Conservatorimul

Ideile conservatorismului politic au început să se asambleze în doctrine abia în secolul a XIX-lea, spre deosebire de cele de tip liberal, care se desăvîrşiseră la nivel de construcţie închegată încă din a doua jumătate a secolului luminilor.

Ideologia politică de tip conservator se întemeiază pe o serie de elemente pe care le vom prezenta sintetic în cele ce urmează.

1. Tradiţia. Ideea de a “conserva” se referă la o anumită formulă de organizare, la o ordine social-politică, la un sistem de valori, etc. În aceste condiţii, tradiţia şi păstrarea tradiţiei trimite la nevoia de conservare a unor acumulări culturale şi politice, ale trecutului, care s-au dovedit a fi utile şI viabile la nivel social. Conservarea tradiţiei este preferată schimbării pentru că oferă stabilitate şI securitate, dînd indivizilor sensul propriei existenţe în cadrul unei culturi şI ordini sociale create prin acumulări de tip istoric, fără salturi (revolte, revoluţii etc.).

2. Pragmatismul   ar fi o altă caracterisitcică a conservatorismului. Coservatorii subliniază limitele raţiunii (A.Heywood), condamnînd ordonarea şi organizarea lumii şi a societăţii pe baza unor principii abstracte. Raţiunea singură nu poate crea, în afara tradiţiei istorice, sisteme sociale şI politice viabile. Conservatorii propun astfel propriile lor idei ca o “atitudine a minţii”.

3. Imperfecţiunea umană duce la o dimensiune pesimistă a conservatorismului ideolgic asupra naturii umane. Pentru corectarea acestor imperfecţiuni este nevoie de instituţii puternice, de un stat puternic pentru că indivizii sunt coruptibili din punct de vedere moral. Legi dure, pedepse aspre şI ordine asigurată de stat sunt elemente ale ideolgiei conservatoare.

4. Organicismul se referă la dimensiunea istoricistă a ideologiei conservatoare. Societatea umană are un ritm şI o ordine naturale de evoluţie, departe de a fi artefactul uman pe care conservatorii îl văd în liberalism. Structurile sociale reprezintă astfel instituţii necesare – familii, comunităţi de diferite tipuri, naţiunea. Conservarea acestor forme de organizare comunitară înseamnă unor reguli naturale de evoluţie istorică.

5. Ierarhia ca parte a ideologie consevatoare fce trimitee la o ordoare naturlă a competnţelor, a posibilităţilor fizice şI intelectuale, care trebuie păstrată. Inegalităţile şI ierrhiile sociale sunt parte a unei armonii naturale care poate fi păstată doar în acastă formulă.

6. Autoritatea este un element necesar ar oricărei guvernări. Ea aparţine doar celor cunoscători şI este legată de o aristocraţie naturală. Această aristorcraţie este astăzi construită pe ideea de educaţie şI practică (competenţă). Libertatea trebuie să coexiste cu responsabilitatea, iar datoriile cu drepturile cetăţenilor.

7. Proprietatea este absolut necesară pentru ideolgia conservatoare, pentru că ea este măsură a independenţei individuale.

Conservatorismul şI ideolgiile de tip conservator pot fi paternaliste sau “neo-conservatoriste”, ele reprezentînd tot atîtea forme de reevaluare şI readaptare a tradiţilor conservatoare la imperativele societăţii contemporane.

 Conservatorimul de tip paternalist este întemeeiat pe principiul noblesse oblige, în care datoria este preţul privilegiilor. Conservatorismul paternalist este rezultatul unei combinări între principii şI prudenţă, acest tip de ideologie avîndu-şi originea în primele scrieri ale premierului britanic Disraeli (1804-1881).

 În evoluţia sa istorică, ideologia conservatoare a trebuit să răspunsă politicii laissez-faire a liberalimului tradiţional, pe de o parte, planificarii socialiste şi comuniste pe de altă parte. Propria viziune despre ordinea economică era întemeiată pe combinarea ideilor de competiţie pe piaţă şI reglementările statale, relaţia dintre indivizi şI stat putînd fi ajustată pragmatic în funcţie de ceea ce individul realizează: iniţiativă privată, dar fără individualismul egoist, cum ar spune consevatori paternlişti.

 După cel de-al doilea război mondial partidele politice de tip creştin democrat au preluat ideologii de tip consevator, creînd ideea de piaţă socială (cazul german). Această dimensiune economică a ideologiei conservatorismului paternalist acceptă proprietatea privată şI competiţia pe piaţă în măsura în care ea este socială, în sensul că poate fi folosită în scopul mai larg al societăţii. (A.Heywood).

  Ideologia socialistă

 Deşi doctrinarii şI ideologii socialişti încearcă să identifice originile socialismului chiar înRepublica lui Platon, în Utopia lui Thomas Morus sau în ideologia mişcării diggerilor de la mijlocul secolului al XVII-lea din Anglia, socialismul a apărut abia în secolul al XIX-lea, în calitata sa de ideologie politică. În cadrul ideologiei socialiste există, de asemenea, mai multe curente şI tendinţe specifice de tip revizionist, extremele fiind ideolgia comunistă şI ideologia social-democrată. Ca extremă pe această axă a socialismului, ideolgia comunistă este una de tip revoluţionar. Ea ţinteşte la dislocarea sistemului social-politic existent: ordinea politico-socială de tip capitalist treebuie înlocuită în mod revoluţionar de una de tip socialist. La cealaltă extremă se situează ideolgia social-democrată. Aceasta devine, în special după cel de-al doilea război mondial, o combinaţie a ideilor de libertate şI egalitate, în condiţiile în care se acceptă parlamentarismul, votul universal, egalitatea tuturor în faţa legii, drepturile naturale, etc. adică majoritatea elementelor ideologiei liberal-democrate. Social-democraţia respinge revoluţia proletară. Pornind în a doua jumătate a secolului trecut ca ideologie a transformării graduale, prin majorităţi parlamentare, ea a renunţat în cele din urmă la ideea de transformare a strucutrii socio-politice. Elementele noi pe care social-democraţia le-a promovat şi prin care s-a acreditat la nivel mondial sunt protecţionismul social, intervenţia limitată a statului în economie şi crearea unei ierarhii nelimitate în venituri, pornind de la un minimum “decent” al nivelului de trai – welfare state. O astfel de ideologie de tip social-democrat a ajuns să domine Europa sfîrşitului de secol XX, cu excepţia Spaniei şi României, unde guvernele nu aveau o strucutră politică şi ideologică social-democrată. Sau cel puţin nu una expres formulată şi asumată. În realitate, principiile social-democraţiei, combinate cu idei conservatoare sau creştin-democrate, precum alianţa cu Biserica, de exemplu, tind să devină axe ideologice pentru guvernări europene.

 Şase elemente ale socialismului

1. Comunitatea este o idee fundamentală în construcţie ideologică socialistă, omul fiind văzut a o fiinţă socială ce trăieşte în interiorul unei comunităţi, ce îi conferă identitatea socială. Ideologia socialistă pare înclinată să explice acţiunile umane în termeni de determinări sociale, mai degrabă, decît în termenii liberali de alegeri raţionale de tip individual.

2. Fraternitatea este parte a lozincii revoluţionare franceze, alături de libertate şI egalitate. Deşi în credoul liberal fraternitatea nu a putu fi admisă, aşa cum nici egalitatea în formula ei fundaţionistă, idelogia socialistă acceptă ideea de cooperaţie în detrimentul celei de competiţie, a celei de colectivitate în defavoarea celei de individ.

3. Egalitatea socială este un alt element al ideologiei socialiste. Ca axă a ideologiei socialiste, ea se referă la o egalitate a rezulatelor în defavoarea unei egalităţi a oportunităţilor, aşa cum se prezintă aceeaşi idee în ideologia liberală. Exerciţiul drepturilor şI obligaţiilor legale se întemeiază pe principiul egalităţii, iar nu pe cel al libertăţii.

4. Nevoile umane trebuie să fie factor de stabilire a formulei de redistribuţie a resurselor sociale. Pornind de la extremismul comunist al repartiţiei după nevoi, există un întreg evantai de formule socialiste, potrivit cărora redistribuirea resurselor şI a veniturilor sociale rezultate din impozite şi taxe încasate la bugetul de stat trebuie să se facă în funcţie de politici pentru diferite categorii sociale considerate dezavantajate. Ideolgia socialistă în această formulă se regăseşte în acel stat al bunăstării, statul social care stabilieşte un minimum de venituri pentru satisfacerea nevoilor de bază ale indivizilor ca părţi ale comunităţii sociale.

5. Clasele sociale sunt un alt element al ideologiei socialiste. Ideologia socialistă a fost la începuturi o ideologie de clasă, care a apărut o dată cu fenomenul industrializării. Industrializarea a dus la apariţia unei clase muncitoare ce a început să se organizeze în sindicate şI partide politice în cadrul unei logici a reprezentativităţii pe care o oferea sistemul democratic întemeiat pe valorile liberale. Ideologia socialistă urmăreşte dispariţia diferenţelor de clasă, cuantificate în elemente de prestigiu şI oportunităţi sociale, a diferenţelor de venituri realizate în funcţie de munca depusă etc.

6. Proprietatea comună asupra mijloacelor de producţie este un element prin excelenţă marxist în ideologia socialistă. Preluată de partidele comuniste în formula naţionalizării principaleleor mijloace de producţie, apoi de către mişcări socialiste precum mişcarea laburistă din Marea Britanie prin naţionalizarea unora dintre industriile şI serviciile importante ale societăţii, acest element de doctrină socialistă se întemeiază pe ideea unei proprietăţi comune, o proprietate a poporulului muncitor sau a clasei muncitoare asupra mijloceclor care

produc profit în societate. Văzută fie ca scop al socialismului, fie ca mijloc, proprietatea comună a căpătat forme diferite în cadrul unor ideologii diferite ale partidelor politice dintr-o ţară sau alta, în funcţie de epoca istorică. Stilul sovietic este astfel diferit de stilul britanic sau stilul socialismului francez în ceea ce priveşte naţionalizarea şi limitele naţionalizării. Partidele şI ideologiile social-democrate se deosebesc de ideologiile socialiste sau comuniste, acestea din urmă neacceptînd ideea de proprietate privată sau de piaţă liberă. De altfel, nu întîmplător, începînd cu perioda interbelică, partidele social-democrate au refuzat contactul cu partidele comuniste organizate după ideologia lui Big Brother de la Răsărit – Partidul Comunist al Uniunii Sovietice.

a. Marxismul construieşte o exlicaţie a istoriei şI o formulă de rezolvare a problemelor social-politice pe ideile de luptă de clasă şI de evoluţie inevitabilă către societatea socialistă şI societatea comunistă, prin intermediul revoluţiei proletare. Înstrăinarea muncitorului de munca sa, pe care Marx o defineşte ca o simplă marfă scosă pe piaţă, condiţiile sociale şI politice mizere create de clasa burgheză prin monopolul proprietăţii asupra mijloacelor de producţie, precum şI absorbţia privată a plus-valorii (profitului) sunt toate elemente ale unui proces istoric ce va duce către revoluţia proletară. Revoluţia proletară va elimina toate aceste monopoluri prin crearea proprietăţii comune asupra mijloacelor de producţie iar munca va fi răsplătită la adevrata ei valoare.

Socialismul nu este însă decît o etapă tranzitorie în evoluţia societăţii umane. Etapa finală a evoluţiei istorice este societatea comunistă, în care chiar statul va dispărea, pentru că acesta îşi încheie misiunea istorică prin apariţia unui om nou. Societatea comunistă va fi întemeiată pe principiul repartiţiei după nevoi şI al obligaţiei asumate de a munci la maxima capacitate de care dispune fiecare.

 b. Social democraţia propune o construcţie ideologică ce diferă fundamental de cea marxistă. Înainte de toate, social-democrţaia elimină ideea de revoluţie socială care să ducă la schimbarea sistemuli politic şI a ordinii sociale. Admiţînd sau nu ideea de societate socialistă ca societate a viitorului, ideologia social-democrată acceptă transformările lente, democratice în cadrul unor formule parlamentare. Dacă în perioda interbelică social-democraţia mai era încă o doctrină de clasă, după cel de-al doilea război mondial, partidele social-democrate s-au transformat din partide ale “gulerelor albastre” (partide cu un electorat muncitoresc) în partide care au un electorat compus în egală măsură din “gulere albe” (electorat ce provine din zona serviciilor, intelectuali, etc.) şI “gulere albastre”. Singurul partid social-democrat care a păstrat în ideologia sa ideea de naţionalizare a principalelor mijloace de producţie după al doilea război mondial a fost Partidul Laburist al Marii Britanaii, care a eliminat principiul de provenienţă marxistă abia în 1994. În rest, partidele europene social-democrate s-au construit pe ideologii care au asimilat valorile liberale şI democratice, deosebindu-se de partidele liberale sau democrat-creştine la nivelul limitelor de intervenţie a statului în economiei şI în stabilirea protecţiei sociale. De altfel, în acestă perioadă partidele politice şI ideologiile de partid încep să evolueze tot spre ceea ce s-ar putea numi catch-all parties – partide care se adresează tuturor segmentelor electorale.

 Fascismul ca ideologie corporatistă

Ideologia politică de tip fascist este întemeiată pe un corp de idei în care statul şI corporaţiile (asociaţii profesionale) sunt termeni fundamentali. Fascismul este ideologia totalizantă – acel Stato totalitario al lui Mussolini fiind în fapt elementul de construţcie care trimite această ideologie în categoria construcţiilor totalitare, care nu acceptă un competitor pe piaţa politică şI socială. Fascismul are o întemeire economică şI socială pe organizarea în corporaţii – asociaţii profesionale ale diferitelor tipuri de muncitori, care sunt controlate de către stat. Acesta este motivul pentru care nu trebuie să asociem idelogia fascistă de tip corporatist cu ideolgia corporatistă a lui Mihail Manoilescu. Aşa cum îl prezintă doctrinarul român, corporatismul trebuie să fie integral şI pur: statul are rolul de arbitru al interacţiunii dintre corporaţii, fără să deţină controlul asupra politicilor fiecăreia dintre acestea. Astfel, corporaţia devine singurul izvor al legitimităţii actelor normative şi acţiunilor economice sau politice întreprinse în societate (corporatismul pur). Prin extinderea corporaţiilor şI la nivelul funcţionarilor şI al armatei, al sănătăţii etc. corporatismul capătă atributul de integral.

Fascismul are şI el idealul omului nou, iar tendinţele expansioniste ale lui Il Duce sunt un alt argment de trimitere a ideologiei fasciste în categoria idelogiilor totalitare. “Nimic din ce e omenesc, fie material, fie spiritual nu există în afara statului. Totul în şI prin stat” – acestea sunt principii fondatoare ale idelogiei totaitare de tip fascist. Fascismul este o formă de anticapitalism, antiliberalim, antiindividualism,

anticomunism. Identitatea individuală este absorbită în identitatea colectivă, fie că este cea a corporaţiilor, fie că este cea a comunităţilor familiale, orăşeneşti, de meserii sau a comunităţii naţionale.

Expresia ultimă pe care o capătă aceasă identifiacre a indvidului cu comunitatea este cea a naţional-socialismului german, care stabileşte rasa şi apartennţa la o rasă declarată de el superioară, drept principiu fondator de calităţi individuale şi sociale. 

Anarhismul ca ideologie antistatală

 Anarhismul este o ideologie care nu a reuşit să se construiască la nivel concret în nici-o societate. Departe de a fi egală cu dezordinea pur şI simplu sau cu haosul social, anarhismul este o ideolgie care apărut la mijlocul secolului trecut şI a ţintit la distrugerea mitului statului ca instanţă de tip natural şI deci cu rol necesar în evoluţia omenirii.

Nu dezorganizarea este deci principiul întemeietor al ideologiei anarhiste, după cum suntem tentaţi să definim termenul “anarhism” la nivelul simţului comun. Idelogia anarhistă este o ideologie a organizării, dar este vorba despre o organizare construită în afara statului. Rolul statului este luat de instituţii sociale stabilite prin acordul indivizilor şI al comunităţilor. Anarhismul, la nivel de ideologie, se referă la un ideal de organizare niciodată atins. Din această perspectivă, ideologia anarhistă este o formă extremă a liberalismului antietatist, aşa cum a fost el exprimat în anii ’70 ai secolului nostru de R.Nozick în Anarchy, State, Utopia. Anarhismul (Nozick, Goodwin) ţintesc la maximizarea libertăţii şI a posibilitiţii de alegere raţională a individului într-o societate de piaţă în care fiecare individ este răsplătit în funcţie de propriile capacităţi şI intiţiative. Participarea la un buget de asigurări sociale sau de politici sociale este parte a iniţiativei individului, care nu este dator să plătescă impozit pentru redistribuirea acestei părţi din cîştigul personal în alte scopuri decît doreşte el însuşi, ca proprietarul real al veniturilor obţinute.

Acest anarhism individualist este completat de anarhismul colectivist al lui Proudhon, de exemplu, care ne vorbea la mijlocul secolului al XIX-lea despre calitatea socială a fiinţei umane în organizări comunitare care să se substituie organizării şI instituţiilor statale. Comunităţile umane şI profesionale de agricultori, muncitori, meşteşugari, etc. pot dezvolta un sistem de intercţiuni sociale în afara statului pe principiul solidariăţii şI al cooperării, care este principiu de construcţie al colectivităţilor umane. Anarhismul colectivist este astfel denumit un anarhism al reciprocităţii: mutualimul.

  Ideologia feministă Feminismul este o ideologie politică ce a căpătat semnificaţie socială reală şi mobilizatoare abia în a treia treime a secolului nostru. Ese vorba aici despre un val ultim al feminsmului precdat de valuri succesive, care încep cu obţinerea dreptului de vot în anii ’40 ai secolulu trecut. Aces prim val feminist se încheie o dată cu dispariţia obiectului central de construcţie ideologică – dreptul la vot.

În anii ’60 însă a început să se construiască ideologia feministă pe alte valuri care deveiseră parte a conşieinei sociale şI culturii politice a societăţilor occidentale. Principiile de construcţie ideolgică sunt acum cele referitoare la egalitatea de şanse într-o societate alcătuită pe principii sexiste, în care cultura şI sistemele de interacţiune, de selecţie, etc. nu oferă femeilor posibilitatea de a participa cu şanse egale în competiţia pentru putere, în ulitmă instanţă. Pricipiul organizării sexiste a societăţii este acompaniat de cel al posibilităţii de a răsturna o astfel de formulă soială creatoare de inegalităţi de şanse pentru femei.

Feminismul liberal se centrează pe diferenţa de drepturi şI oportunităţi egale pentru femei şI pentru bărbaţi. Reforma propusă de feminsmul liberal ţinteşte reorganizarea sferei publice şI oferirea de şanse şi oportunităţi egale femeilor în interacţiunea lor cu bărbaţii în sfera publică.

Feminismul socialist este centrat pe ideea de subordonare socială a femeilor în cadrul unui mod de organizare socială de tip capitalist. Femeile sunt acum privite din perspectiva funcţiei pe care o au la nivel economic – aceea de a asigura viaţa de familie, munca domstică şi educaţia unei generaţii viitoare muncitori capitalişi.

Feminismul radical se distinge prin identificarea unui clivaj fundamental în societate, care este cel bărbaţi-femei. Societăţile, indiferent de epocă, sunt organizate pe principii patriarhale, în care o jumătate a populaţiei – femeile, este controlată de cealaltă jumătate – populaţia de de bărbaţi. Feminismul radical este, de aceea, pentru o revoluţie sexuală – o restructurare fundamentală a rolurilor femeilor şi bărbaţilor în societate, a vieţii publice şI a vieţii private.

  Ecologismul. Asimilarea ecologismului de către diferite doctrine politice

Ideologia politică de tip ecologist este o reacţie socială împotriva industrializării şI a poluării industriale, a distrugerii spaţiilor verzi din raţiuni de producţie şI de politici economice ale statului şI ale agenţilor individuali în egală măsură. Ideologia verde a apărut cam în aceeaşi perioadă cu ideologia feministă şI a devenit ideologie politică în momentul în care primele partide ecologiste au căpătat reprezentanţă parlamentară.

Eco-socialismul este o ideolgie creată prin asimilarea valorilor socialiste, în sensul construirii unui duşman în capitalism.

Eco-feminismul caută originile actualei crize ecosistemice în puterea bărbaţilor.

Eco-conservatorismul aplică ideea de conservare şI de păstrare a tradiţiei la valorile sistemului biologic. Orgaizîndu-se grupuri de presiune care pot crea demonstraţii de stradă, ecologiştii au deveit în Germania, de exemplu, un partid politic cu reprezentanţi în Bundestag.

 Ideolgia ecologistă are drept ultim scop mobilizarea maselor şI influenţarea deciziei politice în direcţii conservării biosistemului, ceea ce înseamnă că orice decizie politică de amploare trebuie să ţină seama de priorităţi de ordin ecologic, în scopul stopării fenomenului de degradare a biosistemului.

  Fundamentalismul religios

Ideologiile religioase fundamentaliste sunt prezente în toate societăţile în care fenomenele de birocratizare şi instituţionalizare care au creat statul modern nu au reuşit să cuprindă şI secularizarea. Altfel spus, ideologiile fundamentaliste cu importanţă reală în politică există în toate societăţile în care valorile religioase au rămas parte a comportamentului cotidian, relaţia cu Dumnezeu sau Allah fiind acreditată şi practicată sistematic prin intermediul unui comportament ritualizat cotidian.

Tradiţiile religoase cele mai puternice în sensul întemeierii şi orientării comportamentului guvernanţilor sunt în Palestina şi în lumea islamică. Fundamentalismul islamic a început să se propage ca ideolgie politică extrem de influentă în lumea contemporană o dată cu revoluţia iraniană în 1979, cînd şeful religios Khomeini creează primul stat islamic. Ideologia islamică fundamentalistă va deveni purtătoarea valorilor tradiţionale şI religioase, care vor refuza sincronizarea cu modelul occidental. Ideologiile islamiste au devenit, conchide A.Heywood, o formă de canalizare a aspiraţiilor socialiste în lumea Orientului Mjlociu, Africii de Nord şI a unei părţi din Asia, articulînd astfel aspiraţiile sociale ale sărăcimii oraşelor care era pînă în anii ’70 deschisă ideologiilor marxiste şI socialiste.