Domnia lui Cuza

Alexandru Ioan Cuza (sau Alexandru Ioan I; n. 20 martie 1820, Bârlad, Moldova, astăzi în România – d. 15 mai 1873, Heidelberg,Germania) a fost primul domnitor al Principatelor Unite și al statului național România. A participat activ la mișcarea revoluționară de la 1848 din Moldova și la lupta pentru unirea Principatelor. La 5 ianuarie 1859, Cuza a fost ales domn al Moldovei, iar la 24 ianuarie 1859și al Țării Românești, înfăptuindu-se astfel unirea celor doua țări române.

Revoluția din 1848 din Moldova

În timpul "Primăverii Popoarelor", Cuza s-a implicat activ în miȘcarea revoluționară moldovenească. A fost alături de Mihail Kogălniceanu, Vasile Alecsandri, Alecu Russo Și Costache Negri când a fost redactat, în august 1848, programul "Dorințele partidei naționale din Moldova", în Cernăuți.

Se cerea, în afară de împroprietărirea țăranilor Și crearea unui sistem de învățămant obligatoriu, unirea între Moldova Și Țara Românească. Pentru rolul pe care l-a avut a fost arestat Și dus la Viena, însa a fost eliberat.

Înfăptuirea unirii

Unirea Principatelor Române a avut loc la jumătatea secolului al XIX-lea și reprezintă unificarea vechilor stateMoldova și Țara Românească. Unirea este strâns legată de personalitatea lui Alexandru Ioan Cuza și de alegerea sa ca domnitor al ambelor principate la 5 ianuarie 1859 în Moldova și la 24 ianuarie 1859 în Țara Românească. Totuși, unirea a fost un proces complex, bazat pe puternica apropiere culturală și economică între cele două țări. Procesul a început în 1848, odată cu realizarea uniunii vamale între Moldova și Țara Românească, în timpul domniilor lui Mihail Sturdza, respectiv Gheorghe Bibescu. Deznodământul războiului Crimeii a dus la un context european favorabil realizării unirii. Votul popular favorabil unirii în ambele țări, rezultat în urma unor adunări ad-hoc în 1857 a dus la Convenția de la Paris din 1858, o înțelegere între Marile Puteri prin care se accepta o uniune mai mult formală între cele două țări, cu guverne diferite și cu unele instituții comune. La începutul anului următor, liderul unionist moldovean Alexandru Ioan Cuza a fost ales ca domnitor al Moldove și Țării Românești, aducându-le într-o uniune personală. În1861, cu ajutorul unioniștilor din cele două țări, Cuza a unificat Parlamentul și Guvernul, realizând unirea politică. După înlăturarea sa de la putere în 1866, unirea a fost consolidată prin aducerea pe tron a principelui Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, iar constituția adoptată în acel an a denumit noul stat România.

Domnia

Domnia lui Cuza Vodă a fost caracterizată de o nerăbdătoare dorință de a ajunge din urmă Occidentul, dar efortul domnului și al sprijinitorilor săi întâmpină rezistența forțelor conservatoare și a inerțiilor colective. Mai grav, el stă sub semnul provizoratului, căci domnia lui Cuza este percepută ca pasageră; țara a vrut un domn străin, l-a acceptat însă pe cel autohton, dar n-a renunțat la vechea doleanță; în așteptarea contextului prielnic, ea îngăduie un provizorat.

Deşi nu era pregătit să fie domn, iar alegerea sa a părut mai curând surprinzătoare, Cuza sa dovedit un domnitor remarcabil. De o bunătate şi de o cinste rare, în scurta sa domnie de şapte ani a adus în România mari reforme.

Întâi de toate a încercat să facă un lucru la care se opunea statul rus (care în general favoriza bisericile din Orient): secularizarea bunurilor mânăstireşti. Cu veacurile, domnitorii români, şi mulţi dintre boieri, credeau că se împacă de-a pururi cu Dumnezeu, înainte de moarte, făcând daruri mari bisericilor de la muntele Athos, de la Locurile Sfinte din Palestina sau de la Sfânta Ecaterina din Egipt, la Muntele Sinai. Şi încetul cu încetul s-a ajuns la situaţia în care o şeptime din pământul arabil al ţării, sub formă de moşii ale unor mânăstiri zise „mânăstiri închinate” (Sfântului Munte, de pildă), era dedicată acestor mânăstiri străine care avuseseră cu vremea, din epoca fanariotă, dreptul să trimită un egumen de-al lor la fiecare mânăstire pentru a ţine socotelile şi a veghea ca, după ce se păstrau cele de folosinţă traiului călugărilor locului, tot restul, venitul agricol al acestor imense întinderi de pământ, toţi banii aceia să plece la Muntele Athos, în Palestina sau în Egipt.

Demult se spunea în cercurile mai înaintate şi mai liberale că e inadmisibil ca atâta parte din averea ţării să plece an de an în străinătate, chiar pe motive religioase. Se încercase o primădată oprirea acestei „hemoragii”, imediat după revoluţia de la 1821 (administrator al bunurilor mânăstireşti fusese atunci, în Moldova, tatăl lui Vasile Alecsandri); dar, după puţini ani, sub presiunea guvernului rus, ai noştri au trebuit să renunţe. Acum însă, sub Alexandru Ioan Cuza, cu Mihail Kogălniceanu ca prim-ministru, se ia această hotărâre în ultimele zile ale lui decembrie 1863, profitându-se de faptul că la acel moment, ca urmare a războiului din Crimeea, Rusia nu mai este aceeaşi mare putere nestăvilită: parlamentul votează Legea secularizării bunurilor mânăstireşti — am zice astăzi „naţionalizarea”. Bineînţeles că mânăstirile străine, lovite de această măsură, precum şi toţi grecii de la Athos şi de aiurea, au protestat, au asmuţit pe ruşi şi toate marile puteri, dar guvernul lui Cuza n-a cedat. S-au dus tratative ca să-i despăgubim în bani, punând la dispoziţie o sumă de 50 de milioane de franci aur — sumă destul de importantă la acea vreme — dar „târgul” a fost respins cu obstinaţie, aşa că în cele din urmă nu s-a plătit nimic. (Foştii beneficiari nu ne-au iertat nici azi. Când am fost eu însumi la Muntele Athos, mi s-a spus, din surse de toată încrederea, că şi astăzi egumenii greci mai trag nădejde că li se vor restitui bunurile „mânăstirilor închinate”, pe care, chipurile, „le-am furat” acum 150 de ani!).

Secularizarea n-a lovit însă numai bunurile mânăstirilor închinate, ci toate bunurile mânăstireşti şi bisericeşti din ţară, ceea ce a avut consecinţe grave asupra independenţei Bisericii. Preoţii şi monahii de ambele sexe s-au găsit dintr-o dată salarizaţi de stat. Şi mai grav: s-a luat atunci măsuri guvernamentale ţinând de canoanele Bisericii, ca de pildă fixarea unei vârste minime pentru intrarea în călugărie, care a fost rezervată de-atunci numai bătrânilor şi invalizilor — măsuri cu caracter vădit anticlerical, probabil de inspiraţie masonică. Secularizarea i-a permis lui Cuza să procedeze la o primă distribuire de pământuri ţăranilor, nu însă înainte de a fi silit — ca să treacă Legea agrară — să dizolve parlamentul.

S-au împărţit atunci vreo 2 milioane de hectare la peste 500 000 de familii de plugari. Cum însă cu vremea s-a înmulţit populaţia rurală, iar lotul de pământ ce se dăduse fiecărei familii era în orice caz prea mic, situaţia ţărănimii n-a fost ameliorată substanţial de reforma lui Cuza. Mai importantă, din punctul de vedere al consecinţelor, a fost adoptarea codurilor moderne în legislaţia românească. Luând ca exemplu în mare parte Franţa şi Belgia, s-au elaborat coduri moderne: cod civil, cod penal, precum şi legi privind învăţământul modern, alfabetul latin etc.

Poate că nu toată lumea ştie că de-abia din 1863 se scrie la noi în ţară cu caractere latine, înainte scriam la fel ca bulgarii, sârbii sau ruşii, cu litere chirilice, ceea ce dădea impresia în Occident că eram un popor din altă familie decât cea neolatină. Demult se vorbea de o schimbare de alfabet, însă bătrânii nu voiau să înveţe un nou alfabet. S-a procedat aşadar treptat în timpul domniilor lui Mihai Sturdza şi Grigore Ghica în Moldova, şi Alexandru Ghica, Gheorghe Bibescu şi Barbu Ştirbei în Muntenia: s-au introdus cu încetul litere latine printre literele chirilice în actele publice şi prin publicaţii timp de peste 20 de ani. I s-a zis mai târziu, oarecum ironic, „alfabetul de tranziţie”. Obiceiurile vechi nu se leapădă cu una cu două! Sub Cuza Vodă s-a luat hotărârea definitivă şi s-a adoptat alfabetul latin şi la noi — ortografia fiind schimbată de mai multe ori până azi.

O altă hotărâre de mare însemnătate s-a luat sub domnia lui Cuza: alegerea capitalei Munteniei, Bucureşti, drept capitală a Principatelor Unite, în primii trei ani după dubla alegere a lui Cuza, fuseseră două guverne deosebite, la Iaşi şi la Bucureşti. Dar când Principatele Unite s-au prefăcut în „România”, cu un singur guvern, trebuia şi o singură capitală. Oamenii noştri politici de atunci, atât de înţelepţi şi de îndrăzneţi, n-au avut totuşi curajul — politic şi mai cu seamă economic! — de a crea o nouă capitală în orăşelul-graniţă Focşani. Şi au ales deci Bucureştii.

De ce? Mai întâi fiindcă Bucureşti era un oraş mai mare, de două-trei ori mai populat decât Iaşii; era un centru comercial mai important, între Turcia şi Austria, decât Iaşi, aflat într-o poziţie excentrică, în fine, şi mai cu seamă (uitaţi-vă pe hartă), de când pierduserăm Moldova dintre Prut şi Nistru, laşul, care înainte se afla cam în mijlocul Moldovei, acum se afla la doar 15 kilometri de graniţa rusă — cum este şi astăzi faţă de graniţa cu noua „Republică Moldova”. Bucureştiul era deci mai departe de Rusia, puterea de care ne temeam.

Detronarea lui Cuza

Dacă această domnie de şapte ani a lui Cuza a fost atât de înţeleaptă şi de benefică cum am spus, vă veţi întreba „dar de ce a fost răsturnat?”, „de ce a fost adus un domn străin?”. Aici trebuie să dau câteva explicaţii. Mai întâi, exista totuşi în ţară o partidă care găsea că reformele lui Cuza veneau prea repede, că nu eram pregătiţi să acceptăm toate aceste legi în stil occidental; apoi unii mari proprietari s-au temut că va merge mai departe cu împărţirea pământurilor către ţărani; pe urmă, viaţa privată a principelui Cuza era criticată. Dar, mai cu seamă, de multe zeci de ani intrase în mentalitatea acestor şefi politici pe care i-am avut în veacul trecut, că ţara noastră nu va căpăta un statut de ţară cu adevărat liberă, independentă şi de stil occidental decât în ziua când va avea un rege sau un principe dintr-o dinastie străină, pentru a înceta luptele dintre diversele familii mari de la noi, între Ghica sau Bibescu, Cantacuzino sau Mavrocordat. Şi dorinţa de a avea un principe străin era unul din punctele care apărea nelipsit în doleanţele pe care ai noştri le prezentau marilor puteri ca să explice care erau năzuinţele poporului român.

Cuza se angajase să nu stea în scaun decât şapte ani şi să favorizeze alegerea unui domn străin. Se împlineau acum şapte ani, iar Cuza nu făcuse aparent nici un gest, nici un pas către găsirea şi alegerea unui domn străin. Acesta a fost argumentul major pentru care oameni politici din tabere diferite au făcut un fel de coaliţie, lucru care a mirat pe toată lumea. S-au apropiat conservatorii cei mai de dreapta (pentru a vorbi în termeni moderni) de liberalii cei mai de stânga (fraţii Brătianu şi C. A. Rosetti) şi li s-a spus, în mod peiorativ, „monstruoasa coaliţie”. Adevărul este că această coaliţie a fost realizată de masoni. S-a creat chiar o lojă masonică specială pentru răsturnarea lui Cuza, în care au intrat şi conservatori şi liberali, şi s-a pregătit o lovitură de stat cu complicitatea comandanţilor unor unităţi militare. În noaptea de 11/23 februarie 1866, au pătruns în palat un grup de ofiţeri cu pistolul în mână şi l-au silit pe principele Cuza să-şi semneze abdicarea. Cuza s-a purtat extrem de elegant, a iscălit, a plecat a doua zi spre Austria şi niciodată n-a făcut vreo plângere sau vreo încercare de revenire, repetând mereu că şi el dorise venirea unui principe străin. A murit în exil, relativ tânăr, în 1873.

AI. Cuza-secularizarea averilor manastiresti.AI. Cuza-secularizarea averilor manastiresti.

Reformele lui Cuza Reforma fiscală a fost materializată

prin instituirea impozitului personal și a contribuției pentru drumuri, generalizată asupra tuturor bărbaților majori, printr-o nouă lege a patentelor, prin instituirea impozitului funciar și alte măsuri care au făcut ca la sfârșitul anului 1861, în preajma deplinei lor unificări administrativ-politice, Principatele Unite Române să fie dotate cu un sistem fiscal modern. Ar putea fi adăugată, pe plan cultural, „importanta inițiativă a guvernului moldovean al lui Mihail Kogălniceanu, care a instituit, în toamna anului 1860, prima universitate a țării, cea ieșeană.”

Reforma agrară din 1864 a fost o măsură luată de guvernul Mihail Kogălniceanu în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza, prin care țăranii clăcași erau eliberați de obligațiile față de boieri și erau împroprietăriți cu pământ. A fost primul pas către începerea procesului de modernizare a statului roman și, cu toate că a avut numeroase lipsuri, a rupt legăturile cu economia și societatea de tip feudale.

Domnitorul proclama:

„Claca este desființată pentru de-a pururea și de astăzi voi sunteți proprietari liberi pe locurile stăpânirii voastre”.

Abdicarea și exilul

Regimul personal instituit de Cuza după 2 mai 1864 a provocat nemulțumirea liberalilor radicali, care ulterior au făcut cartel cu conservatorii; acest fapt a slăbit pozițiile domnitorului și a animat activitatea monstruoasei coaliții (denumire promovată în epocă de presa favorabilă lui Cuza), hotărâtă să-l înlăture. Complotiștii au reușit să-și realizeze planurile atrăgând de partea lor o fracțiune a armatei (colonelul C. Haralambie, maiorul D. Lecca ș.a.), și l-au constrâns pe domnitor să abdice în noaptea de 10/22–11/23 februarie 1866. La aceasta a contribuit însuși Al. I. Cuza, care nu numai că nu a luat măsuri în privința factorilor reacționari, ci, într-un discurs, se arăta dispus să renunțe la tron în favoarea unui principe străin precum prevedea una din dorințele divanelor ad-hoc din 1857 (fapt susținut și de o scrisoare adresată unui diplomat străin). A fost instituită o locotenență domnească alcătuită din Lascăr Catargiu, Nicolae Golescu și colonelul Nicolae Haralambie din partea armatei. Conducerea guvernului a revenit lui Ion Ghica;

Această abdicare silită putea avea consecințe grave pentru România, pentru că:

1.după înlăturarea lui Cuza, satele au fost înspăimântate că reforma agrară nu va mai avea loc.

2.la 3 aprilie 1866 la Iași a avut loc o demonstrație (orchestrată de Rusia) a Mișcării Separatiste care a cerut anularea unirii Moldovei cu Țara Românească și a promovat un candidat obscur la tronul Moldovei: Nunuță Roznovanu,

3.Poarta Otomană a mobilizat armata la Dunăre pentru a interveni în România, unirea fiind recunoscută doar pe timpul domniei lui Cuza.

-http://ro.wikipedia.org

-http://www.ziare.com/cultura/documentar

-http://www.youtube.com

Proiect realizat de Boacă AndreiProiect realizat de Boacă Andrei

Profesor îndrumator: Visciun Claudiu AurelianProfesor îndrumator: Visciun Claudiu Aurelian