Documentarea în jurnalism Dona Tudor  

Volumul Documentarea în jurnalism (Bucureşti: Editura Tritonic, 2011), coordonat de Ilie Rad, este, în peisajul editorial de specialitate, unic şi deloc surprinzător. Cartea apare într-un moment în care jurnalismul românesc se află la un punct de răscruce. Într-adevăr, în subtila glisare dintre real şi virtual, volumul Documentarea în jurnalism se transformă într-un autentic manual de conduită profesională. Alcătuit, în cea mai mare parte, din comunicările prezentate la al ix-lea Simpozion Naţional de Jurnalism, cu participare internaţională, care a avut loc la Cluj-Napoca, în perioada  22-23 octombrie 2010, volumul se înscrie în seria editată de acelaşi coordonator, cu o consecvenţă de invidiat, serie din care amintim titlurile: Schimbări în Europa, schimbări în mass-media (2003), Jurnalismul cultural în actualitate (2004), Presa scrisă românească – trecut, prezent, perspective (2005), Stil şi limbaj în mass-media din România (2006), Forme ale manipulării opiniei publice (2007), Limba de lemn în presă – ieri şi azi (2008), Jurnalismul românesc din exil şi diasporă (2009). 

Cartea aceasta – scrie coordonatorul –, prima din România, dedicată problemei complexe a documentării în jurnalism, reuneşte 24 de texte semnate de nume importante ale culturii şi jurnalismului din România şi nu numai. [...] O lucrare dedicată documentării este cu atât mai necesară azi, când trăim într-o lume în care, cum spunea Dorin Tudoran, „marketingul face legea – spui orice, ca să vinzi marfa“, iar Ratingul (respectiv Tirajul) este noul Zeu căruia i se închină majoritatea instituţiilor de presă. De aceea caracterul polemic al cărţii este unul implicit, oferind şi o alternativă: ar fi bine ca mass-media din România să preia modelul german, practicat la revista Der Spiegel: „Să se renunţe mai degrabă la informaţie, decât să se rişte o raportare falsă!“

 În textul-conferinţă Exigenţele şi practicile unui bun reportaj, profesorul Peter Gross, de la Universitatea din Tennessee, porneşte, în definirea unui jurnalism de calitate, de la două tipuri fundamentale de cetăţenie democratică:  

(1) aceea în care cetăţenii ajung ei înşişi la concluzii, îşi formează perspective, fac interpretări şi, în cele din urmă, alegeri, în chestiuni de o mai mare sau mai mică importanţă, bazându-se pe informaţia oferită de jurnalism, şi (2) aceea în care cetăţeanul este retrogradat la poziţia de a alege pur şi simplu dintre concluziile formulate de jurnalişti, dintre observaţiile, perspectivele şi interpretările acestora.

 Capitolul Experienţe şi opinii se deschide cu o parodie a documentării în regimul comunist, semnată de regretatul scriitor Patrel Berceanu şi intitulată Primul meu reportaj sanitar, dupa care urmează eseul lui Nicolae Manolescu, Telefonul fără fir, care face o asociere între jocul copilăriei şi modul stânjenitor, jenant, penibil, caraghios al unei anumite părţi din media românească, ce-şi etalează modul urechist, nedocumentat, în articole ce nu au legătură cu realitatea.

În eseul Documentarea în „viaţa reală“, Cristian Tudor Popescu susţine că problema documentării nu are legătură cu ce se învaţă în facultăţile de jurnalism! El admite că, uneori, sub presiunea timpului, întâi difuzează informaţia şi abia pe urmă o verifică!

Foarte utile sunt şi eseurile Documentarea de la Europa Liberă, de Nestor Rateş, unul dintre importanţii ziarişti de la acest post de radio şi Documentarea – garanţia jurnalismului de calitate, datorat Adrianei Săftoiu.Scriitorul Alex Ştefănescu, în stilul său inimitabil, rememorând secvenţe ale Documentării în timpul regimului comunist, conchide că „ceea ce se întâmpla atunci era de fapt o trădare a esenţei presei“, iar Robert Turcescu atrage atenţia asupra cultivării surselor de informaţii, din timp, ca să fie disponibile atunci când ziaristul are nevoie de ele.

Matei Vişniec, în eseul După comunism, jurnalism, observă că „acele forme de jurnalism, care erau altădată foarte respectate, jurnalismul de investigaţie, jurnalismul făcut de marii reporteri, jurnalismul ca formă de contra-putere, dispar treptat. Cu cât creşte numărul jurnaliştilor, cu atât se face mai puţin jurnalism de calitate“.

Capitolul III consacrat documentării în presa scrisă, include următoarele studii: Ştefan Borbély, Cazul Marino 2010: Viaţa postumă tristă a unui om foarte singur; Dan Culcer, Dificultăţi ale documentării: cărţi cenzurate, cărţi distruse, cărţi interzise (punând accentul pe odiseea jurnalismului practicat în timpul epocii comuniste). Ion Dur îşi propune să pătrundă în laboratorul de documentare al gazetarului Eminescu, prin studiul Documentarea la Eminescu: fără laptop, wireless şi celular, Viorel Nistor vorbeşte despre Documentarea „pe surse“ în jurnalismul românesc, iar Andrei Păunescu, în studiul Caiete de sarcini în jurnalism: De la democratizarea informaţiei la supremaţia ei. Documentarea în presa scrisă, pune în discuţie documentarea şi selecţia informaţiei ca prim exerciţiu al adevărului sau al minciunii, promovând „textul din realitate“, bazându-se pe adevărul obiectiv şi buna-credinţă a jurnalistului.

Cu adevărat savuros este eseul Cum poţi scrie cronici literare fără să citeşti cărţile despre care scrii, datorat Martei Petreu, care pleacă de la o „păţanie“ proprie: cronicile, recenziile la cartea sa Diavolul şi ucenicul său: Nae Ionescu – Mihail Sebastian, apărută la Editura Polirom, în 2009, carte care a avut reacţii de respingere, mai ales de la cronicarii care dovedesc că nici măcar nu au citit-o. După 20 de ani de când încasează tiruri din plin, autoarea trage următoarea concluzie: criticul literar de la noi „dă, atotputernic, omniscient şi satisfăcut, verdicte categorice pe cărţi de cercetare, pe domenii pe care el însuşi nu le-a cercetat, cărora nu le cunoaşte nici alfabetul, darămite subtilităţile“.

Într-un registru evocator, memorialistic, se înscrie textul Documentarea jurnalistică, odinioară şi în zilele noastre, de Paul Schveiger (Israel), pentru ca ultima secţiune a cărţii, Documentarea în audiovizual, să conţină studii ale unor cunoscuţi oameni de radio şi televiziune: Lucian Ionică, Nicolae Melinescu, Michael Shafir, Constantin Trofin şi Dona Tudor.Documentarea în jurnalism invită cititorul să descopere experienţe, opinii, studii, analize, eseuri despre o meserie a cărei materie primă este cuvântul. Cuvântul ca întâmplare, ca fapt, ca adevăr.