropie tot mai mult pe orbi şi ambliopi de posibilităţile omului cu vedere. „Lumea lor" în care se puteau retrage altădată este astăzi lumea noastră, a tuturor, în care ei pot lucra, pot crea în cele mai variate domenii. Diversitatea profesiunilor efectuate astăzi de orbi şi ambliopi, ca şi randamentul dat de aceştia atît în profesiu-mle manuale, cît şi în cele intelectuale, este nu numai cauza, ar S1 consecinţa procesului de integrare familială şi socială. .aliza

particularităţilor psiho-fiziologice în orbire a scosevidenţă faptul că lipsa aferentaţiei vizuale determină fe--^6 ac*aPtare compensatorie, fără însă a apare noi AsaH CU noi functii psihice în neurodinamica corticală. subst 1S deficientii de vedere nu poate fi vorba de uri sau u material nou' care să dea naştere unei noi psihologii "nor procese psihice noi în cunoaştere, în afecte sau

110 111

voinţă. Particularităţile caracteriale datorite unei insuficiente educaţii sînt susceptibile de a adinei unele diferenţe între orbi şi văzători, dar fenomenul nu are caracter legic. Astfel de diferenţieri există şi la oamenii cu vedere; deosebirea constă în aceea că unele trăsături comportamentale pot fi accentuate la nevăzători de consecinţele deficienţei, dar numai în anumite condiţii şi determinate de anumiţi factori.

între factorii care pot adînci unele diferenţe în conduita orbilor, sau care pot genera unele trăsături negative sînt, pe lingă lipsa de educaţie, lipsa de cultură, neîncadrarea în viaţa de familie şi neintegrarea în activitate, în procesul muncii.

Aşadar, promovarea unor idei despre o pretinsă superiori-tate compensatorie a orbilor (îndeosebi a celor congenitali), despre un univers, o lume şi o psihologie proprie orbilor sînt greşeli fundamentale, respinse de realităţile psihofiziologice şi sociale, respinse de interpretarea dată de ştiinţă.

CAPITOLUL

4Orientarea şi deplasarea in spaţiu a nevăzătorilor

Aspecte teoretice şi practice Consideraţii asupra ciberneticii vederii la om în procesul percepţiei spaţiale; implicaţii în orientarea şi deplasarea nevăzătorilor Teorii şi mijloace clasice în orientarea şi deplasarea nevăzătorilor în spaţiu Contribuţii la interpretarea ştiinţifică a fenomenului de orientare şi de deplasare în spaţiu a nevăzătorilor

Mijloace şi procedee moderne, electronice, fo-losite în orientarea în spaţiu a nevăzătorilor. Demonstraţii practice cu aparatura electronică.

Orientarea şi deplasarea în spaţiu a nevăzătorilor con -stituie unul din cele mai dificile şi mai complexe aspecte ale procesului de cunoaştere.

Complexitatea acestui fenomen este determinată de unele Condiţii subiective şi obiective, dintre care vom analiza pe cele mai semnificative:

a) Elemente de cibernetică a vederii în percepţia şi repre-zentarea spaţială. Caracterul adaptativ al vederii în raport cu eiialţi analizatori, deoarece analizatorul vizual este prin

elenţă organul reprezentărilor vizuale.si b) sPatiul topografic al nevăzătorului, definit în raport cu 3

securitătii Personale şi de analizatorii implicaţi în rea semnalelor de la obiectele şi fenomenele exis-

113

•* S ANI CONSTANT*

•iBUQTECA

tente la diferite distante în spatii, spaţiul apropiat, spaţiu] mijlociu şi spaţiul îndepărtat.

c) Poziţia şi relaţia subiectului şi a obiectului in rapor-turile spaţiale, care pot fi statice, în mişcare, sau atît statice cît şi în mişcare; direcţia de deplasare, viteza, condiţiile atmosferice, acoperirile terenului, precum şi alţi factori care po't influenta orientarea şi deplasarea în spaţiu a nevăză-torilor.

a) Revenind la primul aspect, prezentarea unor elemente de cibernetică a vederii spaţiale ne este impusă de faptul că în ambliopie şi în orbirea completă, unde lezările pot avea grade diferite, sînt afectate în mod corespunzător şi meca-nismele recepţiei spaţiale.

Superioritatea adaptativă a ochiului în spaţiul tridimen-sional se bazează pe mecanisme morfofunctionale, centrale şi periferice unitare, care asigură recunoaşterea formelor, con-trastul, recunoaşterea culorilor, detectarea formelor in mişcare.

1. Recunoaşterea formelor are la bază funcţia microsupra-îeţelor de ordinul al Il-lea din structura retinei. După autori caSutherland şi Yung, este posibil ca în recunoaşte -rea formei obiectelor să participe şi microsuprafetele de ordi-nul I. Cîmpurile receptoare ON care ţin de microsuprafetele de ordinul al Il-lea semnalizează apariţia stimulării luminoase, iar cîmpurile de tipul OFF semnalizează încetarea stimulării luminoase.

în interiorul acestor cîmpuri, la nivelul receptorului există 3 zone: o zonă centrală, una intermediară şi una peri-ferică, a căror organizare şi schimb de mesaje ON şi OFF permit o adaptare mai fină la detectarea formelor. Şi feno-menul de contrast, esenţial în percepţia obiectelor în spaţiu, are la bază fenomene inductiv-negative între canalele vizuale aferente.

Aceeaşi organizare o găsim la nivelul creierului, numai că aranjamentul conexional aici este invers.

Efectul de contrarietate care există între zona centrală şi zona periferică, ca şi schimbul invers între tipul de reacţii ON (începutul excitaţiei) şi tipul OFF (sfîrşitul excitaţiei) măresc considerabil capacitatea de recepţie a formei şi a P°" zitiei obiectelor în spaţiu.

rceptia culorilor este inaccesibilă orbilor, dar relativ•hilă la cei cu resturi de vedere. Noua teorie elaborată

fCrSranit, Haldan, H a r t d r i ge, H ar 11 ine şi Wald- mai direct percepţia culorilor de intensităţile de lumină.

î'ntensitătile puternice pot fi excitate formaţiile bicromatice,timp ce în intensităţile de lumină medii sînt excitate for-

maţiile tricromatice. Or în ambliopie, tulburările morfo-functionale afectează şi capacitatea de recepţie a intensi-tăţilor de lumină, influentînd astfel procesul percepţiei co-respunzătoare îndeosebi nuanţelor culorilor.

Pe plan pedagogic acest fenomen are o deosebită impor-tantă în modul de elaborare a manualelor pentru ambliopi, a caietelor, a dimensiunii literelor, a ilustraţiilor şi a culori-lor ce se folosesc în genere în scopuri didactice, a modali -tăţilor de iluminare etc., precum şi a metodelor şi procedeelor didactice folosite în procesul de învătămînt pentru realizarea unei adaptări compensatorii optime.

Un aspect esenţial al orientării şi deplasării în spaţiu în constituie detectarea formelor în mişcare.

Fenomenul acesta are loc în sistemul nervos central şi se bazează pe analiza în timp a structurilor mesajelor care sosesc de la celulele retiniene ca reflectare a mişcării obiec-telor în spaţiu. Cîmpurile receptive din regiunile periferice ale retinei fiind mai numeroase, explică de ce zona periferică a retinei semnalizează în mod predominant mişcarea, înţele-gem astfel ce consecinţe are pentru perceperea mişcării în spaţiu starea acelor ambliopi la care leziunile cuprind zona periferică a retinei.

în ceea ce priveşte detectarea sensului mişcării în timp, există opinii controversate, dată fiind complexitatea acestui mecanism; se pare că ea nu este realizată de cîmpurile ON, ci de cîmpul asimetric OFF, şi că la baza analizei acestor fenomene stau procese biochimice şi fiziologice complexe.

Considerînd, aşadar, procesul percepţiei spaţiale şi al reprezentării spaţiului în lumina unor elemente de cibernetică a vederii, putem conchide:

— retina se adaptează la modalităţi operaţionale diferite;j~~ sistemul nervos central controlează aparatul retinian;

conexiuni inverse retina este inclusă într-un sistem

114 115

*T«-* T 'fi A l

adaptativ complex, care optimizează transmiterea şi prelucra-rea informaţiei1.

Cum multe din tulburările de vedere sînt legate de structura morfofuncţională a retinei,

consecinţele se resimt în întreg sistemul de conexiuni nervoase, cu repercusiuni îndeosebi în transmiterea şi prelucrarea informaţiei din spaţiul tridimensional.

Dar în orientarea spaţială participă şi alte procese psihofi-ziologice, care datorită tulburărilor de vederi, sînt lipsite de coordonare şi precizie. Dintre acestea amintim:

— acţiunea muşchilor oculomotori în procesul de acomodare şi convergenţă;

— acţiunea muşchilor ceialogiri în mişcarea capului înarc de 180°;

— eiectul de paralaxă;— efectul de acoperire in plasarea obiectelor în spaţiu;— perspectiva aeriană; obiectele mai îndepărtate au con

tururi mai şterse decît cele apropiate;— constanta percepţiei;— efectul şi perspectiva, după care percepţia vizuală a

structurii câmpului, într-un spaţiu acoperit de repere, oferăo evaluare mai uşoară şi mai exactă (aprecierea spaţială pemare este cu mult mai dificilă). Sînt şi alte condiţii care potparticipa în procesul orientării în spaţiu, între care citamreflexele de postură ale capului, care la orbii congenitali potfi viciate; motricitatea ca rezultat al funcţiei labirintice acanalelor semicirculare şi al relaţiei cu formaţia reticulatff.

Diversitatea şi complexitatea sistemelor optice unitare fac ca pierderea totală sau parţială a vederii să pună pro -bleme din cele mai dificile atît în elaborarea fenomenului compensator, cît şi în construcţia de instrumente şi aparate electronice care să poată înlocui funcţia vederii.

Deşi tactul reflectă mai multe calităţi 'decît văzul (apro-ximativ nouă), faptul că văzui reflectă realitatea obiectiva

iBălăceanu, C. şi N ic o l au, E d m o n d, Conitibufii la ciber-netica vederii. In: „Oftalmologia", voi. VIII, nr. 2, 1964.

2 Delay, J., P i eh o t, P., Abrege de psychologie, ed. a 3-a, 1964.

• ,,unn alobal şi rapid face ca funcţia optică să fie mai binec j tfiui iu-*- i/y .. . i •• v .. * ,. .w .H otată orientam şi deplasam m spaţiu şi sa asigure o mai

hună cunoaştere a realităţii înconjurătoare.2 în cazul orbirii , o astfel de adaptare complexă trebuielizată j n condiţii le celor trei zone spaţiale ale raportu -

rilor subiect-obiect.a) In cadrul spaţiului apropiat, descris de întinderea unei

lungimi de mînă, prelungit, după unii autori, la raza de ac -ţ iune a bastonului , se poate vorbi de un microspaţiu. Un astfel de microspaţiu îl constituie însăşi grupa fundamentală Braille. în acest microspaţiu nevăzătorul este obligat, la ci -tire şi scriere, să efectueze un proces de orientare, de ana -liză, de diferenţieri şi de sinteză fină.

în spaţiul apropiat, cunoaşterea are forme nemijlocite, întrucît tactul şi mişcarea în interacţiune realizează prin pi -păit o învăluire a obiectului, a părţilor sale, care îi definesc mai uşor şi mai sigur calităţile specifice şi nespecifice. Prin- tr-un sistem de autoaferentaţi i directe şi inverse, nevăză torul realizează cunoaşterea prin toţi analizatorii rămaşi nor mali. Trebuie observat că în spaţiul apropiat, prin întinderea unei lungimi de mînă, precum şi a bastonului ca prelungitor, cunoaşterea este incomparabil mai bogată, deoarece în acest spaţiu pot fi folosiţi şi stimulii auditivi vibratorii etc., în timp ce în spaţiul mijlociu şi îndepărtat tactul şi pipăitul îşi în -cetează acţiunea, iar auzul poate fi limitat de distanţă. Ca prelungitor al mîinii, bastonul acţionează prin înregistrarea vibraţi i lor şi a modificărilor sonore la tatonarea obiectelor şi a spaţiului în deplasare sau static.

Servind ca amplificator şi rezonator, bastonul sporeşte cantitatea de informaţie, antrenînd activitatea psihică de di -ferenţiere şi interpretare selectivă a stimulilor.

„ Lovind, de exemplu, discontinuu bordura trotuarului, ne-vazătorul îşi corectează direcţia, investighează obstacolele, recunoaşte natura şi forma lor, ocolindu-le. Deşi bastonul real izează o aferentaţ ie sărăcăcioasă, el obligă pe nevăză-or la un proces activ de interpretare şi selecţie care-i faci-litează orientarea în spaţiu.p o a? a r e z o nator prin contact cu obiectul, deşi sărăcăcios, el toat P r o d u c e s t i muli pe oare mînă nu-i poate realiza. Cu orio +ace s t ea ka s t°nul rămîne un mijloc empiric şi limitat de uentare a nevăzătorilor în spaţiu.

116 117

în spaţiul mijlociu şi îndepărtat, în care omul şi obiec-tele pot fi în mişcare, în terenuri accidentate şi pe intemperii care diminuează capacitatea de orientare şi de deplasare s-a preconizat şi se preconizează în unele ţări folosirea cîi-nilor dresaţi în orientarea nevăzătorilor.

Experimentele şi observaţiile noastre în problema orien-tării spaţiale efectuate în ultimii 15 ani1 arată rolul imens pe care îl au acele mijloace care activizează psihologia nevă-zătorului, în opoziţie cu mijloacele care transformă pe nevă-zător într-un element pasiv, supus unor soluţii preformate. De aceea folosirea „cîinilor-călăuză", care limitează acţiunile şi iniţiativele omului şi le subordonează animalului, rămîne un procedeu discutabil.

Iată un exemplu: A.C., inginer în vîrstă de 35 ani, îşi pierde vederea total, fiind în Elveţia. Aici i se dă un cîine dresat pentru a fi călăuzit. Datorită acestui fapt omul şi-a pierdut în mod simţitor capacitatea ide orientare; astăzi, după mulţi ani, nevăzătorul A.C. nu şi-a putut recăpăta totala in-dependenţă şi siguranţă în deplasare. Fenomenul ar putea fi explicat prin cristalizarea unor stereotip! dinamici, care în condiţiile orbirii sînt greu de restructurat.

Posibilitatea de dresare a animalelor, şi îndeosebi a cîi-nelui, a impresionat din totdeauna. Sînt cunoscute experien-ţele lui K 6 h l e r şi P a v l o v cu animale, precum şi trenul lui D u r o v condus de animale, experiment care a făcut sen-zaţie multă vreme. Cîinele este capabil de acte de compor-tament care prin complexitatea lor amintesc de inteligenţa umană. Totuşi aceste acte rămîn instinctive şi imposibil de restructurat în faţa unor situaţii noi şi neprevăzute în depla-sarea nevăzătorului, mai ales în centrele aglomerate şi în condiţiile unor viteze foarte mari. Animalul însuşi cere o îngrijire şi o alimentare specială pentru a nu i se altera re-flexele de orientare şi reflexele condiţionate.

întrucît în România nu se practică orientarea cu „cîini-călăuză", ne lipseşte baza experimentală în acest sens. Con-siderăm totuşi că o metodă combinată între orientarea cu animale şi orientarea liberă ar putea da o mai mare in.de-

Zeit-1 Beitrage zum Problem der Kompensation der Erblindung.

schrift fur PSYCH. Bând. 175 Heft 1—2, Leipzig, 1968.

118

ndenţă omului în formarea deprinderilor de orientare în

SP caracterul unilateral al rezolvării acestei probleme în olul trecut a fost determinat de limitele cunoaşterii fi-z'ologiei sistemului nervos, precum şi de limitele posibili -tăţilor tehnice ale vremii.

O pleiadă de cercetători văzători sau nevăzători, ca: Z eu n e A. — 1808, Knis J. — 1821, Luzardi, Dide-ro t Se rge l — 1867 , Ledy — 1872 , Schere r F . — 1874, D uf ou r — 1859, J a va l E. — 1902, Hauptvo-a e i ' -— 1906 , Wol f f l in E . — 1908 , Romagnol i A . __ 1908, L an g — 1918, Ger har d t — 19201, W. D o-lanski2, Pier r e Villey 3, V. S. S veri o v 4, B. I. Kovalenko 5 a traşi de ceea ce e inedit în orientarea şi deplasarea în spaţiu a nevăzătorilor, au adus, începînd cu anul 1800, o serie de explicaţii şi teorii care, aşa cum vom vedea, au fost grupate în funcţie de explicaţia predominantă la care autorii lor au aderat.

Z e u n e considera că orbii simt apropierea de obiecte cu ajutorul capului. Faptul că ei merg cu capul aplecat îna-inte este un gest de explorare (un tentacul) ca la animalele inferioare.

K n i e considera că perceperea obstacolelor este antre-nată de presiunea atmosferică.

Luzardi consideră că pierderea vederii face să spo-rească atenţia şi memoria, dar că acestea nu au forme su-perioare la văzători şi că sensibilitatea lor tactilă nu se da-toreşte decît exerciţiului, din necesitatea de a înlocui ve-derea. Acuitatea simţurilor nu este înnăscută, ci dobîndită prin exerciţiu; ea se bazează pe premise psihice individuale.

Sergel susţinea că simţul perceperii la distanţă („Fern-geSiihl) a obiectelor este legat de atenţie şi de percepţia feţei,

* Burklein, K ar l, Blinden psychologie, Leipzig, 1924.Dolanscki, W., Ies aveugles possedent-ils le sens des

obsta-«es? (l'annee psychologique), Tom 31, 1931.. Villey, Pierre, Le mond des aveugles. Essai de Psychologie,

ans, 1914. La pedagogie des aveugles, Paris, 1922.<=i o , v e r l ° v, V. S., Orientarea în spaţiu a orbilor. (Trad. M. înv. Şl ^Iturii), Bucureşti, 1959. 1962 ovalenk°. B. l., Tiîlopedagoghika, l, A.P.N., R.S.R.S.R, Moskva,

119

fără participarea altor impresii. După el, simţul distanţei ar fi mai ascuţit în jurul urechilor şi ochilor şi mai scăzut î n

zona frunţii şi a tîmplelor. Senzaţiile acustice contribuie la

orientarea orbilor. După Sergel, simţul obstacolelor ar fi un mijloc special de a percepe senzaţiile şi a le distinge între ele.

S c h e r e r se apropie de opiniile lui Sergel, considerînd că simţul distanţei nu este imuabil, ci că se schimbă în func-ţie de mai mulţi factori.

D u f o u r consideră că obstacolele se percep mai uşor pînă la înălţimea umerilor, dar se percep mai greu de la genunchi în jos. El apreciază rolul senzaţiilor acustice.

J a v a l admite că omul posedă un al şaselea simţ, analog tactului, dar care nu se identifică cu acesta.

Hauptvogel consideră timpanul un disc receptor,Wolfflin consideră simţul obstacolelor ca un simţ in-

dependent de toate celelalte simţuri.Romagnoli încearcă o explicaţie a orientării spaţiale

pe baza sintezei mai multor simţuri.L a n g consideră simţul obstacolelor un talent care poate

fi dezvoltat şi perfecţionat; dacă nu există, este inutil să-1 căutăm.

G e r h a d t vede în simţul obstacolelor o sinteză a mai multor simţuri.

Teoriile care au grupat în cursul timpului pe diferiţii cer-cetători sînt deci: teoria acustică, teoria presiunii, teoria ter-mică şi teoria unui al şaselea simţ, un simţ special al obsta-colelor.

Teoria acustică, al cărei reprezentant de seamă a fost Truschel, explică orientarea în spaţiu a nevăzătorilor pe baza reflecţiei undelor sonore şi perceperea lor auditivă.

Se consideră că nevăzătorul percepe nu numai existenţa obiectelor, ci şi distanţa aproximativă, precum şi poziţia lor în spaţiu.

Teoria acustică distinge două posibilităţi de a percepe obstacolele:

a) prezenţa obstacolelor este sesizată prin modificareazgomotelor pe care le provoacă;

b) sesizarea prezenţei obstacolelor în linişte absolută, atltcît se poate vorbi de o linişte absolută în mediul înconjurător.

Subestimând rolul celorlalţi analizatori şi îndeosebi al lizatorului tactil şi al analizatorului motor, teoria acustică a putut ajunge la o interpretare integrală şi unitară a Siomenului orientării spaţiale.

Teoria presiunii, reprezentată de K u n z, reduce capaci-tatea de orientare spaţială la presiunea mecanică a undelor de la obiecte şi fenomene. Intre argumentele aduse de Kunz este şi acela că şi orbii surzi posedă un simţ al obstacolelor si prin urmare nu auzul trebuie considerat la baza acestui fenomen.

El susţinea, de asemenea, că atunci cînd urechile sînt astupate, posibilităţile tactului sînt doar diminuate, dar nu şi suprimate, şi că liniştea absolută măreşte posibilităţile tac-tului.

O serie de experienţe cu anestezii faciale, practicate în scopul demonstrării rolului absolut al tactului, au demon-strat caracterul unilateral al acestei teorii.

Teoria termică, reprezentată de K r o g i u s, admite că la baza percepţiei obstacolelor stau influenţele termice primite de la obiecte, rezultate din diferenţa de temperatură dintre subiect şi obiect.

Intre obiecţiile aduse acestei teorii este şi aceea că în cazul unor temperaturi nediferenţiate, nevăzătorul nu ar per-cepe prezenţa altor persoane; acest fapt este contrazis de realitatea practică.

Printre cercetătorii care au avut o intuiţie mai fină a acestui fenomen a fost şi P i e T r e V i 1 1 e y, el însuşi orb. Villey considera că auzul şi tactul sînt cele două simţuri im-portante în percepţia obstacolelor, într-un lung articol pu-blicat în ,,La revue philosophigue" sub titlul: La perception des obstacles chez Ies aveugles de la guerre, Villey ajunge la această concluzie pe baza unor experimente efectuate cu "3 de orbi, dintre care 42 aveau ceea ce el numeşte simţul obstacolelor.

_Termenul de „simţ" trebuie clarificat: în accepţiunea obiş-nuită este conceput ca un anumit sistem receptor (auditiv, vizual etc.). In accepţiunea lui P. Villey este vorba de o or-ganizare în interiorul sistemului nervos, care ,, extrage" o n orrnaţie din realitatea apropiată nevăzătorului, organizare nit rf PS confruntarea- pe analiza corelativă a informaţiei ve-

e de la receptorii auditivi şi tactili; această părere îl apro-

120 121

pie mult, aşa cum vom vedea, pe P. Villey de punctul de ve-dere ştiinţific asupra detectării spaţiului. Totuşi P. VilW admite existenta unui simţ special al obstacolelor, un al şa-selea simţ, fapt care umbreşte unele puncte de vedere înain-tate în interpretarea dată de el fenomenului de orientare spa-ţială la nevăzători.

în cercetările experimentale şi lucrările publicate de B. I. K o v a l e n k o, V. I. S v e r l o v, M. I. Z e m t o v a, N. D o-1 a n s k i, fără a mai cita şi alte nume de văzători şi nevăză-tori, interpretările date fenomenului de orientare în spaţiu se situează tot mai mult pe poziţiile psihofiziologiei moderne, printr-o explicaţie integrală, ştiinţifică. Dar o asemenea pro-blemă complexă rămîne în continuare deschisă şi aşteaptă noi contribuţii.

H 3. Interpretarea ştiinţifică a fenomenului orientării şi deplasării nevăzătorilor în spaţiu

Orientarea în spaţiu a orbilor, ca unul din aspectele par-ticulare cele mai complexe ale cunoaşterii în lipsa vederii, nu poate fi explicat decît pe baza unei concepţii unitare a per-sonalităţii, a principiilor care stabilesc determinarea relaţi-ilor deficientului cu realitatea obiectivă, precum şi pe baza unei teorii integrale asupra compensaţiei.

Adoptarea unei astfel de concepţii în problema orientării în spaţiu implică recunoaşterea acţiunii principiului determi-nismului, a principiului unităţii persoanei, a principiului acti-vismului psihoiiziologic, principii analizate în capitolele ante-rioare, precum şi recunoaşterea unor factori subiectivi şi obiectivi.

Dar în perceperea obstacolelor şi în elaborarea şi dezvol-tarea reprezentărilor spaţiale sînt implicate şi alte legi, a^ cibernetică, din pedagogie, din tehnică, din electronică, pn~ vind modelarea şi protezarea ochiului. Acţiunea acestor legi prezintă diferenţe în diferitele forme de orbire.

Aşa cum am văzut, la orbul congenital are loc structurarea schemei morfo-iuncţionale în absenţa totală a reprezentării

122

irle, jn timp ce în orbirea survenită se produce o restruc-

ra/e â acestei scheme pe baza reprezentărilor vizuale.practica orientării în spaţiu arată că orbii surveniţi reali-ază

o confruntare permanentă a informaţiei din analizatorii formali, cu reprezentările optice conservate.

Reeducarea nevăzătorilor surveniţi prezintă în acest sens unele avantaje faţă de nevăzătorii congenitali, atît în ela-borarea imaginii locomotorii spaţiale, care la ei păstrează nota de vizualitate, cît şi în conţinutul calităţilor vizuale. Unele experimente efectuate comparativ ne-au arătat că la orbii congenitali imagini şi noţiuni cu un astfel de conţinut nu se pot elabora decît prin comparaţii şi analogii: „roşul este ceva ca flacăra, verdele este asemănat cu mirosul rea-văn al pădurii primăvara, albul cu un perete neted etc.".

Reprezentarea distanţelor în spaţiu, ca metru, decametru, hectometru, kilometru, elaborate corect la orbii surveniţi, nu se poate elabora corect la orbii congenitali decît prin par-curgerea spaţială, cantificarea în modalităţi tactil-motorii şi compararea lor practică.

Cu toate aceste evidente diferenţe între cele două cate-gorii de orbire, experimentele făcute de noi cu 400 de orbi din ambele categorii, pe o durată de 12 ani de şcolaritate, au arătat că sub influenţa educaţiei şi a activităţii organizate, orbii congenitali îşi realizează şi ei căi compensatorii în orientarea spaţială, dar că la ambele categorii de deficienţi trebuie să ţinem seama de acei factori care pot frîna sau fa-voriza eficienţa orientării spaţiale. Dintre aceştia amintim:

Diferenţele temperamentale (tipul de activitate nervoasă superioară); tipul dezechilibrat şi tipul slab prezintă cele mai mari dificultăţi în adaptarea la noile situaţii, în raport cu tipul echilibrat, îndeosebi în stările emoţionale intense.

Orbul B.M., sub influenţa unor stări emoţionale provocate experimental, nu reuşea să diferenţieze prin ochelarul foto-eiectric cu grile (prin canale) cu diametrul de 0,9 mm, pro-

ele pe care în condiţii psihologice normale le realiza uşurinţă.

cu

ta . care are loc elaborarea deprinderilor de orien-. e. sPatială, deoarece la vîrstele mai mici stereotipii dina-1C1 se elaborează mult mai uşor.

123

O independenţă supravegheată pe care trebuie să o acor dăm orbului în orientare, astfel încît el să devină cauza si efectul propriilor sale acţiuni. (Inginerul A.G., pierzîndu-şi vederea, a avut ca ghid cîini dresaţi, fapt care a contribuit la subordonarea treptată a iniţiativei sale conduitei anima-lului; nevăzătorul şi-a pierdut parţial capacitatea de orien-tare şi de independenţă). Cu toate eforturile educative această consecinţă continuă întrucîtva să se menţină în orientare şi deplasare.

Gradul de cultură permite nevăzătorului o capacitate mai mare de interpretare mai adecvată a naturii obstacolelor percepute în spaţiu.

Gradul de oboseală etc.Atît în condiţiile deplasării cît şi în condiţii statice, orga-

nismul este supus unui torent de stimuli care se găsesc în continuă schimbare, cu elemente de noutate, cu variaţii at-mosferice, cu obiecte în mişcare ce exercită de cele mai multe ori influenţe imprevizibile.

în astfel de condiţii, nevăzătorului i se cere o mare mobi-litate a sistemului nervos, integritatea analizatorilor implicaţi în percepţia obstacolului, o mare capacitate de comutare ner-voasă, un vast proces de aferentaţii inverse şi autoaierentaţii care informează creierul, corectînd permanent actele elec-torii. Astfel de calităţi nu sînt înnăscute, ci se dezvoltă nu-mai prin educaţie, activitate şi muncă. Este probabil ca în afara mecanismelor nervoase prezentate aici, în orientarea în spaţiu să acţioneze şi alte mecanisme, cu mult mai fine, şi care în stadiul actual al cercetărilor problemei orbirii să nu fie însă sesizate. S-ar putea admite ca un asemenea complex psihofiziologic în care astfel de elemente să nu fi fost încă suficient individualizate sau care cad sub pragul liminar al observaţiilor, să poată constitui ceea ce în mod metaforic se numeşte simţul obstacolelor. Dar aceste elemente necunos-cute le considerăm cu totul ipotetice. Ceea ce caracterizează adaptarea compensatorie a deficientului de vedere în orien-tarea şi deplasarea în spaţiu este dinamica, mobilitatea, o permanentă schimbare a unor situaţii cu altele, înlocuirea elementelor cunoscute cu altele noi, necunoscute, soluţii ia' pide şi eficiente la apariţia necunoscutului şi a accidenta-tului; toate acestea determină o adaptare rapidă, o mare ca-pacitate de comutare nervoasă, elaborarea de dominante 91

124

dominante care se înlocuiesc unele cu altele în raport cu existente în spaţiu. Este un proces continuu de so-

- .-

r°'/ărf de stimulări mijlocite şi nemijlocite din spaţiul apro-ât din cel mijlociu şi din cel îndepărtat, de analize, de di-^'re'nţieri şi de interpretări. Numai prin participarea întregii[ale personalităţi, se elaborează reprezentările spaţiale, no-t'unile spaţiale, orientarea şi deplasarea în spaţiu a nevăză-totului. .

Iată un exemplu in acest sens: călătorind cu autobuzul, nevăzătorul percepe auditiv şi prin vibraţii zgomotele şi trepidaţiile produse de vehicul, diferenţiind sau nu zgomotele dinafară, în funcţie de intensitatea lor, unele din ele putînd fi mascate. Zgomotele şi vibraţiile trebuie însă diferenţiate la opririle în staţii, de opririle la stopuri sau de eventualele defecţiuni.

Perceperea mişcării, auzul şi simţul vibrator sînt domi-nante, în timp ce tactul are un rol subdominant. La staţia a noua el trebuie să coboare, de aceea atenţia şi memoria succesiunii staţiilor trebuie să rămînă mereu active pentru a nu greşi coborîrea. Pentru a nu greşi, el trebuie să dife-renţieze stopurile fără coborîri de staţii. La staţii uşile se deschid, aerul cu temperatură variată îi stimulează senzaţiile termice; coborîrea pasagerilor poate fi recepţionată auditiv.

Coborînd din autobuz, deplasarea pe jos aduce în prim plan (ca dominantă) investigarea tactilă cu picioarele, care explorează terenul şi investigaţiile vibratorii cu bastonul, fără neglijarea semnalelor auditive. Dacă trotuarul este aco-perit cu zăpadă, tactul îşi diminuează capacitatea de semnali-zare, nevăzătorul trebuind să-şi concentreze atenţia auditivă.

Un vînt puternic diminuează eficienţa auzului, ceea ce determină o intensificare a tactului, a vibraţiilor, a motrici -tatii etc.

Aşadar este necesară o prelucrare permanentă a torentului Qe informaţii, cu o mare mobilitate a dominantelor senzo-nale, determinată de condiţiile externe.

înainte de a vedea caracteristicile dominantei, să dămcjn exemplu din relatările oarbei-surdomute Olga Skoroho-va: ,,După cel mai mic tremur al unei vinişoare, sau după

^ mişcare abia perceptibilă a unui singur deget al mîinii luieu ştiu întotdeauna că nu i-a plăcut ceva sau că este

125

nemulţumit de ceva. Tot aşa, cu ajutorul tactului, recunosccînd este mulţumit".1

Acest exemplu indică faptul că în lipsa celor trei anali -zatori principali (văzul, vorbirea şi auzul), este suficientă experienţa unui singur analizator, pentru ca funcţia sa să mobilizeze întreaga activitate psihică într-o dominantă pri n

care se realizează adaptarea compensatorie la cerinţelevieţii.

Care sînt caracteristicile dominantei in condiţiile lipseivederii, probabil şi în lipsa altor analizatori principali?

a) Excitabilitatea crescută, cu creşterea sensibilizării m direcţia dominantei. Sensibilizarea implică o mobilizare a energiei psihofizice, ceea ce poate explica îorţa compensato-rie chiar şi în cazul cînd deficientul dispune numai de un singur analizator principal. Extinzînd rolul acestei caracte-ristici, am putea explica, de asemenea, imensa cantitate de energie pe care organismul este în stare să o pună în lupta cu deficienţa, cu leziunile grave şi întinse ale organismului, consecinţa ale unor accidente, traumatisme etc.

Elaborarea dominantei se desfăşoară într-o primă iază cînd ea are un caracter difuz, şi în etapa următoare cînd ea devine specializată, alegindu-şi excitanţii cei mai adecvaţi pentru a se cristaliza.

b) A doua caracteristică a dominantei o formează stabilitatea ei. Atrăgînd ca un vid excitaţiile din jur, dominanta,datorită capacităţii sistemului nervos de a menţine excitaţia,are suficientă stabilitate pentru a exercita influenţe asupraprocesului de reacţie.

c) A treia caracteristică o constituie capacitatea dominantei de sumare a excitaţiei cu o intensitate şi frecvenţăanumită, în condiţiile orbirii, de exemplu, această caracteristică trebuie înţeleasă nu numai ca o sumare, ci şi ca subsumare şi integrare a excitaţiilor din analizatorii mai puţinsolicitaţi de condiţiile concrete ale orientării în spaţiu într-unmoment dat, din sistemul stimulilor analizatorului dominant.

în acest mod este posibil ca în dominanta tactil-motorie să coexiste astfel de calităţi reflectorii îmbogăţite şi adaptate perfect reflectării vizuale. Trebuie admis că un asemenea

1 Skor oho do v a, O. L, Cum percep lumea exterioară. Bucureşti, Editura ştiinţifică, pedagogică şi psihologică, 1950, p. 26.

126

nism asigură procesele adaptative compensatorii într-o meC'eră de-a dreptul impresionantă; avem în vedere aici -"rhâirea fericită a factorilor subiectivi şi obiectivi.l,t] inerţia reprezintă a patra caracteristică a dominantei, O dată trăită, ea se menţine şi tinde să se reproducă. Dacă în sfera afectivă, aşa cum ilustrează admirabil prof. V Pavele u, cristalizarea iubirii, a pasiunii, nu poate fi explicată fără această trăsătură a dominantei1, în orientarea spaţială a nevăzătorilor reproducerea dominantei se realizează printr-un proces rapid şi mobil de înlocuire a uneia prin alta, în raport cu condiţiile deplasării în spaţiu şi de caracterul, de natura stimulilor primiţi de la obiectele şi fenomenele cu care nevăzătorul intră în relaţii. Sintetizînd consecinţele dominantei pe planul conduitei, putem conclude:

1) Orice reacţie dominantă are tendinţa de a cuceri întreaga conduită, inhibînd şi comutînd cursul altor reacţiisimultane.

2) Foloseşte excitaţiile subdominante.3) Tinde să organizeze întreaga conduită în jurul ei.Procesul de adaptare compensatorie în orientarea şi de-

plasarea în spaţiu prezintă unele diferenţieri la nevâzătorii congenitali faţă de cei cu orbirea survenită. Acest proces diferenţiat este condiţionat de o serie de factori subiectivi şi obiectivi, între care cităm: existenţa şi gradul de conser -vare a reprezentărilor vizuale integritatea morîoîuncţională a principalilor analizatori, starea sănătăţii, nivelul de elabo-rare a fenomenului compensator, vîrsta, condiţiile spaţiului în care se deplasează nevăzătorul (linişte, condiţii atmosfe -rice, lipsa unor denivelări ale terenului etc.).

Reprezentările spaţiale se elaborează în ontogeneză ceva mai tîrziu, prin participarea analizatorului motor în relaţie C.U

2 Proprioceptorii, cu sistemul vestibular şi cu cel labirin tic . Sistemul vestibular orientează imaginile spaţiale în raport cu cîmpul gravitaţional terestru. In acest proces Polisenzorial, în elaborarea imaginii spaţiale participă feed-oackul informaţional şi ieed-backul postura!.

• , „a v|lc u> V., Principiul dominantei. In: „Revista de psihologie", , _' 1^55.

Paul, Piaget, Jean, Trăite de psychologie exp&ri-Univ. de France", La perception, voi. VI, p. 145—150.

127

La nevăzătorul congenital, lipsind reprezentările vizual cunoaşterea referenţialului tridimensional este îngreuiată de cea de-a treia dimensiune, şi anume perspectiva, adîncirnea dat fiind că ea se situează în afara cunoaşterii nemijlocite'

Din această cauză, în metodele şi procedeele de elaborare a noţiunii de adîncime trebuie asociat analizatorul motor prin parcurgerea spaţiului, folosind analogii şi comparaţii' prin confruntări tactil-motorii pentru a-şi însuşi prin com-pensare calităţile celei de-a treia dimensiuni spaţiale. Ne-văzătorii congenitali nu au reprezentarea de decametru, hectometru, kilometru de exemplu; de aceea în aprecierea distanţelor, a suprafeţelor, aceştia întîmpină dificultăţi mai mari decît nevăzătorii cu orbirea survenită.

Nevăzătorii cu orbirea survenită apreciază mai uşor şi mai exact distanţele în spaţiu, iar la locul de muncă, îşi dau mai bine sema de aşezarea obiectelor unele faţă de altele, de logica dispunerii lor (uşile, coridoarele, ferestrele, stră-zile etc.).

Reprezentările vizuale avînd un rol atît de important, se pune problema asigurării condiţiilor de conservare a acestora, precum şi a găsirii mijloacelor şi metodelor ce pot ii folosite în acest scop.

In orbirea survenită, existenţa reprezentărilor vizuale se menţine oare necondiţionat? Dacă ele dispar, acest fenomen are loc direct proporţional cu scurgerea timpului?

Problema conservării reprezentărilor vizuale trebuie le-gată de influenţa procesului de învăţămmt şi în special de elaborarea reprezentărilor geometrice-spaţiale şi a reprezen-tărilor geografice, precum şi de totalitatea factorilor subiec-tivi şi obiectivi la care ne-am referit mai sus.

Cercetarea experimentală asupra modului de regresiune a reprezentărilor vizuale a scos în evidenţă importanţa pe care o are conţinutul viselor la nevăzători, ca unul din criteriile chiar şi relative de diagnostic.

Iată relatările făcute de unii nevăzători asupra viselor lor. (Pentru o mai mare obiectivitate, ele au fost consemnate de profesorul nevăzător A n a s t a s i u G h., de la Şcoa „Vatra Luminoasă" din Bucureşti).

128

1 Nevăzătorul M. L, în vîrstă de 24 ani, şi-a pierdut ve-reâ la 5 ani. Pînă la data experimentului s-au scurs 19 ani.

pntru a-şi reaminti culorile, trebuie să se gîndească. Se • 'sează fără vedere; în vis nu apar oameni.

2 Nevăzătorul C. T., născut în anul 1930, şi-a pierdut•ederea în anul !945. Se bănuieşte că nici înainte nu avea o

vedere prea bună. îşi aminteşte culorile fiindcă aude vorbin-<ju-se de ele. Visează cenuşiu, iar fiinţele şi lucrurile le în-trezăreşte doar (cum se văd în momentul înserării).

3. Nevăzătorul G. Gh., născut în anul 1933, şi-a pierdutvederea în anul 1944, într-o explozie de grenadă, îşi aminteşte culorile, dar uşor estompate. Visează colorat, dar şicenuşiu. Pe sine se visează cu vedere.

4. Nevăzătorul S. I. este în vîrstă de 29 ani. Şi-a pierdutvederea în anul 1942; visează lucruri şi fiinţe colorate. Ţineminte culorile, dar nuanţele apar mai şterse. Pe sine sevisează orb.

5. Nevăzătorul D. Gh., în vîrstă de 48 de ani, a orbit întimpul războiului. S-au scurs 20 de ani de la pierderea vederii.Deficientul a fost şofer pe camion şi lucra în regiunea muntoasă a judeţului Neamţ. El se visează în locurile unde conducea maşina, dar nu mai vede peisajul verde al brazilor, citotul îi apare cenuşiu. Simte însă volanul în mînă şi aresenzaţia foarte clară a atingerii şi manevrării lui la virajeledin munţi.

Prezentăm un caz foarte interesant, citat de Duna n. Orbul Bernus, în vîrstă de 38 de ani, a orbit la vîrstă de 7 ani. El păstra o serie de reprezentări despre culoarea roşie, ca de exemplu creasta roşie a cocoşului, o cireaşă coaptă, Păstra imaginea tabloului tatălui său, precum şi reprezen-tarea mult redusă a perspectivei, într-o serie de cazuri.

Celelalte reprezentări vizuale erau foarte restrînse şiconfuze. Acest orb relatează că pînă la vîrstă de 25—28 ani^prezentările şi visele erau ca ale văzătorilor, dar că înce-

P nd de ja aceasţg vîrstă au prins predominanţă reprezen-n|f tactile, cele vizuale ştergîndu-se treptat, întrebat cum

xp ica faptul că pînă la 25 de ani avea visuri ca văzătorii,61 a răspuns:

lefcctologie

9 - D , 129

„Altădată aveam două existente: aceea de orb, în timpul zilei, şi de văzător, în timpul nopţii; astăzi nu mai am decît o singură existentă; aceea de orb".

Pe baza a încă 21 de cazuri studiate putem desprinde unele consideraţii cu privire la regresarea reprezentărilor vizuale. Se confirmă faptul că reprezentările vizuale regresează în timp, fără ca acest proces să prezinte un ritm direct propor-ţional cu scurgerea timpului. O condiţie esenţială a conser-vării lor o constituie exerciţiul şi în general activismul psihic în procesul de învăţămînt, ca activitate sistematică în cadrul acelor discipline care operează de predilecţie cu reprezentări vizuale, ca: geometria, ştiinţele naturii, geografia, desenul etc.

în acest sens este elocvent exemplul prof. G. D. de la Şcoala specială de nevăzători „Vatra Luminoasă", orbit în timpul războiului. Ca învăţător şi profesor, a fost obligat prin însăşi natura predării intuitive să folosească materialul intuitiv, descrierile, naraţiunile şi să organizeze excursii; acestea au contribuit la conservarea reprezentărilor sale vi-zuale. Trebuie presupus că tipurile eidetice au un avantaj în păstrarea acestor reprezentări.

Totuşi, regresiunea reprezentărilor vizuale nu este in-evitabilă; în experimentele la care ne-am referit aici ni s-a impus faptul că pierderea reprezentării culorilor se produce începînd cu nuanţele cele mai fine şi continuînd cu culorile de bază.

Pierderea nuanţelor trebuie explicată prin însuşi meca-nismul de analiză şi diferenţiere fină implicate, care sînt cu mult mai fragile decît analizele şi diferenţierile elementare. Regresiunea reprezentărilor vizuale se produce asemănător regresiunii memoriei; întîi se pierd achiziţiile mai noi ale activităţii psihice; achiziţiile vechi se menţin timp îndelungat, uneori toată viata, datorită caracterului lor stereotipizat, cristalizat, stabilizat. Reprezentările recente sînt însă mai dinamice, au un conţinut mai bogat, ele dispun de multe po-sibilităţi integrative, dar aceste calităţi le fac şi mai vulne-rabile.

Pierderea reprezentărilor vizuale nu afectează însă com-ponenta motorie (mersul), ceea ce face ca deplasarea în spa-ţiu a nevăzătorului să nu sufere în mod deosebit, deşi postura poate fi afectată îndeosebi la nevăzătorii congenitali.

130

Mijloace şi procedee moderne şi electronice,

folosite în scopul orientării spaţiale a nevăzătorilor

a) Condiţii generale care pregătesc şi favorizează elaborarea procesului de orientare şi deplasare în spaţiu a nevăzătorilor.

b) Mijloacele şi procedeele care pot fi folosite.a) Intre condiţiile generale care pregătesc şi favorizează

orientarea spaţială la nevăzători cităm:— Dezvoltarea activismului psihic şi organic general, care

trebuie să înceapă de la l—2 ani pentru nevăzătorii congenitali şi imediat după pierderea vederii în cazurile survenite,în scopul unei mobilizări energetice generale, necesarăstructurării şi restructurării schemelor funcţionale. Se impunecultivarea motricitatii, a mişcării cit mai independente, astfelca nevăzătorul să-şi formeze deprinderi motrice libere citmai de timpuriu, pentru a se deplasa cît mai sigur de el.Aceste exerciţii, sistematic organizate, vor trebui extinsetreptat de la spaţiul apropiat la cel îndepărtat, sub îndrumarea şi supravegherea atentă a educatorului.

— Dezvoltarea şi sensibilizarea funcţională a analizatorilor rămaşi normali, în acţiuni înscrise în cele trei zone aleorientării şi deplasării în spaţiu; tactul şi pipăitul, auzul şimotricitatea, simţul vibrator şi verbal-motor, în interacţiune.

— Dezvoltarea capacităţii de interpretare corespunzătoare, adecvate şi rapide a stimulilor de la obiectele şi fenomenele care intră în spaţiul de deplasare al nevăzătorului.

Corelată capacităţii de interpretare este activitatea de observare atentă şi de intuire a calităţilor senzoriale ale lumii obiective.

b) Mijloace tehnice simple şi electronice în scopul educării senzoriale şi de orientare propriu-zisă a nevăzătorilor înspaţiu.

Cutia de intuiţie pentru elaborarea deprinderilor de ana-liză, diferenţiere şi sinteză, de observare şi recunoaştere a poziţiei punctelor grupei fundamentale Braille, aşadar orien-tarea în microspatiu.

Cutia cu cuişoare, care, în esenţă, serveşte, aceloraşi sco-puri de microorientare.

131

Harfa sonoră (fig. 15) folosită în procesul de învăţămînt pentru elaborarea reprezentărilor geografice şi implicit ţ scopuri de orientare în spaţiul geografic, precum şi pentru însuşirea cu mai multă uşurinţă a noţiunilor geografice (hart sonoră este mijloc şi scop).

Aspectele tehnice ale hărţii sonore şi utilizarea ei1

Principiul construcţiei hărţii sonore constă în stabilirea şi întreruperea unui circuit electric prin acţiunea a două fişe de contact în masa metalică a hărţii. Harta este lucrată din material bun conducător de electricitate, ceea ce permite identificarea sonoră a aspectelor de geografie fizică: munţi, cîrnpii, ape, oraşe, precum şi a unor aspecte de geografie economică: obiective industriale, resurse naturale etc.

Harta sonoră este prevăzută în partea de sus cu numele obiectivelor geografice scrise în sistemul Braille. în dreptul fiecărui nume există un orificiu în care se introduce una din fişele de contact. Cu cea de-a doua fişă, care este în contact cu masa hărţii, se poate stabili şi întrerupe contactul, în raport cu poziţia celeilalte fişe.

Elevul nevăzător, trebuind să caute masivul muntos Făgă-raş, identifică în dreapta, sus, denumirea în Braille a masi -vului Făgăraş şi introduce în orificiu prima bornă. Cu cea de-a doua bornă începe să caute pe hartă masivul Făgăraş; atingînd acest masiv, se stabileşte contactul electric printr-un sunet de buzer. Sunetul se menţine atîta timp cît elevul se găseşte cu fişa de urmărire pe lanţul muntos al Făgăraşului şi încetează în momentul în care 1-a depăşit. Elaborarea repre-zentărilor şi a noţiunilor geografice prin harta sonoră se poate realiza prin diferite forme de exerciţiu:

a) indicarea unui nume şi căutarea lui pe hartă;b) stabilirea unor obiective geografice, cu precizarea

orientării lor spaţiale în raport cu un obiectiv dat;

1 Harta sonoră a fost realizată de un colectiv de profesori d« J Şcoala profesională specială de nevăzători „Vatra Luminoasă", Bucureşti, condus de prof. Anastasiu Gh.

Fia 15. Harta sonoră

pentru nevâzâton

c) aprecierea distantelor între diferite obiective şi compararea lor;

d) aprecierea duratei deplasării între diferite localităţi folosind diferite mijloace de transport etc.

Harta sonoră poate fi folosită cu rezultate bune îndeosebi în prima etapă a formării reprezentărilor şi noţiunilor geo -grafice, constituind în acelaşi timp şi un exerciţiu antrenant pentru elevi. Din punct de vedere psihologic, folosirea hărţii sonore prezintă şi avantajul că antrenează funcţional analiza-torii auditiv şi tactil-motor, permiţînd comparaţii şi analogii m formarea reprezentărilor spaţiale.

Harta sonoră permite antrenarea şi menţinerea reprezen-tărilor existente la nevăzătorii surveniţi; ea îi ajută îndeo -sebi pe nevăzătorii lipsiţi total de reprezentări, la care mate-rializarea spaţiului geografic, a direcţiilor în raport cu Punctele cardinale este favorizată de sumarea stimulilor tac- tn-motorii şi auditivi de la sistemul tehnic în ansamblu.

Un mijloc tehnic, care poate antrena capacitatea de loca-,j„ 5e sPatială a unei surse sonore sau luminoase este panoul «e tras la tir.

132 133

Fig. 16. Ponpu de tras la 61 pentru nevâzători.

Aparatul este construit dintr-un panou dreptunghiular prevăzut în sens orizontal şi vertical cu şiruri de carouri şi care semnalizează fiecare prin instalaţii sonor comandate de la un pupitru electric. La semnalul sonor dat de unul din careurile comandate, nevăzătorul „ocheşte" şi trage cu un pistol special un proiectil de cauciuc în ţinta sonoră. Lovirea ţintei întrerupe contactul electric, iar sunetul încetează, semn că a fost lovită ţinta. Nelovirea ţintei face să se menţină con-tactul pînă cînd ea este ochită.

într-o altă variantă, semnalizarea cairourilor poate fi făcută prin aprinderea şi stingerea de lumini oare pot fi per-cepute de nevăzător prin ochelarul fotosensibil.

Prin panoul de tras la tir se dezvoltă nu numai atenţia auditivă, ci şi coordonarea motorie cu auzul, cu privirea şi cu întreaga faţă, antrenîndu-se multilateral activitatea psi-hică a nevăzătorului1.

Fducaţia fizică, atît prin componenta medicală cit şi prin -roiţii ae orientare spaţială, are o deosebită importanţă în eXc

esui de educare şi compensare în orbire. Folosind o gamă Pr°,ată

de exerciţii de orientare faţă de unele semnale simple Va

combinate, care antrenează diferiţi analizatori, în aer rber sau în coridoare special amenajate, este antrenată percepţia şi atenţia prin orientarea lor spre semnale selective, cu acţiuni tot mai rapide analoage vederii.

între mijloacele moderne, electronice, ochelarul îotosen-sibil se înscrie ca un traductor al vederii pentru cercetarea fenomenului compensaţiei, el însuşi fiind un mijloc practic care facilitează acest fenomen şi serveşte la orientarea spa-ţială a nevă/ătorului.

La baza construcţiei sale stă metoda analogiei cu meca-nismele cibernetice din retină, utilizînd ca traductor auzul. Transformarea luminii în sunete, realizată de aparat, coda-rea frecvenţei sunetelor în raport cu datele spaţiale reflectate de ochi, capacitatea reflectorie simultană, rapidă dar şi succe-sivă, posibilitatea coordonării mişcărilor cu auzul în procesul percepţiei, analog vederii, ca şi alte elemente de cibernetică a vederii fac ca acest aparat să fie totodată un instrument de cercetare în mîna omului de ştiinţă şi un mijloc modern de orientare spaţială în anumite limite.

(Descrierea şi modul de utilizare a acestui aparat vor fi expuse în capitolul Tiilotehnica).

Menţionăm, de asemenea, aparatele electronice pe bază de radar.

1 Aparatul .a fost realizat de un colectiv de profesori de la profesională specială de nevăzători „Vadra Luminoasă", Bucureşti.

134

CAPITOLUL

Probleme psihologice şi pedagogice ale citit-scrisului în sistemul Brailie la nevăzători

Consideraţi;! asupra funcţiei analizatorilor im-pliioaţi in procesul citirii şi scrierii în sistemul Brallile (scrierea punctiformă) Particularităţile elaborării sistemului de scriere Braiiille şi tehnica citit-scrisului Etapele însuşirii citirii şi scrierii de către nevăzătoriCondiţiile care asigură dezvoltarea unei citiri şi scrieri corecte şi rapide de către nevăzători

Pentru nevăzător, ca şi pentru omul cu vedere, citirea şi scrierea reprezintă mijloacele fundamentale ale însuşirii cunoştinţelor în procesul de învăţămînt, ale însuşirii şi transmiterii bunurilor de cultură. Stăpînind aceste mijloace de achiziţie a bunurilor spirituale şi de comunicare, ^nevăza-torii nu numai că se pot integra activ şi creator în viaţa socială, dar ei înşişi pot să facă cunoscute trăirile subiective, contribuind la o mai profundă cunoaştere a psihicului _ omului deficient, la procesele care au loc în cazul pierderii u^m, sau a mai multor analizatori. Lucrările nevăzătorilor P- * le y, B. L Kovalenko (îndeosebi lucrările lor de

: jnedagogia orbilor), scrierile oarbelor surdomutei49Jnen K e l le r (Optimismul), O. I. Skorohodovar& percep lumea exterioară) etc. sînt edificatoare în acest

Atît prin conţinutul lecturii cît şi prin travaliul efectuat A nevăzător, în procesul citirii şi scrierii are loc o activi -tate multilaterală de dezvoltare a proceselor psihice, cu efecte de adaptare compensatorie.

La nevăzător, procesele de recepţie şi redare a formelor fine şi diferenţiate a literelor şi a structurilor grafice în ci -tirea şi scrierea punctiformă sînt elaborate pe cale tactil-motorie. în aceste condiţii însuşi sistemul de citire şi scriere, ca şi procesele psihice în ansamblu implicate în aceste acti-vităţi, sînt adaptate condiţiilor orbirii. Alfabetul Brailie re-prezintă o construcţie punctiformă (în relief) a semnelor, constituind un mijloc adaptat posibilităţilor de reflectare, prin interacţiunea dintre tact şi mişcare.

Condiţiile de elaborare a proceselor de analiză, diferen-ţiere şi sinteză tactil-motorie a semnelor în relief sînt întru-cîtva diferite la nevăzătorii congenitali faţă de cei cu orbire survenită. La nevăzătorii congenitali lipsind reprezentările vizuale, lipseşte şi imaginea vizuală spaţială a structurilor diferenţiate a semnelor Brailie, acestea elaborîndu-se exclu-siv în modalităţi tactil-motorii. La nevăzătorii care păstrează reprezentările vizuale, acestea sînt implicate în structurarea schemei funcţionale în procesul citirii şi scrierii, sub forma imaginii spaţiale a grupei fundamentale Brailie, deci la aceştia se elaborează imaginea vizual-tactil-motorie.

De aceea preconizăm ideea ca încă din perioada cînd defi-cientul mai păstrează unele resturi de vedere să i se predea alfabetul Brailie. în acest mod se elaborează imaginea vi -zuală diferenţiată a formei spaţiale a semnelor Brailie. . Care sînt particularităţile analizatorilor tactil şi motor Şi cum se realizează interacţiunea acestora în procesul citirii Şi al scrierii?

fiziologie este subliniat faptul că ceea ce realizează prin mişcările de explorare şi investigare a formelor ontururilor obiectelor realizează mîna ca „tentacul-' Prin tatonarea tactilă şi învăluirea motorie, deci pe

136 137

calea pipăirii active a obiectelor. Totuşi, capacitatea pierde a descompune două puncte este numai de 1/3000 din ce'a ochiului1. a

în timp ce mina, prin contactul direct, reproduce forma mărimea şi conturul semnelor, aparatul motor, prin actul propriu-zis al deplasărilor succesive şi de zigzaguri, de cău-tare, de identificare sau de recunoaştere a calităţilor perce-pute, redă „copia" acestor calităţi obiectuale în activitatea nervoasă superioară, în problema citirii de către nevăzători este important de observat că tactul informează despre struc-tură, despre conţinut, în timp ce mişcarea, în interacţiune cu tactul, informează îndeosebi despre forma obiectelor.

în acest sens se pun o serie de probleme referitoare la calitatea materialelor folosite pentru tipărit şi la modalitatea de realizare a acestei operaţii, pentru ca cele scrise să fie cît mai accesibile percepţiei tactil-motori a mîinii care citeşte.

în condiţiile orbirii, în procesul citirii mîna intră într-o conexiune originală cu cel de-al doilea sistem de semnalizare. Forma dată de văz este înlocuită la orb prin pipăit, asociin-du-se cu cel de-al doilea sistem de semnalizare, unde se elaborează sinteza dintre formă şi conţinut. (Forma literei a, percepută vizual ca un oval şi un cîrlig, este înlocuită la nevăzător cu structura unui punct în dispunerea grupei fun-damentale compusă din şase puncte; de aici ea este asociată, la nivelul celui de-al II-lea sistem de semnalizare, cu semni-ficaţia ei). Forma de percepere tactil-motorie raportată la forma de percepere vizuală în procesul citirii prezintă parti-cularităţile specifice care, în esenţă, se exprimă într-o arie mai redusă topografic a cuprinderii realizate de mîna care explorează textul şi printr-o viteză mai scăzută a citiriir chiar într-o fază înaintată a automatizării acţiunii.

La citire textul trebuie explorat, investigat şi descifrat ca formă şi conţinut, în timp ce la scriere, conţinutul şi forma există, ele trebuind doar exprimate grafic; de aici şi deose -birile care apar în aspectele efectuării celor două procese (atît în condiţiile dictării cît şi ale copierii). Forma în care se efectuează citirea tactil-motorie este succesivă şi analitica^ cu o mai mare intensitate îndeosebi în faza iniţială a formari

eşti,1 Ruch, T., F ui t o n, J., Fiziologia medicală şi biofizică. Bucur

Editura medicală, 1963, p. 428.

rinderilor de citire, în timp ce văzul operează simultan şi P d mîna în mişcare operează pipăind, succesiv şi anali- T^De aceea citirea în Braille se realizează într-o perioadă 1:1 a'i lungă de timp decît citirea obişnuită. 111 în procesul citirii, analizatorul optic cuprinzînd spaţii mai i rni din textele tipărite decît poate realiza tactul, fenomenul d^ depăşire şi anticipare a semnelor şi cuvintelor este deopotrivă o problemă ce ţine de înţelegerea logicii contextului. Fenomenul de anticipare este condiţionat atît de capacitatea vederii centrale, cît mai ales de cea a vederii periferice, întrucât vederea periferică explorează simultan cu vederea centrală extinderea spaţiului tipărit.

Limita cuprinderii spaţiale fiind determinată în citirea tactil-motorie de linia de contact nemijlocită a mîinii cu semnele punctiforme, viteza de reproducere este limitată în acest spaţiu şi deci relativ diferită de posibilităţile optice, care sînt eliberate de contactul prin atingere, realizînd antici-parea în spaţiul optic.

Sînt cunoscute calităţile tactile ale mîinii ca organ al citirii, atît sub raport anatomic cît şi fiziologic. Mîna dispu-ne de o mare sensibilitate, îndeosebi a suprafeţelor degetelor care palpează. Trebuie observat că modalitatea senzorială, cutanată-tactilă şi de presiune, are un rol esenţial în citirea Braille. Legat de această modalitate, trebuie avute în vedere şi calităţile materialelor folosite în tipărirea punctiformă.

Capacitatea deosebită de analiză, diferenţiere şi sinteză a semnelor palpate tactil este elaborată printr-un sistem de asociaţii originale între mîna, ca organ efector şi receptor, şi formaţiile cerebrale implicate în procesul de citire şi scriere.

Relaţia dintre mîna, ca organ periferic receptor-efectpr, Şi partea nervoasă centrală, trebuie înţeleasă în întreaga ei complexitate funcţională (relaţia mîinii cu cel de-al doilea sistem de semnalizare pentru înţelegerea logică a formelor percepute^ tactil-motor, relaţii cu zona motorie pentru coordo-la

are^. fină a mişcărilor în procesul analizei şi diferenţierilor car •' pre<rum şi mişcările de un anumit tip la scris, mişcări sisf6 S1I?t

^^er^te de mişcările specifice în cazul citirii, în atun™ ~acestor

relatii Pot fi incluse şi relaţiile cu auzul, subi 1tC!nd scrierea se

face după dictare sau la citire, cînd trniîr^ Pronunţînd cu voce tare se aude pe el însuşi, con-trolmdu-şi astfel citirea.

138 139

în condiţiile orbirii, în activitatea de citire şi scrier mîna se „autoaferentează", fiind implicată în mod unitar î&

relaţia dintre centrul şi periferia analizatorilor cu care găseşte în interacţiune.

Relaţia dintre centru şi periferie pune cu necesitate, pr0. blema timpului de reacţie în analizatorul tactil în raport cu ceilalţi analizatori, precum şi problema altor particularităţi implicate în procesul scrierii şi al citirii la orbi.

Specificul recepţiei tactile, după L. M. V e k k e r, constă în declanşarea actvităţii reflexe (raport bilateral periferic-centru) în condiţiile contactului dinamic receptor-obiect şi ale întreruperii sale, precum şi în condiţiile contactului staţionar, deci fără mişoare.

Aşa se explică faptul că un obiect plasat pe piele aproape că nu este sesizat, în timp ce acelaşi obiect palpat, explorat tactil, dă un volum mare de informaţii de înaltă calitate. Palparea, tatonarea, presarea pielii, dinamica produc stări de deformare care sînt însoţite de oscilări continue laie echi-librului electric şi, prin urmare, de o neîntreruptă transfor-mare a energiei externe a sistemului mecanic într-un proces electrofiziologic de excitaţie nervoasă.

Cercetările lui V. Z i n c e n k o şi V. F. L o m o v stabi -lesc două tipuri de mişcări tactil-kinestezice ale mîinii, ana-loage celor ale ochiului: mişcări de căutare şi montaj şi mişcări de urmărire1. Mişcările de urmărire au o deosebită importanţă prin cele trei funcţii implicate în cunoaştere: a) de construire, b) de măsurare şi c) de control şi conectare.

în procesul de palpare, mişcările care se înlănţuie reproduc aproximativ -conturul obiectului, iar prin semnalele care sînt trimise succesiv la centru se realizează „construirea" ima-ginii lui.

Observarea atentă a acestui proces la orbi arată că pal-parea discontinuă prin detaşări, salturi, reveniri, mişcări repe-tate şi inverse cu obiectul realizează o cunoaştere mai rapW a

şi mai adecvată decît dacă degetele urmăresc succesiv şi ^ contact nemijlocit fiecare parte a obiectului. Rezultă de aici că palparea are legi proprii şi numai în baza lor se ajunge la efecte receptive optime. ,.

* Paul Pop eseu N e ve*nitf' Mihai Go Iu, Sensibilitate0'Bucureşti, Editura ştiinţifică, 1970. . -•• i;

Funcţia de control (citirea în Braille, de exemplu) are loc. |nvestigări discontinue, prin mişcări ale degetelor carePri succed cu cele două mîini în urmărirea aceloraşi puncte.

Aşadar, există un sistem de dublare şi triplare a semnalizării,f ot care determină un înalt nivel de sensibilitate, uşurîndlaborarea unei imagini adecvate. Acest proces implică si-

metria funcţională a ambelor emisfere cerebrale, precum şisimetria sau asimetria mîinilor la lucru. Cu ambele mîini,orbii citesc mai uşor; dacă însă una din mîini este ampu-tată, cealaltă mînă poate compensa acest proces complex.

Cercetările experimentale făcute de B. G. A n a n i e v, Abramovici, Lehtman şi de alţii, au dovedit că între cele două mîini există o specializare funcţională, în sensul că sensibilitatea cutanato-kinestezică capătă o dezvoltare mai mare la mîna care fixează (apucă) obiectul (de obicei mîna stingă la dreptaci), iar sensibilitatea kinestezică e mai mare la mîna care operează palparea şi care, în genere, este dreapta.

Cercetările noastre asupra lateralităţii infirmă ideea unei capacităţi funcţionale „date" pentru mîna stingă sau cea dreaptă. Cercetările experimentale ne-au arătat rolul antre-namentului în condiţii egale la ambele mîini, randamentul optim fiind la acea mînă care funcţional a fost utilizată şi antrenată compensator. Amputarea unui braţ sau a altuia duce la o adaptare compensatorie egală, ca rezultat al activi-tăţii şi exerciţiului1.

Specializarea funcţională a mîinii cunoaşte o diviziune în activitatea ce revine fiecărui deget. Astfel, degetul mare fixează obiectul şi este punctul de plecare în explorarea tactilă^ care se transmite apoi celorlalte degete. Degetul ară-tător şi degetul mijlociu parcurg obiectul întîi global şi apoi analitic. Degetul arătător este cel mai activ în cuprinderea spaţiului palpat şi în recepţie. Degetul mare, arătătorul şi ijjpciul formează un fel de compas, care asigură recepţia ctet i", a Okie'ctului' parcurgînd punct cu punct conturul,

aiiile, colţurile şi punctele critice ale formei obiectului.ren t ?tr°^U^ ^n^orm!aţi°nal se realizează prin micromişcări Pe aţe,

prin reveniri şi oscilaţii, prin acţiuni aferent-inverse

au Probleme de la comparation dans Ies deficiences : „Readaptation", nr. 152, Paris, Juillet, 1968.

140 141

şi deliberări între mişcarea analitică şi cea integrativ-sinte-tică.

în acest circuit închis, între comenzile centrale şi siste-mul autoaferent şi aferent invers, mişcarea, kinestezia deţine un loc important în procesul de cunoaştere şi re^ cunoaştere, în citirea Braille şi în genere în intuiţie şi î n cunoaştere la orbi.

Tot atît de importanţi sînt şi timpii de reacţie tactilă şi variabilitatea lor. Cercetările experimentale făcute de Fessard (1930), P i e r o n şi S e gal (1938), Pieron (1942), S i n c l a i r e şi Weddell (1945) arată că timpii de reacţie tactilă se aseamănă cu timpii de reacţie auditivă, care descresc în jur de 400—110 milisecunde în raport cu gradul de antrenare şi cu vîrsta subiecţilor.

Iată de ce elaborarea unui sistem de citire şi scriere pentru nevăzători trebuia să corespundă naturii deficientei, aşadar particularităţilor reflectorii ale analizatorului tactil şi motor în interacţiune, ca analizatori fundamentali în acest scop.

încercările făcute în decursul timpurilor în scopul elabo-rării unui astfel de sistem au fost numeroase, evoluînd de la formele empirice din antichitate şi culminînd cu sistemul punctiform elaborat de L o u i s B r a i l l e (1809—1852). Siste-mul Braille reprezintă o sinteză genială elaborată pe baze ştiinţifice a unor sisteme şi încercări la oare lucraseră îndeo-sebi autorii francezi Charles B ă r b i e r şi Valentin H a u y1.

Pe baza unei intuiri geniale a eficientei maxime a posi-bilităţilor tactil-motorii, Braille ja păstrat grupa fundamentală de şase puncte, eşalonate pe două coloane verticale a cîte trei puncte pe fiecare coloană.

în componenta celor şase puncte deosebim punctele groase, care reprezintă semnele şi punctele subţiri, care orientează pe începător asupra poziţiei punctelor groase m topografia grupei, în scopul unei mai bune diferenţieri a semnelor.

Tehnica elaborării alfabetului Braille are la bază o idee practică ingenioasă, care a uşurat mult constituirea l ul>

1 P i e r r e Henri, Louis Braille, inventatorul alfabetului orbilor 1809—1852. Bucureşti, Editura ştiinţifică, 1959.

R aille a elaborat o primă serie de semne, pe care le-a aşezat 'ntr-un prim rînd, în sens orizontal: a, b, c, d, e, f, g, h, i, j. pje sînt reprezentate prin puncte dispuse în diferite poziţii. Sub acest prim rînd a aşezat un al doilea rînd de semne pe care le-a constituit prin adăugarea, la formaţia semnelor de sus, a încă unui punct în sens vertical, obtinîndu-se semnele:k, l! m, n- °- P' cf' r' s' *:

De exemplu a = j ; ; prin adăugarea în sens vertical perîndul doi a încă unui punct, din a • • a devenit k • • şi aşa mai departe.

Pe al treilea rînd a plasat celelalte semne, prin adăugarea unui alt punct la cele din rîndul doi, dar nu în sens verti-cal, ci în sens orizontal. De exemplu, din k • :', prin adăuga-rea unui punct în sens orizontal s-a obţinut u = / •

Sistemul elaborat de L. Braille a întîmipinat unele rezis-tenţe, îndeosebi din partea reprezentanţilor altor sisteme de scriere, ca Hebold şi Klein, care preconizau scrierea ca în alb-negru.

Cu toată concurenţa acestor sisteme ca şi a -altora, în toate ţările s-a adoptat treptat sistemul punctiform al grupei fundamentale de şase puncte elaborat de Braille.

Pe această bază s-au creat diferenţieri şi în ceea ce pri-veşte dimensiunile grupei fundamentale. Astfel în ţările anglo-saxone sistemul Braille are dimensiunea de 4 mm între puncte. Sistemul sovietic are 7 1/2—8 mm, în timp ce în ţara noastră dimensiunea este de aproximativ 6 mm.Există tendinţa ca dimensiunile mari, cele de 8 mm, să se reducă. Tiflopedagogii sovietici (S v e r l o v, de exemplu) consideră că reducerea la 6 mm ar corespunde pe deplin, am punct de vedere psihofiziologic, analizei şi diferenţierilor tactil-motarli. Sverlov îşi întemeia punctul de vedere pe raptul că texte americane scrise în dimensiunea de 4 mm au putut fi citite fără greutate de nevăzători sovietici. HP - s5!0Pul

îmbunătăţirii metodelor şi a mijloacelor clasice în tlnvatămînt la

nevăzători, inclusiv a sistemului Braille, rât i9 noa'stră' Pe lîngă utilizarea acestui sistem, s-a elabo-Punrt ^°U sistem

punctiform de scriere, format din trei But? ip emul

tripunetat elaborat de prof. Alexandru frqurat - rin

comkinarea celor trei puncte în variate con-(latin) Smt realizate

punctiform semnele alfabetului nostru h eprezentarea notelor muzicale, precum şi simbolurile

142 143

8 9

® . • • 9® • • • • 9 0 « • • • • • • •« «

a b C d e P 9 h i J

W ' © • • • • e • • • • • • e • • • • •

© • k 9 • / • •m

« • n a .0

• •

P• • 1

• • r • •s

• « • •/

« e • • '

* • • • • o • • * •

• * u v x y z y e * < * b® •e

9 •

U

e « • « « « s a « • 9 * • • • • . *«â

. ®e

« î • eff

. _9

U

. • e

• «

'C• • u

• • oe

• cw

%

«>

» •'

* •• •

?« . / C «

© « »>

• eM ••f

• »• •«

Fig. 17. Alfabetul Braille

matematice. O primă analiză a acestui alfabet lasă impresia că reducerea de la şase la trei puncte atrage după sine re-ducerea la jumătate a posibilităţilor combinării topografice a semnelor, ceea ce din punct de vedere psihofiziologic ar avea consecinţe negative asupra capacităţii de analiză şi de

diferenţiere.Aşadar, combinarea a numai trei

puncte nu numai că ar da un registru restrîns de diferenţieri, dar acestea ar fi foarte apropiate ca structură, determinînd diferenţieri Hml" nare, critice în procesul citirii.

Efortul nervos depus la citit în aceste condiţii ar trebui să fie atît de concentrat,

încît nevăzătorul ar ajunge la stan psihice conflictuale, sau în cel mai bun caz la stări de oboseală prematură, cu instalarea inhibiţiei de protecţie. Aceas obiecţie aminteşte de nevroza experimentală provocata laboratoarele lui I. P. Pavlov, cînd animalul supus

III

tv

3 10

mai reuşea să diferenţieze elipsa de cerc, într-un raport

Practic însă lucrurile nu se prezintă astfel; experimenteletuate cu elevi care şi-au format deprinderea scris-citi-

f uri atît în sistemul Braille cît şi în sistemul format din trei U te, dovedesc că elaborarea deprinderilor în condiţii optime' în sistemul tripunctat este posibilă, cu toate inter-ferenţele ce pot avea loc, şi că acest sistem prezintă unele avantaje faţă de sistemul cu şase puncte.

Experimentarea comparativă efectuată de noi la Şcoala de oarbe din Buzău, pe o perioadă de doi ani, cu clase spe-ciale, a arătat următoarele1:

Un randament sporit cu 20—30% la scrierea în sistemul de trei puncte faţă de sistemul cu şase puncte.

Viteza la citit mai mare cu 10—15% în sistemul de trei puncte faţă de sistemul de şase puncte.

Existenţa unor greşeli la citit, ca: omisiuni, ezitări, con-fuzii etc., apărute în sistemul de şase puncte, este pe deplin explicabilă datorită accelerării ritmului de scriere a acestora pentru a se putea menţine la ritmul şi viteza scrierii în trei puncte. Un alt avantaj al scrierii în trei puncte îl constituie volumul de hîrtie mult mai redus.

Ţinînd seama de faptul că elevele care au participat la acest experiment în sistemul de trei puncte nu au fost pre-gătite în aceleaşi condiţii cu elevele care au lucrat în Braille, deci nu printr-un proces de învăţămînt sistematic pe clase şi lecţii, ci în mod neorganizat, cu unele greutăţi inerente elementului de noutate, apar cîteva aspecte concluzive:

Sistemul Braille, deşi prezintă suficiente perfecţionări statornicite în cursul celor o sută de ani de utilizare şi adaptare la cerinţele scrierii şi citirii diferitelor limbi naţio-nale, este totuşi încă susceptibil de unele simplificări şi mo-dernizări.

Existenţa sistemului Braille nu exclude posibilitatea ex-perimentării şi adoptării unor sisteme care să se adapteze mai bine la_ evoluţia limbilor naţionale.

(generalizarea sistemului în trei puncte ar prezenta unele ii-cultăţi pe plan internaţional, întrucît adoptarea lui s-ar

tuat ţ^xpeî'imentarea sistemului tripunctat de scriere şi citire s-a efec-n ana 1966—1968 la cererea Ministerului Educaţiei şi Invătămîntului.

10 — Defectoloeie f. U . - ^ g

impune în detrimentul sistemului Braille, care are deja trecut de un secol, fiind adaptat la cerinţele multilaterale &]* procesului de învătămînt şi de comunicare; s-ar impun 6

retipărirea operelor tipărite anterior în Braille. Aceste re -zerve nu trebuie să ducă însă la negarea calităţilor şi avan-tajelor noului sistem şi nici la abandonarea perfecţionării iuj în tara noastră. De fapt, acest sistem experimentat de noi (în paralel cu sistemul Braille) demonstrează posibilitatea elaborării şi a altor sisteme pe care tehnica modernă le-ar putea imagina.

Pe lîngă aspectele concret-practice, sistemul tripunctat ridică unele probleme interesante de psihofiziologie, ca de exemplu, particularităţile analizei, ale diferenţierii şi sintezei la citit-scris în noile configuraţii şi structuri de trei puncte, precum şi probleme de metodica aplicării lui.

In tehnica citirii în sistemul punctiform, indicaţiile clasice după care degetul arătător şi mijlociu de la mîna dreaptă analizează, diferenţiază şi recunoaşte semnele, iar aceleaşi degete de la mîna stingă verifică, confirmă sau infirmă impresiile percepute tactil-motor (prin pipăit) constituie pro-cedeul obişnuit de lucru. Prin implicaţiile lui acest procedeu nu este însă atît de simplu cum ar părea la prima vedere, întrucît citirea nu se poate reduce la actul senzorial. Tehnica citirii nu poate fi desprinsă, în esenţă, de sintezele care re-zultă din acest proces de analiză şi diferenţiere.

Faptul acesta pune problema interacţiunii şi a unităţii dezvoltării dintre componenta senzorială şi componenta logic-abstractă, dintre percepţia tactil-motorie şi gîndire, dintre percepţia formei şi percepţia conţinutului, aşadar dintre re-ceptorii periferici şi piartea corticală centrală. In acest sens se pune problema etapelor elaborării deprinderilor de citire, a trecerii de la etapa analizei de un anumit nivel, la analiza, diferenţierile şi sinteza fină, de nivel superior, în acest proces sînt implicaţi însă o serie de factori subiectivi şi obiectivi la care ne vom referi în continuare. Nici tehnica citirii obli -gatorii cu ambele mîini nu trebuie absolutizată, întrucît în unele cazuri, ca în amputări, traumatizări sau paralizia unei mîini, nevăzătorul citeşte cu o singură mină. In cazuri grav6' cînd ambele mîini lipsesc, nevăzătorul poate folosi resturile braţului, bărbia şi chiar limba. Aşadar, are loc un proces de

146

AlfABfM ROMÂNESC ! TRIPUNCTAT , alcătuit de ProPAl. tonescu Butaş

o b c d e f 3. . . • • • • • ......................

, . . . . • • • • • • • •

l m P o P r s * e • . . •• •« • •

• « • •

. . • . ..................•...............; • vj t ţ u v x i o

. . . • • ' • • • • • • • • '

., .1 •• •• •• •• • • * *

.....................'PUNCTUAŢIA*Apostroful '" '

P£fAld, HniepMdofd aSsSilo Mwsk Ompande Uaiato ?

.; ........................: •• ;: li

ghilimele

c * 9 * * 6

a . «e » •

c'/'/rary/ :>,. • . e ,

tiallOlOŞI

•........................................«• • • • • • • *

ff/ahaulsi ; l&Kffl'Jj <sublinierea. . . . ' v e . r sH""

. , g • i ti • *

a * . • • • • «

o • •

• »

t J

• »

cc

00 « » • *

• •

o f -

Fig. 18. Alfabetul tripunetat

• •

£

« •• •1 • • •

• /r w/jW/0 _

wc/mola - :\

transfer al unor deprinderi de la un organ pereche la altul sau la o altă modalitate de recepţie tactilă.

Procesul este analog cu cel care are loc în unele cazuri la deficienţii motori cu vedere, cînd, lipsindu-le ambele mîini, ei îşi pot forma deprinderea de a scrie cu piciorul realizînd performanţe asemănătoare cu ale omului normal (cazul elevului Forca Francisc de la Şcoala de deficienţi motori Juca de Jos, judeţul Cluj, cercetat şi publicat de noi în revista ,,Redaptation", nr. 152, Paris, 1968).

Raportînd scrierea punctiformă la scrierea normală î n alb-negru, tehnica în scrierea Braille este oarecum simplificată. Aceasta se realizează prin utilizarea unui aparat şablon, care permite înţeparea cu un punctator metalic, ascuţit, a semnelor prin ferestruicile de dimensiunile grupei fundamentale de şase puncte din oare este format aparatul de scris. După aşezarea hîrtiei sau a foii de material plastic între cele două „coperte" ale aparatului, nevăzătorul înţeapă cu punctatorul semnele textului.

Viteza şi corectitudinea scrierii este o problemă de în-văţare, ea încadrîndu-se din punct de vedere psihologic în problema formării deprinderilor de fixare a structurii semne-lor şi de redare motorie.

Performanţele care se pot realiza îndeosebi în sistemul tripunctat, egalează performanţele obţinute la scrierea în alb-negru. Considerăm că în opoziţie cu unele opinii existente, procesul scrierii la nevăzători, ca tehnică, este mai uşor de realizat decît procesul citirii, datorită faptului că textul este dat prin dictare sau exprimare proprie (prin urmare, nu consti-tuie un efort); efortul există în cazul copierii. Scrierea este oarecum dirijată prin aparatul de scris, care are în structura sa forma grupei fundamentale şi pe care, de fapt, nevăzătorul o utilizează plasînd (punctînd) semnele. Mişcarea diferenţiată şi fină pe care o face omul cu vedere în procesul scrierii, este simplificată în sistemul punctiform prin mişcările fixe cu punctatorul în căsuţa existentă în aparatul de scris.

Care sînt etapele însuşirii citirii şi scrierii de către ne-văzător?

Trebuie observat că în stabilirea metodică a etapelor de însuşire a citirii şi a scrierii tactil-motorii şi a citit-scrisului vizual în alb-negru nu sînt diferenţe esenţiale, deşi învăţarea

148

într-un caz pe baza impresiilor componentei tactil- 56

torii iar în celălalt caz pe baza vederii, "elaborarea deprinderilor de citit nu poate fi tratată in-ndent de unii factori care pot grăbi sau frîna ritmul, vi-ta si eficienţa în succesiunea unor etape, a unor stadii ale estui proces. Astfel, trebuie avut în vedere dacă nevăză-f rul are deja reprezentarea vizuală a grupei fundamentale s; a semnelor alfabetului (cazul ambliopilor gravi care pierd treptat vederea şi care învaţă sistemul Braille şi vizual), vlrsta la care are lor procesul de învăţare, profesiunea exercitată de deficient, starea analizatorilor (tactil-motor), starea generală a deficientului etc. în aceste condiţii vom prezenta în mod oarecum convenţional trei stadii care se referă la parti-cularităţile evoluţiei formării deprinderilor şi care corespund, în esenţă, celor trei etape (perioade) metodice ale însuşirii citit-scrisului: perioada preabecedară, perioada abecedar ă şi perioada postabecedară.

Prin ce se caracterizează primul stadiu al însuşirii cititu -lui în sistemul Braille?

Activitatea de analiză şi de diferenţiere are un caracter elementar, nedistinct, cu interferenţe şi confuzii pentru sem-nele asemănătoare. Durata identificării semnelor se prelun-geşte uneori, iar tatonarea are un caracter de perseverare, datorită nedezvoltării capacităţii diferenţierilor fine; de aici o durată mai mare în timp, cu intensificarea funcţiei motorii, a pipăitului activ cu ambele mîini.

Caracteristic, îndeosebi pentru perioada preabecedară, deşi el se poate menţine şi mai tîrziu, este faptul că atenţia nevăzătorului este îndreptată nu atît la sens, la conţinut, cît mai ales la forma de redare, la poziţia punctelor în cadrul grupei.

La citire se manifestă pregnant tendinţa de a literaliza si de a silabisi cuvintele. Aşadar în această etapă poate prevala activitatea de analiză asupra celei de sinteză. Aceste carac-teristici constituie indici care ne pot orienta asupra evoluţiei m elaborarea deprinderilor, a stadiului în care se află for-marea acestora, precum şi a sarcinilor metodice de lucru. ... Acestui prim stadiu, sub influenţa activităţii şi a exerci-Ulor metodic organizate îi urmează un a] doilea stadiu, în are activitatea de* analiză şi de diferenţiere capătă forme superioare, evoluate.

149

în această etapă se elaborează o schemă perceptivă, se formează imaginea, reprezentarea tactil-motorie şi verbal motorie care facilitează recepţia semnelor şi redarea corectă verbal-motorie. Acum structurile punctiforme sînt desprinse cu mai multă uşurinţă, iar atenţia se deplasează treptat, tot mai mult şi mai rapid, de la formă la conţinut, de la semn la semnificaţie. In acest stadiu pot coexista în forme echilibrate atît analiza cît şi sinteza, cu tendinţa de predominare treptată a sintezei asupra analizei.

Un al treilea stadiu îl reprezintă faza automatizării, care se caracterizează şi prin aceea că în procesul citirii apare fenomenul anticipării. Nevăzătorul nu mai este nevoit acum să analizeze, tatonînd îndelung prin pipăit semnul, ci un sin-gur element declanşează în mod rapid succesiunea de sens logic a semnelor, surprinzînd semnificaţia şi conţinutul tex-tual. In cel de-al treilea stadiu, datorită automatizării proce-selor din primul sistem de semnalizare, conştiinţa este elibe-rată pentru constituirea logică a textului, ceea ce permite procesul anticipării, cu implicaţii asupra vitezei şi corectitu-dinii citirii. Aşa se explică faptul arătat de unii tiflopedagogi 1

că viteza citirii evoluează de la aproximativ 115 semne pe minut în prima clasă, la 500 de semne pe minut în ultima clasă; viteza citirii depăşeşte în unele cazuri performanţele omului cu vedere (este cazul nevăzătorului Leu I. de la Aso-ciaţia ne văzătorilor — Bucureşti). Ţinînd seama de aceste probleme teoretice specifice elaborării deprinderilor citirii în sistemul Braille, se preconizează şi procedeele metodice adecvate în procesul învăţării.

Astfel, în perioada preabecedară sînt folosite variate pro-cedee intuitive în scopul elaborării reprezentării spaţiale a grupei fundamentale (cutia de intuiţie cu cuişoare pentru constituirea semnelor punctiforme, în care compunerea şi descompunerea lor este bazată pe intuirea diferenţiată tactil-motorie).

Pentru elaborarea acestui proces, însăşi dispunerea în abecedar a literelor este concepută atît pe baza accesibilităţii structurilor tactil-motorii, cît şi pe baza particularităţilor fo-netice ale limbii române, în acest sens, în abecedarul pentru

1 K o v a l e n k o, B. I. şi colab. Tiflopedagoghika, I. A.P.N., Moskva, 1962.

150

văzători, spre deosebire de abecedarul pentru văzători, ne putea întîlni la început mai multe consoane, deşi pentru V°onunţia în limba română consoanele sînt mai puţin accesi-h'le decît vocalele, în acest caz se ţine seama tocmai de com-ponenta tactil-motorie mai accesibilă.

Succesiunea literelor în abecedarul pentru nevăzători este: a b c, f, P- e' m e^c- Consoana b, avînd o pronunţie mai di-ficila, ocupă în abecedarul pentru văzători locul 17, în timp ce în abecedarul pentru nevăzători, datorită structurii gra-fice, ocupă locul 21.

Perioadele abecedară şi postabecedară corespund, în ge-neral, etapei a doua şi a treia a elaborării deprinderilor de citit-scris şi a automatizării lor treptate. Desigur, aceste con-cordanţe nu pot fi absolutizate, întrucît procesul citit-scrisu-lui la nevăzători depinde de o serie de factori subiectivi şi obiectivi pe care îi vom analiza şi care fac ca acest proces să aibă un relativ caracter de individualizare.

Structura şi tehnica scrierii punctiforme pot fi tratate prin analogie cu problema citirii la văzători, cu excepţia faptului că semnele Braille rămîn aceleaşi, atît la citit, cît şi la scris (grupa fundamentală formată din şase puncte). Ideea acredi-tată de unii autori că scrierea punctiformă este mult mai difi-cilă decît citirea, nu ni se pare întru totul întemeiată. La vă-zători acest proces poate fi real, întrucît fiecare grafem are o structură mult diferenţiată, ca aspect efectoriu, presupunînd procese motorii foarte fine, sinuoase, adaptative în fiecare caz în parte. De aceea componentele motorii ale scrierii în alb-negru sînt infinit mai dificil de efectuat pentru aceleaşi semne care în Braille necesită doar înţepături în diferite configuraţii şi structuri, sugerate, chiar şi relativ, prin existenţa şablonului în aparat a grupei fundamentale. In momentul în care nevăzătorul, sub raportul formei, şi-a elaborat imaginea punctiformă a grafemului, actul efector este o problemă simplă de mecanică biologică, în condiţiile în care aparatul pentru scris îi uşurează forma geometrică a înţepă-unlor. La văzător, chiar în cazul elaborării imaginii formei grafemelor, actul efector rămîne dificil şi mult diferen-

C niPOp' St., Anastasiu, G., Dăscălescu, R., G o r e a, D.,1964 "

., n a s a s u , ., , ., , .abecedaiului pentru orbi. In: „Revista de pedagogie", nr. 2,

ţiat în cadrul întregului alfabet, atît pentru literele de mîrr sau de tipar, precum şi pentru caracterele mici pentru rna &

juscule. Mina care scrie este supusă unei activităţi complexe şi foarte diferenţiate. In linii mari însă, scrierea poate urma aceleaşi stadii pe care le urmează procesul citirii. Intrucît activitatea desfăşurată de nevăzător poate fi influenţată atît de factori subiectivi cît şi de factori obiectivi, curbele evo-luţiei la scris pot avea aspecte cu totul individuale.

Care sînt condiţiile ce asigură realizarea unei citiri şi scrieri corecte şi rapide de către nevăzători

Citirea şi scrierea în sistemul Braille este condiţionată, aşa cum am văzut, atît de factori subiectivi, cît şi de faeton' obiectivi.

Dintre factorii subiectivi cităm: H — starea generală a sănătăţii deficientului; . — starea analizatorului tactil-motor;

— nivelul dezvoltării proceselor compensatorii;.: — gradul de oboseală;

— gradul de cultură (fondul aperceptiv);; Dintre factorii obiectivi cităm:

— starea materialelor şi condiţiile tehnologice ale tipăriturilor în sistemul Braille;

— condiţiile de ambianţă în care lucrează deficientul(zgomotele, temperatura etc.).

Starea generală a sănătăţii deficientului, cu consecinţe asupra sistemului nervos îndeosebi, poate exercita o influenţă stenică sau astenică asupra proceselor psihice, ca: percepţii, memorie, atenţie, gîndire, şi care sînt implicate atît în de-prinderea nemijlocită a formelor geometrice ale grupei fun-damentale, cît şi în surprinderea logicii conţinutului; această influenţă se exercită totodată şi asupra activităţii de analiză şi diferenţiere în analizatorul tactil-motor în interacţiune.

Intre cauzele care pot acţiona asupra structurii şi funcţiei analizatorului tactil-motor trebuie amintite în primulrînd influenţele nocive asupra mîinii ale unora din profesiunile însuşite de nevăzători. •*'

152

Profesiuni clasice, ca: împletituri de nuiele, perii, mături, şi manipularea unor substanţe caustice-toxice produc isme continue, arsuri sau îngroşări ale epidermei de-telor Consecinţele se pot manifesta fie printr-o pierdere ? oortântă a sensibilităţii tactului, fie prin traumatizarea f nctiei motorii implicate, în forme fine, în relaţia tactil-moto-•e

la pipăit semnele sau la „înţeparea" literelor în sistemul Braille. Asemenea consecinţe au apărut frecvent în experien-ţele efectuate de noi la 'citirea pe foaia din material plastic, cu nevăzători din cooperativele de producţie din Ploieşti şi Bucureşti. Aceste constatări ne determină să propunem limi-tarea unor astfel de profesiuni şi introducerea unor noi pro-fesiuni pentru nevăzători şi ambliopi.

Un rol important trebuie acordat nivelului de elaborare a proceselor compensatorii, etapei şi modului în care se desfă-şoară restructurarea schemei generale funcţionale, constituirii unor dominante şi subdominante în lipsa vederii, în care ana-lizatorul tactil-motor, sub influenţa activităţii, să capete o mai largă implicare adaptativă. Trebuie reamintit în acest sens rolul influenţelor sistematice, al educaţiei, al activităţii şi al muncii. Din această cauză, noi am insistat asupra necesităţii includerii sistematice a unor exerciţii de preorientare profe-sională în procesul de învăţămînt, cu durate variabile, în sco-pul exersării diferiţilor analizatori şi îndeosebi a analizatoru-lui tactil-motor şi auditiv.Dintre factorii care pot exercita acţiuni inhibitive asupra procesului citirii şi scrierii, oboseala are un rol precumpănitor. Mecanismul influenţei oboselii asupra celulei nervoase, asu-pra capacităţii de analiză, de diferenţiere şi de sinteză, asu-pra concentrării atenţiei, precum şi acţiunea inhibiţiei supra-Hminare în cazul prelungirii efortului, este cunoscut teoretic în fiziologie, în psihologie şi în practica procesului de învă-ţămînt. Un astfel de exemplu este dat de Olga I. Skorohodova în lucrarea citată de noi (Cum percep lumea exterioară, P- 29): „Obosesc repede, îmi oboseşte nu numai capul, dar si mîna cu care percep citirea. Din neîericire nu toţi profesorii mei înţeleg acest lucru şi mă învinuiesc deseori că mina mea prea grea sau că sînt neatentă la lectură".

a prevenirii oboselii la nevăzători în procesul de şi în producţie implică o serie de măsuri cu carac-

Pec*agogic, metodic, precum şi unele condiţii de ordin ma-

153

terial şi social privind desfăşurarea învătămîntului şi a efec-tuării muncii productive. Elaborarea unor noi planuri şi nro" grame de învăţămînt ar permite o mai largă recuperare com-pensare şi echilibrare, sub toate aspectele, a deficientului" cu viaţa, cu producţia, eliminîndu-se supraîncărcarea cu un volum exagerat de cunoştinţe teoretice.

Aşadar, se impune o mai largă echilibrare între volumul de cunoştinţe teoretice şi activităţile practice adaptate specifi -cului fiecărei deficiente, cu implicaţii asupra activităţii gene-rale a organismului şi îndeosebi asupra prevenirii oboselii.

In acest scop preconizăm:— reorganizarea atelierelor pentru orientarea profesio

nală şi pentru procesul de producţie din şcolile profesionalede nevăzători; prevenirea unor traumatisme prelungite alemîinii;

— dotarea procesului de învătămînt şi de producţie cumijloace moderne de lucru, deosebit de necesare în procesulrecuperării biologice, psihice şi sociale a nevăzătorilor.

La copilul nevăzător, problemele învăţării în genere, şi în special cele ale citit-scrisului în sistemul Braille nu pot fi desprinse de aspectele generale analizate mai sus, aspecte ce ţin de dezvoltarea personalităţii în ansamblu.

De aceea, un alt factor care condiţionează capacitatea de adaptare a nevăzătorului şi de însuşire mai facilă a citit-scrisului îl constituie gradul de cultură, fondul aperceptiv cultural.

între un deficient analfabet şi unul cu cultură sînt dife-rente flagrante în ceea ce priveşte posibilităţile de însuşire a citit-scrisului în Braille, precum şi în restructurarea de-prinderilor profesionale.

Aşadar, raportul care se creează în procesul citirii între capacitatea de a surprinde într-un context logic semnificaţia cuvintelor de o parte, şi viteza citirii tactil-motorii prin anti-cipare de cealaltă parte, se sprijină pe vastitatea sistemului de asociaţii de care dispune deficientul. Aşa după cum vom vedea în capitolul consacrat însuşirii unor profesiuni de către deficienţi, ceea ce reprezintă fondul de idei pentru pro-cesul învăţării îl reprezintă, într-un anumit sens, deprinde-rile deja existente pentru procesul restructurării lor (avem în vedere posibilitatea transferului acestor deprinderi în noile condiţii ale profesiunii).

r nintre factorii obiectivi vom analiza unul din mijloaceleteriale moderne folosite pentru citirea şi scrierea în Bra-

•Tle şi anume foaia din material plastic P.C.V. (policlorură

AQ vinii).în ultima sută de ani, de cînd sistemul Braille s-a gene-

alizat, materialul utilizat pentru scris-citit este hîrtia pre-lucrată în mod special. Caracteristicile acestei hîrtii speciale o fac în prezent depăşită de condiţiile pe care le oferă dezvoltarea industriei materialelor plastice. Tipărirea pe hîrtie specială, deşi timp de un secol a fost mult îmbunătăţită, prezintă o serie de inconveniente care nu pot fi înlăturate şi care frînează atît procesul de utilizare îndelungată a tipăriturilor, cît şi randamentul dat de deficient.

Iată cîteva incoveniente pe care le prezintă această hîrtie:Relieful tronconic pe care îl are punctul Braille pentru a

corespunde cerinţelor fiziologice de a nu traumatiza, cedează şi se nivelează sub presiunea repetată a degetelor la pipăit, ceea ce îngreunează activitatea de analiză, de diferenţiere şi de sinteză la citit, favorizînd instalarea prematură a obo-selii sistemului nervos.

Abecedarul pentru elevii orbi de la Şcoala profesională specială „Vatra Luminoasă" din Bucureşti, de exemplu, a fost retipărit în ultimii 5 ani de trei ori, cheltuindu-se sume im-portante.

De asemenea, spaţiul ocupat de tipărirea punctiformă, caşi grosimea hîrtiei fac ca tipăriturile să aibă un volum şi ogreutate mare, cartea Braille fiind în aceste condiţii incomodă la citit şi manevrat, iar depozitarea ei necesitînd unspaţiu^ apreciabil. Hîrtia are şi dezavantajul că, neputînd fispălată sau dezinfectată, prezintă pericolul transmiterii unorboli contagioase. Există şi alte inconveniente, îndeosebi deordin economic. , . .,-

înlocuirea foii de hîrtie prin foaia de material plastic. lui

Starea problemei şi soluţiile aduse m

aterialelor plastice în domeniul învăţămîntu--n SVÎnt deosebit în ultimii ani. în multe ţări, şi l m România, masele plastice sînt folosite şi pentru

154 155

confecţionarea materialelor didactice şi intuitive. Elastic' tatea, rezistenţa, posibilităţile de mulare, coloratura foart" variată le fac indicate pentru cele mai variate tipuri de mate6

riale didactice: planşe, hărţi, tablouri, mulaje pentru anato mie, zoologie, fiziologie, geometrie etc.

în învăţămîntul orbilor din Anglia, Statele Unite ale Ame-ricii şi Republica Federală a Germaniei s-a introdus foaia de masă plastică lucrată în formule diferite.

Cu toate realizările obţinute, sistemele practicate nu sînt lipsite de dezavantaje. Astfel, unele materiale, datorită for-mulelor adoptate, sînt uşor inflamabile sau nerezistente la îndoiri, presiuni, temperatură etc.

în unele sisteme punctul Braille este realizat dintr-o sub-stanţă plastică prin adeziune pe foaie. Cu timpul însă punctul se poate dezlipi, deşi tehnologia este costisitoare, necesitînd instalaţii speciale şi complicate.

în ţara noastră, în cadrul unor căutări practice în acest sens, am orientat cercetările în scopul elaborării unei for -mule de policlorură de vinii pentru realizarea unei folii spe-ciale P.C.V.1 care să îndeplinească următoarele calităţi:

— să fie ultrasubţire, elastică, foarte rezistentă la presi -une, la îndoire, la temperaturi (de la +70—80 grade la la —15—20 grade), la spălare şi dezinfectare etc.;

—- să fie estetică şi uşoară, pentru a putea face faţă la toate sarcinile fizice şi mecanice ale tipăririi, citirii şi scrie -rii în Braille.

Prin colaborarea cu Institutul de cercetări chimice şi cu Fabrica de mase plastice din Bucureşti, pe baza rezultate-lor experimentării cu nevăzătorii, pe baza a numeroase probe de laborator, s-a obţinut o folie de P.C.V. de 0,1 mm grosime, colorată agreabil în crem deschis, care prezintă calităţile enunţate mai sus. Cu mijloacele tehnice de tipărire existente (fără noi investiţii în maşini, cu adaptări la maşinile existente la tipografia Braille de la „Vatra Luminoasă", fără investita din import sau -cheltuieli suplimentare) ani reuşit să punem

1 In realizarea foliei speciale din material plastic, autorul a a v

colaborarea profesorului Gh. Anastasiu şi I. Marcu, de la Şcoala specia profesională de nevăzători nr. 5 „Vatra Luminoasă" din Bucureşti i* propunerea comisiei de invenţii a Universităţii Bucureşti, folia P. ' sistemele de tipărit cu întreaga documentaţie au fost brevetate în de către Oficiul de Standarde şi Invenţii.

156

ounct tipărirea primelor lucrări pe folii de P.C.V. Tinînd mă de tirajul şi scopul tipăriturii, distingem trei variante tehnologice de tipărire, şi anume:

a) Tipărirea pe folii P.C.V. în condiţii absolut asemănătoare tipăririi pe hîrtie obişnuită Braille.

b) Tipărirea cu tratament termic a foliei P.C.V., care asi-cmră fuzionarea şi plasticitatea în timpul presajului, obţinîn-du-se astfel semisfericităţi perfecte ale punctelor în relief.Aici se impune determinarea exactă a temperaturii corespunzătoare.

c) Tipărirea cu tratament termic prealabil al matriţei.Această tehnică permite obţinerea semisfericităţii perfectea punctului, ceea ce nu este posibil în tipărirea pe hîrtie. Şiaici trebuie să se stabilească temperatura de încălzire optimăa matriţei şi presiunea corespunzătoare, pentru a nu se depăşi rezistenţa maximă a foliei.

Experimente efectuate J

Experimentele şi probele efectuate s-au desfăşurat în trei direcţii:

1. Experimente pentru obţinerea calităţilor optime ale foliei tipărite.

2. Stabilirea procesului tehnologic de tipărire pe foliiplastice.

3. Experimente psihologico-pedagogice pentru cunoaşterea comparativă a reacţiilor deficienţilor la citit-scris, folosind tipărituri pe hîrtie şi tipărituri pe folii plastice.

1. Din prima grupă de experimente fac parte următoarele probe:

stabilirea formulei chimice, a caracteristicilor meca-mc'e şi fizice ale materialelor şi laminarea foliei la diferite Dimensiuni, după cerinţele indicate: ia 7^r,SUPunerea foliei plastice tipărite la temperaturi de pînă

t?n' ^8°° Şi -15~20°, şi la spălare. la r ' ^ .frnirea gradului de presiune mecanică a maşinilor

-Lp prin probe de străpungere a folii.în;.;,,* ro°e de spălare cu săpun şi 3e dezinfectare a foliei

namtea utilizării ei la citit etc

Datele experimentale obţinute de noi cu nevăzătorii fost puse la dispoziţia chimiştilor, care astfel au putut per -fecţiona continuu formula chimică şi tehnologia materialu lui, pornind de la cele 7—8 modele anterioare.

3. Experimentele psihoîogico-pedagogice făcute în scopul stabilirii comparative a reacţiilor la citit s-au efectuat în unităţi şcolare (la Şcoala elementară de oarbe din Buzău cu eleve din clasele a Il-a pînă la a VUI-a, care citesc foarte bine şi cu eleve care citesc mai slab); în unităţile de produc-ţie (experimentele s-au efectuat cu muncitori care lucrează la perii şi mături), profesiuni care traumatizează şi îngroaşă suprafaţa degetelor la citit în cooperativele din Ploieşti, Galaţi, Baia Mare; unele observaţii ne-au venit de la filialele judeţene ale Asociaţiei orbilor din R.S.R. (Iaşi, Maramureş), de la muncitori şi oameni de cultură din Cehoslovacia, Por-tugalia, Brazilia etc.

Experimentele au constat din:

— probe de citire a aceluiaşi text tipărit pe hîrtie şi pefolii plastice;

— probe de citire a unor texte cu conţinut diferit, darcu acelaşi număr de semne tipărite pe hîrtie şi pe foliiplastice;

— varierea textelor de la forme simple la forme foartecomplexe ca formă şi conţinut;

—• aceleaşi probe au fost date pe texte la care foaia de plastic şi foaia de hîrtie au fost supuse unor presiuni egale repetate (aproximativ 30—40 kg) şi care au nivelat hîrtia pînă ce punctele au devenit foarte dificil de diferenţiat în procesul de citire, între citirea textelor cu acelaşi conţinut s-a introdus citirea unor texte diferite, pentru a înlătura memorarea care influenţează asupra duratei citirii probei următoare. De asemenea, la citire s-a inversat succesiunea hîrtiei cu foaia plastică. S-a cronometrat comparativ durata citirii pe hîrtie şi pe folii plastice, s-a înregistrat nuniaru greşelilor, al ezitărilor şi repetărilor în ambele cazuri. ;

158

î aceste experimente au fost cuprinşi peste 100 de nevă-I stori congenitali şi cu orbirea survenită, de vîrste şcolare diferite şi adulţi din producţie.

Datele consemnate indică următoarele rezultate:

__ Viteza citirii la elevi pe foaia plastică este mai mare decît viteza citirii pe hîrtie, de la 5 % la 20 %.

___ Numărul de greşeli constatate la citirea pe hîrtie scadela citirea pe foaia plastică, iar la elevii foarte buni nu mai apar greşeli.

Toţi elevii, fără excepţie, susţin că punctele pe foaia plastică sînt mai mari decît cele de pe hîrtie, ceea ce îi ajută să distingă mai repede şi mai clar textul citit.

în realitate aceasta este o iluzie tactilă determinată ae faptul că punctul pe foaia plastică are o mai bună consistenţă şi persistenţă la pipăit decît punctul făcut pe hîrtie (menţio-năm că matriţele sînt egale; ba mai mult, hîrtia fiind mai groasă, punctul pe hîrtie poate fi ceva mai gros decît punctul pe foaia de plastică).

Consecinţa acestui fapt este o mai rapidă diferenţiere şi sinteză, ceea ce explică randamentul superior în citirea pe foaia plastică.

Procesul de verificare şi confirmare a semnelor pe care îl desfăşoară mîna stingă, care pipăie în urma mîinii drepte, este cu mult mai scurt, ceea ce permite o identificare mai uşoară a conţinutului şi o înaintare mai rapidă a mîinii drepte la citit.

Proba în care hîrtia şi foaia plastică au fost presate egal^.f..v!rdit că.' în timP ce citirea pe hîrtie a devenit cu totul

dificilă sau imposibilă în cazul hîrtiei, pe foaia plastică nuse înregistrează nici o modificare. Consistenţa mare a punc-u ui pe folia P.C.V. îi asigură o rezistenţă îndelungată la

interesante s-au obţinut în experimentele cu nevă- adu1^: rau^citori la perii şi mături. La aceştia, în no f . Ptului că suprafaţa degetelor este îngroşată, citireaPe f o -S HlaStic^ dă Un randament cu 30—40% faţă de citirea aia de

hîrtie. In timp ce citirea pe foile de hîrtie presată

159

devine pentru ei la un moment dat imposibilă, citireafoaia plastică presată rămîne relativ normală. ^e

Nevăzătoarea Burtoi Ana, în vîrstă de 45 ani, muncitoa la perii la cooperativa din Ploieşti, are un randament i6

citit pe folii P.C.V. cu 50—60% mai bun decît le citit pe hîr ţie. Iată ce relatează: „Punctele sînt mai clare şi mai precise pe foaia plastică, le pot înţelege mai uşor decît pe foaia de hîrtie". Asemenea relatări au fost făcute de majoritatea mun-citorilor nevăzători.

Experimentele cu elevii şi muncitorii nevăzători au arătat însă şi unele aspecte care se impun a fi îmbunătăţite.

Fără excepţie, subiecţii au arătat că foaia plastică fiind lucioasă, se creează impresia că mina lor este transpirată (unii îşi controlau mereu mîinile, care în realitate erau uscate).

Această iluzie tactilă este determinată probabil nu numai de faptul că foaia este lucie, dar şi de împrejurarea că sub-iecţii au formată deprinderea de a lucra cu hîrtie, care este mată.

S-ar putea admite şi existenţa unui coeficient minim de absorbţie pe care îl prezintă hîrtia. Pentru a înlătura cauzele iluziei tactile, am icerut ca în procesul de fabricaţie foaia plastică să fie matisată fin, după un model apreciat ca foarte bun de către subiecţi.

Experimentele şi observaţiile utilizării comparative a foii de hîrtie şi a foii de plastic arată superioritatea în procesul citirii sub toate aspectele, a foii plastice. Calităţile punctului plastic arătate mai sus uşurează activitatea de diferenţiere, de analiză şi sinteză la citit. Persistenţa îndelungată a punc-tului pe foaia plastică favorizează activitatea psihică a defi-cientului implicată în acest proces şi atrage după sine creş-terea randamentului la citit, scăderea efortului nervos şi pre" întîmpină apariţia prematură a oboselii.

Pe lîngă marea rezistenţă în timp a tipăriturilor pe foile plastice, acestea mai prezintă şi alte avantaje:

— se reduce la jumătate grosimea cărţilor şi a altor publicaţii, se creează avantaje la manipulat, la depozitat etc.

— se reduce simţitor masa lucrării tipărite; ,— sistemul oferă bune condiţii de igienă, pagina putm ^

fi curăţată cu soluţii dezinfectante sau spălate cu săpu '

Vile P C V. realizate pentru tipărirea în sistemul"7 1(V un aspect estetic, putînd fi colorate în culori pastel.

8 tteot este important, întrucît pot fi utilizate sub formăAcest i P tru exerciţii cu ambliopii gravi, care vor pier-

de mait^^ ^Astfei aceştia îşi formează reprezentări vizuale dS +î*le despre grupa fundamentală;sp -foliile P.C.V. oferă posibilitatea de a fi retopite şi e-uperate într-un proces tehnologic scurt şi prin aceasta sînt mult mai economicoase.

160 ~ Defectologl»

Tiflografia

Probleme psihopedagogice privind desenul tiflo grafic; metodica elaborării şi recunoaşterii Iu-eră iilor desenate

Materialele şi tehnica de elaborare a lucrărilor tiflografice

Desenul tiflografic, schitele, tablourile, hărţile tiflogra-fice ^sînt mijloace intuitive, concrete, de lucru. Ele deţin un loc important în procesul de instruire şi educare a nevăză-torilor, datorită unei duble semnificaţii.

O primă semnificaţie tine de procesul de cunoaştere, de-oarece în activitatea de elaborare a desenului, a schitelor etc., copilul fără vedere efectuează un proces de modelare, de reduceri sau măriri proporţionale, de comparaţii şi con-fruntări cu obiectul de reprezentat. Prin caracterul său con-cret^ prin contactul nemijlocit cu obiectul, această acţiune are implicaţii în percepţie, în gîndire şi în reprezentările grafice; este un proces de activizare psihologică în care cu-noaşterea şi recunoaşterea se bazează pe analize, diferenţieri şi sinteze practice, contribuind la înlăturarea formalismului prin relaţia intrinsecă dintre particular şi general, dintre senzorial şi logic.

162

aicari de acceptări, de deliberări şi decizii. In acest pro-

reprezentările elaborate ocupă un loc predominant, în C6Sastă relaţie desenul tiflografic în variantele sale, ca şi ac6je

iucrări în plastilină devin totodată material didactic de învăţare. Caracterul concret, de acţiune nemijlocită capătă o atît de mare semnificaţie, încît în educaţia orbului-surdomut tifloqrafia constituie prima treaptă a muncii de umanizare, de educare I. A. Sokoleanski, care a educat pe oarbele-surdomute O. I. Skorohodova şi lulia Vinogradova, considera această etapă ca legea de fier a întregului proces de instruire şi educare. I. Vinogradova executase, de exemplu, peste 12000 de obiecte din plastilină. Această activitate, în care obiectul se confruntă cu copia sa modelată, pregăteşte nu numai cunoaşterea particularului, dar şi trecerea la general, la abstract1.

Problemele psihologice ale elaborării desenului tiflografic sînt direct condiţionate de forma de orbire, în speţă dacă nevăzătorul dispune de reprezentări vizuale ale obiectului pe care-1 desenează sau dacă reprezentarea obiectului este ela-borată numai pe baza percepţiei tactil-motorii (în cazul orbi-lor congenitali). Importanta acestui fapt se reflectă în redarea raporturilor spaţiale tridimensionale, în construcţii bidimen-sionale, m reducerea la scară a dimensiunilor obiectelor sau mărirea lor, în schematizarea detaliilor şi reprezentarea sim-bolurilor. Diferentele între cele două modalităţi reflectorii se evidenţiază atît în procesul efectuării desenului sau mula-jului, cît şi în procesul citirii sau recunoaşterii ulterioare a acestora. Cercetările făcute în acest sens în problema tiflo-grafiei2-3 cn ^ observaţiile noastre asupra mijloacelor de antrenare tactil-motorie în preorientarea profesională, au scos m evidentă importanta existentei reprezentărilor vizuale şi

Eriit1,«^-°Jrollodo va- °- !•• Cum percep lumea exterioară, Bucureşti,

«mura didactică şi pedagogică, 1950.10, i958

emevsk1' N- A- Tillograiia. In: „Revista de pedagogie", nr.de de/ec/nj1' ^" Unele Pf°bleme psihologice ale tillografiei. In: Probleme

'°iogie, voi. IV, Bucureşti, Editura didactică şi pedagogică, 1964.

163

r de-a doua semnificaţie se referă la procesul „de citi-* deci de recunoaştere a desenului elaborat. In prim plan16 ' aici o activitate psihică de recunoaştere, de aprecieri

CAPITOLUL

6

-Ş1

a utilizării lor sistematice, atît în realizarea desenelormulajelor, cît şi în reproducerea lor. u

Existenta reprezentărilor vizuale la orbii surveniţi f ac

ca imaginea tactil-motorie să fie relativ vizualizată (dacă ima ginile vizuale se conservă), fapt care poate indica avantajele fată de orbii congenitali şi sub acest aspect. Dacă admitem existenta unor iluzii tactile, înţelegem influenta corectivă reprezentărilor vizuale, fenomen de care nu pot beneficia orbii congenitali.

Tot atît de importanţi în elaborarea şi recunoaşterea de -senului tiflografic sînt şi următorii factorii:

— Gradul de elaborare a proceselor compensatorii. Esteştiut că într-o fază înaintată, tactul şi mişcarea suplinesc cumai mult succes lipsa aferentatiei vizuale decît în etapa imediată a producerii deficientei.

— Vîrstă şcolară şi chiar vîrstă preşcolară sînt mai indicate pentru elaborarea deprinderilor de desen şi modelaredecît însuşirile aceloraşi operaţii la maturitate (în şcoli profesionale, de exemplu).

— Profesiunea exercitată. Se ştie că o serie de profesiunipotrivite pentru orbi (producerea de perii şi mături, prepararea de substanţe chimice etc.) pot traumatiza mîna, făcînd-oinaptă îndeosebi pentru pipăit şi palpat modele tiflografice.

— Modul de folosire a indicaţiilor verbale în intuirea obiectului de desenat. Dintre formele de îmbinare a cuvîntului(descrierea) cu intuiţia (obiectul), forma cea mai eficientă laorbi şi ambliopi rămîne acţiunea lor concomitentă. Altfelexistă riscul de a se cre-a o discrepantă între recepţia tactil-motorie şi descrierea corespunzătoare a calităţilor intuite.Aici ne referim la celelalte două modalităţi; intuirea obiectului şi apoi descrierea lui verbală, sau expunerea verbală şiapoi prezentarea obiectului de intuit. Orbul şi ambliopul vorrealiza o cunoaştere adecvată dacă, în timp ce ei examineazăanalitic obiectul, li se vor da şi indicaţiile corespunzătoareasupra fiecărei părţi percepute.

Experienţa arată că atunci cînd între cele două procese (intuirea şi descrierea) se produce un decalaj în timp, orbu poate pierde relaţia lor cauzală, realizînd o cunoaştere ero -nată sau formală, care se va reflecta în desenul sau modela -jul elaborat de el.

164

Desenul tiflografic poate deveni un mijloc eficace de diag-tic al capacităţilor de cunoaştere, de intuire a obiectului. f0 sa unor concretizări suficiente sau corecte (o intuire su- cială sau o intuire a modelului prin procedee neadec-

duce la elaborarea unor reprezentări eronate, care se vor materializa apoi în desen şi modelaj.

Si la copiii nevăzători ca şi la cei cu vedere se pot mani -festa în desen unele particularităţi psihologice de vîrstă (caracterul situativ, un proces de radiografiere a modelului etc), fapt de care va trebui să se tină seama îndeosebi în qră'dinita de copii şi chiar în primele clase ale şcolii generale. Şi în acest sens intuiţia, mai ales la copiii deficienţi de ve -dere, capătă un important rol de corectiv şi de aprofundare a cunoaşterii senzoriale a lumii obiective.

în cazul folosirii unor procedee metodice greşite încă din această perioadă de vîrstă şcolară, poate apărea formalismul; exprimare corectă verbală (noţiuni aparent corecte) dar cu-noştinţe eronate sau lipsite de baza senzorială-intuitivă adec-vată, sau o cunoaştere senzorială fără semnificaţia adecvată, fără suficiente generalizări. Această ultimă formă apare mai puţin la deficienţii de vedere şi mai frecvent la văzători.

Folosirea desenului tiflografic în procesul de învătămînt comportă momente metodice distincte:

O primă etapă constă în elaborarea unei imagini clare şi corecte despre obiectul care va trebui desenat sau modelat. în această etapă are loc intuirea, cunoaşerea nemijlocită şi adecvată a obiectului în ansamblu şi pe părţile componente prin analizatorii rămaşi normali.

în etapa următoare are loc execuţia, efectuarea propriu-zisă a lucrării, cînd imaginea tactil-motorie-vizuală la orbii surveniţi sau tactil-motorie la orbii congenitali este materia -lizată în desen sau modelaj.

Faptul că o categorie de nevăzători (surveniţi) dispun de reprezentări vizuale constituie un avantaj în aprecierea spa-tialitătii, a redării mai exacte a dimensiunilor, a păstrării proporţiilor; nevăzătorii congenitali realizează cu dificultăţi mai numeroase desene sau mulaje.

iot atît de importantă este şi elaborarea treptată a unorl u t R ri practice de desen, sau de modelare în plastilină şiPort • ea corectă a obiectului cu dimensiunile sale pro-

Uonate implică nu numai existenţa unei imagini clare şi

165

adecvate ci deopotrivă realizarea unor mişcărisenului în alb-negru, mişcări din ce în ce S pecare sa materializeze imaginea. Aşadar, motrocitate a r 'un rol important. In acest sens funcţionează la Scoală 9ici

sionala specială de nevăzători „Vatra Luminoasă' ni Pf°fe-preorientare profesională, unde pe o perSă anumită de

lipsiţi de astfel de deprinderi şi le pot forma şlcrmd cu modele experimentale. Această situat eexclusiv desenul tiflograflc sau modelarea, cf acţonea

general m acelaşi sens, la dezvoltarea multaafera?? ta n ?

auditiva şi motorie a deficienţilor de vedere, *'9

20- Dfsen

vizuale (la orbii surveniţi) poale orien i clarifica forma de plpăire tactil-motorie exercitată cu am-

Fig. 19. Plaeo tiflograficâ

bele mîini, realizîndu-se cu mai multă uşurinţă anticiparea semnificaţiei obiectului reprezentat.

Această activitate psihică, oare antrenează deopotrivă toate laturile gîndirii, este condiţionată de o serie de factori la care ne-am mai referit, între care subliniem indicaţiile verbale date de profesor. Acestea pot orienta, pot infirma sau confirma şi pot sugera activitatea de percepere-recunoaştere. In scopul uşurării activităţilor de desenare şi de recunoaştere în tiflografie, preconizăm folosirea foliilor P.C.V., care prin calităţile şi tehnologia de lucru măresc considerabil eficienţa întregii probleme a desenului tiilograîic (mare stabilitate a liniilor şi punctelor trasate, uşurinţă în imprimare, creştere apreciabilă a capacităţii de percepere-recunoaştere tactil-motorie, volum mai redus ca hîrtia, colorit agreabil, randa-ment economicos).Desenul tiflografie şi modelarea obiectelor în plastilină şi |ut, scrierea şi citirea, educaţia fizică, orientarea prin aparatura electronică etc. trebuie considerate ca mijloace importante în dezvoltarea proceselor de cunoaştere la nevăzători, in instruirea şi educarea acestor deficienţi, în compensarea recuPerarea socială a copiilor respectivi.

1

Th- .c, K ,e"nj'ca de elaborare a lucrărilor tiilograîice se prezintă sub trei forme:înt a^ trasînd formele şi contururile prin linii în adîncime 0

masă plastică specială, semisolidă;

167

166

Fig. 21. Desen tiflografic

b) turnînd formele prin aplicarea pe carton sau hîrtie aunui fir de masă plastică specială, care se solidifică;

c) înţepînd formele printr-un punctator mecanic care lasăurme discontinue, în adîncime, pe o placă cu pastă, de hîrtiesau pe folia P.C.V.

în primul procedeu, pentru realizarea desenului tiflografic se utilizează o trusă-aparat specială compusă din următoarele piese1:

a) o placă dreptunghiulară (fig. 19) pe care se toarnă o compoziţie semisolidă formată din 75% ceară tehnică (para-fină); din aceasta 10% trebuie să fie ceară de albine şi 25% smoală. Se mai poate folosi şi o compoziţie formată din 50 /„ ceară şi 50% smoală;

1 Trusa tiflografică aparţine lui N. A. S e m e v s k i (v. Tillogra!>a-In: „Revista de pedagogie", nr. 10, 1958).

168

hi în această trusă sînt montate diferite forme geometrice dreptunghi, trapez, pătrat, romb etc.) lucrate din metal are uşurează tragerea conturului figurilor geometrice;c) un stilou metalic ascuţit, cu care se trag liniile în

masa plastică;d) un cilindru metalic care, purtat pe masa plastică, ,,rade"

fiefurile desenate, unificînd masa plastică prin apăsare;e) un punctator cu ajutorul căruia se pot trage linii între

rupte, fie în masa plastică, fie pe foaia de hîrtie sau pe folieP.C.V.;

f) o linie metalică şi o piesă pentru tragerea liniilor curbe.Cu ajutorul acestei truse se pot desena toate figurile plane

şi în spaţiu, iar percepţia lor se realizează prin pipăirea lini -lor, a suprafeţelor, a volumelor, sub forma de urme în adîn -cime, continue sau întrerupte.

în cel de-al doilea procedeu desenul se obţine prin turna -rea în relief, pe cartoane, a liniilor care delimitează supra -feţele şi volumele.

Materialul folosit trebuie să fie semifluid, pentru a putea trece prin orificiile unor pîlnii de diferite dimensiuni, prin care se toarnă substanţa. In compoziţia substanţei intră asfalt-lac şi pudră de orez sau praf de dinţi; se poate utiliza şi praf de cretă, dar acesta, fiind poros, nu face o adeziune perfectă cu hîrtia.

Fig. 23-24. Desen tiflografic

169

22. Desen tiflografic

în acest amestec se poate adăuga o mică cantitatears de culoare brună (care se foloseşte în pictură); seadaugă şi culon care dau obiectului „desenat" m,estetic. Culorile însă nu rezistă în timp. *

(Reproducerile modelelor de desen fâflografic aoartinratorului lui N. A. Semevski). aparţin

OS

PotCAPITOLUL

7Tiflotehnica

Modelarea vedenii; aspecte psihofiziOilogice, ana-logii şi soluţii tehnice şl electronice Puncte de vedere asupra construcţiei de aparate pentru nevăzători şi realizări obţinute în diferite ţăriStructura şi funcţia modelării electronice a aparaturii în scopul orientării în spaţiu Unele influenţe asupra psihicului şi conduitei nevăzătorilor prin utilizarea modelelor electroni-ce ale vederii: factori şi condiţii Unele perspective în modelarea electronică a ochiului

Modelarea vederii; aspecte psihofiziologice, analogii şi

soluţii tehnice şi electronice

Tiflotehnica este domeniul care se ocupă cu construcţia de instrumente şi aparate pentru nevăzători, în scopul adaptării practice a acestora la cerinţele procesului de cunoaştere, în orientarea în spaţiu şi în procesul muncii.

Ca ramură practică importantă şi actuală a ştiinţei des-pre lipsa văzului, tiflotehnica se bazează pe cercetările de fiziologie şi psihologie a orbilor, pe care le utilizează în scopul construcţiei de instrumente, aparate tehnice-electro-mce şi modele cibernetice ale vederii.

^ Maşinile de citit texte tipărite în alb-negru, aparatele deasurat utilizate în producţie sau în laboratoare, precum şi

traductorii vederii pentru orientarea în spaţiu, ca să dăm nu-torn -^ exemPle' sînt construite prin analogie cu analiza-în ^1ZU'&1 şi cu analizatorii care traduc impresiile vizualemodalităţi auditive sau tactil-motorii.

171

Modelarea electronică a ochiului, cu toate progresele care le-a înregistrat în prezent tehnica şi îndeosebi electr^ nica moleculară,

reprezintă o problemă extrem de complex" şi deschisă, datorită însăşi complexităţii aspectelor psihof ziologice ale vederii.

Deşi ideea modelării vederii nu este nouă, unele încer-cări tehnico-electronice au realizat în istoria dezvoltării i or

doar mijloace care să informeze prin echivalenţă despre fe-nomenul vizual şi nu fenomenul optic însuşi, reflectat ca atare în conştiinţa omului.

Exceptînd încercările îndrăzneţe dar nereuşite ale lui N. Wiener de a conecta la zona vederii din occipital sis -teme stimulatorii cu efect optic, încercări încheiate cu sim-ple fulguraţii, realizările care pot fi luate în consideraţie şi care ne sînt cunoscute pînă în prezent au mers îndeosebi pe ideea modelării prin transfer a unor calităţi optice, utilizînd ca traductor un alt analizator, în general analizatorul auditiv sau tactil.

Literatura de specialitate nu a înregistrat încă realizarea unui aparat care să modeleze funcţiile ochiului şi care să poată fi conectat prin conductori la zona vederii din scoarţa cerebrală, permiţînd astfel conştientizarea impresiilor vizuale reflectate.

Esenţial în elaborarea unui astfel de model electronic ră-mîne, din punct de vedere psihofiziologic, realizarea actului percepţiei vizuale în conţinutul (lumina, culorile, perspectiva) şi în forma de reflectare specifică văzului (globală, simultană şi rapidă), deoarece în actul percepţiei găsim unitatea dintre senzorial şi logic. Un model cu o asemenea structură şi cu un asemenea sistem de conexiuni electronice ar trebui sa reproducă înseşi sistemele cibernetice ale vederii.

Analiza structurilor morfofuncţionale ale retinei şi a\e

scoarţei cerebrale din zona vederii arată un înalt grad de or -ganizare şi de sistematică funcţională, ce caracterizează cibernetica vederii şi în care sînt implicate formaţiile on, o şi on-off, cu cîmpurile corespunzătoare, microsuprafeţele ordinul I şi II în detectarea formelor şi mişcării, precum ^ o vastă şi complicată activitate nervoasă care se încadrea

172

• i e şi procesele activităţii nervoase superioare, în rela- î" j?nt re retină, subscoarţă şi scoarţa cerebrală. 1 ia . * acest mod se desfăşoară un proces de interacţiune şi 'ţaţe permanentă, un proces de reglare şi autoreglare între nexiunile centrale şi cele periferice, care fac posibilă adap-t° a vederii în procesul de reflectare a lumii. Complexita tea operaţiilor la diferite nivele neuronale ale retinei, adaptarea funcţiilor ei la vederea scotopică şi la vederea fotopică, ca şi sistemele de reglare centrală şi de autoreglare care asi-qură elaborarea actului perceptiv şi de integrare optică a sti-mulilor din ceilalţi analizatori, în procesul reflectării, consti tuie probleme extrem de dificile în modelarea tehnică sau electronică a ochiului în cazul pierderii vederii. Mecanisme atît de perfecte încît să înlocuiască ochiul şi să conştientizeze cibernetic informaţiile vizuale, nu au putut fi încă reproduse în modele.

în aceste condiţii rămîne de ales ca traductor al vederii unul din analizatorii principali, normali, căruia să i se adap -teze aparatura electronică şi care să modeleze — prin echi-valenţă — informaţiile vizuale.

Ce forme de modelare pot fi avute în vedere şi care din -tre ele corespund în cele mai bune condiţii modelării în or -bire?

Ca tipuri de modelare avem în vedere, în sensul preocu-pării noastre: modelarea matematică, modelarea similară, mo-delarea simulatorie sau modelarea analogică (modelarea prin analogie).

a) In modelarea matematică modelul prezintă uri maregrad de abstractizare şi schematizare, din necesitatea de areda laturile esenţiale ale fenomenului modelat, ceea ce conduce la o aproximativă inadecvare şi la o relativă limitare arellectării realităţii în model1.

b) In modelarea similară modelele au caracter concret —ntuitiv, realizînd forme şi structuri interne similare obiectului modelat.la .Asttel de exemple sînt construcţiile de maşini şi aparate

bcara redusă, folosite în laborator.

mater>olistă. Metodologia generală a ştiinteloi particulare. Academiei R.S.R., 1963, p. 363.

173

c) Modelarea simulatorie mimează într-un model concr automat, unele procese fiziologice; ea imită acţiuni sau co portari ale animalelor sau ale oamenilor. Un astfel de exe piu îl constituie roboţii cosmonauţi.

In acest tip de modelare trebuie inclus şi perceptronul maşină care simulează fenomene de percepţie după modelul funcţionării analizatorului vizual. La maşina electronică — perceptron — retina este înlocuită cu un mozaic de fotoce-lule, iar cele două zone de asociaţii din creier, cea superfi -cială şi cea profundă, sînt unite într-o singură zonă repre-zentată prin celule conectate cu celulele din „retină". La rîndul lor, celulele din sistemul asociativ sînt conectate cu celulele din zona motorie, care şi ea este simplificată în structura perceptronului.

Sistemul electronic din perceptron, prin producerea pro-cesului de excitaţie şi a procesului de inhibiţie (după tipul funcţiilor on şi off) permite o serie de acţiuni practice rela-tiv elementare, ca de exemplu recunoaşterea unor litere care se găsesc în poziţia normală. Dezvoltarea electronicii a reuşit să înlocuiască perceptronul cu sistemul de calculator-digital, care modelează, la rîndul său, aceste modele. Astfel se elimină mozaicul ,,retinei" şi celelalte elemente specifice.

Trebuie observat că prin realizarea perceptronului, ca şi a calculatoarelor digitale, se rezolvă şi unele probleme tiflo-logice prin tehnica modernă. Pentru a putea interveni prin astfel de modele sub aspect fiziologic şi psihologic, în repro-ducerea funcţiei vederii la omul nevăzător, trebuie ales ca traductor un alt analizator. Şi în acest caz, datorită volumu-lui şi complexităţii sistemelor electronice, adecvate în sco-pul suplinirii vederii atît în procesul cunoaşterii cit şi în ori-entarea în spaţiu nu au dus la utilizarea perceptronului în aceste scopuri. Acest fapt ne determină să punem probleme pe alte baze, şi anume pe modelarea prin analogie.

Modelarea prin analogie permite, potrivit experienţei noas-tre, o mai adecvată concretizare a relaţiilor cantitative care stau la baza fenomenului de modelat. Acest tip de modelare, fiind intuitiv-concretă, permite modelarea funcţiilor senzori-ale în mai bune condiţii în cazul unor deficienţe, prin echi-valenţe date de un analizator normal ales ca traductor. _

Intre model şi original, sub raport structural şi funcţion există deosebiri calitative.

tru ca aceste deosebiri să nu devină profunde, ceea ceH e la înstrăinarea modelului de originalul de modelat,

&r\ ecesar ca în model să realizăm trăsăturile esenţiale ale reflectării analizatorului modelat.

Aşa cum am arătat mai sus, m constituirea unui model l ctronic al vederii, trăsăturile esenţiale, din punct de ve-

dete psihologic şi fiziologic, trebuie apreciate din punctul de vedere al conţinutului şi iormei de reflectare specific vizuală.

Problema conţinutului reflectoriu şi a formei unui astfel de model a fost şi este mult discutată. Unii specialişti care au ales modelarea vederii prin analizatorul auditiv au încli -nat să construiască modelul sub forma unei lanterne .cilin-drice de mînă, redusă ca volum, ale cărei sisteme electronice să transforme lumina în sunete adecvate ca intensitate.

In acest caz argumentul adus este acela că nevăzătorul, purtînd în mînă acest aparat, ar dispune de un , mijloc cu care investigarea spaţiului, în orientare, ar avea un cadru mai larg de mişcare şi de explorare în toate direcţiile (spe-cialiştii sovietici Zemţova, Muratov ş.a.). în ţara noastră noi am utilizat ca traductor analizatorul auditiv, iar modelul electronic a fost construit sub formă de ochelari, aceştia corespunzînd din mai multe puncte de vedere necesităţilor de compensare a lipsei funcţionale a ochiului. Alte opinii au mers în direcţia utilizării analizatorului tactil, transformînd lumina în impulsuri tactile (specialişti polonezi).

Creierul uman fiind un dispozitiv cibernetic care prelu-crează informaţii venite şi de la receptorii vizuali, este evi -dent că volumul (fluxul) de informaţii prelucrate (şi stocate) de creier este mult diminuat în cazul lipsei vederii.

Pătrunderea în reţeaua neuronală a informaţiilor indispen-sabile pune probleme teoretice şi practice pentru realizarea unui traductor care să asigure pătrunderea informaţiilor vi-zuale în sistemul nervos central, în forme analoage vederii. Acest proces implică:

a) alegerea unui analizator cu posibilităţi analoage vede-ai (analizatorul auditiv sau tactil); car, Ln?darea lnformatiei vizuale într-o modalitate variabilă,

paDiia să fie analizată de analizatorul respectiv; trund lirea unui sistem tehnic optim care să permită păsaţii ln scoartă a unei cantităţi cit mai mari de infor-

174 175

Ţinînd -seama de aceste condiţii, putem considera auzul cel mai indicat analizator pentru a i se asocia

ncrde traductor. Alegerea analizatorului auditiv ca traductor i stimulilor vizuali (undele electromagnetice) este determinat de faptul că auzul prezintă însuşiri superioare din acest pun ^ de vedere faţă de ceilalţi analizatori. Superioritatea auzulu' este determinată şi de faptul că văzul şi auzul s-au dezvoltat in întreaga istorie a dezvoltării omului ca receptori de dis-tanfă (atît în filogeneză, cît şi în ontogeneză).

în procesul muncii, văzul, şi auzul au contribuit deopo-trivă la dezvoltarea omului, la umanizarea lui.

Astfel, capacitatea ochiului omenesc de a explora şi înţe-lege spaţiul luminos a fost larg sporită de .posibilitatea in-vestigării auditive a modificărilor din acest spaţiu.

Orientarea şi deplasarea în spaţiu, explorat vizual şi au-ditiv, au atras după sine şi dezvoltarea componentelor moto-rii ale acestor analizatori şi au determinat structurarea în in-teracţiune a mecanismelor auditiv-vizual-motorii. Acest sis-tem funcţional ne-a condus cu necesitate la alegerea anali-zatorului auditiv în interacţiune cu analizatorul motor ca fra-ductor al vederii.

Menţinerea poziţiei corpului în spaţiu nu poate fi des-prinsă de rolul pe care-1 au informaţiile primite de la recep-torii interni, precum şi informaţiile primite de la aparatele anatomo-fiziologice ale urechii care asigură echilibrul în spa-ţiu. Analiza permanentă şi organizarea acestor mesaje în-tr-un sistem integrator referenţial, spaţial tridimensional spe-cific uman, sînt coordonate şi orientate la omul cu vedere, de analizatorul optic.

Am proceda unilateral dacă am reduce această coordo-nare numai la faptul că vederea utilizează în mod unitar aceste informaţii într-o formă specific vizuală, simultană şi rapidă, sau într-un conţinut propriu reflectării luminii, culo-rilor şi perspectivei, deşi aceasta este esenţial.

Interdependenţa acestui fenomen este cu mult mai larga, avînd multiple implicaţii fiziologice şi psihologice cu auzul, cu acţiunea muşchilor capului şi ai gîtului, în explorarea vi-zuală şi auditivă a spaţiului într-un arc de 180°. Coordonarea vizuală-auditivă în urmărirea unui .obiectiv sonor care.S

deplasează în spaţiu este deopotrivă şi o coordonare şi sincronizare perfectă cu mişcarea de rotaţie a capului.

c- ia omul cu vedere, mişcarea în acest sistem coordonat • ual-auditiv joacă un rol deosebit. In timp ce văzul şi au-VlZ\ în interacţiune, analizează în spaţiu mişcarea, sistemul ZU

trie cantifică în unghiuri de deschidere variabilă şi în arce ê valori diferite traiectoriile deplasărilor capului în spaţiu a

tru obiectele în mişcare. Mişcarea nu lipseşte însă nici în cazul în care fenomenul,de recepţionat se desfăşoară, de exemplu, numai vizual pentru acele obiecte care nu sînt în mişcare; în acest caz mişcarea este implicată în procesul aco-modării aparatului oculomotor.

Avînd o implicare atît de complexă, structurată, atît în ontogeneză timpurie cît şi în filogeneză omului, sistemul mo-tor dispune nu numai de posibilitatea coordonării funcţiilor, dar participă activ în aprecierea spaţială.

De aceea, în cazul pierderii vederii rolul compensator al mişcării se exercită îndeosebi prin aprecierea şi cantificarea spaţiului explorat cu privirea, dar transpus prin modelare în stimuli auditivi. Cînd unul din elementele sistemului coordo-nat — vederea — lipseşte, celelalte componente traduc im-presiile, acţionînd prin specificul lor funcţional, înţelegem de ce forma unui model electronic al vederii trebuie să por-nească prin analogii, de la analiza integrală a fenomenului psihoiiziologic al sistemului optic.

Originalitatea unei astfel de ipoteze, care determină cu necesitate o anumită formă a aparaturii, nu este de loc în-tîmplătoare.

Orice, disociere a acestor funcţii constituite în sistem face imposibilă urmărirea succesivă şi aprecierea în timp şi în spaţiu a unei acţiuni, deşi ea ar putea fi percepută atît vizual cît şi auditiv.

Relaţiile dintre,văz, auz şi mişcările fine şi complexe de explorare cu privirea a obiectelor şi fenomenelor se reflectă m relaţiile psihologice de cunoaştere, îndeosebi în actul per-cepţiei.

ê ştie, de exemplu, că perceperea auditivă a sursei so-nore şi direcţia ei de mişcare se realizează cu atît mai exact

cit urmărim şi vizual evoluţia ei în spaţiu, în ~ t îile de interdependenţă dintre văz şi auz, structurate Dert 6aga *storie a dezvoltării omului, prezintă şi alte as-vederii^6 COnduc la ideea utilizam auzului ca traductor al

176

12 — Defectoli

177ogie

Analizatorul auditiv dispune de o mai mare, capacitate de apreciere şi diferenţiere a duratei sunetelor decît dispune ochiul în aprecierea şi diferenţierea duratei stimulilor vizuali

în timp ce gradul de inerţie a auzului fată de schimbările externe se apropie de zero, cel al analizatorului vizual este cu mult mai mare (P. F r a i s s e).

In acest sens este suficient să apreciem şi duratele aco-modării ochiului de la lumină la întuneric şi de la întuneric la lumină.

Alegerea cu necesitate a formei unui model şi a locului său de plasare în scopul receptionării auditive a informaţiilor vizuale este determinată şi de unele aspecte practice, în sen -sul că utilizarea urechii pentru plasarea modelului eliberează mîinile, care vor putea fi folosite în orientarea cu bastonul şi în rezolvarea unor necesităţi practice.

Al doilea aspect, acela al codării informaţiei vizuale (a undelor electromagnetice) într-o mărime variabilă, capabilă să fie analizată corespunzător funcţiei retinei şi centrilor ner-voşi ai vederii, este un aspect fundamental, de care trebuie ţinut seama în realizarea structurii unor dispozitive tehnice de modelare.

Iată caracteristicile şi parametrii luminii care ne intere-sează îndeosebi în modelarea electronică şi care constituie elemente ale perceperii obiectelor şi fenomenelor în spaţiu de către nevăzător:

— intensitatea;—• sursa de lumină;— durata acţiunii excitantului luminos.Se ştie că în sistemul nervos intensitatea excitantului este

codată în frecvente. Urechea umană poate percepe aproxima-tiv 325 de intensităţi pentru fiecare din cele 1500 de tonuri percepute auditiv. Aceasta înseamnă receptionarea a aproxi-mativ 487 500 informaţii diferite.

Dacă ţinem seama că pentru fiecare din cele 1500 de to-nuri există 10 receptori şi 20 de neuroni, înţelegem uşor că este suficient ca fiecare neuron să poată emite 16 frecvenţe diferite, ca întreg registrul sonor perceptibil să poată fi codat1.

1 N t c o l a u, E d., B ă l ă c e a n u, C., Cibernetica, Bucureşti, Editura ştiinţifică, 1961, p. 163.

178

Dacă raportăm această capacitate funcţională a urechiinecesitatea diferenţierii de către nevăzător a unei largie sonore reflectate prin transformare de registrul bogat

^•ntensităţllor de lumină venită de la obiecte şi fenomene,- teleqem avantajul utilizării ca traductor a analizatorului au-ditiv, prin transformarea luminii în sunete.

Adaptarea unui astfel de model electronic la una din urechi face ca omul să poată percepe deodată cu , cealaltă ureche tipuri de sunete cu semnificaţii deosebite şi, posibil, cu efect perturbator.

a) Sunete care reflectă stimuli vizuali, prin transformarealuminii.

b) Sunete ce reflectă stimuli specifici auditivi sub formăde zgomote şi sunete care sosesc de la obiectele şi fenomenele din lumea înconjurătoare, percepute prin urechea liberă.

Cum poate fi evitată, sub raport psihologic, interferenţa celor două tipuri de sunete pentru a nu fi mascate reciproc şi pentru a se asigura codarea informaţiei vizuale într-o mă-rime convenabilă reflectării obiectului?

Aşadar, ce caracteristici trebuie imprimate sunetului dat de un astfel de model electronic pentru a corespunde fizio-logiei auzului şi în general capacităţii de lucru a sistemului nervos central?

Cercetările şi soluţiile noastre care au stat la baza , con-strucţiei unui astfel de model electronic merg pe ideea ale-gerii unei frecvente adecvate şi constante în spectrul audi-bilitătii optime a urechii (350—400 Hz).

Introducerea în scoarţa cerebrală a unei cantităţi cît mai mari de informaţii pune problema utilizării unor anumite tipuri de celule fotoelectrice.

Se constată experimental că lumina introdusă direct şi uniform pe întreaga suprafaţă liberă a unei fotocelule cu seleniu într-un sistem electronic poate fi transformată în-tr-un sunet care reprezintă, în genere, media aritmetică a cantităţii ,de lumină şi umbră reflectată de mediul încon-jurător.

în aceste condiţii, limitele intensităţii de lumină care tlu contururile şi laturile obiectelor spre care este în-t fotocelula nu pot fi diferenţiate, analizate şi inter-ca atare. Diferenţierile fine nu sînt posibile.

179

Experimentele ne-au arătat că un nevăzător care folose t un astfel de sistem electronic, aflîndu-se în faţa ferestrei n ^ cepe un sunet continuu, provocat de întreaga cantitate H" lumină aflată în cameră, fără însă a putea distinge marginii 6

şi forma ferestrei. Cantitatea de informaţie — sunetul___deşiputernic, nu reflectă modificările de lumină de la fiecare parte a obiectului şi practic nu poate ajuta pe nevăzător în orientarea în spaţiu.

De aceea în ipotezele şi soluţiile aduse în cercetările noas-tre am mers pe linia realizării unui sistem prin analogie cu celulele fotoreceptoare din ochiul omului, precum şi cu cele ale ochiului compus al albinei.

In acest mod, transmiterea luminii printr-un dispozitiv grilă format din 400—500 de canale pe fotocelula cu seleniu permite, receptarea în condiţii optime a cantităţii corespun-zătoare de lumină ce cade perpendicular pe fotocelula de pe conturul luminat al obiectului perceput; fenomenul este analog fotorecepţiei din retină.

Realizarea unui astfel de dispozitiv prezintă avantajul reglării diametrului canalelor, ceea ce influenţează capacita -tea de analiză ,şi de diferenţiere a cantităţii de informaţie transmisă.

Experimentarea acestor sisteme tehnice, cu implicaţii deo-sebit de importante în actul percepţiei, au arătat că o canti -tate prea mare de informaţie ce ar pătrunde prin fiecare ca -nal (diametrul canalelor de 2 mm) presupune o dificilă acti -vitate nervoasă de analiză şi diferenţiere, diferenţierile fine se îngreuiază dar se păstrează diferenţierile elementare în procesul percepţiei obiectelor luminoase.

Pe de altă parte, reducerea cantităţii de informaţie în fie-care canal (micşorarea diametrelor canalelor la 0,9 mm) duce la un efort nervos de discriminare critică, greu de realizat de nevăzător, cu toate că proporţional cu creşterea numărului de canale creşte şi cantitatea de informaţie în ansamblu.

După cum vom vedea, diferenţierea prelungită în actul percepţiei prin astfel de canale, poate produce nevroza expe-rimentală; faptul aminteşte de nevroza experimentală pro -dusă la cîini în experienţele doctorului N. R. S e r g h e r-Krestovnikova din laboratoarele lui L P. Pavlov, cînd

180

erea animalului să diferenţieze elipsa de cerc în ra -

portul - •Grilele, ale căror canale de intrare au diametrul de 2—

1,5 mm, permit analiza şi diferenţierea optimă a canti- rtii de informaţie (lumină transformată în sunet), după ce •n faza iniţială s-a folosit dispozitivul cu canalul de 2 mm 0, care permite o acomodare a sistemului nervos cu sarcinile elementare de analiză şi de diferenţiere. Se pune astfel în evidenţă faptul că elaborarea diferenţierilor de intensitate a luminii şi transpunerea lor în sunete evoluează in etape, de la formele elementare spre formele fine, că aceste etape pot ii pregătite şi inîluenţate din punct de vedere tehnic şi că prin dezvoltarea în timp ia analizei şi diferenţierilor se defi-neşte caracterul evolutiv al fenomenului compensării.

O ultimă problemă o constituie stabilirea sursei de infor-maţie în percepţia obstacolului, prin modelul electronic, locul şi distanţa care îl separă pe nevăzător în înaintare, de obsta-col, ca şi forma pe care o prezintă acesta.

Nu ne vom referi aici la caracterul polisenzorial al re -cepţiei stimulilor şi nici la teoriile care explică percepţia obstacolului, deoarece ele au fost analizate în celelalte capitole. Vom expune în continuare doar soluţiile elaborate şi aplicate de noi. Detectarea printr-un astfel de model electronic a sursei de informaţie vizuală, de la obiectele luminate din spaţiul în care se află nevăzătorul, are la bază percepţia semnalelor auditive, care variază, ca intensitate, direct proporţional cu intensitatea luminii.

Percepţia semnalelor auditive care reflectă calităţi vi-zuale^ nu este posibilă decît printr-o coordonare a privirii cu funcţia motorie (mişcările capului pe direcţia de investigare a obiectului).

Mişcarea în acest caz receptează o schemă geometrică sonoră a obiectului, analoagă explorării cu vederea, deter-minată de luminozitatea conturului obiectului sau fenome-nului, transformată în sunet.

Schema geometrică ^a obiectului, percepută auditiv prin ivestigarea motorie, este supusă interpretării obiectuale, si-tuahve, reale, logice.

aprecierii întinderii spaţiului sub forma acestor este uşurat prin percepţia deschidem unghiurilor

181

pe care le descr ie mişcarea capului . Acest fapt determiex t inde rea ro lu lu i pe ca re -1 a re func ţ i a ana l i za to ru lu i moţşi în cazul ut i l izăr i i t raductori lor vederi i . Or

Pent ru de tec tarea surse i ş i aprec ierea d imensiuni lor obiec tu lu i ş i d i s t an te i î n spa ţ iu am cons ide ra t , ca so lu ţ i a cea mă" a d e c v a t ă î n s i s t e m u l e l e c t r o n i c î n a n s a m b l u , î m p ă r ţ i r e a s o n o r ă a s p a ţ i u l u i î n d o u ă d i s t a n t e o p t i m e p e n t r u o r i e n t a r e a nevăză to ru lu i . Reg la rea sune te lo r pe două t ipu r i de sens i -b i l i t ă ţ i d i sc r imina tor i i , corespunză toare l a două d i s tan te d in spa ţ iu , pe rmi te dep i s t a rea ob iec tu lu i co respunză to r f r ecven -telor alese.

De la O la 7—8 m sunetele au frecventa reglată pe 350—400 Hz. De la 8 m la 40—50 m sunetele au aceeaşi frec-ventă, dar cu prag senzorial mai coborît, ceea ce dă un registru perceptiv diferit.

Prin această soluţie, intrînd în funcţie registrul sonor de 350—400 Hz, avem reglată perceperea obiectelor lumi-noase în spaţiul de la O la 8 m, adică distanţa optimă în care frecvenţa întâlnirilor cu obiectul aiectează imediat se-curitatea omului deficient.

Experimentele cu aceiaşi subiecţi pe durate îndelungate arată că, pe lîngă utilizarea acestor aparate traductori, cola-borează şi sistemul de recepţie complex (polisenzorial), care permite ca nevăzătorul să-şi sumeze posibilităţile de recepţie şi să stabilească cu precizie existenta şi distanta pînă la obstacol, evitîndu-1.

Registrul maximei sensibilităţi (coborîrea pragului dife-renţial pentru depărtare), realizat printr-un comutator, face să scadă sensibilitatea pentru aproape şi să crească sensibili-tatea pentru distanţele de 50—60 m. Perceperea unor obiecte în extinderea acestui spaţiu constituie o sursă informativă care permite nevăzătorului recunoaşterea vechilor repere, precum şi descoperirea şi fixarea unor noi repere cu caracter orientativ.

Sub raport psihologic, acest proces se bazează deopotrivă şi pe interpretarea altor semnale, în care forma obiectului $} interpretarea situativă a acestuia, aşa (cum vom vedea mă1

departe, sînt esenţiale. Cunoaşterea formei obiectului reflectat sonor este şi ea rezultatul unei investigări la care P 3^1" cipă auzul, coordonat cu mişcarea prin învăluirea contururile luminate ale obiectului.

182

Ceea ce face ochiul pentru omul cu vedere, sau mina ăzâtorului care pipăie obiectul, fac mişcarea şi auzul care ^ ăie" parcă, conturînd obiectul auditiv-motor prin ,mode-lul electronic.

Din punct de vedere psihologic este deosebit de impor-tant de observat faptul că ceea ce semnalează ochiul prin percepţia dimensiunilor obiectului (lungime, lăţime, înălţime), poate reda prin echivalenţă relaţia auz-mişcare, prin modelul electronic. Prin deplasarea privirii orientată şi reglată la intensitatea sunetelor se urmăreşte topografia obiectului lu-minat, obţinîndu-se astfel percepţia mărimii, formei şi a po-ziţiei obiectului în spaţiu.

Concomitent, în actul percepţiei sonore a acestor calităţi colaborează şi celelalte componente psihologice, care permit transferul din imagine sonoră în imagine intuitivă (mai ales gîndirea), prin aprecierea situativă şi confruntarea tactil-motorie.

Experimentele efectuate în scopul înţelegerii modalităţilor cunoaşterii au arătat că identificarea calităţilor obiectului realizată prin fenomenul de transfer, care are loc atît în re-gistrul de frecvenţă de 350—400 Hz, cît şi în registrul unei sensibilităţi maxime pentru distanţe mari, se poate elabora şi în cadrul relaţiilor spaţial-temporale.

Alte aspecte ale fenomenului de transfer în modelarea ve-derii, în diferitele modalităţi reflectorii, care nu pot fi epui-zate aici, sînt condiţionate şi de dezvoltarea ciberneticii psihologice.

Noi^ date despre sistemele asociative ale scoarţei, care au o largă implicare în soluţiile ce pot fi aduse în acest sens, vor apropia considerabil funcţia aparatelor care modelează vederea, de funcţia analizatorului optic.

Puncte de vedere asupra construcţiei de aparatepentru nevăzâtori şi realizări obţinute

în diferite ţâri

fotovoltaic utilizat în modelarea vederii a fost Dm

celulele fotoelectrice cu seleniu de către E d-Bequerel, încă din anul 1938.

183

Celulele fotovoltaice cu seleniu au fost folosite prima oară în tehnică în jurul anului 1930. încercarea carii acestui fenomen în construirea aparatelor pentru n văzători datează din anul 1888, perioada descoperirii ferm" menului fotoelectric1.

în anul 1894, tehnicianul rus Tiu r in descria într-un ra-port mai multe aparate destinate nevăzătorilor, printre care şi o maşină de citit textele tipărite. Se pare că aceste invenţii au rămas în stare de prototipuri sau de simple proiecte.

în 1912, în Anglia, doctorul Fournier d'Alb e, pre -zenta un aparat numit optoion, în care folosea o celulă foto-electrică într-un sistem care traducea în anumite sunete muzicale forma literelor pe care un fascicul luminos le par-curgea pe un text tipărit.

Lectura impunea o diferenţiere auditivă foarte fină, viteza lecturii nu depăşea însă 15 cuvinte pe minut.

în anul 1916, Ludwig Machts propunea un meca-nism (aparat) pentru transformarea luminii în acţiune me-canică, semnalul fiind recepţionat tactil.

Autorul invenţiei propunea o instalaţie fotoelectromeca-nică destinată formării reprezentării în relief a conturului obiectelor din mediul înconjurător. Aparatul se baza pe prin-cipiul transformării luminii în acţiuni mecanice. Sunetelor reflectate de suprafeţele mai luminate ale obiectului le co-respundeau puncte în relief (tije) mai înalte, iar celor mai întunecoase, puncte mai joase. Aparatul însă era voluminos şi nepractic.

Recent, în Anglia (1970), profesorul L e s l i e K a y a in-ventat ochelarii ultrasonici pentru orbi. Ochelarii de format obişnuit sînt prevăzuţi cu trei discuri care emit şi recepţio-nează unde ultrasonice. Discurile se află în legătură cu nişte emiţătoare sonore fixate pe marginea interioară a ramei ochelarilor. Folosind acest ochelar, arată inventatorul lor, orbul poate sesiza obstacole aflate la 6—7 m şi totodată poate sesiza natura lor dacă are în faţă un gard de fier sau peretele unei case, de exemplu.

1 R o u z e, Michel, Maşinile de citit pentru orbi. în: ,,Orizorturl 'nr. 94, 1959, p. 58. ;

184

ţn Franţa s-a realizat o maşină de citit, fotoelectrograful,nu traducea literele tipărite în motive muzicale, ci

rcea apel la simţul pipăitului; celula fotoelectrică comanda^ste tije mici care făceau să iasă în relief caracterele mărite.Atît optofonul cît şi fotoelectrograful prezintă dificultăţi încrlare, 'dificultăţi inerente diversităţii caracterelor existentepe o pagină tipărită şi neregularităţii intervalelor între litere

şi rînduri.Potrivirea fasciculului de lumină pe rîndul următor sau

pe literele următoare cerea tatonări şi prin urmare un timp îndelungat pentru citire.

In Statele Unite ale Americii s-a construit o maşină de citit numită visagraf, care aducea o a treia soluţie.

O rază de lumină explorează în mod metodic întreaga suprafaţă a paginii; cînd această rază întîlneşte suprafaţă scrisă cu cerneală, un stilet imprimă o foaie de aluminiu care reproduce astfel în relief şi în dimensiuni mai mari toate amănuntele textului scris.

Descifrarea caracterelor prin pipăire cerea însă un timp îndelungat. Se revenea în cele din urmă la invenţia lui Braille. Intr-o formă perfecţionată, dar pe acelaşi principiu, se construiesc astfel de maşini cu volum redus pentru a fi experimentate.

în Republica Federală a Germaniei, inginerul W a 11 e r Blum experimentează în anul 1952 o maşină de citit menită să traducă caracterele tipărite în sunete ce se apropie de limbajul articulat.

Un dispozitiv optic proiectează imaginea unei litere sau a unui grup de litere pe un disc care se învîrteşte cu viteză mare. Pe^el sînt decupate acelaşi litere sau grupuri de litere. Ori de cîte ori imaginea proiectată pe disc coincide cu litera tăiată, razele luminoase, nemaifiind interceptate, lovesc o celulă fotoelectrică. Fiecărei imagini îi corespunde deci un curent electric anumit. Curentul acţionează un sistem de enzi de magnetofon pe care sînt înregistrate anticipat difere consoane şi vocale.

Datorită vitezei de rotaţie a discului (600 de semne pe SUnetele se articulează unele cu celelalte şi formează Textul sonor reprodus în acest fel se deosebeşte de

185

textul vorbit. El este monoton, lipsit de accent fonic şi ne sită un oarecare timp pentru a fi învăţat.

în perioada în care a fost inventat, acest procedeu nu era aplicabil decît limbilor care aveau o ortografie fonetică adică în care aceleaşi litere sau grupuri de litere corespund mereu aceloraşi sunete, aşa cum se prezintă pronunţia în limba germană, română, italiană sau spaniolă. Pentru limba franceză sau engleză, situaţia fiind alta soluţia nu mai este valabilă.

Din lipsă de mijloace financiare, Walter Blum a trebuit să renunţe la perfecţionarea invenţiei sale. Principiul său a fost reluat ulterior (1958) de către tehnicienii care lucrau pentru Asociaţia americană a foştilor combatanţi. „Maşina de citit acustică", fabricată de Institutul Batelle din Columbus, cuprinde trei părţi esenţiale: un tub mic, care se tine în mînă pentru a-1 face să alunece pe textul tipărit, un saşiu care conţine oscilatori cu tranzistor! şi un amplificator cu căşti. Tubul conţine două mici becuri. O lentilă proiectează imaginea literei tipărite pe un ochi electric. Fiecare celulă a acestui ochi, atunci cînd „vede" o parte a caracterului im-primat în negru, acţionează un circuit electric secundar, care transmite unuia dintre oscilatori un impuls specific, determi-nat de fracţiunea ,,văzută" a caracterului tipărit. Aceste impulsuri sînt traduse în sunete care pot fi auzite în căşti.

în U.R.S.S. preocupările inginerilor din laboratorul tiflo-tehnic din Sverdlovsk, apartinînd Institutului de defectologie al Academiei de Ştiinţe Pedagogice a U.R.S.S., se orientează în problemele construcţiei de aparate pentru orbi în trei direcţii:

1. construirea de aparate pentru citit texte;2. construirea de aparate pentru activităţile de laborator

şi de producţie, care ajută la diferenţierea obiectelor în procesul de învătămînt sau în procesul muncii.

3. Aparate locatori pentru orientarea orbilor (fotoloca-tori). întreaga aparatură foloseşte diferite tipuri de fotocelule,transformînd lumina reflectată de obiecte sau de litere, msunete sau impulsuri tactile.

Maşinile pentru citit traduc caracterele tipărite în sem-nale sonore şi în semnale tactile.

Imaginea mărită a caracterului tipărit este proiectată P un grup de celule fotoelectrice.

186

care dintre aceste fotocelule comandă o mică pîrghie•h ntă Cititorul orb pune degetul pe extremitatea pîrghiilorV-* 'reqi'strează vibraţiile ale căror combinaţii sînt specifice51 litere. In acelaşi timp urechea sa percepe un semnal

r "scurt sau prelungit, caracteristic fiecărei litere. "Textul imprimat poate fi perceput simultan, atît auditiv, -t şi tactil, senzaţiile tactile fiind asemănătoare sistemului

Braille. . „Folosirea maşinilor de citit se bazează pe formarea de

deprinderi auditive şi tactile. Trebuie observat că în timp ce în analizatorul tactil controlul şi recunoaşterea literei se face cu uşurinţă, fiind vorba de numărul de puncte şi de dispoziţia lor spaţială, în analizatorul auditiv diferenţierea sunetelor, fixarea şi recunoaşterea lor este mai dificilă şi necesită un timp mai îndelungat pentru formarea deprinderilor.

Se experimentează, de asemenea, un aparat redus ca volum, numit fonoscop. Dispunînd de aproximativ 32 de me-lodii, el permite, pe bază de antrenament, ca nevăzătorul să descifreze auditiv la citit, pînă la 300 de semne pe minut.

După o asemenea concepţie este construit aparatul „Luci", care descompune toate semnele unei pagini tipărite şi care sînt traduse apoi în semnale fonetice corespunzătoare sem-nului grafic. Se obţine o melodie a textului care poate fi învăţată de nevăzător în decurs de cîteva luni.

Pentru orientare, se foloseşte aparatul locator „Tietinul". Este un „detector" prin care nevăzătorul detectează obiectele luminate, ţinînd aparatul în mînă (un fel de lanternă cilin-drică).

Tietinul se bazează pe principiul transformării luminii în sunet cu ajutorul unor fotocelule şi al unui oscilator electro-nic. Fotocelulele folosite acţionează atît la întuneric cît şi la lumină.

Sunetul emis este suficient de puternic pentru a fi auzit cu urechea liberă, în cazul cînd obiectele sînt suficient de luminate. Aparatul nu foloseşte dispozitive speciale pentru oiterenţierile fine, iar prin forma şi locul plasării sale (în ina) nu pune problema compensării poziţiei nevăzătorului, folosind fenomenul fotoelectric, el dă, în mare, o serie de mtormaţii din mediul înconjurător.este azat Pe acelaşi principiu, dar cu dimensiuni mai mari,

paratul de laborator numit fotofon, care permite diferen-

187

ţierile solicitate în activitatea de laborator (la fizică etc.).

In Polonia, în ultimii ani s-a realizat şi experimentat d către prof. dr. W i t o l d S t a r k i e w i ;c z în colaborare specialişti electronişti, elektroftalmul sau ochiul electri*1

Acest aparat se compune din aproximativ 80 de celule foto electrice minuscule, montate într-o lamă de material plasti" care se aplică pe fruntea orbului. Aceste „tentacule" vibrează sub influenţa luminii, iar orientarea se face în funcţie de intensitatea acestor vibraţii, care sînt recepţionate tactil p e

fruntea orbului. In momentul de faţă se studiază perfecţio-narea acestui aparat.

Astfel, dacă orbul merge pe stradă, vibraţiile vor fi mai slabe pe partea cu clădiri sau cu alte obstacole, şi mai puter-nice pe partea deschisă a străzii.

Vibraţiile se vor diminua treptat, pe măsură ce nevăzătorul se apropie de obstacol.

Pentru a descoperi direcţia cea mai bună de mers, nevăză-torul trebuie să exploreze prin mişcări ale capului realitatea pînă în momentul cînd semnalele tactile se intensifică, aceasta indicînd lipsa obstacolelor.

în Republica Populară Ungară, L â s z l 6 Zelenkadela Politehnica din Budapesta a construit un aparat care permite orbilor să descifreze textele imprimate sau dactilografiate. Aparatul se compune dintr-un disc care trebuie purtat încet de-a lungul paginii şi o cutie cu sisteme electronice de ampli-ficare şi redare, în cutie se află o placă de mărimea unui timbru poştal; cînd orbul poartă discul, care are grosimea ceva mai mare ca a unui stilou, degetele celeilalte mîini se plimbă pe placă şi pipăie forma literei care în acel moment se află în deschizătura părţii interioare a discului. Aparatul funcţionează pe principiul televiziunii: imaginea literei sau semnului declanşează în aparat un curent electric, în funcţie de culoarea şi forma scrierii, aparatul transmite anumite im-pulsuri în cutie. Ca urmare, pe suprafaţa plăcii apar nişte ştifturi mici care formează litera sau cifra.

în Republica Socialistă România primele cercetări făcute în scopul construcţiei şi folosirii metodice a aparatelor pentru orbii absoluţi au început în anul 1953—1954, prin colabora; rea dintre Colonel dr. P o p o v i c i I v a n şi autorul lucrării

188

l

t" Datorită insuficientei dezvoltări a electronicii mole-i în acea perioadă, sistemele preconizate de noi

erauCU lăsate pe construcţii mecanice. Ca rezultat a unor

în-Ti naate şi anevoioase experimentări, ipoteze şi

soluţiii rfromecanice, am realizat şi perfecţionat succesiv 5

tipuriH aparate. Fiecare din acest tip de ochelar, prin

structurafuncţia sa ne apropia tot mai mult de modelul

imaginat.Ş1 Din anul 1958 întreaga construcţie a fost amplasată

pebaze electronice, avînd şi colaborarea inginerului

GruiaSorin. „ .. .

împotriva scepticismului sau a negam aportului ciber-neticii la dezvoltarea psihologiei, a defectologiei etc., care se manifesta în acea vreme, rezultatele obţinute în construcţia modelelor noastre ne-au determinat ca încă în anul 1958 să ne afirmăm încrederea în contribuţia ciberneticii şi electronicii în domeniul care ne preocupă.

Ca rezultat al folosirii electronicii moleculare, am putut realiza modelul 6,7 de ochelar fotosensibil cu structuri şi funcţii superioare modelelor mecanice. Cercetările noastre prezente arată că există noi posibilităţi de perfecţionare a aparatului, care vor apropia tot mai mult modelul imaginat, de funcţia vederii.

Structura şi funcţia modelării electronice a aparaturii în scopul orientării în spaţiu

Scopurile şi funcţiile pe care trebuie să le îndeplinească modelele electronice pentru compensarea orbirii determină Şi orientează structura tehnică-electronică a acestor aparate în două direcţii esenţiale:

• modelele electronice elaborate în scopul citirii texte-1(>r tipărite în alb-negru;

• modelele electronice elaborate în scopul orientării înspaţiu.

. -Arătăm mai sus că progresele cele mai vizibile s-au înre-gistrat îndeosebi în domeniul construcţiei maşinilor de citit mai puţin în domeniul construcţiei de aparate pentru orientarea în spaţiu.

189

AtReRAPîFeî

lectric este celula otoelectrică folosita m dif

er

ite domenii, intre care şi în constr

Ră f

IOD

<'fi\ ' '

60

/ \60 / \40 1 \

\i \W \

*U

ucţia aparatelor fotosensibi-le pentru nevăzăto

ri.Caracteristicile de distribuţie spectrală al

e

59 m

icroni (cel al ochiului uman este de

aproximativ 0,55 microni), cu o că-dere lentă s

0 4 0 . 5 0 . 6 0 . 1 0 . 8 0 . 3 W U 1 2 1 . 3l------Distribuţia speciala o celulei fitoeledrice cu seleniu2 -~ Caracteristica ochiului uman

Fig. 25. Schema cu caracteristicile de distri-buţie spectrală a celulei cu seleniu ,

'Răspuns relativ C/'J

b

60

pre albas-tru şi una destul de abruptă spre roş

u.(Redăm alăturat ca-racteristicile de distri-b

uţTrde

exemplu, cu oxid de

cupru, cu sulfura de

taliu, cu sulfura de argint2.

Analizînd sistemul întrerupător electronic-

fotocelulă ajungem la o caracteristică de frecvenţă care este redată în curba «m figura 26.

190

WP

mă

Fig. 26. Schema caracteristicilor de frec-venţa a sistemului celulă - întrerupător

electronic

TĂ rei I°s*f' Celulele fotoelectrice şi aplicaţiile lor, Editura tehnică, 1957, p. 102 p. 102, 106

Fig. 27. Schema electronfeâ a ochelarului fotoelectric

Fig. 28. Ochelarul «otoelectric

anroape sau pentru distantă a percepţiei sunetelor pentru p ^ sursele de lumină şi de obiectele luminate. detrmmtul dat de fotocelulă C. S. (mai intens sau mai slab), f nrtie de cantitatea de lumină ce cade pe fotocelulă, după în

«te transformat într-un curent pulsatoriu de către TR. 3 Cefonează asupra căştii auriculare T, oare are o sensibilitate f rte mare şi care transformă curentul pulsatoriu în sunete mai intense sau mai slabe, în funcţie de curentul dat de foto-relulă (vezi fig. 27).

Folosind aceeaşi schemă electronică, dar cu piese de di-mensiuni minuscule, am reuşit să reducem întregul aparat la un simplu ochelar comod şi estetic, puţin diferit ca formă şi greutate de un ochelar obişnuit.

Ultimul tip de ochelar (7) este construit cu ajutorul a numai doi tranzistor!. Unul funcţionează ca un oscilator cu reacţie pozitivă, iar celălalt funcţionează ca valvă.

Tot sistemul este introdus în braţele ochelarului.Oscilatorul este alimentat dintr-un acumulator minuscul

(20 D.K.) oare încape şi el în braţul ochelarului şi oare asigură o funcţionare îndelungată (fig. 28).

Unele influenţe asupra psihicului şi conduiteinevâzătorilor prin utilizarea modelelor electronice

ale vederii: factori şi condiţii1

Ideea că în activitate omul nu numai că se manifestă, dar se şi dezvoltă, îşi găseşte aplicarea cu precădere în cazul omului deficient (orb, ambliop, surdomut, hipoacuzie, defi-cient-motor etc.).

Analizînd, diferentiind şi interpretînd informaţiile audi-tive ca reflectare a luminii, prin traductorii electronici, acti-vitatea psihică a deficientului este implicată într-un proces continuu de dezvoltare., Atingerea unui nivel optim de dezvoltare şi de echilibrare m procesul de cunoaştere, în orientarea în spaţiu şi în pro-

unele t aparatele Pe bază de radar şi aparatele cu stimulare tactilă, ale no -U* tehnice speciale pot antrena în mod diferit reacţiile psihice

"«văzătorului.

ducţie, folosind sau nu traductori ai vederii, este condiţionat" de o serie de factori interni şi externi.

Din punct de vedere psihologic este necesar să stabilim.Forma de orbire, adică în ce măsură sunetele, ca reflectări

vizuale, reactualizează imagini corespunzătoare sau dacă ast-fel de informaţii auditive trebuie ele însele traduse în moda-lităţi accesibile nevăzătorului congenital.

Locul unde s-a produs leziunea, întrucît lezarea segmen-tului cortioal al analizatorului vizual prezintă consecinţe mai vaste şi mai adînci decît lezarea receptorului sau conducto-rului.

Gradul de şcolarizare şi de cultură al deficientului, care se reflectă în vastitatea şi profunzimea interpretării fenome-nelor.

Cunoştinţele devin un instrument de adaptare mai efi -cientă a nevăzătorului la varietatea situaţiilor.

Profesiunea pe care a exercitat-o sau o exercită deficien-tul interesează prin interferenţele sau transferurile posibile.

Vîrsta la care începe procesul de educare şi reeducare; este ştiut că la vîrstele înaintate comportamentul omului este deja cristalizat.

Starea sănătăţii în general şi a integrităţii celorlalţi anali-zatori în special constituie condiţia esenţială a elaborării căi-lor compensatorii.

Gradul de elaborare a proceselor compensatorii, precum şi alţi factori care pot favoriza sau frîna procesul de educare şi adaptare în condiţiile pierderii vederii.

Ţinînd seama de aceşti factori, înţelegem de ce procesul de adaptare a nevăzătorilor, utilizînd sau nu aparate compen-satorii, nu se poate realiza dintr-o dată şi total.

Procesul de adaptare cu sau fără un astfel de model elec-tronic reprezintă un proces de învăţare, este rezultatul învă-ţării, este un rezultat al exerciţiului. Acest proces se desfă-şoară în timp şi presupune următoarele condiţii1:

— dozarea sarcinilor de analiză şi diferenţiere, prin eşa-lonarea în timp de la forme elementare, la forme fine;

1 Indicaţiile metodice de folosire a aparaturii elaborate pe baza experimentelor noastre pot fi generalizate pentru toate aparatele pentr nevăzători care folosesc fenomenul fotoelectric cu amplasare auditivă.

196

continuitate în utilizarea aparaturii, prin exerciţii sis-

Dimensiuni'/ grilelor în condiţiile ochelaru-• fotoelectric (fixate în ocularul aparatului) pentru a se ura trecerea (în etape) de la analiza şi diferenţierile elementare la analiza şi diferenţierile fine;

_ dezvoltarea deprinderii de a explora „cu privirea", deci arin mişcările capului, prin ochelar, limitele sonore ca reflec-tare a luminii provenite de la obiecte şi fenomene, atît în sens orizontal cît şi în sens vertical, contuxîndu-şi astfel forma obiectelor percepute;

_ coordonarea şi sincronizarea auzului cu mişcarea con-stituie o condiţie a percepţiei formei obiectelor utilizîndu-se fenomenul fotoelectric;

_ . necesitatea de a însoţi, în prima etapă, datele obţinute auditiv prin aparat, cu confruntarea tactil-motorie a obiec-tului. (Nevăzătorul pipăie şi identifică obiectul pe care-1 ex-plorează auditiv cu „privirea"). Frecvenţa pipăitului poate indica gradul de dezvoltare a interpretării datelor auditive, gradul de adaptare;

— este necesar oa în prima etapă a utilizării oricărui model de aparat deficientul să fie condus şi să primească indicaţii verbale.

Indicaţiile verbale trebuie să vizeze următoarele aspecte:— intrarea şi scoaterea din funcţie a aparatului, prin ma

nevrarea butonului de contact;— explorarea ,,cu privirea" a limitelor sonore ca reflectare

a luminozităţii obiectelor;orientarea mişcărilor în raport cu informaţiile traduse

m aparat şi oare reflectă cu precizie conturul, forma obiectu -lui, mărimea şi aşezarea lui în spaţiu, în acest sens trebuie tăcută deosebirea între deficienţi (la nevăzătorii congenitali, upsa totală a imaginii obiectului trebuie suplinită obligatoriu m prima fază prin explorarea tactil-motorie);

_ indicaţii asupra constituirii şi interpretării formei geo-metrice sonore corespunzătoare formei obiectului (dată de va-naţia intensităţii sunetelor); cî ri lndicatii pentru comutarea butonului de contact atuncioje explorează un spaţiu mai mare de 8—10 m; edura Pe g°9ul

care îndrumează acest proces de învăţare, de e a nevăzătorului, trebuie să însoţească, în prima etapă,

197

procesul de explorare, prin descrierea verbală concomitent" a datelor percepute, precizînd şi îmbogăţind astfel cunoaştere senzorială.

In acest mod, procesele de asociaţie şi de transfer între datele auditive şi datele reale obiectuale, intuitive, pot fi aprobate sau dezaprobate. Astfel de intervenţii capătă un caracter reglator care facilitează înţelegerea semnificaţiilor obiectuale.

Relaţiile psihice şi de conduită la stimulii îotoelectrici. In momentul intrării în funcţie a aparaturii, nevăzătorul ca -pătă, prin echivalentă sonoră, percepţia luminii oricărei surse de lumină în intensităţi corespunzătoare. In acest mod nevă-zătorilor le devine accesibilă o nouă sursă de -aferentaţii (sti-mulii luminoşi), inaccesibilă pe nici o altă cale.

Experimentele efectuate în acest sens cu peste 200 de ne-văzători de diferite categorii au arătat că ei reacţionează diferenţiat la acest fenomen.

— Unii nevăzători, care păstrează reprezentările vizuale, retrăiesc în primul moment al senzaţiilor sonore imaginea lu-minii, care este redeşteptată puternic.

Nevăzătorul D.C., profesor, în vîrstă de 40 de ani, orbit în timpul celui de-al doilea război mondial, relatează: „Este pentru prima dată în cei 20 de ani de la orbire cînd am senzaţia de lumină; o asemenea senzaţie o mai am numai In vis, dar cmd mă trezesc, ea dispare. Atunci caut să adorm din nou în speranţa că visul va continua".

Nevăzătorul C.C., de 35 ani, lucrează la cartonaj. A orbit în anul 1954; după 10 minute de experimentare spune că „vede" lumina cînd sunetul vine dinspre fereastră (nevăză-torul are vederea 0).

Astfel de actualizări ale imaginilor vizuale, frecvente la această categorie de nevăzători, nu se întîlnesc în nici o rela-tare a nevăzătorilor congenitali sau care şi-au pierdut vederea pînă la 2—3 ani.

Nevăzătorul congenital S.O., relatează: „îmi imaginez lu-mina ca o apă întinsă", sau, cum arată un alt nevăzător, „ca ceva curat".

Pentru ambele categorii de nevăzători fenomenul fotoelec-tric deschide dintr-o dată posibilitatea de a reflecta, practic, calităţi şi fenomene vizuale ca: lumina, rază de lumină, pr°" pagarea luminii, reflecţii, refracţii etc.

198

T in interes deosebit din punct de vedere psihologic prezintă t ile copiilor preşcolari nevăzători congenitali (experi- rea tele au fost făcute la grădiniţa de orbi din Cluj) oare, la " p t u l dat de lumină, schiţează gestul de apucare cu ambele SU"ni a unui obiect imaginar. Acest gest, generalizat la copiii Hîn arupa mijlocie şi grupa mare, poate indica faptul că nevăzătorii congenitali, neavînd însuşită corect noţiunea de lumină şi-o reprezintă ca un corp material ce poate fi cuprins între'mîini. La adulţi, datorită experienţei practice, astfel de reacţii nu au fost observate (aceştia au însuşită prin comparaţii noţiunea de lumină). Astfel de reacţii neadecvate impun sarcini speciale pedagogice-metodice încă din grădiniţa de copii . Măria Montessori intuise, la t impul ei , natura unor asemenea deficienţe, elaborînd metoda care îi poartă numele şi care punea în centrul educaţiei jocurile şi activităţile senzoriale. Dezvoltînd componenta senzorială, se creau astfel premisele evitării formalismului în cunoaştere.

Descrierile verbale şi confruntarea tactil-motorie de către deficient sînt procedee indicate îndeosebi la copiii şi la adulţii deficienţi congenitali şi ele trebuie să lămurească în faza ini-ţială a folosirii aparaturii, natura şi semnificaţia sunetelor per-cepute prin aparat. Noţiuni specific vizuale din fizică, chimie şi ştiinţele naturii, devin accesibile nevăzătorului congenital, numai condiţiile utilizării fenomenului fotoelectric şi a proce-deelor indicate mai sus.

Datorită încordării motorii şi neantrenării funcţiei muşchi-lor cefalogiri care la nevăzătorii congenitali au fost lipsiţi de controlul vizual sau de influenţa coordonatoare a imaginilor vizuale, apar devieri în indicarea surselor de lumină prin apa-ratură, acestea fiind mai accentuate decît la nevăzătorii care Păstrează reprezentările vizuale.

Fenomenul cel mai frecvent întîlnit în desfăşurarea expe-rimentelor îl constituie lipsa coordonării mîinii cu privirea şi cu auzul în aprecierea şi localizarea sunetului de la obiectele luminoase. Acest fenomen, cu mult mai accentuat la nevăză-ora congenitali neşcolarizaţi, se corectează chiar şi relativ,activitate, prin exerciţiu (I.T., D.A., S.C. fac erori cu un- 9 |uri. de 40°> 60°, 120°). Eroarea poate veni şi din faptul că mtre

nevăzători consideră obiectul în direcţia urechii şi

a ochilor.

199

Qu

în procesul de identificare a obiectelor, imaginea sono -dată de stimulii luminoşi primiţi de la aceste obiecte este s &

pusă unei prelucrări, unei analize şi interpretări conştiente" bazată pe reilecţii situative, pe comparaţii şi analogii, pe oe-neralizări al căror rezultat îl constituie elaborarea imaginii intuitive a obiectului.

Este un proces de transier compensator, din imagine a for-me; obiectului in imagine a conţinutului său, deci imaginea concretă a obiectului ca atare.

In procesul de identificare a formei şi conţinutului obiec-tual, un rol important îl are, aşa cum am arătat aici, confrun-tarea tactil-motorie, adică pipăirea obiectului.

Funcţia tactil-motorie mediază transferul compensator, ve-rifică, corectează şi confirmă corespondenţa imaginii auditive cu obiectul.

Şi în acest proces apar diferente între nevăzătorii conge-nitali şi nevăzătorii care au reprezentări vizuale, în sensul că stimulii tactili aferenţi inverşi sîrit asociaţi şi integraţi în sis-temul comun al reprezentării vizuale despre obiect, proces care la nevăzătorii congenitali este lipsit de imaginea vi -zuală. Unele dificultăţi care trebuie înlăturate provin şi din incoordonarea posturii, a ţinutei şi a mişcărilor capului cu in-dicarea cu mîna a sursei de lumină.

Evoluţia analizei şi diferenţierilor auditive în modelarea electronică a ochiului

Evoluţia analizei şi diferenţierilor de la forme elementare la forme fine poate fi stimulată, aşa după cum am văzut, prin înseşi sistemele tehnice utilizate.

Un rol deosebit în acest proces îl are însă, înţelegerea sem-nificaţiei obiectului în ansamblu; aceasta favorizează elabo-rarea diferenţierilor fine a părţilor obiectului explorat.

Pe de altă parte, coborîrea pragului diferenţial la valon minime uşurează desprinderea cu mai multă uşurinţă a cali-tăţilor obiectului, a semnificaţiei lui.

Prin structura lor, sistemele tehnice reglabile realizează în-gustarea cîmpului spaţial de analiză şi diferenţiere şi peni"

pclionare a percepţiei spre obiect, datorită faptului că fe-° enul fotoelectric surprinde raza luminoasă de la sursă, H^renţiind-o simultan pe parcursul ei în diferitele intensităţi. A st fenomen exprimă relaţia dintre aspectul electronic şi nwectul psihologic, şi prezintă o importanţă deosebită pentru rcepţia formei obiectelor, în condiţiile traductorilor electro-nici în general.

ÎP experimentele de diferenţiere efectuate cu 23 de ne vă-zători de diferite categorii şi profesiuni, s-a folosit metoda trecerii de la agenţi (stimuli) de valori mai mari, mai distan-ţaţi, spre stimuli de valori mai apropiate. In acest caz cobo-rîre'a pragului diferenţial s-a realizat cu mult mai uşor decît în încercarea directă a diferenţierii stimulilor apropiaţi cavalori.

Probele efectuate au arătat că în procesul de acomodare spre valorile fine, cînd nevăzătorii au elaborate diferenţierile elementare, intervin o serie de factori între care amintim: durata anterioară a exerciţiului, conţinutul exerciţiului (sar-cina), starea de oboseală, starea auzului, întărirea verbală, starea afectivă, precum şi unele particularităţi tipologice.

Chiar în etapa în care analiza şi diferenţierile fine sînt elaborate, dacă se pleacă de la valori mai mari spre valori mai apropiate diferenţierea se realizează mult mai precis şi mai repede decît în cazul trecerii directe la diferenţierea va-lorilor apropiate, fine. Agenţii fiind mai îndepărtaţi, efortul de inhibiţie cerut de discriminarea lor este mai mic. Numai pe măsură ce scade efortul prin repetiţie, se poate realiza, cu acelaşi potenţial de energie, o discriminare mai fină1.

în diferenţierile la distanţă, de 40—50 m, posibile şi pentru acele obiecte care deşi nu emit sunete, sînt luminate, apar unele dificultăţi determinate de faptul că nevăzătorul nu are posibilitatea să confrunte şi să verifice tactil datele percepute sonor.

Explorarea unui bloc cu 10 — 12 etaje este realizată însă cu uşurinţă datorită semnificaţiei pe care o are pentru nevăzător jorma „geometrică" a sunetului dată de înălţime, lăţime şi fe 91IUe' dŞ diferenţierea etajelor, prin compararea stimulilor;

estrele fiecărui etaj dau sunete mai puternice decît pereţii.

u' ^-' Procesul învăţării în lumina învăţăturii despre condiHonate. în; „Revista de pedagogie", nr. 2, 1954.

l

200 201

Experimentele făcute în iunie 1960, cu nevăzătorul congenital S P înde 26 ani ' '

ZileleRevenirea unghiului capului în urma exerciţiului (corectarea posturii)

ZileleRevenirea unghiului capului în urma exerciţiului (corectarea posturii)

g^u'e au durat 20 de zile, în n^21 cîte 15 minute

1 43° 11 51°-52°

2 43° 12 51°-52°3 43° -46° 13 51°-55°4 43°-46° 14 52° -58°5 43°_48° 15 51° -58°6 46° -46° 16 55"- 58°7 47°- 52° 17 61°-63°8 43°- 52° 18 60°- 65°9 49°- 52° 19 61°-65°

10 46°- 52° 20 61°-65°

La omul normal capul descrie un unghi de 90° faţă de linia corpului, în timp ce la nevăzătorii congenitali, devierea poate indica unghiuri pînă la 40—50°.

Experimentele desfăşurate cu nevăzătorii congenitali adulţi în scopul corectării unor devieri grave de postură au arătat următoarele:

Elaborarea deprinderilor motorii şi coordonarea mişcărilor se face prin salturi, în urma unor acumulări de durată şi cu valori calitative mici, sub nivelul efortului depus.

Exerciţiile zilnice asociate cu exerciţiile de educaţie fizică medicală permit fixarea rezultatelor >cu variaţii de flux şi re-flux, de la o perioadă la alta (vezi tabelul următor):

Rezultatele obţinute ne-au permis să enunţăm ipoteza: dacă asemenea exerciţii s-ar face cu nevăzătorii congenitali încă din ontogeneza timpurie, ele fiind asociate cu exerciţii de edu-caţie fizică medicală, consecinţele vizate ar fi înlăturate în mod radical. In acest scop poate fi folosit şi panoul sonor de tras la tir. Eliminarea treptată a devierilor şi apropierea tot mai mult de punctul sonor, ţinta, poate indica, odată cu topo-grafia, greşelile şi evoluţia fixării deprinderilor corecte ale poziţiei capului.

Ţinînd seama şi de implicaţiile pe care deficienţa de pos-tură le are asupra stării morale a deficientului, considerăm ca reeducarea ei prin mijloacele indicate, trebuie să constituie o preocupare metodico-pedagogică permanentă.

Unele perspective în modelarea electronică a ochiului

Modelarea electronică a ochiului, în esenţă, tinde să dez-ite posibilităţile psihice şi practice compensatorii în orbire,ntru a se depăşi graniţele care îl separă pe deficient de vă-

zător şi pentru a-1 apropia cît mai mult de posibilităţile omu-lui cu vedere.

Aşa cum am văzut, complexitatea rezolvării acestei pro-bleme este determinată de însăşi structura anatomo-iiziologică a analizatorului vizual,, de limitele pe care le prezintă feno-menul iotoelectric pentru a putea realiza modelarea ideală, periectâ a funcţiei pierdute, precum şi de unele limite în dez-voltarea electronicii moleculare actuale.

Care s'mt direcţiile de perspectivă în care s-ar putea orienta cercetările şi \constructia aparatelor de modelare a funcţiilor ochiului?

a) O primă direcţie şi cea mai dificilă ar putea fi aceea de a se acţiona prin sisteme cibernetice, legînd direct receptorul electronic cu zona occipitală, pentru a se obţine atît senzaţia de lumină (fulguraţii), cît şi percepţia vizuală, o reflectare optică conştientizată a obiectelor şi fenomenelor. Această primă ipoteză, care ar trebui să meargă pe linia restabilirii percepţiei vizuale, ne aminteşte însă de experienţa întrezărită dar nereuşi tă efectuată de NorbertWiener.

Legarea unui receptor electronic (ochi electronic) de par-tea corticală a vederii din occipital, ar trebui să se realizeze prin introducerea conductorilor în masa cerebrală, în scopul transmiterii excitaţiei recepţionate de ochiul electronic la scoarţă, unde ea ar deveni un act conştient.

Dacă însă nu se va găsi posibilitatea practicării unui sis-l^m exterior de legături, şi dacă s-ar adopta procedeul traver-sării conductorilor prin masa creierului, procedeu folosit de N- Wiener, atunci ar apărea aceleaşi consecinţe care au pro-vocat eşecul experienţei lui, şi anume:Pătrunderea unor corpi străini (chiar şi de dimensiuni oarte mici) în masa cerebrală produce traumatisme care s-ar 6111123 'din necesitatea continuităţii senzaţiei de lumină poate obţine în acest caz prin excitarea electronică)?

vîrstă

204 205

—• pătrunderea şi menţinerea în masa cerebrală a uno astfel de corpi străini expune la infecţii care pot fi f ataj pacientului;

— în fine, dificultatea fundamentată şi de neînvins conste probabil, în trecerea de la simplele senzaţii de lumină (fulqu-raţii, fosfene, care au fost deja obţinute în experienţele lui Wiener) la procesul complex al percepţiei vizuale în care, aşa după cum se ştie, este implicat raportul cu cel de-al doilea sistem de semnalizare.

b) O altă direcţie în modelarea ochiului ar consta în con-struirea integral cibernetică a analizatorului, prin cîmpuri de recepţie de conducere a excitaţiei şi prin cîmpuri de proiecţie corticală (avem în vedere construirea perceptorului prezentat mai sus şi ale cărui dimensiuni nu pot servi scopurilor noas-tre; în plus, informaţiile obţinute ar trebui conştientizate printr-un alt analizator), într-o asemenea formulă analogiile vor trebui să ţină seama, în primul rînd, de caracteristicile adap-tării retinei la cele două modalităţi operaţionale: vederea sco-topică şi vederea îotopică, şi de controlul exercitat de siste-mul nervos central asupra aparatului retinian, prin fibrele re-tinopete din fascicolul optic. Trebuie avut în vedere un sistem de conexiuni inverse, cu posibilităţi complexe adaptive, care optimizează transmiterea şi prelucrarea informaţiilor de la receptori la sistemul nervos central1.

In realizarea proiecţiilor corticale, un rol important îl are teoria care uneşte anatomia şi fiziologia regiunii vizuale cu teoria baleiajului unei serii de transformări2, teorie funda-mentată pe principiul „perioadei de baleiaj" din televiziune. (Aplicarea fenomenului de baleiaj a fost propus de N. W i e-n e r în anul 1947 la Academia de Ştiinţe din New York, şi el a fost folosit cu succes de către dr. M c. C u l o c k la constru -irea aparatului pentru citirea textelor de către orbi pe cale auditivă).

— Construirea unui traductor al energiei luminoase în sti-muli sonori (de tipul modelului realizat de noi) ar constitui o altă direcţie de modelare a ochiului.

la1 Dr. B ă l ă c e a n u, C., prof. N i c o l a u, E d m , Contribuţii

cibernetica vederii, Oftalmologia. Voi. VIII, nr. 2, anul 1964, p. 189.2 N o r b e r t Wiener, Apariţia ciberneticii In: Cibernetica, Bucu

reşti, Editura politică, 1963, p. 31.

206

e ungă avantajele acestui model electronic folosit în tarea teoretică a compensaţiei şi în procesul orientării în cer<t^ există şi limite determinate de înseşi caracteristicile fenomenului fotoelectric.

Astfel, criteriul după care obiectele mai apropiate pot re-flecta riiai multă lumină decît cele îndepărtate este relativ, de-oarece într-o cameră ferestrele pot fi umbrite, în timp de obiectele dinafară pot fi puternic luminate; interesează poziţia obiectului faţă de lumină, aceasta constituind un element im-portant, îndeosebi în locurile necunoscute nevăzătorului.

în acelaşi sens trebuie apreciaţi stimulii care vin de la obiectele transparente sau lucioase şi care, reflectînd puternic lumina, pot da impresia lipsei obiectelor (geamuri, vitrine, oglinzi etc.). Ţinînd seama de aceste limite obiective ale feno-menului fotoelectric, considerăm că nevăzătorul poate folosi, în deplasare, şi bastonul, ceea ce constituie o însumare de posibilităţi care nu minimalizează însă posibilităţile pe care le prezintă modelul electronic.

Unele dificultăţi pot fi provocate şi de agenţii perturbatori, ca zgomotele străzii, zgomotele fabricilor şi uzinelor etc. Uti-lizarea în aparat a frecvenţelor joase, precum şi existenţa po-sibilităţii intrării în funcţie sau a întreruperii funcţionării sale (după nevoie) pot ameliora sau evita asemenea inconveniente.

Unele greutăţi în utilizarea aparatului la întreaga lui capa-citate de lucru vin de la subiect chiar din primul moment al utilizării lui. Formarea deprinderilor de a utiliza aparatul, sin-cronizarea mişcărilor de explorare, elaborarea analizei şi a diferenţierilor fine, elaborarea imaginii obiectului etc. se des-făşoară în timp şi sînt condiţionate de o serie de factori pe care i-am analizat mai sus.

Există şi posibilitatea cumulării efectelor ochelarului pe mZă ~de radar (An9lia) cu cele ale ochelarului fotoelectric (România). Un astfel de aparat ar fi cu mult mai eficient în depistarea obstacolului (radar), dar şi în identificarea lui (fo-toelectricitatea).

7~ Transplantul anatomo-fiziologic, care însă iese din sferaoaelarii ochiului, ar fi o altă posibilitate. Problema depă-

ziu 6 Sf8ra preocuPăril°r de faţă şi face dificilă orice previ-

207

Care este aportul acestui model electronic pentru nevd?-tori şi care sînt perspectivele dezvoltării lui în scopu! corn' pensării deiicienţei?

Cercetarea problemelor teoretice ale compensării orbiri' prin acest mijloc prezintă avantajul că, prin forma şi dispoziti-vele sale, permite o serie de analogii care reintegrează func-ţiile dereglate de lipsa văzului, în sistematica generală a func-ţiilor structurate sub influenţa vederii, permiţînd treptat o re-lativă echilibrare şi o relativă adaptare compensatorie. Per-cepţia, prin echivalenţa luminii, devine importantă nu numai prin faptul că dimensiunile spaţiului şi ale obiectelor luminate pot fi percepute, dar şi prin aceea că sub influenţa sistema -tică a acestui proces, activitatea psihică este ea însăşi supusă transformării şi dezvoltării; altfel spus, într-un anumit sens omul devine cauza şi efectul propriilor sale acţiuni. Subliniam mai sus importanţa acestei particularităţi a modelelor electro-nice. Antrenînd activitatea psihică a nevăzătorului, modelul electronic depăşeşte aparatele de laborator, aparate ce pot cantifica un fenomen sau altul pe cale pur experimentală, în aceste condiţii devine posibilă nu numai dezvoltarea şi con-servarea unor procese psihice (imaginile vizuale) prin percep-ţie, prin analogie a luminii, dar şi implicarea lor în orientarea în spaţiu şi în cunoaştere. Elaborarea reprezentărilor, actua-lizarea şi conservarea lor, dezvoltarea capacităţii de analiză şi de diferenţiere de la forme elementare la forme fine, redre-sarea posturii şi integrarea motricitatii speciale a vederii în coloana motrică generală, problemele constituirii şi transfe-rului imaginii dintr-o modalitate reflectorie în alta, probleme ale asociaţiei precum şi alte aspecte psihofiziologice în mod diferenţiat la nevăzătorii congenitali şi la cei cu orbire sur -venită, constituie conţinutul şi baza interpretării ştiinţifice a fenomenului compensaţiei în orbire. Pe lingă aceste aspecte de natură compensatorie, trebuie subliniată contribuţia prac-tică a modelării în orientare şi în cunoaştere la nevăzători.

AmbliopiaConsideraţii generale social-medicale asupra ambliopiei. Consecinţele psihdfiziologice ale de-ficienţei. Organizarea procesului de învăţămînt la ambii o pi. Condiţiile materialelor didactice şi de igiena muncîi în activitatea ambliopilor

în prezent, în ţara noastră numărul nevăzătorilor a scăzut considerabil datorită progresului înregistrat în toate dome-niile ce interesează eradicarea deficienţelor şi în special a de-ficienţelor de vedere. Numărul ambliopilor se menţine însă, într-un procent de l—3 la mia de locuitori, cu unele tendinţe de creştere.

In capitolele precedente am analizat fenomenul legic de-terminist al unui feed-back negativ, ca rezultat al progresu-ui social, economic şi medical, fenomen datorită căruia oare parte din cazurile care, în condiţiile social-economice

grele ^din trecut, pierdeau vederea, în prezent aceştia sîntaivaţi de la orbire, manifestînd însă grade diferite de amblio-

laî ^T 9lte ?fectiuni oftalmologice. Datorită unor cauze multi-î r. e

s°cial-economice şi medicale, în ţările dezvoltate seIfegistrează un procent de ambliopie de 1—2—3 la l 000 de

CAPITOLUL

8

l

De'ectologie 209

locuitori, în timp ce în ţări slab dezvoltate orbirea şi amblio •-se ridică la un procent îngrijorător. ^lc

Procentul de ambliopi de l—2 la 1000 de locuitori îl consemnează statisticile în Franţa, de exemplu, poal dus în calitate, dacă ţinem seama de constatările lui Conva'rd" după care „nu există o depistare raţională a ambliopilor,- pre -venirea apariţiei deficienţei încă din perioada vieţii intraute-rine este oarecum formală"1.

In epoca şcolarităţii, arată autorul citat, se resimte un pro-gres în depistarea şi şcolarizarea acestor deficienţi, dar un mare număr din ei sînt şcolarizaţi împreună cu orbii. Este ştiut de pildă că Parisul are peste 630 000 de elevi. Dintre aceştia, numai 980 consideraţi ambliopi erau şcolarizaţi (în 1968) în cele 90 de clase speciale existente. Aceasta ne face să înţelegem dificultăţile întîmpinate în rezolvarea proble -melor ambliopiei, chiar dacă la această populaţie şcolară a Parisului am admite un procent de ambliopi de numai l°/; x, din populaţia Parisului. Probabil că acest fenomen este pre -zent şi în alte ţări dezvoltate, dar că perioada şcolarizării, prin solicitările directe şi evidente ale ochiului, scoate la iveală cu mai multă uşurinţă cazurile de ambliopie, îndeosebi pe cele mai puţin grave şi care pot trece neobservate într-o primă etapă, dar care pot evolua cu timpul.

In ţara noastră, prin dezvoltarea învătămîntului pentru ambliopi (ca urmare a înfiinţării unor şcoli de ambliopi şi a unor clase de ambliopi), prin acţiunile medicale de depistare şi tratament, prin complexul de condiţii social-economice care pot preveni apariţia acestei deficienţe, cît şi prin încadrarea ambliopilor în viaţa socială şi în producţie, se întrevede în -gustarea în viitor a ambliopiei.

Condiţiile favorabile de climă din ţara noastră 2, măsurile de eugenie, ca şi cercetările făcute în acest sens de genetica umană, pot limita tot mai mult apariţia cazurilor de ambliopie.

Intr-o asemenea acţiune amplă şi de perspectivă se impune în primul rînd lichidarea surselor care generează deficien -ţele de vedere şi în special ambliopia. Această chestiune com-

1 „Readaptation', nr. 148, Paris, 1968. diţji2 Ne sprijinim aici pe relaţia deterministe nu numai a unor c°."..Ior

social-economice, care sînt esenţiale, dar şi pe totalitatea condlţuiior

mediului fizic-climateric şi geografic implicate profund în frecvenţatulburări de vedere.

dii de sociologie şi măsuri sociale, economice şi me-portă stu care privesc deopotrivă colectivităţile umanedicale auecya ,

Iar9r ŞnSftituiiîd un capitol important al tulburărilor de vedere,

hîioDia nu poate fi abordată ştiinţific (atît în depistarea, cît— tratarea şi în recuperarea cazurilor) decît situîndu-ne pe

91 ^tiile determinismului social, pe principiul unităţii orgasmului pe unitatea personalităţii, pe principiul activismu-" „e principiul integrării şi ierarhizării psihice, precum şi pecelelalte principii pe care am fundamentat întreaga proble

matică a deficientelor de vedere. •..,,.

Ambliopia, definită oftalmologie, este acea deficientă care se manifestă prin diminuarea acuităţii vizuale, fără leziuni organice sau cu leziuni organice a căror importantă nu este proporţională cu scăderea vederii (Bangerte r) 1.

Ambliopia, definită în sens larg, reprezintă acea scădere a vederii care se menţine şi după ce s-a făcut corecţia cores-punzătoare. (Etimologic, cuvîntul ambliopie vine din grecescul amblys, care înseamnă rocif şi ops-opos, care înseamnă ochi, deci prin ambliopie înţelegem vedere scăzută, vedere slabă).

Sensurile clinice acordate noţiunii de ambliopie sînt strîns legate de gradul de scădere a acuităţii vizuale (A.V.). In acest sens vom deosebi ambliopiile funcţionale, pure, absolute, în care nu se pun în evidentă nici un fel de modificări organice, Şi ambliopiile relative, în care substratul modificărilor orga-nice existente nu justifică gradul de diminuare a funcţiei vi -zuale., O altă categorie o constituie ambliopiile organice, care

smt provocate de modificări organice ale analizatorului vizual. y

In funcţie de importanţa scăderii acuităţii vizuale se deo-b6Desc următoarele grade de ambliopie:

1953 CnnMer- ter ' A" Trai tement de l'ambtyopie, Charleroi, Heraly,mente fnsil?erăln necesar să prezentăm în cele ce urmează cîteva ele-tăţiie nra °.ftalm°l°gie asupra ambliopiei, întrucît atît studenţii în activi-yp cît ?i Profesorii din şcolile de ambliopi sînt obligaţi să

cu astfel de date medicale. , - -

care

210 211

1) ambliopie uşoară cu A.V. între 0,3 şi 0,8;

2) ambliopie medie cu A.V. între 0,1 şi 0,3;3) ambliopie forte cu A.V. sub 0,1.în interpretarea sindromului ambliopiei funcţionale sînt i

plicate o serie de fenomene periferice şi centrale ale analiza" torului vizual.

La nivelul retinei: pierderea unipolarităţii conurilor (Best) modificarea coeficientului echipupilmotor (H a r m s) etc.

La nivelul central, în ambliopia funcţională, se produc per-turbări de coordonare senzorio-motorie, fenomene inhibitorii în zonele corticale ale vederii, agnozii (Burian, Norden) tulburări în orientarea spaţială (Goldman) şi tulburări ale perceperii formei (P anse şi C ii p p e r s), în sfera amblio-piilor funcţionale deosebim două mari categorii: ambliopii cu fixaţie centrală şi ambliopii cu fixaţie excentrică. Ambliopiile cu fixaţie centrală sînt de obicei ambliopii uşoare sau medii. Ele se întîlnesc în circa 50% din cazurile de strabism.

Ambliopiile cu fixaţie excentrică sînt, după T h o m a s, ani-bliopiile prin inhibiţie, asociate cu modificarea valorii spaţiale retiniene, în aceste ambliopii, direcţia vizuală principală co-respunde totdeauna cu punctul excentric. Dereglarea meca-nismului de fixaţie zonală, în ambliopie, se manifestă prin tul-burări complexe senzorio-motorii, oculare, care constituie un adevărat sindrom al fixaţiei excentrice. Macula nu mai deţine funcţia direcţiei vizuale principală a ochiului ambliop, aceasta fiind preluată de o zonă excentrică a retinei, care devine în acelaşi timp şi punctul zero motor. In acest context vizual tulburat este deviată şi localizarea vizuală şi tactilă a mîinii şi a ochiului. La aceste fenomene se adaugă şi o pronunţată inhibiţie maculară, care determină o diminuare pronunţată a acuităţii vizuale1.

Multitudinea cauzelor congenitale sau dobîndite face ca uneori să se confunde ambliopia monoculară a strabicului cu ambliopia bilaterală.

H. A. de Laet consideră că un /ochi este ambliop atunc^ cînd acuitatea lui vizuală nu poate ii ridicată la 8/10, dup corectarea unui eventual viciu de refracţie şi jcînd nu exis

1 R a t i u Eugen, Cum tratăm tulburările motilităiii oculare, Bucu-reşti, Editura medicală, 1970, p. 116, şi op. cit., p. 123.

212

cauză patologică evidentă pentru această deficienţă

vizua • necesar sg precizăm însă că în caz de deficienţă ă bilaterală a vederii, cauza este totdeauna evidentă,

^T^Duţin pentru oculist; la ochi găsim pete corneene, cata-ce t? congenitală, glaucom infantil, leziuni corioretiniene,atrofie optică, albinism, nistagmus etc.

Aceştia nu sînt ambliopi în adevăratul înţeles al cuvîn-

Cele arătate de H. A. d e Laet corespund în mare mă-sură realităţilor din şcolile de ambliopi. Aici, sub diagnos-ticul generic de ambliopie sînt şcolarizaţi şi copiii care su -feră de afecţiuni oculare foarte diferite şi care, datorită difi -cultăţilor de vedere, nu pot fi şcolarizaţi în şcoala generală.

Experimentele efectuate de noi la Şcoala specială de am-bliopi din Bucureşti în anii 1959—1960, şi examenele oftal-mologice efectuate la grupe mari de subiecţi de către Servi-ciul de oftalmologie al Spitalului militar central (colonel dr. P op o vi c i I v an), au confirmat această situaţie 2.Faptul că sub diagnosticul de ambliopie sînt şcolarizaţi

elevi cu maladii oculare foarte diferite se explică prin aceea că maladiile implicate au o consecinţă comună şi anume pier-derea acuităţii vizuale la unul sau la ambii ochi, şi că aceşti elevi, neputînd face faţă în şcoala generală pentru copii cu vederea normală, sînt obligaţi să urmeze cursurile unei şcoli speciale de ambliopi. Datorită caracterului foarte eterogen al evoluţiei unor astfel de maladii cu implicaţii psihologice şi pedagogice dintre cele mai dificile, ca şi faptului că limitele coeficientului de A.V. în ambliopie diferă uneori de la un autor la altul şi de la o ţară la alta, se impun unele clarifi -cări şi unele măsuri unitare, prin colaborarea medicilor, a Pedagogilor şi psihologilor. In acest sens va trebui să se Una seama şi de faptul că la aceeaşi A.V., capacitatea de utilizare a resturilor de vedere este diferită de la caz la caz, n raport cu o serie de factori, esenţial fiind antrenamentul, ucaţia vederii şi oprirea evoluţiei ambliopiei. Cu aceleaşi

Editura S~ j^e *' **• A., Cum interpretăm un examen ocular. Bucureşti, <«ur« medicală, 1965, p. Ill_n4.

9i citirif f 9 S ° k.*n' D., Probleme psihologice şi pedagogice ale scrierii '.Revkta J° c°pl)i ambliopi, mijloace şi procedee corespunzătoare. In: 1818 de Psihologie", nr. 3/1960.

213

3 ANI CONSTANTA BIPUOTECA

l* '

resturi de vedere unii se adaptează mai cu uşurinţă lui de învăţămînt, în timp ce alţii prezintă dificultăţi

Tratamentul ambliopiei, avînd la bază strabismul mitent, comportă o serie de condiţii, metode şi etape succ" sive, care se înscriu cu rezultate mai bune între vîrstele d" la 6 luni la 4 ani. (De L a e t). Vom reproduce după De Laet etapele succesive ale unui asemenea tratament.

1. Strabism monocular cu ambliopie, absenţa fixării foveo-lare şi corespondenţă retiniana anormală.

2. Reeducarea ochiului ambliop:a) reeducarea fixării foveolare: postimagini;a) reeducare ambliopiei: postimagini, închiderea ochiu

lui bun şi pleoptică.3. Strabism alternat, cu corespondenţă retiniana anormală.4. Reeducarea corespondenţei retiniene normale: ortoptică.5. Strabism alternant, cu corespondenţă retiniana normală.6. Redresarea axelor oculare: chirurgie.7. Dezvoltarea amplitudinii de fuzionare: ortoptică.8. Ortoforie.9. Supraveghere (de la trei luni pînă la un an de la caz

la caz). Verificarea lentilelor corectoare şi a acuităţii vizuale. Eventuală reluare a unor exerciţii de ortoptică.

10. Vindecarea definitivă cu viziune binoculară normală.Intre procedeele folosite în oftalmologie pentru corecta-

rea devierii axei vizuale la un singur ochi este şi izolarea ochiului normal pentru a determina ochiul ambliop să-şi co-recteze axa vizuală; procedeul constă în următoarele:

1. Izolarea ochiului normal prin acoperirea lui pe duratede la cîteva săptămîni la maximum l'/2 lună—2 luni.

2. Exerciţii ale ochiului ambliop, cu controale la intervalde 2 săptămîni pentru a se adapta la funcţia normală.

Acest procedeu se administrează numai sub controlul rigu-ros al medicului şi se recomandă ca în această perioadă pro-fesorul şi educatorul să antreneze vederea elevului la^ lucru pentru a determina procesele nervoase cerebrale la fuzionare normală a axei vizuale de la ochiul ambliop cu ochiul nor-mal. Experienţa arată că, aşa cum am văzut şi în indicaţii e de vîrstă date de De Laet (6 luni la 4 ani), cu cît acest pro-cedeu se practică mai timpuriu, cu atît reuşita este ^ mai si-gură. Rezultate bune se pot obţine pînă la 5—6 ani, ia r 10—12 ani rezultatele rămîn doar probabile.

214

î colaborarea dintre medic, educator şi profesor aparetatea operării cu noţiuni unitare şi cu unele simboluri

neceS1 rivesc situaţia oftalmologică a ambliopului. De exem-A V. poate fi dedusă din formula: A.V.= _, unde d este

. t ţa }a care copilul ambliop vede rîndul (obiiectul), iarn este distanţa de la care acelaşi rînd (obiect) este văzut deun subiect cu acuitatea vizuală normală (d=l m; D = 50 m,

de unde A.V.= 5o=0,02).In formele grave, cînd ambliopul nu distinge decît numă-

rul degetelor de la o distanţă de 0,50 m sau 0,25 m, în aceste cazuri se notează A.V. = N.D. (numără degetele) = 0,50 sau js[.D. = 0,25. în cazurile mai grave, cînd subiectul nu distinge decît mişcarea mîinii în faţa ochiului, se notează: A.V. —p.l. (percepe lumina) sau A.V. = O.

Problema consecinţelor ambliopiei şi cea a recuperării acestor deficienţi trebuie tratată strict diferenţiat.

Lipsa de omogenitate, datorită unei etiologii variate, con-diţiile deficienţei, cu tendinţe de evoluţie sau stagnare, pre. cum şi unii factori subiectivi şi obiectivi determinanţi, ne obligă, pe de o parte, la o considerare individuală a cazuri -lor, la particularizarea lor, iar pe de altă parte, la stabilirea a doua categorii mai distincte: a) ambliopie cu tendinţă de evoluţie spre orbire şi b) ambliopie care se stabilizează. To-tuşi, distincţia dintre aceiSte două categorii este relativă, deoarece în condiţii de tratament pedagogic şi oftalmologie neadecvat, unii ambliopi pot trece în categoria celor cu for-me evolutive grave.

Există aşadar o dinamică în însuşi interiorul deficienţei, ea depinzînd de o serie de factori atît subiectivi cît şi obiec-tivi. In relaţia subiectiv-obiectiv îşi are geneza organizarea tuturor condiţiilor speciale de viaţă, de învăţămînt şi de producţie, condiţii care urmăresc realizarea pentru ambliopi a două obiective cu valoare de principiu.

a) Conservarea resturilor de vedere-,b) Reeducarea si utilizarea acestora.

se • ®a|izarea acestor principii nu poate fi desprinsă de con-afer *t • g.enerale ce decurg din însăşi procesul restrîngerii

fi /e . *lei vizuale, precum şi din faptul că ambliopia poatesociată şi cu alte deficienţe şi tulburări morfofuncţionale,

215

W r

care lasă urme vizibile asupra copilului cu deficiente dvedere. e

Aşa cum constată şi dr. G. C. L a i r y, impresia lăsată d un copil orb sau ambliop este întîrzierea acestuia faţă de copil normal de aceeaşi vîrstă; în comportament el este pasiv1.

Vederea stabileşte (defineşte) cîmpul vizual în care încă din ontogeneză se înscrie activitatea sa motorie, activitatea perceptivă şi activitatea mintală a copilului. Acest proces nu are însă un sens unic. Experienţele lui Held făcute în anul 1965 (citat după dr. C. L a ir y şi M. L e ger) confirmă faptul că activitatea motorie uşurează, la rîndul ei, recepţia vizuală. Dacă, de exemplu, o pisică nou-născută este împie-dicată să se deplaseze liberă, cu toate că ea poate trăi într-un mediu care-i furnizează imagini vizuale normale, fap -tul că i se provoacă astfel de restricţii motorii are ca rezul tat tulburări ale percepţiei formei şi adîncimii. Este pus astfel în evidenţă ciclul complet (vedere, motricitate generală, percepţie) în care cei trei termeni se găsesc în interdepen-denţă. La om acest proces capătă aspecte calitative superi-oare prin faptul că vederea „vizualizează" şi integrează datele din toţi ceilalţi analizatori în interacţiune.

Ceea ce face însă şi mai deficilă problema compensării deficienţei de vedere şi integrarea ambliopilor în viaţa soci-ală este faptul că la o mare parte din cazuri ambliopia este asociată şi cu alte deficienţe şi tulburări. P i e r r e D e 11 h i l, citind observaţiile făcute de Simone D e 11 h i l, arată că unii elevi din clasele speciale au, pe lîngă ambliopie, şi o inteligenţă mai slabă; ei sînt mai puţin curajoşi. Dintre ano-maliile asociate sînt citate: debilitatea mintală, tulburările piramidale, tulburările caracteriale, comiţialitatea, tulbură-rile endocrine etc. Anomaliile neuropsihice reprezintă 55% din formele asociate.

Intr-o altă cercetare efectuată de Pierre Delthil se arata că din 499 de copii ambliopi examinaţi, doar 319 aveau nu-mai anomalii vizuale. Restul de 180 aveau asociate şi al\e

tulburări, ca: 55% anomalii neuropsihice (întîrziere mintala, hidrocefalie, tulburări de comportament, comiţialitate etc.ji

1 Dr. Lairy, G. C, şi L e g e r, M., L'enlant d&iicient visuel d'âge prescolaire. In: „Râadaptation" (revue mensuelle) nr. 148, Paris, 1968.

216

eau tulburări endocrine; 12,2% aveau malformaţii ale ^"i^ lui iar 18,3% aveau anomalii diverse2. Este ştiut că schelei• '& emDrionară a aparatului ocular se face începînd deZ7°sfîrşitul celei de-a treia săptămîni pînă la sfîrşitul celei âf a şaptea săptămîni, şi că în acest interval se dezvoltă f arie activ emisferele cerebrale. Acest fapt explică cum ţesuturi diferite pot fi simultan atinse de acelaşi agent infec-tios sau de aceeaşi genă patologică ereditară, adesea favori-zată şi întărită de consangvinitatea părinţilor.

înainte de a trece la abordarea unor consecinţe psiholo-qice ale ambliopiei, trebuie să subliniem rolul pe care îl are colaborarea dintre psiholog, pedagog, medicul oftalmalog şi medicul pediatru în stabilirea diagnosticului, în selecţiona-rea deficienţilor, în scopul şcolarizării, în descoperirea la timp a unor maladii existente dar neobservate la copilulambliop.

De aceea se impune cu necesitate efectuarea examenului medical general pentru a se depista la ambliopi eventualele asocieri patologice. De asemenea toţi deficienţii atinşi de malformaţii congenitale, boli endocrine, boli osoase sau boli viscerale trebuie supuşi unui examen 'ocular aprofundat. Aceste examene vor conduce la o mai bună cunoaştere a bolilor ereditare, la o alegere mai adecvată a procedeelor de învăţămînt, precum şi la o mai judicioasă orientare pro-fesională a ambliopului. Totodată pedagogii vor putea primi de la medici îndrumări corespunzătoare asupra unor proce-dee şi mijloace de educare a ambliopului în activităţile di-dactice şi profesionale, la gimnastică, şi de reeducare psiho-motorie (pentru ambliopii gravi educaţia fizică poate fi inter-zisă). O astfel de colaborare este permanent necesară, dar mai ales în perioada şcolarităţii. Ea se poate realiza numai pnn încadrarea instituţiilor de educare a deficienţilor de vedere, cu medici oftalmologi şi pediatri.

Consecinţele ambliopiei asupra psihologiei deficientului.Conduita ambliopului, în diferitele ei aspecte de mani-

estare, precum şi factura proceselor psihice ale acestuia, sînt Protund determinate de particularităţile pierderii vederii, de nivelul acuităţii vizuale.

eco»P>./' P,i,erre Delthil, Leş associations pathologiques chez Ies s amWyopes. In: „RâadaptationVsir. 148, Paris, 1968.

217

Unele manifestări care ţin de tabloul clasic al ambliopi " (încetineală, instabilitate, necoordonare motorie, infantilism afectiv, prudenţă excesivă în deplasare, uneori retragere j n

sine, nesiguranţă), sînt cu mult mai evidente la venirea î n

şcoală (cînd încă nu s-au exercitat asupra deficientului influ-entele educative, compensatorii), decît în clasele mai mari cînd, sub influenta procesului educativ, au avut loc amelio-rarea şi transformarea conduitei sale. Potrivit principiului unităţii ce caracterizează întreaga activitate pishică, afecta -rea vederii, ca una din funcţiile vitale ale organismului uman se răsfringe mai ales asupra proceselor din primul sistem de semnalizare (percepţii, reprezentări), cu consecinţe cores-punzătoare asupra proceselor din cel de-ial doilea sistem de semnalizare (gîndire, limbaj), precum şi asupra atenţiei şi a elaborării deprinderilor de muncă.

Diminuarea A.V. are evidente consecinţe asupra capaci-tăţii de percepţie a obictelor şi fenomenelor. Dar gradul de afectare a percepţiei nu tine totdeauna şi în mod direct pro-porţional de gradul pierderii. A.V., deoarece, aşa cum am arătat, cu aceeaşi A.V. un ambliop cu antrenament poate să-şi utilizeze resturile de vedere cu mai multă eficientă decît altul lipsit de educare şi antrenament. Diversitatea gradelor de pierdere a A.V., ca şi dinamica diverselor categorii de ambliopie, îndeosebi de la formele mai puţin grave la formele mai grave, fac dificilă tratarea percepţiei ca un proces ne-schimbător. Unele trăsături ale percepţiei la ambliopi sînt caracteristice deficientei: ritmul încetinit al percepţiei, tim-pul perceptiv mai îngust şi caracterul nediîerenţiat al date-lor vizuale percepute. Ritmul încetinit al percepţiei poate avea cel puţin două explicaţii: îngustarea aferentatiei vizuale îl obligă pe ambliop să transforme procesul percepţiei într-un proces de observare mai îndelungat al obiectelor şi fenome-nelor. Subiectul face uneori eforturi îndelungi pentru a des -prinde şi identifica aspecte care, datorită scăderii A.V., devin mai greu perceptibile. Dacă în aparentă se lasă impresia ca percepţia ambliopului se transformă în observaţie (sistema-tică şi organizată), în esenţă lucrurile stau altfel. Ambliopui parcă stă de vorbă cu obiectul sau fenomenul, făcînd efor -turi suplimentare pentru a reuşi să surprindă elementele nece-sare definirii acestuia. In cele mai multe cazuri, îndeose i la ambliopii mai gravi, cunoaşterea obiectelor şi fenomenele

218

sărăcăcioasă, ea desfăşurîndu-se anevoios tocmai da-unor manipulări îndelungi, cu reveniri şi tatonări inte deficientei. Intr-un asemenea „ritm" percepţia nu de- efen aj bună, iar transformarea ei în observaţie sistematică V1te doar aparentă; de fapt este vorba de un efort suplimen-far oare întîrzie cunoaşterea tocmai pentru a putea întregi ar'acteristicile obiectului mai greu de surprins cu A. V. de are dispune. Observaţiile noastre făcute la şcoala de ambliopi din Bucureşti (1958 — 1960) şi la Şcoala specială „Vatra Lumi-noasă" (1960 — 1968) asupra percepţiei la ambliopii gravi au arătat că în formele evolutive (glaucom infantil) durata per-cepţiei se prelungeşte de 3 — 4 ori mai mult decît la copilul cu vedere normală, iar la ambliopii mai puţin gravi, de 2 — 3 ori1' 2. (Subiecţii I.C., U.M., J.E.).

Faptul că vederea (vizualitatea) coordonează şi corectează mişcarea, apare mai pregnant la ambliopii gravi. La aceştia, pierderea treptată a A.V. accentuează şi consecinţele necoor-donării motricitatii: poziţia vicioasă a capului, incapacitatea de a asocia privirea cu mişcările de explorare şi de investi -gare a obiectului perceput, diminuarea ritmului, sporirea du-ratei şi scăderea calităţilor percepţiei (unii subiecţi apropie obiectul într-atît încît acesta atinge vîrful nasului, iar capul, datorită şi necesităţii unei aferentatii suplimentare, descrie căutări sinuoase ale unei poziţii mai avantajoase). Afectarea şi a vederii periferice atrage după sine îngustarea cîmpului percepţiei, cu atît mai mult cu cit ambliopii nu-şi educă res-turile de vedere în scopul utilizării lor mai eficiente.îngustarea cîmpului percepţiei poate fi pusă cu uşurinţă m

evidentă prin cantitatea spaţială a obiectelor pe care le Poate cuprinde vizual aimbliopul în procesul intuiţiei tablou-rilor, al schemelor etc. O serie de experimente, şi observaţii Pnvmd raportul dintre diferiţi coeficienţi ai pierderii A.V. capacitatea corespunzătoare a cuprinderii spaţiale a obiec-

psihol°9icf Şi pedagogice ale scrierii şi citirii Ia copiii °C ?t Procedee compensatoare. In: „Revista de psiholo-

amh;/nn"'?rea ?i !ncadrarea în procesul muncii a deficienţilor orbi "°Pi. In: „Revista de psihologie", nr. 1/1963.

219

nr

telor şi fenomenelor în procesul intuiţiei şi al citirii 1 au în evidentă faptul că, avînd aceeaşi A.V., în condiţiile iin°S

factori în general egali, se obţin unele ameliorări cu ambliopi care şi-au educat deprinderea utilizării raţionai resturilor de vedere faţă de acei subiecţi care nu au astfel d*r\ «-vr-it-i r~i.r\ rit-î A/fi-\n4î^vnX w. r-, X l *•> n •»-»-. 1^1 î n«* £______________• . U C

deprinderi. Menţionăm că la ambliopii gravi acest proc este mai dificil de elaborat. Se ştie, de exemplu, că procesul citirii se bazează şi pe fenomenul de anticipaţie, fenomen care este condiţionat atît de antrenament cît şi de întinderea cîmpului vizual al subiectului. Observarea acestui fenomen a scos în evidenţă faptul că îndeosebi în ambliopiile medii şi grave are loc limitarea anticipaţiei şi frînarea vitezei şi a

ritmului la citire, ceea ce conduce implicit la îngustarea cîm-pului citirii la mici unităţi topografice, cu consecinţe asu -pra desprinderii sensului în propoziţii şi fraze mai ample. In general, dificultăţile de diferenţiere sînt cu atît mai pronunţate cu cît A.V. este mai scăzută şi cu cit elementele de diferenţiat vizual coboară de la formele elementare spre formele fine. Dificultăţile se complică atunci cînd structurile grafemelor prezintă forme foarte apropiate sau cînd asemă-nările privesc forma, dimensiunile, nuanţele culorilor etc. în tablourile intuitive sau în materialele didactice. Deşi Ia am-bliopi în actul percepţiei este implicată şi reprezentarea (fondul aperceptiv) care favorizează percepţia, se creează, ca, să spunem astfel, un cerc vicios: percepţii deficitare — repre-zentări deficitare — apercepţii deficitare, în aceste condiţii compensarea particularităţilor percepţiei deficitare pune se-rioase probleme psihologice şi pedagogice privind educaţia metodică a percepţiei sau elaborarea unei metodici a educa-ţiei percepţiei. In acest sens, folosirea şi a altor canale de in-formaţii complimentare vederii, prin analizatorii normali, per-mite constituirea unor rezerve de scheme perceptive care lăr-gesc sfera ipotezelor recunoaşterii obiectelor, a fenomenelor şi a componentelor lor. Lecţiile de observaţie, desenul, dez-voltarea sistematică a motricitatii, prin educaţie psihomo-

1 Experimentele au fost efectuate la propunerea noastră între ani 1960—1968 de profesorii Constantina Trandafir de la Şcoala elementara de ambliopi din Bucureşti şi de Alexandru Betea de la Liceul profesional de ambliopi din Bucureşti.

220

înt mijloace eficiente în educarea percepţiei, în limi-î°îia consecinţelor deficienţei.

n r caracterul deficitar al percepţiei vizuale nu este un "zolat în psihologia ambliopului. Aşa cum am arătat, po-• 't

unităţii ca unul din principiile pe care am fundamentat ["Tarea deficienţelor de vedere, deficienţa influenţează în-treaga personalitate; reprezintările, gîndirea, limbajul, aten-

ţia deprinderile şi conduita.'Dependent de nivelul A.V., precum şi de modul cum am-

bliopul reuşeşte să-şi utilizeze resturile de vedere, reprezen-tările lui pot prezenta unele trăsături, ca: sărăcia unor detalii vizuale, denaturarea unor dimensiuni şi a unor raporturi spa-ţiale dintre obiecte şi fenomene, ca şi denaturarea unor ra-porturi dintre părţile acestora. Desenele după imaginaţie pre-cum şi descrierile verbale făcute de ambliopi scot în evidenţă caracterul deficitar al reprezentărilor vizuale ca o consecinţă firească a deficienţelor manifestate în actul percepţiei? recu-noaştem aici acel cerc vicios la care ne-am referit mai sus. Dacă considerăm şi frecvenţa unor deficienţe asociate amblio-piei (constatate de Delthil şi expuse mai sus) vom înţelege de ce la o mare parte din cazurile de ambliopie (grave şi mijlocii, cu precădere) se manifestă şi unele deficienţe în pro-cesele de gîndire şi de limbaj, în atenţie şi în conduită. Chiar şi în lipsa unor deficienţe asociate, scăderea vederii pînă la pierderea ei definitivă, îndeosebi la vîrstele mai mici, afec-tează în anumite grade întreaga psihologie a ambliopului. Lipsa capacităţii de concentrare îndelungată sau o concentrare excesivă a atenţiei, apariţia prematură a oboselii, manifestări de formalism sau rămîneri în urmă în dezvoltarea gîndirii, nedezvoltarea limbajului corespunzător vîrstei, necoordona-rea motorie, precum şi existenţa unor dificultăţi în elabora-rea stereotipilor dinamici motori în efectuarea unor activităţi didactice şi profesionale, sînt numai cîteva aspecte ale psiho-logiei ambliopilor.Trebuie observat însă că astfel de deficienţe ale psihologiei ambliopilor pot prezenta forme şi manifestări grave diferite, datorită unor diferenţe strict individuale, caracteristice facturii clinice a ambliopiei. Datorită acestor diferenţe sensi-_ UG se impune cu necesitate respectarea principiului tratării a ambliopilor, atît în problema elaborării com-

221

cu acei

pensaţiei cît şi în problema metodelor şi procedeelor ped gice; aceste probleme trebuie tratate cu o deosebită resr>9°~ sabilitate şi prudenţă, deoarece orice soluţie adoptată măsură aplicată ambliopului se răsfrînge direct şi asupra resturilor sale de vedere, asupra întregii sale lităţi. Cercetînd legile, principiile şi mecanismele compensăr" în orbire, constatăm avantajul de a opera experimental cu ca* tegorii omogene de cazuri, fie de orbi congenitali, fie cu orb" surveniţi, fapt care ne permite stabilirea, cu o oarecare precizie, a unor mecanisme ale compensării deficienţei de vedere

Cu totul alta este situaţia în ambliopie unde, în afara unor categorii de ambliopii stabilite relativ convenţional (amblio-pii uşoare, ambliopii medii şi ambliopii grave), asistăm în multe cazuri la un proces continuu de transformări clinice, de stabilizări şi adînciri ale deficienţei, cu treceri treptate de la formele uşoare la formele mai grave şi de la formele grave spre pierderea definitivă a vederii. Faptul acesta ne-a condus la concluzia că iiecare ambliop este un caz în sine, şi că pe Ungă legităţile general valabile în fenomenul compensaţiei, în ambliopie 'trebuie să acţioneze şi unele particularizări şi individualizări ale acestor legităţi, determinate nu numai de totalitatea factorilor interni şi externi în interacţiune, dar mai ales de procesul continuu de modificări a ceea ce am putea numi „devenirea clinică" a deficienţei, a scăderii A.V, Dacă legile şi principiile care guvernează fenomenul com-pensaţiei pot rămîne, în general, aceleaşi în toate deficien-ţele de vedere, mecanismele prin care se elaborează compen-sarea la ambilopi pot avea aspecte diferite de la o categorie la alta de ambliopi şi chiar de la un caz la altul.

Nu putem explica apariţia, evoluţia şi prognosticul orică-rei ambliopii fără a analiza acţiunea determinismului, a unităţii persoanei, a integrării îşi ierarhizării funcţionale a anali-zatorilor normali, oare pot compensa scăderea vederii în anumite etape ale evoluţiei sale. Sarcina fundamentală, cu valoare de principiu, în ambliopie constă în conservarea res-turilor de vedere şi educarea lor funcţională. Rezolvarea acestor sarcini nu poate fi concepută în afara unui activism psihic şi pedagogic raţional al vederii ambliopului. Aceasta acţiune, de o deosebită importanţă pentru adaptarea com-pensatorie, decurge din însăşi principiul activismului ca

222

a organismului în ansamblu; este în acelaşi timp a vieţii şi a

echilibrului vital.° C D -ncjpiul analizei şi sintezei, cu modalităţile specifice

/Vii deficiente, precum şi factura psihologică a acestor • • t a ţ i specifice analizatorilor

complimentări vederii în «sul compensării, îndeosebi tactul şi motricitatea, explică riicularităţile percepţiei şi ale celorlalte

procese psihice 'nlicate în procesul cunoaşterii în ambliopie. Totodată, ana-î^a si sinteza practică, adaptate la ritmul încetinit al percepţiei şi la modalităţile compensatorii prin analizatorii complementari vederii, impun metodica pedagogică de lucru în procesul de învăţămînt şi în producţie. Dacă aceste principii (ca şi altele care pot fi implicate) nu sînt respectate cu stricteţe, în educarea şi în tratarea ambliopilor în procesul pedagogic se vor produce întîrzieri sau erori grave, oare de cele mai multe ori duc la agravarea deficienţei, la decompensare. Fundamental însă rămîne principiul tratării individuale, al individualizării metodelor şi procedeelor pedagogice în raport cu structura psihologică a fiecărui copil. La copilul ambliop tratarea individuală nu este determinată numai de raţiuni psihologice şi pedagogice, ca la copilul normal, ci de indicaţiile şi de contraindicaţiile medicale-oftalmologice.

O asemenea semnificaţie a tratării individuale complică şi mai mult pătrunderea şi elucidarea mecanismelor com-pensatorii în diversitatea gradelor şi formelor deficienţei în ambliopie.

Observarea atentă a reacţiilor ambliopilor mai gravi arată însă că, pe lingă utilizarea resturilor de vedere, datorită fac-turii vederii acţionează un sistem de aferentaţii suplimentare, de natură tactilă şi motorie, care tind să întregească percep-ţiile vizuale scăzute şi prin aceasta să sporească volumul de informaţii primite de la obiecte şi fenomene din poziţii con-venabile (manipulări tactile multiple, apropieri şi depărtări convenabile de obiecte, observarea din diferite unghiuri şi Poziţii etc.). Este neîndoielnic că prin aceste acţiuni se sti-mulează diferitele tipuri de ieed-back (informaţional, postural, voluntar), care tind să autoregleze acţiunea de investigare şi explorare vizuală.. Se pune problema dacă aceste mecanisme rămîn aceleaşi

3i in cazul ^unui glaucom infantil, al unei opacităţi corneene -au al unei dezlipiri de retină. Deşi toate aceste forme au

223

drept consecinţă comună scăderea simţitoare a A.V fie

formă are modalităţi diferite de a reacţiona, cu atît mai m ^ cu cît în unele cazuri agravarea poate fi precipitată şi de aîr factori determinanţi. Trebuie admis că în elaborarea fenome nului compensator, îndeosebi în cazurile mai grave, un r î important îl are potenţialul general al organismului', căpiţa Iul biologic şi psihic de care acesta dispune, adică' echipa. mental (ansamblul posibilităţilor, cum îl numesc G. C. L a i r v şi E. M. Leger). Prin mobilizarea întregului potenţial al or -ganismului, în contextul aceloraşi condiţii unii deficienţi reuşesc să-şi organizeze şi să-şi amelioreze consecinţele unei ambliopii mai grave, în timp ce alţii înving cu greutate chiar şi o deficientă mai uşoară.

Un loc deosebit de important în lupta cu deficienta revine iorţei morale, între forţa morală şi gradul de elaborare a fe-nomenului compensator se stabileşte un raport direct propor-ţional, în sensul că, cu cît starea morală este mai bună, cu atît ambliopul realizează o adaptare mai adecvată, iar pro -gresele compensatorii devin, la rîndul lor, un suport pentru creşterea potenţialului moral; procesul de intercondiţionare este evident. Explicarea mecanismelor intime ale compen-sării morale sînt încă puţin cercetate şi cunoscute în psiho-logie, pedagogie şi medicină. Nu dispunem de suficiente date psihologice sau fiziologice verificate experimental cu privire la mecanismele compensatorii specifice care au loc în cazul pierderii treptate a vederii (scăderea A.V. pînă la orbire) şi nici în cazul unor fluctuaţii ale A.V. între anumite limite (creşteri sau scăderi), atît în ambliopia uşoară cît şi în cea medie sau în cea gravă.

Astfel de fluctuaţii pot avea loc în situaţia în care vede -rea scăzută este compensată, treptat, prin ceilalţi analizatori, sau cînd procesul se produce fără participarea altor analiza-tori, deci pe potenţialul vizual existent. Astfel de fenomene care se desfăşoară la ambliopi pe o diversitate de potenţialuri psihofiziologice ale organismului creează o mare frecvenţă probabilistică de stări ale acestui proces complex în Desfăşu-rare, fapt care ne îngreunează sarcina de a aduce interpre -tări certe. Sprijinindu-ne pe îndelungate experimente şi obser-vări ale unor fenomene analoge în domeniul orbirii şi a

ambliopiei, considerăm, chiar şi numai ipotetic, că principiu dominantei (diferit oarecum, chiar şi în cazul de faţă, ae

224

tura dominantei, în sensul clasic dat de U h t o m s k i), s"u ate totuşi apropia de înţelegerea structurii intime aarestor fenomene.

Constituită ca structură de tip integrativ, dominanta pre--ntă astfel de trăsături în care inerţia şi mobilitatea se pot

schimba şi înlocui reciproc, după cum condiţiile interne şifactorii externi determinanţi pot acţiona în modalităţile atîtde diferite în ambliopie.

Printr-o continuă aferentaţie inversă ce semnalizează de la periferie reacţia vizuală care dă cea mai bună adaptare, este stimulată, potrivit cerinţei de autoreglare, o trăsătură sau alta a dominantei, după cum mecanismele de necesitate în ansamblu o impun.

O asemenea dinamică angajînd şi alte trăsături (excita-bilitate crescută, sensibilizarea, sumarea excitaţiei de o anu-mită intensitate şi frecvenţă, integrare şi stabilitate), ne poate explica sau ne poate apropia cu mai multă siguranţă de înţelegerea mecanismelor de autoreglare în ambliopie.

Dar fenomenul compensaţiei are destule limite în amblio-pie. Aşa cum am văzut, în formele grave îndeosebi, cînd pier-derea resturilor de vedere este inevitabilă, trebuie să depla-săm fenomenul compensării din ambliopie în orbire. Dar ase-menea limite pot acţiona chiar şi în sfera unor forme mai uşoare. Aceste limite pot fi determinate de modificarea con-diţiilor interne, prin complicarea unor forme evolutive, de modificarea cauzelor externe (metode şi procedee educative greşite), de suprasolicitările prelungite ale vederii scăzute etc. Prezentarea unor aspecte verificate experimental sau sub forma unor ipoteze arată că acţiunea fenomenului compen-sator, ca şi a unor mijloace compensatorii, au o valoare deo-sebită în menţinerea sau redresarea resturilor de vedere la ambliopi, şi că de modul corect de elaborare a acestui feno-men şi de utilizarea mijloacelor corespunzătoare pot depinde ritmul şi durata scăderii A.V., precum şi posibilităţile de con-servare şi folosire raţională a resturilor de vedere pe durate mai lungi.

Limitele acţiunii acestui fenomen, precum şi unele cauze obiective determinante, implicate aici, atrag atenţia medicilor 5i pedagogilor asupra cercetării cu responsabilitate a acţiu -nii factorilor interni şi externi în interacţiune, pentru preve -nirea decompensăm şi conservarea resturilor de vedere, de-

15 — Defectologie 225

Ce alte acţiuni trebuie incluse în educarea sistematicăambliopilor? a

In cadrul motricitatii generale a organismului există o motricitate specială, care este mai direct coordonată de ve-dere (mimica, pantomimica, mişcarea membrelor superioare cu funcţii de apucare, strîngere, împingere etc.) şi care la ambliopi, datorită acuităţii vizuale scăzute, este sensibil di -minuată. Asemenea dificultăţi în coordonarea motorie se re -simt mai ales în activităţile fine (în scriere, la desen, precum şi în unele activităţi profesionale, ca: tapiţerie, croitorie etc.). De aceea la ambliopi se preconizează organizarea unor exer-ciţii de educaţie fizică specială, ca: exerciţii de ritmică, jocuri lente de mişcare, desfăşurate în anturajul copiilor cu ve-dere etc.

Ţinînd seama că o serie de consecinţe ale vederii slabe se manifestă foarte de timpuriu, puţind influenţa, în cazurile mai grave sau în cazurile cu deficienţe asociate, însuşi ritmul dezvoltării intelectuale, este necesar ca procesul educativ al ambliopilor să înceapă foarte de timpuriu. Iată raţiunea înfi -inţării creşelor şi grădiniţelor pentru copiii cu deficienţe de vedere şi cuprinderea tuturor acestor deficienţi în astfel de unităţi şcolare.

Trebuie reţinută constatarea făcută de R. L e p e z şi colab. („Readaptation", nr. 148, 1968) că nu există totuşi o corelaţie între A.V. scăzută şi cîtul intelectual. Astfel, o jumătate din numărul copiilor ambliopi cuprinşi într-un experiment, la care A.V. era 1/10, nu aveau cîtul intelectul inferior acelor copii care aveau A.V. de 2/10, 3/10 şi 4/10. Dacă această constatare rezultată din aplicarea unor teste speciale pentru ambliopi este valabilă, atunci se impune cercetarea atentă a elementelor de psihodiagnostic pentru a descoperi şi alte cauze care pe lîngă A.V. scăzută, ar putea fi răspunzătoare de rămînerea în urmă din punct de vedere intelectual a ambliopilor.

Rezultă că pentru dezvoltarea multilaterală a copiilor am-bliopi este necesară aplicarea activismului în procesul de învăţămînt, condiţie cu o semnificaţie mult mai largă decîţ în şcoala generală. Prin urmare se pune problema solicităm psihologice a elevului pe de o parte, iar pe de altă parte, includerea raţională a resturilor de vedere în procesul intui -ţiei, în procesul scrierii şi citirii, precum şi în alte activităţi

228

Pentru ca procesul intuiţiei să faciliteze desprinde-Ş°a Esenţialului din relaţia dintre senzorial şi logic (şi tr-o antrenare judicioasă a resturilor de vedere) este pri sar ca

tablourile, schemele etc. să îndeplinească anumite ne_:nte

pedagogice. Dintre acestea cităm: dimensiunea convenabilă a tablourilor pentru a putea fi cuprinse cu mai multă uşurinţă în cîmpul vizual redus al ambliopilor, înlăturarea unor detalii la materialele didactice destinate acestor deficienţi, renunţarea la prezentarea abundentă a datelor care impun o activitate analitică vizuală excesivă etc.

Trebuie să se reţină ideea că ambliopul percepe vizual cu mai multă uşurinţă tablourile, scenele şi acţiunile In mişcare; această particularitate ar putea fi mai mult folosită în ma-nualele şi materialele didactice destinate ambliopilor, sub formă de imagini gestuale, acţionale etc. Uşurarea desprin-derii obiectului percepţiei de fondul percepţiei în actul per -cepţiei vizuale la ambliop, se poate realiza prin trecerea în prim plan a acelor elemente, acţiuni, scene etc., care exprimă ideea principală. Este cunoscut rolul pe care îl are contrastul de culori, de forme etc. pentru realizarea diferenţelor. Tre-buie însă precizat că folosirea culorilor violente la ambliopi este contraindicată.Efortul vizual este provocat şi de o activitate excesivă la scris, cu impunerea unei ortografii recepţionate vizual. Pentru a se evita supraadăugarea unui astfel de efort, este necesar ca în şcoala de ambliopi să se restrîngă practica copierii, această activitate înlocuindu-se cu dictări scurte, în care semnele ortografice se însuşesc pe cale auditiv-verbal-motorie. Sarcina conservării resturilor de vedere impune folosirea, în predarea lecţiilor, a unor metode şi procedee adecvate, printre care metoda prelucrării orale a materiale-lor. Dar o înţelegere unilaterală a menajării resturilor de vedere poate duce la folosirea excesivă a metodei prelucrării orale a materialului de predat, scoţînd din circuitul activi-tăţilor^ didactice participarea judicioasă a vederii. Consecinţa aces.*ej m°dalităţi de lucru constă în sporirea tendinţei me-morizării ^ textelor (la unele discipline ca o supapă de evitare a analizei şi a diferenţierilor vizuale). Cunoaşterea de către profesor a legilor care dirijează procesul pedagogic în acti -vitatea cu ambliopii, cunoaşterea particularităţilor elaborării nomenului comPensator în raport cu gradul ambliopiei şi

229

oi tendinţele pe care le prezintă A. V. îl vor ajuta să apli în mod creator individualizarea metodelor şi procedeel ° didactice şi educative.. Intemeindu-se pe cunoaşterea tuturo elementelor din Uşa psihologică-pedagogică-medicală a fie

cărui elev, pe ceea ce este contraindicat în tratarea acestora profesorii vor putea folosi metode şi procedee diferenţiate de la caz la caz, în raport cu condiţionarea tuturor facto -rilor implicaţi în evoluţia ambliopiei.

După ora a treia din programul zilnic este mai indicat pentru un ambliop grav să i se ceară să povestească sau să descrie verbal o compoziţie decît să o reproducă în scris. Un ambliop cu o deficientă uşoară însă, va putea efectua o asemenea temă şi în scris. Asemenea diferenţieri trebuie făcute cu multă grijă şi în ce priveşte volumul de lucrări scrise ce se dau acasă. Pe de altă parte, observaţiile făcute asupra elevilor din clasele I şi Il-a elementară la obiectul citirii, în condiţii în care deprinderile de citire nu erau consolidate la unii dintre ei, au scos în evidenţă că dacă nu se foloseşte un control periodic de analiză şi sinteză grafică (vizuală) a literelor, a silabelor şi a cuvintelor, apar o serie de fenomene negative, ca tendinţa unor memorări mecanice a textului, reproduceri formale şi neînţelese, omisiuni de litere şi silabe, denaturarea cuvintelor şi a semnificaţiei lor etc.

Experimentele efectuate şi rezultatele obţinute de noi în corectarea acestor deficienţe arată importanţa controlului vizual-auditiv şi al recuperării analitico-sintetice a acelor elemente grafice şi fonetice care sînt însuşite defectuos. Exerciţiile de coordonare motorie la scris şi de corecţie verbal-motorie trebuie organizate atît de către profesor la lecţie, cît şi de către educator, în activităţile de pregătire a lecţiilor la meditaţie.

Astfel de exerciţii realizate prin intermediul procedeului recunoaşterii discontinue, analitico-sintetice, pe carte sau pe caiet, vor trebui îmbinate cu procedee de stimulare şi de cunoaştere individualizată a elementelor grafice mai greu recunoscute de elevi (izolarea unor litere pentru a fi mai bine percepute, folosirea unor caractere mai mari, punerea în contrast a unor elemente grafice etc.) Este greu să parti-cularizăm aici toate metodele şi procedeele didactice care pot fi folosite în învăţămîntul ambliopilor. Importantă este,

230

cum am arătat, stăpînirea de către profesor a unei con- aŞDtii clare despre natura şi consecinţele deficienţei de ve-Here despre principiile şi particularităţile fenomenului com-ensării, despre necesitatea conservării resturilor de vedere. Numai astfel se vor putea evita greşelile în procesul de instruire şi educare a acestor deficienţi.

Condiţiile materialului didactic şi de igiena muncii în activitatea ambliopilor

Construcţiile şcolare speciale, mijloacele de instruire, măsurile de igienă oculară etc. au o deosebită contribuţie în procesul de adaptare a ambliopilor la cerinţele procesului de învăţămînt şi de muncă profesională. Aceste mijloace şi acţiuni fac parte integrantă din sistemul de organizare a învăţămîntului ambliopilor. In proiectarea construcţiilor şco-lare speciale pentru ambliopi trebuie să se ţină seama ca acestea să asigure o foarte bună iluminare naturală şi arti -ficială, fapt pentru care şcolile trebuie amplasate în terenuri libere; să nu depăşească 2—3 etaje, să fie orientate spre răsărit-miazăzi. Pentru a spori luminozitatea interioarelor trebuie ca suprafaţa de sticlă să fie mai mare, iar activităţile în care elevii sînt mai mult timp solicitaţi (lecţii la labora -toare) să se desfăşoare la etajele superioare, unde cantitatea de lumină este mai mare. In proiectarea noilor şcoli pentru ambliopi, arhitecţii pot adopta o serie de soluţii şi modalităţi în scopul intensificării condiţiilor de lumină. Trecerea de la un etaj la altul se poate face prin realizarea unor planuri înclinate, astfel evitîndu-se accidentele îndeosebi la am-bliopii mai gravi.

Iluminatul sălilor constituie una din problemele esenţiale, dar şi foarte dificile, deoarece în timp ce unii elevi au ne -voie de o luminozitate puternică (cei cu opacitatea cor-neeană), alţii dimpotrivă, au nevoie de o lumină moderată (lumina ^puternică fiind traumatizantă pentru cei cu dezlipire e r^ină.)- Pentru rezolvarea acestor neajunsuri s-au preconizat diferite soluţii. Noi am propus instalarea unei veioze la Pupitru, cu ajutorul căreia elevii şi-ar putea regla iluminarea uupa necesitate şi după gradul deficienţei.

231

Manualele şcolare pentru ambliopi constituie şi acum problemă, dar ele sînt în curs de perfecţionare atît la noj cît şi în alte ţări.

Complexitatea acestei probleme stă în următoarele aspecte'Manualele pentru ambliopi, prin conţinutul lor, extinde-

rea textelor, natura tablourilor intuitive, forma de redare etc trebuie integral adaptate fenomenului de ambliopie.

Diversitatea formelor de acuitate vizuală face imposibilă adoptarea unor dimensiuni ale literei care să rămînă aceleaşi de la clasa I la clasa a IX-a. Diferenţierea dimensiunii lite -relor depinde însă şi de gradul de elaborare a deprinderilor de utilizare a resturilor de vedere, precum şi de alţi factori subiectivi şi obiectivi analizaţi mai sus.

In astfel de condiţii se impun cercetări aprofundate în legătură cu elaborarea manualelor. Noi întrezărim necesita-tea unor diferenţieri largi ale modalităţilor de prezentare şi adaptare a tuturor manualelor, ceea ce ar presupune o muncă intensă şi foarte costisitoare. O medie a unor astfel de con -diţii de elaborare, accesibilă pentru diferitele A. V., cu liber -tate de adaptare din partea profesorului pentru cazurile mai dificile, constituie o altă cale, care se pare că are perspec -tive mai largi, cel puţin în etapa actuală.

De altfel trebuie să se tină seama că aceşti elevi vor lucra şi trăi în societatea oamenilor cu vedere normală, unde condiţiile vizuale tind să se uniformizeze.

Un rol deosebit de important în procesul de corecţie a deficientei de vedere şi în activităţile practice îl au oche-larii, lupele (telelupele) şi protezele de contact aplicate direct pe ochi.

Ochelarii se prescriu de medicul oftalmolog, care urmă-reşte sistematic efectele folosirii lor asupra evoluţiei A. V. şi tot medicul recomandă schimbarea dioptriilor în raport cu această evoluţie. Ambliopii au tendinţa de a refuza folosirea ochelarilor, fapt care poate atrage consecinţe nedorite, în sensul agravării deficientei.

In procesul de producţie, îndeosebi, se impune ca amblio-pul să poarte, ca măsură de profilaxie oculară, ochelari de protecţie. Aceştia sînt de două feluri: a) ochelari de protecţie pentru munca în uzine şi fabrici (la strung, la polizor, în su-dură etc.) şi b) ochelari fumurii pentru protejarea ochilor de o luminozitate excesivă. Măsurile de protecţie a muncii

234

folosirea obligatorie a acestor ochelari. O parte din entele oculare, chiar şi la indivizii cu vedere normală, *nt consecinţa ale eludării normelor elementare de pro- t ctie oculară. Concomitent li se vor da indicaţii elevilor asuora modului de folosire a ochelarilor şi a lupelor pentru realizarea distantei focale optime (30 cm); apropierea obiectelor sub această distantă dă o imagine confuză, neclară, denaturată.

Lupele, prin capacitatea lor de a mări convenabil, au o contribuţie deosebită în îmbunătăţirea percepţiei vizuale la ambliopi. Sînt lupe rotunde şi lupe dreptunghiulare, şi unele şi altele de mărimi diferite. Lupele rotunde au avantajul că se mînuiesc cu mai multă uşurinţă de către elevi, dar au dezavantajul că în partea lor circulară lasă o^zonă confuză, care denaturează şi face să se piardă din economia spaţiului de perceput. Lupele dreptunghiulare, unele fiind concepute pentru a acoperi o pagină întreagă, au avantajul clarităţii integrale a paginii, dar sînt mai dificil de mînuit.

Problemele igienei oculare de profilaxie şi tratament con-stituie domenii foarte largi şi care formează obiectul altor specialităţi; prin implicaţiile lor nu pot rămîne în afara pre-ocupărilor pedagogului şi psihologului. Indiferente nu pot rămîne nici problemele sociale şi de genetică umană care privesc frecventa cazurilor, a cauzelor şi a consecinţelor asu-pra vederii, problemele de eugenie a speciei umane şi de pro-filaxie oftalmologică, problema 'consangvinităţii părinţilor, a gradului de cultură în acceptarea şi aplicarea măsurilor de profilaxie şi tratament etc.

;fU

ii»

Aspecte psihologice şi pedagogice ale educării orbului—surdomut

Cauzele şi consecinţele psiho-fizioiogice ale or-birii şi surdomutităţii. Structura acţiunilor de cunoaştere şi marafestarea lor în conduita de-ficientului. Rolul analizatorilor normali în acţiu-nile practice de viaţă ale deficientului şi func-ţia lor compensatorie.Conţinutul procesului de educare şi etapele sale metodice la orbul-surdomut; aparatura de comunicare.

Intre deficienţele asociate orbirii surdomutitatea este una dintre cele mai grave, întrucît ea afectează deodată trei ana-lizatori fundamentali pentru existenţa omului: văzul, auzul şi vorbirea (analizatorul verbal-motor). Rămînînd intacţi doar analizatorii tactil-motor, olfactiv şi gustativ, deficientul poate fi totuşi umanizat şi educat. Dacă aceşti deficienţi gravi nu sînt integraţi în procesul educării, existenţa lor se desfăşoară asemenea aceleia a unui animal. Intre cazurile de acest fel citate în literatura de specialitate este şi al unei fetiţe care pierduse auzul, văzul, gustul şi mirosul la vîrsta de 3 ani. Pînă la 14 ani ea fusese ţinută acasă; de la vîrsta de 15 ani a fost şcolarizată la un institut de surdomuţi. Fetiţa „semăna prea puţin cu un om"; ea putea să stea zile întregi într-un

236

tară să manifeste nici un interes pentru cele ce se petre-în iurul ei; numai din cînd în cînd scoate nişte sunete C6re semănau cu un geamăt uşor, de durere. Dacă cineva se Cnrooia de ea, fetiţa începea să bată din picioare, să urle şi a? zqîrie „ca un animal sălbatec". După ce s-a trecut la in- Struirea ei, s-a constatat că dezvoltarea ei progresa mai s id deeît aceea a unui copil surdomut din categoria mijlo-ie (citat după A. I. Meşcereakov din disertaţia de doctorat a iui larmolenko)1. Pierderea celor trei analizatori nu se produce dintr-odată, chiar în cazul unor îmbolnăviri care afectează grav, fie receptorii, fie zona corticală. După pierderea vederii şi a auzului începe să se piardă treptat, şi într-un timp rapid, şi vorbirea. Fenomenul acesta este întrucîtva condiţionat de gradul de consolidare a vorbirii; dacă pierderea funcţiei analizatorilor a avut loc pînă la vîrsta de 5 _ 6 ani sau după această vîrsta, dat fiind că la această vîrsta vorbirea este în genere elaborată. Pierderea excitantului condiţionat, adică pierderea posibilităţii pierderii sunetelor, a fonemelor, prin lezarea auzului fonematic, duce şi Ia pierderea vorbirii. Deficientul nu percepe sunetele şi nu-şi poate controla pronunţia.

între cauzele care produc orbirea-surdomutitatea sînt bo-lile iniecto-contagioase, intoxicaţiile grave, îndeosebi cele medicamentoase, şi traumatismele. Ponderea în aceste cazuri grave o deţin în general neuroinfecţiile, datorită faptului că virusurile rămîn rezistente la tratamentul cu antibiotice, pre-cum şi la alte medicaţii. între bolile infecto-contagioase, febra tifoidă şi scarlatina sînt cele mai frecvent întîlnite în cazul acestei grave deficienţe.

între intoxicaţiile medicamentoase întîlnim cele cu strep-tomicină, neomicină şi kanamicină. în prezent, consecinţele acestor medicamente au scăzut simţitor, datorită dozării lor precise.

Traumatismele grave, mai ales în primii 2 — 3 ani de la naştere, pot produce lezarea profundă a funcţiei celor doi analizatori cu consecinţe inevitabile şi asupra vorbirii.

1 Meşe er eako v, A. I., Unele probleme ale imaginii în legătură A P?rticularitălile dezvoltării psihicului la copilul orb-surdomut. In; «Analele româno-sovietice", seria pedagogie-psihologie, nr. 2/1961.

237

CAPITOLUL

9

Modalităţile de instruire a acestor deficienţi gravi sînt strîns legate de perioada pierderii funcţiilor vizual-auditiv verbal. De momentul apariţiei deficienţei depind şi influen-ţele asupra compensării. I. A. S o c o l e a n s k i, — care pus bazele metodice ale educării acestor deficienţi în U.R.s s (printre cazurile educate de el se află şi O. I. Scorohodo-v a din Harkov) —, consideră că — deşi ar părea para -doxal — cu cît se pierd mai de timpuriu funcţiile celor trei analizatori, cu atît se poate realiza mai uşor procesul de educare. Ceea ce pare la fel de inexplicabil în constatările sale este şi faptul că educaţia şi instrucţia orbilor-surdomuţi evoluează cu mult mai uşor decît a surdomuţilor. Prin urmare pierderea vederii nu agravează condiţiile care influenţează în aceste cazuri munca instructivă, ci dimpotrivă. Sokoleanski nu a dat însă răspunsuri explicative complete asupra acestor fenomene obiective constatate la subiecţii de care s-a ocupat.

Cu privire la faptul că pierderea mai timpurie a princi -palilor analizatori ar constitui un avantaj pentru deficient, s-ar putea presupune, că instalarea mai tîrzie a deficienţei are loc pe fondul unor stereotipi dinamici deja consolidaţi, în modalităţi vizual-auditiv-verbale. Aceasta face ca noii stereotipi dinamici elaboraţi pe baza funcţiei tactile-motorii şi vibratorii a principalilor analizatori normali, să se desfă -şoare pe fondul vechilor stereotipi, în interferenţă şi, am spune convenţional, ,,în rivalitate" cu 'aceşti stereotipi dina-mici. O altă explicaţie ar putea ţine şi de metodele de educare: complexitatea unor metode şi procedee care trebuie să se transfere numai în modalităţi tactil-motorii după ce a survenit deficienţa, nu realizează totdeauna un proces de comutare nervoasă rapidă, de la vechile modalităţi reflectorii la noile modalităţi; de aici tatonări şi întîrzieri în procesul de recuperare. Şi mai dificil de explicat ne apare faptul rela-tat de I. A. Sokoleanski că în procesul instructiv-educatiy al orbului surdomut se obţin rezultate superioare şi într-un timp mai scurt decît în instruirea şi educarea surdomutului1.

Dacă această constatare ar putea fi generalizată şi la alte cazuri (în afara cazurilor de care s-a ocupat Sokoleanski , atunci ipotezele ce s-ar emite ar trebui să vizeze, probabil,

1 S coroho do v a, O. L, op. cit., (vezi Introducere de A. I- S°~ k o l e a n s k i).

238

'oritatea modalităţilor tactil-motorii şi a rolului mobili-al energiei psihologice şi fiziologice integrale a orga-• ° ului în scopuri compensatorii, cu atît mai mult cu cît condiţiile organismului sînt mai dificile.

Structura acţiunilor de cunoaştere şi manifestarea lor în conduita deficientului

însăşi natura deficienţei face ca relaţiile de cunoaştere ale orbului surdomut să fie foarte mult îngustate, nu numai datorită lipsei celor trei analizatori de bază în procesul co-municării cu lumea exterioară, dar mai ales datorită incapaci-tăţii de a se putea folosi (înainte de educare) de unele posi-bilităţi adaptative pe care le poate realiza analizatorul tactil şi mişcarea.

Există totuşi o oale practică pe care se sprijină iniţial întregul proces de umanizare şi educaţie, şi anume aceea a satisfacerii trebuinţele? biologice-vegetative.

Treptat, obiectele cu care deficientul îşi asigură hrana încep să devină nişte excitanţi condiţionaţi, care capătă semnificaţia unei întăriri necondiţionate. Celelalte obiecte, care nu prezintă astfel de semnificaţii, rărnîn în afara intere-selor şi a orientării lui; ele nu există pentru deficientul respectiv.

Reflexul şi orientarea ce caracterizează, în esenţă, ten-dinţa de cunoaştere nu numai la om, ci şi la animal, capătă la aceşti deficienţi forme diferite de cele ale omului normal; ele capătă forme specifice.Elementul de noutate, element care provoacă reflexul de orientare, nu există pentru orbii-surdomuţi decît în măsura în careul este întărit prin excitanţii cunoscuţi şi care i-au de-terminat satisfacerea acelor trebuinţe biologice-elementare. Deci atragerea spre „ceva" nu are la bază noutatea, ci faptul acel ceva se aseamănă cu excitantul care i-a creat satis-

-erea^anumitor trebuinţe. Dacă la omul normal reflexul de noutate poate precede

tlexul condiţionat, la orbul-surdomut asistăm la un raport cnimbat; reflexul de orientare nu apare decît pe baza întă-"u ^condiţionate a semnalului. (Reacţia la obiectele cu semnificaţii biologice, ca tacîm, farfurie, hrană etc.).

239

• Aşadar, reflexul de orientare este provocat nu de noutatea excitantului, ci de asemănarea lui cu excitanţii care au fost întăriţi anterior.

După elaborarea reflexului condiţionat la noii stimuli se poate elabora şi reflexul de orientare ca atitudine, ca ten -dinţă spre ceva, ca bază a intereselor de cunoaştere ce urmează a fi deşteptate şi educate la aceşti deficienţi. Intr-o fază mai avansată, cînd deficientul şi-a stabilit suficiente relaţii nemijlocite cu obiectele concrete şi şi-a elaborat uneîe imagini despre aceste obiecte, reflexul de orientare în forma de orientare-investigare capătă forme evoluate, superioare, deplasîndu-se de la trebuinţele materiale-biologice, la tre-buinţe evoluate, de cunoaştere a lumii înconjurătoare. In astfel de condiţii, elaborarea percepţiei şi constituirea repre-zentării imaginii obiectelor nu se poate realiza decît pe baza activităţilor practice, care au semnificaţie nemijlocită pentru organism (semnificaţii biologice). Treptat şi numai sub in -fluenta unui proces educativ sistematic şi îndelungat, cercul percepţiilor şi al reprezentărilor se lărgeşte de la obiectele de strictă satisfacere a trebuinţelor, la obiecte şi acţiuni cu semnificaţii mai puţin nemijlocite, ca: obiecte casnice, jucării, îmbrăcăminte, mobilă, mers, orientare în spaţiu etc.

Elaborarea la orbul surdomut a „imaginii", a reprezentării obiectului perceput, pune probleme foarte complexe din punct de vedere psihologic.

Se pune întrebarea dacă prin îngustarea aferentatiei la un singur analizator principal, cel tactil-motor, natura informa-ţiilor recepţionate şi prelucrate poate asigura constituirea unei imagini care să corespundă obiectului perceput.

Cercetători, ca A. I. Meşcereakov, vorbesc despre independenta imaginii fată de caracterul recepţiei cognitive1. Cercetările făcute de noi asupra fenomenului compensator au arătat că există o serie de legităţi care stau la baza elaborării unor dominante ce asigură integrarea datelor obţinute prin activităţile diverşilor analizatori în interacţiune, într-o modalitate conducătoare în actul de recepţie şi de prelucrare adecvată a informaţiilor. La omul cu vedere, aşa după curn am văzut, se constituie o dominantă vizuală care integrează şi „vizualizează" parcă datele informaţionale din toţi ceilalţi

1 M e ş c e r e a k o v, A. L, op. cit., p. 99.

analizatori. La orbul surdomut rămîne un singur canal prin-cipal de recepţie şi de structurare a imaginii, şi anume ana-lizatorul tactil şi mişcarea. Dar şi în acest caz modalitatea tactil-motorie subsumează şi integrează datele din ceilalţi analizatori valizi; vibrator olfactiv şi gustativ.

Astfel se structurează o dominantă „specifică", în care componentele ei se ierarhizează, căpătînd nota tactil-motorie. Imaginea care se elaborează pe baza unui astfel de conţinut, deşi capătă o oarecare independentă fată de caracterul re -cepţiei, nu se înstrăinează de esenţa obiectului, ci corespunde acestuia, întrucît singura condiţie a cunoaşterii la aceşti de-ficienţi este însăşi confruntarea intuitivă cu obiectul într-o primă etapă. Aici este interesant faptul că tactul şi mişcarea dispun de asemenea calităţi compensatorii, structurate în preistoria evoluţiei omului, încît reprezentarea elaborată numai pe aceste modalităţi se apropie, în anumite limite, de capacitatea adaptativă a văzului. Se poate afirma, ipotetic, că aceste calităţi şi potente ale tactului şi mişcării la omul cu vedere constituie rezerve energetice reflectorii psihofizio-logice, din care numai o parte sînt utilizate în interacţiunea cu văzul în relaţiile de viaţă; celelalte constituie, ca să ne exprimăm astfel, un fond de rezervă energetic compensator pentru condiţiile critice în care s-ar găsi eventual organismul, în formularea unei asemenea ipoteze ne sprijinim şi pe cer-cetările lui A. V. larmolenko, care în experimentele făcute cu orbi-surdomuţi constata că pragurile senzoriale cele mai joase se înregistrează la acei deficienţi care şi-au pierdut funcţiile din cea mai timpurie vîrsta1.

Astfel, la unul din subiecţii care pierduse şi mirosul pe Ungă văz, auz şi grai, rămînîndu-i intacţi numai analizatorul tactil şi mişcarea, pragul sensibilităţii tactile era mai coborît decît la subiecţii care aveau analizatorul olfactiv nealterat.

Rezultate asemănătoare s-au înregistrat prin metoda estezipmetrică cu un orb-surdomut care pierduse aceleaşi funcţii la vîrsta de 8 ani, mai păstrînd însă unele resturi de auz. La acest subiect pragul senzorial tactil nu cobora în măsura altor trei cazuri, care pierduseră funcţiile auzului,

le 1tAnaniev« G- B-- Vekker, L. M., L o m o v, B. F., I a r m o-o en

cn' ^~ "^-' Pipăitul ca proces de cunoaştere şi muncă, A.P.N. 0-o.a.K., Moskova, 1959.

240

16 — Defectologie 241

văzului şi graiului, foarte timpuriu. Constatările acestea ex-perimentale pot oferi încă o explicaţie despre ceea ce arăta I. A. Socoleanski în privinţa succeselor obţinute cu orbul surdomut, mult superioare fată de cele obţinute cu subiecţii care sufereau numai de surdomutitate.

In condiţii atît de critice pentru organism, cînd trei anali-zatori principali sînt distruşi funcţional, nu numai primul sistem de semnalizare capătă o structurare deosebită, dar şi al doilea sistem de semnalizare se structurează într-o formă originală, nouă, neîntîlnită în filogeneza omului normal. Se elaborează mecanisme 'funcţionale noi, care unesc pipăi-tul cu vorbirea. Mina devine organ de recepţie şi totodată organ de transmisie. Comunicarea verbală, cu ajutorul dacti-lologiei (pipăit şi mişcare simbolică), şi gindirea verbală prin imagini ale vorbirii pipăibile, introduc pe orbul surdomut în iormele lingvistice general-umane de gîndire şi comunicare1. Cunoaşterea la nivelul celui de-al doilea sistem de sem-nalizare prezintă dificultăţi, deoarece toate procesele de gîn-dire au o bază mai puţin diferenţiată în analizatorii din pri -mul sistem de semnalizare. Cu toate acestea, dacă scoarţa cerebrală şi centrii subcorticali nu sînt lezaţi, mişcarea şi tactul se dovedesc a fi suficiente surse de aferentaţie, capa-bile să asigure pe căi noi şi originale modalităţi de adaptare compensatorie; dăm iarăşi ca exemplu cele două oarbe surdo-mute: O. I. Scorohodova şi Hellen Keller, care şi-au însuşit o cultură remarcabilă. Modalităţile de adaptare psihologică vor putea fi mai uşor înţelese dacă vom surprinde aceste fenomene în înseşi relatările făcute de O. I. Skorohodova în lucrarea sa Cum percep lumea exterioară.

Constatările lui I. A. Socoleanski asupra actului de percepere la orbii surdomuţi, a unor obiecte şi fenomene, arată rolul pe care-1 au modificările de temperatură, varia-ţiile undelor de aer şi ale curenţilor reflectate de golurile şi suprafeţele compacte ale obiectelor; de asemenea, rolul stărilor de oboseală asupra clarităţii percepţiei. Localizarea, direcţia şi limitele obiectului în spaţiu devin cu atît mai pre-cise cu cît ele sînt stabilite printr-o percepţie bifacială. Feno-

1 A n a n l e v, B. G., I a r m o l e n k o, A. Y., şi colaboratori, op. cit., p. 33.

nul este pe deplin explicabil, prin participarea în acest proces a ambelor emisfere cerebrale.

Iată cum descrie Olga Scorohodova aceste fenomene:Nu simt absolut de loc lumina cu ochii, dar dacă trec iri'tr-

un s,paţiu care nu este ocupat de nici un fel de obiecte plasate mai sus de capul meu (sau intru pe uşa deschisă), am pe ţaţă senzaţia de parcă m-aş afla sub acţiunea luminii. Este interesant faptul că această senzaţie nu este întotdeauna la fel: în timpul unei dureri de cap sau al unei stări generale proaste sau al oboselii, ea este atît de slabă, încît nu simt întotdeauna spaţiul liber. In timpul unei stări fizice şi psi -hice bune, senzaţia temperaturii înconjurătoare, a mişcării aerului şi a spaţiului liber se intensifică şi mi se pare din nou că simt putină lumină, însă nu cu ochii, ci cu toată faţa" (O l g ia Scorohodova, Cum percep lumea exte-rioară, p. 25).

Percepţia devine mai slabă şi eronată pentru acele obiecte şi fenomene care nu sînt în cîmpul atenţiei, în timp ce obiectele din cîmpul atenţiei se percep cu mult mai clar:

„Trebuie să subliniez că atunci cînd atenţia mi-e con-centrată asupra unui lucru oarecare, percep mai prost cele ce se petrec în jurul meu... Dacă sînt impresionată deose -bit de puternic de vreo carte sau altceva, gîndurile îmi rătă-cesc departe de realitate" (Olga Scorohodova, Cum percep lumea exterioară, p. 140—141).

După conduita lor în procesul percepţiei se constată că unii deficienţi manifestă în pipăirea obiectului o atitudine activă, în timp ce alţii sînt inerţi, pasivi. Este necesar ca la subiecţii inerţi să se dezvolte mişcările de pipăit activ, dezvoltîndu-se totodată conştiinţa existenţei obiectului.

Percepţia unor excitanţi complecşi prin intermediul tutu-ror analizatorilor normali poate contribui la o cunoaştere mai completă a realităţii:

,rNoi percepem lumea înconjurătoare, casele, străzile, oraşul, după poziţia lor în spaţiu. Noi simţim simetria, per-spectiva, simţim însuşi spaţiul, după poziţia lucrurilor ...

Pesemne că în special reflecţia sonoră — ecoul sălilor, al Pieţelor, al străzilor, al trotuarelor •— dă orbului senzaţia de spaţiu. Dar dacă lipseşte nu unul, ci lipsesc două deodată din cele cinci simţuri: văzul şi auzul?

242 243

Şi atunci rămîne o cale de percepere a «marii lumi» . Rămîne aerul, întotdeauna accesibil percepţiei, mişcarea lui'şi direcţia acestei mişcări, temperatura, prezenta mirosurilor etc în afară de ecoul sonor mai există şi un «ecou aerian»' Acesta poate fi şi un val de aer stîrnit de un tramvai, de o maşină care a trecut în viteză. O răbufnire de vînt reflectată de pereţii înalţi ai unei case, sau curenţi de aer abia percep-tibili, care se «reflectă» de case, care curg prin ferestrele des-chise, oberlichturi etc....

Din aceste senzaţii care par mărunte, neînsemnate, se for-mează treptat o reprezentare definitivă, completă, despre lu-mea înconjurătoare" (Olga Scorohodava, Cum percep lumea exterioară, p. 185).

Importanta tactului creşte prin asocierea acestuia cu sen-zaţiile vibratorii şi cu senzaţiile de mişcare care pot fi per -cepute de către orbul surdomut prin cele mai diferite zone senzoriale ale organismului în contactul lor cu lumea exte-rioară: cu obrazul, cu mîna, cu picioarele etc.:

„Mîinile îmi înlocuiesc parţial văzul şi auzul. Dar picioa-rele mele nu joacă în acest caz un rol mai mic. Astfel simt cu uşurinţă cea mai mică înclinaţie a solului, dacă merg pe stradă sau prin parc. Iată de ce, mergînd pe stradă, recunosc cînd mă apropii de capătul trotuarului unde trebuie să co-bor pe caldarîm şi cînd mă apropii de locul unde trebuie să mă urc pe trotuar" (Olga S c o r o h o d o v a, Cum per-cep lumea exterioară, p. 27).

Trebuie observat că în elaborarea reprezentării spaţiului şi a topografiei spaţiale în deplasare, tactul, mişcarea şi vi -braţiile participă ca dominante, schematizînd detaliile şi mo-delînd imagini orientative practice. Reprezentarea spaţiului în întuneric, care pentru omul cu vedere este greu accesibilă, îndeosebi în locuri necunoscute, pentru orbul surdomul repre-zintă „elementul său", în care poate deveni călăuză pentru cei cu vedere. Este aici un proces de adaptare funcţională a tactului, a mişcării şi a vibraţiilor, diferită oarecum de speci-ficul vizual (de lumină),

„Odată o petreceam pe E.A. pînă la locuinţa ei, deoarece în casă era întuneric de tot. Cînd ne apropiarăm de locul unde începeau treptele ce duceau în jos, E.A. m-a apucat cu putere de mînă şi a început să meargă cu multă băgare de seamă. „Nu vă temeţi, treptele nu sînt încă atît de aproape.

244

voi face un semn cînd va trebui să coborîm. Iată treptele" .a făcut lui E.A. un semn convenţional" (op. cit., p. 31). ?1

Datorită marii capacităţi de recepţie rezonatorie de care dispune analizatorul vibrator, orbul surdomut poate realiza Dercepţia unor frecvente şi intensităţi ale sunetului şi ale zaoniotelor care traduse în semnificaţia lor pot constitui ca-nale preţioase de investigare a lumii şi totodată un important material de analiză, de diferenţieri şi de sinteze practice.

Elaborarea sintezei (a semnificaţiei) fiind mai strîns legată de structurile conceptuale, depinde de o serie de factori care în general acţionează şi în cazul orbirii şi care au fost ana-lizaţi de noi; numai că accentul cade în acest caz pe expe-rienţa anterioară, pe fondul aperceptiv, pe unele elemente de cultură însuşite de deficient.

Iată ce spune Olga Skorohodova în acest sens:„La 21 ianuarie am fost la o seară de doliu la I.U.M.E. Şe-

deam în rîndul al doilea de la estradă. Cînd s-a anunţat că adunarea e deschisă, cineva a început să cînte la pian mar -şul funebru de Chopin. Ne-am ridicat toţi în picioare. Ţineam în mînă bereta mea de fetru şi chiar de la primele sunete ale pianului am simţit că prin bereta mea se transmit sune -tele şi încă atît ele bine încît chiar L.S. şi N. au simţit cînd au pus mîinile pe beretă. Toată seara am ţinut bereta în mînă şi simţeam cînd începeau să cînte la pian. Dacă puneam be-reta pe genunchi şi-mi luam mîinile de pe ea, simţeam su -netele mult mai prost" (op. cit., p. 114—115).

Conţinutul procesului de educare la orbul surdomut şi etapele sale metodice.

Munca de educare şi integrare (chiar şi relativă) în viata socială a orbului surdomut se realizează prin dezvoltarea vor-birii şi însuşirea unei profesiuni elementare. Etapele şi căile pentru realizarea acestor obiective dificile au la bază unele legităţi ce decurg din însăşi structura procesului de cunoaş-tere, vorbirea fiind instrumentul de comunicare a unei expe-rienţe concrete generalizată în noţiuni, judecăţi şi raţiona-mente, în istoria educării unor astfel de deficienţi gravi sînt cunoscute cazuri în care nu s-au obţinut rezultatele aştep-tate datorită şi faptului că în procesul educativ s-a pornit direct de la educarea vorbirii şi nu de la elaborarea unei baze senzoriale concrete, nemijlocit legate de obiectele şi tenomenele din procesul cunoaşterii şi al comunicării.

245

Iată cîteva exemple în acest sens: Octavie Maurisot Franţa, (1827—1843), Magnus Olson (1849), Danemarca,' Mirsch August (1855), Germania, care cu toate îngrijirile primite şi cu toată educaţia primită au rămas invalizi.

Chiar şi celebra Laura Bridgman n-a reuşit să-şi dezvolte vorbirea niciodată.

Născută în 1829 la Hanover, New Hampshire, este luată la şapte ani de dr. Samuel Griddley Howe la Perkins Insti-tution din Boston. Aici, deşi i se predau disciplinele şcolare şi activităţile manuale, ea nu a reuşit să-şi dezvolte vorbirea orală; „vorbirea manuală" rămîne mijlocul principal de co-municare. Obiectul de predilecţie cu care se juca era gheata tatălui său, probabil datorită formei şi maleabilitătii pielii, fapt ce corespundea mai bine nevoii de a-şi dezvolta simţul tactil-motor1. După alte opinii (cele ale profesorului Leshaft), ea putea doar să împletească ciorapi şi să repete rugăciunile învăţate2.

In elaborarea unei metodologii speciale de educare a or-bului-surdomut trebuie să se tină seama de o serie de factori, între oare: momentul (vîrsta) la care principalii analizatori şi-au pierdut funcţia, eventualitatea existentei unor resturi de auz şi văz, stadiul în oare se află vorbirea, dezvoltarea psihofizică generală, existenta unor deprinderi de autoser -vire şi de cunoaştere a obiectelor şi fenomenelor etc.

Particularităţile individuale, ca şi existenta unor factori diferiţi la subiecţii orbi surdomuţi, determină diferenţieri şi supleţe în procedeele folosite. Numai în astfel de condiţii se pot obţine rezultate bune în educarea deficienţilor gravi, fără a se absolutiza o metodă sau alta, un procedeu sau altul. Principalul este să nu se încalce legile cunoaşterii, tre-cerea de la senzorial la logic. Tinînd seama de experienţa lui I. Sokoleanski în educarea orbului-surdomut, metodica folosită prezintă în general următoarele etape:

a) cunoaşterea nemijlocită a obiectelor şi fenomenelor lumii obiective;

D ^ BIind în Schoal and Society. In: „A Psychological Study",By Tnomas. »sgi

D Cutsforth Ph. L. America Foundation for the Blind, New-York, 1951.' CA cnn° r ,n^° d o v a ' °- L- C u m P e rcep lumea exterioară. Bucureşti, fcd. b.D.P., 1950, p. 11 (Introducere de I. S o c o l ean s k i).

246

b) însuşirea gestului (gesticulaţiei);c) elaborarea şi folosirea semnului dactil;d) scrierea şi citirea;e) vorbirea.Fiecare din aceste etape are un conţinut, metode şi pro-

cedee speciale proprii, precum şi o atentă organizare în timp.a. Umanizarea şi introducerea deficientului m lumea obi-

ectelor şi a fenomenelor constituie „legea de fier" (1. A. So-coleanski) în procesul educativ, îndeosebi la acei deficienţi care pierd foarte timpuriu principalii analizatori.

Această primă etapă are ca scop realizarea unui proces de umanizare iniţială, prin introducerea deficientului în so-cietatea umană, cu trebuinţele şi satisfacerea lor în formă umană. Sprijinind procedeele de educare pe satisfacerea unor trebuinţe biologice elementare (nevoia de hrană, nevoia de îmbrăcăminte etc.) se elaborează deprinderi şi obişnuinţe umane, civilizate.

Concomitent, deficientul este introdus în cunoaşterea lu-mii imediat înconjurătoare, dezvoltîndu-i-se observarea şi pipăitul activ.

Cunoaşterea intuitivă, în această etapă, urmăreşte: fami-liarizarea treptată a deficientului cu obiectul, diferenţierea trăsăturilor comune mai multor obiecte şi clasificarea lor; percepţia formei, a mărimii obiectelor şi a relaţiei parte-întreg; compararea obiectelor şi a părţilor componente (ase-mănări, deosebiri).

Treptat, pe baza percepţiilor nemijlocite, prin pipăit, se elaborează reprezentări tactil-motorii despre obiectele încon-jurătoare, se formează conştiinţa unei lumi obiective. Cunoaş-terea, ca tehnică de învăluire a obiectului, se bazează pe imitare. Subiectul imită la început, după educator, acţiunile şi modul de învăluire a obiectului. Imitarea are pentru defi -cient un rol deosebit de important, întrucît lipsindu-i con-ştiinţa acţiunii, ea devine un impuls la acţiune şi un model al acţiunii cu obiectul. Imitaţia dezvoltă tendinţa de a repro-duce; totodată, ea modelează tehnica acţiunii de redare (în plastilină, în desen etc.) a formei obiectului.

Intuiţia obiectului, imitarea gestului de reproducere a obi-ectului, combinate cu execuţia conduc la un proces de crea-tţe proprie a modelului intuit. Este necesar ca obiectul rea-lizat să fie comparat cu originalul. De aceea execuţia lui

247

trebuie să se facă în prezenta obiectului şi prin confruntări continue cu acesta, într-o etapă ulterioară reproducerea se poate realiza şi în absenţa obiectului modelat, numai pe baza reprezentării lui. Redarea detaliilor, a proporţiilor dife-ritelor părţi ale obiectului este o operaţie dificilă, care im-pune un exerciţiu îndelungat. Oarba-surdomută I. Vinogra-dova, de a cărei educare s-a ocupat Socoleanski, a execu-tat peste 1000 de obiecte cu peste 10000 de piese (casă, maşină de cusut, combină, stupi, centrifugă, divan, coş, sobă, zaharniţă etc.) (v. fig 30).

b. Gestul se constituie treptat, prin trecerea de Ia percep-ţia şi reprezentarea particularului la redarea generalului: este o redare simbolică de un anumit nivel.Prin acte gestuale, subiecţii pot reda ideea de „masă" de „scaun", de „mamă", de ,,tată" etc., trecînd treptat de la obi-ecte la stările acestora. Gestul, o dată asociat cu obiectul sau fenomenul particular pe care-1 desemnează, are un caracter evocator, putînd conduce la actualizarea reprezentării şi la reproducerea acţiunii pe care o semnifică în lipsa obiectului. Totodată, gestul generalizează, dar este o generalizare practică, elementară.

248

Fig, 31. Oarba surdo-mutâ O. I. Scorohodova cu profesorul ei l. A. Socoleanski

c. Gestul realizează trecerea la semnul dactil, constituin-du-se ca o etapă importantă în dezvoltarea vorbirii dactilo-logice şi mai apoi a vorbirii orale. Treptat şi destul derapid gesturile sînt înlocuite prin dactileme (O. I. Scorohodova foloseşte în comunicarea tactil-motorie un sistem dactil, dar şi un cod de semne convenţionale operative) (v. fig. 31).

Tot atît de uşor se poate comunica şi prin scrierea, prin desenarea pe palmă a cuvintelor prin semnele alfabetului în alb-negru.

După însuşirea semnelor dactile, alfabetul Braille se în-vaţă în general repede, chiar în cîteva ore.

d. Scrierea şi citirea se pot realiza sub următoarele forme:— în sistemul Braille, înţepînd manual hîrtia cu punctatorul; . .-):.i '-V ;< -i;.)'»'.'.--' .„>!

249

Fig. 30. Obiecte executate în plastilină de oarba-surdo-mutâ l. Vinogradova ;>

— in sistemul Braille, scriind la maşina cu caractere: punctiforme;

— scrierea şi citirea dactilă, folosind alfabetul dactilsau un cod de semne convenţionale. Această modalitate esteposibilă întrucît mîna efectuează operaţia unică efectorie şiaferentă, fiind organ de percepere şi de vorbire/ ea scrie şitot e& citeşte.

Din punct de vedere psihologic, cele trei forme de scriere, deşi realizează procesul unic de comunicare, diferă sub as-pectul imaginii motorii şi a travaliului psihic. Chiar şi în scrierea pe calea dactilării, imaginea semnului dactil nu se poate realiza ca la surdomut, desprindă de tact, printr-o re -cepţie vizuală, ci numai în contactul direct epidermic (scrie-rea poate fi pe palmă sau în altă parte dermică suficient de sensibilă).

e. Dezvoltarea vorbirii orale constituie ultima etapă a pro-cesului educativ. Forma de vorbire manuală, dactilologică, deşi este o modalitate practică de comunicare, nu realizează integral procesul de umanizare. Sistemul dactilologic ser-veşte comunicării, dar nu antrenează zonele verbale centrale ale pronunţiei şi nici formaţiile periferice ale analizatorului verbal-motor, ca: laringele, coardele vocale, plămînii, cavi -tăţile nazale şi bucală, buzele.

Care este metoda de elaborare şi de dezvoltare a vorbirii orale? Elaborarea şi dezvoltarea vorbirii orale, ca de altfel şi a vorbirii dactile (manuale) este condiţionată, aşa cum am văzut, de dezvoltarea structurilor concrete, a percepţiei şi a reprezentărilor. Exemplele prezentate mai sus arată că în afara unei baze senzoriale-concrete despre obiecte şi feno-mene, dezvoltarea vorbirii orale este aproape imposibilă, dacă nu formală. Principala acţiune în elaborare a vorbirii orale este pregătirea motorie a organelor implicate în pro-cesul de pronunţie.

Trebuie consacrată o perioadă anumită, necesară exerci-ţiilor de inspiraţie şi expiraţie, exersării laringelui, a limbii şi a buzelor, pentru a se realiza sonorizarea articulaţiei şi diferenţierea sunetelor în vocale şi consoane.

In acest scop se foloseşte procedeul perceperii, pipăirea organelor fonatorii ale interlocutorului prin aplicarea mîi-nii sau a degetelor pe laringe, pe gît, în regiunea glotei, pe buze, pe ceafă, pe vertebre, pe maxilare, pe cavitatea nazală

250

oasă sau pe suprafaţa craniană. Dezvoltarea mecanismelor °Sorfofuncţionale periferice ale vorbirii are în vedere deo-otrivă şi mecanismele asociative centrale care conduc pro-cesele vorbirii orale. Dacă aceste zone nu sînt lezate (cen -trele Broka, Heschl şi Wernike) funcţia motorie, auzul fonematic, precum şi elaborarea semnificaţiei sînt coordonate; ele stimulează normal formaţiile periferice respiratorii şi articulatorii. Şi la aceşti deficienţi, la baza însuşirii vorbirii orale stă metoda fonetică — analitică — sintetică, în general se procedează la însuşirea structurii fonetice a sunetelor şi a legării lor în cuvinte. Totuşi, educarea unor orbi-surdo-muţi de la şcoala profesională specială de nevăzători, la care ne vom referi în continuare, s-a început cu însuşirea globală a cuvîntului şi apoi s-a trecut la analiza sunetelor componente, cu exerciţii de resinteză a sunetelor. Rezultatele au fost bune.

Pentru a se evita formalismul în însuşirea vorbirii orale şi pentru a se spori operativitatea procedeelor folosite, este indicată, într-o primă etapă, asocierea fonatorie (pronunţia) cu expresia vibratorie a organelor efectorii şi cu obiectul concret pe care îl desemnează. In acest complex asociativ se elaborează cu mai multă uşurinţă imaginea verbală, pe baza substratului ei senzorial-concret şi a semnificaţiei.

Experienţa arată că în elaborarea vorbirii orale, părţile de vorbire (substantivele, pronumele etc.) se însuşesc mai uşor decît părţile de propoziţie, iar verbele se însuşesc mai greu decît substantivele.

Cum este şi firesc, noţiunile abstracte se însuşesc mai greu decît cele concrete, iar transformarea însuşirii substan-tivelor concrete în însuşirea de noţiuni abstracte comportă dificultăţi. De exemplu, sat — sătesc. Dacă, însă, astfel de părţi de vorbire sînt incluse în descrieri vii şi atrăgătoare, ele sînt însuşite de deficient cu mai multă uşurinţă (exem-plul oarbei surdomute I.V., care a compus peste 300 de de-scrieri — compuneri — cu astfel de cuvinte).

Organizarea în timp a acestor etape, ca şi durata fiecărei perioade educative, începînd cu introducerea în lumea obi-ectelor concrete şi terminînd cu elaborarea vorbirii, nu se Pot înscrie într-o cronologie prestabilită. Durata elaborării vorbirii depinde de totalitatea factorilor prezenţi mai sus. De aceea ea va fi diferită de la subiect la subiect. Experienţa

ic.urmescu

arată că în unele cazuri, numai pentru prima etapă a fost necesară o perioadă de 7 — 8 ani (L A. Socoleanski). Pentru primele etape durata poate fi, în general, de 2 — 3 ori mai mare decît perioada educării unui copil normal.

Experienţa şcolii româneşti arată că în educarea deficien-ţilor gravi, unele etape pot fi contopite şi, prin urmare, reduse ca durată; alte etape se pot prelungi obţinîndu-se rezultate educative superioare, apropiindu-le de performanţele optime.

Este cazul orbului surdomut V. Adamescu de la Liceul special de nevăzători din Cluj, pentru care învăţarea în -seamnă o pătrundere tot mai adîncă în domeniul cunoaşterii, al ştiinţei.

O experienţă tot atît de interesantă în educarea orbilor surdomuţi se desfăşoară şi la Şcoala specială de nevăzători „Vatra Luminoasă" din Bucureşti.

Orbul-surdomut Amariei Vasile a putut fi educat, însu-şindu-şi şi profesiunea de împletitor de coşuri, printr-o meto-

u etape puţin diferite de cele prezentate aici, aplicată f. Marcu I. de la această şcoală.

Iată cele mai importante momente ale acţiunilor de edu-care şi instruire folosite cu deficientul Amariei Vasile:

— dezvoltarea şi perfecţionarea funcţională a analizatorilor rămaşi intacţi (intuiţie, lucrări manuale, învăţarea alfabetului dactil);

___ dezvoltarea funcţiilor organelor fonatorii, prin exerciţiispeciale;

___ orientarea în spaţiul mic şi formarea unor deprinderide autoservire;

— cunoaşterea nemijlocită a obiectelor din jur;— denumirea obiectelor prin alfabetul dactil şi prin co

respondentul său în sistemul Braille (numai pentru subiecţiimai bine dezvoltaţi). Comunicarea prin acest sistem;

— demutizarea (folosindu-se procedeul pronunţiei globalea unor cuvinte sprijinit pe sistemul Braille şi pe sistemuldactil);

— trecerea de la forma globală la cea analitică a pronunţiei şi însuşirea cuvintelor şi semnelor;

— însuşirea scrierii; exerciţii cu texte în sistemul Klein(în relief), pe care deficientul le transcrie pronunţîndu-leverbal, exersîndu-şi astfel şi vorbirea;

— îmbogăţirea vocabularului în procesul comunicării şial însuşirii cunoştinţelor.

Deşi succesiunea momentelor, ca şi unele procedee speci-fice fiecărei etape, pot fi perfecţionate, trebuie observat ca, în principiu, metodica folosită nu încalcă logica şi nici eta-pele cunoaşterii. Numai astfel pot fi explicate rezultatele practice obţinute cu acest deficient (comunică verbal şi şi-a însuşit profesiunea de împletitor de coşuri).

După o metodică asemănătoare sînt educaţi în prezent, la aceeaşi şcoală, alţi trei subiecţi, dintre care doi mai păs-trează unele resturi de vedere1.

Dezvoltarea tehnicii electronice deschide şi pentru această deficienţă gravă, noi posibilităţi şi perspective, influenţînd calitativ atît vechile metode, cît şi posibilităţile concrete de comunicare cu aceştia. Orice mijloc electronic modern care

1 De educarea acestor cazuri se ocupă prof. Stratomir FI.

Fig. 32. O,

252 253

uşurează legătura cu orbul-surdomut nu trebuie să suprime activitatea educativă de umanizare şi de dezvoltare a cu-noaşterii, ci trebuie să o dezvolte pe baze practice, moderne şi eficiente, prelungind efectele educative în modalităţi caii-tative noi.

Folosirea aparaturii pentru a intra în legătură cu un orb-surdomut în problemele complexe ale cunoaşterii sau în probleme profesionale, presupune mai întîi parcurgerea ace-lor etape de tip integrativ, de la percepţie şi observare la abstractizare; toate acestea fiind rezultatul educaţiei, se obţin numai prin educaţie. Aparatura este utilă numai după ce s-a atins un asemenea stadiu.

Un asemenea aparat electric modern este Electro-Braille, care transcrie în sistemul Braille informaţia desinată comu-nicării cu deficientul. Dispozitivul electric constă dintr-un transcriptor în Braille, ca transmiţător, şi un dispozitiv de scriere în Braille, ca receptor.

Transcriptorul Braille este un adaptor montat pe o clavia-tură de maşină în Braille sau pe o maşină obişnuită. Apăsarea pe tase produce impulsuri electrice, care sînt transformate în puncte în relief Braille cu ajutorul dispozitivului de scriere Braille.

Caracterele scrise în Braille apar în relief pe o bandă mobilă (maşina de scris cu bandă).

In scopul uşurării sarcinii se pune la punct construcţia unei maşini de scris pe foi de hîrtie obişnuită.

Utilizarea aparatului Electro-Braille în procesul de instru-ire şi de comunicare prezintă o serie de avantaje: Electro-Braille înlocuieşte activitatea la tablă. Este folosit ca maşină electrică de stenografiat şi ca teleimprimator pentru nevăză-torii surzi. Aparatul permite transformarea tipăriturilor din alb-negru în tipărituri în relief; este folosit ca dispozitiv de control pentru dactilografii fără vedere, şi pentru transmite -rea informaţiilor scrise de persoanele nevăzătoare1.

Experimentarea şi utilizarea îndelungată a acestui aparat pune probleme teoretice şi practice importante asupra instru-irii şi recuperării într-un timp redus a acestor deficienţi gravi.

CAPITOLUL Probleme psihologice şi pedagogice 1O ale orientării profesionale şi ale încadrării în procesul muncii a deficienţilor de vedere

Aspecte psihofiziologice specifice orientării şi încadrării în procesul muncii a deficienţilor de vedereCunoaşterea de către deficient a specificului unor profesiuni şi a condiţiilor practicării lor Cunoaşterea stării deficientuluijn vederea orien-tării şi a încadrării lui în procesul muncii

Metode folosite în scopul orientării şi al înca-drării în muncă a orbilor şi a ambliopilor

Organizarea corespunzătoare a maşinilor, a operaţiilor de muncă şi a locului de muncă, pentru efectuarea muncii în condiţiile unor noi profesiuni

— Orientarea profesională şi încadrarea în munca pro-ductivă a deficienţilor de vedere au o semnificaţie cu mult mai complexă decît la omul normal.

Activitatea şi munca productivă constituie baza proce -sului compensator, fiind singura cale de umanizare, de recu-perare şi de adaptare la cerinţele vieţii.

Totodată munca asigură deficientului de vedere (ca de altfel oricărui deficient) posibilitatea integrării în viaţa so -cială, independenţa morală şi materială şi echilibrul psiho-logic.

2551Schopper, Han s, Blindenoberlehrer, Electro-Brailler. Bayer

Landesschule fur Blinde.; 8 MQncheu Ift Măria — Ward, str. 41.

Astfel munca devine totodată mijloc şi scop al educaţiei cu implicaţii profund transformatoare în viaţa deficientului!

Schimbarea continuă a condiţiilor sociale din ţara noas-tră, dezvoltarea impetuoasă a industriei, dezvoltarea rapidă a ştiinţei şi tehnicii, noua orientare a învăţămîntului nostru cu precădere spre activităţile practice, impun o îmbunătăţire a sistemului de orientare şi de încadrare în procesul muncii, îndeosebi pentru copiii cu deficienţe.

Problemele noi şi complexe care se pun în prezent în producţie pentru omul normal, nedeficient, capătă forme specifice pentru omul deficient şi îndeosebi pentru nevăzători şi pentru cei cu vedere slabă.

Practica profesionalizării nevăzătorilor şi ambliopilor a dovedit că unele profesiuni clasice sînt in prezent perimate, iar altele sînt contraindicate, întrucît traumatizează analiza-torii cu rol esenţial în procesul compensării deficienţei. Este necesară o diferenţiere mai largă între profesiunile practicate de băieţi şi cele practicate de fete. De asemenea, trebuie introduse noi profesiuni, precum şi noi metode şi procedee adecvate particularităţilor deficienţei; trebuie să se dezvolte o ramură specială a ergonomie!, în scopul adaptării maşinii la particularităţile omului deficient.

Dezvoltarea rapidă a tehnicii moderne în societatea con-temporană, industrializarea şi automatizarea pe scară largă a principalelor procese de producţie atrag după sine o revo-luţionare a raporturilor dintre om şi maşină. Astăzi, în cele mai variate profesiuni intervin tot mai mult sistemele auto-mate de comandă şi telecomandă, cu implicaţii multilaterale în activitatea psihică a muncitorului. Deşi volumul de operaţii se simplifică, acestea devin mai complexe ca funcţii, necesi-tînd participarea unui număr mai mic de indivizi, dar cu aptitudini, priceperi şi deprinderi bine elaborate. Creşte trep-tat ponderea travaliului intelectual în raport cu efortul fizic brut în cele mai multe profesiuni, iar munca fizică dobîndeşte aspecte noi.

In aceste condiţii, producţia şi tehnica efectuării muncii de către deficienţii de vedere nu pot rămîne în urma ritmu-

256

lui dezvoltării producţiei şi a tehnicii efectuării ei de către omul normal. Evitarea rămînerii în urmă a omului deficient impune selectarea şi fragmentarea operaţiilor de muncă, ori-entarea judicioasă şi adaptarea acestuia la maşină şi a maşi-nii la posibilităţile reale ale nevăzâtorului şi ale slab-văză-toiului. Aceste acţiuni sînt importante atît pentru o serie de munci simple, accesibile deficienţilor, cît şi pentru complexul de operaţii tehnologice, în condiţiile unor profesiuni meca-nizate sau automatizate.

Pentru omul normal, numărul profesiunilor a crescut con-siderabil în ultimele 4—5 decenii. Dacă în 1907 statistica înre-gistra 14000 de profesiuni1, astăzi numărul lor este de peste 20 000. După unele cercetări, orbilor şi ambliopilor le sînt accesibile aproximativ 500 de operaţii de muncă (M. I. Z e m -t o v a)2. Numărul restrîns al profesiunilor accesibile deficienţilor de vedere este determinat de înseşi particularităţile deficienţei, de starea fiecărui deficient şi de limitele adaptării lui compensatorii. De acest fapt trebuie să se ţină seama atunci cînd se pune problema unor noi profesiuni pentru orbi şi ambliopi. Astfel, existenţa unor aptitudini speciale, care pot prevala la omul normal în orientarea profesională, în cazul acestor deficienţi este limitată. Existenţa unor apti-tudini .speciale nu poate fi hotărîtoare pentru orbi şi ambliopi decît în cazul cînd acestea se pot realiza nu atît prin anali -zatorul vizual, cît prin ceilalţi analizatori normali. De exem-plu, existenţa unor aptitudini speciale tehnice sau pentru mecanica fină nu pot fi valorificate, întrucît pierderea ulte -rioară a vederii sau slăbirea ei duc la incapacitatea practică a realizării lor. Aptitudinile speciale muzicale pot însă fi valorificate şi dezvoltate la maximum, datorită integrităţii analizatorului auditiv şi a unei relative independenţe a auzu-zului faţă de văz, în cazul profesiunii muzicale, precum şi a antrenării auzului în condiţiile compensării lipsei vederii. Acest fapt poate determina creşterea sensibilităţii auzului

1Baumgarten, F r., Ies exames des aptftudes professionnelles, Paris, 1931, p. 60.

2 Z e m t o v a, M. I., Căile compensării in orbire, Moscova, 1956, p. 402.

17 — Defectologia 257

pentru calităţile specifice muzicale, dacă funcţia auditivă este normală.

Consecinţa esenţială a dezorganizării neurodinamicii cor-ticale, îndeosebi în perioada critică a instalării deficienţei de vedere, care se răsfrînge asupra efectuării celor mai multe profesiuni, este ritmul încetinit al analizatorului motor. Ca analizator de bază în efectuarea oricărei mişcări în pro-cesul muncii, analizatorul motor este lipsit de orientare, coor-donarea şi controlul vederii, total sau parţial.

Lipsa vederii atrage după sine lipsa de coordonare simul-tană cu analizatorul motor în acţiunile complexe, care practic se produc în interacţiune, simultan şi rapid, în succesiunea procesului tehnologic mecanizat sau automatizat. Aşadar, lipsa coordonării vizuale a acţiunii şi a controlului rapid al vederii asupra mişrărilor în lanţ, simultan şi global, cerută de maşină în timpul procesului de producţie mecanizat sau automatizat, face ca maşina, dacă nu este adaptată deficien-ţei, i-o ia înaintea omului deficient, să-1 depăşească, elimi-nîndu-1.

Se impune în acest caz adaptarea celorlalţi analizatori într-un ritm compensator maxim; aceasta însă nu poate de-păşi limita lor specifică de acţiune; selectarea profesiunilor adecvate acestui ritm maxim şi organizarea maşinii în mod corespunzător (butoane automate de comandă, apărători, am-plasamente speciale, semnalizări etc.).

Aceste condiţii prezintă însă limite care pot varia de la o profesiune la alta, de la o operaţie de muncă la alta, datorită specificului participării analizatorilor în interacţiune în efec-tuarea lor; de unde şi sfera mai limitată a lărgirii profesiuni-lor accesibile orbului şi ambliopului, precum şi sarcinile edu-caţiei în elaborarea unor deprinderi complexe şi adecvate de muncă.

Restructurarea neurodinamicii corticale în această deter-minare om-maşină se realizează în cele mai multe profesiuni în mod predominant prin coordonarea tactil-motorie în con-diţiile particularităţilor reflectorii ale acestor analizatori In interacţiune.

în această relaţie ritmul acţiunii motorii este însă înceti-nit, întrucît tactul acţionează printr-o depăşire a organului

258

eîector, succesiv şi într-o perioadă de timp mai lungă declt o poate realiza văzul; în relaţia tactil-motorie funcţia motorie parcă este frînată în posibilităţile sale faţă de relaţia vizual-motorie; acest fenomen este mai accentuat în faza iniţială a formării deprinderilor.

Explorarea tactilă, desfăşurîndu-se predominant analitic, impune un continuu contact nemijlocit şi neîntrerupt cu ob-iectul prelucrat şi cu maşina. Acest contact se pierde cînd e întrerupt, e/ fiind mai greu de reluat pentru orbi şi ambliopi. Or, activitatea la maşinile prevăzute cu sisteme de angrenaj, cu curele de transmisie, cu axe turate, limitează modul de acţiune discontinuă a orbului, şi a ambliopului, dîndu-le ne-siguranţă. Astfel trebuie explicat de ce lărgirea cercului de profesiuni pentru orbi şi ambliopi implică anunr.te condiţii şi vizează numai anumite domenii, accesibile particularită-ţilor compensatoare ale analizatorilor normali, fără a se pierde din vedere şi asigurarea productivităţii muncii. Mişcă-rile discontinue care scapă de sub controlul contactului ne-mijlocit cu obiectul, sau necesitatea deplasării de la un agre-gat la altul, cît şi supravegherea concomitentă a două sau mai multe sisteme mecanice în acţiune rămîn inaccesibile nu numai orbului, dar în mare măsură şi ambliopului, îndeosebi în ambliopia gravă. Faptul că aceste condiţii psiho-fiziolo-gice obiective pot fi relativ depăşite în efectuarea unor pro-fesiuni de către unii deficienţi, se datoreşte antrenării şi dezvoltării unor mecanisme între care acţiunea aferentaţiei suplimentare (A. N. L e o n t i e v}1, la care participă toţi ana-lizatorii în interacţiune, şi îndeosebi auzul, printr-un proces fin de corectare şi de ajustare permanentă, datorită sunetelor produse de mişcările maşinii (în anumite limite), pe calea aferentaţiei inverse. De exemplu, sunetul produs de maşina de cusut sau de maşinile de la secţia de cartona], de ma-şina de rondelat de la secţia'nasturi, semnalizează eficacitatea acţiunii efectuate tactil-motor. In acest mod se conturează tot mai precis în procesul muncii imaginea acţiunii tactil-motorii corecte la maşină. (Sunetul maşinii care merge în gol este diferit de cel al maşinii care lucrează în plin).

'Leontiev, A. N., şiZaprojeţ, A. V., Vosstanavtenie dvl-vanennoi, ADN, Moskva, 194& - . -

259

Treptat, aceste mişcări sînt integrate în sisteme dinamice prin funcţia acceptorului acţiunii, selectînd şi integrînd nu-mai acele mişcări şi acele acţiuni care asigură efectuarea cu succes a operaţiei în procesul muncii. Astfel credem că tre-buie înţeleasă psihofiziologic eliminarea mişcărilor de prisos sau a mişcărilor contraindicate pentru securitatea muncii deficientului, precum şi progresul surprinzător în multe cazuri în conducerea maşinii de către acesta. Privind din acest punct de vedere problema orientării şi încadrării în muncă a orbi -lor şi a ambliopilor, se impune tot mai mult ideea că numai activitatea productivă îi poate arăta deficientului ce poate şi nu poate realiza cu maximum de eficienţă, li indică direcţia în care trebuie să se orienteze, restructurîndu-şi predispozi-ţiile polivalente.

Munca, prin antrenarea psihică multilaterală a deficien-tului, conduce la evidenţa orientării profesionale. In acest sens, organizarea etapei de preorientare profesională în şcoala specială şi a pregătirii pentru muncă, cu durate variabile, In care se realizează dezvoltarea funcţională multilaterală a analizatorilor normali în interacţiune, are un rol deosebit de important în orientarea, pregătirea şi încadrarea deficienţi lor într-o profesiune. (Datele sînt confirmate de rezultatele experimentelor făcute de noi la Şcoala profesională nr. 5 Bucureşti)1,

Cunoaşterea de către deficient a specificului unor profesiuni şi a condiţiilor îndeplinirii lor

ianr. 1/1962, p. 127—137.

260

a mai largă a vederii. Glaucomul infantil în evoluţie (cazul ^evului I.C. de la şcoala de ambliopi)1 poate oferi asemenea situaţii prin diminuarea treptată a vederii, obligînd pe defi-cient să aleagă o muncă în care scăderea vederii poate fi compensată prin acţiunea predominantă tactil-motorie şi au-ditivă. Din acest punct de vedere, în hotărîrea ce se ia asupra orientării şi încadrării în muncă a deficientului şi de care el trebuie să se convingă, un rol important revine examenului medical şi fişei medicale. Concluziile ce se trag au întîietate faţă de predispoziţiile sau preferinţele acestuia. Chiar şi în acest caz trebuie să se ţină seama că o serie de munci pot exercita influenţe nocive asupra organismului deficientului, adîncind starea deficienţei.

în acest sens vom face următoarea clasificare:— Manei care influenţează negativ regiunile periferice

ale analizatorului cutanat, auditiv etc. şi care au importanţădeosebită pentru elaborarea mecanismelor compensatorii(zgomotul puternic, munci la temperaturi joase, munci careatacă sau îngroaşă suprafaţa degetelor sau a palmei etc.).

— Munci care implică influenţa substanţelor toxice (contactul cu mercur, cu plumb, cu benzină cu sulfura de carbonetc.) au influenţă asupra sistemului nervos central, precumşi asupra organismului în general.

— Munci care impun deplasări continue în timpul lucrului, precum şi munci ce impun o poziţie aplecată; aceastaprovoacă o stare de congestie contraindicată în ambliopie.De asemenea, muncile care impun mişcări rapide ale capuluişi care pot traumatiza resturile de vedere etc.

— Munci care impun deplasarea continuă a atenţiei subcontrol vizual; este o sarcină extrem de dificilă chiar şi pentru ambliopii mai puţin gravi.

— Munci care cer punerea independentă la punct a maşinilor, a strungurilor etc.

— Munci care pof produce în mod frecvent accidente.Pentru ambliopi este necesar să se cunoască şi gradul de participare a analizatorului vizual în efectuarea muncii pentru

1 Cazul citat este de la Şcoala de ambliopi din Bucureşti, fiind inclus *n lucrarea noastră: Problemele psihologice şi pedagogice ale scrierii şi citirii la copiii ambliopi, mijloace şi procedee corespunzătoare. In: „Re-vista de psihologie", nr. 3/1960.

261

de

care manifestă interese şi aptitudini. Din acest punct de ve -dere putem stabili următoarea sistematizare:

1. Procese tehnologice sau operaţii care nu cer cu necesitate participarea vederii. (De exemplu: munca de maseur,de tapiter, de lucrător în secţia de cartonaj, de telefonist încentrale cu apel fonic şi tactil, de liftier etc.).

2. Munci care cer un control parţial al vederii, în efectuarea cărora trebuie să fie incluşi, alături de deficienţii de vedere, şi văzătorii; este vorba de o serie de procese automatizate sau de unele munci din domeniul agriculturii.

3. Munci care nu se pot efectua iară controlul vederii şila care nu pot participa deficienţii vizuali. De exemplu, efectuarea unor măsurători, fixarea unor piese în angrenaje complexe, supravegherea şi conducerea simultană a unor agregate etc. Nerespectarea acestor condiţii poate dăuna considerabil resturilor de vedere ale ambliopilor sau poate periclitasecuritatea orbului în procesul muncii.

Sînt operaţii care pentru vederea ambliopilor pot constitui un efort excesiv; orbul absolut le poate efectua însă prin înlocuirea, cu succes, a vederii cu tactul şi mişcarea. De exemplu, confecţionarea unor capsule pentru sticle, pe care se aplică apoi litere, se efectuează de orbi prin folosirea tac -tului şi a mişcării, în timp ce ambliopii, pentru aceleaşi ope -raţii, duc capsulele foarte aproape de ochi. Aceste operaţii impun ambliopului un efort vizual sustiunt. Ei efectuează munca în acelaşi mod ca văzătorii, ceea ce este contraindi -cat, în astfel de cazuri se impune să transferăm deprinderile vizuale în deprinderi tactil-motorii.Unele institute de expertiză a capacităţii de muncă pre-conizează, în astfel de cazuri, folosirea în timpul lucrului a unor ochelari negri, pînă cînd ambliopul îşi formează deprin-derile tactil-motorii, menajîndu-şi astfel resturile de vedere. In acelaşi scop este indicat ca la locul de muncă al ambliopilor gravi să se folosească, între alte procedee, şi procedeu] înlocuirii cifrelor cu notaţii în sistemul Braille.

Ţinînd seama de acţiunea compensatoare a diferiţilor ana-lizatori în procesul muncii, în clasificarea şi accesibilitatea diferitelor profesiuni pentru deficienţii vizuali, trebuie să se Jină seama de gradul de solicitare a analizatorilor.

Acest criteriu se impune şi prin faptul că atît la nevăză -tori cît şi la ambliopi, pe lîngă deficienta primară pot fi aso-

262

ciate şi alte deficiente: orb-hipoacuzic, orb-surd, orb-oligo-fren, ambliop-surd, hipoacuzie sau oligofren, orb sau ambliop cu deficiente motorii etc.

Din acest punct de vedere se poate face următoarea cla-sificare a profesiunilor:

a) Profesiuni care solicită în mod predominant participarea analizatorului auditiv şi care impun integritatea auzuluipentru analizele şi diferenţierile fine ale sunetelor şi zgomotelor (interpreţi de muzică, telefonist!, radiofonişti, acordoride piane, şlefuitori de nasturi etc.).

b) Profesiuni mecanice care solicită acţiunea complexă,în interacţiune, a analizatorilor auditiv, cutanat şi motor.

Unele munci care cer mişcări rapide şi agile impun asigu-rarea maşinii şi organizarea deosebită a locului de muncă (pentru strungari, pentru şlefuitori de nasturi din scoici, pen-tru lucrătorii la maşini semiautomate de făcut cuie, pentru frezorii de la freze cu întrerupător automat, pentru bobina -tori, pentru ţesătorii de la maşinile semiautomate, pentru croitorii de articole cu cusături drepte, ca: saci, saltele, cusă-turi metalice pentru cei ce lucrează la cartonaj şi perii).

263

Fig. 33. Nevăzători la muncă (cartonaj)

»Fig. 34. Nevâzători Ia

muncă (cartonaj)

analizatorului

, de educatori în şcoli de orbi etc.). <i înLn v'"?' ^^ de a^icultură accesibile nevăzătorilor r enrezen t tn" ' "T ^^ r e P r e z e n t ă n v izua le . Ex i s t a t ă h„ P ™ r t , ^^ P e m i i e ° ' ^V™ m a i c l a r ă a ansamblu- ui operaţiunilor de muncă, aprecierea mai corectă a distantelor m diferite împrejurări, a formei şi a modului de muncă cu unele unelte agncole cu care deficienţii înşişi au lucrat înainte de ror^i116™2?0™ Con9enitali P<* efectua unele munci agrişă™^ "M e x e m P l u ' Starea gr iului , turnarea în saci , săparea pomilor, săparea straturilor, creşterea viermilor de£b i S' f hT rea St):Ufurnor etc"' ^ ateliere meşteşugăreşti, orbii şi ambliopii pot lucra ca: tîmplari, curelari, blănari; în

264

ferme zootehnice pot lucra ca mulgători, crescători de ani-male tinere etc. în aceste munci, ca şi în altele, compania văzătorilor este absolut necesară.

3. Cunoaşterea stării deficientului în scopul orientării şi al încadrării lui în muncă

Orientarea şi încadrarea în muncă a nevăzătorilor şi a ambF.opilor nu se poate face declt pe baza unui examen multilteral al condiţiilor medicale, fizice şi psihoiiziologice. Instituţiile care răspund de cercetarea medicală a deficien-tului trebuie să precizeze diagnosticul (evoluţia, gravitatea şi stabilizează sau evoluează spre orbire);

— dacă leziunea a cuprins numai receptorul sau este extins şi asupra segmentului cortical;

— perioada în care s-a produs deficienţa; dacă se păstrează sau nu reprezentările vizuale;

— gradul de elaborare a fenomenului compensator în general şi îndeosebi compensarea prin analizatorul motor, înscopul efectuării operaţiilor profesiunii alese (vechea profesiune, gradul de şcolarizare şi de specializare în muncă etc.).Trebuie reţinut faptul că la nevăzătorii congenitali, reprezentările motorii se elaborează în modalităţi tactil-kinesteziceşi nu în modalităţi vizuale. Faptul acesta are numeroase implicaţii în efectuarea muncii,

O serie de însuşiri cu caracter strict vizual (care pot apă-rea în procesul muncii, cum sînt culorile, transparenţa, refrac-ţia, reflecţia) pot fi percepute şi reprezentate numai prin com-paraţii şi analogii care în unele cazuri nu sînt întru totul adecvate. In acest caz practica are un rol deosebit în formarea acestor noţiuni la nevăzătorii congenitali. Experienţa arată că nevăzătorii care păstrează reprezentări vizuale pot apre -cia mai uşor distanţele în spaţiu şi pot păstra imaginea vi -zuală a operaţiilor la maşini. Aceşti nevăzători se comportă, intr-o^ serie de operaţii ale procesului muncii, ca şi văzătorii (poziţia corpului la lucru, aprecierea distanţelor etc.).

Lipsindu-le vederea, ei îşi concentrează atenţia mai mult decîţ văzătorii, asupra procesului muncii; fenomenul de in-ducţie acţionează mai larg în acest caz. Astfel poate fi expli-

265

ln Specîal

cat faptul că în întreprinderile de nevăzători „Munca orbilor*, „Vatra Luminoasă" etc., accidentele de muncă sînt aproape inexistente la nevăzători, în timp ce văzătorii pot fi uneori accidentaţi (cazul maistrului M.T. de la cartonaj).

Cunoaşterea aptitudinilor şi a dezvoltării lor prin acţiunea exerciţiului prelungit (perioada de pregătire în muncă în vederea orientării într-o profesiune) este o condiţie impor-tantă în orientarea şi încadrarea în muncă a nevăzătorilor şi a ambliopilor.

în experimentele noastre făcute la Şcoala profesională specială nr. 5, folosind fenomenul fotoelectric, s-a putut ur -mări modul în care, sub influenţa exerciţiului şi a activităţii în procesul muncii, un analizator sau un grup de analizatori îşi poate dezvolta eficienţa1. Coborîrea pragului senzorial au-ditiv poate fi explicată, în acest caz, şi prin predispoziţii ana-tomo-fiziologice (este cazul nevăzătorului Ghi. Gh„ compozi-toare şi interpretă muzicală, la care auzul prezintă un înalt grad de specîlizare şi de diferenţieri tonale foarte fine, cali -tăţi care au putut fi dezvoltate prin exercitarea profesiunii). Acuitatea auditivă a acestei nevăzătoare (măsurată în uni -tăţi convenţionale) depăşeşte acuitatea auditivă a celor 35 de subiecţi cu care s-a făcut experimentul (urechea dreaptă 1,50 m, urechea stîngă 3,20 m). Totuşi, pentru acele calităţi auditive neexercitate prin acţiuni specifice profesiunii sale, rezultatele au fost mai slabe (proba diferenţierii topografice auditive a unor limite spaţiale sonore, cercetate prin feno-menul fotoelectric).

Observarea acestui fenomen confirmă valoarea pe care o are exerciţiul în cadrul profesiunii şi care poate prevala asupra unor predispoziţii înnăscute, dar lipsite de efectorul optic. Elevul P. D. din anul al V-lea, orb absolut, şi-a în -suşit, prin exerciţiu sistematic, la un nivel corespunzător de calificare, toate meseriile din şcoală şi, în plus, a satisfăcut şi probele de calificare în meseria de tapiţer, rezervată în prezent numai elevilor ambliopi2.

Unii nevăzători congenitali, îndeosebi cei neşcolarizaţi şi care anterior nu au exercitat vreo muncă, prezintă o

1 Importanţa elaborării diferenţierilor auditive la nevăzători în procesul compensării. In: „Revista de psihologie", nr. 1/1962.

2 Exemplele sînt luate de la Şcoala profesională specială nr. 5 dinBucureşti unde s-au făcut observaţiile şi experimentele.

266

• rtie rnai mare şi au nevoie de o perioadă mai îndelun-1Z£ită în însuşirea unei profesiuni în raport cu nevăzătorii şcolarizaţi şi cu practică în meserie (elevii B. N., I. G., C. P., neşcolarizaţi şi lipsiţi de cele mai elementare deprinderi de autoservire şi de pregătire preliminară pentru muncă, au reuşit doar parţial să se încadreze în procesul de producţie si aceasta numai după îndelungate exerciţii de formare a deprinderilor).

Efectuarea stagiului, cu durate corespunzătoare, în clasa pregătitoare, pentru acomodare şi orientare, are un rol deose-bit de important, îndeosebi în aceste cazuri: în această pe-rioadă se pot ameliora componentele motorii specifice şi conduita generală în procesul muncii, prin exerciţii în care se folosesc cu precădere modelele experimentale.

Pentru efectuarea unor operaţii fine în procesul muncii, trebuie reeducată lipsa de coordonare a mişcărilor capului pe direcţia privirii, precum şi poziţia întregului corp, care la nevăzătorii congenitali sînt cu mult mai deficitare (în acest sens cităm cazul elevei V. R., în reeducarea căreia s-a utilizat pe lîngă munca în atelierele de cartonaj şi de perii ale şcolii, şi educaţia muzicală. Eleva şi-a însuşit tehnica viorii, ameliorîndu-şi astfel în mare măsură lipsa coordonării motorii).

în acelaşi scop s-au folosit şi exerciţii de ritmică în cadrul orelor de educaţie fizică; acestea au avut un efect pozitiv.

Cunoaşterea gradului de solicitare a analizatorilor per-mite luarea unor măsuri de reeducare, paralel cu efectuarea muncii; între acestea consemnăm educaţia fizică special organizată: antrenamentul cu ochelarii fotosensibili contri -buie, de asemenea, la remedierea treptată a poziţiei vicioase a capului şi a mişcărilor de explorare.

In alte cazuri de orbire, îndeosebi în cele provocate de război, deficienţa este frecvent însoţită de tulburări neuro-psihice ca: obosirea sistemului nervos, insomnii, reacţii ne-adecvate la emoţii etc. Acestea influenţează conduita ne-văzătorului în general şi conduita lui în muncă în special, datorită şi supraadăugării unor noi sarcini sistemului nervos.

De aici rezidă necesitatea unei atenţii deosebite în orien-tarea şi încadrarea nevăzătorilor într-o muncă corespunză-toare.

267

Condiţii evident mai grele prezintă deficienţii motori n, amputări, anchiloze etc. Folosirea de către aceşti deficienţi a protezelor constituie, în acest caz, o condiţie esenţială

Unii nevăzători din această categorie muncesc cu SUCCPS în secţia de cartonaj a Şcolii profesionale speciale nr s Pentru efectuarea în bune condiţii a muncii au fost necesare şi unele adaptări ale maşinilor la natura invalidităţii Un exemplu interesant în acest sens îl constituie combinatul profesional U.C.E.C.O.M., ale cărui realizări constituie un model, nu numai la noi în tară, dar şi peste hotare.

4. Metode care pot fi folosite în scopul orientării şi al încadrării în muncă a orbilor şi ambliopilor

întemeindu-ne pe principiul că numai în activitate, in procesul muncii se pun In evidenţă şi se dezvoltă aptitudinile, se formează deprinderile de muncă şi se elaborează meca-nismele compensatorii, este necesar, pentru orientarea şi în-cadrarea în muncă a nevăzătorilor şi a ambliopilor, să se menţină şi să se organizeze perioada de pregătire prelimi -nară pentru profesionalizare. Perioada de pregătire prelimi-nară, care are şi rol de diagnostic în orientare, poate fi orga-nizată, aşa după cum am mai arătat, pe durate diferite, în raport cu vîrsta deficientului, cu gradul de cultură, cu de-prinderile formate anterior etc.

în această perioadă, în activitatea cu deficienţii trebuie să se urmărească, prin exerciţii de complexitate crescîndă, atît dezvoltarea treptată a funcţiei analizatorilor normali, cit şi formarea deprinderilor de muncă.

Folosirea acestei perioade pentru antrenarea deficienţi -lor în cit mai variate tipuri de activitate, care să corespundă viitoarelor profesii, poate oferi o mai largă bază în apreciere a randamentului şi a performantelor într-o profesiune sau alta. Numai astfel orientarea profesională capătă o bază realistă. Problema metodelor ne-a îndreptat atenţia îndeosebi asupra modelelor experimentale.

Modelele experimentale sînt aparate de laborator care imită principiile esenţiale de funcţionare a unor maşini-unelte, mecanisme, instalaţii conduse de om în activitatea

268

productivă, aparate prin care elevii capătă, prin exerciţii anumite, deprinderi asemănătoare celor din activitatea productivă sau aparate cu acţiune evidentă de transfer asupra activităţii respective. In activitatea de cercetare ştiinţifică în

laborator şi în aplicaţiile practice, în procesul de producţie şi în şcoli, aceste modele au fost aplicate în tara noastră de prof. G h. Z a p a n de la Universitatea din Bucureşti. Con-struirea şi adaptarea unor astfel de modele experimentale pentru nevăzători pot servi pentru formarea deprinderilor de muncă la strung, la maşini de găurit, la maşini de scris, la centrala telefonică, la freză, la modele de tîmplărie etc. Nu ne vom ocupa aici detaliat de tehnica şi metodica folosirii lor de către nevăzători şi nici de rezultatele foarte bune obţinute în formarea deprinderilor de muncă şi de transfer. Ele pot fi însă urmărite la Şcoala profesională nr. 15 din Bucureşti. Trebuie precizat însă că, spre deosebire de mo-delele experimentale folosite în cazurile normale, pentru orbi şi ambliopi aceste modele experimentale trebuie astfel con-struite încît să asigure un maximum de securitate şi adaptare la natura deficientei.

Construcţia specială a modelului adaptat deficienţei tre -buie să corespundă, în acest caz, cu construcţia reală a maşinii. Numai astfel este posibilă realizarea transferului de-prinderilor de la model la maşină, în producţie.

Metoda modelelor experimentale poate fi extinsă subformă de jucării mecanice, în grădiniţele de copii orbi şiambliopi, sau sub forma unor modele mai simple, în şcoalaelementară de nevăzători şi ambliopi. Acest fapt ar contribui de timpuriu la dezvoltarea unor aptitudini şi deprinderi,ar uşura orientarea şi încadrarea în procesul muncii a acesteicategorii de deficienţi senzoriali. , .

•

5. Organizarea corespunzătoare a maşinilor, a operaţiilorde muncă şi a locului de muncă pentru efectuarea muncii

în condiţiile unor noi profesiuni

In problema orientării şi încadrării în muncă a nevăzăto-nlor şi a ambliopilor, efectuarea activităţii în procesul muncii, precum şi elaborarea mecanismelor compensatorii ale defi-

269

Y

cienţei se află In interacţiunea fenomenelor, ca un factor de condiţionare şi ca un fapt condiţionat. In această corelaţie munca trebuie concepută nu numai ca scop de producere de bunuri materiale (realizarea unui plan de producţie), dar şi ca mijloc de adaptare şi readaptare la viaţă, în condiţiile concrete ale deficientei.

Conservarea resturilor de vedere şi dezvoltarea eficien-ţei vederii la ambliopi constituie o necesitate imperioasă. Ele impun repartizarea selectivă a deficienţilor la operaţii corespunzătoare în procesul muncii. La ambliopi, de exemplu, trebuie să se tină seama de faptul că, deşi legătoria de cărţi şi cartonajul sînt munci accesibile lor, cei care suferă de keratită nu suportă praful, şi prin urmare, vor trebui orien-taţi spre alte munci sau operaţii.

In acelaşi scop trebuie respectate condiţiile igienice şi materiale corespunzătoare, ca: lumină, aerisire, căldură, spaţiu suficient, poziţie corectă de lucru, alternanta lucrului cu odihna etc.

Este necesar ca la ambliopii gravi să se transfere din timp deprinderile vizuale în deprinderi de muncă tactil-motorii.

Descompunerea operaţiilor complexe de muncă în opera-ţii mai simple permite atît nevăzătorilor cît şi ambliopilor efectuarea unor munci mecanizate şi chiar a unor munci la bandă.

Observaţiile asupra felului cum muncesc elevii Şcolii profesionale speciale nr. 5 din Bucureşti arată că, în timp ce unele operaţii complexe de muncă le sînt inaccesibile, operaţiile simple sînt rezolvate cu succes. Dar şi în acest caz este necesar ca deficientul să cunoască atît procesul tehno-logic în întregime cît şi locul operaţiei pe care el o efectuea-ză, în ansamblul procesului muncii. In acest mod exigenţa faţă de operaţia pe care o exercită creşte, constituind în acelaşi timp o componentă conştientă a exigenţei faţă de obiectul finit, obiect ce-i este cunoscut în ansamblul său.

Pentru preîntîmpinarea accidentelor de muncă şi pentru asigurarea securităţii muncii se impun următoarele măsuri:

— asigurarea agregatelor care expun la accidente prinmontarea unor apărătoare speciale;

— plasarea dispozitivelor de pornire şi oprire a maşiniila îndemîna deficientului;

___amplasarea maşinii şi condiţii optime de spaţiu şi de

__. organizarea locului de muncă şi a uneltelor pentru a seînlesni succesiunea în lanţ a operaţiilor (atingerile succesive tactil-niotorii în înaintarea în operaţii sînt un semnal impor-tant pentru nevăzători, în executarea rapidă a operaţiilor).

în orientarea şi încadrarea în procesul muncii a orbilor si a ambliopilor, problemele de fată sînt îndreptate şi spre cuprinderea unor profesiuni determinate — aşa cum am arătat mai sus — de dezvoltarea tehnicii şi a ştiinţei contem-porane, precum şi de orientarea tot mai pregnantă a învăţă-mîntului spre practică, spre producţie.

Această problemă rămîne actuală şi pentru celelalte cate-gorii de deficienţi.

Iată cîteva profesiuni noi pentru nevăzători şi ambliopi: prelucrarea maselor plastice, confecţionarea unor obiecte de marochinărie, ştantarea şi aşchierea unor piese, acordarea de piane etc. Unele din aceste profesiuni au format obiectul cercetătorilor studenţilor din anul al V-lea al Universităţii din Bucureşti, în colaborare cu profesori de la Şcoala pro-fesională de nevăzători nr. 5 din Bucureşti1.

în concluzie, precizăm că în orientarea şi încadrarea în muncă a nevăzătorilor şi a ambliopilor, ca de altfel şi a celorlalte categorii de deficienţi, trebuie să se ţină seama nu numai de necesitatea însuşirii unei profesiuni la nivelul tehnicii moderne prin care deficientul se integrează activ în viaţa socială, dar şi de influenţele compensatoare pe care le exercită munca şi activitatea asupra acestuia.

In relaţia dintre deficient şi realizarea procesului muncii, elaborarea mecanismelor compensatoare se află în inter-acţiunea fenomenelor, nu numai ca un fapt condiţionat, dar şi ca un factor de condiţionare.

în acest sens, în alegerea profesiunilor potrivit particula-rităţilor deficientei, trebuie acordată o atenţie deosebită mo-dului în care operaţiile din procesul de muncă solicită coordonarea în interacţiune a analizatorilor normali.

1 Ne referim la confecţionarea de blacheuri introdusă în Şcoala pro -fesională specială nr. 5 „Vatra Luminoasă", în urma cercetărilor efectuate de prof. Marcu L, Atanasiu Gh. şi studenţii din anul V, Secţia pedagogie a Universităţii Bucureşti.

271

In efectuarea diferitelor operaţii de muncă se confirmă ideea cu privire la importanţa zonei motorii, care se găseşte în interacţiune cu principalii analizatori implicaţi în efectua-rea muncii. Noile profesiuni şi operaţiile necesare pentru practicarea lor, pentru a fi mai accesibile deficienţilor de vedere, trebuie să permită o astfel de coordonare a analiza-torului motor cu ceilalţi analizatori, incit să redea, în limi -tele posibilului, specificul reilectoriu al analizatorului vizual-rapiditatea şi simultaneitatea (calităţi solicitate îndeosebi în producţie).

Introducerea unor noi profesiuni determinate de dezvol-tarea tehnicii moderne şi de celelalte condiţii analizate mai sus trebuie să ţină seama, în general, de particularităţile pe care le prezintă pierderea vederii şi ambliopia şi, în special, de forma concretă a deficienţei fiecărui caz în parte (evo-luţia bolii sau stagnarea ei, starea generală a deficientului, limitele compensatorii ale celorlalţi analizatori etc.).

în acest sens, problema aptitudinilor speciale capătă aspecte deosebite la aceşti deficienţi, ele fiind limitate de condiţiile concrete ale deficienţei.

în introducerea unor noi profesiuni pentru nevăzători şi ambliopi se pun noi probleme asupra mijloacelor, metodelor şi procedeelor de pregătire şi de desfăşurare a muncii, în acest scop, un rol important îl au modelele experimentale adaptate specificului deficienţei, adaptarea maşinii la posi-bilităţile deficientului (descompunerea operaţiilor complexe în operaţii mai simple) şi transferul deprinderilor vizuale (la ambliopii gravi) şi deprinderi tactil-motorii şi auditiv-tactil-motorii.

Menţinerea şi organizarea sistematică a perioadei de pre-gătire preliminară pentru muncă a nevăzătorilor şi a amblio-pilor constituie o cerinţă obiectivă psihologică-pedagogică şi practică în orientarea profesională a acestor deficienţi.

INSTITUTUL PEBA«««eM 3 ANI CONSTANT*

•liLIOTI CA

Bibliografie

Aids and appliances Fifteenth, Ed. July 1969, June, 1970. American Foundation for tne Blind I.N.C.

ALFRED, ADLER Le Tempe-rament nerveux, Payor, Pa-ris, 1936.An introduction to Development of curriculum for educable mentally retarded msually han-dicapped adolescents. American Foundation forthe Blind 1968.

ANANIEV, B. G., VEKKEB, L. M., IAHMOLENKO, A. V., LOMOV, B. F., Pipăitul ca proces în cunoaştere şi muncă, A.P.N., S.S.S.R., Moskva, 1959.

ANDREI, IOSIF, Celulele foto-electrice şi aplicaţiile lor. Bu-cureşti, Editura tehnică, 1957

ANOHIN, P. K., Rol orientiro-vocino issledovatelskoi reak-ţii v obrazovanii uslovnovo reflexa. Moskva, 1958.

ASRATIAN, E. A., Adaptarea compensatorie a sistemului ner-vos, învăţătura lui Pavlov în

18 — Defectotogie

medicina teoretică şi practică. Bucureşti, Editura ştiin-ţifică. Bucureşti, 1957.

BANGERTER, A., Traitement de l'amblyopie, Charleroi, He-raly, 1953.

BAINGLAS. S., dr. conf. Fizica medicinală, Bucureşti, Edi-tura medicală 1956, p. 608.

BAUMGARTEN, Fr., Leş examens des aptitudes professionnel-les, Paris, 1931.

BALACEANU, C. dr. şi NI-

COLAU Ed., prof.. Contribuţii la cibernetica vederii, în „Of-talmologia", V-VIII, nr. 2, 1964.

BETHE, A., Handbuch d. normal u pothol. physiol. Bd. XV 2 Hăfte, 1931.

BERNAL. J. D., Ştiinţa tn istoria societăţii. Bucureşti, E-ditura politică, 1964

BINET, ALFHED, Psychologie des grands calculateurs et joueurs d'echecs, Paris, 1894.

BONNAC, J. P. et MUR, J, Leş aides visuelles pour amblyopes.

273

•r. Inrwttf

adaptation", nr. 148, Pa-ris, 1968.

DELTHIL, SIMONE, Leş enfants deficients visuels. în: „ReV daptation", nr. 148, Paris, 1968.

WACONESCU, D. G. Studii asupra orbirii si cauzele ei la Azilul Vatra Luminoasă, în: Teze române de oftalmologie, 1936— 1938.

' Dialectica materialistă. Metodo-logia generală a ştiinţelor par-ticulare. Bucureşti, Editura Academiei R. S. România, i 963, p. 36

DOLANSKI, W., Leş aveugles possedent-t-ils le sens des obs-tacles. în: L'annee psy-chologiques. Tom 31, 1931.

FRAISSE, P., PIAGET, J., Trăite de psychologie experimentale. „Presses Univ. de Fran-

; ce", Paris, 1966, voi. VI.•". La Percepţia».

FREUD, S., Introduction â la psychanalyse, Payot, Paris,

-'• 1968.'-". GACHELIN, GABHIEL şi

r 6ACHELIN, NELLY - Leş pro-' blemes de l'insertion sociale de

•*<<•> jeunnes aveugles. în: „Răa-•''-• daptation", nr. 138. Paris,

1967.GEOEGE, KLAUS, Cibernetica si societatea, Bucureşti, Editura politică, 1960. GUY DESCARS, Bruta, Bucureşti, Editura pentru literatura universală, 1969.

HATWEL, YVETTE, Etudes des quelques illusions geometriques

'• tactiles chez Ies aveugles. în: „L'annee psychologiques,"

.•ş» 1960, „Presses Univ. dew France."

flATWEL, YVETTE, Leş handi-.2- capes de la veu: "aveugles et•A atnblyopes". în: „Bulletin de

Psychologie,,, nr. 249, Marş, 1966.

HATWEL, YVETTE, Priva-tion sensorielle et intelligence. în: „Presses Universitaire de France," Paris, 1966.

HOIXIER, H. LAROUSSE, dr. La Readaptation de enfants deficients visuels. Quelques pro-blemes d'orientation. în : „R^a-daptation", nr. 148, Paris, 1968.

HUDSON, HOOGLAND, Po-tenţialii^ dans le control du comportament. L'homme et son avenir. Paris, 1968.

Industrial Arts for Blind Stu-dents, A.F.B. Publications A-rnerican Foundation for the Blind; New York, 1960.

IVANOV, SMOLE1VSKI, A. G., Studii de fiziopatalogia ac-tivităţii nervoase superioare. Bucureşti, Editura ştiinţi-fică şi didactică, 1951.

KOVALENKO, B. I., şi colab., Tiflopedagoghika I.A.P.N., R.S.F.S.R. Moskva, 1962.

KULAGHIN, I. A. Activitatea de cunoaştere a elevilor din şcolile pentru nevăzători, în : Problem/ de pedagogie specială, Bu-

cureşti, Editura didactică şi pedagogică, 1961.

KREINDLER A., acad.. Dinamica proceselor cerebrale. Bucureşti, Editura Academiei R.S.România, 1967.

LAET de H. A., Cum interpre-tam un examen ocular. Bu-cureşti, Editura medicală, 1965.

LAIRY G. C. et LEGEH E. M., L'enfant deficient visuel d'âge prescolaire. în : ,,Rea-daptation", nr. 148, Paris, 1968.

LEPEZ, R. et HOSSELIN, H. P. et LEFAVRAÎS, Y., Des Tests pour Arnblyopes. în: ,,R^a-daptation", nr. 148, Paris, 1968.

LEONTIEV, A. N., ZAPORO-JET, A. V,, Vosstanovlenie dvijenii vanonnoi ruki, A.M.N Moskva, 1948.

L'home et son avenir. Fondation Ciba, Paris, 1968.

MACOVSCHI EUGEN, acad.. Ma-teria vie şi premise ale unei teorii moleculare a memoriei. în: „Studii şi cercetări de biochimie," nr. 3, Bucureşti, 1966.

MANOLESCU, D. şi colab.. Of-talmologia, Bucureşti, Edi-tura medicală, 1959.

MEHES, I., Ophtalmodefecto-logia. Tankonyvkiado, Bu-dapest.

MESCEHEAKOV, A. I., Unele probleme ale imaginii în func-ţie de particularităţile for-

mării psihicului la copilul orb-': surdotni't. în „Analele româ-no-

sovietice", nr. 2, 1961.MONTANDON, A. Cum inter-

pretăm probele funcţionale a-le urechii interne. Bucureşti, Editura medicală, 1965.

MOURANGES, V., Adaptation pro-fessionnelle et sociale des a-veugles dans l'industrie. La Sem. Med., 1965, 20.

MOSKOWITZ, M., General Psy-chology. Boston, Houghton Mifflin Company, 1969.

MUHATOV, R. S., Aparate op-tico-sonore (la orbi). în : „Ştiinţă şi tehnică", nr. 9, 1959.

BîICOLAU, ED., BALACEANU, C., Cibernetica, Bucureşti, E-ditura ştiinţifică, 1961.

OI-ERONs PIEHRE, Recherches sur developpetnent mental des sourdsmuets. Paris, Ed. du--C.N.R.S. 1957.

OLERON, PIEHRE, Pansee con-ceptuelle et langage. Annâe Psychologique Paris, 51-89-120

PARAIPAN, O., dr.. Tulburările de vedere la copil. Bucureşti, Editura medicală, 1963.

PAUL POPESCU-NEVEANU, ,:-• MIHAI GOLU, Sensibilitatea, Bucureşti, Editura ştiin-„„., ţifică, 1970.

PAUL PAHEJVT et CLAUDE GONNET, Leş ecoliers ina-..' daptes, în: „Presses Uni-• î- versitaires de France", Paris, 1968. .•". ,

277

PAVELCU, V,, Procesul învă-ţării în lumina învăţăturii despre reflexele condiţionate, în: „Revista de pedagogie", nr. 2, 1954. PAVELCU, V. Principiul do-minantei, în „Revista de psihologie", nr. 1 — 2, 1955. PAVELCU, V., Psihologie pe-dagogică, Bucureşti, Editura didactică şi pedagogică, 1962.PIEHRE, HENRI, Louis Braitte — inventatorul alfabetului orbilor (1809-1852). Bucu-reşti, Editura ştiinţifică, 1959. PUFAN, C., Surdopsihologia, Bu-cureşti, Editura didactică şi pedagogică, 1972. Probleme teoretice ale ciberneticii. Bucureşti, Editura politică, 1963.Proceedings of the National

Seminar on Service to young-children with visual impair-ment. American Foundation for the Blind, 1969.

RAŢIU, EUGEN, dr.. Asistenţa oftalmologică a copiilor am-bliopi. în: „Revista de oftalmologie," nr. 2, 1964. RAŢIU, EUGEN dr.. Tulburările motilităţii oculare. Bu-c u r e ş t i , E d i t u r a m e d i c a lă, 1970.„R^adaptat ion", revue men-

sue l l e , n r . 152 -1968 , Pa -ris.

HOUZE, MICHEL, Maşinile de citit pentru orbi. în: „Ori-zonturi", nr. 94, 1959.

ROŞCA, ALEXANDRU, De-bilitatea mintală, Editura Institutului psihologic, Uni-versitatea Cluj, 1931 ROŞCA, MARIANA, Psihologia deficienţilor mintali, Bucureşti. Editura didactică şi pedagogică, 1967. ROTH şi colab.. Observaţii în legătură cu instruirea şi educarea unui copil orb-surdomut,

; Probleme de defectologie şi psihopatologie, voi. II, Bu-cureş t i , Ed i tu ra d idac t i că şi pedagogică 1961.

HOTH şi colab.. Date in legătură cu vocabularul unui copil surdomut. Probleme de defectologie, voi. III, Bucureşti, Editura didactică şi pedagogică, 1963. tţROTH, W., Unele probleme alei. Tiflografiei. în: Probleme de defectologie. Bucureşti, E-ditura didactică şi peda-,, gogică, IV, 1964.RUBINSTEIN, S. L., Principiul

i,' determinismului în teoria.' psihologică a gîndirii. în: n Psihologia în U.R.S.S., Bucu-,i reşti. Editura ştinţifică, 1963RUCH, T., FULTON, J., Fi-

ziologia medicală şi biofizică, B u c u r e ş t i , E d i t u r a m e -dicală, 1963.

SCHLOPPER, HANS, Electro-Brailler, Miinchen, 1970.

SCOROHODOVA, O. I., Cum percep lumea exterioară, Bu-cureş t i , Edi tura d idac t i -

i că şi pedagogică, 1950.

SEMEWSKI, N. A., Tiflografia.. în: ,Revista de pedagogie,"

" nr. 10, 1958.SVEHLOV, V. S., Orientarea în

spaţiu a orbilor, Bucureşti, 1953. Traducerea (Ministerul învăţămîntului şi Cul turii) .

POP, ST., DASCALESCU, H., ANASTASIU, GH., GOREA,D. Unele particularităţi ale sistemului de scriere Braille. Editura didactică şi pedago-gică, 1964. în: Probleme de defectologie, IV.

POP, St., ATANASIU, GH., RO-MEO DASCALESCU, GO-RE, D., Cerinţe ale abecedarului pentru orbi. în: Rev i s t a d e p e d a g o g i e " , n r . 2, 1964.

ŞTEFAN, M., Probleme ale compensării vederii slabe. Pro-bleme de defectologie, IV, Bu-cu re ş t i , Ed i tu r a d idac t i c ă şi pedagogică, 1964.

THOMAS, D., CUTSFORTH, Ph,. D., The Blind in school and Society. A. Psychological Stu-dy. American Foundation for the Blind. New-York. 1951.

VANCEA, P., dr.. Rezultatele obţinute în 800 cazuri de strabism convergent. . . în : „Oftalmologia", nr. l, 1956.

VANCEA, P. dr.. Curs universitar de oftalmologie (nepublicat). Bucureşti, 1968

VILLEY, PIERRE, Le monde des aveugles. Essai de Psycholo-gie. Paris, 1914

VILLEY, PIERRE, Le pedagogie des aveugles, Paris, 1922.

VINCENT, (M), Sur le râie du langage ă un niveau ttementai-re de pansâe abstraite. ,în „Enfance", Paris, 1957.

WEIGELIN, E., VUCICEVIC, Z., La v i s ion du grand myope en raport avec l'ăge et la pro-fesion. Ann. Ocul. 1962, 195.

WIENER, NORHERT, Apariţia ciberneticii, în: Cibernetica, Bucureşti, Editura politică, 1963.

WIENER, NORBEHT, Ciber-netica, Bucureşti, Editura ştiinţifică, 1963.

ZAPAN, GHEORGHE, Apli-carea principiilor de organi-zare a stereotipului dinamic în psihologia muncii, în : „Re-vista de psihologie" nr. 4, 1959.

ZEMŢOVA, M. I., Puţi hompen-saţi slepotî, Moskva, 1956.

ZOLOG, N., Selecţiunea şi orien-tarea profesională în raport cu , funcţiile vizuale, Timişoara, 1969.

.,«3/.s'//

Coli de tipar: 17,50Tiraj: 1750 ex. broşate

Apărut: 1973

întreprinderea Poligrafică Cluj,Str. Brassai 5—7

Eepublica Socialistă RomâniaComanda nr, 735/1972—6764

Lei 8,70

Dorin Damaschin - Defectologie

Documents

Transcript of Dorin Damaschin - Defectologie