Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”Facultatea de ISTORIE

Domnia lui Petru Rareș(lucrare de seminar)

Coordonator:Lect. univ. dr. Liviu PILAT

Studenți:Opăriuc I. Mihaela căsăt. Antonescu

Onuțu Florin-Constantin Grupa H114

Anul I Licență, Sem. al II-leaIași, 2014

Partea I:

Viaţa şi familia domnitorului Petru Rareș

În istoria Moldovei, a Ţării Româneşti şi a Transilvaniei în primele trei decenii ale

secolului al XVI-lea, întâlnim situaţii destul de complexe. În plan intern luptele pentru

domnie,prin care se dorea o stabilizare a autorităţii sale politice şi a boierilor care urmăreau

propia dominaţie, care de altfel nu pregetau a face apel la forţe străine cărora le cerea ajutor şi se

amestecau în problemele interne ale ţării.

Ştefan cel Mare pe patul de moarte lăsase la domnie pe fiul său Bogdan al III-lea (1504-

1517), acesta a fost urmat la domnie de Ştefăniţă (1517-1527). Acesta când era bolnav la Hotin,

a voit să-i urmeze în scaun Pătru Măjariul (măjar=pescar), aşa era poreclit Petru Rareş după

numele femeii din Hârlău Maria Răreşoaia ce fusese femeia lui Ştefan cel Mare.

Petru Rareş a fost ridicat la domnie cu ajutorul boierimii, ţărănimii cât şi orăşimii, reuşind

să pună capăt decăderii Moldovei, cât şi faptul de a-i salva independenţa.

Marele cărturar Dimitrie Cantemir în lucrarea sa „Descrierea Moldovei” ne dă amănunte

cu privire la alegerea la domnie a lui Petru Rareş şi spune că însuşi mama acestuia s-ar fi

prezentat în faţa boierilor arătându-le un hrisov a lui Ştefan cel Mare din care reiese că „pe ea o

declarase scutită de dări şi pe fiul ei îl recunoscuse drept copilul lui”1; căci se spune că atât de

mult s-au minunat boierii, că de îndată l-au ales domnitorul lor. Cronicarul Ion Neculce în

celebra sa operă „O samă de cuvinte”, povesteşte împrejurările în care a fost adus la domnie

Petru Rareş.

„Când au pus ţara întâi domnu pre Petru Rareş, el nu acasă, ce se tâmplase cu mâjile lui la

Galaţi, la peşte. Şi au trimis boierii şi mitropolitul haine scumpe domneşti şi carătă domnească cu

slujitori, unde l-ari întâmpina, să-l aducă numai în grabă la scaun, să-l puie domnu. Deci el,

întorcându-se de la Galaţi, au fost ajiunsu la Docolina, de au mas acolo cu dzece cară, câte cu

şase boi carul, plin de peşte. Şi piste noapte au visat un vis, precum dealul cel dicee parte de

Bârlad şi dealul cel di-ncoace era de aur, cu dumbrăvii cu totul. Şi tot sălta, giuca şi se pleca, şi

1 Ştefan S. Gorovei, Petru Rareș, Ed. Militară, Bucureşti, 1982, p. 12.

2

se închina lui Rareş. Şi deşteptându-se din somnu dimineaţa, au spus argaţilor săi, celor ce era la

cară. Iar argaţii au dzis : „Bun vis ai visat giupâne; că, cum om sosi la Iaşi şi la Suceava, cum om

vinde peştele tot”. Şi au îngiugat carăle dimineaţa şi au purces Petru-vodă înaintea carălor. Şi

când s-au pogorât în vadul Docolinei, l-au şi întâmpinat gloata. Şi au început a i se închina şi a-l

îmbrăca cu haine domneşti. Iar el s-au zâmbit a râde şi au dzis că „de mult aşteptam eu una ca

aceasta să vie”2. Acest (târgoveţ) nou domn, era fiul binecredinciosului voevod Ştefan cel Mare

şi Mariei- care spune tradiţia se trăgea din neamul boierilor Cernat, stăpâni ai lacurilor din zona

Brateşului.Astfel la 20 ianuarie 1527 având pe atunci ca la 45 de ani a fost înscăunat şi uns ca

domn, la Suceava de către mitropolitul Teoctist al II-lea.

Din neamul Muşatinilor în Moldova se ridică al patrulea, Petru voevod cu nume de

principe. Moldova în momentul înscăunării sale se caracterizează prin frământate conflicte şi

probleme interne şi externe. La 29 august 1526 regatul ungar cade în mâinile otomanilor,

moştenirea acestuia fiind pretinsă de două puteri : voevodul Ioan Zapolya al Transilvaniei ce a

fost încoronat ca rege în 26 noiembrie 1526 şi arhiducele Ferdinand de Halesburg care în

decembrie acelaşi an a fost şi el proclamat rege, fratele împăratului Carol Quintul Sigismund I.

cel Bătrân (1506-1548) în urma încheierii păcii cu otomanii 1525, l-a lipsit de ajutor pe propiul

său nepot Ludovic al II-lea al Ungariei. De partea otomanilor se afla şi regele Franţei Francisc I.

văzându-se asemenea ameninţat de expansiunea habsburgică, era prinsă între Imperiul romano-

german şi Spania, ambele fiind conduse de Carol Quintul. Fiind alături de Imperiul Otoman,

Franţa şi Polonia tocmai pe fondul acestei scindări s-a produs dezastrul de la Mohács diin 29

august 1526. Moldova şi Ţara Românească până atunci se bazase pe sistemul de alianţă cu

Ungaria în lupta antiotomană. Un pilon solid, sau „un scut puternic” al întregii Creştinătăţi

împotriva necredincioşilor”3 era Moldova şi astfel ambii regi ai Ungariei au căutat sprijinul

domnului Moldovei.

În luptele din Transilvania, trece de partea lui Ioan Zapolya, şi victoriile armatei

moldovene de la „Feldioara lângă Braşov (1529) i-a sporit puterea şi i-a adus stapânirea

domeniile Ciceu, Cetatea de Baltă, Unguraş, Rodna şi a oraşului Bistriţa”4.

2 Ibidem, p. 12-13.3 Ibidem, p. 21.4 Istoria Românilor „Manual pt. An IV licee de cultură şi de specialitate”, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1978, p. 113

3

De altfel încrezător în forţele sale, Petru Rareş încearcă să reocupe Pocuţia (Polonia) şi la „ la

începutul lunii decembrie 1530, intrând cu oastea şi ocupând cetăţile şi târgurile mai

însemnate”5, dar la începutul lui august 1531, armata polonă sub conducerea lui Jan Tarnowski,

pătrunde în Pocuţia şi înfrânge armata lui Petru Rareş aceasta fiind nevoită să se retragă.

Hotărâtoare fiind lupta de la Obertyn din 22 august cănd Petru este învins.

Polonii în urma atacurilor făcute de Petru Rareş s-au plâns la Constantinopol sultanului

Soliman acesta trimiţând pe un veneţian Aloisio Gritti să facă cercetări, acesta se cunoaşte că ar

fi trecut în Ardeal, şi că umbla să-i ia locul lui Ioan Zapolya.

Acest Aloisio Gritti, dorea pentru fii lui tronul din Ţara Românească, iar pentru Moldova

îl favoriza pe Ştefan Lăcustă; cunoscând planurile acestuia Petru Rareş l-a dat pe mână ungurilor

care l-au decapitat. Încheie un tratat de alianţă cu Ferdinand de Habsburg în 1535 însă fără a-i

folosi cu ceva căci acestuia îi precede altul încheiat între Zapolya şi Ferdinand în Oradea în 1538

fiind în beneficiul Habsburgilor.

Împotrivindu-se acestor aranjamente sultanul Soliman se hotărăşte să-l pedepseacă pe

Petru Rareş şi astfel în vara anului 1538 cu oaste din peste 200.000 de oameni a ajuns în

Moldova, care era atacată în acelaşi timp şi de polonezi la nord iar tătari la răsărit.

Petru Rareş era hotărât să reziste, însă fiind trădat de boieri, se văsuse nevoit să treacă munţii,

refugiindu-se în cetatea Ciceiului.

În Moldova Soliman a aşezat ca domn pe Ştefan Lăcustă, care în decembrie 1540, a fost

ucis de boierii săi, pe locul lui fiind aşezat un fiu nelegitim a lui Bogdan al III-lea, Cornea ce şi-a

luat numele de Alexandru voevod. În iunie 1540, Petru Rareş se afla la Constantinopol şi

recâştiga încrederea sultanului care îi dădea din nou domnia, cu o mărire a tributului la 12.000 de

galbeni, şi fiind obligat să recunoască Tegina ca raia turcească sub numele de Bender, totodată

fiind obligat să trimeată la Constantinopol pe unul din fii săi Ilieş. Menţinându-se dorinţa

arzătoare de a scăpa de turci incearcă o alinţă cu prinţul Ioachim al III-lea de Brandenburg şi

încheie o alianţă la 1 martie 1542, în secret, îndatorindu-se să sprijine pe acesta în lupta

antiotomană.

Către sfârşitul verii anului 1546 Petru Rareş căzu grav bolnav şi la 3 septembrie îşi dădu

sufletul în mâinile Domnului fiind îngropat la mănăstirea Probota.

5 Constantin C. Giurescu, Istoria românilor, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2011, p. 124.

4

În timpul ocupării tronului Moldovei, Petru Măjarul era căsătorit cu Maria despre care nu

se cunoaşte familia acesteia, dar a avut cu ea trei copii: Bogdan, menţionat în sfatul domnesc în

februarie 1528 şi martie 1534, Chiajna, căsătorită, în iunie 1546, cu Mircea Ciobanul, domnul

Ţării Româneşti şi Ion, mort de copil în 1532”6.La 28 iunie se stinge din viaţă soţia lui Maria

fiind înmormântată la Putna, lângă tatăl lui (Ştefan).

Petru Rareş dintr-o căsătorie anterioară mai avea două fiice pe Ana căsătorită în anul

1531 cu domnitorul Ţării Româneşti Vlad Înecatul şi pe Maria căsătorită cu logofătul Ion

Movilă, ce a avut ca fii pe voevozii Ieremia şi Simeon Movilă, pe Gheorghe şi Ana-Şcheauca şi

Greaca.

După moartea soţiei sale, Petru Rareş se văzu nevoit să-şi aleagă o nouă soţie, şi-şi alese

o prinţesă sârbă, din neamul voevozilor ţarilor Nemanzi, şi anume pe Elena- Ecaterina

Brancanovici despre care se spune că-şi trage rădăcini din „împăraţii bizantini Comneni,

Cantacuzinii, Asăneşti, despoţii sârbi erau strămoşii ei”7.

Din această căsătorie, Rareş a avut patru copii pe Ilieş născut în 1531, Ştefan născut

probabil în acelaşi an, Ruxandra la 1537 şi Constantin născut la 1542 şi despre care se spune că a

murit la Istambul la 26 martie 1554.

De asemenea se crede că dintr-o relaţia străină s-a născut şi Iancu Sasul ce a fost domn al

Moldovei între anii (1579-1582) şi Bogdan-Constantin mort la 1573 pretendent la tronul

Moldovei.

Revenind la Maria care a fost căsătorită cu logofătul Ion Movilă, fiul acestora „Simeon

Movilă sa însoţit cu Marghita (Melania) fiica logofătului Gavrilaş Hâra. Au fost părinţii lui

Mihail (domn al Moldovei), Gavril (domn al Ţării Româneşti), Petru (mitropolitul Kievului),

Pavel (mort de tânăr), Moise (domn al Moldovei), Ion (a cărei fiică Ileana a fost soţia

cronicarului Miiron Costin), ai Teodosiei, Ruxandrei şi Anastasiei”8.

Tabloul votiv de la Dobrovăţ ni-l înfăţişează pe domnitorul Petru Rareş alături de tatăl

său Ştefan cel Mare şi fratele său Bogdan, cu chipuri şi costume identice rezultând din ideia

imperială şi ideia unităţii creştine atât de scumpe lui Ştefan, şi continuate în acţiunile lui Rareş,

cu neînfrânatul lui avânt către fapte, cu constinţa că moşteneşte pe Ştefan cel Mare, cu stăruinţa

6 Leon Şimanschi, Petru Rareș, Editura Academiei R.S.R, Bucureşti, 1978, p. 54.7 Ibidem, p. 268.8 Maria-Magdalena Szekely, Sfetnicii lui Petru Rareș: studiu prosopografic, Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, 2002, p. 221.

5

lui de a apăra toate drepturile marelui părinte, cu dorinţa-i de a juca un rol în istoria universală,

pe care personalitatea lui îl îndreptăţea”9.

Scriind cu admiraţie despre el atât prietenii cât şi adversarii lui, un contemporan de-al său

l-a numit „Moldavus magnus, dux valachorum”, Moldoveanul cel Mare, principele românilor.

Partea a II-a:

Lupta antiotomană a lui Petru Rareș

Moştenirea pe care o primise Petru era dintre cele mai grele: un conflict aproape

permanent cu celelalte ţări româneşti şi complicata chestiune a Pocuţiei, cedată Poloniei în 1509.

Complicaţiile politice din Ungaria, după victoria turcească de la Mohacs, când Zapolya şi

Ferdinand de Habsburg fuseseră proclamaţi concomitent regi, au creat o situaţie nouă în

Transilvania, unde domnii moldoveni deţineau deja domeniile Ciceiului şi Cetăţii de Baltă.

Întrutotul preocupante rămâneau relaţiile cu Poarta, aflată la nivelul maxim al potenţei

sale militare. În aceste condiţii, obiectivele principale ale domniei lui Petru Rareş au fost:

menţinerea şi consolidarea moştenirii lui Ştefan şi independenţa.

În vederea realizării acestora se amestecă în luptele pentru stăpânirea Transilvaniei dintre

Ferdinand de Habsburg şi Ioan Zapolya, sprijinindu-l pe acesta din urmă. El întreprinde mai

multe acţiuni militare în Transilvania, supunându-i pe saşi şi secui şi obţine o victorie strălucită

asupra trupelor lui Ferdinand la Feldioara, în 1529. În urma acestor victorii îşi sporeşte

posesiunile din Transilvania, moştenite de la Ştefan, cu altele noi: Unguraş, Bistriţa, Rodna10.

Petru Rareş mai poartă lupte cu polonezii, pentru Pocuţia. Obţine unele succese, dar, în

cele din urmă, suferă o înfrângere categorică la Obertyn, 1531. Împăcarea cu polonezii e

intermediată de Ioan Zapolya, cu care Petru se afla în relaţii bune. Luptele cu polonezii vor mai

dura până în 1538 când, forţat de împrejurări, Petru Rareş a trebuit să renunţe la pretenţiile

asupra Pocuţiei11.

9 Nicolae Iorga, Istoria românilor prin călători, vol. I, ediția a II-a, Editura Casei Şcoalelor, Bucureşti, 1928, p. 144.10 Constantin C. Giurescu, op. cit., p. 211.11 T. Teoteoi, Petru Rareș, în Istoria românilor, vol. IV, ediția a II-a, coord. Ştefan Ştefănescu et all., Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2012, p. 505.

6

În 1534, rolul lui Rareş în anihilarea aventurierului veneţian Aloisio Gritti este esenţial

determinând începutul conflictului, care va culmina cu ostilităţile din 1538. Înrăutăţirea

raporturilor cu Imperiul turcesc l-a apropiat pe domn de Ferdinand de Habsburg cu care în 1535

el semna o nouă înţelegere, în fapt o alianţă antiotomană12.

Pe măsură ce diferendul pentru Pocuţia a continuat, iar cei doi competitori la coroana

Ungariei, Zapolya şi Ferdinand s-au împăcat la Oradea la 24 februarie 1538, situaţia lui Rareş a

devenit foarte grea. Cercul duşmanilor se strânge împrejurul său: pe de o parte duc pregătiri de

luptă leşii, pe de alta turcii şi vasalii lor tătari, iar în interior întâmpină rezistenţa boierimii.

Dintre toţi, cel mai temut duşman era sultanul Soliman Magnificul, care se pregăteşte să

invadeze Moldova. El era al treilea sultan care călca pământul Moldovei, a opta campanie

imperială condusă personal de sultan avea ca obiectiv îndepărtarea lui Petru Rareş de la

conducerea Moldovei şi numirea unui alt domn. Soliman ajunge cu oştile sale la 15 septembrie

1538 sub zidurile Sucevei. Motivele care l-au determinat pe sultan să întreprindă campania au

fost:

1. încheierea tratatului de alianţă dintre Petru Rareş şi Ferdinand de Habsburg îndreptat

împotriva turcilor;

2. uciderea lui Aloisio Gritti şi a fiilor săi, în urma înţelegerii dintre Ştefan Mailath,

voievodul Transilvaniei şi Petru Rareş;

3. relaţiile încordate dintre Moldova şi Polonia, aliata Porţii;

4. refuzul lui Petru Rareş de a mai trimite tribut sau de a se prezenta personal la sultan

pentru a se explica;

5. opoziţia boierilor care „îl pârăsc la turci” pe Rareş cerându-le alt domn13.

Soliman Magnificul a intrat în campanie împotriva Moldovei, după unele surse, cu circa

200.000 de oameni; la aceasta se adaugă oastea tătarilor din Crimeea, evaluată la 200.000 de

oameni. Puhoiul turco-tătar se revarsă peste Moldova, pricinuind mari pagube. Deşi situaţia e cât

se poate de critică, Petru Rareş nu-şi pierde cumpătul, ci pregăteşte rezistenţa, strângând o

armată de vreo 70.000 de oameni. Dar, deşi s-a străduit să utilizeze cu previzibile semne de

izbândă tactica de hărţuială şi de constrângere a inamicului, să lupte acolo unde se impunea,

Rareş a fost silit să părăsească în grabă tronul14.

12 Ibidem, p. 509.13 Ibidem, p. 510.14 Ibidem, p. 512.

7

Trădat de boierime şi părăsit de toţi, Petru Rareş trece munţii în Transilvania,

adăpostindu-se în cetatea sa, Ciceu, unde l-au întâmpinat soţia şi cei trei copii ai săi, Iliaş, Ştefan

şi Ruxandra. Între timp, turcii şi tătarii pradă Moldova până la Suceava. Boierii, preoţii, poporul

de rând, trimit solie de pace şi iertare la turci, cerând să le dea alt domn. Turcii îl numesc domn

pe Ştefan Lăcustă.

În prima săptămână din octombrie 1538 un complot cu participarea pârcălabului de Ciceu

şi a episcopului Anastasie de Vad, urmărea uciderea lui Rareş şi predarea cetăţii oamenilor lui

Ştefan Lăcustă. Aflând despre aceasta, episcopul Martinuzzi şi voievodul Emeric Balassa cu o

oaste de 12.000 de oameni, trimişi de Zapolya s-au gr bit s înceap ă ă ă la 7 octombrie 1538

asediul Ciceului, pe care Petru Rareş l-a închinat în aceeaşi lună, punându-se sub protecţia

regelui Ungariei.

În cele din urmă, Petru Rareş înţelege că nu va putea redobândi domnia Moldovei cu

ajutorul lui Ioan Zapolya, Ferdinand de Habsburg sau Sigismund I şi că Soliman Magnificul era

cel care controla situaţia din Moldova şi din zonă. În aceste condiţii se adresează pe ascuns

sultanului în a doua jumătate a anului 1539 şi cu porunca sultanului de liberă trecere pleacă din

Ciceu în ianuarie 1540, ajungând la Constantinopol spre sfârşitul lunii februarie. În primăvara

1540, el a fost primit în audienţă la sultan, care i-a promis domnia, fiindu-i favorabilă în

conflictul cu Zapolya, care îi ţinea familia ostatică15.

Evenimentele din Moldova, asasinarea de către boieri a lui Ştefan Lăcustă, numit de

sultan, şi ridicarea la domnie a lui Alexandru Cornea, fără voia lui Soliman, l-au făcut pe acesta

din urmă să-l învestească din nou în domnie pe Petru Rareş.

În cea de-a doua domnie, 1541-1546, Petru Rareş, cu totul schimbat după încercările prin

care trecuse în 1538-1540, şi vădind neobişnuite calităţi diplomatice a căutat să nu mai fie

confruntat cu doi inamici în acelaşi timp, inaugurând o nouă şi abilă politică externă: păstrând

făţiş relaţii prieteneşti cu sultanul, protectorul său, în timp ce în secret căuta să sprijine orice

acţiune antiotomană16.

Chiar şi campaniile purtate de Patru Rareş în Transilvania, în 1541-1544, sub pretextul

ajutorării oştilor lui Soliman Magnificul, au urmărit în fapt redobândirea stăpânirilor sale

transilvănene răpite în vremea pribegiei sale de Ioan Zapolya. În urma unei incursiuni, din 1544,

îşi va realiza parţial planul, primind o parte din fostele sale feude.

15 Ibidem, p. 516.16 Ibidem, p. 517.

8

Partea a III-a:

Arta și arhitectura în timpul domniei lui Petru Rareș

Arta Moldovei din vremea domniei lui Petru Rareș, ca și aceea din timpul voievozilor de

dinaintea sa – Ștefan cel Tânăr și Bogdan al III-lea – continuă procesul de aceeași natură și atât

de puternic conturată în ultima parte a domniei lui Ștefan cel Mare.

În deceniile care au urmat, după înscăunarea ca domn al Moldovei a lui Petru Rareș, în

anul 1527, tradițiile militante ale artei românești au fost reînnodate de fiul lui Ștefan cel Mare,

care a știut să se servească de artă ca de un puternic instrument pentru atingerea țelurilor sale

politice și militare. El voia să restituie Moldovei gloria dobândită de ilustru său tată, dar risipită,

atât de grabnic, de urmașii imediați ai acestuia17.

Diplomat abil, îndrăzneț, Petru Rareș era, în același timp, un autentic cărturar, iubitor de

artă, la formația sa contribuind numeroasele călătorii prin țările Europei. Manifestând un

constant respect pentru vechile instituții ale țării, Petru Rareș, a fost, de la început, preocupat de

refacerea așezămintelor de după stingerea din viață a lui Ștefan cel Mare. Construind noile

mănăstiri Probota, Humor și Moldovița, preocupându-se de înzestrarea și înfrumusețarea

ctitoriilor tatălui său, la Dobrovăț și Hârlău, Rareș a exaltat, în fața contemporanilor puterea

tradiției pentru o Moldovă pe care a înțeles să o servească cu devotament.

Deosebit de dinamică pe planul culturii, epoca lui Petru Rareș a știut să stabilească un

trainic echilibru între tradiție și programul înnoitor al propriilor sale aspirații. În arhitectură au

fost cultivate modele de prestigiu din vremea lui Ștefan cel Mare, de la Putna și de la Neamț în

primul rând, dar nu printr-o copiere servilă, ci prin interpretări inspirate, cu participarea unor noi

elemente decorative, unele preluate din arhitectura contemporană a renașterii transilvănene. Dar

aportul inovator al epocii lui Petru Rareș avea să fie precumpănit în pictură, el conducând la

închegarea unui important capitol al artei românești, de o remarcabilă originalitate.

Principala caracteristică a picturii murale din timpul lui Rareș este îmbrăcarea fațadelor

într-o „împărătească” mantie multicoloră, transformarea monumentelor de arhitectură într-un

suport al programelor iconografice18.

17 Vasile Drăguț, Pictura murală din Moldova, secolele XV-XVI, Editura Meridiane, Bucureşti, p. 21.18 Ibidem, p. 22.

9

După ce a purtat de împodobit cu grijă ultima ctitorie a tatălui său, cea de la Dobrovăț

(1504), primul ansamblu de pictură murală exterioară a fost realizat în anul 1530, odată cu

împodobirea bisericii Sfântul Gheorghe din Hârlău, o veche ctitorie a lui Ștefan cel Mare. Acest

lucru are menirea de a crea o punte de legătură dintre cele două domnii. Două aspecte sunt

esențiale: în primul rând, picturile îmbrăcau în întregime fațadele monumentului într-o

compoziție originală, iar în al doilea rând, programul lor iconografic conținea principalele teme

care, de aici încolo, vor fi regăsite la următoarele ansambluri murale din Moldova19.

Fără îndoială, punctul de plecare al artei epocii rareșiene îl constituie anul 1530, odată cu

rectitoria mănăstirii Probota, la câteva sute de metri de vechiul așezământ afectat de alunecările

de teren. Destinată să devină necropolă domnească, noua Probotă a prilejiut nu numai realizarea

unei admirabile arhitecturi și a unui ansamblu mănăstiresc monumental, dar și realizarea unor

picturi murale de o notabilă frumusețe. Toate aceste calități au făcut din Probota un model al

tuturor celorlalte monumente din vremea lui Petru Rareș, și în condințiile în care picturile de la

Hârlău au dispărut, constituie monumentul-reper pentru înțelegerea programului iconografic al

picturilor exterioare20.

Se observă astfel că scenele exterioare se cuprind între două mari teme: Judecata de Apoi

și Rugăciunea tuturor Sfinților. Celelalte teme sunt: Imnul acatist ăn 24 de cadre, Minunile

Sfântului Nicolae, Arborele lui Iesei, Parabola fiului risipitor, Rugul aprins și cea mai interesantă

Asediul Constantinopolului, imagine-cheie pentru înțelegerea ansamblului pictural. De

asemenea, se remarcă figura egumenului Grigorie Roșca, viitorul mitropolit al Moldovei, văr

primar de pe mamă cu domnitorul. Acesta portret îl regăsim și la Voroneț. Istoricii îl identifică

cu inițiatorul inspirat al decorului mural pictat pe fațadele bisericilor din epoca lui Rareș.

Ctitoria lui Rareș de la Probota a fost concepută de la bun început ca necropolă

voievodală. O spune răspicat o scrisoare târzie, din 1563, a mitropolitului Grigorie Roșca

adresată obștei monahale: „...tot așa m-am nevoit cu multă trudă de am întors...pe Petru voievod

și pe doamna Elena cu copiii de s-au îngropat acolo...”21.

19 Ibidem.20 Ibidem, p. 2521Gheorghe Mândrescu, Grigorie Roșca. Contribuții privind participarea sa la realizarea programului de construcții din epoca domniilor lui Petru Rareș și Alexandru Lăpușneanu în Acta Musei Napocensis, sec. XX, Cluj-Napoca, 1983, p. 528.

10

Privită din afară, necropola sugerează ambiția domnitorului de a egala, dacă nu chiar de a

depăși, construcțiile de la Putna și de la Neamț ale lui Ștefan cel Mare.

Decorată în anii 1532-1534, biserica Sfântul Gheorghe din Suceava a Mănăstirii Sfântului

Ioan cel Nou constituie, alături de Probota, un monument-cheie pentru înțelegerea resurselor

reale a școlii moldovenești de pictură din acea epocă.

Din rândul monumentelor perioadei rareșiene se mai remarcă biserica Mănăstirii Humor,

ridicată la 1530 de către marele logofăt Toader Bubuiog, dar „prin voința și cu ajutorul

blagocestivului domn Petru voievod”. Cea mai de seamă inovație este pridvorul deschis.

Sobrietatea plasticii ornamentale exterioare a fațadelor de la Humor este suplinită cu decorul în

frescă, remarcându-se în mod special scena Asediul Constantinopolului.

Ideea pridvorului deschis de la Humor își găsește o rezolvare mai fericită la biserica

Mănăstirii Moldovița, ctitoria cea mai de seamă a lui Petru Rareș după Probota. Spre deosebire

de Humor, pridvorul are trei arcade mari pe latura vestică, străpunse pe lateral cu arcade mai

mici. Se observă o măiestrie în execuția acestuia, pridvorul comunicând pe toate laturile cu

mediul ambiant22.

În afară de acestea voievodul, doamna Elena sau fiii lor vor ctitori bisericile de la Roman

(1542-1550), Râșca (1542) și Târgu Frumos (Sfânta Parascheva).

Simpla trecere în revistă a temelor care decorează fațadele bisericilor lui Petru Rareș

dovedește că nu este vorba de o decorare întâmplătoare, ci de una în care alegerea subiectelor și

plasarea lor au presupus experimentare, elaborare și în cele din urmă, finalizarea într-un program

artistic bine închegat.

Aplecându-se asupra realităților politice și sociale ale Moldovei din secolul al XVI-lea,

cercetătorii au evidențiat noi aspecte care scot în evidență sensul alegoric al acestor teme. Astfel,

în reprezentarea scenei Asediului, de la Humor, s-a observat că luptătorul creștin care dă lovitura

de grație comandantului cavaleriei dușmane, figurat ca un turc, este un român căci boneta pe care

o poartă este cea tipică demnitarilor Moldovei din secolele al XV-lea și al XVI-lea. Implicarea

neechivocă a unui demnitar de la curtea lui Petru Rareș în lupta dusă în Constantinopol, care prin

extensie devenea cetatea Sucevei, împotriva turcilor, conferă scenei Asediului o semnificație

deosebită. În corelație cu scena Imnului acatist închinat Fecioarei Maria, zugravii invocau

ajutorul Maicii Domnului în lupta antiotomană a Moldovei23.

22 Vasile Drăguț, op. cit., p. 27.23 Ibidem, p. 28.

11

De asemenea, în monumentala scenă a Judecății de apoi de pe fațada vestică a

Voronețului, pictat cu grija mitropolitului Grigorie Roșca, întâlnim grupuri de musulmani

condamnați focului veșnic. Aluzia este evidentă, mai ales că între aceste grupuri apar și tătari.

Tot la Voroneț, această „Capelă Sixtină” a Răsăritului, vedem concentrate elementele

cele mai evidente de mobilizare a credincioșilor împotriva păgânilor. Odată cu a doua domnie a

voievodului, programul iconografic devine cu adevărat un manifest antiotoman. De asemenea,

sunt surprinse elemente tradiționale precum: cobza moldovenească în mâinile Proorocul David,

lavița pe care stau așezați cei 12 Apostoli la Judecată, fluierul, buciumul, cimpoiul, diferite

modele geometrice și florale specifice artei moldovenești din acea epocă.

Culorile picturilor sunt vii și trainice, fiind arhi-cunoscut „albastru” de Voroneț, acestea

surprinzând foarte bine culoristica plaiurilor înconjurătoare ale bisericilor. Astfel, Josef

Strzygowski aprecia că „Voronețul, Humorul, Moldovița...sunt capodopere de poezie arhaică”.

Iar mai târziu Paul Henry susținea că „pictura exterioară constituie ceea ce Moldova a produs

mai personal și mai original; nu numai ordonarea acestei picturi, dar și interpretarea motivelor

obișnuite și introducerea de teme inspirate de folclor trădează o gândire proprie, o veritabilă

școală locală...”24.

Din tot ceea ce s-a ridicat în timpul domniei lui Petru Rareș în domneniul arhitecturii

civile se păstrează integral doar casele domnești de la Probota și de la Bistrița. Exceptând aceste

construcții, voievodul a fost preocupat de întreținerea celor vechi, a cetăților și a reședințelor

domnești ale domnilor anteriori. Din corespondența lui Rareș cu orașul Bistrița știm că voievodul

era preocupat în 1529 de repararea cetății Neamț, apoi la cetatea Hotinului și construirea unui

fort la Soroca25.

Tot ca o preocupare a domnitorului de întărire a sistemului defensiv de fortificații trebuie

considerată și împrejmuirea mănăstirilor sale (Probota, Moldovița etc.) cu ziduri de apărare,

prevăzute cu metereze și drumuri de strajă și cu turnuri la colțuri.

Creația artistică a Moldovei din timpul lui Petru Rareș poate fi urmărită și în broderie, în

miniatură, în sculptură în piatră sau lemn, în argentărie, dar niciunul din aceste domenii nu a

atins realizările din pictură. Sculptura în piatră continuă să rămână pe mai departe o anexă a

24 Sorin Dumitrescu, Chivotele lui Petru Rareș și modelul lor ceresc, Editura Anastasia, Bucureşti, 2001, p. 112. 25 Leon Şimanschi (coord.), Petru Rareș, Editura Academia R.S. România, Bucureşti, 1978, p. 178.

12

edificiilor laice și religioase. Portalurile și ancadramentele ușilor, mulurile ferestrelor sunt

realizate și în această perioadă de pietrarii transilvăneni sau polonezi26.

Cioplirea în piatră a stemelor, a pisaniilor și a lespezilor funerare constituie însă apanajul

pietrarilor locali. Motivul principal al stemei Moldovei – capul de bour – care trebuia să

împodobească orice construcție a domniei, primește interpretări variate. Între acestea domină

însă sculptura în relief puternic cum este pisania cu stemă de la Probota. Unicat este pisania cu

mici ghirlande de la biserica Sf. Dimitrie din Suceava, model regăsit doar în Capela Sixtină, pe

una din balustrade, conceput de renascentistul Mino de Fiesole.

Sculptura pietrelor funerare din vremea aceasta, cele din necropola domnească de la

Probota reiau vechea schemă a vrejului meandric împletiti într-o formă de inimă, dar stilizarea

motivelor vegetalo-florale pierde din caracterul ei geometrizant caracteristic ultimilor decenii ale

secolului al XV-lea. Se anunță, astfel, o nouă viziune decorativă a lespezilor funerare,

manifestată prin trecerea de la abstract la concret.

Aceeași tendință spre concret se evidențiază și în sculptura lemnului care împodobește

locașurile de cult: iconostase, strane, jilțuri. Motivele ornamentale erau formate din elemente

vegetale (mănunchiul de frunze cu nervuri, conurile de brad), sau împletiturile combinate cu

frunze de trifoi și rozete.

Elemente zoo- și antropomorfe întâlnim în sculptura în lemn din perioada aceasta doar pe

un jilț de la biserica Voroneț. Scena reprezintă o vânătoare în care sunt figurați oameni și

animale27.

Rivalizând așadar ca proporții cu înfăptuirile domniei lui Ștefan cel Mare, creația artistică

a perioadei rareșiene reușește, totodată, să adauge realizărilor de până atunciatribute noi,

asumându-și astfel individualitatea pe care i-o reclamă însuși spiritul dominant al dezvoltării

istorice generale. Costruirea Probotei a însemnat, nu numai o nouă necropolă voievodală, ci și

afirmarea intenției domnului de a asigura membrilor familiei sale dreptul exclusiv de succesiune

la tron, iar depășirea unor limite ale edificiilor anterioare prin soluții structive și ornamentale noi

materializa preocuparea de a i se recunoaște calitățile de cel mai vrednic urmaș al marelui Ștefan.

Sublinierea autorității monarhice asupra tuturor categoriilor societății feudale era realizată, în

pictură, prin marile teme ale Arborelui lui Iesei și a Ierarhiei cerești.

26 Ibidem, p. 179.27 Ibidem, p. 180.

13

Mai mult decât veleități absolutiste ale domnieie este subliniată, în pictura exterioară de

la bisericile Probota, Humor, Moldovița și Voroneț, ideea neatârnării țării. Apelul la rezistența în

fața pericolului otoman, a „păgânătății”, invocarea ajutorului divin în lupta antiotomană și

sugerarea sfârșitului indubitabil al dușmanilor țării în focul mistuitor al Judecății de apoi

implicau arta în problematica politică imediată28.

Reflectând imperativele majore ale epocii, în forme specifice artei, creația plastică a

vremii lui Petru Rareș continua și dezvolta, totodată, întregul tezaur al originalei experiențe

românești.

Bibliografie

28 Ibidem, p. 181.

14

1. ***Istoria României, manual pentru anul IV licee de cultură și de specialitate, Editura

Didactică și Pedagogică, București, 1972;

2. Drăguț, Vasile, Pictura murală din Moldova, secolele XV-XVI, Editura Meridiane,

București, 1983;

3. Dumitrescu, Sorin, Chivotele lui Petru Rareș și modelul lor ceresc, Editura Anastasia,

București, 2001;

4. Giurescu, Constantin C., Istoria românilor, Editura Enciclopedică, București, 2011;

5. Gorovei, Ștefan, Petru Rareș (1527-1533; 1541-1546), Editura Militară, București, 1982;

6. Iorga, Nicolae, Istoria românilor prin călători, vol. I, ediția a II-a, Editura Casei

Școalelor, bucurești, 1928;

7. Mândrescu, Gheorghe, Grigorie Roșca. Contribuții privind participarea sa la realizarea

programului de construcții din epoca domniilor lui Petru Rareș și Alexandru Lăpușneanu

în Acta Musei Napocensis, sec. XX, Cluj-Napoca, 1983.

8. Szekely, Maria-Magdalena, Sfetnicii lui Petru Rareș, Editura Universității „Alexandru

Ioan Cuza”, Iași, 2002;

9. Șimanschi, Leon (coord.), Petru Rareș, Editura Academiei R.S. România, București,

1978;

15