Curs Doctrine

5/11/2018 Curs Doctrine - slidepdf.com

http://slidepdf.com/reader/full/curs-doctrine 1/47

UNIVERSITATEA “BABEŞ-BOLYAI” CLUJ-NAPOCACentrul de Formare Continuă şi Învăţământ la Distanţă

Specializarea: DREPT

DOCTRINE POLITICE- silabus -

Prof. univ. dr. Liliana MIHUŢ

Cluj-Napoca

2011



2

CUPRINS

I. INFORMAŢII GENERALE……………………………….……………………. 3

II. SUPORTUL DE CURS…………………………………………………………. 8

Modulul 1. CONCEPTELE DE IDEOLOGIE ŞI DOCTRINĂ POLITICĂ. Momente de referinţă în evoluţia conceptelor şi a problematicii. Controverse privind

“dezideologizarea”...………………………………………………………….……... 8

Modulul 2. PRINCIPALELE DOCTRINE POLITICE.............……………….. 14

2.1. Liberalismul clasic, liberalismul social, liberalismul neoclasic…………… 14

2.2. Conservatorismul “moderat” şi conservatorismul “reacţionar”;neoconservatorismul……………………………………………………………. 17

2.3. Socialismul şi social-democraţia; comunismul şi eurocomunismul……….. 19

2.4. Anarhismul şi variantele sale…………………………………………….... 22

2.5. Naţionalismul în istorie şi în contemporaneitate…………………………... 24

2.6. Fascismul şi neofascismul…………………………………………………. 26

2.7. Democraţia creştină………………………………………………………... 28

2.8. Agrarianismul (Ţăr ănismul)……………………………………………….. 30

2.9. Ecologismul………………………………………………………………... 32

2.10.Feminismul………………………………………………………………... 34

Modulul 3. DREAPTA ŞI STÂNGA ÎN IDEOLOGIA POLITICĂ. Evoluţie şi sensuri actuale………………………………………………………….. 37

III. ANEXĂ. BIBLIOGRAFIA CURSULUI..…………………………………... 46



3

I. INFORMAŢII GENERALE

• Date de identificare a cursului

Date de contact ale titularului de curs:

Nume: Prof. univ. dr. LILIANA MIHUŢ Adresă birou: Facultatea de Drept, UBBCluj-Napoca, Str. Avram Iancu Nr. 11,Cab. 215Telefon/ Fax: 0264595504E-mail: [email protected] Consultaţii: Mar ţi, orele 16 – 17;la mesajele e-mail se va r ăspunde înmaximum 48 de ore.

Date de identificare a cursului:

Denumirea cursului: DOCTRINEPOLITICECodul cursului: DID 1130 – 4 credite nul, Semestrul: Anul I, Semestrul ITipul cursului: OpţionalPagina web a cursului:http://www.law.ubbcluj.ro Tutor: Prof. univ. dr. Liliana Mihuţ

• Condiţionări şi cunoştinţe prerechizite

Nu sunt prevăzute discipline a căror parcurgere şi promovare condiţionează

înscrierea la acest curs. Cunoştinţele din domeniul istoriei, al altor discipline socio-

umane parcurse în învăţământul preuniversitar pot facilita înţelegerea problematicii

abordate. De asemenea, cursurile de Drept constituţional şi Teoria generală a

dreptului permit corelarea acestei problematici cu perspectiva juridică.

• Descrierea cursului

Cursul abordează principalele doctrine (ideologii) politice, dintr-o dublă

perspectivă: sincronică şi diacronică, relevând, în mod selectiv, variante şi autori de

referinţă. Ideile cărora li se acordă prioritate sunt cele referitoare la: rolul statului,

respectiv relaţia dintre stat şi piaţă; raportul individ – societate; valorile politicefundamentale (libertate, egalitate, solidaritate); modelul de societate propus. Este

urmărit, de asemenea, modul de reflectare a acestor idei în programele şi activitatea

partidelor politice, cu insistenţă asupra evoluşiilor recente. Cursul vizează cunoaşterea

principalelor idei şi caracteristici ale doctrinelor politice contemporane, precum şi a

antecedentelor istorice ale acestora, astfel încât studenţii să dobândească reperele

fundamentale ale domeniului, necesare atât pentru abordări teoretice interdisciplinare,

cât şi pentru practica juridică.

mailto:[email protected]

http://www.law.ubbcluj.ro/

http://www.law.ubbcluj.ro/

mailto:[email protected]



4

• Organizarea temelor în cadrul cursului

Cursul este structurat pe 3 module, respectiv 12 teme:MODULUL 1. CONCEPTELE DE IDEOLOGIE ŞI DOCTRINĂ POLITICĂ.

Momente de referinţă în evoluţia conceptelor şi a problematicii. Controverse privind

“dezideologizarea”.

MODULUL 2. PRINCIPALELE DOCTRINE POLITICE

2.1. Liberalismul clasic, liberalismul social, liberalismul neoclasic.

2.2. Conservatorismul “moderat” şi conservatorismul “reacţionar”;

neoconservatorismul.

2.3. Socialismul şi social-democraţia; comunismul şi eurocomunismul.

2.4. Anarhismul şi variantele sale.

2.5. Naţionalismul în istorie şi în contemporaneitate.

2.6. Fascismul şi neofascismul.

2.7. Democraţia creştină.

2.8. Agrarianismul (Ţăr ănismul).

2.9. Ecologismul.

2.10.Feminismul.

MODULUL 3. DREAPTA ŞI STÂNGA ÎN IDEOLOGIA POLITICĂ. Evoluţie şi

sensuri actuale.

Acest Suport de curs tratează mai amplu (incluzând şi trimiteri bibliografice

exprese) doar conceptele de ideologie şi doctrină politică, momentele de referinţă în

evoluţia acestora şi a problematicii pe care o vizează (Modulul 1), respectiv

diferenţierea dintre dreapta şi stânga în perimetrul ideologiilor politice (Modulul 3). În

legătur ă cu celelalte teme, care vizează principalele doctrine politice (Modulul 2),

sunt abordate succint momente şi variante de referinţă, precum şi unele aspecte

controversate, fiind recomandată consultarea bibliografiei cuprinse la finalul fiecărui

capitol, dar şi a altor surse (căr ţi, articole, documente publicate în formă clasică sau pe

Internet). În selectarea şi prezentarea principalelor doctrine s-a avut în vedere atât

succesiunea istorică a acestora cât şi filiaţia de idei, fiind relevate atât conexiunile sau

interferenţele cât şi diferenţele sau disocierile.



5

Fiecare modul începe cu prezentarea obiectivelor, respectiv a termenilor-cheie.

Fiecare temă începe, de asemenea, cu termenii-cheie şi se încheie cu bibliografia,

respectiv cu un scurt test de auto-evaluare, care este un exerciţiu util în pregătirea

pentru testul final.

• Formatul şi tipul activităţilor implicate de curs

La acest curs, studentul are libertatea de a-şi gestiona singur modalitatea şi timpul

de pregătire. Prezenţa la activitatea tutorială programată în luna noiembrie este

facultativă, dar şi-a dovedit utilitatea în pregătirea generală pentru examen şi mai ales

în orientarea privind alegerea temei şi redactarea referatului, a cărui evaluare

constituie 1 punct din nota finală.

• Materiale bibliografice obligatorii

1. Terence Ball, Richard Dagger, Ideologii politice şi idealul democratic, Iaşi,

Polirom, 2000.

2. Petre Dan (ed.), Doctrinele partidelor politice, Bucureşti, Ed. “Garamond”, 1995

(sau ediţiile anterioare din 1924, 1942).

3. Liliana Mihuţ, Dilemele ştiin ţ ei politice, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1995.

4. Alina Mungiu-Pippidi (coord.), Doctrine politice, Iaşi, Polirom, 1998.

Aceste lucr ări pot fi consultate fie la Biblioteca Facultăţii de Drept, fie la

Biblioteca Centrală Universitar ă a UBB, precum şi la alte biblioteci, nu numai din

Cluj-Napoca, dar şi din alte localităţi. Selecţia lor s-a f ăcut astfel încât să se asigure

atât informaţii generale cu privire la definirea, rolul, clasificarea doctrinelor politice

(L. Mihuţ), cât şi la prezentarea principalelor ideologii care se confruntă în Europa

sau în SUA (T. Ball, R. Dagger), respectiv a evolu ţiei doctrinelor politice în România

(reeditarea coordonată de P. Dan, precum şi volumul coordonat de A. Mungiu-

Pippidi). Pe lângă acestea, la fiecare modul, respectiv temă sunt recomandate şi alte

lucr ări. Se pot folosi şi alte căr ţi, articole, documente care furnizează informaţii şi

evaluări cu privire la problematica abordată.



6

• Materiale şi instrumente necesare pentru curs

Pe lângă accesul la biblioteci care deţin literatur ă din domeniul ştiinţelor politice

este util accesul la Internet, îndeosebi spre a putea obţine informaţii de actualitatedespre evenimente şi procese în curs de desf ăşurare (de pildă, despre alegerile

prezidenţiale din SUA, 2008).

• Calendarul cursului

Potrivit calendarului difuzat de Secretariatul ID, în cursul lunii noiembrie se va

desf ăşura întâlnirea tutorială care va asigura o prezentare succintă a întregii

problematici a cursului, precum şi r ăspunsuri la întrebările studenţilor. Referatul,

întocmit pe baza recomandărilor de mai jos, va fi predat la data examenului din

sesiunea ianuarie-februarie.

• Politica de evaluare şi notare

Evaluarea studenţilor se va realiza pe baza a două elemente:

a. Referat pe un subiect ales din temele cursului, pentru care se va putea obţine 1

punct. Referatul va fi predat în ziua examenului. În cazul nerespectării acestei cerinţe,

nota va fi diminuată cu 1 punct. De asemenea, în cazul în care nu este specificată

bibliografia sau nu sunt respectate alte cerinţe elementare, se vor aplica penalizări. În

referat vor putea fi abordate orice subiecte subsumate tematicii, precum şi altele, în

funcţie de interesele şi posibilităţile de documentare, cu condiţia ca ele să vizeze

problematica doctrinelor politice. Sunt recomandabile subiecte concrete, inclusiv cele

vizând expresii ale doctrinelor politice în România), nu abordări de ordin general şi

abstract. Pentru documentare pot fi utilizate şi alte surse bibliografice decât cele

recomandate.

Vor fi respectate cerinţele consacrate referitoare la redactarea unor asemenea

lucr ări, mai cu seamă în privinţa trimiterilor bibliografice: pentru orice fragment

preluat se va indica sursa, fie sub forma notelor de subsol, respectiv a notelor de final,

fie prin indicarea, în paranteză, a autorului, anului publicării şi a paginii, în condiţiile



7

includerii unei liste bibliografice finale (ultima variantă fiind cea utilizată şi în

Modulul I şi Modulul III din acest Suport de curs).

b. Examen constând din r ăspunsuri la un test ce cuprinde diferite tipuri de

întrebări (multiple alegeri, identificare etc), precum şi solicitarea de analiză

comparativă a două doctrine politice. Întrebările sunt de dificultate medie. În dreptul

fiecărei întrebări din test va fi trecut punctajul aferent. Durata examenului este de

aproximativ 90 de minute.

• Elemente de deontologie academică

Plagiatul, sub orice formă, va fi sancţionat. În cazul referatelor, neindicarea

surselor citatelor sau ideilor preluate de la diferiţi autori va conduce la neluarea în

considerare a textului respectiv şi diminuarea corespunzătoare a notei. În cazul

examenului scris, constatarea fraudei va fi sancţionată cu aplicarea prevederilor

regulamentului facultăţii.

• Studenţii cu dizabilităţi

Aceşti studenţi pot beneficia de consultaţii speciale, organizate la cerere. La

nevoie, se pot asigura şi condiţii speciale de examinare.

• Strategii de studiu recomandate

Suportul de curs poate fi parcurs rapid, în câteva ore. Dar pentru asimilarea,

înţelegerea şi aprofundarea problematicii este necesar, aşa cum s-a precizat deja, să fie

consultate şi alte surse, de preferat în perioada premergătoare sesiunii de examene. Pe

parcursul studierii fiecărei doctrine trebuie urmărite cu atenţie asemănările şi

deosebirile în raport cu celelalte, astfel încât să se poată realiza comparaţii, sub

diferite aspecte.

În cazul referatului este recomandabil ca documentarea şi redactarea să fie

realizate până la sfâr şitul lunii decembrie, deoarece este necesar ă consultarea mai

multor lucr ări, iar accesul la acestea poate fi mai dificil în preajma sesiunii sau în

timpul acesteia.



8

II. SUPORTUL DE CURS

Modulul 1. CONCEPTELE DE IDEOLOGIE ŞI DOCTRINĂ

POLITICĂ. Momente de referinţă în evoluţia conceptelor şi a

problematicii. Controverse privind “dezideologizarea”

Obiective:

• Definirea ideologiei şi a doctrinei politice, precum şi examinarea raportului

dintre acestea şi teorie

• Analiza principalelor momente evolutive ale conceptelor

• Prezentarea unor puncte de vedere care au sus ţ inut “dezideologizarea”

• Argumentarea actualit ăţ ii diferen ţ ierilor ideologice (doctrinare)

Termeni cheie: doctrină politică , ideologie politică , “sfâr şitul ideologiilor”

“Ideologie politică” şi “doctrină politică” sunt concepte similare, în bună

măsur ă, dar deosebirile sau sensurile specifice conferite în anumite împrejur ări nu

sunt deloc neglijabile. De remarcat şi rezervele exprimate în legătur ă cu utilizarea lor,invocându-se, în principal, caracterul neştiinţific sau chiar dogmatic. Deoarece

conceptul de ideologie are o istorie mai consistentă i se va acorda un spaţiu pe

măsur ă.

• Ideologia şi "dezideologizarea"

Conceptul de ideologie este marcat de o mare complexitate, dar şi ambiguitate.

David McLellan îşi începe cartea pe care i-a consacrat-o cu afirmaţia: “Ideologia este

cel mai derutant concept din câmpul ştiinţelor sociale” (David McLellan, 1998, p. 24).

Produs al iluminismului, termenul a fost inventat în ultimul deceniu al

secolului al XVIII-lea, de către filosoful Antoine Destutt de Tracy, din cuvintele

greceşti eidos şi logos, fiindu-i conferit sensul de “ştiinţă a ideilor”, care se ocupă de

investigarea originii naturale a ideilor, de cunoaşterea cauzelor gener ării acestora din

senzaţii. Aşadar, o expresie a empirismului anti-teologic. Treptat, ideologia s-a asociat

cu guvernarea de către o elită luminată, mai exact guvernarea republicană

reprezentativă, sens care va câştiga teren. Acestor sensuri iniţiale pozitive, li s-a



9

adăugat, curând, unul peiorativ. Se consider ă că metamorfoza se datorează, în bună

măsur ă, lui Napoleon, cel care, el însuşi asociat “ideologilor” pentru o vreme, le-a

reproşat acestora, după ce a ajuns la putere, că vor să reformeze lumea în capetele lor,

fiind incapabili să-şi pună în practică ideile.

Conceptul a început să fie mai larg utilizat în secolul al XIX-lea, semnificând

uneori o concepţie sistematică asupra lumii ce vizează atât aspecte teoretice cât şi

programatice, atât dimensiuni raţionale cât şi afective, alteori o concepţie deformată,

care se îndepătează de obiectivitate, încorporând pasiuni, temeri, speranţe marcate de

subiectivism (Vernon Bogdanor, ed., 1987, p. 278). Numeroşi autori contemporani îl

citează pe Marx, care, în lucr ările din tinereţe, a preluat şi amplificat sensul peiorativ,

definind ideologia drept “concepţie r ăsturnată” (comparată cu imaginea în camera

obscur ă), pentru ca apoi, la maturitate, să o considere expresie a intereselor de clasă, a

cărei finalitate şi compatibilitate cu ştiinţa depind de tipul de interese pe care le

exprimă.

Dintre cei preocupaţi de dilemele ideologiei s-a remarcat, în primele decenii

ale secolului XX, sociologul Karl Mannheim, care deosebea două forme ale

ideologiei - ambele diferite de cunoaşterea ştiinţifică: una exprimă deformarea

gândirii clasei conducătoare care doreşte să-şi conserve puterea; cealaltă exprimă

deformarea gândirii unei clase ce aspir ă spre un viitor ideal, imposibil de realizat - o

ideologie utopică, în perimetrul căreia include şi marxismul (Karl Mannheim, 1936).

Secolul XX a fost oscilant în privinţa importanţei acordate ideologiilor. Dacă

anii '30 şi '40 au fost caracterizaţi de ceea ce s-a numit "r ăzboiul ideologiilor"

(democratice, fasciste, comuniste), anii '50 au fost marcaţi de teza "sfâr şitului

ideologiilor", a “dezideologizării” (Raymond Aron, Daniel Bell). La baza acesteia s-a

aflat ideea că în condiţiile declinului ideologiilor radicale proprii fascismului şi

comunismului, lumea contemporană, aflată într-o etapă a "abundenţei", este tot mai

raţională şi pragmatică, mai puţin preocupată de diferenţieri ideologice, toate for ţele

politice fiind în esenţă de acord cu valorile fundamentale ale democraţiei. Această

alternanţă de tip flux - reflux a continuat: înainte ca anii '60 să se fi încheiat, R. Aron

semnala "sfâr şitul erei sfâr şitului ideologiilor". La finele anilor '80, într-un alt context

istoric, Francis Fukuyama a fost cel care a proclamat din nou sfâr şitul confruntărilor

ideologice majore, anticipând căderea regimurilor comuniste. Mai întâi într-un articol

care i-a adus celebritate, apoi în alte lucr ări, acesta afirma nu “sfâr şitul ideologiei”, ci“victoria liniştită a liberalismului economic şi social” (Francis Fukuyama, 1994), teză



10

care a determinat una din cele mai ample dezbateri postbelice pe problematica

ideologiilor.

Alternanţa nu este întâmplătoare, ea dovedind că ideologiile se confruntă acut

îndeosebi în perioadele şi zonele marcate de dificultăţi sau transformări importante;

îşi epuizează for ţa ca urmare a consumării etapelor respective, pentru a reveni în prim

plan cu un alt conţinut şi o altă formă. O asemenea constatare poate fi utilă în

explicarea situaţiei prezente din zona noastr ă, unde confruntările ideologice nu au

căzut deloc în desuetudine.

Această situaţie readuce în actualitate unele întrebări, devenite clasice, în

legătur ă cu ideologia, precum: ce este ea, de fapt? este doar o "falsă conştiinţă", o

gândire "deformată" sau un mod specific de raportare la realitate?

Ideologia poate fi definită ca ansamblu de idei, op ţ iuni valorice, aspira ţ ii,

idealuri, ce exprimă trebuin ţ ele şi interesele anumitor grupuri, oferind o anumit ă

interpretare a realit ăţ ii sociale şi orientând ac ţ iunea înspre anumite scopuri, în

func ţ ie de un anumit model al dezvolt ă rii viitoare. Rezultă, aşadar, că, oricât de

pregnante sunt, în cadrul unei ideologii, preocupările pentru a cunoaşte şi explica în

mod obiectiv realitatea (demers caracteristic teoriei, ştiinţei), aceasta nu se rezumă la

cunoaştere, la aspecte de ordin raţional, ci implică întreg sistemul motivaţional,

respectiv aspecte volitive şi afective. Apoi, ideologia este un produs colectiv,

reflectând opţiunile de grup şi stimulând formarea grupurilor. Ideologia nu doar

descrie şi interpretează realitatea, ci şi orientează acţiunea înspre anumite scopuri, ce

rezultă din anumite opţiuni. Pe baza acestor opţiuni se conturează un anumit model

societal; în funcţie de "tipul ideal" pe care îl propune, ideologia vizează fie menţinerea

unui sistem politic, fie reformarea sau chiar schimbarea radicală a acestuia.

Trebuie precizat că există diferite tipuri de ideologii. Ideologia politică, ce

constituie obiectul demersului de faţă, se refer ă, în principal, la idei, credinţe, atitudini

despre regimul politic şi instituţiile politice, precum şi despre rolul oamenilor în

raport cu acestea (vezi şi Roy Macridis & Mark Hulliung, 1996, p. 2).

Revenind la întrebările formulate anterior, trebuie să constatăm că cei care

elaborează, susţin şi propagă anumite ideologii pot să recurgă la mistificarea realităţii

şi la manipularea populaţiei - un asemenea mod de manifestare este propriu atât

instituţiilor puterii în regimurile totalitare cât şi for ţelor politice care sfidează regulile

(scrise sau nescrise) ale desf ăşur ării competiţiei politice într-un regim democratic. Înacest caz, definiţia de "falsă conştiinţă" sau "gândire deformată" este adecvată.



11

A încerca însă o interpretare şi evaluare a realităţii sociale care să servească

orientării acţiunii înspre obiective pe care un anumit grup social le consider ă

dezirabile poate însemna preocupare pentru a descifra înseşi tendinţele acestei

realităţi, care, complex determinate de factori obiectivi şi subiectivi, nu sunt, de

regulă, evidente.

Prin caracteristicile relevate, ideologia se deosebeşte de teorie, care este o

reflecţie sistematică asupra naturii şi scopurilor sistemului de guvernământ; asociată

cu ştiinţa, teoria presupune demonstraţie riguroasă, care se sprijină pe date concrete,

ce pot fi, de regulă, verificate empiric. Aşadar, în vreme ce teoria presupune o

abordare obiectivă, ideologia este o abordare din perspectiva unei anumite opţiuni.

Apoi, în vreme ce teoria presupune, în principal, organizarea ideilor şi demonstraţia,

ideologia vizează mai ales stimularea spre acţiune. Aceste deosebiri nu înseamnă însă

incompatibilitatea ideologie – teorie. Este ştiut faptul că o serie de teorii s-au

transformat în ideologii, de-a lungul timpurilor, cazul cel mai elocvent fiind cel al

liberalismului, mai cu seamă al celui clasic. Cum se poate cu uşurinţă constata, este

imposibilă prezentarea majorităţii ideologiilor politice f ăr ă a fi invocate anumite teorii

de referinţă.

• Doctrina politică

Cuvântul derivă din latinescul “doctrina”, care înseamnă “învăţătur ă”. Din

perspectivă juridică sau economică sensul iniţial al conceptului s-a păstrat în bună

măsur ă, cu o serie de precizări şi accente. Astfel, când se face trimitere la “doctrina

juridică” se au în vedere analizele, interpretările, opiniile cu privire la fenomenele

juridice (cu alte cuvinte, demersul teoretic) care influenţează jurisprudenţa (soluţiile

date de instanţele judecătoreşti – aşadar, nivelul empiric, practic). Cei ce utilizează

formula “doctrină economică” subliniază, de regulă, că, spre deosebire de teorie (dar

presupunând teoria), aceasta face aprecieri şi indică ce trebuie sau nu trebuie f ăcut, cu

alte cuvinte, are nu doar o funcţie cognitivă, ci şi una normativă, respectiv

prescriptivă.

Din perspectivă politică pot fi relevate nu numai sensuri, dar şi evaluări foarte

diferite. Uneori se consider ă că doctrina politică este similar ă ideologiei politice,

alteori se subliniază diferenţele. În vreme ce unii autori prefer ă “ideologia”, pe

considerentul că “doctrina” se asociază unui mod de gândire dogmatic, alţii o prefer ă



12

pe aceasta din urmă, pe temeiul că prima este marcată de conotaţii negative, ca urmare

a utilizării excesive în fostele regimuri comuniste.

Exemple din literatura politologică românească mai veche sau mai nouă sunt

ilustrative pentru această diversitate de abordare. Un remarcabil teoretician şi om

politic din perioada interbelică considera că doctrina politică are două elemente

constitutive: “o concepţie asupra situaţiei sociale sau/şi asupra evoluţiei sociale, şi un

ideal social.” (Virgil Madgearu, în Petre Dan, ed., 1995, p. 91). Liviu Ză pâr ţan

confer ă doctrinei politice sensuri mai complexe, apreciind că aceasta încorporează

deopotrivă teoria, concepţia şi ideologia: mai întâi, ea trebuie să ofere o imagine

teoretică asupra unei societăţi, apoi o concepţie despre identitatea societăţii respective,

precum şi “un set de propoziţii ideologice”, şi, în sfâr şit, “un set de propoziţii prin

care se prevăd căile practice, eficiente ale înf ă ptuirii proiectului său de societate”

(Liviu Petru Ză pâr ţan, 1994, p. 25).

Este de remarcat faptul că, în mod frecvent, termenul de doctrină politică este

utilizat pentru a defini ideologia aşa cum se reflectă ea în programele partidelor

politice, context în care sensul esenţial este acela de ansamblu de idei, op ţ iuni

valorice, aspira ţ ii, idealuri, articulate pe baza unor principii unificatoare, implicând

şi că ile, mă surile prin care acestea pot fi transpuse în realitate.

Bibliografie

Terence Ball, Richard Dagger, Ideologii politice şi idealul democratic, Iaşi, Polirom,2000.

Petre Dan (ed.), Doctrinele partidelor politice, Bucureşti, Editura “Garamond”, 1995.

Roger Eatwell & Anthony Wright eds., Contemporary Political Ideologies, London,Pinter Publishers, 1993.

Francis Fukuyama, Sfâr şitul istoriei?, Bucureşti, Editura Vremea, 1994.

David McLellan, Ideologia, Bucureşti, Editura DU Style, 1998.

Roy Macridis & Mark Hulliung, Contemporary Political Ideologies, New York,Harper Collins, 1996).

Karl Mannheim, Ideology and Utopia, London, Routledge & Kegan Paul, 1936

Liliana Mihuţ, Dilemele ştiin ţ ei politice, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1995.



13

David Miller (coord.), Enciclopedia Blackwell a gîndirii politice, Bucureşti,Humanitas, 2000.

Liviu Petru Ză pâr ţan , Doctrine politice, Iaşi, Editura Fundaţiei “Chemarea”, 1994.

Test de autoevaluare

1. Cine a definit ideologia ca fiind “ştiinţă a ideilor”?a. Antoine Destutt de Tracy

b. Karl Marxc. Karl Mannheim

2. Când a fost exprimată pentru prima oar ă teza “sfâr şitului ideologiilor”?a. în anii ’30 – ’40

b. în anii ’50c. în anii ‘80

3. Relaţia dintre doctrină politică şi ideologie politică este una dea. excludere reciprocă

b. similitudine



14

Modulul 2. PRINCIPALELE DOCTRINE POLITICE

_____________________________________________________________________ Obiective:

• Prezentarea momentelor evolutive, a variantelor, a contribu ţ iilor de referin ţă la

definirea ideilor fundamentale ale principalelor doctrine (ideologii) politice

• Analiza caracteristicilor esen ţ iale ale acestora, astfel încât să fie posibil ă

compararea lor din perspectiva concep ţ iei asupra unor probleme fundamentale,

precum rolul statului, valorile politice de bază , modelul de societate propus

2.1. Liberalismul clasic, liberalismul social, liberalismul neoclasic

_____________________________________________________________________

Termeni cheie: liberalism clasic, liberalism social, liberalism neoclasic, libertate

Liberalismul este cea mai veche dintre ideologiile (doctrinele) politice, având oistorie foarte complexă. Trebuie f ăcută distincţia între sensurile politice şi cele non-

politice, respectiv sensul foarte larg al cuvântului, care vizează o atitudine deschisă şi

cultivarea libertăţii. Unii apreciază că, după 1989, liberalismul s-a trasformat într-o

adevărată “meta-ideologie”, valorile sale esenţiale fiind preluate de majoritatea

orientărilor politice.

Liberalismul politic a parcurs mai multe etape.

• Liberalismul clasic - începând cu secolul al XVI-lea; dimensiuni (momente)esenţiale:

- dimensiunea filosofico-politică, prin Machiavelli (“desacralizarea politicului”,

“umanismul real”), respectiv Locke şi Montesquieu (principiul reprezentării

şi principiul separaţiei puterilor);

- dimensiunea economică, prin Adam Smith şi David Ricardo (statul trebuie

să joace un rol minim, asigurând doar cadrul pentru funcţionarea liber ă a

pieţei);



15

- dimensiunea social-politică dezvoltată în secolul al XIX-lea, prin Alexis de

Tocqueville (ideile privind egalitatea de condiţii, raportul egalitate –libertate

etc).

• Liberalismul social (Neoliberalismul) - în primele decenii ale secolului XX;expresie a căutării soluţiilor la problemele generate de marea criză din anii ’29 –

’33

- Keynes (ideile privind necesitatea intervenţiei statului, a ocupării “depline” a

for ţei de muncă etc);

- Programul New Deal , ansamblul de măsuri iniţiate de preşedintele american

Roosevelt spre a scoate America din starea de criză.

• Liberalismul neoclasic (“nostalgic”, “conservator”) – cu antecedente în ultimul

pătrar al secolului al XIX-lea, a câştigat teren în a doua jumătate a anilor ‘70

- Fr. A. Hayek – adversar al intervenţiei statului: piaţa liber ă deţine mecanisme

de autoreglare, fiind în măsur ă să constituie o “ordine dezvoltată a cooper ării

umane”, bazată pe respectarea legilor şi a normelor morale.

Valorile (principiile) de bază ale liberalismului:

• Libertatea – valoare fundamentală, dar definită în două moduri diferite:

liberalismul clasic şi cel neoclasic au exprimat o viziune predominant “negativă”,

în sensul că individul este liber atunci când nu este constrâns (resping intervenţia

statului); liberalismul social a exprimat o viziune “pozitivă”, identificând

libertatea cu anumite tipuri de acţiuni favorabile binelui general (acceptă

intervenţia statului);

• Egalitatea (ca egalitate în faţa legii, ca egalitate de şanse);

• Individualismul, în sensul susţinerii primatului individului faţă de colectivitate.

Gândirea liberală a fost asociată cu numeroase partide politice, începând cu

primele decenii ale secolului al XIX-lea. De-a lungul acelui secol, precum şi în

primele decenii ale secolului XX partidele liberale au avut deseori un puternic suport

popular, formând guverne majoritare. În România, PNL s-a consolidat spre sfâr şitul

secolului al XIX-lea, când a lansat formula „prin noi înşine”. După al doilea r ăzboi

mondial, atunci când ajung la guvernare în diferite ţări, partidele liberale se află, de

regulă, în formule de coaliţie. Excepţii remarcabile: Japonia, precum şi SUA (Partidul

Democrat are, în esenţă, o orientare liberală, mai apropiată de varianta liberalismului



16

social). În ciuda performanţelor electorale relativ modeste, multe partide liberale şi-au

dovedit capacitatea de a influenţa politicile publice.

Bibliografie

Terence Ball, Richard Dagger, Ideologii politice şi idealul democratic, Iaşi, Polirom,2000, pp. 59-97.

Aurelian Cr ăiuţu, “A fi sau a nu fi liberal”, în Alina Mungiu-Pippidi (coord.), Doctrine politice, Iaşi, Polirom, 1998, pp.17-44.

John Gray, Liberalismul , Bucureşti, Editura DU Style, 1998.

Adrian Paul Iliescu, Liberalismul între succese şi iluzii, Bucureşti, Ed. ALL. 1998.

Mihail Manoilescu, “Neoliberalismul”, în Petre Dan, (ed.), Doctrinele partidelor politice, Bucureşti, Ed. “Garamond, 1995, pp 198-228.

Nicolas Roussellier, Europa liberalilor, Iaşi, Institutul European, 2001.

Test de autoevaluare:

1. Care dintre variantele liberalismului au pledat pentru limitarea intervenţiei statuluiîn economie şi viaţa socială?

a. liberalismul clasic b. liberalismul socialc. liberalismul neoclasic

2. Valoarea fundamentală a liberalismului estea. libertatea

b. egalitateac. solidaritatea

3. Când au apărut primele partide liberale?a. în secolul al XVI-lea

b. în secolul al XIX-leac. în secolul XX.



17

2.2. Conservatorismul “moderat” şi conservatorismul “reacţionar”;

neoconservatorismul

Termeni cheie: conservatorism moderat, conservatorism reac ţ ionar,

neoconservatorism, Noua Dreapt ă

Asemenea liberalismului, şi conservatorismul desemnează, pe de o parte, într-un

sens larg, o atitudine general-umană – în acest caz, orientată spre păstrarea,

conservarea unei stări de fapt, a ideilor şi instituţiilor existente – iar, pe de altă parte, o

ideologie şi practică politică.

Sensurile politice s-au conturat iniţial prin opoziţie cu liberalismul, pentru ca apoioponenţii principali să devină socialismul, respectiv comunismul. Ideologia

conservatoare a fost mai ales rezultatul unui fenomen de reacţie la Revoluţia

franceză. De la început, a avut cel puţin două variante, care s-au perpetuat în secolul

următor.

• Prima expresie a fost conservatorismul “moderat”, asociat cu tradiţia britanică

inaugurată de Ed. Burke, îndeosebi prin Reflections on the Revolution in France

(1790), în care a criticat radicalismul revoluţionar, pledând pentru reformă, camodalitate de schimbare;

• Cealaltă variantă a fost conservatorismul “reacţionar”, de nuanţă teologică, al

cărei protagonist, Joseph de Maistre, a susţinut restaurarea monarhiei absolute,

care să fie temperată însă de aristocraţie, tradiţie şi creştinism.

În secolul XX s-au manifestat două curente în cadrul conservatorismului:

• Unul tradiţionalist, inspirat din opera lui Burke şi a altor conservatori clasici;

• Celălalt, preocupat de revigorarea valorilor liberale ale secolelor anterioare.“Neoconservatorismul” este denumirea aplicată uneori tuturor expresiilor

conservatorismului din secolul XX, dar s-a consacrat îndeosebi pentru a desemna

orientarea cristalizată în a doua jumătate a anilor ’70 (apropiată de liberalismul

“conservator”). I. Kristol, exponent remarcabil al Noii Drepte, stabilea ca principale

caracteristici ale acesteia: atitudinea critică faţă de “statul bunăstării”; respectul pentru

piaţă; respectul pentru valorile şi instituţiile tradiţionale; afirmarea egalităţii şanselor,

dar respingerea egalitarismului. Aceste idei şi-au găsit reflectarea în politica practicată în anii ’80 de R. Reagan, în SUA, respectiv M Thatcher, în Regatul Unit.



18

Valorile fundamentale ale conservatorismului:

• Criticând atât individualismul cât şi colectivismul, a susţinut solidaritatea ce

decurge din faptul că individul este rezultatul dezvoltării în cadrul comunităţii

(familie, biserică, naţiune);• Inegalitatea are r ădăcini naturale şi politice;

• Libertatea apare ca un drept legal, în cadrul parametrilor tradiţiei şi ai legii.

Partidele conservatoare au apărut după revoluţiile moderne, pe parcursul

secolului al XIX-lea aflându-se între principalii competitori politici. Acum, exceptând

Regatul Unit şi alte câteva ţări, sunt într-o poziţie minoritar ă. În unele cazuri, au fost

absorbite de partide creştin-democrate. Nu întotdeauna partidele de orientare

conservatoare sunt şi denumite ca atare (de pildă, Partidul Republican din SUA).

Bibliografie

Terence Ball, Richard Dagger, Ideologii politice şi idealul democratic, Iaşi, Polirom,2000, pp.99-124.

Adrian Paul Iliescu , Conservatorismul anglo-saxon, Bucureşti, Ed. ALL, 1994.

Adrian Paul Iliescu, “Conservatorismul”, în Alina Mungiu-Pippidi (coord.), Doctrine politice, Iaşi, Polirom, 1998, pp. 73-83.

Robert Nisbet, Conservatorismul, Bucureşti, Editura DU Style, 1998.

C. R ădulescu Motru, “Concepţia conservatoare şi progresul”, în Petre Dan (ed.), Doctrinele partidelor politice, Bucureşti, Editura “Garamond”, 1995, pp. 64-90.


1. Cine a fost unul dintre exponenţii majori ai conservatorismului moderat?a. Ed. Burke

b. J. de Maistrec. I. Kristol

2. Valorile fundamentale ale conservatorismuluia. Libertatea

b. Egalitateac. Solidaritatea

3. Comparaţi concepţiile conservatoare şi cele liberale privitoare la rolul statului.



19

2.3. Socialismul şi social-democraţia; comunismul şi eurocomunismul

_____________________________________________________________________

Termeni cheie: socialism revolu ţ ionar, socialism democratic, social-democra ţ ie,

“a treia cale”, comunism

Socialismul este, asemenea liberalismului şi conservatorismului, un produs al

etapei ce a urmat Revoluţiei franceze. Antecedentele sale au fost identificate în

Utopia lui Thomas Morus, în secolul al XVI-lea. Prima sa expresie a fost aşa-numitul

“socialism utopic” al lui Saint-Simon, Ch. Fourier, R. Owen, care, în primele

decenii ale secolului al XIX-lea, au imaginat proiecte ale unei lumi considerate a fi în

concordanţă cu adevărata natur ă a omului.

Socialismul a apărut tot ca reacţie la liberalism, dar încă de la început s-au

manifestat două tendinţe majore:

• Varianta radicală, “socialismul revoluţionar”, care şi-a găsit expresia în opera lui

Marx, a respins valorile şi instituţiile liberalismului, criticând capitalismul, şi a

militat pentru înlocuirea, prin revoluţie, a ordinii existente cu societatea socialistă,

bazată pe proprietatea socială; comunismul apărea ca o etapă superioar ă a cestui

nou model de organizare social-politică;

• Cealaltă variantă, moderată, a susţinut păstrarea cadrului oferit de democraţia

liberală, schimbarea fiind realizabilă pe calea reformelor; aceste idei, exprimate

mai cu seamă de Ed. Bernstein (acuzat de marxişti ca fiind “revizionist”), au stat

la baza social-democraţiei de mai târziu.

Revoluţia din 1917 a produs “marea schismă” dintre comunişti, pe de o parte, şi

socialişti, social-democraţi, pe de altă parte. După al doilea r ăzboi mondial, în Europa

de est, aceştia din urmă au fost absorbiţi, în cele mai multe cazuri, de către partidele

comuniste.

În Europa de vest, socialismul şi social-democraţia a avut evoluţii distincte,

traversând importante reconsider ări, pe parcursul a două etape:

• În primele trei decenii, s-au concentrat pe susţinerea intervenţiei statului în

economie şi în protecţia socială; a fost lansată formula “socialism democratic”,care viza edificarea, în cadrul societăţii capitaliste, a unei “economii mixte”,



20

bazate pe coexistenţa dintre sectorul public şi cel privat, precum şi dezvoltarea

“statului bunăstării”;

• Începând din anii ’80, în noul context determinat de creşterea preţului la materiile

prime, îmbătrânirea populaţiei, precum şi globalizarea progresivă a economiei, s-au operat schimbări importante, mai cu seamă în conceperea raportului dintre stat

şi piaţă; una din formulele de referinţă este “a treia cale”, lansată în anii ’90 de

“Noul Laburism” al lui Tony Blair (susţinută teoretic de Anthony Giddens), care

îşi propune să meargă dincolo de neoliberalismul dreptei şi social-democraţia

vechii stângi, construind o “nouă economie mixtă” şi un “stat al investiţiei

sociale”.

Deşi au existat şi există deosebiri importante între diferite variante ale gândirii

socialiste (social-democrate), pot fi relevate anumite caracteristici comune:

• Accentul asupra comunităţii (colectivităţii);

• Egalitatea considerată valoare fundamentală, dar în corelaţie cu libertatea şi

solidaritatea;

• Rolul important conferit statului, cu precizarea însă a unor diferenţe notabile de

abordare de la o etapă la alta.

În prezent, termenii “socialist democratic” şi “social-democrat” sunt deseori

utilizaţi ca inter şanjabili, partidele care poartă aceste denumiri f ăcând parte din

aceeaşi “familie”. Trebuie precizat că, îndeosebi în primele decenii postbelice,

partidele socialiste (socialist-democratice) s-au concentrat pe problemele

proprietăţii, în vreme ce partidele social-democrate au acordat prioritate problemelor

privind redistribuirea.

Comunismul s-a aflat în relaţii complexe cu socialismul (social-democraţia):

uneori s-au întâlnit în cadrul aceloraşi orientări ideologice, alteori s-au confruntat de

pe poziţii adverse. Având antecedente încă în antichitate, comunismul a dobândit noi

expresii în gândirea modernă, cu deosebire în opera lui Marx, care l-a identificat cu

noul model de societate bazat pe abolirea proprietăţii private şi stabilirea unui nou tip

de relaţii interumane. Partidele comuniste constituite în Europa de est după 1917 şi

practica lor politică au marcat îndepărtarea de idealul mai mult sau mai puţin utopic şi

au condus la instaurarea regimurilor totalitare.

După al doilea r ăzboi mondial, la sfâr şitul anilor ’70, în vestul Europei, s-a afirmat

aşa-numitul “eurocomunism”, care susţinea schimbarea socială nu prin revoluţie, ci



21

prin reforme, excluzând violenţa şi dictatura proletariatului, presupunând alianţe cu

alte for ţe politice. Eşecul comunismului est-european, confirmat de evenimentele din

1989, a avut efecte considerabile şi asupra partidelor comuniste occidentale, care trec

acum printr-o etapă de redefinire a identităţii. Unele şi-au schimbat chiar denumirea,

majoritatea şi-au reconsiderat fundamental ideile, manifestând deschidere spre

colaborarea cu alte partide politice din zona stângii, îndeosebi cu socialiştii.

Bibliografie

Terence Ball, Richard Dagger, Ideologii politice şi idealul democratic, Iaşi, Polirom,

2000, pp.125-178.

Anton Carpinschi, “Doctrina social-democrată”, în Alina Mungiu-Pippidi (coord.), Doctrine politice, Iaşi, Polirom, 1998, pp. 175-194.

Michel Dreyfus, Europa sociali ştilor, Iaşi, Institutul European, 2000.

Maurice Duverger, Europa de la Atlantic la Delta Dună rii, Omegapres, 1991.

Francois Furet, Trecutul unei iluzii, Bucureşti, Humanitas, 1996.

Anthony Giddens, A treia cale: rena şterea social-democra ţ iei, Iaşi. Polirom, 2001

Jose Gotovitch, Pascal Delwit, Jean-Michel de Waele, Europa comuni ştilor, Iaşi,Institutul European, 2003.


1. Cine a susţinut revoluţia ca principală formă de schimbare socială?a. Saint-Simon

b. K. Marxc. Ed. Bernstein

2. Formula “a treia cale” a fost lansată dea. Ch. Fourier

b. Ed. Bernsteinc. T. Blair

3. Partidele socialist-democratice şi cele social-democrate se află în raporturi dea. cooperare

b. contradicţie

c. identitate.



22

2.4. Anarhismul şi variantele sale

_____________________________________________________________________ Termeni cheie: anarhism individualist, anarhism mutualist, anarhism colectivist,

anarhism comunist, anarho-sindicalism

Cu antecedente în iluminism, anarhismul a apărut în acelaşi climat

postrevoluţionar, având şi el diferite variante, unele mai apropiate de socialism, altele

de liberalism.

• Începuturile se leagă de numele pastorului englez William Godwin, care a iniţiat“anarhismul individualist”, imaginând o societate în care nimeni să nu fie obligat

să sacrifice propria sa independenţă de judecată.

• Primul anarhist auto-proclamat a fost Pierre-Joseph Proudhon, care, la mijlocul

secolului al XIX-lea, a inaugurat “anarhismul mutualist”, pledând pentru o

societate f ăr ă stat, bazată pe libertate ca valoare supremă, pe suprimarea

proprietăţii private, considerate a fi “furt”, precum şi pe respectul mutual între

membrii săi.• Punctul maxim a fost atins la sfâr şitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului

XX, când mişcarea anarhistă a îmbr ăcat forme violente, organizând atentate şi alte

acţiuni criminale. În plan ideologic, s-au remarcat doi descendenţi ai nobilimii

ruse, Mihail Bakunin, considerat exponentul “anarhismului colectivist”, şi Piotr

Kropotkin, identificat cu “anarhismul comunist”: au criticat statul, susţinând

abolirea lui, au afirmat libertatea ca valoare supremă, dar şi solidaritatea între

oameni, au susţinut trecerea la noua societate pe calea revoluţiei violente, cu

caracter de masă.

• În preajma primului r ăzboi mondial, s-a conturat “anarho-sindicalismul”, avându-l

ca protagonist pe Georges Sorel: sindicatele apăreau ca principal factor de

schimbare socială, precum şi ca nucleu al viitoarei societăţi, forma pe care ar fi

urmat să o îmbrace revoluţia fiind greva generală.

• Anarhismul a fost implicat, într-o anumită măsur ă, în Revoluţia din Rusia, ca şi în

R ăzboiul Civil din Spania.



23

• În anii ’60 anarhismul şi-a găsit expresia în aşa-numita “contra-cultur ă” a

tineretului, asociată cu iluzia întoarcerii la un mod de viaţă natural, lipsit de orice

constrângere.

• În ultimele decenii, f ăr ă să beneficieze de construcţii ideologice consistente, aîmbr ăcat diferite forme: “anarhocapitalismul” care susţine că statul trebuie să

dispar ă pe temeiul lipsei de legitimitate morală şi al ineficienţei economice;

“ecologismul radical”, care pledează pentru comunitatea autonomă modelată pe

baze anarhiste; manifestările unor grupuri anarhiste implicate în acţiunile de

protest împotriva globalizării.

Caracterizare generală

• Dintre valorile fundamentale, anarhismul situează în prim plan libertatea;

egalitatea este şi ea invocată, dar în mod diferit de către “individualişti” şi

“colectivişti”; şi solidaritatea este evaluată superior în unele variante.

• Critica statului este o temă esenţială pentru toate variantele: obiectul acesteia îl

constituie în primul rând instituţiile guvernamentale, dar şi toate celelalte instituţii

şi, mai mult, toate mijloacele specifice regimului democratic; în societatea “f ăr ă

guvern coercitiv” ordinea ar urma să fie asigurată prin respectarea regulilor

morale.

Chiar dacă anarhismul a atras atenţia asupra unor dimensiuni opresive ale statului,

s-a dovedit a fi o ideologie nerealistă şi utopică. Caracterul anti-democratc şi

susţinerea violenţei au determinat amplasarea anarhismului, în cele mai multe cazuri,

în zona extremismului.

Bibliografie

Terence Ball, Richard Dagger, Ideologii politice şi idealul democratic, Iaşi, Polirom,2000, p. 33.

George Crowder, Anarhismul, Bucureşti, Editura Antet, 1997.

N. Petrescu, “Anarhismul”, în Petre Dan (ed.), Doctrinele partidelor politice,Bucureşti, Ed. “Garamond”, 1995, pp. 260-278.

Liviu Petru Ză pâr ţan, Doctrine politice, Iaşi, Editura Fundaţiei “Chemarea”, 1994, pp.269-296.



24


1. Prin ce se deosebesc concepţiile anarhiste de cele socialiste în privinţa modeluluide societate propus?

2. Cine a considerat că proprietatea privată este un furt?a. Proudhon

b. Bakuninc. Sorel.

2.5. Naţionalismul în istorie şi în contemporaneitate

_____________________________________________________________________

Termeni cheie: na ţ ionalism, ultrana ţ ionalism, dreapta, extrema dreapt ă

Naţionalismul este tratat uneori ca ideologie distinctă, alteori ca dimensiune a

altor ideologii. Deoarece a suscitat şi suscită controverse, se subliniază deseori

ambivalenţa termenului, f ăcându-se distincţia între naţionalism “ofensiv” şi

“defensiv”, “democratic” - “antidemocratic”, naţionalism - neonaţionalism şi mai ales

naţionalism – ultranaţionalism. Ca urmare, mai mult chiar decât în cazul altor

ideologii, formula de plural, “naţionalisme”, apare necesar ă.

Naţionalismul s-a conturat ca ideologie politică în acelaşi context postrevoluţionar

de la sfâr şitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea. A parcurs

patru etape (unii le numesc “valuri”), fiecare urmând unor procese revoluţionare sau

căderii unor imperii.

• După Revoluţia franceză, în legătur ă cu susţinerea afirmării naţiunilor şi a statelor

naţionale;

• După primul r ăzboi mondial, mai întâi ca urmare a dispariţiei Imperiului austro-

ungar, iar apoi, după marea criză din anii ’30, sub forma fascismului;

• După al doilea r ăzboi mondial, în condiţiile dezagregării imperiilor coloniale, iar

mai apoi în legătur ă cu procesul integr ării europene;

• După 1989, ca urmare a dezintegr ării “imperiului” sovietic, precum şi a

conglomeratului iugoslav, respectiv a extinderii şi aprofundării procesului de

integrare europeană.



25

Deşi deseori se afirmă că, în contextul globalizării, naţionalismul are un caracter

desuet şi chiar periculos, abordările echilibrate relevă şi caracterul benefic al unora

dintre expresiile sale pentru cultivarea sau regăsirea identităţii unor comunităţi,

subliniind însă nocivitatea ultranaţionalismului, ca atitudine excesivă, de respingere a

valorilor proprii altora.

Acelaşi spirit de echilibru obligă la constatarea faptului că naţionalismul şi

ultranaţionalismul generează controverse nu doar în ţările subdezvoltate, ci şi în cele

dezvoltate, mai cu seamă în spaţiul Europei occidentale. Partide ultranaţionaliste,

precum Frontul Naţional din Franţa, condus de Jean-Marie Le Pen, care reuşesc să

atragă o pondere relativ însemnată a populaţiei, exploatând temerile legate de

integrarea europeană şi procesul globalizării, provoacă îngrijorare cu privire la

pericolul ascensiunii extremei drepte.

Bibliografie

Raul Girardet, Na ţ ionalism şi na ţ iune, Iaşi, Institutul European, 2003.

Guy Hermet, Istoria na ţ iunilor

şi na

ţ ionalismului în Europa, Inst. European,1997.

N. Iorga, “Doctrina naţionalistă”, în Petre Dan (ed.), Doctrinele partidelor politice,Bucureşti, Ed. “Garamond”, 1995, pp. 40-63.

Paul Sabourin, Na ţ ionalismele europene, Iaşi, Institutul European, 1999.

* * * “Naţionalismul: trecut, prezent şi viitor”, în POLIS, nr. 2, 1994.

Liviu Petru Ză pâr ţan, Doctrine politice, Iaşi, Editura Fundaţiei „Chemarea”, 1994.


1. Care dintre enunţurile de mai jos sunt corecte?a. Primul val al naţionalismului s-a manifestat după Revoluţia franceză.

b. Naţionalismul este specific acum Europei Centrale şi de Est.c. Partidele ultranaţionaliste se situează în zona extremei drepte.

2. De ce a evoluat naţionalismul în “valuri”, fiecare etapă urmând unor proceserevoluţionare sau căderii unor imperii?



26

2.6. Fascismul şi neofascismul

_____________________________________________________________________

Termeni cheie: fascism, nazism, corporatism, neofascism

Spre deosebire de celelalte ideologii abordate până acum, fascismul a apărut abia

în perioada interbelică, în contextul generat de primul r ăzboi mondial, iar apoi de

criza economică din anii ’30, dar sub influenţa unor idei care se afirmaser ă în a doua

jumătate a secolului al XIX-lea.

Opunându-se majorităţii ideologiilor consacrate, fascismul şi-a propus să realizeze

o sinteză specifică între naţionalism şi socialism. Naţionalismul a fost implicat înipostaza sa extremistă, fiind asociat, în varianta germană, cu rasismul (“naţionalism

organic”), iar socialismul anti-marxist, auto-proclamat “adevăratul socialism”, afirma

posibilitatea convieţuirii claselor sociale în comunitatea naţională prin subordonarea

faţă de stat şi mai ales faţă de conducătorul suprem.

Termenul “fascism” este folosit uneori în sens larg, spre a defini un fenomen pan-

european (şi nu numai), alteori, într-un sens particular, cu referire la prima din

variantele sale, cea italiană, numită astfel pentru că iniţiatorii ei au format, imediat

după primul r ăzboi mondial, grupări numite “fascii”.

• Fascismul italian a fost marcat de personalitatea lui Mussolini, conducătorul şi

principalul ideolog al acestuia. Fraza sa “Totul în stat, nimic împotriva statului,

nimic în afara statului” este definitorie pentru aşa-numitul “corporatism”, care a

determinat “încorporarea” în cadrul statului a tuturor organizaţiilor politice şi

profesionale (mai ales a organizaţiilor sindicale şi a celor patronale), prin

subordonarea lor faţă de guvern. Spre a-şi realiza obiectivele, mai cu seamă cele

vizând renaşterea marelui Imperiu Roman, Mussolini a orchestrat un adevărat cult

al conducătorului, a glorificat violenţa şi teroarea.

• “Nazismul” este varianta germană, cea mai spectacular ă şi cea mai agresivă,

numită astfel datorită denumirii for ţei politice care a susţinut-o şi aplicat-o:

Partidul Naţional-Socialist al Muncitorilor Germani, partid în fruntea căruia s-a

afirmat Hitler. Viziunea şi acţiunea lui Hitler au fost influenţate de idei şi

concepţii care circulau deja în epocă: rasismul, anti-semitismul, darwinismul

social, geopolitica. Acestea şi-au găsit reflectarea în cartea sa de tristă celebritate



27

Mein Kampf , care va deveni un adevărat program politic, iar apoi în politica pe

care a practicat-o în fruntea regimului totalitar pe care l-a instaurat.

• Încă înainte de terminarea r ăzboiului a fost lansat termenul de “neofascism”, ca

expresie a încercărilor de a reabilita şi resuscita ideologia, mişcarea şi regimul politic în cauză. În deceniile care au urmat r ăzboiului, în condiţiile în care

majoritatea ţărilor au adoptat reglementări privind interzicerea asociaţiilor fasciste

şi a propagandei acestora, neofascismul este susţinut nu atât de partide politice, cât

îndeosebi de grupuri mai mult sau mai puţin clandestine.

Caracterizare generală

• În legătur ă cu valorile fundamentale: inegalitatea oamenilor este determinată

biologic; libertatea este realizabilă numai în stat, în naţiune; solidaritatea este

dezirabilă şi realizabilă în măsura în care se asigur ă subordonarea tuturor în raport

cu un centru unic de putere;

• Criticând sistemul democraţiei parlamentare, fascismul a conferit un rol major

statului bazat pe for ţă, a cărui autoritate este întruchipată în autoritatea

conducătorului.

Bibliografie

Terence Ball, Richard Dagger, Ideologii politice şi idealul democratic, Iaşi, Polirom,2000, pp 179-200.


F. A. Hayek, Drumul că tre servitute, Bucureşti, Humanitas, 1993.

A. Hitler, Mein Kampf, Editura, Beladi, 1994.

Jean-Claude Lescure, Fascismul şi nazismul, Iaşi, Institutul European, 2002.

Eugen Weber, Dreapta românească , Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1995.


1. Cine a pus în practică ideile corporatismului?a. Mussolini

b. Hitler c. Grupările neofasciste



28

2. Care dintre enunţurile de mai jos sunt incorecte?a. Fascismul şi-a propus să realizeze o sinteză specifică între naţionalism şi

socialism. b. Corporatismul fascist a implicat cooperarea guvernului cu organizaţiile

patronale şi cele sindicale.c. Fascismul a conferit statului un rol major în sistemul democraţiei

parlamentare.

2.7. Democraţia creştină

_____________________________________________________________________

Termeni cheie: democra ţ ie, valori cre ştine, economie social ă de pia ţă

Democraţia creştină a început să se contureze în ultimul pătrar al secolului al

XIX-lea, ca o reacţie la individualism şi anticlericanism. A îmbinat concepţia catolică

despre justiţia socială şi economică cu concepţia liberală asupra democraţiei politice,

apropiindu-se şi de conservatorism, prin susţinerea valorilor tradiţionale. Un rol

important în apariţia sa l-a avut papa Leon al XIII-lea, prin elaborarea concepţiei

sociale a catolicismului, care a vizat înnoirea bisericii şi deschiderea ei spre societate.Democraţia creştină va câştiga teren abia după al doilea r ăzboi mondial, când se

va afirma în numeroase ţări europene, precum şi în câteva ţări latino-americane. În

Europa, a parcurs trei etape:

• Anii ’40 –’50 au însemnat afirmare în for ţă, ascensiunea fiind explicabilă în

condiţiile în care dreapta fusese discreditată de fascism, stânga de stalinism, iar

ideologiile şi partidele tradiţionale erau blamate pentru incapacitatea de a se opune

extremismelor şi dezastrelor pe care acestea le-au provocat. Partidele creştin-democrate s-au consolidat o dată cu intensificarea r ăzboiului rece, pentru că erau

considerate principalul bastion împotriva comunismului. Pe măsur ă ce se f ăceau

paşi în integrarea europeană aceste partide se afirmau ca principali susţinători ai

procesului.

• Anii ‘60- începutul anilor ’70 au marcat un oarecare declin, în condiţiile în care

comunismul sovietic apărea a fi mai puţin ameninţător, iar socialiştii occidentali

câştigau teren, atr ăgând şi sindicate care anterior se aflaser ă sub influenţa creştin-



29

democraţiei. La acestea se adaugă afirmarea unei subculturi a tineretului care îl

îndepărta de valorile tradiţionale.

• Din a doua jumătate a anilor ’70 se produce o adevărată renaştere a creştin-

democraţiei, explicabilă prin preocupările pentru problemele sociale, dar şi pentruaprofundarea şi extinderea procesului de integrare europeană.

Coordonate majore (aşa cum au fost relevate de Wilfried Martens, lider al

democraţiei creştine europene):

• Filosofia politică a democraţiei creştine se exprimă prin “personalismul comunitar

sau social” de inspiraţie creştină, la baza căruia se află două principii

fundamentale: persoana umană este esenţială; societatea trebuie să se

caracterizeze prin comuniune şi fraternitate; scopul statului fiind acela de a

asigura binele tuturor;

• Conceptul “economie socială de piaţă”, lansat în Germania imediat după r ăzboi,

îşi păstrează valabilitatea, vizând combinarea între economia de piaţă şi protecţia

socială a individului;

• Partidul Popular European, primul partid transnaţional, (înfiinţat în 1979, a

câştigat cele mai multe locuri în Parlamentul European la alegerile din 1999 şi,

respectiv, 2004), ce reuneşte “democrat-creştinii şi cei apropiaţi lor”, este

susţinător al unei Constituţii europene care să se inspire din trei principii

fundamentale: subsidiarităţii, federalist şi democratic.

Aceste caracteristici îndreptăţesc amplasarea ideologiei creştin-democrate şi a

partidelor care o susţin în zona de centru a spectrului politic.

Bibliografie

Jean-Dominique Durand, Europa democra ţ iei cre ştine, Iaşi, Institutul European,2004.

Wilfried Martens, O Europă şi cealalt ă , Bucureşti, Editura Metropol, 1995.


Enyedi Zsolt, “Creştin-democraţia”, în Alina Mungiu-Pippidi (coord.), Doctrine politice, Iaşi, Polirom, 1998, pp. 145-165.



30


1. Care dintre obiectivele de mai jos sunt fundamentale pentru democraţia creştină?a. construirea unei economii sociale de piaţă

b. adoptarea unei Constituţii europenec. extinderea influenţei bisericii catolice.

2. Partidul Popular European cuprindea. numai partide catolice

b. numai partide creştin democratec. partide creştin democrate şi partide conservatoare.

2.8. Agrarianismul (Ţărănismul)

_____________________________________________________________________

Termeni cheie: agrarianism, ţă r ă nism, “stat ţă r ă nesc”

Tratat deseori în contextul conservatorismului, agrarianismul (ţăr ănismul) s-a

afirmat ca ideologie în primele decenii ale secolului XX, vizând susţinerea intereselor

producătorilor agricoli şi, în general, ale populaţiei din mediul rural. Partidele

agrariene (ţăr ăneşti) au apărut mai întâi în Europa occidentală şi în America de Nord;

au cunoscut o înflorire efemer ă în Europa de Est, în perioada dintre cele două

r ăzboaie mondiale; au constituit un fenomen politic durabil doar în ţările scandinave.

Agrarianismul este, în principal, produsul clivajului urban – rural care s-a

amplificat la începutul secolului XX, mai ales pe temeiuri economice: producătorii de

hrană vor un profit cât mai mare din munca lor, iar consumatorii vor să aibă produse

alimentare cât mai ieftine.

• În ţările occidentale, iniţiativa de a forma partide agrariene a apar ţinut, de regulă,unor asociaţii de fermieri nemulţumiţi de modul în care interesele lor erau

susţinute de partidele liberale sau conservatoare, ce aveau o conducere

predominant urbană. Pe de o parte, aceste partide apăr ă proprietatea privată; pe de

altă parte, cer asistenţă guvernamentală pentru agricultur ă.

• În ţările Europei de Est, mai puţin dezvoltate, partidele agrariene au apărut în

condiţiile în care, independenţa naţională fiind recent obţinută, problema

proprietăţii asupra pământului a fost tocmai rezolvată. Totodată, extindereadreptului de vot a permis manifestarea politică a ţăr ănimii. Numite, de regulă



31

partide “ţăr ăneşti”, acestea au dat ideologiilor lor o coloratur ă morală, urmărind să

apere mica gospodărie ţăr ănească de efectele negative ale economiei de piaţă. În

România, de pildă, Virgil Madgearu, principalul teoretician al ţăr ănismului, a

susţinut ideea “statului ţăr ănesc” (agrar), ca formă de guvernare preponderent

dirijistă a unui popor alcătuit în majoritate din ţărani cu gospodării individuale; a

susţinut cooperaţia ca soluţie pentru modernizarea agriculturii, dar în condiţiile

păstr ării proprietăţii private asupra pământului.

Partidele agrariene sunt amplasate, de regulă, în zona centrului, fiind dispuse să

realizeze alianţe atât cu partidele de dreapta cât şi cu cele de stânga. Nu acordă o

importanţă prea mare dimensiunii ideologice, ci au un caracter pragmatic, vizând

prioritar susţinerea intereselor unei categorii profesionale. În condiţiile în care

urbanizarea a progresat, iar agricultura angajează tot mai puţini oameni, partidele

agrariene se confruntă cu serioase probleme, ce afectează însăşi raţiunea lor de a fi.

Cele care vor să evite declinul sunt nevoite să-şi lărgească adresabilitatea electorală,

să-şi modifice programele, astfel încât să realizeze deschidere spre alte for ţe politice,

manifestând disponibilitate pentru diferite formule de colaborare.

Bibliografie

V. Madgearu, “Doctrina ţăr ănistă”, în Petre Dan (ed.), Doctrinele partidelor politice,Bucureşti, Ed. “Garamond”, 1995, pp. 91-123.



1. Care dintre enunţurile de mai jos sunt corecte?a. Partidele agrariene sunt for ţe politice de referinţă în lumea occidentală.

b. Partidele ţăr ăneşti cunosc o puternică revigorare în Europa Centrală şi deEst, după 1989.

c. Partidele agrariene sunt situate în zona stângii politice.

2. De ce s-au dezvoltat partidele agrariene (ţăr ăneşti) în primele decenii ale secoluluiXX?



32

2.9. Ecologismul

_____________________________________________________________________

Termeni cheie: ecologism, protec ţ ia mediului, dezvoltare durabil ă

Au fost exprimate diferite puncte de vedere în legătur ă cu începuturile

ecologismului. În vreme ce unii consider ă că este o ideologie veche de când lumea,

alţii apreciază că începuturile se află în romantismul secolelor al XVIII-lea – al XIX-

lea, care a fost o reacţie la industrializarea rapidă, preocupările pentru restabilirea

echilibrului dintre societate şi natur ă dobândind caracter ştiinţific prin opera lui E.

Haeckel, cel ce a utilizat pentru prima oar ă termenul “ecologie”. De remarcat că ecologismul e singura ideologie a cărei denumire provine din cea a unei ştiinţe.

Majoritatea analiştilor consider ă că ecologismul este un produs al secolului XX:

începând cu anii ’60 –’70 au fost puse sub semnul întrebării efectele creşterii

industriale, a fost semnalat faptul că nu este posibilă creşterea infinită într-un sistem

finit sub raportul resurselor, pentru ca, la sfâr şitul anilor ’80 să se intensifice

semnalele de alarmă în legătur ă cu probleme precum dispariţia stratului de ozon sau

încălzirea globală. Ecologismul ca ideologie s-a cristalizat începând cu anii ’70, mai

întâi în legătur ă cu activitatea unor grupuri de interes constituite în scopul protecţiei

mediului, a unor specii, sau a protestului împotriva testelor nucleare. Tot în anii ’70

au început să apar ă primele partide ecologiste.

Iniţial, ecologismul s-a afirmat ca o “contra-ideologie”, prin critica altor

ideologii, cărora le reproşează viziunea antropocentrică faţă de natur ă, ca şi prin

critica societăţii industriale moderne, mai cu seamă din ţările dezvoltate, unde ratele

foarte înalte ale producţiei şi consumului au ajuns în contradicţie cu natura finită a

planetei.

Modelul societal propus de ecologism:

• Viziunea biocentrică, bazată pe ideea că toate formele de viaţă au valoare; între

om şi mediu există o complexă reţea de interacţiuni şi dependenţe reciproce.

• Dezvoltarea „sustenabilă” ( sustainable development), în sensul de dezvoltare

durabilă, raţională, pe termen lung, vizând satisfacerea nevoilor vitale ale unei

comunităţi f ăr ă a fi prejudiciată posibilitatea generaţiilor viitoare de a face acelaşi

lucru.



33

• Descentralizarea politică, astfel încât oamenii care iau decizii să fie cât mai

aproape de efectele acestora şi să asigure valorificarea în cât mai mare măsur ă a

resurselor locale.

Deşi are multe elemente comune, ecologismul nu este unitar, ci se manifestă îndiferite variante:

• Unele favorizează măsuri radicale pentru a stopa dezvoltarea, asociindu-se chiar

cu anarhismul sau terorismul (nuanţe “verde închis”);

• Altele cultivă acţiunea democratică, concentrându-se asupra adoptării unor legi şi

politici publice favorabile obiectivelor urmărite (nuanţe “verde deschis”).

Dacă iniţial partidele ecologiste (numite deseori şi “partidele verzilor”) au

manifestat prudenţă în legătur ă cu participarea la alegeri, acum majoritatea se

angajează în cursa electorală şi au devenit for ţe politice de referinţă în multe ţări.

Apărute în perimetrul stângii, partidele ecologiste sunt deseori asociate acesteia, dar

amplasarea în spectrul politic depinde de context, situarea în zona centrului fiind de

asemenea frecvent invocată.

Bibliografie

Terence Ball, Richard Dagger, Ideologii politice şi idealul democratic, Iaşi,Polirom,2000, pp. 227-238.

Marcian Bleahu, “Ecologia politică – doctrina secolului XXI”, în Alina Mungiu-Pippidi (coord.), Doctrine politice, Iaşi, Polirom, 1998, pp. 231-251.

Allan M. Winkler, Trecutul apropiat: Eseuri şi documente despre America de după cel de al doilea r ă zboi mondial, Cluj-Napoca, Dacia, 1996, pp. 320-355.


1. Care dintre enunţurile de mai jos sunt incorecte:a. Partidele ecologiste nu se angajează în procesul electoral.

b. Partidele ecologiste sunt deseori competitori majori în procesul electoral.c. Unele variante ale ecologismului se asociază cu anarhismul.

2. Prin ce se particularizează ecologismul faţă de celelate ideologii?



34

2.10. Feminismul

_____________________________________________________________________

Termeni cheie: feminism liberal, feminism socialist, feminism “welfare”,descriminare pozitivă

_____________________________________________________________________

Spre deosebire de ideologiile tradiţionale, feminismul consider ă că situaţia

femeilor şi inegalităţile dintre femei şi bărbaţi constituie problema politică centrală. O

altă particularitate rezidă în faptul că, deşi această problematică se află pe agenda a

numeroase partide politice, nu există partide feministe; se poate vorbi însă despre o

mişcare feministă, care a avut momente de manifestare pregnantă.

• Prima manifestare a fost aceea a feminismului liberal timpuriu. Deşi termenul

“feminist” a început să fie utilizat abia la sfâr şitul secolului al XIX-lea, originea

feminismului este identificată, de obicei, în perioada imediat următoare Revoluţiei

franceze, în Anglia, în opera lui Mary Wollstonecraft, care, respingând credinţa

în inferioritatea femeii, dominantă la vremea respectivă, a susţinut că femeile sunt

fiinţe raţionale, asemenea bărbaţilor, şi, ca urmare, trebuie să aibă drepturi egale.

Aceste idei au avut un puternic ecou în SUA, unde industrializarea şi

modernizarea rapidă au stimulat manifestarea independentă a femeilor. Prima

dezbatere de amploare pe probleme precum sclavia sau dreptul de vot s-a

desf ăşurat în 1848, când Convenţia de la Seneca Falls a adoptat o “Declaraţie de

independenţă alternativă”, parafrazând punct cu punct Declara ţ ia de independen ţă

din 1776, dar încorporând referirile la femei.

• Feminismul socialist a avut ca primă expresie concepţia socialismului utopic

potrivit căreia relaţiile dintre bărbaţi şi femei trebuie înţelese ca parte a societăţii

capitaliste, care produce şi întreţine subordonarea femeii; schimbarea acestei stări

de lucruri se poate realiza pe calea reformelor. Feminismul marxist a reluat, în

parte, aceste idei, susţinînd însă că soluţia pentru schimbare este revoluţia.

• La sfâr şitul secolului al XIX-lea femeile din ţări dezvoltate precum Anglia sau

SUA beneficiau de un grad considerabil de independenţă, respectiv de acces la

educaţie şi muncă, dar li se refuza dreptul de vot. Atunci s-a dezvoltat campania

pentru dreptul de vot, care a atins punctul culminant la începutul secolului XX.



35

A fost, în principal, o continuare a ideilor feministe liberale, dar a avut diferite

variante. ”Sufragetele” au fost exponentele aripii militante, foarte active în

perioada premergătoare primului r ăzboi mondial. Majoritatea ţărilor dezvoltate au

consacrat, după r ăzboi, dreptul de vot al femeilor.

• În perioada interbelică, feminismul a intrat într-un oarecare declin. În anii marii

crize, s-a produs o deplasare dinspre problema drepturilor egale înspre aceea a

protecţiei sociale a femeilor (“feminismul welfare”).

• În perioada ce a urmat celui de-al doilea r ăzboi mondial, primul moment

semnificativ a fost acela al publicării căr ţii lui Simone de Beauvoir, Al doilea sex

(1949), expresie a respingerii rolului tradiţional al femeii. În anii ‘60 s-a conturat

un nou val de feminism, îndeosebi în SUA, graţie unor militante precum ziarista

Betty Friedan, care a pledat pentru combinarea responsabilităţilor casnice ale

femeii cu preocupările pentru carier ă. Începând din acei ani femeile americane au

beneficiat, asemenea populaţiei de culoare („afro-americanilor”), de aşa-numitele

programe affirmative action (“discriminare pozitivă”, în sensul unor măsuri şi

acţiuni favorizante, care să înlăture consecinţele discriminării trecute). Ultimele

decenii au cunoscut şi expresii ale feminismului radical, ale “anarho-

feminismului” chiar, care îndeamnă la nesupunere faţă de “legile opresive”.

Feminismul post-modernist a cultivat o serie de exigenţe privitoare la limbaj,

astfel încât acesta să reflecte corect participarea şi posibilătăţile de participare ale

femeilor la viaţa publică (aşa-numita political correctness).

În prezent, feminismul nu mai constituie o orientare proeminentă, dar multe dintre

obiectivele sale îşi păstrează actualitatea şi sunt larg împărtăşite la nivelul opiniei

publice, ca şi al unor for ţe politice. Deşi s-au f ăcut progrese considerabile în privinţa

participării femeilor pe piaţa muncii, precum şi în viaţa politică (feminismul având,

f ăr ă îndoială, o contribuţie în această privinţă), egalitatea de şanse a femeilor cu

bărbaţii r ămâne o problemă de actualitate pe agenda publică.

Bibliografie

Terence Ball, Richard Dagger, Ideologii politice şi idealul democratic, Iaşi, Polirom,

2000, pp. 208-211.



36

Simone de Beauvoir, Al doilea sex, Bucureşti, Editura Univers, 1998.

Otilia Dragomir, Mihaela Miroiu (ed.), Lexicon feminist, Iaşi, Polirom, 2002.

* * * „Feminism”, în Sfera politicii, 71-72, 1999.

Mihaela Miroiu, “Feminismul ca politică a modernizării”, în Alina Mungiu-Pippidi(coord.), Doctrine politice, Iaşi, Polirom, 1998, pp 252-274.

Mary Lyndon Shanley, Uma Narayan, Reconstruc ţ ia teoriei politice, Polirom, 2001.


1. Care dintre enunţurile de mai jos sunt corecte?a. Începuturile feminismului se conturează în perioada imediat următoare

Revoluţiei franceze. b. “Mişcarea sufragetelor” s-a manifestat după al doilea r ăzboi mondial.c. Programele de “discriminare pozitivă” au fost lansate în SUA în anii ’80 ai

secolului XX.

2. Prin ce se deosebeşte feminismul secolului XX de feminismul timpuriu?

3. Daţi exemplul unui partid feminist.



37

Modulul 3. DREAPTA ŞI STÂNGA ÎN IDEOLOGIA POLITICĂ.

Evoluţie şi sensuri actuale

Obiective:

• Examinarea evolu ţ iei diferen ţ ierii dintre dreapta şi stânga politică

• Argumentarea actualit ăţ ii diferen ţ ierii, cu sublinierea dimensiunilor politice şi

economice

• Încadrarea doctrinelor partidelor politice în spectrul politic

_____________________________________________________________________

Termeni cheie: dreapta şi stânga politică , dreapta şi stânga economică , centru,

extremism

Aplicate la ideologie, "dreapta" şi "stânga" se refer ă la două seturi de idei,

convingeri, atitudini politice, aflate în relaţii de contradicţie, având deseori o

încărcătur ă emoţională şi neepuizând gama alternativelor politice aşa cum sunt ele

exprimate atât în programele partidelor, cât şi în orientările valorice existente la

nivelul opiniei publice. Lipsa rigorii ştiinţifice în delimitarea sensurilor celor doi

termeni a condus la formularea a numeroase obiecţii în legătur ă cu relevanţa lor pentru compararea şi clasificarea ideologiilor şi partidelor politice. Şi totuşi, ei

continuă să fie invocaţi de către cercetători, oameni politici sau, pur şi simplu de către

cei ce doresc să definească, la modul generic, un anume tip de atitudine politică.

Iniţial, dreapta şi stânga au definit poziţia faţă de principiile Revoluţiei

franceze. Mai exact, la o şedinţă a Adunării constituante din 1789, reprezentanţii

naţiunii, divizaţi în privinţa problemei dreptului de veto al regelui, s-au împăr ţit

topografic în sala de şedinţă, partizanii unui veto nelimitat aşezându-se în dreapta preşedintelui adunării. Aşadar, opoziţia dintre cele două orientări se referea la

principiile guvernării: ataşament faţă de autoritatea monarhică sau preferinţă pentru

un guvern ales; ataşament faţă de trecut sau dorinţă de schimbare revoluţionar ă.

Secolul al XIX-lea a perpetuat divizarea, chiar dacă se foloseau rar termenii de

"dreapta" şi "stânga", confruntarea desf ăşurându-se îndeosebi între monarhişti şi

republicani: primii susţineau "tronul şi altarul", adică un regim monarhic autoritar,

sprijinit de valorile bisericii; ceilalţi, o poziţie anti-clericală şi republicană, bazată peideea suveranităţii poporului.



38

Treptat, poziţia în legătur ă cu forma de guvernământ şi-a pierdut for ţa de

diferenţiere între atitudinile politice fundamentale. Pe măsur ă ce efectele revoluţiei

industriale asupra structurii sociale se f ăceau tot mai mult simţite, aspectelor politice

implicate în confruntarea dintre orientările de dreapta şi cele de stânga li se adaugă

criterii economico-sociale. Astfel, din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, stânga

începe să indice o atitudine favorabilă intereselor participanţilor direcţi la procesul

muncii, iar dreapta - deţinătorilor de capital privat.

Secolul XX va cunoaşte o serie de metamorfoze ale sensurilor celor doi

termeni. Prima ipostază semnificativă a fost aceea a extremismului. Este de notat că,

atunci când au intrat în Parlamentul italian, fasciştii au ocupat locurile din extrema sa

dreaptă. Acest extremism, considerat de dreapta, pentru că, în numele unei noi ordini,

exalta deschis for ţa, violenţa, teroarea, s-a opus unui alt extremism - comunismul lui

Stalin - considerat de stânga, pentru că exercita dictatura în numele valorilor

democratice, asociate cu deosebire clasei proletariatul industrial şi partidului care se

declara exponentul său.

După al doilea r ăzboi mondial, în forme şi cu amplori diferite, s-au succedat,

atât în Europa, cât şi în America, "valuri" de stânga, respectiv de dreapta.

Primul moment de referinţă l-a constituit apariţia, în anii '60, a ceea ce s-a

numit " Noua Stâng ă", o ideologie eclectică ce şi-a propus să revitalizeze gândirea de

stânga, punând sub semnul întrebării unele idei marxiste (apreciau însă scrierile

umaniste ale tânărului Marx, pe care le contrapuneau celor din perioada de

maturitate), criticând socialismul est-european şi partidele comuniste occidentale,

exprimând totodată neîncredere în politica de partid convenţională, în sistemul

democratic tradiţional - de unde o oarecare turnur ă anarhistă. Ca urmare,

reprezentanţii săi sunt apreciaţi în primul rând în calitate de critici sociali. În perioada

respectivă Noua Stângă a exercitat o influenţă considerabilă, determinând constituirea

unor mişcări care, neîncrezătoare în potenţialul revoluţionar al clasei muncitoare (idee

susţinută de vechea stângă), atribuiau rolul esenţial în schimbarea socială

intelectualilor şi grupurilor marginale (incluzând aici şi tineretul). Aceste idei ce s-au

dovedit deosebit de penetrante mai cu seamă datorită lui Herbert Marcuse,

considerat mentorul spiritual al acestei orientări. Mişcările aferente Noii Stângi au

zdruncinat universităţile occidentale la sfâr şitul anilor '60 şi au mobilizat opinia

publică americană împotriva r ăzboiului din Vietnam, dar, lipsindu-le structuraorganizată şi programul articulat, au r ămas la nivelul unor tendinţe politice.



39

Replica la ideile Noii Stângi a fost dată de ceea ce s-a numit "Noua Dreapt ă",

afirmată în anii '70 şi '80, ca mişcare ideologică asociată cu renaşterea

conservatorismului - de altfel, Irving Kristol, unul din teoreticienii de marcă ai

neoconservatorismului american, fusese numit "sfântul patron al Noii Drepte".

Apărută pe fondul dificultăţilor economice ce au marcat perioada în cauză, această

mişcare (lipsită, e adevărat de caracter unitar) a criticat ideile şi practicile socialiste -

şi, în general cele proprii stângii - susţinând, ca obiectiv esenţial, limitarea rolului

statului în aproape toate domeniile. Deşi se consider ă că Noua Dreaptă s-a manifestat

cu mai mare for ţă în SUA şi Marea Britanie, unde doi lideri politici (R. Reagan şi M.

Thatcher) au fost asociaţi acestei mişcări, în fapt, ea a avut expresii semnificative în

numeroase alte ţări. În Franţa, de pildă, Noua Dreaptă s-a concentrat spre critica ideii

de egalitate, în principal pe considerentul că aceasta determină uniformizarea şi

nivelarea socială (dintr-o asemenea perspectivă sunt puse pe acelaşi plan creştinismul,

marxismul şi cultura americană - de notat că aceasta din urmă apare ca o adevărată

ameninţare pentru cultura europeană tradiţională).

Ultimele decenii au relevat o tendinţă de atenuare a confruntărilor între

ideologii şi implicit, de atenuare a diferenţierilor între dreapta şi stânga. Încă la

începutul anilor '80, Naisbitt afirma sentenţios: "Stânga şi dreapta în politică sunt pe

moarte: aproape totul vine acum de la un centru radical" (John Naisbitt, 1989, p. 237).

Şi totuşi, diferenţierea între dreapta şi stânga nu a căzut în desuetudine. În Franţa, de

pildă, se consider ă că "opoziţia stânga/dreapta, departe de a fi depăşită, r ămâne încă

criteriul major de diviziune, nu numai pentru analiştii şi oamenii politici, ci pentru

însăşi opinia publică" (Alain Monchablon, 1991, p. 146). Desigur, nu trebuie pierdute

din vedere unele diferenţe specifice între spaţiul politic american şi cel european,

acesta din urmă fiind, în mod tradiţional, marcat mai pregnant de factorul ideologic.

Este notabil că, abordând dintr-o perspectivă comparativă principalele

dimensiuni ce particularizează partidele politice în perioada postbelică, Arend

Lijphart nominalizează pe primul loc ceea ce numeşte "dimensiunea socio-

economică", prin care vizează tocmai diferenţierea între stânga şi dreapta. El

precizează că, spre deosebire de guvernările de dreapta, cele de stânga s-au

caracterizat în mod sistematic printr-o rată mai înaltă a creşterii sectorului public al

economiei, bugete centrale mai mari, o mai pronunţată egalizare a veniturilor, eforturi

sporite pentru reducerea şomajului şi mai mult accent pe educaţie, asistenţă medicală şi asistenţă socială (Arend Lijphart, 2000, p. 88).



40

Spre a realiza un plus de concreteţe şi de nuanţare, unele abordări diferenţiază

între dreapta şi stânga politică, pe de o parte, iar, pe de altă parte, între dreapta şi

stînga economică (Vernon Bogdanor, ed., 1987, p. 324), precizând:

- Stânga politică cuprinde de obicei credinţa în perfectibilitatea progresivă a

oamenilor, în posibilitatea de a face omul şi societatea mai buni prin influenţă

politică; o atitudine favorabilă faţă de schimbare şi inovaţie; preocuparea pentru

maximizarea libertăţilor civile, pentru egalitatea în problemele politice şi susţinerea

suveranităţii poporului; preocuparea pentru fraternitate şi pentru internaţionalism;

afirmarea superiorităţii raţiunii şi ştiinţei asupra tradiţiei şi dogmei religioase.

- Dreapta politică este mai sceptică în legătur ă cu posibilitatea îmbunătăţirii

naturii umane prin influenţă politică; e ataşată menţinerii ordinii sociale, politice şi

morale; vede anumite virtuţi în inegalitatea socială şi economică şi tinde să susţină

naţionalismul; apelează deseori la credinţe şi sentimente non-raţionale, incluzând cele

religioase, şi afirmă moralitatea tradiţională a familiei.

- Stânga economică urmăreşte interesele muncitorului industrial şi ţăranului,

susţine intervenţia statului în mecanismul pieţei, alături de protecţia socială pentru

dezavantajaţi.

- Dreapta economică crede în libertatea de alegere în sfera economică şi

favorizează o economie liber ă de piaţă, cu o minimă intervenţie a statului; are rezerve

faţă de sistemele de securitate socială organizate de stat.

Făr ă a considera că tr ăsăturile menţionate sunt criterii de diferenţiere cu

valoare absolută, să precizăm că aceste seturi de atitudini se pot combina în moduri

diferite, rezultând ideologii sau programe politice specifice. Problema este, desigur,

care anume set de atitudini se situează în prim-plan. Cu alte cuvinte, este necesar ă

precizarea criteriilor esenţiale în funcţie de care se face încadrarea într-o zonă sau alta

a spectrului politic, cu atât mai mult cu cât dreapta şi stânga au şi o puternică

încărcătur ă extra-politică: nu numai economică, dar şi culturală.

A câştigat teren punctul de vedere frecvent exprimat de politologii americani

potrivit căruia ceea ce în prezent diferenţiază dreapta de stânga este mai cu seamă

gradul şi natura intervenţiei statului în activitatea economică şi în viaţa socială. Acest

criteriu pragmatic şi - să recunoaştem - operaţional nu exclude însă raportarea la

valorile politice, pentru că implică unele aspecte privind sensurile şi scopurile

intervenţiei statului: orice intervenţie presupune o anumită limitare a libertăţii - problema este: în favoarea cărei valori (egalităţii, solidarităţii, ordinii etc).



41

Norberto Bobbio, în remarcabila sa lucrare Dreapta şi stînga, formulează

drept criteriu principal de diferenţiere tocmai raportarea la valori, mai exact la

principiul egalităţii: în vreme ce stânga urmăreşte cu prioritate să reducă inegalitatea,

dreapta consider ă inegalitatea o stare firească (Norberto Bobbio, 1999)

Încercarea de a amplasa partidele politice în tipologia dreapta - stânga implică

o serie de dificultăţi, determinate atât de evoluţii uneori contradictorii, cu pendulări

între cele două poziţii, cât şi de manifestarea unor diferenţe pregnante între partide ce

îşi au sorgintea în aceeaşi ideologie sau chiar în interiorul aceluiaşi partid, precum şi

de faptul că, uneori, există o considerabilă distanţă între modul de auto-definire a unui

partid şi încadrarea ce rezultă din examinarea obiectivă a programului şi politicii sale.

În cazul partidelor liberale - purtătoarele celei mai vechi dintre ideologiile

contemporane - este de remarcat că acestea au reprezentat stânga politică în Europa

secolului al XIX-lea, poziţia lor definindu-se iniţial în opoziţie cu tradiţionalismul

conservator. Dar evoluţia lor ulterioar ă, tot mai mult marcată (în spaţiul european) de

opoziţia faţă de partidele socialiste, a determinat o deplasare spre centru sau chiar spre

dreapta (în funcţie şi de ceilalţi oponenţi), îndeosebi sub aspect economic, pentru că,

sub raport politic, ele continuă să susţină ideea de libertate şi drepturile omului. De

precizat că, în SUA, liberalismul nu numai că este amplasat, de regulă, în zona

stângii, ci, mai mult chiar, sensul său este deseori unul larg, acoperind tot ceea ce se

află la stânga conservatorismului.

Partidele conservatoare sunt mai uşor încadrabile în spectrul politic, deşi este

mai dificil, în cazul lor, să se generalizeze asupra principiilor programatice, deoarece

oamenii politici de această orientare se declar ă în mod frecvent adversari ai teoriilor

abstracte, preferând să exprime în termeni concreţi ceea ce vor să conserve (şi aceasta

difer ă, sub multe aspecte, de la o ţar ă la alta). Totuşi, consecvenţa în susţinerea

tradiţiilor şi a ordinii sociale, în apărarea proprietăţii private şi limitarea intervenţiei

statului a consacrat încadrarea acestor partide în zona dreptei, atât sub dimensiunea

politică, precum şi sub cea economică.

Socialismul democratic occidental ( social-democra ţ ia), născut în zona stângii,

repudiat şi catalogat ca fiind de dreapta de către comunismul dictatorial, nu numai că

este recunoscut acum ca fiind de stânga, ci, în condiţiile schimbărilor fundamentale

din Europa Centrală şi de Est, este considerat principal exponent al acestei orientări,

alături de care îşi găsesc sau îşi pot găsi locul şi alte partide: comuniştii (cu oideologie reînnoită), ecologiştii etc (Maurice Duverger, 1991). O asemenea situare nu



42

exclude însă diferenţierea internă a social-democraţiei, care, ea însăşi, cuprinde

variante de stânga, de centru şi chiar de dreapta.

Aceste referiri la amplasarea partidelor în spaţiul ideologiilor politice implică

şi o altă problemă: ce înseamnă "centrul"? Uneori i se atribuie sensuri depreciative:

ar fi expresia compromisului, a carenţelor în consistenţă şi coerenţă, a insuficientei

clarificări în legătur ă cu opţiunile fundamentale, a evitării acestora, a oportunismului.

Dar, dincolo de acestea, i se recunosc o serie de calităţi, în sensul că exprimă

moderaţia, echilibrul, refuzul poziţiilor radicale.

În zona centrului sunt frecvent amplasate democraţia-creştină şi agrarianismul.

Partidele cre ştin-democrate îmbină ideile creştine despre justiţia economică şi socială

(de regulă, din perspectiva catolicismului, deşi nu în mod exclusiv) cu cele

conservatoare favorabile valorilor şi instituţiilor tradiţionale, precum şi cu cele

liberale privitoare la democraţia politică, susţinând intervenţionismul economic şi

politicile sociale. În general, se situează în zona centrului atât pentru că îmbină aceste

tendinţe, cât şi pentru că identifică scopul organizării politice cu asigurarea unor

"echilibre între individ şi colectivitate" (Fr. Chatelet, E. Pisier, 1994, p. 83). În funcţie

de obiectivele aduse în prim-plan, uneori se îndepărtează de centru, deplasându-se

spre dreapta sau spre stânga.

Partidele agrariene au apărut la începutul secolului XX, cu scopul susţinerii

intereselor producătorilor agricoli şi, mai general, ale sectorului rural. Poziţia lor de

centru rezultă din faptul că apăr ă proprietatea privată, dar cer, în acelaşi timp,

intervenţia guvernului pentru sprijinirea agriculturii, fiind dispuse să realizeze alianţe

politice atât cu partidele situate în stânga lor, cât şi cu cele din dreapta, în schimbul

susţinerii politicii lor economice.

O altă problemă controversată în legătur ă cu diferenţierea între dreapta şi

stânga se refer ă la manifestările extremiste, considerate uneori ca fiind de domeniul

patologiei sociale. Problema are relevanţă deoarece atât ştiinţele politice, cât şi opinia

publică, atunci când operează încadr ări în spectrul politic, au în vedere mai cu seamă

deosebirile tranşante, cele care marchează îndepărtarea de centru. Se înscriu în această

sfer ă atitudini, poziţii rigide, ireconciliabile, care favorizează ceea ce Sartori numea

"for ţă centrifugă" în viaţa politică, reprezentând o certă ameninţare pentru democraţie.

Începută în perioada interbelică, prin opoziţia dintre fascism şi comunism, istoria

extremismului a continuat după al doilea r ăzboi mondial îndeosebi sub formaterorismului neofascist ("negru"), dar şi a terorismului săvâr şit în numele stângii (mai



43

cunoscute fiind "Brigăzile roşii", ce s-au declarat alternativa radicală la stânga

tradiţională). S-a consacrat formula "extremele se ating", pentru a descrie convergenţa

acestora în refuzul democraţiei (chiar dacă pe temeiuri diferite) şi în utilizarea

violenţei ca formă a luptei politice. De fapt, diferenţierea între terorismul "de dreapta"

şi cel "de stânga" nu are prea mare relevanţă: prin mijloacele utilizate, atât terorismul

intern cât şi cel internaţional, atât cel de drept comun, cât şi cel politic, se situează în

sfera criminalităţii.

Dincolo de abordările diferite, relativitatea distincţiei dintre dreapta şi stânga a

devenit tot mai evidentă în ultimele decenii. La accentuarea acestei relativităţi a

contribuit, f ăr ă îndoială, şi constituirea “familiilor” europene de partide, ce reunesc

for ţe politice cu tradiţii şi priorităţi specifice fiecărei ţări. Ca urmare, majoritatea

grupurilor constituite în cadrul Parlamentului European şi-au asumat orientări de

centru, centru-dreapta sau centru-stânga, în concordanţă cu diversitatea internă. De

pildă, după alegerile din iunie 2009, cel mai numeros grup, Grupul Partidului

Popular European (Creştin Democrat), potrivit prezentării de pe pagina sa web,

“reuneşte principalele for ţe politice de centru şi centru-dreapta”, precizând că

“reprezintă centrul politic în Europa”. Următorul, ca pondere, Grupul Alianţei

Progresiste a Socialiştilor şi Democraţilor din Parlamentul European, deşi

confer ă un loc important unor obiective specifice stângii, precum justiţia socială şi

egalitatea, se situează mai degrabă în zona de centru-stânga, ca urmare a orientării

unor partide de referinţă din componenţa sa. Cel de-al treilea plasat, Grupul Alianţei

Liberalilor şi Democraţilor pentru Europa, se află tot în zona centrului, dar înspre

dreapta, în condiţiile în care unele partide ce-l alcătuiesc au optat pentru centru-

dreapta; unul din documentele grupului subliniază că îi deosebeşte de conservatori şi

social-democraţi credinţa în puterea libertăţii şi responsabilitatea cetăţenilor.

Diferenţierea dintre dreapta şi stânga se manifestă în mod specific în condiţiile

României de după 1989. Atitudinea faţă de intervenţia statutului şi protecţia socială s-

a conturat în contextul poziţiei faţă de trecerea la economia de piaţă: dreapta susţine

dezvoltarea rapidă a sectorului privat şi minima intervenţie a statului, protecţia socială

fiind subordonată acestui obiectiv prioritar; stânga - trecerea graduală, în care, prin

intervenţia statului, să se asigure echilibrul între evoluţia economică şi protecţia

socială. Pe fondul acestei diferenţieri de principiu, s-a ajuns la un larg evantai al

denumirilor, dar şi la o preferinţă evidentă a partidelor pentru autodefinirea poziţiei cafiind de centru, centru-stânga sau centru-dreapta. O asemenea amplasare poate fi



44

interpretată, desigur, din perspectiva strategiei electorale: o opinie publică insuficient

edificată asupra diferenţierilor ideologice şi a implicaţiilor practice ale acestora este

previzibil că va opta pentru for ţe politice cărora li se poate asocia o imagine de

echilibru şi moderaţie. Dar preferinţa pentru centru este explicabilă şi prin faptul că

orice etapă de tranziţie şi post-tranziţie necesită o serie de clarificări ideologice

succesive. Evident, aderarea României la Uniunea Europeană a determinat şi va

determina, în continuare, reconsiderarea amplasării unor partide în spectrul politic.

Bibliografie

Norberto Bobbio, Dreapta şi stînga, Bucureşti, Humanitas, 1999.

Vernon Bogdanor, ed., The Blackwell Encyclopaedia of Political Institutions, Oxford, New York, Blackwell Reference, 1987.

François Châtelet, Eveline Pisier, Concep ţ iile politice ale secolului XX , Bucureşti,Humanitas, 1994.


Anthony Giddens, A treia cale:rena şterea social-democra ţ iei, Iaşi, Polirom, 2001.

Arend Lijphart, Modele ale democra ţ iei, Iaşi, Polirom, 2000.

Alain Monchablon, Cartea cet ăţ eanului, Bucureşti, Humanitas, 1991.


John Naisbitt, Megatendin ţ e: Zece noi direc ţ ii care ne transformă via ţ a, Bucureşti,Editura Politică, 1989.

Parlamentul European, http://www.europarl.europa.eu/groups/


1. Începuturile diferenţierii dintre dreapta şi stânga datează dina. perioada Revoluţiei franceze

b. perioada interbelică c. anii ’60 – ’70 ai secolului XX

2.

Principalele criterii de diferenţiere dintre dreapta şi stânga sunt, în prezent:a. forma de guvernământ b. apartenenţa de clasă

http://www.europarl.europa.eu/groups/

http://www.europarl.europa.eu/groups/



45

c. gradul şi natura intervenţiei statului în activitatea economică şi socială d. modul de raportare la valorile politice fundamentale.

3. Care dintre enunţurile de mai jos sunt corectea. Partidele liberale se situează în zona dreptei în toate ţările occidentale.

b. În unele ţări, partidele liberale se amplasează în zona centrului.c. Partidele creştin democrate se situează în zona centrului.



46

III. ANEXĂ

BIBLIOGRAFIA CURSULUI

Terence Ball, Richard Dagger, Ideologii politice şi idealul democratic, Iaşi, Polirom,2000.

Simone de Beauvoir, Al doilea sex, Bucureşti, Editura Univers, 1998.

Norberto Bobbio, Dreapta şi stînga, Bucureşti, Humanitas, 1999.

Vernon Bogdanor, ed., The Blackwell Encyclopaedia of Political Institutions, Oxford, New York, Blackwell Reference, 1987.

François Châtelet, Eveline Pisier, Concep ţ iile politice ale secolului XX , Bucureşti,Humanitas, 1994.

George Crowder, Anarhismul, Bucureşti, Editura Antet, 1997.

Petre Dan (ed.), Doctrinele partidelor politice, Bucureşti, Editura “Garamond”, 1995.

Otilia Dragomir, Mihaela Miroiu (ed.), Lexicon feminist, Iaşi, Polirom, 2002.

Michel Dreyfus, Europa sociali ştilor, Iaşi, Institutul European, 2000.

Jean-Dominique Durand, Europa democra ţ iei cre ştine, Iaşi, Institutul European,2004.


Roger Eatwell & Anthony Wright eds., Contemporary Political Ideologies, London,Pinter Publishers, 1993.

Francis Fukuyama, Sfâr şitul istoriei?, Bucureşti, Editura Vremea, 1994.


Anthony Giddens, A treia cale: rena şterea social-democra ţ iei, Iaşi. Polirom, 2001

Raul Girardet, Na ţ ionalism şi na ţ iune, Iaşi, Institutul European, 2003.

Jose Gotovitch, Pascal Delwit, Jean-Michel de Waele, Europa comuni ştilor, Iaşi,Institutul European, 2003.

John Gray, Liberalismul , Bucureşti, Editura DU Style, 1998.

F. A. Hayek, Drumul că tre servitute, Bucureşti, Humanitas, 1993.



47

Guy Hermet, Istoria na ţ iunilor şi na ţ ionalismului în Europa, InstitutulEuropean,1997.

Adolf Hitler, Mein Kampf, Editura, Beladi, 1994.

Adrian Paul Iliescu , Conservatorismul anglo-saxon, Bucureşti, Ed. ALL, 1994.

Adrian Paul Iliescu, Liberalismul între succese şi iluzii, Bucureşti, Ed. ALL. 1998.

David McLellan, Ideologia, Bucureşti, Editura DU Style, 1998.

Jean-Claude Lescure, Fascismul şi nazismul, Iaşi, Institutul European, 2002.

Arend Lijphart, Modele ale democra ţ iei, Iaşi, Polirom, 2000.

Roy Macridis & Mark Hulliung, Contemporary Political Ideologies, New York,

Harper Collins, 1996.

Karl Mannheim, Ideology and Utopia, London, Routledge & Kegan Paul, 1936.

Wilfried Martens, O Europă şi cealalt ă , Bucureşti, Editura Metropol, 1995.


David Miller (coord.), Enciclopedia Blackwell a gîndirii politice, Bucureşti,Humanitas, 2000.

Alain Monchablon, Cartea cet ăţ eanului, Bucureşti, Humanitas, 1991.

John Naisbitt, Megatendin ţ e: Zece noi direc ţ ii care ne transformă via ţ a, Bucureşti,Editura Politică, 1989.

Robert Nisbet, Conservatorismul, Bucureşti, Editura DU Style, 1998.

Nicolas Roussellier, Europa liberalilor, Iaşi, Institutul European, 2001.

Paul Sabourin, Na ţ ionalismele europene, Iaşi, Institutul European, 1999.

Mary Lyndon Shanley, Uma Narayan, Reconstruc ţ ia teoriei politice, Polirom, 2001.

Eugen Weber, Dreapta românească , Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1995.

Liviu Petru Ză pâr ţan , Doctrine politice, Iaşi, Editura Fundaţiei “Chemarea”, 1994.

Curs Doctrine

Documents

Transcript of Curs Doctrine