Capitolul 1-Suicidul in istoria omenirii(pagina 5) Din toate timpurile oamenii au incercat sa-si exercite „dreptul” de viata

sau de moarte privitor la propria existenta, in diferite epoci istorice, pe arii geografice diverse, conceptiile despre sinucidere au fost influentate de factori culturali, spirituali, psihologici.

In societatile primitive chiar si in epoca contemporana sunt bine primite sacrificiile vietii acelor membri ai tribului care ar putea deveni o povara, cauzata de boala sau de varsta inaintata, pentru restul comunitatii. Astfel de exemple au fost citate in legatura cu triburile de eschimosi, cu cele din Samoa sau ale indienilor din America de Nord sau Canada. Acest tip de comportament a si primit o precizare terminologica in opera lui Durkheim, fiind clasificat in categoria suicidului altruistic (op cit Durkheim).

O trecere in revista a celor mai importante momente din istoria milenara a suicidului arata schimbarile de atitudine fata de acest tip de moarte din diverse culturi, precum si in diverse perioade ale civilizatiei. Suicidologi si tanatologi de renume mondial (Faberow, 1975; Schneidman, 1985; Van Hoof, 1990; Stillion, 1996) au adunat datele cele mai semnificative despre autoliza din istoria civilizatiei. Comportamentul autodistructiv se poate studia din exemplele oferite in Vechiul Testament, suicidul in Grecia si Roma antica, suicidul in opera crestinismului timpuriu, suicidul in societatea seculara, suicidul in tarile apartinand civilizatiei Orientului (op cit Toynbee, A.,J., 1997, Studiu asupra istoriei, Humanitas, Bucuresti).

(pagina 6) In Antichitate, evreii condamnau sinuciderea, astfel ca in Biblie, in Vechiul Testament sunt mentionate doar 4 cazuri de sinucidere, realizate in circumstante legate mai mult sau mai putin de situatii de razboi (Saul, regele Saul si sclavul sau Ahitofel). Singurul caz de sinucidere relatat in Noul Testament este cel al lui Iuda iscarioteanul. Expresia verbala in limba ebraica pentru sinucigasi este exprimata astfel: „acela care se distruge pe sine cu buna stiinta”.

In Grecia, in Antichitate sinuciderea era interzisa. Cadavrul sinucigasului era privat de ritualul de inmormantare, iar mana dreapta a acestuia, taiata si inmormantata separat. Totusi, stoicii erau partizanii declarati ai sinuciderii.

In Roma antica, doar in perioada de decadenta suicidul a devenit mai numeros, poate si datorita influentei lui Seneca: “a te gandi la moarte inseamna a te gandi la libertate”. Acest act le era interzis sclavilor sau soldatilor romani, a caror viata era la dispozitia statului.

In India, incepand cu Antichitatea, sub influenta considerabila a brahmanismului oameni din randul populatiei se sinucideau frecvent in cursul anumitor sarbatori religioase. Tot in Asia, in China, de exemplu, prin sinucidere se urmarea perfectiunea sau atasamentul la o idee sau un maestru. De exemplu, 500 de discipoli ai lui Confucius s-au aruncat in mare in semn de protest pentru distrugerea cartilor lui. Japonia a cultivat de secole un cod special al onoarei, care s-a perpetuat pana in timpurile noastre, continand printre altele si o tehnica aparte de sinucidere in cadrul ritualului sepukku (kara-kiri).

In Galia sau Germania traditia sinuciderii era strans legata de credinta intrarii in Walhalla. Vaduvele se sacrficau pe mormantul sotilor disparuti in lupta.

Cultul dacic al lui Zamolxis presupunea ritualul de sacrificii, liber consimtit din partea celor mai viteji luptatori.

(pagina 7) Crestinismul a interzis categoric sinuciderea, mergand pana la refuzul inmormantarii celor care au trecut peste aceasta interdictie. Sf Augustin, in sec V, a condamnat sinuciderea, considerand acest act mai pacatos decat o crima, intrucat cel ce se sinucide isi condamna sufletul la chinurile vesnice ale iadului (Makiven, I., H., 1997: On suicide in European countries. Some theoretical, legal and historical views on suicide. Acta universitatis, stockolmiensis)(Tyrode, Y., 1998: Aspects medico-legaux du suicide. Neuro-psy, Numero special, Avril, pp 51-56)

Toma d’Aquino a introdus notiunea de “suicid patologic”, bolnavul psihic care se omoara fiind deculpabilizat(Moron P. 1987: Le suicide. Presses Universitaire de France. 4-e Ed Paris).

In secolele XII si XIII, erezia cathara, printre altele a incitate “Perfectii” sa realizeze “suicidul sacru”. Represiunea a fost violenta: cadavrele acestora erau expuse oprobiului public in piete sau la raspantii de drumuri.

In perioada Renasterii au aparut noi aparatori ai sinuciderii, dar dupa declansarea Reformei, protestantismul s-a declarat contra legitimitatii suicidului. Martin Luther leaga comiterea sinuciderii de neascultarea poruncii a 5-a “Noi nu vom scurta sau rani viata noastra, ci o vom considera ca pe un dar din partea lui Dumnezeu, si o vom folosi pentru Gloria lui Dumnezeu.”

Iluminismul deplaseaza conceptia despre suicid dinspre latura religioasa si morala spre cea patologica, subliniind prezenta tulburarii sufletesti sau psihice in declansarea autoagresiunii.

Spiritul Enciclopediei turmenteaza din nou conceptul despre suicid. Astfel, pentru d’Alembert sau chiar Diderot sinuciderea devine un fel de zalog al libertatii individuale, iar aparitia, in 1774, a romanului lui Goethe, “Suferintele tanarului Werther”, a declansat o adevarata moda a sinuciderilor la tineri, nu numai in Germania, ci si in alte parti ale Europei.

Influenta filosofilor iluministi s-a repercutat in schimbarea de atitudine in privinta comportamentului autolitic, renuntandu-se treptat la atitudinea legiuitorului de a condamna penal acest tip de conduita. “Decriminalizarea” sinuciderii in Europa a inceput in 1786 in Toscania, continuand in Franta (1791) si Prusia.(pagina 8) Razboaiele napoleoniene au raspandit apoi de-a lungul Europei aceasta decriminalizare: in Tarile de Jos, in Norvegia (1842), in Germania. Tarile din Estul si Sudul Europei, precum si Marea Britanie si-au schimbat legile in acest domeniu doar in acest secol.

In secolul al XIX-lea, numarul sinuciderilor creste semnificativ , in aceasta crestere fin incriminati factori sociali, culturali, economici, demografici. Atat in Anglia, cat si in America se organizeaza grupuri de sinucigasi, care raspandeau conceptii ce nu sunt departe de actele initiate care in zilele noastre militeaza pentru aplicarea euthanasiei.

Scoala Psihiatrica Franceza, in primul rand Esquirol descrie sinuciderea din punctul de vedere al “alienistului”, considerand ca cei ce comit acest lucru sufera de o boala psihica(Scheps, R. 1998: La fabrication de la mort, Institut Syntheldor pour le progres de la connaissance. Le Plesis- Robinson)

Freud a publicat doua opere importante pentru intelegerea sinuciderii ca si o boala psihica. Prima este “Doliu si melancolie” (1917), a doua este “The Ego and The Id”(1923). Freud dezvolta nu numai conceptual de agresivitate returnata spre Ego, ci si

conceptual de Thanatos, caracteristic instinctului mortii (Freud, S. 1995: Totem si Tabu, ed Mediarex, Bucuresti).

Dupa cel de-al doilea razboi mondial a aparut suicidologia ca o disciplina de sine statatoare, in cadrul tanatologiei. Personalitatea cea mai proeminenta in acest domeniu e E. Schneidman, profesor de tanatologie la Universitatea din California, care a stabilit in 1958 primul centru de preventie a suicidului din SUA: Los Angeles Suicide Prevention Centre.

In Europa functionau deja centre de preventie suicidului in tari ca: Austria, Marea Britanie, Franta, dar metoda americana de interventie in criza a devenit, in scurt timp, un model de abordare a comportamentului suicidar in contextul mai amplu al crizei existentiale.