94654678 Doctrine Economice

UNIVERSITATEAUNIVERSITATEA „CONSTANTIN„CONSTANTIN BRANCUSI”BRANCUSI” DINDIN TÂRGUTÂRGU JIUJIU §

Conf. univ. dr. POCIOVĂLIŞTEANU DIANA - MIHAELA

DOCTRINE ECONOMICE

pentru uzul studenţilor ID

Editura Academica Brâncuşi Târgu Jiu, 2010

1

Referenţi ştiinţifici:Prof. univ. dr. Rogojeanu Angela Prof. univ. dr. Tajnadi Alexandru

2

CUPRINS

UNITATEA 1: Gândirea economică şi importanţa studierii ei

U1.1 Introducere în istoria gândirii economice 5U1.2 Obiectul şi paradigma cursului de „Doctrine economice contemporane” 7U1.3 Importanţa cunoaşterii „Doctrinelor economice contemporane” 9U1.4. Test de autoevaluare 10

UNITATEA 2: Doctrine economice precontemporane

U2.1. Noţiuni introductive 11U2.2. Începuturile şi evoluţia gândirii economice premoderne 12U2.3. Mercantilismul – primul curent de gândire economică din epoca modernă 16U2.4. Test de autoevaluare 21

UNITATEA 3: Liberalismul economic neoclasic

U3.1. Gândirea economică a fiziocraţilor – etapă esenţială a liberalismului economicclasic 22

U3.2. Liberalismul economic clasic şi paradigma lui 26U3.3. Test de autoevaluare 32

UNITATEA 4: Reacţii faţă de liberalismul economic clasic

U4.1 Limitele paradigmei liberalismului economic clasic 33U4.2 Apariţia socialismului premarxist, ca rezultat al deficienţelor economiei de

piaţă şi ale liberalismului economic clasic 34U4.3. Test de autoevaluare 37

UNITATEA 5: Romantismul economic, protectionismul, radicalismul liberal si institutionalismul

U5.1. Romantismul economic 38U5.2. Protecţionismul –reacţie naţională împotriva liberalismului economic clasic 40U5.3. Radicalismul liberal şi instituţionalismul 43U5.4. Test de autoevaluare 47

UNITATEA 6: Marxismul

U6.1 Paradigma şi rădăcinile istorice ale marxismului 49U6.2 Contribuţia lui K. Marx la analiza legilor de funcţionare a economiei de piaţă 50U6.3 Teoria marxistă despre inevitabilitatea înlocuirii capitalismului cu socialismul 53U6.4 Destinul dramatic al doctrinei marxiste 53U6.5. Test de autoevaluare 54

UNITATEA 7: Liberalismul economic neoclasic

U7.1 Geneza liberalismului economic neoclasic şi paradigma lui 55U7.2 Limitele şi inconsecvenţele teoriei marginaliste 57

3

U7.3. Test de autoevaluare 58

4

UNITATEA 8: Keynesismul

U8.1 Aspecte privind problemele economice majore din epoca lui J. M. Keynes 59U8.2 Opera lui J.M. Keynes şi paradigma gândirii lui economice 61U8.3 Rezultatele politicii dirijiste şi locul keynesismului în gândirea economică din

secolul al XX-lea 65U8.4. Test de autoevaluare 66

UNITATEA 9: Neokeynesismul

U9.1 Mutaţii semnificative în gândirea economică din perioada postbelică (1945- 2000) şi perspectivele ei 68

U9.2 Preocupări de dinamizare a macroanalizei keynesiste (neokeynesismul) şi deperfecţionare a politicii economice dirijiste (new-economics) 69


UNITATEA 10: Postkeynesismul

U10.1. Criza neokynesismului şi dirijismului din ultima treime a secolului XX şi 71 eforturile postkeynesiştilor de a se delimita de neoclasicism şi de a consolidateoria economică keynesistă şi dirijismul


UNITATEA 11: Neoclasicismul

U11.1 Metamorfoze ale liberalismului neoclasic în perioada interbelică şi la începutul perioadei postbelice 75


UNITATEA 12: Neoliberalismul contemporan

U12.1 Şcoala de la Chicago şi dezvoltarea gândirii economice neoliberaleU12.2 Contrarevoluţia monetaristă şi revigorarea neoclasicismului şi 78

neoliberalismului după anul 1965U12.3. Test de autoevaluare 79

81

UNITATEA 13: Gândirea economică din pana la 1859

U13.1 Gândirea economică din România până la 1859 82U13.2. Test de autoevaluare 84

UNITATEA 14: Gândirea economică din România dupa 1859

U14.1 Gândirea economică din România după 1859 85U14.2. Test de autoevaluare 89

BIBLIOGRAFIE 90

5

UNUNIITTATATEEAA 11Gândirea economică şi importanţa studierii ei

Durata medie de studiu individual - 2 ore

Cuprins: pag.

U1.1. Introducere în Istoria Gândirii Economice 5

U1.2. Obiectul şi paradigma cursului de „Doctrine economicecontemporane”

7

U1.3. Importanţa cunoaşterii „Doctrine economice contemporane” 9

Tema de control nr. 1 10

U1.1. Introducere în istoria gândirii economice

Datorită creşterii importanţei practice a gândirii economice mai ales în epoca modernă (începând cu secolele XVI-XVII) şi contemporană (secolul XX) se impune necesitatea explicării originii şi naturii acesteia în strânsă legătura cu alte domenii ale gândirii sociale ţinând seama de interdependenţele dintre acestea. Cursul de faţă îşi propune să explice noţiunile de bază care ajută la înţelegerea unor probleme economice, definirea gândirii economice, precum şi obiectul şi paradigma doctrinelor economice. Pentru a înţelege şi aprofunda gândirea economică trebuie să ţinem seama de izvorul acesteia şi anume viaţa şi activitatea economică, adică economia.

Gândirea economică reprezintă ansamblul reflecţiilor referitoare la viaţa economică a societăţii (idei, opinii, teorii, doctrine economice, etc.) rezultat superior al unei complicate interacţiuni dintre caracteristicile obiective ale mediului social şi implicit ale mediului natural în cadrul căruia se fac aceste reflecţii şi calităţile subiective ale celor care fac respectivele reflecţii (în principal interesele lor).

Calitatea acestor reflecţii economice depinde de mai mulţi factori:➢ sfere de cuprindere a cestor reflecţii (întreprindere, economie

naţională, economie mondială) ;➢ interesele pe care le exprimă şi le apară gândirea economică;➢ erudiţia gânditorului, respectiv gradul lui de înzestrare cu

cunoştinţe de specialitate şi priceperea cu care sunt folosite aceste cunoştinţe.După gradul de pătrundere în natura fenomenelor şi proceselor economice

comentate sau nivelul teoretic al reflecţiilor economice, acestea pot să facă parte: fie din cunoaşterea comună la care participă toţi oamenii, fie din cunoaşterea

6

specializată (economiştii) ale căror reflecţii pot avea caracter empiric-se bazează numai pe datele experienţei, sau caracter teoretic-se bazează pe un instrumentar analitic mai mult sau mai puţin sofisticat.

Crearea economiei politice ca ştiinţă autonomă, în epoca modernă (sec. XVII-lea – sec. al XIX-lea) a reprezentat evenimentul major al îndelungatei istorii a gândirii economice.

Limbajul folosit pentru a exprima reflecţiile referitoare la activitatea economică este foarte bogat şi divers. Astfel pentru a exprima aceste reflecţii economice ale specialiştilor se folosesc noţiuni ca: idee, opinie, teorie, doctrină, ideologie, gândire economică.

Gândirea economică reprezintă cel mai cuprinzător termen dintre cei enumeraţi. Termenii de „idee”, „teorie” şi „doctrină” economică ne dau informaţii suplimentare în legătură cu gradul de complexitate al reflecţiilor referitoare la viaţa economică.

Ideea economică este o reflecţie răzleaţă, izolată, simplă. Teoria sau doctrina economică reprezintă ansamblul coerent de reflecţii economice sau un sistem de idei. Teoria economică exprima anumite realităţi şi are un rol pozitiv . Ansamblul teoriilor economice constituie ştiinţa economică. Doctrina economică reprezintă opţiunea practică în domeniul economic, având un rol normativ, o încărcătură ideologică, fiind legată de interesele social-politice pe care le apără gânditorul respectiv.

Calitatea reflecţiilor economice este dată de termenii „ideologie economică” şi „ştiinţă economică”.

Ideologia economică reprezintă totalitatea ideilor economice (teorii şi doctrine) ale unei grupări socio-politice (clasă, partid) determinate calitativ de interesele specifice a acelui grup, eventual raportate la o anumita epocă sau la un anumit eveniment sau proces economic (ex: ideologiile din timpul revoluţiei franceze ).

Spre deosebire de ideologia economică, ştiinţa economică cuprinde doar partea valabilă şi durabilă prin care diferite ideologii au contribuit la programul cunoaşterii autentice a economiei societăţii, acea parte care a devenit credibilă pentru toţi sau majoritatea economiştilor. Între ştiinţă şi ideologie economică pot exista puncte comune, dar ele nu coincid în totalitate.

Termenul de ideologie economică poate fi folosit în sens general, larg (totalitatea ideilor economice, susţinute în interesul unui grup social, fără precizarea valorii cognitive şi practice a ideilor respective) sau în sens restrâns (acele idei false, iluzii care deformează realitatea sau împiedică procesul de cunoaştere reală a ei).

În concluzie, se observă că limbajul folosit pentru a exprima şi consemna reflecţiile referitoare la activitatea economică este extrem de bogat şi divers.

7

U1.2. Obiectul şi paradigma cursului de „Doctrine economice contemporane”

Reflecţiile istorice ale oamenilor, mai ales cele din ultimele cinci secole (XVI-XX), trebuiau să fie ierarhizate, sistematizate după anumite criterii.

Astfel a apărut acum două secole istoria gândirii şi doctrinei economice care studiază etapele maturizării economice, urmărind cel puţin 3 aspecte:

➢ obiectul de studiu;➢ mijloacele cele mai eficiente de investigare a proceselor economice;➢ rezultatele obţinute în procesul acestei cunoaşteri (metode, legi

economice, strategii şi politici de creştere economică etc.)La baza stabilirii obiectului de studiu al gândirii economice stă dezvoltarea

societăţii omeneşti precum si capacitatea de înţelegere a oamenilor. Obiectul de studiu al gândirii economice are caracter istoric, deoarece el cunoaşte în permanenţă modificări cantitative şi calitative. Obiectul reflecţiilor economice s- a extins mereu, pornind de la fenomene întâmplătoare la anumite regularităţi sau legi economice. Dacă la început predominau reflecţiile referitoare la agenţii economici (persoanele individuale, menajele, statul, producătorii, consumatorii etc.), mai apoi au apărut reflecţii asupra ansamblului economiei naţionale şi chiar a economiei mondiale, reflecţii asupra problemelor globale ale omenirii şi asupra problemelor economice internaţionale. Astfel, în prezent, s-au delimitat patru sfere distincte de analiză economică: microanaliza, macroanaliza, mondoanaliza şi analiza din domeniul mezoeconomiei. Acestea s-au transformat în subdiviziuni autonome ale ştiinţei economice şi discipline distincte din învăţământul universitar.

Obiectul cursului de ''Doctrine economice contemporane'' îl formează mersul ideilor economice de-a lungul timpului, la scară mondială şi internaţională precum şi destinul lor istoric. Trebuie să precizăm că nu este vorba de un simplu inventar de teorii, doctrine şi curente de gândire economică ci de evidenţierea unor schimbări esenţiale pe termen lung privind problematica economică abordată de generaţii de economişti ca şi modificările de paradigme sau metode de investigaţie care s-au succedat. În al doilea rând trebuie să precizăm că nu este posibilă o tratare exhaustivă a acestui obiect, ci una selectivă, atât în sens structural cât şi temporal. Plecând de la legătura existentă între pozitiv şi normativ, între teorii şi doctrine economice, vom pune accentul pe doctrine, adică pe acele opţiuni practice de politică economică în cadrul diferitelor curente de gândire economică, deoarece acest aspect interesează cu precădere pe agenţii economici şi factorii de decizie.

Vom acorda o atenţie deosebită doctrinelor şi curentelor de gândire economică din epocile modernă şi contemporană, bineînţeles, fără a ignora trecutul îndepărtat a gândirii economice. Acest trecut al doctrinelor economice este indispensabil înţelegerii doctrinelor moderne şi contemporane. Studiind controversele doctrinare din ultimele 2-3 secole vom observa că acestea prezintă similitudini cu controversele doctrinere din zilele noastre.

Obiectul cursului de Doctrine economice contemporane îl constituie geneza, esenţa şi rolul principalelor teorii, doctrine şi curente de gândire economică din întreaga lume şi din ţara noastră, în epoca modernă şi contemporană.

Vom încerca să răspundem la întrebări cum sunt:- când şi din ce cauze au apărut şi cum au evoluat diferite teorii,

7

doctrine, şcoli şi curente de gândire economică?- ce interese au exprimat şi au apărat acestea?- ce contribuţii au avut la dezvoltarea teoriei economice, a ştiinţei

economice, la motivarea diferitelor politici economice, la inovarea instrumentarului analitic şi a metodelor pentru investigarea problemelor economice?

- care a fost impactul practic al acestora asupra economiei societăţii?- care a fost destinul istoric al diferitelor teorii, doctrine, şcoli şi curente

de gândire economică?- care ar fi învăţămintele pe care le putem trage din dificultăţile cu care

s-au confruntat, din succesele şi eşecurile pe care le-au avut diferite teorii, doctrine, şcoli şi curente economice?

Unii exegeţi contemporani au atras atenţia asupra faptului că metodologia interpretării unor opere economice din trecut sau a caracterizării unor curente de gândire economică lasă mult de dorit. Astfel, se pune problema stabilirii unui etalon de apreciere ştiinţifică a teoriilor şi doctrinelor economice mai vechi sau mai noi, a reperelor la care trebuie raportate acestea sau a criteriilor după care ele pot fi considerate valori sau nonvalori în procesul cunoaşterii economice, deci a principiilor sau paradigmei cu ajutorul cărora trebuie investigat acest domeniu de studiu. Toţi factorii care condiţionează (atât de natură obiectivă, cât şi subiectivă) geneza, conţinutul şi rolul gândirii economice în societate, care în plan metodologic îmbracă forma unui ansamblu coerent de repere interdependente sau criterii (etaloane, standarde) cu valoare de sistem se numesc paradigmă.

Termenul de paradigmă a fost folosit pentru prima dată de nordamericanul Thomas S. Kuhn (istoric al ştiinţei), cu sensul de chintensenţa treptelor de maturizare a gândirii economice, acel ansamblu de principii şi metode de la care pleacă o generaţie de economişti, o şcoală economică sau un curent de gândire economică în investigarea realităţii. Istoricul american înţelege prin paradigmă un model de gândire, un ansamblu de principii, căi şi tehnici de cercetare învăţate în şcoală sau din manuale şi acceptate de majoritatea specialiştilor dintr-un domeniu la un moment dat. Dacă aceste principii, căi şi tehnici sunt formulate expres şi sistematic ele poartă denumirea de metodă.

În esenţă, şase repere sau criterii sunt mai importante în studierea genezei, conţinutului şi rolului gândirii economice în societate, şi anume: criteriul epocii, al opticii, al filiaţiunii de idei, criteriul valorii cognitive, al rolului practic şi al destinului istoric al respectivelor teorii, doctrine, şcoli şi curente de gândire economică.

1. Criteriul epocii are ca nucleu central mediul economico-social în care s-a născut ideea sau reflecţia respectiva. De acesta se leagă numeroase elemente începând cu mediul natural şi terminând cu mulţimea datelor empirice care caracterizează formarea şi dezvoltarea oricărei individualităţi. Fără acest criteriu, cu greu s-ar putea face o caracterizare riguroasă a conţinutului principal al unei teorii, doctrine, a unei opere economice sau a unui curent de gândire economică.2. Principalul factor subiectiv care condiţionează gândirea economica este optica prin care priveşte gânditorul problemele aflate în centrul atenţiei la momentul respectiv, care este de sorginte atât individuala , cât şi social- politica. Întreg acest ansamblu de determinări subiective ale gândirii economice este sintetizat sub denumirea de criteriul epocii social-politice.3. Numeroasele posibilităţi oferite unui economist de a dezvolta gândirea economica de optica sa în epoca în care trăieşte sunt mult amplificate de

8

bagajul de cunoştinţe cu care porneşte la drum. Toate acestea la un loc vor determina o anumita atitudine a lui faţa de gândirea economica a înaintaşilor, aflata la baza criteriului filiaţiunii de idei.

Toate aceste trei criterii de apreciere a gândirii economice se refera la premisele gândirii economice spre deosebire de următoarele trei care au în vedere rezultatele sau calitatea reflecţiilor economice făcute de diferiţi gânditori.4. Criteriul valorii cognitive are rolul de a stabili cât adevăr conţine o teorie sau doctrină economica sau alta, în ce consta contribuţia originala la îmbogăţirea cunoaşterii vieţii economice, în ce consta capacitatea de prospectare a viitorului şi care sunt limitele sau deficienţele teoriei respective.5. Criteriul rolului practic al unei teorii sau doctrine economice urmăreşte sa evidenţieze măsura în care acestea au fost urmate de opţiuni de politica economica şi mai ales care au fost rezultatele ce s-au obţinut cu ajutorul lor. Aprecierea rolului practic nu trebuie făcuta doar într-un mod abstract, pur teoretic, ci ţinând seama permanent de marea diversitate de situaţii concrete din fiecare ţara sau zona în parte.6. Criteriul destinului istoric al unei teorii sau doctrine economice impune urmărirea aderenţei acesteia atât la lansare, cât şi ulterior, adică părerea generaţiilor următoare despre ele, ceea ce va da măsura în care acestea conţin valori durabile sau doar idei superficiale, perisabile care vor fi repede date uitării.

Aceste 6 criterii de apreciere a importanţei unor teorii sau curente de gândire economica reprezintă, evident, cerinţele minimale pentru stabilirea locului lor în istoria gândirii economice. Ele nu vor fi folosite separat, ci numai împreuna, corelate unele cu altele, funcţionând ca un sistem unitar şi coerent de criterii sau repere. Cu ajutorul acestor repere vom încerca să explică în cele ce urmează atât performanţele cât şi eşecurile celor două megatendinţe din gândirea economică a secolelor XVIII, XIX şi XX – liberalismul şi marxismul, precum şi ale doctrinelor şi curentelor adiacente.

U1.3. Importanţa cunoaşterii „Doctrinelor economice contemporane”

Avantajul studierii disciplinei „Doctrine economice contemporane” este acela că economiştii îşi lărgesc substanţial orizontul lor cultural, aceasta oferind cunoştinţe sistematizate, ordonate şi argumentate care ajută la delimitarea mai rapidă şi facilă a valorilor autentice de falsele valori din domeniul gândirii economice din diferite etape istorice.

Dezvoltarea şi maturizarea gândirii economice şi apoi a ştiinţei economice au avut loc în strânsă legătură cu alte domenii ale vieţii sociale cu precădere politica economică şi cu alte domenii ale culturii şi ştiinţei, în deosebi filozofia, logica, sociologia, psihologia, matematica. Acestea s-au transformat în subdiviziuni ale ştiinţei economice şi discipline distincte din învăţământul universitar. Din punct de vedere temporar, reflecţiile economice au fost diferite.

În timp ce unii autori puneau accentul pe analiza evenimentelor imediate (pe termen scurt - statica economică) alţii extindeau analiza pe termen mai lung, în mod retrospectiv (istoria economică), alţii şi-au extins analiza în viitor emiţând o serie de ipoteze, scenarii şi perspective (viitorlogia).

9

De-a lungul timpului, cu precădere în ultimul secol, se remarcă îmbunătăţirea capacităţii de înţelegere (percepţie, analiză, descriere, sinteză) a oamenilor inclusiv a economiştilor. Pe baza acumulării unor informaţii istorice si baze statistice sistematizate, s-a accentuat puterea de abstractizare şi generalizare a economiştilor, orientându-se mai ales spre aspectele mai profunde ale proceselor economice, spre zone mai profunde, descoperind o serie de legi economice. Prin instrumentarul analitic al ştiinţei economice (inclusiv prin tehnicile de prelucrare şi interpretare a datelor statistice - modelarea economico-matematică) s-au dezvoltat ştiinţele despre informaţie şi comunicare, s-au dezvoltat ştiinţele de graniţă. Gândirea economică a influenţat şi ea puternic politica, îndeosebi cea economică, oferind totodată un material valoros şi util pentru noi generalizări în celelalte ştiinţe, mai ales în filozofie.

Test de autoevaluare nr. 1

Timp de lucru : 15 minPunctaj : 100

1. Delimitaţi termenii: idee economică, teorie economică, doctrină economică, ideologie economică, ştiinţă economică!

(10 puncte)2. Din ce cauză există o multitudine de păreri despre acelaşi fenomen

economic?(10 puncte)

3. Ce legătură există între ideologiile economice şi ştiinţa economică?(10 puncte)

4. Care este obiectul de studiu al istoriei gândirii economice?

5. Ce se înţelege prin paradigmă?(10 puncte)

(10 puncte)6. Care sunt reperele sau criteriile de care trebuie să se ţină seama în

studierea genezei, conţinutului şi rolului gândirii economice în societate?(20 puncte)

7. Care sunt efectele accentuării puterii de abstractizare şi generalizare a economiştilor?

(10 puncte)8. Care sunt domeniile ale vieţii sociale în legătură cu care s-a dezvoltat şi

maturizat gândirea economică?(10 puncte)

9. De ce este importantă studierea disciplinei „Doctrine economice contemporane”?

(10 puncte)

10

UNUNIITTATATEEAA 22Doctrine economice precontemporane


Cuprins: pag.

U2.1. Noţiuni introductive 11

U2.2. Începuturile şi evoluţia gândirii economice premoderne 12

U2.3. Mercantilismul - primul curent de gândire economică din epoca modernă

16


U2.1. Noţiuni introductive

Pentru a putea înţelege confruntările de idei ce au loc astăzi în cadrul ştiinţelor economice, ca şi tendinţele si evoluţia principalelor curente de gândire economică este necesară efectuarea, chiar şi succintă, a unei incursiuni în istoria îndepărtată a gândirii economice.

Materialul istoriografic adunat de-a lungul ultimelor cinci milenii, ne aduce în prim plan preocuparea constantă a omului în descifrarea tainelor vieţii economice.

Dacă ţinem seama de succesiunea epocilor istorice, de nivelul teoretic şi de gradul de complexitate al ideilor emise, putem vorbi de două mari etape în apariţia şi dezvoltarea gândirii economice: gândirea economică premodernă (preştiinţifică), de la începuturi şi până la mijlocul sec. al XVII lea şi gândirea economică modernă (ştiinţifică) – mijlocul sec. al XVII lea şi până în prezent.

11

U2.2. Începuturile şi evoluţia gândirii economice premoderne

În funcţie de nivelul teoretic al ideilor economice (gradul de profunzime), specialiştii considera ca gândirea economica a străbătut doua etape ca durata şi anume:

➢ gândirea economica preclasica (până la mijlocul secolului XVII),denumită de unii exegeţi gândire preştiinţifică sau preistoria gândirii economice;

➢ gândirea economica clasica sau ştiinţifică (mijlocul secolului XVII pânăîn prezent).

Gândirea economica preclasica la rândul ei, ca perioada istorica a cuprins în principal doua mari etape şi anume:

➢ gândirea economica din antichitatea sclavagista (până pe la mijloculmileniului I după Hristos);

➢ gândirea economica medievala (mijlocul mileniului I după Hristos – anul476 până în secolul XV).Pe parcursul primei perioade, ideile economice au avut în general un

caracter descriptiv, limitându-se la descrierea unor fenomene economice în contextul unor preocupări de alta natura (filosofica, istorica sau politica). De aceea, în cele mai multe situaţii, ideile economice erau răspândite prin lucrări cu caracter politic, religios sau filosofic cu o singura excepţie notabila şi anume lucrarea intitulata “Economica” a filosofului antic Xenofon.

Cele mai vechi scrieri ajunse până la noi şi care conţin unele informaţii privitoare la problematica economică a vremii îşi au rădăcinile în: Orientul Apropiat (Egipt, Babilon, Israel); Orientul Mijlociu (Persia) şi Orientul Îndepărtat (India, China, Japonia).

“Codul lui Hammurabi” (mileniul II î.e.n.), veritabil monument al antichităţii babiloniene ce sintetizează, printre altele şi gândirea economică a vremii, se prezintă sub forma unei lungi inscripţii cuneiforme. Text de 280 de articole, Codul cuprinde una dintre cele mai vechi legislaţii cunoscute şi oglindeşte procesul de centralizare a statului scalavagist babilonian şi acţiunea sa de consolidare a proprietăţii private.

În “Codul lui Hammurabi” sunt tratate problemele ale dreptului de proprietate mobiliară şi imobiliară, ale dreptului comercial, dreptului muncii (cu precădere ale angajării mâinii de lucru), ale scaviei. În cuprinsul său, apare pentru prima oară reglementat fenomenul “muncii salariate“, ca fenomen generat pe de o parte de perioadele în care se cerea o mai mare cantitate de muncă, ce nu putea fi acoperită exclusiv prin munca sclavilor şi, pe de altă parte, ca urmare a existenţei clasei sociale a “oamenilor liberi”, care aveau posibilitatea de a angaja. Angajarea trebuia să se facă, conform Codului, pe o perioadă scurtă de timp şi în baza unei anumite sume, ce era stabililă şi reglementată legal.

Privind retrospectiv, gândirea economică a antichităţii a avut, cu unele excepţii, un loc secundar faţă de alte domenii ale cunoaşterii umane: filosofie, morală, ştiinţele naturii, politică, religie. Ideile economice emise s-au limitat fie la a descrie unele fenomene economice, fie au reflectat preocuparea oamenilor pentru înscrierea într-un cadru normativ a vieţii lor economice.

De aceea, reflecţiile economice specifice acestei perioade, include, în esenţa lor, un pragmatism şi un descriptivism accentuat, amplificat şi de caracterul natural al economiei antice. Interesele gânditorilor antici pentru aspectele vieţii economice va creşte o dată cu apariţia banilor, a intensificării schimbului şi a dezvoltării comerţului. De aceea, confruntările de idei nu s-au lăsat mult timp aşteptate. Ele au determinat împărţirea gânditorilor greci în două

12

tabere: cea a adepţilor democraţiei sclavagiste, numiţi şi “sofişti” şi cea a “socratiştilor”, susţinători ai intereselor conservatoare ale statului sclavagist.

Deosebirile de idei sunt evidente. Ele se manifestă atât în ce priveşte interpretarea diferitelor categorii economice – muncă, venituri, avuţie – cât şi din punctul de vedere al înţelegerii fenomenului sclaviei şi al cămătăriei. “Sofiştii” (Protagoras, Hipias) atacau sclavia şi autoritatea statală. Ei considerau necesară emanciparea individului căci, aşa cum afirma Protagoras, “omul este măsura tuturor lucrurilor” şi se pronunţau în favoarea intensificării activităţii comerciale a

Greciei cu alte popoare.Deosebiţi fundamental de “sofişti”, “socratiştii” (Xenofon, Platon,

Aristotel) erau tradiţionalişti şi conservatori, apărau sclavia şi erau adepţii intervenţiei statului în reglementarea controverselor, mai ales a celei iscate în jurul repartiţiei veniturilor. Totodată remarcăm un interes din partea lor, un interes deosebit pentru latura universală a problemelor economice abordate.

Xenofon (427-335 î.e.n.), continuator al ideilor lui Socrate, este autorul lucrării “Oeconomicos”, în care a încercat să definească într-un mod cât mai elocvent ştiinţa economică.

Pentru Xenofon, “economia” apare ca fiind acea ştiinţă menită a-l învăţa pe stăpânul de sclavi cum să-şi sporească averea – cantitatea de bunuri utile – şi cum să-şi organizeze cât mai bine propria activitate. Agricultura şi arta militară sunt considerate principalele ocupaţii, dinamismul lor imprimând un ritm alert tuturor celorlalte activităţi.

Apărător al intereselor aristocraţiei spartane, oponent al democraţiei ateniene, Xenofon aprecia meseriile şi comerţul ca ocupaţii nedemne pentru grecii liberi. Ele trebuiau prestate, în opinia sa, doar de către sclavi şi străini. Chiar dacă respinge comerţului de speculă şi camătă, Xenofon este totuşi preocupat în a cerceta mecanismul repartiţiei veniturilor (în lucrarea: “Despre venituri”) şi de relaţia ce apare între diviziunea muncii şi dimensiunile pieţei ( în lucrarea “Cyropedia”). Spre exemplu, el cosideră că diviziunea muncii se dezvoltă pe măsura dezvoltării comerţului, teză confirmată şi de faptul că, la sate, în cadrul economiei naturale, diviziunea muncii este mai puţin dezvoltată.

Platon (428 – 348 î.e.n.) a fost preocupat de latura pragmatică şi normativă a cunoaşterii economice. El considera ca fiind necesară intervenţia statului în problema repartiţiei produsului obţinut.

Ca regula generala, ideile economice din acele timpuri exprimau interesele minorităţii privilegiate care deţinea atât puterea politica cât şi economica. Ca orice regula însa şi aceasta a avut excepţiile ei. Astfel, unii gânditori mai profunzi, au formulat anumite generalizări îndrăzneţe pentru acea vreme, reuşind sa depăşească simpla descriere a fenomenelor şi proceselor economice.

Cel mai grăitor exemplu în acest sens, îl constituie filosoful antic grec Aristotel (384 – 322 î.e.n ), care în lucrările sale “Politica” şi “Etica nicomahica” se opreşte asupra unor probleme economice care abia peste secole vor fi investigate şi aprofundate în continuare.

Aristotel examinează îndeaproape şi categoria economică de “marfă” cu cei doi factori ai săi: valoarea şi valoarea de întrebuinţare. Valoarea, spune filosoful grec, se manifestă în procesul circulaţiei mărfurilor, când produse diferite ca însuşire şi utilităţi sunt aduse la acelaşi numitor. Spre deosebire de valoare, valoarea de întrebuinţare a mărfii, consideră el, este dată de utilitatea acesteia. Totodată, este legată valoarea mărfii, de însuşirea acesteia de a fi schimbată cu o alta şi, potrivit raţionamentului, el ajunge la aşa numita “valoare de schimb”. Pentru explicarea mecanismului de formare a valorii de schimb, Aristotel foloseşte exemplul, devenit celebru: al perechii de sandale care poate fi folosită

13

atât la încălţat sau umblat şi care capătă astfel “valoare de întrebuinţare”, dar care poate fi schimbată pe alte produse şi deci capătă “valoare de schimb”.

Potrivit concepţiei aristoteliene, există o deosebire fundamentală între economie şi politică. “Economia” se referă la “gospodăria casnică a stăpânului de sclavi”, pe când “politica” vizează activitatea statului. Sunt sesizate şi deosebirile fundamentale ce există între economia naturală şi economia de schimb, prin intermediul distincţiei pe care Aristotel o face între cele două modalităţi de creare a bogăţiei. Astfel economia naturală apare, în accepţiunea sa, sub numele de “economie“ şi se manifestă prin activitatea de producere a valorilor de întrebuinţare necesare gospodăriei stăpânului de sclavi. Economia de schimb are la bază procesul acumulării de bani, cu scopul de a obţine avere şi apare sub numele de “ chrematestică ”, modalitate cu care nu este de acord şi pe care o consideră contrară naturii umane.

Un bogat material bibliografic, de mare importanţă în ce priveşte analiza vieţii economice, ne-a fost lăsat şi de gânditorii latini. Dintre aceştia pot fi amintiţi: Marcus Terentius Varro (116 - 27 î.e.n.), Cato cel Bătrân (234 - 149 î.e.n.), Tiberius (163 – 132 î.e.n.) şi Caius Grachus (153 – 121 î.e.n.); Lucius Columella (sec.I î.e.n.).

Marcus Terentius Varro, renumit erudit roman s-a preocupat printre alte şi de analiza vieţii economice şi ca urmare va scrie tratatul în trei părţi intitulat “Economia rurală ”. Economia naturală era, potrivit lui Varro, soluţia optimă de relansare a producţiei agricole din imperiu, înlăturâdu-se astfel dependenţa de un import, pe cât de costisitor, pe atât de nesigur, desfăşurat pe căi de comunicaţie obstrucţionate tot mai mult de duşmanii Romei.

Lucius Columella este gânditorul latin care, potrivit specialiştilor, a scris cel mai complet tratat despre agricultură al antichităţii. Realizat în 12 cărţi, Tratatul lui Columella încearcă găsirea unor soluţii salvatoare pentru scoaterea din criză a agriculturii imperiului roman. El are meritul de a fi relevat necesitatea luării de măsuri cu caracter economico – social şi politico - cultural împotriva sistemului latifundiar. Cea mai îndrăzneaţă măsură pe care o propune este aceea a renunţării parţiale şi apoi treptate la munca sclavilor şi trecerea lor la sistemul colonatului.

Spre deosebire de gânditorii latini analizaţi fraţii Grachus, Tiberius şi Caius, s-au situat în postura de apărători ai intereselor populare, îndeosebi cele ale ţăranilor liberi, în faţa tendinţelor evidente din partea latifundiarilor de acaparare a unor suprafeţe de pământ tot mai mari.

Fraţii Grachus au propus o lege de împroprietărire a ţăranilor, îndeosebi ai acelora care s-au înrolat voluntari în armata împăratului. Împroprietărirea trebuia făcută prin luarea de pământ din acele latifundii care depăşeau 250 ha.

O dată cu accentuarea stratificării sociale, concomitent cu stabilirea unui anumit statut al acestor clase fundamentale ale societăţii – clasa feudalilor, iobagii şi a ţăranilor liberi – are loc o creştere a importanţei bisericii şi a doctrinei creştine. Este epoca de efervescenţă a scolasticii şi dogmaticii. Lupta care se dă în societate, în aceste circumstanţe, este aceea dintre biserica creştină şi instituţiile laice. Biserica va căuta să-şi afirme şi să-şi răspândească dominaţia religioasă, în vreme ce pătura laică va căuta să lupte pentru propria sa independenţă.

Plecând de la explicarea Bibliei şi a legilor bisericeşti, teologii cu o vasta cultura, care predau şi în universităţile medievale au abordat şi unele probleme social-economice specifice acelei perioade. Unul din principiile promovate de aceştia a fost cel al dreptăţii comutative, conform căruia, orice drept al unei persoane presupune şi o obligaţie a acesteia faţa de societate. Conform acestui

14

principiu, proprietatea privata presupunea şi anumite obligaţii pentru deţinătorul ei, între care şi mila creştineasca pentru cei nevoiaşi.

Între susţinătorii aripii laice s-au situat o serie de mari gânditori ai timpului, dintre care putem aminti pe Marsilo de Padova, Dante Alighieri, Toma dÀquino.

Toma dÀquino (1225-1274), este considerat unul dintre cei mai mari reprezentanţi ai scolasticismului medieval european. Lucrarea sa de referiţă intitulată “Summa thelogice” poate fi apreciată ca reprezentând chintesenţa filosofică a catolicismului. Autorul s-a străduit să-şi servească, prin doctrina sa politică, morală, şi religioasă, clasa socială din care făcea parte.

Toma dÀquino a fost preocupat şi de analiza rentei funciare. El consideră renta funciară ca fiind absolut necesară pentru ca posesorii de pământ să fie lipsiţi de grija traiului zilnic şi să-şi poată ocupa timpul, potrivit “funcţiei“ lor fireşti, cu cultivarea orizontului lor spiritual. Cu toate că este un susţinător al economiei naturale, Toma dÀquino nu exclude schimbul de mărfuri, ci îl consideră ca fiind ceva necesar justificat.

Toma dţAquino şi Nicole Oresme au formulat teoria preţului just care sa permită recuperarea cheltuielilor pentru aducerea bunurilor pe piaţa sau teoria salariului just care sa permită celui care munceşte, ducerea unui trai decent. Acest “preţ just” cuprinde totalitatea cheltuielilor efectuate pentru producerea mărfurilor ce vor face obiectul schimbului, cât şi venitul corespunzător stării sociale a participantului la schimb, venit care să le asigure acoperirea nevoilor de consum corespunzătoare rangului şi stării lor sociale. Deoarece, “preţul just” nu se putea realiza pe piaţă, el trebuia asigurat de către stat prin aşa numitele: “commurus aestimatio”, adică o serie de reguli menite să conserve rangul, privilegiile şi beneficiile participanţilor la schimb.

Împotriva acestei concepţii dezvoltate de Toma dÀquino şi, în general de toţi ceilalţi adepţi ai bisericii şi dogmaticii catolice, se vor manifesta masele oprimate sub formă protestatară, prin aşa-numitele “erezii”.

Alte idei s-au referit la problemele creditului şi ale camatariei, condamnate iniţial, pentru ca mai apoi, pe măsura generalizării economiei de piaţa sa fie acceptate, luând în considerare riscul pierderii capitalului împrumutat unui debitor insolvabil.

Înflorirea comerţului pe coastele Mediteranei şi Atlanticului au condus la înnoiri considerabile în întreaga cultura spirituala a Europei Occidentale. Acesta perioada de avânt ideologic şi spiritual din secolul XIV-XV, cunoscuta sub numele de Renaştere a dus modificări importante în amploarea şi stadiul gândirii economice şi în relaţiile acesteia cu celelalte ştiinţe.

Spre deosebire de reprezentaţii bisericii, care propovăduiau bunăstarea într-o alta lume, în viaţa de apoi, oamenii de afaceri şi cei politici muta accentul pe problemele imediate, fiind interesaţi de bunăstarea materiala din viaţa pământeană.

15

U2.3. Mercantilismul - primul curent de gândire economică din

epoca modernă

Trecerea de la societatea medievala la cea moderna a fost însoţita de tensiuni şi convulsii sociale (reforme, revoluţii), ca şi de mari controverse ideologice şi doctrinare.

Într-un asemenea climat încep sa se contureze începuturile gândirii economice moderne sub forma unor grupări laice de gânditori.

În accepţiune lingvistică, termenul de mercantilism îşi are originea în limba italiană unde, substantivul “mercante” înseamnă comerciant sau negustor, aşa cum în limba franceză, adjectivul “mercantile” se identifică cu noţiunea de negustoresc. Aceasta denumire reflecta politica economica de aşezare a comerţului în centrul activităţii economice.

Curentul de gândire mercantilist este specific secolelor XVI-XVII şi a dominat viaţa economică, sub aspect teoretico-practic, până la mijlocul sec. al- XVIII-lea. El a apărut şi s-a dezvoltat sub impulsul economiei de schimb în cadrul căreia, capitalul comercial a jucat cu rol esenţial. Cu toate că, prin excelenţă, acest curent de gândire economică manifestă un empirism accentuat, totuşi, ideile şi preceptele emise au vizat găsirea unor soluţii de politică economică menite să ducă la sporirea veniturilor statului şi la consolidarea poziţiilor burgheziei (la început cea comercială) aflată în plină ascensiune în peisajul economic general, caracterizat iniţial de cooperaţia capitalistă simplă şi ulterior, de către manufacturi.

Spre deosebire de spiritul moderator ce a caracterizat gândirea economică a scolasticilor medievali, mercantilismul gravitează în jurul ideii de acumulare, prin orice mijloace, a unui stoc cât mai mare de metal preţios şi bani, pentru sporirea veniturilor statului şi ale naţiunii, şi implicit, a puterii acestora.

Prin urmare, putem considera că mercantilismul se bazează pe două principii esenţiale: principiul chrysohedonic sau dorinţa de a deţine cât mai mult aur, putere şi implicit bogăţie, pentru că, potrivit spuselor lui William Petty: “aurul, argintul, bijuteriile nu pier; ele sunt bogăţii în toate timpurile şi locurile”; principiul antagonismului de interese dintre naţiuni, bazat pe stocul monetar, unde banul constituie “nervul războiului”.

Trei idei mai importante caracterizează modul de gândire mercantilist:➢ concepţia cu privire la bogăţie (individuală şi naţională);➢ izvorul şi rolul profitului în societate;➢ concepţia privind banii şi rolul jucat de aceştia în relaţia cu

celelalte produse ce fac obiectul vânzării-cumpărării pe piaţă.Concepţia mercantilistă asupra bogăţiei, indiferent dacă este privită la

nivel individual sau naţional, îşi găseşte expresia în stocul monetar existent la un moment dat. Sporirea bogăţiei sub această formă devine preocuparea centrală atât a indivizilor cât şi a statului, acesta din urmă fiind considerat “exponentul birului public”.

Fascinaţi de ideea îmbogăţirii imediate şi prin orice mijloace, mercantiliştii nu-şi pun problema consecinţelor pe termen lung ce decurg din practica acestui procedeu şi nici a urmărilor negative ce vor influenţa avuţia şi destinul multor popoare de pe alte continente (cum este cazul celor două Americi, a Indiilor Orientale şi Occidentale etc.).

Reprezentanţii curentului mercantilist considerau că izvorul profitului, a acumulării de bogăţie, era comerţul, respectiv circulaţia mărfurilor, mijlocite de bani, şi în mod deosebit, comerţul exterior. Fără a fi preocupaţi de mecanismul

16

funcţionării economiei de piaţă, mercantiliştii sunt de părere că, suplimentul monetar încasat de negustor, comparativ cu cheltuielile făcute pentru aducerea produselor respective pe piaţă, rezultă din diferenţa de preţ ce se constată la vânzarea produselor (preţ mai mare) comparativ cu preţul de achiziţie al acestora. Mergând cu analiza mai departe, ei ajung la concluzia că, sfera economică în cadrul căreia se realizează profitul ar fi circulaţia mărfurilor şi comerţul. Prin urmare, se pierde din vedere faptul că, dacă este să privim la nivel macroeconomic, atunci fiecare negustor apare pe piaţă într-o dublă ipostază, aceea de vânzător-cumpărător şi astfel, explicaţia surplusului de valoare obţinut ca urmare a diferenţei de preţ dintre achiziţia şi vânzarea produselor, nu mai are fundament. Deci, nici profitul şi nici sporirea avuţiei nu au la bază acest mecanism. Această “tară” teoretică a gândirii mercantiliste va fi exploatată şi va genera vii dispute atât în rândul susţinătorilor, cât şi al adversarilor lor de mai târziu, adepţi ai liberalismului clasic.

Totuşi, se poate afirma cu certitudine că, prin trecerea la economia de schimb, avuţia este eliberată din limitele valorii de întrebuinţare şi încadrată în “spaţiul” valorii de schimb. Această mutaţie va permite amplificarea continuă a bogăţiei şi a posibilităţilor de acaparare a ei. Comerţul de mărfuri şi de bani devine astfel, cea mai profitabilă sferă a economiei.

Chiar dacă mercantilismul a fost contestat şi vehement criticat de către adepţii liberalismului clasic şi neoclasic în ceea ce priveşte rolul esenţial pe care aceştia îl acordă statului în susţinerea economiei, totuşi, acest curent de gândire economică are meritul de a fi îmbinat în mod eficient teoria cu practica, de a fi pus politicul în slujba economicului. Statul şi politica sa devin eficiente, susţin mercantiliştii, doar în măsura în care se sprijină pe bogăţie cât mai mare şi în continuă creştere.

Scrierile mercantiliste pot fi încadrate în ceea ce astăzi numim “economia normativă” şi se leagă mai puţin de “economia pozitivă”, adică analiza a ceea ce se află în realitatea economico-socială, chiar dacă nu lipsesc şi o serie de preocupări şi în acest sens.

În funcţie de modul de interpretare şi aplicare a politicilor economice emise în acea perioadă, mercantilismul cunoaşte două etape mai importante în evoluţia sa, şi anume mercantilismul timpuriu şi mercantilismul dezvoltat.

Mercantilismul timpuriu este caracteristic sec. al XVI-lea şi unor decenii din prima jumătate a sec. al XVII-lea. Acestei perioade îi este caracteristică preocuparea pentru realizarea unor balanţe comerciale active, a unui excedent al intrării de monedă faţă de ieşiri. În acest context sunt remarcate măsurile de ordin administrativ impuse de către stat, în sensul limitării, chiar până la interdicţie, a importului de mărfuri şi stimulării, pe cât posibil, a exportului, cu scopul atragerii unei cantităţi cât mai însemnate de monedă şi metal preţios. Convingerea unanimă era că, numai în acest mod ţara poate fi considerată bogată.

Mercantilismul timpuriu îl regăsim în modul de conducere şi administrare a oraşelor-cetate italiene: Veneţia, Genova, Florenţa. Sub impulsul său, se înregistrează o creştere a libertăţilor economice şi politice, opresiunea feudală este atenuată în favoarea dezvoltării agriculturii, a comerţului şi a activităţilor bancare, meşteşugăreşti şi manufacturiere din oraşe. Corporaţiile constituite i-au parte la conducerea vieţii publice. Analizând această stare de lucruri, economistul german Wilhelm Sombart avea să ajungă la concluzia că, de fapt, mercantilismul nu poate fi considerat a fi altceva, decât politica economică a oraşului extinsă la un teritoriu mult mai mare.

17

O analiză pertinentă a mercantilismul metalist ne parvine prin scrierile bancherului Gaspar Scaruffi. La el se întâlneşte concepţia unei balanţe comerciale active, însoţită de ideea centralizării statale şi a unificării monetare.

Deoarece procesul de constituire a noilor economii naţionale nu se încheiase şi cum acestea nu-şi puteau procura banii necesari doar din mijloace economice private, se apelează la sprijinul statului, a cărei funcţie economică se va aşeza pe economia naţională-cadru. Analizând această situaţie, Antonio Serra propune o serie de măsuri pe care statul ar trebui să le aibă în vedere pentru stimularea exportului, în condiţiile unui import restrictiv.

Mercantilismul de factură metalistă conţinea în sine, germenii trecerii spre mercantilismul industrialist.

Mercantilismul dezvoltat (mijlocul sec. al XVII-lea, începutul sec. al XVIII-lea) a exprimat o concepţie mult evoluată cu privire la modul de conducere şi dezvoltare a societăţii din acea perioadă. Asistăm la o diminuare a factorului administrativ, concomitent cu accentuarea acţiunii factorilor economiei, prin rolul esenţial conferit balanţei comerciale. Se constată şi o relaxare considerabilă a comerţului exterior deoarece, activitatea de import nu mai este atât de restrictivă şi este promovată ideea creşterii acesteia concomitent cu creşterea, într-o proporţie mult mai mare a exportului, pentru a se putea asigura permanent o balanţă comercială activă.

Indiferent de forma pe care o îmbracă, de soluţiile propuse şi de spaţiul geografic în care se manifestă, mercantilismul prezintă câteva trăsături esenţiale:

a) este primul curent de gândire economică care încearcă să analizeze, sub aspect teoretico-practic, modul de producţie bazat pe schimbul de mărfuri şi relaţii salariale, în condiţiile în care, intensificarea schimburilor comerciale externe se desfăşoară în proporţii considerabile şi sunt cele care stau la baza creării de bogăţie, a plusprodusului. Tocmai din acest motiv, principala formă de sporire a bogăţiei este considerată acumulare de bani şi de metale preţioase, iar sfera circulaţiei (în speţă comerţul exterior) este privită ca izvor de bogăţie;

b) promovează intervenţia statului în economie deoarece, schimbul de mărfuri şi acumularea primitivă de capital aveau nevoie de cadrul normativ propice desfăşurării lor;

c) mercantilismul este strâns legat de politica economică (comercială) a timpului, ceea ce va justifica şi sub aspect teoretic, nu numai practic, formarea marilor imperii coloniale adunătoare de metale preţioase, materii prime şi bani;

d) nevoia crescândă de stoc monetar pleacă de la necesitatea satisfacerii unor cerinţe cât mai variate şi numeroase din partea puterii regale şi a acoliţilor ei: de la războaie la o viaţă bazată pe lux şi consum rafinat.

Ideile mercantiliste s-au particularizat în funcţie de politicile economice elaborate şi de soluţiile propuse la un moment dat pentru creşterea avuţiei, pe zone geografice şi ţări.

În Spania şi Portugalia, s-a mers pe ideea conservării metalelor preţioase provenite din noile continente cucerite şi pe interzicerea scoaterii din ţară a acestora. Prin excelenţă, avem de-a face cu un mercantilism metalist, în cadrul căruia se întreprind o serie de măsuri prohibitive în domeniul importului de mărfuri străine, măsuri care au condus la ruinarea economiei.

Mercantilismul industrialist, fondat în Franţa de Jean Bodin, Montchretien şi Colbert, a avut drept obiectiv esenţial, achiziţia de metale preţioase prin practicarea unei politici de dezvoltare industrială, pe baza reglementărilor şi interdicţiilor statului. Ideea de bază a mercantilismul

18

industrialist constă în faptul că, puterea politică nu poate fi legată decât de expansiunea comercială. Dezvoltarea industrială este privită în cadrul acestui proces, ca un instrument, rolul decisiv revenind statului prin aplicarea unor subvenţii pentru dezvoltarea manufacturilor, paralel cu aplicarea unor politici protecţioniste riguroase.

Antoine de Montchrétien (1575-1621), în lucrarea sa “ Traité de lţéconomie politique” (1615) dedicat regelui şi reginei aprofundează ideea valorificării bogăţiilor ţării prin munca cetăţenilor săi, cu concursul statului, a cărui independenţă trebuie să fie asigurată. Montchrétien face distincţia între bani şi metale preţioase, pe de o parte, şi bogăţie, pe de altă parte, subliniind că abundenţa de bani şi metale preţioase creează doar premisa îmbogăţirii ţării, dar nu neapărat o şi îmbogăţeşte. De aceea, conchide mercantilistul francez, sunt necesare manufacturile, dezvoltarea acestora oferind comerţului mărfurile necesare schimbului şi aducătoare de metale preţioase în ţară. A luptat contra consumului de lux şi a militat pentru creşterea consumului comun, ca factor dinamizator al creşterii economice.

Mercantilismul industrialist îşi va găsi însă expresia cea mai elocventă în concepţia economică a lui Jean Baptiste Colbert (1619-1683). “Colbertismul va fi potrivit exegetului francez Luc Bourcier de Carbon, expresia cea mai franceză a mercantilismului industrialist”.

Personalitate economică complexă, specialist în domeniul administraţiei publice, economiei şi finanţelor, Colbert consideră industria şi comerţul drept izvoarele fundamentale de bogăţie şi putere pentru Franţa. În acest sens, el a militat pentru aducerea specialiştilor străini în vederea dezvoltării sectorului manufacturier pentru reorganizarea finanţelor publice şi private. Exegeţii săi îi reproşează însă minimalizarea rolului agriculturii în societate.

Mercantilismul comercialist a fost practicat îndeosebi în Marea Britanie, deoarece sursele cele mai mari de bogăţie le constituiau comerţul şi navigaţia, efectuate sub reglementări stricte îndreptate spre protecţia şi favorizarea expansiunii acestora.

Mercantilismul comercialist englez a fost practicat şi teoretizat cu precădere de: Thomas Mun (1571-1641), Josias Child (1639-1690), William Petty (1623-1687), acest din urmă gânditor englez făcând deschiderea spre doctrina economică a liberalismului clasic.

Thomas Mun şi-a formulat concepţia mercantilistă prin intermediul a două lucrări mai cunoscute: “Consideraţiuni asupra comerţului Angliei cu Indiile Orientale” (1609) şi “Tezaurul Angliei în comerţul exterior” (1664-post mortem). El face distincţia netă între bani, bogăţie şi metale preţioase, considerând banii drept mijloc de îmbogăţire şi nu de bogăţie ca atare deoarece, afirma Mun, “cu cât sunt mai intens şi mai raţional folosiţi, cu atât bogăţia poate spori mai repede, iar tezaurul ţării se umple mai mult”.

Josias Child, continuator al ideilor lui Thomas Mun, aduce însă unele modificări în modul de realizare a balanţei comerciale active propunând în acest sens, dezvoltarea comerţului maritim cu Anglia în vederea asigurării supremaţiei în acest domeniu, a creşterii capitalului comercial, care concomitent cu încurajarea acelor ramuri ce vând produsele ţării şi asigură materiile prime atât de necesare pentru propriile industrii. Child este de părere că prosperitatea Angliei nu se poate realiza decât prin simplificarea şi liberalizarea operaţiunilor comerciale şi scăderea ratei dobânzii la banii împrumutaţi pentru desfăşurarea activităţilor comerciale.

Constatăm că mercantilismul comercialist specific acestei perioade se deosebeşte fundamental de forma precedentă, mercantilismul industrialist, prin

19

faptul că, sporirea stocului de metal preţios şi de bani se realizează prin aportul comerţului, şi nu al industriei.

Activitatea comercială trebuie şi ea susţinută de către stat printr-o serie de căi economice şi extraeconomice şi anume prin crearea de monopoluri în comerţ şi transporturi; prin activităţi coloniale şi printr-o serie de reglementări cu caracter special în raporturile cu alte state exportatoare sau importatoare de bunuri şi servicii.

Mercantilismul fiduciar, răspândit în Europa primei jumătăţi a sec. al XVIII-lea, a fost conceput de renumitul bancher de origine scoţiană John Law. El a fost experimentat în Franţa. Ideea lui de bază este următoarea: pentru ca o naţiune să prospere este necesar ca numerarul să fie abundent, iar atunci producţia creşte, populaţia se dezvoltă, însă moneda trebuie să circule în mod activ şi cât mai rapid. Ori, numerarul nu-i necesar să fie reprezentat de metalul preţios. El (metalul) poate fi substituit cu o monedă de hârtie al cărui volum va fi proporţionat nevoilor comerţului. Banca centrală este cea care emite bancnote înlocuitoare de metal preţios. Ele (bancnotele) vor servi la plata impozitelor în avans, vor fi considerate că alimentează producţia şi schimbul, că reprezintă adevărată cheie a dezvoltării.

Mercantilismul de confluenţă, în care se împletesc idei ale Occidentului cu cele ale Orientului întâlnim în scrierile lui J.T. Posoşcov şi Dimitrie Cantemir. Reprezentând şi fundamentând deopotrivă ideile ţarului Petru cel Mare, Posoşcov considera ca necesare dezvoltarea şi diversificarea unor manufacturi ale statului rus, mai ales prin credite şi comenzi de stat, concomitent cu crearea şi unor manufacturi de proporţii mai mici, care să răspundă cerinţelor multiple ale schimbului şi activităţilor comerciale.

Deopotrivă, Posoşcov, privind dezvoltarea industriei manufacturiere, este de părere că ar fi necesară şi o ameliorare a stării ţărănimii ruse prin reducerea fiscalităţii, limitarea abuzurilor faţă de ţărani, mercantilismul rus văzând în ţărani o posibilă forţă de muncă pentru manufacturile aflate în formare şi dezvoltare. Mai era susţinută şi ideea că, valoarea banilor depinde efectiv de puterea statului. Cu opt ani înaintea lui Posoşcov, Dimitrie Cantemir îşi expunea doctrina mercantilistă în lucrarea “Descrierea Moldovei” (1716), lucrare cerută de Academia Germană şi care îl va primi ulterior pe Cantemir ca membru al său.

Particularităţile doctrinei mercantiliste a lui Cantemir decurg din axarea acesteia pe principalele probleme politico-economice ale statului feudal românesc, aflat la răscrucea marilor drumuri comerciale şi sub influenţa a trei mari imperii: rusesc, turcesc şi austriac.

Din cadrul doctrinei sale reţinem ca importante următoarele idei: necesitatea realizării unităţii românilor, organizarea unui stat centralizat în care să fie instituită monarhia ereditară, înlăturarea asupririi străine care împiedica dezvoltarea ţării prin subminarea posibilităţilor de acumulare a avuţiei.

Cantemir mai arată că, nu-i destul că o ţară să fie înzestrată cu resurse naturale pentru ca ea să fie bogată, ci avuţia ei sporeşte numai în măsura în care creşte hărnicia poporului său şi se intensifică activitatea comercială, concomitent cu reducerea consumului de lux şi fastul puterii regale.

Evident ca mercantilismul, ca prim curent de gândire economica moderna a avut şi numeroase limite între care: păstrarea unui preponderent caracter descriptiv, exagerarea rolului banilor, ignorarea rolului esenţial al producţiei şi cercetarea cu precădere a circulaţiei mărfurilor şi a banilor. În timp, aceste deficienţe s-au agravat, conducând la scăderea credibilităţii mercantilismului şi la declanşarea crizei acestui curent de gândire economica.

20

Cu toate acestea, putem considera mercantilismul ca un pas important în dezvoltarea economico-socială a epocii. El a fost o primă încercare de descifrare a scopului mişcării capitalului, de analiză a circulaţiei mărfurilor şi a economiei de schimb, pregătind în bună măsură terenul pentru afirmarea fiziocratismului şi ulterior, a doctrinei liberalismului clasic.


Timp de lucru: 15 min1. Care sunt etapele în evoluţia gândirii economice?

(5 puncte)Punctaj 100p

2. Unde îşi au originea cele mai vechi scrieri care conţin unele informaţii privitoare la problematica economică?

(10 puncte)

3. Care sunt problemele tratate în “Codul lui Hammurabi”?

(10 puncte)

4. Deosebiri de idei între „sofişti” şi „socratişti”.

(5 puncte)

5. Elemente esenţiale în operele lui Aristotel şi Platon.

(10 puncte)

6. Care sunt gânditorii latini care au analizat viaţa economică, şi prin ce s-a remarcat fiecare?

(10 puncte)

7. În ce consta principiul „dreptăţii comutative”?

(10 puncte)

8. Cine a formulat „teoria preţului just” şi în consta aceasta”?

(5 puncte)

9. Care au fost ideile de bază ale doctrinei economice mercantiliste?

(5 puncte)

10. Etape pe care le-a parcurs mercantilismul în evoluţia sa istorică.

(10 puncte)

11. Care sunt trăsăturile de bază ale doctrinei mercantiliste?

(5 puncte)

12. Tipuri de mercantilism întâlnite pe zone geografice şi pe ţări, reprezentanţişi caracteristici ale acestora.

(10 puncte)

13. Care au fost limitele doctrinei mercantiliste?

21

(5 puncte)

UNUNIITTATATEEAA 33Liberalismul economic clasic


Cuprins: pag.

U3.1. Gândirea economică a fiziocraţilor – etapă esenţială aliberalismului economic clasic

22

U3.2. Liberalismul economic clasic şi paradigma lui 26

Tema de control nr.3 32

U.3.1. Gândirea economică a fiziocraţilor – etapă esenţială a liberalismului economic clasic

Rezultatele aplicării timp de două-trei secole a ideilor de tip mercantilist şi respectiv a politicilor economice de această factură, nu s-a dovedit în ultimă instanţă, promiţătoare. Tabloul economic al acestei perioade ne prezintă un declin accentuat al sectorului agricol, sacrificat în mod deliberat în favoarea dezvoltării industriale, preţurile scăzute la produsele agricole generând un adevărat exod al populaţiei rurale spre oraşe, concomitent cu creşterea suprafeţelor agricole necultivate.

Ca urmare a politicilor vamale restricţioniste este împiedicată circulaţia produselor agricole, chiar şi în interiorul aceluiaşi stat. Regulamentele absolutiste ale breslelor şi ghildelor generează stabilirea “apriori” a condiţiilor de fabricaţie, a preţurilor, a salariilor în corporaţiile meşteşugăreşti, manufacturiere şi negustoreşti, ceea ce va duce ulterior la compromiterea în mare măsură a trendului dezvoltării industriale.

Constatând, prin exemplul faptelor, că economia devenea tot mai săracă pe măsură ce se acumula tot mai mult numerar din exportul produselor, economiştii şi-au dat seama de greşeala comisă, şi anume, aceea de a identifica banii cu avuţia.

Pe fundalul acestor stări negative, a apărut în plan teoretic, gândirea economică fiziocrată. Gândirea fiziocrată s-a născut ca o reacţie critică faţă de aceste realităţi, opiniile multor economişti schimbându-se radical. În aceste condiţii se încearcă demonstrarea necesităţii instaurării libertăţilor economice şi politice în numele a două cerinţe fundamentale: ridicarea eficienţei activităţilor economice şi considerarea agriculturii ca singura ramură economică chemată să creeze şi să sporească bogăţia unei ţări.

Prin urmare, denumirea de fiziocratism provine de la interpretarea fizică (naturală) a legilor şi proceselor economice deoarece, natura, legile naturale sau

fizice, cu caracterul lor imuabil şi universal sunt cele care trebuie să stea la baza existenţei şi acţiunii umane.

François Quesnay considera că prin legea fizică, se înţelege cursul reglat de întregul eveniment fizic al ordinii naturale, cel mai avantajos genului uman. Prin lege şi morală se înţelege regula întregii acţiuni umane de ordine morală conform cu ordinea fizică, evident cea mai avantajoasă genului uman. Aceste legi formulează ansamblul a ceea ce numim legea naturală.

Pornind de la această presupoziţie, fiziocraţii au conchis că ştiinţa economică este o ştiinţa naturală, fizică şi că bogăţia se poate identifica cu natura pusă în slujba omului, iar valoarea trebuie să fie natura, în forma ei de manifestare economică adică, pământul ca producător de mijloace de subzistenţă.

Dintre susţinătorii acestei doctrine fiziocrate remarcăm pe: Francois Quesnay (1694-1774); Victor Riqueti, marchiz de Mirabeau (1715-1789); Mercier de la Riviere; Dupont de Nemours (1739-1817); Anne Robert Jacques Turgot, baron de lţAulne (1727-1781).

Prin lucrările lor fiziocraţii au adus în teoria economică o serie de idei novatoare, axate pe evidenţierea principiului “ordinii naturale”, şi a noţiunilor de lege economică, produs net şi circuit economic.

Principiul “ordinii naturale” exprimă ideea de bază a gândirii fiziocrate. Fiziocraţii sunt printre primii cercetători ai economiei ce manifestă o concepţie netă asupra ştiinţei sociale şi a legilor (“ordinii”) economice. În concepţia fiziocraţilor, societatea evoluează urmând o serie de “uniformităţi”, “legi naturale”, “o ordine naturală” dată de divinitate pentru a asigura fericirea oamenilor şi a-i face pe aceştia să le cunoască şi să se conformeze acţiunilor lor.

“Ordinea naturală” este opusă concepţiei de “ordine socială”, aceasta din urmă fiind considerată ca artificială, deoarece este rezultatul voinţei umane, căci, aşa cum afirmase iniţial şi Jean Jacques Rousseau, “ceea ce este natural şi spontan nu are nevoie să fie contractual. Totuşi, trebuie menţionat că, pentru fiziocraţi ordinea naturală nu presupune “întoarcerea la natură, la sălbăticie ”- teză la modă, vehiculată şi în literatura franceză a timpului începând cu Voltaire şi Diderot. Dimpotrivă, “ordinea naturală înseamnă proprietate, siguranţă, libertate – iată întreaga ordine socială”, cum arată Mercier de la Riviére în lucrarea sa, “Lţordre naturel et essentiel des sociétés politiques”, considerată un adevărat cod al doctrinei fiziocrate.

“Ordinea naturală” situează pe prim plan respectul individului faţă de legi, iar proprietatea şi autoritatea statală reprezintă baza evidentă a acesteia.„Ordinea naturală” este considerată ca “divină şi esenţială”, ea este “invariabilă” şi are “universalitate”, “o universalitate” înţeleasă în mod realist de fiziocraţi.

În ceea ce priveşte consecinţele practice ale “ordinii naturale”, concepţia lor este la fel de însemnată deoarece, aşa cum subliniază Gide şi Rist: “ea dărâmă un întreg edificiu de reglementări vechi în ce priveşte regimul economic”.

Astfel raţionalitatea, reprezintă o trăsătură esenţială a ordinii naturale. “Fiecare om trebuie să obţină cea mai mare satisfacţie prin cheltuiala cea mai mică posibilă, arată François Quesnay, aceasta-i perfecţia conducerii economice. Şi când fiecare va face la fel, această ordine în loc de a fi tulburată, va fi dimpotrivă mai bine asigurată”. Să lăsăm deci, ca totul să se împlinească de la sine: “laissez-faire, laissez passer, le monde va lui méme”.

În concepţia fiziocrată “laissez-faire” nu imprimă doctrinei pasivitate şi fatalism. “Pentru indivizi, apreciază fiziocraţii, va fi totul de făcut, trebuie lăsat

22

fiecăruia câmp de acţiune fără teama că interesele private se vor ciocni între ele, aducând prejudicii interesului general”. Statul, consideră fiziocraţii, este chemat “să suprime piedicile create în mod artificial, să asigure menţinerea proprietăţii şi a libertăţii, să pedepsească pe cei care se vor atinge de dânsele şi mai ales, să arate legile ordinei naturale”.

Referitor la legile economice, concepţia fiziocrată consideră ştiinţa economică ca pe o ştiinţă a “ordinii naturale”. Ea conţine o serie de legi naturale, irevocabile, care ţin de esenţa oamenilor şi a lucrurilor, a căror existenţă este atât de clară încât spiritul uman nu o poate refuza, deoarece, “ordinea naturală” este fondată pe: proprietate, libertate şi armonia intereselor.

În ceea ce priveşte identificarea noţiunii de produs net, fiziocraţii pornesc de la constatarea că, orice operaţiune productivă implică în mod nemijlocit cheltuieli, deci, consum de bogăţie. Consumul de bogăţie trebuie scăzut, spun fiziocraţii, din bogăţia creată în urma desfăşurării acţiunilor productive şi numai diferenţa, excedentul, poate constitui o creştere reală de bogăţie. Acest excedent este numit de fiziocraţi, produs net.

Pentru fiziocraţi, pământul constituie singurul factor productiv, întrucât el este cel care poate să furnizeze produs net, adică să asigure acel randament care să facă posibilă realizarea unor venituri mai mari decât costurile de producţie. Alte sectoare de activitate, precum industria şi comerţul, sunt considerate ca sectoare “sterile” din punctul de vedere al veniturilor, deoarece ele transformă bunurile fără a le multiplica şi în consecinţă, nu realizează produs net.

Fiziocraţii exacerbează şi absolutizează rolul factorului – pământ în procesul de producţie. Această minune de a crea produs net, afirmă fiziocraţii, nu o regăsim în nici o altă categorie de producţie. Numai pentru că producţia agricolă are această însuşire minunată de a da un produs net, scrie Dupont de Nemours, s-a creat economia şi s-a fondat civilizaţia.

În consecinţă, fiziocraţii consideră şi clasele sociale care nu sunt ocupate în sectorul agricol ca fiind “clase sterile”. Termenul de “sterilă” nu înseamnă însă manifestarea unei atitudini de denigrare a industriaşilor, respectiv comercianţilor, ci reflectarea unei credinţe evident eronate deoarece, totuşi fiziocraţii recunosc că “departe de a fi nefolositoare, aceste arte (industria, comerţul, etc.) sunt farmecul şi sprijinul vieţii, servesc la păstrarea şi la bună stare a speciei umane”.

Diferenţa dintre industrie şi agricultură are în concepţia fiziocrată şi o serie de influenţe de factură teologică. Astfel producţia agricolă este considerată a fii opera divinităţii, pe când bunurile create în sectorul industrial, fiind rezultatul efortului uman, nu sunt rezultatul unui act creator.

Fiziocraţii nu au înţeles nici că producţia agricolă, ca şi cea industrială, se desfăşoară având la bază legea preţurilor de piaţă. Ori, atunci când preţul de piaţă scădea, produsul net dispărea, iar, în asemenea condiţii, din teoria fiziocrată nu se mai înţelegea nimic. De altfel, ei introduc aşa-numitul “preţ bun”, preţ ce conţine o “plus valută” asupra cheltuielilor de producţie, ca un efect normal al ordinii naturale. În condiţiile în care preţul scade sub nivelul preţului de producţie, ordinea naturală se rupe, afirmă fiziocraţii, iar “produsul net” dispare. Tocmai dintr-o asemenea perspectivă, François Quesnay arăta că: "Abundenţa şi ieftinătatea nu-i bogăţie. Lipsa şi scumpetea este sărăcie. Abundenţa şi scumpetea este îmbelşugare”, idei interesante, dar în mare măsură eronate. Totuşi, trebuie să remarcăm deopotrivă, că importanţa deosebită acordată de către fiziocraţi agriculturii a reprezentat un pas important, ce a impulsionat ulterior societatea în promovarea protecţionismului. Prin aceasta “fiziocraţii liber-schimbişti au fost înşelaţi de însuşi succesul ideilor lor.

23

Referitor la circuitul economic, fiziocraţii vor fi primii cercetători ai “distribuirii şi circulaţiei bogăţiilor”. Ei au încercat să arate că, bogăţiile circulă de la sine, între clasele sociale, că circulaţia bogăţiilor dă viaţă sistemului economic.

“Tabloul economic” al lui François Quesnay a trezit în mod deosebit admiraţia contemporanilor săi, dar şi a posterităţii. “Tabloul economic” (1758) a lui François Quesnay reprezintă prima încercare făcută în teoria economică pentru a da o reprezentare cantitativă a mecanismelor vieţii economice. Acest tablou se bazează pe o viziune de interdependenţă, de circuit. Pentru ca sistemul economic să funcţioneze, trebuie ca vânzarea produselor să permită reconsiderarea capitalurilor. Prin urmare, este necesar deci, ca veniturile obţinute din producţie să fie cheltuite în mod normal.

“Preţul bun” al produselor agricole este cel care poate asigura circulaţia permanentă a capitalului şi reconstituirea “avansurilor”, denumite ulterior “capitaluri avansate”.

Prin aşa-numitele “avansuri”, fiziocraţii înţeleg, sumele de bani utilizate în fiecare perioadă de clasa producătoare pentru a-şi procura mijloacele necesare obţinerii produsului net, aceste sume urmând a fi recuperate la sfârşitul fiecărui proces de producţie, la încheierea fiecărei perioade.

În cadrul “Tabloului economic” Quesnay porneşte de la o serie de premise. El presupune existenţa unui mare stat feudal, pe al cărui teritoriu se crează, în condiţiile unei agriculturi avansate, un produs anual. Acest produs anual se sprijină pe invariabilitatea preţurilor, în condiţiile liberei concurenţe şi a garantării dreptului de proprietate asupra bogăţiei.

Circulaţia bunurilor şi repartiţia veniturilor se va realiza între cele trei clase sociale, denumite şi împărţite de Quesnay astfel: clasa producătoare (a agricultorilor); clasa proprietarilor şi clasa sterilă.

Clasa producătoare, formată din agricultori, este clasa care face să renască bogăţiile anuale ale naţiunii. Ea este aceea care avansează cheltuielile muncilor agricole şi plăteşte anual venituri propritarilor funciari. De această clasă sunt socotite a ţine toate lucrările pământului şi cheltuielile cu aceste lucrări, până la vânzarea produselor la prima mână, pe baza acestuia din urmă putându-se cunoaşte valoarea producţiei anuale a bogăţiilor naţiunii. Denumirea de “bogăţie” nu este acordată decât produselor brute ale naţiunii.

Clasa proprietarilor cuprinde pe suveran, biserică, posesorii de pământ. Această clasă se întreţine cu produsul net al culturii agricole, care le este plătit anual de clasa producătoare, dar, după ce aceasta din urmă a prelevat asupra producţiei pe care o face să renască anual fondurile necesare pentru rambursarea avansurilor anuale şi fondurile necesare pentru întreţinerea bunurilor aflate în exploatare.

Clasa sterilă este formată din toţi acei cetăţeni care sunt ocupaţi cu alte servicii şi lucrări decât cele din agricultură şi, ale căror cheltuieli sunt plătite de clasa producătoare şi clasa proprietarilor.

Unitatea de bază a economiei o constituie “ferma capitalistă”, care-şi desfăşoară activitatea în condiţiile unei depline libertăţi de acţiune, în scopul creării produsului net.

Quesnay întreprinde apoi o analiză a capitalului, examinând părţile materiale componente ale acestuia. El are în vedere împărţirea “avansurilor pentru producţie” în “avansuri iniţiale” (capital fix) şi “avansuri anuale” (capital circulant), primele avansuri transmiţându-şi treptat valoarea asupra noii producţii, ultimele avansuri, dintr-o dată.

În realizarea “Tabloului”, Francois Quesnay face totuşi abstracţie de oscilaţia preţurilor mărfurilor, de comerţul exterior, de actele de vânzare-

24

cumpărare desfăşurate între membrii aceleiaşi clase sociale. Calculul matematic de constituire şi reconstituire a valorilor de intrare conţine câteva erori şi inexactităţi, dar asupra cărora nu insistăm. Sunt mult mai relevante ideile şi direcţiile în care Francois Quesnay şi-a desfăşurat analiza.

U3.2. Liberalismul economic clasic şi paradigma luiÎn noul context social, tumultos şi dinamic, s-a formulat şi s-a impus cel

mai de seama curent de gândire economica din epoca moderna, care va dăinui peste secole, curentul liberalismului economic.

Prima etapa a acestui proces de cunoaştere a constituit-o liberalismul clasic ale cărui rădăcini se afla în opera lui W. Petty, unul din reprezentanţii mercantilismului englez, cel care a introdus şi formula prin care se exprima legătura dintre cei doi factori ai avuţiei: “munca= tatăl, pământul = mama avuţiei (valorii)”.

Liberalismul economic clasic are la baza şi idei ale reprezentanţilor curentului fiziocrat, pentru ca mai apoi sa ajungă la maturitate în operele celor doi mari clasici englezi: A. Smith şi D. Ricardo în intervalul de timp cuprins între mijlocul secolului XVII şi mijlocul secolului XIX.

Atributul de clasic subliniază aportul teoretic substanţial al acestor gânditori la făurirea ştiinţei economice şi la motivarea teoretica a politicii economice a liberului schimb.

Pentru a înţelege mai uşor demersul teoretic şi concluziile practice ale liberalismului clasic, este necesar sa evidenţiem trăsăturile principale ale paradigmei acestui curent care sunt:

➢ aspiraţia spre libertate;➢ apărarea proprietăţii private şi a individualismului;➢ ordinea naturala din economie şi autoreglarea economiei de piaţa prin

mecanismul preţurilor;➢ hedonismul (maximum de câştig cu minimum de efort);➢ raţionalitatea şi eficienţa agenţilor economici (homo oeconomicus);➢ respingerea cu vehemenţa a intervenţionismului şi promovarea politicii

liberului schimb sau a liberei concurenţe;➢ teoria obiectiva a valorii bazate pe munca şi convingerea ca principiile

metodologice şi teoretice formulate de ei au valabilitate universala.Primii reprezentanţi ai liberalismului clasic au abordat cu precădere

probleme de microanaliza, ce stăteau în atenţia agenţilor economici, în principal problema preţurilor şi a veniturilor.

Unii dintre aceştia au abordat însa şi probleme macroeconomice cum ar fi: circulaţia veniturilor între clasele sociale, implicaţiile economice ale creşterii populaţiei, politica fiscala ş.a.

Dezbaterile aprinse privind alternativa între protecţionism şi liberschimb au condus către abordarea mai mult sau mai puţin conştienta a unor aspecte privind relaţiile economice internaţionale şi piaţa mondiala.

Toate acestea au contribuit la maturizarea cunoaşterii ştiinţifice şi la consolidarea curentului liberal clasic din gândirea economica.

Avansul economic evident al Regatului Unit al Marii Britanii dublat de forţa navala şi politica ei coloniala s-au afla la baza progresului rapid şi multilateral al gândirii economice liberale clasice. Între reprezentanţii acestui

25

26

curent se detaşeaza net doua personalităţi remarcabile: Adam Smith în a doua jumătate a secolului XVII şi David Ricardo în prima treime a secolului al XIX- lea (perioada mari revoluţii industriale maşiniste).

Alături de aceşti titani , o contribuţie însemnata au avut şi Th. R. Malthus, James Mill şi J. Stuart Mill.

Format la şcoala lui David Hume, bun cunoscător al enciclopediştilor francezi, al fiziocraţilor şi al lui Voltaire, Adam Smith a predat lecţii de literatura, morala şi economie politica, devenind în scurt timp rector al Universităţii din Edinburgh (Scoţia).

Din vasta opera a marelui gânditor, menţionam “Teoria sentimentelor morale” şi în mod deosebit “Avuţia naţiunilor”. “Cercetare asupra naturii şi cauzelor ei” (1776), considerata drept “Biblia liberalismului economic”.

Trei motive stau la baza considerarii sale drept o lucrare fundamentala pentru ştiinţa economica şi anume:

1. A reuşit sa sistematizeze cele mai importante cunoştinţe acumulate în domeniu până în acel moment.

2. A adus soluţii noi care au contribuit la definirea mai clara a conţinutului, obiectivului şi metodei de studiu ale economiei politice.

3. A dat un fundament teoretic solid liberei concurenţe şi politicii liberului schimb, bazat pe studierea naturii omului, cât şi pe analiza diferitelor doctrine economice anterioare (mercantilismul, fiziocratismul).Ideea centrala a lucrării , o constituie definirea noţiunii de avuţie a

naţiunilor şi analiza tuturor forţelor productive ce contribuie la sporirea acesteia.Lucrarea este împărţita în cinci parţi:

- primele doua pun accentul pe teoria economica;- ultimele trei pun accentul pe aspectele normative pe care le implica

aceasta.În cadrul lucrării autorul analizează pe larg probleme privind rolul

hotărâtor al muncii omeneşti în crearea şi sporirea avuţiei, diviziunea şi rodnicia muncii, originea şi întrebuinţarea banilor, valoarea şi preţul mărfurilor, capitalul şi utilizarea lui, crearea şi repartiţia venitului naţional, veniturile şi cheltuielile statului, politica economica a acestuia etc.

Pe lângă aprofundarea acestor probleme, A. Smith, face referiri tangenţiale la probleme ca: mecanismul de ansamblu al funcţionarii economiei de piaţa, unele categorii agregate (macrocategorii), precum şi probleme ale comerţului internaţional.

Prin întreaga sa opera, marele clasic englez şi-a adus o contribuţie majora la punerea pe baze ştiinţifice a liberalismului economic clasic şi prin aceasta la dezvoltarea ştiinţei economice în general. Dintre acestea, ne vom opri şi vom expune doua mai pe larg şi anume:

➢ Explicarea valorii mărfurilor;➢ Crearea şi repartiţia venitului naţional şi a veniturilor fundamentale

(salarii, profit şi renta funciara).Cu privire la explicarea valorii mărfurilor din timpul sau, folosind doua

metode diametral opuse, A. Smith ajunge la concluzii diametral opuse, ceea ce-l situează pe o poziţie oscilanta în explicaţiile pe care le da. Dar tocmai semnele de întrebare pe care teoria sa le ridica, îl fac pe Karl Marx sa afirme ca aceste contradicţii din gândirea lui A. Smith, fac parte din categoria celor care împing ştiinţa înainte. Exemplul cel mai elocvent în aceasta privinţa este tocmai concepţia sa despre valoare şi preţ la timpul sau şi în timpuri mai vechi.

Referindu-se la relaţia dintre producţie şi schimb, A. Smith formulează un răspuns fără echivoc, cu privire la relaţia dintre preţ şi valoarea mărfurilor.

27

Generalizând constatările sale, conchide ca banii constituie preţul nominal al mărfurilor, iar munca este preţul real al acestora, ca este scump ceea ce consta multa munca şi ca numai munca este singurul etalon adevărat şi definitiv după care valoarea tuturor mărfurilor poate fi, întotdeauna şi oriunde, apreciata şi comparata. Aceasta este una dintre cele mai coerente şi complete formulări ale teoriei bazata pe munca din toata istoria ştiinţei economice.

O alta mare contribuţie la punerea pe baze ştiinţifice moderne a teoriei economice o reprezintă concepţia sa cu privire la crearea şi repartiţia venitului naţional şi a veniturilor concrete ce iau naştere în cadrul acestui proces (salarii, profit şi renta funciara).

Cu toate preocupările sale legate în special de activitatea agenţilor economici particulari, A. Smith a făcut unele reflecţii foarte interesante. În acest sens îi revine meritul de a fi formulat câteva principii generale privind unele procese de ansamblu din economie, între care cele privind crearea şi repartiţia venitului naţional.

Conform ideilor sale :➢ venitul naţional este partea cu care sporeşte anual avuţia unei ţari;➢ el este creat în toate ramurile productive în urma efortului produs de

muncitorii salariaţi;➢ se împarte între cele trei clase sociale participante la economia de piaţa

(muncitori, patroni şi proprietarii funciari), căpătând denumiri distincte: salariu, profit, respectiv renta funciara;

➢ împărţirea sa are loc conform unor reguli diferite, iar raportul dintre acestevenituri şi interesele generale ale societăţii diferă de la un venit la altul.Faţa de predecesorii săi, A. Smith are atât meritul de a fi prezentat o

viziune de ansamblu asupra problemelor repartiţiei venitului naţional în economia de piaţa cât şi pe acela de a fi încercat sa identifice specificul fiecărui venit şi regulile care guvernează mişcarea acestora. Insistând asupra microanalizei statice, el a formulat unele şi idei referitoare la dinamica economica. Un deosebit interes în acest caz îl reprezintă încercarea sa de a desprinde tendinţele pe termen lung în ceea ce priveşte raportul dintre crearea avuţiei şi mişcarea celor trei venituri primare. El opinează ca evoluţia salariului şi a rentei funciare are loc în acelaşi sens cu creşterea avuţiei spre deosebire de profit care are o evoluţie inversa.

Cel mai ilustru continuator al operei smithiene este conaţionalul acestuiaD. Ricardo, care alături de Th. R. Malthus aparţine liberalismului pesimist. Ideile sale referitoare la bani, circulaţia monetara şi agricultura se regăsesc în vasta corespondenţa purtata cu unii contemporani ai săi ca Th. R. Malthus, J. S. Mill, J. B. Say, dar mai ales în operele sale între care celebra lucrare “Despre principiile economiei politice şi impunerii”.

D. Ricardo a căutat explicaţii şi soluţii pentru numeroasele probleme economice ale vremii. El a contribuit substanţial la progresul teoriei economice privind mecanismul de funcţionare a economiei moderne de piaţa, semnalând şi anumite tendinţe îngrijorătoare (scăderea profitului) ceea ce a condus la includerea sa în rândul liberalilor pesimişti.

Contradicţiile şi insuficienţele gândirii economice anterioare l-au condus pe Ricardo la concluzia ca predecesorii săi “n-au înţeles concret principiile rentei”. Analiza sa are la baza o metoda mai consecventa şi mai eficienta pentru apropierea de esenţa fenomenelor studiate: abstractizarea şi deducţia. Teoria sa este mai consecventa şi mai profunda, depăşind oscilaţiile lui A. Smith, contribuind substanţial la maturizarea ştiinţei economice.

28

Cu privire la analiza valorii şi a preţurilor bunurilor economice, Ricardo se situează pe poziţia de continuator al ideilor lui A. Smith, delimitându-se însa de ambiguităţile şi contradicţiile acestuia.

Astfel, el demonstrează ca preţurile bunurilor oscilează în jurul unui punct de gravitaţie care este valoarea. Dar pentru ca mărfurile sa aibă valoare, ele trebuie sa fie utile. Ricardo este acela care arata ca utilitatea este o condiţie necesara a valorii, dar nu şi izvor al acesteia. El susţine clar ca izvorul valorii mărfurilor este munca. Măsura valorii (şi a preţurilor) este, după părerea lui Ricardo, timpul de munca necesar, considerat a fi timpul cel mai îndelungat. Pe teoria valorii bazata pe munca, Ricardo a construit alte trei teorii de o covârşitoare importanţa:

- teoria cantitativa a banilor;- teoria rentei funciare şi a repartiţiei venitului naţional;- teoria comerţului exterior.

Teoria ricardiana a exercitat o asemenea influenţa asupra mai multor generaţii de economişti ajungând până în secolul XX la gânditorii neomarxişti, radicali şi postkeynesişti, calificaţi adesea ca “neoricardieni”.

În ceea ce priveşte teoria lui Ricardo despre renta funciara şi influenţa acesteia asupra celorlalte venituri, superioritatea faţa de predecesorii săi rezida în nivelul teoretic la care expune problema şi în concluziile formulate. Aceste concluzii au la baza analiza tendinţei rentei pe măsura dezvoltării societăţii şi influenţa negativa a creşterii rentei funciare asupra salariului şi profitului, conducând la accentuarea contradicţiilor de interese dintre proprietarii funciari, patroni capitalişti şi muncitori salariaţi.

Investigaţiile lui Ricardo, au urmărit sporirea avuţiei şi dezvoltarea forţelor productive, cu precădere a capitalului.

În operele sale economice D. Ricardo a abordat o serie de probleme cumar fi:

1. Teoria valorii bazate pe muncă – a constituit axul concepţieieconomice a lui D. Ricardo. În această problemă el a adus un plus de rigoare, exactitate în ceea ce priveşte noţiunile legate de valoarea muncii, valoarea de întrebuinţare, valoarea de schimb. De asemenea, a susţinut cu fermitate că izvorul valorii se află în munca cheltuită pentru producerea mărfii. Tot în cadrul teorie valorii D. Ricardo a explicat corect structura cheltuielilor de muncă vie materializate. Şi în cazul măsurii mărimii valorii mărfii D. Ricardo a definit-o printr-o dimensiune unică – timpul de muncă necesar, considerat de el drept timpul de muncă cel mai îndelungat ceea ce este valabil numai pentru agricultură.

2. Categoriile repartiţiei. Chiar în debutul lucrării sale de referinţăD. Ricardo arăta că produsul social se împarte între trei clase: proprietarii funciari, capitaliştii şi muncitorii care primesc fiecare renta, profitul sau salariul, acesta reprezentând în concepţia sa principala problemă în economia politică. Salariul este considerat de D. Ricardo drept o parte din valoarea nou creată de lucrători şi reprezintă preţul muncii. El îmbracă forma preţului natural al muncii – ce reprezintă mijloacele de subzistenţă întreţinerii lucrătorului şi familiei lui. D. Ricardo a conceput salariul ca o mărime relativă raportată la profit apreciind că muncitorul creează o valoare nouă care se împarte – o parte pentru salariul muncitorului şi cealaltă, profitul întreprinzătorului. O creştere a salariului nu aduce nici o modificare în valoarea şi valoarea de schimb a mărfurilor ci modifică mărimea profitului. Profitul este definit ca un surplus de valoare nou creată de muncitor peste salariul lor şi pe care întreprinzătorii proprietari şi-o însuşesc. D. Ricardo leagă profitul de volumul capitalului şi încearcă să explice existenţa unei tendinţe de egalizare a ratei profitului pe baza mecanismului oscilaţiei preţurilor şi

29

migraţiunii capitalului între diferite ramuri ale activităţii sub impulsul luptei de concurenţă. Renta funciară – ca şi profitul şi renta este surplusul de valoare nou creată de lucrători peste salariu. D. Ricardo a reuşit să explice corect mecanismul formării rentei funciare diferenţiale, aceasta fiind determinată de fertilitatea pamântului, dar nereuşind să explice renta absolută, obţinută pe terenul cel mai slab productiv. În concepţia lui D. Ricardo renta, salariul şi profitul reprezintă o parte din valoarea nou creată. Deoarece mărimea părţii salariatului trebuie să corespundă cu valoarea minimului mijloacelor de subzistenţă, cealaltă parte din valoarea nou creată se distribuie între capitalişti şi proprietarii funciari, apare şi ea ca o mărime obiectiv dată, ceea ce înseamnă că orice creştere a rentei va determina inevitabil o scădere a profitului. Pe această bază D. Ricardo a considerat că în procesul repartiţiei interesele capitaliştilor şi interesele proprietarilor funciari sunt opuse. De aici D. Ricardo a considerat că interesele proprietarilor funciari contravin intereselor societăţii. Creşterea rentei funciare aduce după sine readucerea profitului iar în aceste condiţii se reduc posibilităţile acumulării, sunt frânate investiţiile şi prin aceasta este limitată dezvoltarea evoluţiei industriale şi inevitabil dezvoltarea capitalistă. Finalitatea urmărită de D. Ricardo ca reprezentant al burgheziei industriale este necesitatea schimbului politicii economice în sensul abrogării legii cerealelor – ce limita importul cerealelor în Anglia – şi în perspectivă liberalizarea comerţului internaţional.

3.Comerţul internaţional. Ideea liberalizării acestuia dar şi a specializării ţarilor în producerea şi schimbul internaţional au constituit puncte de maximă acţiune. La aceasta D. Ricardo a ajuns şi din perspectiva concepţiei sale despre bani şi circulaţia monetară, concepţie elaborată în condiţiile creşterii preţurilor şi a degajării circulaţiei banilor din Anglia. Pornind de la teoria cuantificată a banilor, potrivit căreia valoarea şi puterea de cumpărare a unei unităţi monetare, indiferent din ce este confecţionată, depinde în ultima instanţă de cantitatea de bani aflată în circulaţie la un moment dat. După D. Ricardo modificarea cantităţii de bani aflată în circulaţie ar atrage după sine şi modificarea în nivelul preţurilor în raport direct proporţional în această cantitate astfel:

➢ când pe piaţă circulă o cantitate mai mare de monedă decât ceanormală, preţurile mărfurilor cresc şi ca urmare valoarea şi preţul aurului, marfa este mai mare decât valoarea aurului monetar utilizat ca mijloc de circulaţie. În aceste condiţii este oportun să se exporte aur - marfă - lingou – cu o putere de cumpărare mare şi să se importe mărfuri care sunt mai ieftine şi ca urmare, se reduce surplusul de monedă şi scad preţurile.

➢ când pe piaţa internă circulă o cantitate mai mică de monedă decâtcea normală, preţurile scad, atunci valoarea şi preţul aurului marfă este mai mică decât valoarea aurului monetar. În aceste condiţii este nevoie să se exporte marfa care datorită preţului scăzut, este competitivă pe pieţele externe şi să se importe aur marfă.

Concluzia la care ajunge D. Ricardo:➢ libera circulaţie a aurului şi a mărfurilor pe piaţa internaţională,

situaţie ce ar determina o repartiţie raţională a aurului pe ţări, în funcţie de nevoile lor economice;

➢ o echilibrare automată a circulaţiei băneşti interne;➢ o echilibrare spontană a balanţei comerciale şi de plăţi externe.În comerţul exterior D. Ricardo consideră că fiecare ţără trebuie să se

specializeze în producerea acelor mărfuri pentru care dispune de condiţii materiale sau artificiale mai favorabile, iar celelalte mărfuri să le importe pe baze avantajoase. Specializarea ţărilor în producerea mărfurilor este în legătură directă cu costurile de producţie comparativ cu cele mai mici.

30

J. B. Say (1767 – 1832) a fost unul dintre cei mai de seamă economişti ai liberalismului clasic francez, el fiind numit şi „prinţul economiei politice franceze”.

Exponent al intereselor marii burghezii J. B. Say a pus în circulaţie idei economice care şi astăzi se întâlnesc în cadrul unor economii de piaţă. El şi-a explicat teoriile economice în „Tratat de economie politică” – 1802 şi „Curs complet de economie politică”, acesta din urmă în 6 volume (1828-1830).

Contribuţia sa la dezvoltarea gândirii economiei politice ar consta în:➢ precizarea obiectului de studiu al economiei politice. După el

aceasta se rezumă la trei secţiuni: producţia, schimbul şi consumul. În realitate J.B.Say a preluat şi dezvoltat unele idei din concepţia lui Smith pe care le-a încadrat într-o teorie de sine stătătoare.

➢ în ceea ce priveşte producţia J.B.Say nu a conceput-o ca o creaţiede bunuri materiale ci de servicii reciproce care implică în mod obligatoriu schimbul. El consideră că în cadrul producţiei, trei factori sunt esenţiali: munca, uneltele şi natura. Considerând că producţia este o creaţie de utilităţi, valoarea este rezultatul acţiunii celor trei factori, care sunt în acelaşi timp izvoare de venituri.

Referindu-se la raportul dintre producţie – schimb J.B.Say consideră că producătorii sunt atât vânzători cât şi cumpărători, că produsele se schimbă pe produse, că cel care oferă anumite produse pe piaţă, va cumpăra la rândul lui alte produse şi în felul acesta, activitatea economică se va desfăşura fără blocaje. Această teză a fost denumită „Legea pieţelor” (legea debuşeelor) care ar conduce la ideea că produsul social se realizează fără greutăţi pe piaţă şi că nu sunt posibile dezechilibre şi cauze economice.

În comerţul pe piaţă, prin sistemul cererii şi ofertei, s-ar realiza în mod automat echilibrul economic. Teoria lui J.B.Say este definită sub mai multe aspecte:

➢ în primul rând concepţia sa despre bani este implicită, el văzând înaceasta un mijloc tehnic al schimbului de mărfuri;

➢ J.B.Say ignoră deosebirile de fond dintre schimbul nemijlocit deproduse şi schimbul de mărfuri mijlocit de bani care sunt ei însuşi marfa şi pot să provoace modificări în cerere şi ofertă (exp. inflaţia).

➢ teoria repartiţiei a lui J.B.Say are la bază cei trei factori aiproducţiei – muncă, capital şi natură – acestora corespunzându-le trei feluri de venituri: salariul, venitul şi renta.

El consideră că repartiţia ar avea un caracter echitabil, că fiecare participant primeşte ceea ce i se cuvine: muncitorul– salariul pentru munca depusă; întreprinzătorul – profitul pentru capitalul investit, riscul şi talentul sau; proprietarul funciar – rentă pentru posesiunea pământului.

În felul acesta, capitalismul apare ca o societate echilibrată a armoniei şi buneiînţelegeri.

În ciuda unor deficienţe de construcţie, neargumentarea corespunzătoare şi a unor contradicţii cu realitatea concretizate în crize economice, teoria pieţei lui J.B.Say şi a mâinii invizibile al lui Smith, au dominat sec. al XIX-lea fiind considerate adevărate dogme, ele nefiind influenţate decât de marea criză din 1929 – 1933 care a marcat falimentul liberalismului clasic.

31


Timp de lucru: 20 minPunctaj 150p

1. Care au fost ideile de bază ale doctrinei economice fiziocrate?

2. Care sunt susţinătorii doctrinei fiziocrate?

(10 puncte)

(10 puncte)

3. Care este ideea de bază a gândirii fiziocrate?

(10 puncte)

4. Care este în concepţia fiziocraţilor singurul factor productiv?

(10 puncte)

5. În ce s-a concretizuat prima încercare făcută în teoria economică pentru a da o reprezentare cantitativă a mecanismelor vieţii economice?

(10 puncte)

6. Premise de la care porneşte Fr. Quesnay în cadrul “Tabloului economic”.(10 puncte)

7. Care sunt cele trei clase sociale între care se va realiza circulaţia şi repartiţia veniturilor, şi prin ce se caracterizează fiecare?

(10 puncte)

8. Care sunt trăsăturile principale ale liberalismului economic clasic?

(10 puncte)9. De ce „Avuţia naţiunilor” a lui Adam Smith este considerată o lucrare

fundamentală pentru ştiinţa economică?(10 puncte)

10. Probleme analizate de Adam Smith în opera sa fundamentală „Avuţia naţiunilor”.

(10 puncte)

11. Cum explică Adam Smith valoarea mărfurilor, crearea şi repartizarea venitului naţional şi a veniturilor concrete ce iau naştere în cadrul acestui proces?

(10 puncte)

12. Care sunt teoriile concepute de David Ricardo pe baza teoriei valorii-muncă?(10 puncte)

13. Probleme abordate în opera sa de către David Ricardo.

(10 puncte)

14. Care a fost contribuţia lui J. B. Say la dezvoltarea gândirii economiei politice?(10 puncte)

15. La ce problemă economică se referea „legea pieţelor” a lui J. B. Say?(10 puncte)

UNUNIITTATATEEAA 44RReeacac ţţ ii ii ffaa ţţ ăă dede ll iibeberraliali smsmuull ececoonnoommiicc cc llaass iicc


Cuprins: pag.

U4.1. Limitele paradigmei liberalismului economic 33

U4.2. Apariţia socialismului premaxist ca rezultat al deficienţelor economiei de piaţă şi al liberalismului economic clasic

34


U4.1. Limitele paradigmei liberalismului economic clasic

Pe lângă succesele reale, doctrina liberalismului economic clasic a avut şi unele limite, insuficienţe. Dacă comparăm economia de piaţă cu economia tradiţională medievală, observăm că s-au obţinut rezultate pozitive, acestea fiind rodul gânditorilor liberali clasici. Cele mai de seamă performanţe economice ale capitalismului au fost:

➢ adâncirea diviziunii muncii şi răspândirea marxismului;➢ creşterea eficienţei întreprinderilor capitaliste, comparativ cu

formele mai vechi de producţie (micul meşteşug, firmele mici);➢ dezvoltarea relaţiilor economice internaţionale ca urmare a

intensificării fluxurilor de mărfuri, servicii, bani etc.➢ dezvoltarea transporturilor internaţionale îndeosebi navigaţia;➢ dezvoltarea reţelei de bănci şi societăţi de asigurare.Pe măsura dezvoltării şi extinderii sferei de cuprindere a economiei

moderne de piaţă, a dezvoltării pieţei mondiale şi a relaţiilor economice internaţionale, au început să apară o serie de disfuncţionalităţi între cerere şi ofertă de mărfuri pe piaţă dintre care amintim: neconcordanţa vizibilă între cerere şi ofertă, dificultăţi în vânzarea mărfurilor-crize economice, abateri grave de la concurenţa liberă, prin apariţia de monopoluri etc. Dacă la aceasta se adaugă accentuarea inegalităţilor economice de avere şi veniturilor între grupurile sociale (proprietari funciari, patroni şi întreprinzători capitalişti, muncitori salariaţi, mici producători) sunt pertinente mişcările sociale revendicative pentru înlăturarea acestor fenomene negative.

Reacţiile faţă de aceste nedreptăţi care însoţesc evoluţia capitalismului au fost numeroase şi diverse în funcţie de interesele specifice ale grupului social pe

care-l apărau în funcţie de profilul intelectual, în funcţie de metoda de investigaţie preferată (istorică sau analitică) a gânditorilor respectivi. În principal sau manifestat două tipuri de reacţii:

➢ reacţii sociale ale celor nemulţumiţi de inegalitatea de venituri,preconizând fie reorganizarea societăţii pe baze noi (toate formele de socialism) fie reforme substanţiale în funcţionarea economiei de piaţă prin intervenţia statului burghez (romantismul economic).

➢ reacţii naţionale şi/sau protecţioniste care criticau exceselecurentului liberal clasic din gândirea economică (universalitatea ideilor, metoda lor deductivă) şi aduceau corecturi metodei lor (subliniind importanţa metodei istorice) şi politicii lor economice (preconizând politica externă a protecţionismului)

La conexiunea dintre cele două tipuri de reacţii menţionate mai sus se plasează radicalii liberali (H. George, A.R. Wallace, J. Hobson etc.) care criticau anumite concesii făcute de liberalii forţelor conservatoare (proprietarii funciari), formulând măsuri mai dure pentru dezvoltarea economiei de piaţă (naţionalizarea proprietăţii funciare). Tot aici se plasează şi instituţionaliştii nordamericani (Th. Veblen, W.C. Mitchell) care au afinităţi cu Şcoala istorică germană (W. Sombart, W. Rosher, L. Bretano, Ad. Wagner) relevând insuficienţele metodei deductive şi solicitând studierea instituţiilor sociale pentru a explica funcţionarea economiei de piaţă în ansamblu.

U4.2. Apariţia socialismului premarxist ca rezultat al deficienţelor economice de piaţă şi al liberalismului economic clasic

La începutul sec. XV-XVI şi cu precădere la sfârşitul sec. XVIII şi la începutul sec. XIX s-a înmulţit numărul gânditorilor care au abordat problematica economică folosind o paradigmă diametral opusă celei liberale clasice. Aceştia au fost numiţi socialişti. Doctrina socialistă critică proprietatea privată asupra mijloacelor de muncă şi producţiei precum şi urmărilor negative (anarhia, crizele economice, etc.) critică individualismul şi profitul deoarece acestea duc la decizii antisociale în economie şi politică, generând mari inegalităţi în venituri şi avere. Obiectivul general al socialiştilor îl reprezintă dezvoltarea economică şi socială stabilă şi armonioasă în interesul tuturor membrilor societăţii, stimularea muncii, a creativităţii şi asigurarea bunăstării acestora. Pentru atingerea acestui obiectiv era necesară o reorganizare a societăţii pe baze noi, pe baza proprietăţii colective prin următoarele mijloace:

➢ asocierea dintre producătorii individuali;➢ naţionalizarea unor bunuri de către stat;➢ munca în comun;➢ conducerea economiei centralizat;➢ repartizarea rezultatelor obţinute după criteriul aportului fiecărui individ.

Socialiştii au criticat liberalismul economic clasic pentru orizontul sau social-politic îngust, respectiv pentru că liberalii se preocupau cu precădere de interesele unei minorităţi din societate (negustorii, industriaşii, patronii, fermierii) precum şi pentru atenţia acordată metodei deductive, preferinţa lor pentru problemele imediate ale firmelor (microanaliza statică), ignorarea metodei istorice, a diversităţii de situaţii dintr-o ţară sau alta, a evoluţiei proceselor economice, recomandând studiul istoric şi comparativ al diferitelor economii.

33

34

Până la mijlocul sec. XIX au existat o varietate de gânditori cu opţiuni socialiste, începând cu autorii utopiilor (Th. Morus – 1516 şi T. Campanella – începutul secolului XVII), continuând cu o serie de oameni de litere din secolele XVII-XVIII şi preoţi contestatari care promovau un fel de socialism episodic (Harrington, W. Godwin, F. Rabelais), cu filosofii care propovăduiau apropierea omului de natură şi schimbarea instituţiilor sociale generatoare de inegalităţi şi nedreptăţi (socialismul idealist laic prezent în scrierile lui J.J. Rousseau) până la revoluţionarii care urmăreau cucerirea puterii politice de cei mulţi (comunismul utopic al lui Gr. Babeuf).

Cei mai reprezentativi gânditori ai doctrinei socialiste sunt: francezii Cl. H. De Rouvroy, Conte de Saint Simon şi Charles Fourier, precum şi englezul Robert Owen ultimii doi fiind consideraţi reprezentanţi ai socialismului asociaţionist, împreună cu Louis Blanc.

Socialismul asociaţionist a avut cea mai mare audienţă publică şi cele mai importante consecinţe teoretice şi practice dintre toate formele de socialism modern premarxist.

François-Marie Charles Fourier (1772-1837) s-a format şi şi-a petrecut aproape întreaga viaţă în mediul comercianţilor (ca întreprinzător, comis-voiajor, funcţionar comercial), fapt ce i-a permis să cunoască în mod direct efectele sociale negative ale fluctuaţiei preţurilor, ruinării micilor producători, operaţiunilor speculative şi altele. Dintre lucrările sale, menţionăm Noua lume industrială (1829).

Fourier a elaborat o schemă generală a evoluţiei societăţii omeneşti, în care fazele superioare cunoşteau forme asociative de organizare socială, denumite garantismul (semi-asociaţia), sociantismul (asociaţia simplă) şi armonismul (asociaţia compusă). Pentru a justifica principial necesitatea asocierii oamenilor în entităţi social-economice restrânse, el a formulat legile mişcării omeneşti, prin analogie cu legile mişcării fizice. Oamenii ar tinde să se aproprie unul de celălalt conform atracţiei şi respingerii dintre ei, pe baza unor tipuri de pasiuni care îi unesc.

Principiile organizării asociative erau, în optica lui Fourier:➢ atracţia dintre oameni;➢ dotarea proporţională cu capital, muncă şi talent;➢ reducerea ponderii grupurilor sociale neproductive şi inactive.Aceste principii puteau fi materializate prin asocierea voluntară a

membrilor societăţii în colectivităţi cuprinzând 1500-3000 persoane, numite falanstere. Membrii acestor comunităţi urmau să se îndeletnicească, potrivit propriilor aptitudini şi dorinţe, cu agricultura, activităţile industriale, ştiinţa şi arta.

Programul activităţilor zilnice era strict reglementat, oamenii bucurându-se de avantajele muncii şi vieţii în comun. Capitalul urma să provină atât de la membrii comunităţii, cât şi de la unii filantropi, convinşi de utilitatea acestui mod de organizare. Repartiţia rezultatelor muncii avea să se facă în proporţie de 5/12 pentru munca depusă de membrii apţi ai falansterului, de 3/12 pentru talentul acestora şi de 4/12 pentru capitalul investit.

Proiectul social-economic al lui Fourier cuprinde diverse ipoteze, constatări şi previziuni fanteziste, ce au constituit obiectul unor repetate acuzaţii de neseriozitate ştiinţifică, atât în perioada vieţii sale, cât şi mai târziu. Cu toate acestea, ideile sale s-au bucurat de un ecou puternic în rândul reformatorilor sociali de la mijlocul secolului al XIX-lea. Câţiva discipoli ai săi, între care Victor Considérant şi Louis Blanc au întemeiat şcoala societară, care se considera singura reprezentantă autentică a gândirii socialiste. Un discipol al lui Fourier a fost şi românul Teodor Diamant, întemeietorul falansterului de la Scăieni.

35

Aparţinând unei generaţii mai tinere de socialişti asociaţionişti, L.Blanc a desprins unele învăţăminte din eşecurile înregistrate pe termen lung de asociaţiile muncitoreşti. Ca soluţie de rezolvare durabilă a ocupării forţei de muncă şi de ameliorare a situaţiei materiale a muncitorilor, el preconiza constituirea unor asociaţii sau cooperative de producţie cu sprijinul financiar şi sub controlul statului. Beneficiile obţinute de asociaţiile de producţie urmau să fie repartizate atât muncitorilor (direct, sub formă de prime şi indirect, sub formă de contribuţii la fondul de asigurare pentru boală, invaliditate sau şomaj), cât şi pentru noi investiţii. Ideile sale se regăsesc în organizarea atelierelor naţionale în Franţa în timpul revoluţiei din 1848. După retragerea subvenţiilor primite din partea statului, atelierele naţionale nu au putut rezista în lupta de concurenţă, încetându- şi activitatea.

Charles Fourier a criticat anarhia din economia de piaţă, a semnalat urmările negative ale concurenţei capitaliste ajungând la concluzia că dacă se doreşte funcţionarea raţională şi echilibrată a societăţii moderne erau necesare schimbări substanţiale în organizarea şi funcţionarea economiei de piaţă.Soluţia lui consta în asocierea voluntară a celor apţi de muncă sub forma unor asociaţii industrial agrare, în care munca să fie prestată în comun, să fie o plăcere pentru ai sporii randamentul. Reorganizarea economiei pe aceste baze s-ar fi putut realiza treptat cu sprijinul financiar al filantropilor, al celor bogaţi.

Robert Owen (1771-1858) a dispus, în comparaţie cu socialiştii utopici francezi sau din alte ţări, de dublul avantaj al unei experienţe practice mai diversificate (fiind, pe rând, ucenic, maistru şi patron în ramura industriei textile) şi desfăşurate în condiţiile economiei de piaţă din Marea Britanie, cea mai dezvoltată în acea perioadă. Principalele sale lucrări sunt: Noua lume morală (1834) şi Ce este socialismul (1841).

Robert Owen a încercat o mai bună organizare a întreprinderii pe care o conducea şi o repartiţie mai echilibrată a rezultatelor obţinute, precum şi reorganizarea întregii economii pe baze colectiviste, pentru înlăturarea exploatării muncitorilor de către patroni şi înfăptuirea dreptăţii sociale. Printre măsurile luate pentru uşurarea muncii lucrătorilor erau : interzicerea muncii copiilor, interzicerea muncii femeilor în locurile foarte grele, înfiinţarea de grădiniţe pentru ca mamele copiilor să poată muncii mai bine. Eşecul pe care la suferit Robert Owen prin pierderea averii, s-a datorat insuficienţei cunoaşterii structurii şi mecanismului de funcţionare ale economiei moderne de piaţă şi concurenţei făcute de întreprinderile capitaliste mult mai puternice.

Proiectul social-economic al lui Owen prevedea aşezarea producţiei şi a muncii pe baze colective, prin trecerea în proprietate comună a mijloacelor de producţie, înlocuirea concurenţei cu unitatea de interese şi împletirea muncii manuale cu cea a maşinilor. În acest scop, el preconiza constituirea unor colonia comuniste, sub forma unor asociaţii (sau cooperative) de producţie şi consum, alcătuite din câte 300-3000 membri. Această formă de organizare urma să se extindă progresiv la nivelul unor regiuni, al unor ţări şi, în final, al lumii.

În opinia lui Owen, spolierea celor ce depun o activitate productivă (muncitori, dar şi meşteşugari şi industriaşi) de către negustori, bancheri şi alţi intermediari se datora, în primul rând, utilizării banilor în procesul de repartiţie a venitului naţional, fapt ce impunea desfiinţarea lor. În locul banilor propriu-zişi, urmau să circule banii-muncă, care se prezentau sub forma unor chitanţe (sau vouchere) atestând prestarea în producţie a unei anumite cantităţi de muncă. Aceste chitanţe puteau fi preschimbate, fără intermediari, cu orice alte produse necesare traiului, înglobând o cantitate similară de muncă. Schimbul de produse

36

şi, implicit, de activităţi avea loc în magazine special amenajate, numite bazare ale muncii.

Introducerea banilor-muncă oferea, în viziunea lui Owen, un criteriu echitabil atât pentru repartiţia venitului naţional între participanţii la procesul de producţie, cât şi pentru circulaţia mărfurilor între producătorii direcţi. Suportul teoretic şi metodologic al conceptului de bani-muncă era însă, deficitar, denotând:

➢ insuficienta înţelegere a rolului şi a funcţiilor banilor în economiamodernă de schimb, indiferent de modul de organizare a acesteia;

➢ nesesizarea imposibilităţii măsurării directe şi validării sociale acantităţii de muncă prestate de agenţii economici individuali.

În practică, în ciuda intenţiilor generoase ale lui Owen, utilizarea banilor- muncă avea să ducă la lipsuri cronice în aprovizionarea cu mărfuri, la speculă şi, în final, la ruinarea membrilor coloniilor comuniste.

Owen a desfăşurat o activitate bogată de popularizare a ideilor sale, efectuând numeroase călătorii, rostind cuvântări, publicând diverse lucrări şi chiar adresând memorii oficialităţilor timpului. El a finanţat înfiinţarea unor colonii comuniste în mai multe localităţi din Marea Britanie şi Statele Unite ale Americii, dar acestea şi-au încetat activitatea cu mari debite, ruinându-l pe Owen. A sprijinit, în acelaşi timp, organizarea mişcării sindicale britanice şi a cooperaţiei de consum, aflate la începuturile lor, şi a militat pentru ameliorarea condiţiilor de muncă ale femeilor şi tinerilor.

Opera sa avea să exercite o influenţă durabilă asupra lui K.Marx (care a preluat, între altele, conceptul de forţe de producţie) şi a altor gânditori socialişti. Owen a desprins din teoria valorii-muncă concluzii privind necesitatea înlocuirii economiei de piaţă cu o formă de organizare social-economică opusă acesteia. Deşi critic consecvent al proprietăţii private, el nu a formulat, în mod paradoxal, ideea abolirii ei.


1. Care au fost performanţele economice ale capitalismului?

(20 puncte)Timp de lucru : 10 min

Punctaj 100p2. Disfuncţionalităţi apărute pe piaţă între cerere şi oferta de mărfuri.

(10 puncte)

3. În ce au constat reacţiile faţă de nedreptăţile care însoţeau evoluţia capitalismului?

(10 puncte)

4. Ce critică doctrina socialistă? (10 puncte)

5. Care au fost mijloacele necesare pentru reorganizarea societăţii bazate pe proprietatea colectivă?

(20 puncte)6. Care au fost reprezentanţii de seamă ai doctrinei socialismului

asociaţionist?

7. Principiile organizării asociative în concepţia lui Ch. Fourier.(10 puncte)

(10 puncte)

8. Ce prevedea proiectul social-economic al lui Robert Owen?

37

(10 puncte)

UNUNIITTATATEEAA 55RoRommaanntt ii smusmull eeccoonnoommiicc ,, pprroo ttecec titioonnaa ii ssmmuull ,, rraadd iiccaa ll ii ssmmuull ll iibbeerraa ll sisi iinnss titi ttuu tt iioonnalal ii smsmuull


Cuprins: pag.

U5.1. Romantismul economic 38

U5.2. Protecţionismul-reacţie naţională împotriva liberalismului clasic 40

U5.3. Radicalismul liberal şi instituţionalismul nordamerican 43


U5.1. Romantismul economic

La începutul sec.- XIX- lea, o serie de gânditori antiliberali au formulat critici pertinente în ceea ce priveşte deficienţele reale ale economiei şi ale societăţii din timpul lor, bazându-se pe problema contradicţiilor interne ale economiei de piaţă şi căutând soluţii pentru ameliorarea funcţionării acesteia, precum şi pentru ameliorarea situaţiei maselor populare (muncitorii salariaţi, şomerii, micii producători, etc.).Deoarece soluţiile preconizate de ei se bazau pe intervenţia statului în economie şi pe forme arhaice de organizare a economiei (micul meşteşug medieval şi gospodăria ţărănească familială) aceşti economişti au fost denumiţi economişti romantici. Cei mai cunoscuţi sunt: elveţianul J. Ch. L. Simonde de Sismondi şi francezul Pierre Joseph Proudhon.

La începuturile activităţii ştiinţifice, J. Ch. L. Simonde de Sismondi (1773-1842) a fost adeptul liberalismului clasic, care reprezenta, după propria sa apreciere, gândirea economică ortodoxă în Europa apuseană a timpului. Gândirea economică ortodoxă (numită şi convenţională) reprezintă gândirea economică de cea mai largă circulaţie la un moment dat. Ulterior, el a evoluat ca gânditor heterodox în raport cu aceasta, exprimând puncte de vedere critice la adresa ideilor atât ale lui A.Smith, cât şi ale unor autori din generaţia sa, cum erau J.B.Say şi T.R.Malthus. Gânditorii economici heterodocşi sunt cei care, în perioada vieţii lor, nu au aparţinut unui curent de gândire constituit şi nici nu au întemeiat un curent de gândire propriu.

J. Ch. L. Simonde de Sismondi în principala sa lucrare intitulată„Noi principii de economie politică sau despre bogăţie în raport cu populaţia”(1819), neagă existenţa unei ordini naţionale în economie şi auto reglarea

spontană a economiei de piaţă, concentrându-şi atenţia asupra contradicţiilor care însoţesc funcţionarea economiei capitaliste, susţinând inevitabilitatea crizelor economice din capitalism sub forma aşa - numitei teorii a „terţelor persoane”. El susţine că pe piaţă mărfurile se vând contra unor sume de bani, a unor venituri, dar pentru că repartiţia venitului naţional este foarte inegală (cei mulţi au venituri mici care pot să şi scadă), cresc dificultăţile în vânzarea mărfurilor, oferta este mai mare decât cererea, deci o parte din mărfuri nu se vând, crizele economice fiind inevitabile. Soluţia la aceste dificultăţi o pot oferii micii producători (terţele persoane) ce se situează în cele două categorii fundamentale ale societăţii burgheze: muncitori şi capitalişti. Întrucât prin ruinarea lor umărul acestora scade, Sismondi susţine că nu se poate realiza produsul social total şi supravieţuirea capitalismului în aceste condiţii. Soluţia ar fi fost menţinerea proprietăţii private asupra mijloacelor de muncă şi producţiei, dar întoarcerea spre trecut, spre formele patriarhale ale economiei de piaţă (gospodăria ţărănească şi micul meşteşug) precum şi intervenţia statului în economie pentru a sprijinii supravieţuirea micilor producători şi ameliorarea situaţiei muncitorilor. Programul economic susţinut de Sismondi s-a numit „socialism mic-burghez”, iar critica adusă liberalismului economic clasic a fost calificată de unii exegeţi drept sentimentală, romantică şi voluntaristă.

Sismondi a manifestat preocupări privind obiectul şi metoda ştiinţei economice. Economia politică, nota el, ar trebui să se ocupe în primul rând cu problematica bunăstării oamenilor. Înfăptuirea acesteia era împiedicată, în optica sa, de proletarizarea şi pauperizarea unor categorii sociale, ca şi de concurenţa acerbă dintre întreprinzători. Pentru soluţionarea sau, cel puţin, atenuarea dezechilibrelor menţionate, el recomanda intervenţia constantă a statului în viaţa economică.

Sismondi contesta atât existenţa legilor naturale, obiective, care ar guverna viaţa economică şi socială, cât şi capacitatea de analiză a procesului economic prin metodele abstractizării şi generalizării. Pentru înţelegerea dinamicii economice, aprecia el, economiştii ar trebui să studieze cadrul istoric al dezvoltării economiei de piaţă şi să adopte măsuri adecvate situaţiei din fiecare ţară.

Pentru explicarea fenomenelor de criză şi dezechilibru din economia de piaţă, Sismondi a elaborat o teorie a pieţelor, opusă celei formulate de J.B.Say. În opinia lui, în economia de piaţă avea loc reducerea puterii de cumpărare a micilor producători şi a muncitorilor, datorată diminuării pe termen lung a veniturilor acestora.

În aceste condiţii, se manifesta tendinţa de rămânere în urmă a cererii de mărfuri faţă de ofertă, ceea ce genera crize de subconsum. De aici, Sismondi desprindea două concluzii:

➢ dezvoltarea economiei de piaţă putea avea loc numai în condiţiilemenţinerii unui sector economic nonmarfar, care funcţiona ca supapă de reechilibrare a raportului dintre cerere şi ofertă;

➢ pe măsura extinderii relaţiilor de piaţă în întreaga economie, crizelede subconsum urmau să se agraveze, transformându-se într-o criză generalizată, care ar declanşa crahul automat al capitalismului.

Pentru preîntâmpinarea acestei situaţii, el preconiza revenirea la forme de organizare economică istoriceşte depăşite, cum erau atelierele meşteşugăreşti şi mica producţie agricolă.

Analiza întreprinsă de Sismondi ignora atât importanţa consumului productiv şi a acumulării de capital pentru extinderea capacităţii de absorbţie a pieţii, cât şi posibilităţile economiei de piaţă de adaptare la diverse situaţii. Privită

în ansamblu, concepţia sa avea să influenţeze, în special, pe unii gânditori heterodocşi şi radicali din secolul al XX-lea.

Deoarece în opera lui Sismondi găsim puncte de contact, dar şi deosebiri de politică economică în comparaţie cu gânditorii liberali clasici el a fost considerat un gânditor eterodox.

În opera lui Pierre Joseph Proudhon (1809-1869) se întâlnesc idei ale romantismului economic, ale socialismului asociaţionist şi ale anarhismului. Pierre Joseph Proudhon şi-a expus ideile sale în numeroase lucrări, cea mai edificatoare fiind lucrarea intitulată „Ce este proprietatea?” (1840). Proudhon critică inegalităţile sociale, contradicţiile, nedreptăţile din capitalism, dar şi împotriva comunismului. El considera că proprietatea capitalistă este un furt, că se baza pe exploatarea muncitorilor de către capitalişti, propunând înlocuirea ei cu posesiunea personală şi ereditară. El urmărea înlăturarea abuzurilor din capitalism, dar menţinerea bazelor lui (posesiunea individuală fiind un atribut al proprietăţii particulare), multe din explicaţiile date de el fiind discutabile, nefiind acceptate de alţi gânditori ai altor curente de gândire economică.

Proiectul său social-economic avea în vedere constituirea unei societăţi mutualiste, bazate pe solidaritatea reciprocă, mutuală dintre producători. În esenţă, el preconiza descentralizarea producţiei şi organizarea ei de către muncitori şi micii producători. Pentru obţinerea de credite în condiţii avantajoase, urma să se înfiinţeze o bancă populară, care să asigure finanţarea permanentă a activităţilor economice. Reflecţiile lui Proudhon cuprind numeroase neclarităţi şi erori, motiv pentru care sunt considerate simple deziderate social-romantice.

U5.2. Protecţionismul - reacţie naţională împotriva liberalismului economic clasic

Dacă socialismul utopic şi romantismul economic au criticat în egală măsură atât economia de piaţă cât şi liberalismul clasic, protecţionismul critică şi atacă numai liberalismul economic clasic, apărând în acelaşi timp principiile economiei moderne de piaţă.

Teoriile protecţioniste s-au dezvoltat pe parcursul a aproximativ un secol, între deceniul al treilea al secolului al XIX-lea şi deceniul al treilea al secolului al XX-lea. Ele au apărut aproape simultan în statele germane (mai târziu, Germania) şi în Statele Unite ale Americii – ţări în care dezvoltarea economiei de piaţă era întârziată de nerealizarea unităţii statale, de insuficienta valorificare a resurselor disponibile, dar şi de prezenţa pe piaţa internă a mărfurilor industriale, superioare calitativ, importate din Anglia. Mai târziu, ideile protecţioniste aveau să găsească un teren favorabil şi în Austria, Rusia, România, Italia şi în alte ţări, în care nivelul de dezvoltare economică şi poziţia în economia mondială erau resimţite ca fiind inferioare potenţialului lor economic.

Protecţionismul a preluat şi a dezvoltat unele idei mercantiliste, mai ales privind rolul statului în stimularea agenţilor economici indigeni şi descurajarea concurenţei externe.

Reacţiile naţionale şi protecţioniste s-au manifestat în decursul sec. al - XIX- lea, în ţările din Europa Centrală şi de Est, precum şi în coloniile britanice din America. Acestea au apărut datorită existenţei concurenţilor mai puternici din ţările industrializate, produsele naţionale nerezistând presiunilor de pe piaţa

39

40

mondială. Suportul social al protecţionismului l-a constituit un eşalon mai puţin dezvoltat al burgheziei. Ca reprezentanţi ai protecţionismului amintim pe gânditori cum au fost: Al. Hamilton, F. List, H. Ch. Carey, S.N. Patten. În România purtătorii de cuvânt ai burgheziei industriale în sec.al-XIX-lea au fost: M Kogălniceanu, G. Bariţiu, D. Marţian, B. P. Haşdeu, P. S. Aurelian, A. D. Xenopol, etc.

Întemeietorul curentului protecţionist este economistul german Friederich List (1789-1846). Format în atmosfera de renaştere a spiritului naţional de la începutul secolului al XIX-lea, tânărul List a susţinut unificarea politică şi unitatea vamală a statelor germane. Mai târziu, stabilit vremelnic în Statele Unite ale Americii, el s-a familiarizat cu practicile protecţionismului vamal din această ţară şi a elaborat o primă variantă a teoriei sale sub forma unor scrisori destinate publicului american, reunite în 1827 în lucrarea “Trăsăturile unui nou sistem de economie politică”.

Înapoiat în Germania, List şi-a continuat activitatea ştiinţifică şi a publicat în 1841 opera sa fundamentală “Sistemul naţional al economiei politice”. (1841), în care abordează în mod istoric şi comparativ etapele dezvoltării economice a diferitelor ţări, politicile economice practicate şi doctrinele pe care s-au întemeiat. List a criticat liberalismul economic clasic şi politica economică a liberului schimb, considerând că liberalismul este „individualist, cosmopolit şi materialist”, metoda abstractizării şi metoda deductivă având un caracter îngust care nu ţine seama de particularităţile istorice concrete ale fiecărei naţiuni. Generalităţile forţate dezavantajează naţiunile mai puţin dezvoltate, preponderent cu o economie agricolă.

List reproşa liberalilor clasici, în general, şi lui Adam Smith, în special, faptul că aplicarea ideilor lor slujea exclusiv intereselor naţiunilor dezvoltate (Angliei şi în secundar Franţei) de a dezorganiza economic şi a frâna progresul celorlalte state. El evidenţia următoarele trăsături ale doctrinei liberale clasice, la care se raporta critic:

➢ cosmopolitismul, în sensul caracterului pretins universal alpostulatelor sale ştiinţifice;

➢ individualismul, în sensul situării agentului economic izolat încentral demersului său ştiinţific şi al lipsei de preocupare pentru situaţia economică a colectivităţilor;

➢ materialismul, în sensul concentrării asupra problematicii avuţiei şivalorii.

Prin contrast cu economia politică liberală clasică, List pune bazeleeconomiei politice a naţiunii. Obiectul de studiu al acesteia îl reprezintă viaţa economică a fiecărei naţiuni, cu trăsăturile, capacităţile şi resursele sale. Naţiunea, aprecia el, trebuie să se afle în centrul analizei economice, întrucât ea este purtătorul totalităţii forţelor productive. Prin conceptul de forţe productive ale naţiunii, List avea în vedere un ansamblu foarte larg de elemente materiale şi spirituale: forţele naturii, capacităţile de producţie, resursele umane; instituţiile de învăţământ, ştiinţă şi artă, legislaţia şi politica economică; administraţia publicăm credinţele religioase şi altele. Forţele productive exprimau puterea economică şi prestigiul în lume al unei naţiuni şi, abia după aceea, gradul ei de bogăţie. Forţa de a crea bogăţii, nota List, era mai importantă decât bogăţia însăşi.

List propune înlocuirea politicii externe a liberului schimb cu„protecţionismul educativ”, adică adoptarea unor taxe vamale la mărfurile străine pentru apărarea producţiei industriale naţionale faţă de concurenţa celor dintâi. Produsele importate, puteau fi vândute la preţuri mai scăzute deoarece erau produse cu o productivitate mai mare a muncii. ''Protecţionismul educativ'' era

pentru List o pârghie pentru făurirea unei industrii naţionale proprii, o măsură temporară care să permită o schimbare a mentalităţii, o educare a naţiunii în vederea participării active la procesul de industrializare, urmând ca după aceea să fie acceptată politica liberului schimb.

Protecţionismul vamal a fost politica externă oficială adoptată de către SUA a independenţei fostelor colonii faţă de Marea Britanie. Majoritatea economiştilor acestei ţări sunt protecţionişti în exterior, cu scopul de a permite dezvoltarea industriei americane ca mijloc de consolidare a independenţei lor politice.

Protecţionismul nord-american s-a dezvoltat sub influenţa atât a ideilor unor mercantilişti târzii, cum era Alexander Hamilton, cât şi a teoriei protecţioniste a lui Friedrich List. Hamilton recomanda încă din 1791 încurajarea industriei nordamericane prin impunerea unor taxe vamale la importurile de produse manufacturate din Anglia. List a participat, pe timpul şederii sale în SUA, la dezbaterile publice asupra avantajelor unei politici economice protecţioniste şi respectiv, liberschimbiste, dezbatere ce s-a bucurat de un larg ecou în cercurile ştiinţifice, şi în general, în rândurile opiniei publice. Principalii reprezentanţi ai protecţionismului nord-american sunt H.C.Carey şi S.Patten.

Economistul Henry Charles Carey (1793-1879) a adus în discuţie, în afara unor principii şi idei foarte asemănătoare cu cele expuse de List (motiv pentru care cei doi au fost acuzaţi că s-au inspirat unul de la celălalt), şi teorii proprii, cum este teoria armoniilor economice internaţionale. El considera că diviziunea internaţională a muncii rezultată în urma aplicării principiilor liberschimbiste ar duce la împărţirea ţărilor lumii în două mari categorii: ţări dezvoltate (sau industriale) şi ţări slab dezvoltate (sau agrare), ceea ce distrugea armonia internaţională şi antrena stări conflictuale permanente. În schimb, aplicarea unor politici economice protecţioniste ar favoriza dezvoltarea productivă complexă a fiecărei ţări, în care ramurile producţiei materiale se completau armonios una pe cealaltă. De pildă, arăta el, agricultura oferea ramurilor industriei prelucrătoare atât o sursă de aprovizionare cu materii prime, cât şi o piaţă de desfacere pentru produsele industriale. Armonia existentă între ramurile fiecărei economii naţionale reprezenta pentru Carey o premisă esenţială a armoniei din relaţiile economice internaţionale, bazată pe schimburile comerciale echitabile şi pe progresul continuu al fiecărei naţiuni.

Simon Patten (1852-1922) în lucrarea sa „Bazele economice ale ¤protecţionismului” (1890) susţine că specializarea unilaterală a unei economii sărăceşte ţara respectivă, obiectivul principal al SUA fiind crearea unei economii complexe, dezvoltarea cât mai puternică a diferenţelor ramurilor industriei şi protejarea lor de concurenţa ţărilor mai puternice prin taxe vamale. Divergenţele dintre protecţionism şi liberul schimb vor continua în forme relativ schimbate şi în decursul sec. al-XX-lea, până în zilele noastre.

Concepţia lui List a exercitat o puternică influenţă pozitivă asupra multor generaţii de economişti germani din şcoala istorică ca şi asupra unor gânditori nordamericani (H. Ch. Carey) şi est europeni (D. P. Marţian, P. S. Aurelian).

U5.3. Radicalismul liberal şi instituţionalismul nordamerican

Alături de doctrinele şi curentele de gândire economică analizate până acum au atacat liberalismul economic clasic, fiind însă apărători ai economiei de piaţă se mai înscriu si alte două curente care aduc o serie de elemente originale în gândirea economică, fie în sensul semnalării unor elemente negative sau elemente de rigiditate în funcţionarea economiei de piaţă la cumpăna dintre sec. XIX şi XX (radicalismul liberal), fie în sensul dezvăluirii unor insuficienţe metodologice şi de politică economică ale liberalismului economic (instituţionalismul nord- american).

Radicalii liberali sunt pentru economia de piaţă, dar critică prezenţa unor factori care îngreunează funcţionarea armonioasă şi eficientă a mecanismelor acesteia, mai ales factorii care diminuează sau blochează destrămarea liberei concurenţe. Principalii reprezentanţi sunt: Henry George (1839- 1897), A. R. Wallace (1823-1913).

Ascensiunea radicalismului se datorează, într-o măsură considerabilă, creşterii interesului pentru studierea unor procese şi fenomene apărute în economia mondială la mijlocul şi în a doua jumătate a secolului al XX-lea ca rezultat al decolonizării politice şi al globalizării economice. Răspunzând necesităţii de elucidare a acestor noi procese şi fenomene, precum şi de reevaluare, dintr-o nouă perspectivă, a altora mai vechi, economiştii radicali au acordat atenţie studierii:

1. genezei, naturii şi căilor de depăşire ale subdezvoltării economice;2. raporturilor dintre ţările dezvoltate şi cele în curs de dezvoltare privind

fluxurile internaţionale de mărfuri, capital, tehnologie şi forţă de muncă;3. fluctuaţiilor, crizelor şi asimetriilor din economia mondială contemporană;4. raporturilor dintre individ şi societate, precum şi dintre grupurile sociale

legat de producţia şi repartiţia bunurilor.Curentul radical nu are un fondator unic, iar abordările sale teoretice şi

metodologice sunt eterogene. Din aceste motive, unii doctrinari de orientare liberală au contestat însăşi existenţa radicalismului ca şi curent închegat de idei şi au cerut, după caz, repartizarea exponenţilor săi la curentele a căror paradigmă o adoptă (marxism, keynesism, protecţionism etc.) sau considerarea lor ca gânditori heterodocşi.

În ţările dezvoltate, radicalismul s-a aflat într-o relativă izolare în mediile academice, în care predominau curentele tradiţionale. Printre cei mai importanţi reprezentanţi ai săi se numără J.K.Galbraith şi I.Wallerstein din SUA, A.Emmanuel din Grecia şi J.Attali din Franţa, G.Myrdal din Suedia şi alţii.

În schimb, în ţările în curs de dezvoltare, au luat naştere veritabile şcoli naţionale de orientare radicală, cum sunt cele din Brazilia (C.Furtado, J.deCastro), Argentina (R.Prebisch), Mexic (V.Urquidi), Egipt (S.Amin), India şi altele. Acest fapt a permis abordarea problematicii economice de pe poziţia intereselor specifice acestor ţări.

Economistul suedez Gunnar Myrdal (1898-1987) a fost o personalitate marcantă a vieţii ştiinţifice şi politice suedeze şi internaţionale. A funcţionat ca profesor şi cercetător, ca secretar al Comisiei Economice a ONU pentru Europa, a fondat Institutul Naţional de Studii Economice din Stockholm şi în ultima parte a vieţii, a militat pentru pace şi dezarmare. În 1974 a fost distins, alături de F.A.v.Hayek, cu Premiul Nobel pentru economie. Este autorul lucrărilor Teoria

economică şi regiunile subdezvoltate (1960) şi Sfidarea sărăciei mondiale. O schiţă de program mondial împotriva sărăciei (1970).

Ca şi alţi oameni de ştiinţă din generaţia sa, G. Myrdal a susţinut că un bun economist ar trebui să se preocupe de nevoile oamenilor privite în ansamblul lor, şi nu doar de cele strict economice. În opinia sa, orice teorie economică porneşte de la o judecată de valoare cu caracter politic. Analizele ştiinţifice nu pot, indiferent de gradul de onestitate profesională al autorilor, să depăşească aceste judecăţi de valoare.

G. Myrdal s-a disociat de teoriile neoliberale privind comerţul internaţional, susţinute de unii exponenţi ai Şcolii de la Stockholm. În opinia sa, adoptarea unei politici comerciale liberschimbiste accentua diferenţele de preţuri şi de productivitate dintre exporturile ţărilor dezvoltate şi ale celor în curs de dezvoltare în detrimentul ultimelor. Înlăturarea sărăciei din ţările foste coloniale din Asia şi Africa impunea atât o largă cooperare economică şi politică între statele lumii, cât şi creşterea rolului organismelor internaţionale specializate.

Economistul suedez se numără printre principalii teoreticieni contemporani ai statului-providenţă, pe care îl privea ca expresie a întrepătrunderii intereselor tuturor grupurilor sociale. El aprecia că autorităţile publice aveau datoria să asigure cele mai bune condiţii posibile de educare, locuit, ocrotire a sănătăţii şi asistenţă socială. În acelaşi timp, el a atras atenţia asupra birocratizării crescânde a instituţiilor statului, pe care o atribuia manipulării unor obiective generale în favoarea unor interese de grup şi individuale.

Adept al dirijismului economic, G. Myrdal s-a distanţat de unele soluţii keynesiene. Astfel, el a susţinut ideea, aparent paradoxală, că intervenţia statului în economie este necesară, în primul rând, în perioadele de avânt economic, pentru a stimula investiţiile şi a pune astfel bazele unei dezvoltări durabile.

John Kenneth Galbraith (1908-2006) este unul dintre cei mai cunoscuţi şi în acelaşi timp, cei mai controversaţi economişti contemporani. Originar din Canada, el s-a stabilit de tânăr în SUA, unde a studiat economia agricolă şi zootehnia, după care a urmat studii de economie teoretică. A fost profesor la universităţi de renume (Harvard, Princeton), editorul unor publicaţii influente, consilier economic prezidenţial şi înalt funcţionar internaţional.

Format sub influenţa instituţionalismului, J.K.Galbraith a devenit, începând din deceniul al şaselea al secolului al XX-lea, exponentul radicalismului nordamerican.

În lucrările sale Capitalismul american (1950), Societatea abundentă (1958) şi altele, folosind un stil direct şi evitând formalizările matematice, s-a adresat publicului larg şi nu doar cercurilor de specialişti. Din acest motiv, unii colegi de generaţie, printre care P.A.Samuelson şi P.Drucker, l-au considerat un publicist talentat, dar nu un veritabil om de ştiinţă.

Referindu-se la teoria liberală neoclasică privind libertatea de alegere a consumatorilor, J.K.Galbraith observa că interesele marilor întreprinderi şi cele ale masei consumatorilor sunt diametral opuse în privinţa nivelului preţurilor, volumului producţiei şi alocării resurselor materiale. În realitate, producătorii nu se află în slujba intereselor consumatorilor, ci exercită o influenţă tot mai puternică asupra opţiunilor acestora, ca şi asupra societăţii în ansamblul ei. Pentru a contracara în mod realist această influenţă, pe care o considera dăunătoare, el nu propunea dizolvarea trusturilor şi a concernelor, ci consolidarea contraponderii acestora, reprezentată de sindicate şi asociaţii ale consumatorilor.

J.K.Galbraith a dezvoltat teoria, de inspiraţie instituţionalistă, a destructurării pieţelor. Potrivit acesteia, în economie şi societate se manifestă mai multe centre de putere, între care nu predomină armonia, ci confruntarea

pentru impunerea propriilor interese. Studierea acestor centre de putere face necesară analiza atât a factorilor economici, cât şi a celor extraeconomici. La scara economiei naţionale, acest fapt impunea intervenţia statului în vederea armonizării intereselor generale cu cele de grup şi individuale. La scara economiei mondiale, se impunea adoptarea unor norme general valabile privind desfăşurarea relaţiilor economice dintre ţări, redistribuirea veniturilor din comerţul mondial în favoarea ţărilor mai puţin dezvoltate şi adoptarea unor reforme instituţionale în consens cu interesele ţărilor în curs de dezvoltare.

Economistul american s-a ilustrat ca un critic fervent al risipei din societăţile bogate. Stimulând cu precădere ramurile economice rentabile, economia privată nu s-a arătat capabilă, considera el, să satisfacă nevoile adevărate ale societăţii, în special în materie de asistenţă socială, locuinţe şi educaţie.

Raul Prebisch (1901-1987), personalitate de referinţă a gândirii economice contemporane, este întemeietorul radicalismului latino-american. El a cunoscut, în perioada sa de formare, lucrările lui M.Manoilescu, publicate în limbi de circulaţie internaţională, precum şi ale altor economişti de orientare protecţionistă şi corporatistă. Sub influenţa acestora, el şi-a dezvoltat propria doctrină, pe care a expus-o în lucrarea Dezvoltarea economică a Americii Latine şi principalele ei probleme (1950) şi a recomandat-o, în calitate de secretar al Comisiei Economice ONU pentru America Latină (C.E.P.A.L.), în vederea aplicării în statele membre.

Potrivit doctrinei sale, principalele cauze ale apariţiei şi adâncirii fenomenului subdezvoltării sunt structurile asimetrice din economia mondială şi relaţiile inechitabile din comerţul internaţional.

Studiind evoluţia economiei mondiale contemporane, R.Prebisch a pus în evidenţă decalajul dintre „centrul” şi „periferia” acesteia. Prin conceptul de„centru”, el înţelegea ansamblul statelor dezvoltate având economie de piaţă, iar prin „periferie”, ansamblul statelor în curs de dezvoltare.

Teoriile liberale clasice şi neoclasice ale comerţului internaţional avantajau ţările industrializate şi subminau economia celor în curs de dezvoltare, prin importuri ieftine şi ruinarea ramurilor tradiţionale. Pentru remedierea acestei situaţii, economistul argentinian recomanda industrializarea rapidă a ţărilor în curs de dezvoltare prin politici comerciale protecţioniste şi substituirea importurilor. În ultima parte a activităţii sale, evaluând rezultatele contradictorii ale aplicării recomandărilor sale, R.Prebish şi-a nuanţat opiniile. Procesul de industrializare, considera el, urma să aibă în vedere adoptarea unor măsuri de control al preţurilor la nivel mondial, asociate cu integrarea regională şi acordarea unui tratament preferenţial în relaţiile economice dintre statele partenere.

Economistul brazilian Celso Furtado (1920-2004), autorul lucrării Dezvoltare şi subdezvoltare (1966), a studiat relaţiile de dependenţă economică existente între ţările agricole şi în general, mai puţin dezvoltate şi cele dezvoltate, care dominau comerţul mondial. În opinia sa, structura economică a ţărilor în curs de dezvoltare a fost deformată ca urmare directă a poziţiei lor dependente în schimburile internaţionale.

Economistul grec Arghiri Emmanuel (1911-2001) a sintetizat, în lucrarea sa Schimbul inegal. Eseu asupra antagonismelor din raporturile economice internaţionale (1969), argumentele economiştilor radicali privind caracterul inechitabil al schimburilor economice dintre ţările dezvoltate şi cele mai puţin dezvoltate. Totodată, el s-a referit la decalajul dintre nivelul salariilor din cele două grupuri de ţări pentru a explica diferenţele existente între preţurile la exporturile cestora.

44

Instituţionalismul nord-american este un curent de gândire economică format ca rezultat al unor critici, de neajunsurile reale ale liberalismului economic, precum şi a unor influenţe pozitive din partea Şcolii istorice germane.

Instituţionalismul s-a dezvoltat în Statele Unite ale Americii la sfârşitul secolului al XIX-lea şi în primele trei decenii ale secolului al XX-lea. Format sub influenţa Şcolii istorice germane, el a preluat şi a dezvoltat orientările teoretice şi metodologice ale acesteia, pe care le-a aplicat la problematica social-economică din SUA.

Prin conceptul de instituţie, adepţii acestui curent înţelegeau totalitatea normelor juridice şi de comportament care reglementau acţiunea indivizilor, întreprinderilor, grupurilor sociale şi administraţiilor publice şi private. Studierea instituţiilor urma să ţină seama atât de marea lor diversitate, cât şi de evoluţia lor în timp. Activitatea agenţilor economici era analizată nu în mod izolat, ci în cadrul instituţiilor din care aceştia făceau parte. Pentru explicarea tendinţelor de evoluţie ale instituţiilor şi, prin aceasta, a modului de acţiune şi a regulilor de conduită car urmau să fie adoptate de agenţii economici, se recomandă studierea unei cantităţi cât mai mari de date şi fapte.

Dintre exponenţii instituţionalismului s-au remarcat T.Veblen şi W.Mitchell.

Thorstein Veblen (1857-1929), întemeietorul curentului instituţionalist, şi-a expus opiniile în lucrările: Teoria clasei neproductive (1893), Teoria întreprinderii de afaceri (1904) şi altele. Natura umană, considera T.Veblen, nu putea fi înţeleasă numai din perspectiva unor legi economice imuabile, în care caracterul ei atât feroce, cât şi creativ sunt prezentate în mod raţional; ea ar putea fi studiată şi înţeleasă mult mai bine dacă s-ar utiliza metodele antropologului sau ale psihologului, care privesc omul ca pe o fiinţă cu porniri instinctuale şi iraţionale.

Pe măsura dezvoltării economiei de piaţă, aprecia T.Veblen, se manifesta tendinţa creşterii numerice şi ca importanţă a unor pături parazitare, compuse din speculanţi, rentieri, intermediari, care formau clasa neproductivă. Noua clasă neproductivă se încadra în vechiul tipar al categoriilor sociale prădalnice şi parazitare existente în societăţile premoderne şi perpetua admiraţia faţă de puterea personală şi relaţiile de clan, pe care se sprijinea. T.Veblen dezavua atitudinea opiniei publice, care manifesta îngăduinţă şi, în unele cazuri, chiar aprobare faţă de acţiunile socialmente negative ale păturilor parazitare. Departe de a fi priviţi ca paraziţi sau spoliatori, exponenţii clasei neproductive se bucurau de admiraţia comunităţii. În schimb, prin contrast, activităţile creative erau marginalizate.

Referindu-se la rolul întreprinzătorului, T.Veblen îi contesta calitatea de personaj central al vieţii economice, pe care i-o atribuiau curentele de factură liberală. În opinia lui, omul de afaceri juca un rol mai degrabă negativ în cadrul sistemului – acela de beneficiar al unor avantaje nemeritate. El urma, într-o perioadă de timp relativ scurtă, să îşi piardă poziţia deţinută în economie şi în societate şi să fie înlocuit de manageri şi specialişti, ca efect, între altele, al dezvoltării impetuoase a ştiinţei şi a tehnicii.

Wesley Mitchell (1874-1948), se pronunţa, sub influenţa lui G.Schmoller, pentru acumularea unor date şi fapte sistematice în vederea identificării tendinţelor de dezvoltare ale vieţii economice şi pentru adoptarea, pe această bază, a unor măsuri de politică economică adecvate.

În cea mai importantă lucrare a sa, Ciclurile de afaceri (1913), W.Mitchell a introdus în literatura de specialitate conceptul de ciclu de afaceri (business cycle). Reluând şi dezvoltând consideraţiile altor economişti, el a pus în evidenţă existenţa unei evoluţii ciclice pe termen mediu, cu o durată de 6-11 ani. În opinia

45

46

sa, calea de determinare a ciclicităţii economice o constituie analiza fluctuaţiilor preţurilor.

Deşi au dispus de un material faptic bogat şi de un instrumentar de analiză perfecţionat, instituţionaliştii nu au putut să prevadă declanşarea crizei economice din 1929-1933 şi nici să formuleze soluţii viabile de depăşire a acesteia. Acest fapt – reproşat cu insistenţă de rivalii lor de alte orientări – a grăbit procesul de dezagregare a instituţionalismului, ca şi curent închegat de idei, în deceniul al patrulea al secolului al XX-lea. Teoreticienii din generaţia mai tânără, formaţi în spiritul ideilor instituţionaliste, între care J.K.Galbraith, aveau să îşi continue activitatea ca precursori sau exponenţi ai radicalismului.


Timp de lucru : 30 minPunctaj 250p

1. Care au fost performanţele economice ale capitalismului?

2. Disfuncţionalităţi apărute pe piaţă între cerere şi oferta de mărfuri.

(10 puncte)

(10 puncte)

3. În ce au constat reacţiile faţă de nedreptăţile care însoţeau evoluţia capitalismului?

(10 puncte)

4. Ce critică doctrina socialistă?

(10 puncte)

5. Care au fost mijloacele necesare pentru reorganizarea societăţii bazate pe proprietatea colectivă?

(10 puncte)

6. Care au fost reprezentanţii de seamă ai doctrinei socialismului asociaţionist?(10 puncte)

7. Principiile organizării asociative în concepţia lui Ch. Fourier.(10 puncte)

8. Ce prevedea proiectul social-economic al lui Robert Owen?

(10 puncte)

9. În ce constă „teoria terţelor persoane” a lui J. Ch. L. Simonde de Sismondi?(10 puncte)

10. Cum s-a numit programul economic susţinut de J. Ch. L. Simonde de Sismondi?

(10 puncte)

11. În ce constă „teoria pieţelor” a lui J. Ch. L. Simonde de Sismondi?

(10 puncte)

12. Ce critică Pierre Joseph Proudhon în lucrarea „Ce este proprietatea?”?(10 puncte)

13. Ce are în vedere proiectul social-economic a lui Pierre Joseph Proudhon?(10 puncte)

14. În ce perioadă s-au dezvoltat teoriile protecţioniste?

(10 puncte)

15. Care au fost reprezentanţii protecţionismului şi cine este întemeietorul curentului protecţionist?

(20 puncte)

16. În ce constă „protecţionismul educativ”?

(10 puncte)

17. Prin ce teorie se remarcă Henry Charles Carey şi ce presupunea aceasta?(10 puncte)

18. Ce susţine Simon Patten în principala sa lucrare „Bazele economice ale protecţionismului”?

(10 puncte)

19. Care sunt problemele cărora le-au acordat atenţie economiştii radicali?(10 puncte)

20. Care sunt reprezentanţii radicalismului economic?

(10 puncte)

21. În ce constă „teoria destructurării pieţelor” a lui J.K. Galbraith”?

(10 puncte)

22. Ca este instituţionalismul nord-american şi când s-a dezvoltat acesta?(10 puncte)

23. Ce se înţelege prin conceptul de instituţie în opinia reprezentanţilor instituţionalismului nord-american?

(10 puncte)

24. Reprezentanţi ai instituţionalismului nord-american.

(10 puncte)

UNUNIITTATATEEAA 66Marxismul şi destinul său istoric


Cuprins: pag.

U6.1. Paradigma şi rădăcinile istorice ale marxismului 49

U6.2. Contribuţia lui Karl Marx la analiza legilor de funcţionare a economiei de piaţă

50

U6.3. Teoria marxistă despre inevitabilitatea înlocuirii capitalismului cu socialismul

53

U6.4. Destinul dramatic al doctrinei marxiste 53


U6.1. Paradigma şi rădăcinile istorice ale marxismului

Marxismul a apărut la mijlocul secolului al XIX-lea, ca o reacţie la multiplele fenomene ale timpului, dar şi la insuficienţele doctrinelor economice formulate anterior. Izvorât din caracterul exploziv al epocii lui, marxismul s-a dezvoltat şi s-a impus drept cea de-a doua megatendinţă din gândirea economică modernă.

Într-o atmosferă de crize şi tensiuni social-politice (revoluţiile burghezo- democratice de la 1848, tentativa proletariatului de a cuceri puterea politică din 1871 – Comuna din Paris, reorganizarea mişcării muncitoreşti la scară internaţională – Internaţionala a I-a şi a II-a) se impune ca tot mai evidentă nevoia de înnoire a gândirii economice.

Karl Marx (1818-1883) este corifeul acestui curent, cel care bazându-se pe o informaţie istorică şi faptică foarte bogată, dublată de o erudiţie şi o inteligenţă cu totul remarcabile, încearcă şi reuşeşte într-o anumită măsură, un nou salt în ştiinţa economică. În comparaţie cu predecesorii săi, Karl Marx a ridicat ştiinţa economică pe o treaptă superioară, de unii contestată, de alţii declarată drept o revoluţie în gândirea economică.

Opera sa economică fundamentală, intitulată „Capitalul”, cu subtitlul„Critica economiei politice”, a fost împărţită în patru volume dintre care numai primul a fost publicat în timpul vieţii sale.

Pe baza acestei opere de o valoare inestimabilă, împreună cu prietenul şi colaboratorul său Fr. Engels, a sintetizat şi elaborat „Manifestul partidului comunist” (1848).

În procesul dublei critici pe care o face atât capitalismului cât şi ştiinţei economice de până la el, Marx a elaborat o nouă paradigmă pentru investigarea realităţii denumită materialismul dialectic şi istoric.

Esenţa paradigmei marxiste constă în ideea că în producţia materială, oamenii intră independent de voinţa lor, în relaţii unii cu alţii, dar a căror natură depinde de nivelul de dezvoltare a forţelor de producţie din vremea respectivă. Principalele caracteristici ale paradigmei marxiste, denumită de autor„dialectica materialistă şi materialismul istoric” sunt:

➢ abordarea sistemică şi istorică a economiei;➢ folosirea unor criterii complexe pentru a explica mişcarea societăţii în

ansamblu;➢ căutarea resortului dezvoltării în contradicţiile interne ale economiei;

➢ urmărirea fazelor dezvoltării şi a legilor obiective care guverneazădezvoltarea şi a factorilor conjuncturali care o însoţesc şi o nuanţează.

U6.2. Contribuţia lui Karl Marx la analiza legilor de funcţionare a economiei de piaţă

Punctul de pornire al investigaţiilor lui Marx cu privire la sistemul de categorii economice l-a constituit marfa şi categoriile economice legate de ea: banii şi preţul. Pentru prima oară studiul acestora este realizat în mod istoric, semnalând metamorfozele pe care acestea le cunosc în trecerea de la producţia simplă de mărfuri (forma iniţială a economiei de piaţă) la capitalism (forma modernă a economiei de piaţă).

Pe aceste baze teoretice noi, Marx face distincţia între muncă şi forţa de muncă, aprofundează analiza capitalului, analizează plusvaloarea, explică salariul ca preţ al forţei de muncă şi nu ca preţ al muncii, etc.

Punctul de plecare al gândirii economice marxiste este teoria valorii. Marx consideră valoarea ca expresie a cantităţii de muncă socială cuprinsă într- un produs. O perspectivă care supraevalua munca manuală a proletarului. Teoria valorii muncă nu este extrem de originală, ci valorifică contribuţiile economiştilor clasici. Dar Marx vede dincolo de marfă oamenii şi relaţiile dintre ei, relaţiile dintre clase. Astfel între oameni ceea ce se schimbă este de fapt muncă cristalizată, materializată în marfă.

Societatea e vizualizată de Marx ca fiind formată din două clase cu interese opuse. O clasă de exploatatori şi una de exploataţi, care se află în conflict fundamental. Iar sursa răului o constituie proprietatea. Dar încercarea sa de a prezenta un model credibil al societăţilor istorice ca fiind formate în special din exploataţi şi exploatatori eşuează de asemenea. Sclavii şi proprietarii de sclavi nu au reprezentat decât o parte redusă a populaţiei în antichitate, insignifiantă în majoritatea timpului şi societăţilor, cu excepţia unor scurte perioade în Grecia şi Roma antică. În feudalism exista o clasă suplimentară faţă de feudali şi ţăranii liberi şi de meseriaşi. Dar şi clerul reprezenta o categorie socială importantă care rămâne în afara explicaţiei marxiste, nefiind nici nobili, nici aserviţi. Realitatea era cu total diferită faţă de modul în care simplul model marxist de sistematizare a istoriei încerca să o prezinte.

50

Pornind de la analiza statică şi istorică a capitalismului, Marx continuă investigaţiile cu încercarea de a descoperi legile economice de funcţionare, de mişcare şi dezvoltare a capitalismului din timpul său. În urma acestor analize, el concluzionează că:

➢ scopul şi stimulentul dezvoltării producţiei capitaliste îl constituieobţinerea de cât mai multă plusvaloare de către proprietarii capitalului;

➢ singurii producători sunt muncitorii exploataţi de proprietariicapitalului;

➢ salariul plătit muncitorului reprezintă doar o parte din valoareacreată de el, iar cea mai mare parte (plusvaloarea) e însuşită de cei care nu munceau, sub formă de profit, dobândă, rentă funciară.

Toate acestea, consideră el, reprezintă sursa luptei de clasă în plan social politic şi justifică pe deplin idealul socialist.

Un alt concept fundamental este capitalul. Capitalul este, în doctrina marxistă, valoare acumulată. Originea capitalului este plusvaloarea. Dar între plusvaloare şi capital există o legătură chiar mai strânsă. Capitalul ia naştere şi se sporeşte pe baza plusvalorii dar şi plusvaloarea se formează pe baza capitalului. Noţiunea de plusvaloare, reprezentând ceea ce rămâne în urma plăţii muncii, a fost folosită şi de economiştii clasici sub denumiri ca rentă, profit, supravaloare etc, reprezentând formele concrete pe care le putea lua plusvaloarea în sfera repartiţiei. Marx construieşte o întreagă teorie a plusvalorii şi descoperă formele ei concrete, totul în cadrul procesului repartiţiei venitului naţional. Pe scurt această idee arată că muncitorii primesc sub formă de salariu numai o parte din valoarea pe care ei o creează cealaltă parte fiind însuşită pe nedrept de capitalişti.

La Marx plusvaloarea reprezintă diferenţa între valoarea creată de muncitor şi salariul de subzistenţă, necesar consumului muncitorului şi familiei sale pentru ca forţa de muncă să se reproducă. Dacă în opt ore de muncă muncitorul lucrează patru pentru a-şi produce echivalentul salariului său de subzistenţă, plusvaloarea apare în celelalte patru când muncitorul produce în continuare pentru capitalist, fără a primi nimic în schimb.

Pentru Marx acesta a fost doar un punct de pornire. El distinge între muncă ca reprezentând activitatea de creare de bunuri, şi forţa de muncă, ca reprezentând capacitatea fizică şi intelectuală a muncitorului de a presta această muncă. Ceea ce vinde muncitorul capitalistului este forţa sa de muncă şi nu munca, primind pentru aceasta un preţ numit salariu. Dar prin utilizarea mărfii forţă de muncă aceasta este capabilă să creeze valori mai mari decât propria ei valoare, ceea ce îi permite capitalistului să intre în posesia unui surplus de valoare fără a da nimic în schimb.

O altă distincţie importantă face Marx între valoarea de întrebuinţare şi cea de schimb. Din punctul de vedere al valorilor de întrebuinţare, mărfurile sunt diferite unele de altele şi sunt deci incomparabile. Ceea ce le diferenţiază este calitatea. Dar ca să poată fi măsurate şi echivalate în cadrul schimbului ele trebuie să aibă numai deosebiri cantitative. Prin urmare în schimb valoarea de întrebuinţare nu are nici o importanţă.

În centrul preocupărilor lui Karl Marx a stat şi teoria reproducţiei simple şi lărgite a capitalului social, cu corolarul acesteia – inevitabilitatea crizelor economice de supraproducţie în capitalism.

Astfel, Marx respinge teoria liberală a autoreglării spontane prin intermediul preţurilor, surprinzând numeroase contradicţii în cadrul ei, a căror origine o vede în existenţa proprietăţii private capitaliste asupra mijloacelor de producţie.

51

Aprofundând problema reproducţiei capitalului social, K. Marx face o dublă analiză produsului social şi venitului naţional, elaborând celebrele scheme ale reproducţiei simple şi lărgite.

Conform schemelor sale, condiţia care face posibilă continuarea fără piedici a reproducţiei sociale diferă după împrejurări:

➢ în cazul reproducţiei simple, aceasta constă în egalitatea întresectorul producţiei de mijloace de producţie (sectorul I) şi sectorul producţiei bunurilor de consum (sectorul II);

➢ în cazul reproducţie lărgite, condiţia o reprezintă inegalitateacelor două sectoare (sectorul I > sectorul II ).

În acelaşi timp, Marx semnalează numeroasele contradicţii care însoţesc reproducţia capitalului social, derivând din caracterul particular al deciziilor şi sistemul inegal de repartiţie a venitului naţional, care fac să nu se respecte condiţiile prezentate anterior şi accentuează nepotrivirea dintre nevoi şi cererea solvabilă, ducând la repetarea periodică a crizelor economice în capitalism.

Magistrala operă a lui Marx privind studiul capitalismului se încheie cu unele reflecţii asupra pieţei mondiale şi asupra relaţiilor economice internaţionale, operă rămasă însă neterminată la acest subiect. Printre contribuţiile sale cele mai importante trebuie amintită teoria schimbului neechivalent şi referirile le cele două tipuri de politică externă: liber-schimbismul şi protecţionismul.

Pe planul schimburilor internaţionale, Marx acreditează ca validă teoria inechităţii, argumentând că ţările preponderent agrare, care exportau mărfuri intensive în muncă erau dezavantajate deoarece primeau mărfuri pentru care s-a cheltuit mai puţină muncă. Nu e cazul să insistăm asupra modului în care e văzut astăzi acest argument de către economişti ci doar să spunem că adesea e folosit ca argument politic chiar şi în zilele noastre. Ceea ce e interesant e că pentru Marx nici protecţionismul nu era o soluţie viabilă deoarece nu făcea altceva decât să sprijine alte categorii de capitalişti dezavantajând în egală măsură masele populare. Marx utilizează şi în această problemă a relaţiilor internaţionale schema jocului cu sumă nulă, unde ceea ce câştigă cineva pierde celălalt, singura interrelaţionare posibilă fiind conflictul. Astfel antagonismele dintre partenerii ilegal dezvoltaţi sunt completate de lupta pentru împărţirea sferelor de influenţă dintre marile puteri. Această tendinţă spre expansiune a ţărilor capitaliste dezvoltate ar fi datorată tocmai contradicţiilor capitalismului la scară naţională.

Teoria marxistă a schimbului neechivalent a căutat să demonstreze că în relaţiile dintre state, în acea perioadă, avea loc o scurgere de venit naţional din ţările agrare către cele industriale, proces care s-a aflat timp de mai multe secole la baza capitalismului, stimulând dezvoltarea ţărilor bogate, concomitent cu frânarea dezvoltării celor sărace.

Teoria a fost îmbrăţişată de gânditorii de orientare contestatară şi eterodoxă, inclusiv de radicali şi aspru criticată de neoclasici şi neoliberali.

52

U6.3. Teoria marxistă despre inevitabilitatea înlocuirii capitalismului cu socialismul

Concluzia observaţiilor şi analizelor marelui gânditor a fost aceea că mersul impecabil al istoriei impune în mod inevitabil înlocuirea capitalismului cu o societate organizată în interesul oamenilor muncii având la bază proprietatea comună asupra mijloacelor de producţie.

K. Marx spera ca prin preluarea puterii politice de către clasa muncitoare aceasta să poată înlătura structurile generatoare de nedreptăţi şi să genereze structuri noi, care să permită organizarea întregii economii în mod centralizat, pe baza unui plan la scară macroeconomică. Această organizare avea menirea să revoluţioneze întregul mod de funcţionare a societăţii, inclusiv repartiţia venitului naţional, care să realizeze o egalitate reală între membrii societăţii, corelând veniturile acestora cu efortul depus.

Cu toate că experienţa istorică a celor 14 ţări socialiste s-a soldat cu un eşec de proporţii înregistrat la sfârşitul secolului XX, obiectivul general urmărit de Marx a fost unul generos şi anume: emanciparea celor mulţi.

Asemeni altor gânditori aparţinând culturii umaniste şi democratice, Marx a subapreciat metamorfozele posibile ale economiei moderne de piaţă, compatibile cu proprietatea privată, inclusiv marea capacitate de adaptare şi inventivitatea managerilor capitalişti şi a subevaluat totodată, tensiunile existente în sânul mişcării muncitoreşti şi socialiste, pronosticând mult prea grăbit sfârşitul acestui tip de organizare economică.

U6.4. Destinul dramatic al doctrinei marxiste

Încă din timpul vieţii autorului său, doctrina economică marxistă cunoaşte o apreciere entuziastă mai ales în sânul mişcării muncitoreşti şi nu numai. Metodologia şi teoria economică marxistă au influenţat numeroşi economişti din ţările dezvoltate, în sensul apropierii acestora de unele probleme ale timpului, evitate de gândirea economică liberală (de exemplu: Schumpeter, Leontief, Joan Robinson).

Totodată, pe măsura răspândirii ei, doctrina economică marxistă a fost una dintre cele mai controversate creaţii intelectuale din epoca modernă şi contemporană. Astfel, reprezentanţii gândirii economice convenţionale respingeau „în principiu” teoria economică marxistă, exploatând unele fisuri sau contradicţii ale acestora (de exemplu: contradicţia dintre teoria valorii bazată pe muncă şi teoria preţurilor de producţie). Spre deosebire de aceştia, gânditorii occidentali eterodocşi recunosc drept meritorii o serie de elemente ale gândirii economice marxiste, ca fiind de-a dreptul meritorii.

Din nefericire, aprigile controverse cu privire la această teorie au condus la atitudini extremiste (atât în perioada interbelică, dar şi în cea postbelică): ultraliberalii au luat în derâdere, ridicularizându-l pe Marx şi teoria sa, în timp ce dogmaticii de stânga l-au fetişizat, mergând până la încercarea de a transforma marxismul într-o nouă religie.

Dincolo de toate acestea, prin metoda şi erudiţia sa, prin spiritul analitic deosebit, prin numeroasele concluzii de o reală valoare şi rigoare ştiinţifică, Marx rămâne unul dintre cei mai mari economişti ai lumii moderne.

53

Timp de lucru : 20 minPunctaj : 100


1. Care este corifeul curentului marxist de gândire economică şi opera sa fundamentală?

(10 puncte)2. Care este esenţa paradigmei marxiste?

3. Care sunt caracteristicile paradigmei merxiste?

4. În ce constă teoria valorii la Marx?

(10 puncte)

(5 puncte)

(5 puncte)5. Concluziile lui Marx în urma analizei legilor economice de funcţionare,

mişcare şi dezvoltare a capitalului.(10 puncte)

6. Ce reprezintă capitalul în doctrina marxistă?

(5 puncte)

7. Dar plusvaloarea?

(5 puncte)

8. Care este distincţia între valoarea de întrebuinţare şi valoarea de schimb în concepţia lui Marx?

(10 puncte)

9. Care este viziunea (teoria) lui Marx în legătură cu relaţiile economice internaţionale?.

(10 puncte)

10. Care era speranţa lui Marx?

(5 puncte)

11. Care a fost obiectivul general urmărit de Marx?

(10 puncte)

12. Ce a subapreciat Marx?

(5 puncte)

13. Care au fost opiniile contradictorii cu privire la doctrina economică marxistă?

(5 puncte)

14. La ce au dus aprigile controverse cu privire la doctrina marxistă?

(5 puncte)

UNUNIITTATATEEAA 77LLiibeberraliali smusmull eeccoonnoommiicc nneeococ llaass iicc


Cuprins: pag.

U7.1. Geneza liberalismului economic neoclasic şi paradigma lui 55

U7.2. Limitele şi inconsecvenţele teoriei marginaliste 57


U7.1. Geneza liberalismului economic neoclasic şi paradigma lui

Apariţia acestei noi orientări de gândire economică (sfârşitul secolului XIX, începutul secolului XX), în planul teoriei economice reprezintă o reacţie împotriva unor componente ale liberalismului clasic, iar în planul mecanismului economiei de piaţă reprezintă un răspuns la o serie de fenomene economice şi sociale.

Gândirea economică a reprezentanţilor acestui curent a fost denumită neoclasică atât pentru a sublinia punctele comune cu liberalii clasici (apărarea economiei de piaţă şi a proprietăţii private), cât şi ruptura în raport cu aceştia, îndeosebi prin respingerea teoriei valorii-muncă şi înlocuirea ei cu teoria utilităţii marginale.

Neoclasicismul, denumit şi marginalism, reprezintă un sistem de idei, păreri şi teze care au fost fundamentate de numeroşi economişti, fie în mod independent, fie în cadrul unei şcoli. Indiferent de cadru în care au fost elaborate, importantă rămâne însă identitatea de păreri şi idei. Cele mai importante şcoli componente ale acestei orientări au fost: austriacă (K. Menger, E. Böhm- Bawerk), engleză (W. St. Jevons, A. Marshall), americană (J.B. Clark, J. Fisher), elveţiană (L. Walras, V. Pareto).

Doctrina marginalistă preia de la liberalismul clasic teze cum ar fi:➢ individualismul;➢ hedonismul;➢ automatismul funcţionării şi reglării mecanismului economiei de piaţă;➢ libera concurenţă ca instrument principal în procesul dezvoltării

economice, al introducerii progresului tehnic;➢ rolul proprietăţii private, a liberei iniţiative;➢ necesitatea asigurării interesului personal etc.

Pe lângă aceste puncte comune, neoliberalismul introduce unele elemente noi care apar ca urmare a apariţiei monopolurilor, al modificării condiţiilor concurenţei, al rolului crescând al industriei mai ales în ţările dezvoltate,

modificării rolului statului, manifestării unor contradicţii economice şi sociale. Între principalele elemente care definesc şi diferenţiază marginalismul faţă de alte sisteme de gândire economică menţionăm:

1. Trecerea de la o abordare obiectivă a vieţii economice (prezentă la clasici şi la Marx), la una subiectivă. Este vorba, în mod concret, despre accentul pus pe comportamentul subiectiv al producătorului şi consumatorului, ale căror decizii au la bază înclinaţiile lor individuale şi motivaţiile subiective ale acestora. Acest aspect, conduce către o mai bună înţelegere a acţiunilor pe care le desfăşoară fiecare individ. Considerăm însă, că o bună cunoaştere a vieţii economice, presupune îmbinarea abordării subiective cu cea obiectivă, luarea în considerare atât a interesului individual cât şi a celui general. Accentul pus pe psihologia individuală înseamnă pentru ştiinţa economică şi o nouă metodă de analiză, denumită metoda psihologică.

2. Renunţarea la teoria valorii muncă, şi fundamentarea unei noi viziuni, bazată pe utilitatea marginală, respectiv teoria productivităţii marginale a factorilor de producţie.

3. Abordarea prin excelenţă a nivelului microeconomic, considerată de numeroşi economişti ca o adevărată revoluţie în gândirea economică. Analiza microeconomică trece de la domeniul producţiei la cel al schimbului, întâlnirea pe piaţă a producătorilor şi consumatorilor conducând la satisfacerea intereselor individuale ale fiecăruia.

4. O caracteristică de bază a noului curent o constituie viziunea statică asupra dezvoltării, în cadrul căreia parametrii ce definesc activitatea economică se consideră că rămân neschimbaţi. De altfel, ceea ce l-a impus pe Leon Walras în ştiinţa economică a fost tocmai elaborarea schemei echilibrului general static, folosind o serie de ecuaţii matematice.

5. Folosirea pe o scară mult mai largă a matematicii a permis o mai bună descifrare a resorturilor interne ale vieţii economice. Acest proces a contribuit şi la punerea bazelor unor noi legi şi teorii cum ar fi rele cu privire la echilibrul general cunoscut sub denumirea de echilibru walrasian.

6. Fundamentarea teoriei subiective a valorii este considerată de asemenea, o componentă esenţială a revoluţiei marginaliste.

Această teorie porneşte de la combaterea valorii muncă şi susţine că valoarea unui bun dintr-un şir dat depinde de mai multe elemente: cantitate, raritate, sau de aprecierea individuală a celui ce consumă utilitatea marginală a ultimei unităţi. De asemenea, valoarea se determină la piaţă prin intermediul schimbului. Aprecierea valorii unei unităţi dintr-un şir de bunuri, are în vedere, prin excelenţă, satisfacerea unei trebuinţe, satisfacţie ce are tendinţa de a descreşte pe măsura creşterii consumului bunului respectiv.

Practic, se pleacă de la principiul că dacă trebuinţele sunt nelimitate iar bunurile da, nu se poate vorbi de valoare şi preţ. Ori, tocmai cantitatea limitată a bunurilor economice şi creşterea nevoilor face ca bunurile să aibă valoare şi preţ. Jevons, spune textual, că valoarea nu depinde decât de gradul final al utilităţii marginale.

În corelaţie cu teoria utilităţii marginale, cu teoria valorii şi a preţurilor, o altă importantă teorie ce caracterizează orientarea marginalistă este teoria productivităţii marginale a factorilor de producţie. Această teorie susţine că în procesul de producţie participarea factorilor de producţie are un caracter bine definit în proporţii date şi că fiecare îşi însuşeşte un venit dat, în funcţie de producţia marginală a acestora. În context, este exclusă exploatarea unui factor de către altul, infirmându-se prin aceasta teza că munca este baza tuturor veniturilor.

55

56

În strânsă legătură cu teoria productivităţii marginale a factorilor de producţie este fundamentată şi concepţia marginalistă despre repartiţie. Un rol deosebit de important în fundamentarea acestei concepţii l-au avut lucrările neoclasicului nordamerican John Bates Clark (1847-1938) îndeosebi cea intitulată „Repartiţia bogăţiei”(1897). În concepţia lui Clark, productivitatea marginală a fiecărui factor îi determină venitul. La dimensiunea venitului, precum şi a preţului, un rol important îl are concurenţa.

Dintre legile naturale care acţionează în economie el se ocupă în mod deosebit de legea randamentului descrescând a muncii şi a capitalului prin care se determină salariul, respectiv profitul capitalului.

Dacă marginalismul prin excelenţă are la bază concepţia staticii economice, Clark se va ocupa şi de dinamica economică în care un rol principal atribuie întreprinzătorului şi inovaţiei.

Teoria productivităţii marginale a factorilor de producţie, prezentă până astăzi în gândirea economică, are atât importanţă teoretică, dar mai ales practică, în planul combinării şi substituirii elementelor ce concură la activitatea economică. În contextul mai larg al preocupărilor marginaliste, această teorie se corelează cu cea a echilibrului general, cu optimul economic. Toate aceste preocupări reprezintă un bun câştigat pentru ştiinţa economică, unele teorii şi teze fiind dezvoltate şi completate ulterior.

U7.2. Limitele şi inconsecvenţele teoriei marginaliste

Marginalismul, are însă şi o serie de limite, o serie de inconsecvenţe, de unde şi emiterea unor judecăţi de a se renunţa la unele teorii cum ar fi cea a valorii subiective şi revenirea la tezele de bază ale liberalismului clasic. Astfel, referindu- se la marginalism, Raymond Barre arată că respingând teoria valorii muncă în folosul unei concepţii a valorii bazată pe utilitatea şi raritatea bunurilor şi substituind nevoia cantităţii de muncă, mărime obiectivă şi inteligibilă, aceştia au introdus nedeterminarea în centru economiei, angajându-se pe calea imaginarului şi arbitrarului.

Printre limitele teoriei utilităţii marginale se cuvin a fi menţionate următoarele:

➢ promotorii ei n-au găsit o unitate de măsură adecvată pentru aprecierilesubiective ale utilităţii;

➢ n-au reuşit să elaboreze o teorie unitară asupra preţului, oscilând întrefactori subiectivi şi factori obiectivi;

➢ n-au dat o explicaţie convingîtoare preţurilor în ipoteza în care cererea arcoincide cu oferta;

➢ au inversat raportul real dintre preţul bunurilor finale şi preţul bunurilorintermediare, au pornit de la o formă simplificată a psihologiei individuale, ignorând rolul instituţiilor sociale;

➢ au absolutizat importanţa microanalizei şi a mondoanalizei, ignorând oserie de probleme economice grave ale timpului lor (disfuncţionalităţile, crizele şi inegalităţile din viaţa reală, în comaparaţie cu imaginea simplificată oferită de teoria economică „pură”, au ignorat timpul istoric etc.Esenţa paradigmei liberalismului neoclasic poate fi considerată ca

înglobând următoarele elemente: individualism, raritate, psihologie, calcul

57

marginal, liberul schimb.Datorită limitelor ei, precum şi a răspândirii unor teorii alternative, teoria

utilităţii marginale a suscitat numeroase critici, atât la sfârşitul secolului al XIX- lea cât şi mai târziu, atât din partea unor economişti occidentali, cât şi din partea unor economişti din ţări mai puţin dezvoltate, inclusiv din ţara noastră.

În concluzie, analiza critică a concepţiei marginaliste scoate în evidenţă atât plusuri, cât şi minusuri, aprecierile de valoare făcându-se însă numai în contextul cunoaşterii conţinutului său.


1. Ce este neoclasicismul? (10 puncte)


2. Care sunt tezele pe care doctrina marginalistă le preia de la liberalismul economic clasic?

(10 puncte)

3. Elemente ce definesc şi diferenţiază marginalismul faţă de alte sisteme de gândire economică?

(10 puncte)

4. În ce constă teoria productivităţii marginale a factorilor de producţie?(10 puncte)

5. Care sunt limitele teoriei utilităţii marginale?

(10 puncte)

6. Elemente ale esenţei paradifmei liberalismului economic neoclasic.(10 puncte)

UNUNIITTATATEEAA 88KeKeyynneess ii smsmuull


Cuprins: pag.

U8.1. Aspecte privind problemele economice majore din epoca lui J.M. Keynes

59

U8.2. Opera lui J.M. Keynes şi paradigma gândirii lui economice 61

U8.3. Rezultatele politicii dirijiste şi locul keynesismului în gândirea economică din secolul XX

65


Schimbările care au avut loc în lume după primul razboi mondial (1914- 1918) au atras după sine diversificarea economico-socială şi politică din diferite ţări, complicarea mecanismului de funcţionare a economiei de piaţă şi creşterea instabilităţii lui. Acestea au generat numeroase probleme economice noi şi, implicit, noi sfidări la adresa ştiinţei economice tradiţionale.

Atât neclasicismul (liberalismul), cât şi marxismul devenite adevărate„ortodoxii”, dogmatizate de mulţi dintre promotorii lor, au fost confruntate cu probleme deosebit de complexe pentru care nu erau pregătite să răspundă rapid.

În acest climat general instabil şi, uneori de-a dreptul ameninţător, se acumulau date şi fapte care anunţau schimbări de mare anvergură în gândirea economică şi în politica economică, atât în vestul Europei (şi SUA), dominat de tradiţie, cât şi în estul Europei, bulversat de revoluţia rusă din anii 1917-1929.

U8.1. Aspecte privind problemele economice din epoca lui J.M. Keynes

Urmările economice ale păcii din 1918 au avut un caracter contradictoriu: pe de o parte, pacea a stimulat activitatea economică, refacerea potenţialului economic distrus de război, creşterea producţiei şi intensificarea relaţiilor internaţionale; pe de altă parte, ea a fost însoţită de discriminări între învinşi şi învingători, între marile puteri şi ţările mici, ceea ce a generat puternice contradicţii de interese şi a dat naştere la unele blocaje în relaţiile economice internaţionale.

În ciuda unor schimbări de politică economică (intervenţia sporită a statului în economie, folosind ca pârghii: bugetul de stat, politica fiscală, monetară, de credit, etc.) şi a iluziilor întreţinute de liberalismul tradiţional (îndeosebi neoclasic), ca şi a speranţelor oamenilor de afaceri în posibilitatea prelungirii perioadei de prosperitate şi expansiune economică, la limita dintre deceniile trei şi patru ale secolului XX a izbucnit puternica criză economică din anul 1929 care a durat aproape cinci ani (1929-1933), zguduind din temelii întregul edificiu al economiei mondiale, ca şi economiile naţionale, atât ale ţării industriale cât şi ale ţării agrare.

Criza economică din anii 1929-1933 a lansat multiple sfidări atât factorilor de decizie (întreprinzători, corporanţii, oameni politici), cât şi sfetnicilor acostora, economiştilor. Era clar că multe lucruri nu erau în ordine atât în ce priveşte viziunea specialiştilor despre economia internă si externă.

Şocul provocat de criza economică din 1929-1933 asupra opiniei publice şi a economiştilor specializaţi a scos la iveală ruptura gravă dintre teoria economică dominată, academică şi practica economică, lacunele şi exagerările acestei gândiri, ca şi slaba putere previzională a altor orientări din gândirea economică a timpului.

Sub impactul acestei crize s-a prăbuşit, în primul rând, dogma liberală a autoreglării spontane a economiei de piaţă prin mecanismul preţurilor. Teoria „mâinii invizibile” a lui A. Smith, teoria pieţelor a lui J.B. Say, ca şi teoria echilibrului economic general a lui L. Walras s-au dovedit neputincioase în faţa avalanşei de probleme economice dramatice propulsate de criză în prim plan ( creşterea şomajului, greutăţile în desfacerea mărfurilor, scăderea puterii de cumpărare a banilor, inegalitatea mare a veniturilor şi averilor, etc).

Din această perspectivă au devenit vizibile şi îngrijorătoare lacunele şi deficienţele paradigmei liberalismului neoclasic printre care atenţia excesivă acordată microeconomiei şi staticii economice, în dauna macroanalizei dinamicii economice ; excesul de subiectivism chiar în abordarea categoriilor microeconomice, neglijând factorii de ordin obiectiv, îndeosebi structural, care le condiţionează; excesul de formalizare în dauna perceperii unor probleme economice de cert interes ştiinţific; abordarea unilaterală a fenomenelor legate de consum, cerere şi piaţă, ocolind, minimalizând sau chiar ignorând influenţa pe care o exercită asupra acestora producţia, respectiv oferta de mărfuri şi costurile acestora; alunecarea unor liberali de la elogiul eleganţei logice (reale) a modelelor neoclasice de funcţionare a economiei moderne şi contemporane de piaţă spre apologia nejustificată a sistemului liberal de organizare economică.

Coroborând inovaţiile parţiale şi izolate ale unor economişti eterodocşi de la începutul secolului XX (Wicksell, Schumpeter, Bernacer) cu schimbarea rapidă şi masivă a problematicii gândirii economice, sub presiunea desfăşurării crizei economice din anii 1929-1933, se poate spune că la mijlocul deceniului 4 al secolului nostru au fost create condiţii pentru o prezentare închegată a noului punct de vedere privind cheia înţelegerii şi rezolvării problemelor acute propulsate în atenţia specialiştilor de această puternica criză.

Dintre toate încercările de generalizare şi sinteză făcute în acest sens, s-a impus, în cele din urmă, cea întreprinsă de economistul britanic John Maynard Keynes (1883-1946).

60

U8.2. Opera lui J.M. Keynes şi paradigma gândirii lui economice

Economist de renume mondial, J.M.Keynes este fiul profesorlui universitar britanic de economie politică John Neville Keynes. Format la cele mai înalte universităţi britanice în spiritul neoclasicismului, J.M. Keynes a fost un gânditor neconformist, care a supus criticii teoria economică dominată din timpul său, a avut preocupări multiple, de la ştiinţă şi artă până la speculaţii bursiere şi îndeletniciri manageriale.

Activitatea ştiinţifică a lui J.M. Keynes a avut ca punct de plecare constatarea că „gândirea economică neoclasică este în impas”, că impozitele fundamentale de la care pleacă ceasta nu corespundeau realităţii din timpul său şi că, din această cauza Keynes avea datoria să formuleze aprecieri critice pentru a se „debarasa de moduri obişnuite de gândire şi de exprimare”, a căror valabilitate nu era confirmată de practică.

Opera economică a lui J.M. Keynes este vastă şi diversă.Lucrarea economică fundamentală a lui J.M. Keynes s-a intitulat „Teoria

generală a folosirii mâinii de lucru, a dobânzii şi a banilor”, publicată în anul 1936, a avut un succes imediat şi răsunător. Aceasta a fost apreciată şi acceptată de majoritatea covârşitoare a economiştilor şi politicienilor occidentali pentru că răspundea într-o manieră nouă la problemele economice dificile şi presante din momentul respectiv.

Trăsăturile definitorii ale paradigmei keynesiste constau în faptul căacesta:

➢ consideră teoria economică liberală clasică şi neoclasică drept un cazparticular al teoriei economice generale, cu o valoare restrânsă şi deci, acceptă teoria marginalistă numai în domeniul microanalizei;

➢ îşi propune să elaboreze o teorie generală a economiei de piaţă, valabilăîn orice condiţii şi deci, capabilă să explice procesele economice atât în condiţii de echilibru parţial sau total, cât şi în condiţii de dezechilibru;

➢ respinge ideea unei ordinii naturale şi a unor legi naturale, capabile săasigure realizarea spontană a echilibrului economic şi implicit, respinge teoria pieţelor a lui J.B. Say;

➢ consideră nesatisfăcătoare teoria economică „pură” care urmareaprocesele economice numai în expresie materială sau naturală şi insistă asupra necesităţii unei mai temeinice studieri a rolului banilor în funcţionarea economiei de piaţă, deci asupra necesităţii de a cerceta procesele economice în dubla expresie – naturală şi bănească;

➢ deplasează centrul de greutate al cercetării economice în domeniulmacroanalizei şi operează cu indicatori macroeconomici;

➢ susţine inevitabilitatea şomajului involuntar în cadrul economiei depiaţă, admiţând că acesta ar putea fi limitat printr-o politică economică adecvată, dar că nu ar putea fi pe deplin înlăturat;

➢ sub directa influenţă a crizei economice din anii 1929-1933, îl preocupăîn mod special dezechilibrele din economia contemporană de piaţă, mai ales trei manifestări ale acestora: şomajul involuntar, dificultăţile în desfacerea mărfurilor şi dezechilibrele în balanţa plăţilor externe ale ţărilor luminii;

➢ deşi este conştient că problemele economice pot fi examinate în diferiteorizonturi de timp, J.M. Keynes manifestă predilecţia pentru termenul scurt şi face o analiză statică, ocolind dimensiunea istorică a acestora, respectiv evoluţia lor în timp;

61

➢ consideră că pentru a supravieţui şi a funcţiona eficient economia de piaţătrebuie sprijinită de stat şi deci în locul politicii liberului schimb, înfrumuseţată de către neoclasici, J.M. Keynes preconizează politica economică de intervenţie limitată a statului în economie, denumită ulterior dirijism, de unde decurge şi denumirea alternativă dată curentului de idei format din adepţii lui Keynes, respectiv dirijism.Răspunsul dat de Keynes, prin lucrarea sa din 1936, multiplelor sfidări

adresate de economia de piaţă ştiinţei economice a devenit capacitatea lui reală de a discerne problemele economice grave şi urgente, de a sintetiza şirul criticilor întemeiate formulate anterior de multe generaţii de gânditori eterodocşi la adresa„ortodoxei” liberale, ca şi numeroase tentative naţionale de politică anticriză şi antişomaj, precum şi de a-şi convinge confraţii despre nevoia unei rupturi cu gândirea care se îndepărtează de datele realităţii economice.

Bun cunoscător atât al ştiinţelor economice, cât şi al matematicii, J.M. Keynes a folosit în cercetarea economiei contemporane de piaţă un model economico-matematic descriptiv cu scopul de a uşura înţelegerea nivelului activităţii economice şi a relaţiilor dintre diferite variabile ale acesteia, ca rădăcină a dezechilibrelor din economia analizată.

Modelul elaborat de J.M. Keynes se compune din trei categorii de elemente, şi anume:

1. variabilele care constau fie dintr-o serie de indicatori macroeconomici (venit naţional, cerere, ofertă, consum, etc), fie din rata lor sau raportul dintre două astfel de macrocategorii (înclinaţia spre consum, eficienţa marginală a capitalului, arta dobânzii, etc.);

2. relaţiile dintre variabile redate cu ajutorul unor ecuaţii ( de definiţie şi comportamentale) şi inegalităţi, precum şi interdependenţa dintre ele redă cu ajutorul unor funcţii (funcţia ocupării, funcţia ofertei, funcţia cererii globale efective,etc.);

3. parametrul multiplicator investiţional (k) cu ajutorul căruia se exprimă gradul de intensitate a influenţei unei variabile (cheltuiala de venit) asupra altor variabile (consumul, economia, investiţia).

Legile psihologice cu ajutorul cărora explică J.M. Keynes nivelul activităţii economice şi relaţiile dintre variabilele din economie, respectiv dezechilibre economice.

J.M. Keynes se detaşează de economiştii liberali clasici prin faptul că neagă existenţa legilor naturale sau obiective care guvernează economia modernă şi contemporană. Totodată el se desparte atât de clasici cât şi de neoclasici prin faptul că respingea ideea autoechilibrării spontane a economiei de piaţă. Keynes se apropia însă de neoclasici prin faptul că în explicarea mecanismului de funcţionare a acestei economii porneşte de la sfera consumului şi de la înclinaţiile psihologice ale oamenilor. El vorbeşte despre trei legi psihologice de care depinde comportamentul economic al oamenilor şi care explică dezechilibrele din economie şi anume: a) legea psihologică fundamentală, cu reversul ei, înclinaţia marginală spre economii; b) legea imboldului spre investiţii şi c) legea preferinţei pentru lichidităţi sau valori lichide.

a) Definind legea psihologică fundamentală sau înclinaţia marginală spre consum, Keynes arată că „Psihologia colectivităţii este de aşa natură încât, atunci când se măreşte venitul global, consumul global creşte, dar nu cu aceeaşi mărime ca venitul”. Matematic, această lege este exprimată printr-o fracţie pozitivă dar

62

subunitară care indică înclinaţia marginală spre consum, dar ea poate fi exprimată şi ca înclinaţie medie spre consum, calculată pe câţiva ani.

Reversul acestei legi psihologice fundamentale este înclinaţia marginală a oamenilor spre economii în sensul că partea din venit care nu este consumată reprezintă disponibilităţile băneşti necheltuite pe care le desemnează cu termenul de economii (S) şi care pot fi exprimate fie ca o medie pe câţiva ani (S/Y), fie ca înclinaţie marginală spre economie (S) exprimată ca o fracţie pozitivă dar subunitară (s = ∆S/∆Y).

Cele doua înclinaţii psihologice sunt complementare, iar suma lor este, evident, egală cu 1 (∆C/∆Y + ∆S/∆Y = 1 c' + s = 1).

Dată fiind importanţa pe care o atribuie acestei legi psihologice fundamentale, J.M. Keynes analizează în mod amănunţit cele două faţete ale legii căutând să discearnă în cuprinsul capitolelor 8 şi 9 din „Teoria generală” complexul de factori obiectivi şi subiectivi care le condiţionează pe fiecare. Aceste aspecte vor fi dezbătute în mod amănunţit în cadrul orelor de seminar pe baza bibliografiei din opera originală a lui J.M. Keynes.

b) A doua lege psihologică, imboldul la investiţii, arată că nu toate economiile (S) se transformă în investiţii (I), deşi prin definiţie ele sunt egale (S = 1), ca deciziile investitorilor de a transforma economiile în investiţii se adoptă după criteriul maximizării profitului, ţinând seama de raportul dintre eficienţa marginală a capitalului şi rata dobânzii.

c) A treia regulă psihologică pe care o are în vedere J.M. Keynes este preferinţa pentru lichidităţi, respectiv dorinţa majorităţii oamenilor de a păstra disponibilităţile lor băneşti în formă lichidă, uşor de transformat în orice alte bunuri de care ar avea nevoie.

Raportată la gândirea economică premergătoare, concepţia lui J.M. Keynes despre economia contemporană de piaţă reprezintă o realizare de excepţie, fără a întruchipa, desigur, perfecţiunea.

Meritul principal al teoriei generale a lui Keynes îl constituie curajul de a demola dogme anacronice şi realismul cu care a cercetat aspectele cele mai neplăcute ale realităţii economice din secolul XX şi anume instabilitatea de dezechilibrele din economia ţărilor cele mai dezvoltate.

Rupând valul iluziilor „ortodoxe” tradiţionale, J.M. Keynes recunoaşte că instabilitatea este o trăsătură inerentă economiei de piaţă, legată de faptul că deciziile economice se iau pe considerente ce ţin maximizarea profitului, chiar dacă acest lucru este exprimat uneori mai voalat, folosind termenul de eficienţă.

Concretizând această idee, Keynes are meritul de a recunoaşte trei dificultăţi congenitale ale capitalismului şi anume: prezenţa cronică a şomajului, mari inegalităţi în repartiţia averilor şi a veniturilor, precum şi contradicţii puternice în sfera relaţiilor economice internaţionale, respectiv, a politicii economice externe.

Ca un rezultat al acestor dificultăţi el recunoaşte prezenta contradicţie dintre producţie şi consum, faptul că desfacerea producţiei este problematică în condiţii în care cererea efectivă (solvabilă) rămâne mereu în urma acesteia.

Analiza făcută de J.M. Keynes mecanismului de funcţionare a economiei de piaţă şi dezechilibrelor ei are însă şi părţi mai puţin clare sau chiar vulnerabile.

O primă dificultate decurge din limbajul foarte complicat, în multe privinţe diferit atât de cel liberal tradiţional, cât şi de cel eterodox, precum şi din nuanţările şi precizările pe care le aduce termenilor de la un capitol la altul sau noţiunile noi utilizate.

O altă slăbiciune este legată de ignorarea cauzelor structurale ale dezechilibrelor din economia contemporană, a deosebirilor calitative dintre

63

diferite categorii de agenţi economici (firme mici şi corporaţii gigantice), dintre diferite categorii de parteneri (agenţi individuali şi unităţi financiar-bancare etc.).

O anumită ambiguitate persistă în opera lui Keynes în legătură cu rolul factorilor subiectivi, psihologici în explicarea proceselor economice: nu este lămurită nici originea, nici ponderea factorilor subiectivi în funcţionarea economiei de piaţă, comparativ cu factorii subiectivi. În plus, se vorbeşte despre înclinaţii psihologice asemănătoare sau chiar identice, în ciuda structurii sociale foarte diferite a societăţilor naţionale din secolul nostru. Este oare riguros ştiinţific să se vorbească despre o „înclinaţie spre consum” ridicată în ţările sărace şi „o înclinare spre consum” redusă în ţările bogate, în situaţia în care în ambele categorii de ţări există grupuri sociale bogate şi grupuri sociale sărace despre care cu greu se poate afirma că au un comportament identic, „înclinaţii” similare?

Atenţia excesivă acordată consumului şi cercetării efective de mărfuri l-a determinat pe Keynes să subaprecieze importanţa producţiei şi ofertei în descrierea mecanismului de funcţionare a economiei contemporane, simplificând datele reale ale procesului realizării (vânzării) producţiei, rolul diferitelor sectoare (producţia de bunuri de consum; producţia de obiecte de lux, producţia de bunuri investiţionale) ca şi rolul inegalităţii de venit în acest proces şi în pregătirea condiţiilor pentru reluarea procesului de producţie.

Deşi are meritul de a fi preconizat studierea rolului al banilor în funcţionarea economiei moderne, analiza făcută de Keynes este departe de a fi pătruns în toate ungherele acestui factor omniprezent care sunt banii şi de a fi surprins multiplele aspecte prin care banii devin un mijloc de dezechilibrare a economiei, de deformare a dimensiunii şi rolului diferitelor fluxuri economice.

Din păcate, Keynes a fost prea încrezător în propria sa contribuţie, apreciind singur că va revoluţiona gândirea economică tradiţională, deşi ulterior, nu toţi confraţii săi au fost dispusi să recunoască această revoluţie. Totodată, el a fost nedrept cu unii dintre predecesorii săi mai îndepărtaţi sau mai apropiaţi, ale căror contribuţii substanţiale la analiza dezechilibrelor şi ciclităţii economice de piaţă le-a ignorat pe nedrept, deşi avea unele informaţii în legătură cu aceste contribuţii.

J.M. Keynes respinge liberul schimb pentru că îl consideră ineficient şi nerealist, atât la scară macroeconomică, cât şi la scară mondoeconomică.

La scară macroeconomică, liberalismul economic a dus la risipa de resurse şi capacităţi de producţie, ca urmare a dezechilibrelor, a dificultăţilor în vânzarea mărfurilor şi în efectuarea de investiţii, precum şi ca urmare a şomajului involuntar cronic.

Esecul liberului schimb la scară mondoeconomică s-a manifestat, după părerea lui Keynes, prin propagarea unor contradicţii şi conflicte care au dat naştere la o acerbă luptă pentru pieţe, transformând comerţul internaţional într-un„mijloc disperat de a menţine ocuparea mâinii de lucru în propria ţară prin forţarea vânzărilor pe pieţele externe şi restrângerea cumpărăturilor”, prin„deplasarea problemei şomajului, spre vecinul care a fost înfrânt în luptă”, culminând cu războaiele cauzate de lupta de concurenţă pentru pieţe.

Corolarul practic al criticii aduse de J.M. Keynes politicii liberului schimb l-a constituit apelul sau la intervenţia limitată a statului în economie, pentru a coordona şi controla acţiunea legilor psihologice care explicau comportamentul oamenilor, pentru a corecta neajunsurile care apar pe baza acţiunii acestor legi, pentru a susţine pe întreprinzătorii particulari şi pentru a gestiona mai raţional bunurile interne, avuţia naţională şi relaţiile cu alte ţări.

Măsurile de politică economică preconizate de J.M. Keynes pentru stimularea înclinaţiei spre consum şi a imboldului la investiţii, respectiv

64

pentru descurajarea tezaurării sterile, sunt expuse în special în capitolele 23 si 24 ale „Teoriei generale”.

În esenţă, este vorba despre două grupe de măsuri (politica veniturilor şi politica creditelor ieftine) şi de folosirea a doua pârghii economico-financiare mai importante (politica monetară şi politica fiscală).

.

8.3 Rezultatele politicii dirijiste şi locul keynesismului în gândirea economică din secolul xx

Succesul rapid şi răsunător al keynesismului în deceniile de la mijlocul secolului XX s-a datorat faptului că prin politica economică preconizată a dat răspunsuri eficiente unor probleme grave şi urgente, contribuind la relansarea economiilor occidentale după criza din anul 1929-1933.

Pe termen lung, politica economică dirijată a avut efecte mai complexe. Deşi creşterea economică a continuat mai bine de doua decenii după cel de-al doilea război mondial, fără perturbări violente, cu timpul au început să se manifeste o serie de „efecte perverse” ale acesteia. Este vorba în special de inflaţie, atât sub forma ei „târâtoare”, cât şi sub formă „galopantă” în diferite momente ale perioadei postbelice. Două cauze mai importante au contribuit la subminarea echilibrului sub forma unui complex de crize. Pe de-o parte, este vorba de creşterea caracterului şi destinaţiei investiţiilor de stat care au fost orientate spre sectorul militar, reducând considerabil efectul creator de venit şi de locuri de muncă al acestor investiţii, iar uneori transformandu-l de-a dreptul în„efect depresiv”.

Când aceste consecinţe negative au început să eclipseze avantajele iniţiale reale ale dirijismului, la graniţa dintre deceniile 7 si 8 ale secolului nostru, a luat amploare critica antidirijistă şi antikeynesistă, relansând, în prim-planul controverselor teoretice şi politice din economie, orientările de natură liberală despre care se va vorbi într-una din lecţiile viitoare („noii economisişti”, teoria economiei ofertei, neoliberalii, teoria aşteptărilor raţionale etc.).

Keynesismul se numără printre cele mai prestigioase şi răspândite teorii şi doctrine economice din secolul XX. La scurt timp după moartea lui J.M. Keynes, profesorul A.C. Pigou l-a caracterizat drept „cel mai interesant, cel mai influent şi cel mai important economist al timpului său”. P.A. Samuleson si W.D. Nordhaus îl consideră pe J.M. Keynes drept unul dintre giganţii ştiinţei economice, „un geniu multilateral care a dobândit autoritate în domenii ca matematica, filozofia şi literatura”, iar în ce priveşte gândirea lui economică, mai ales lucrarea sa „Teoria generală”, folosirii mâinii de lucru, a dobânzii şi a banilor.

Keynesismul a şocat, dar s-a şi impus în atenţia celorlalte curente de gândire economică şi mai ales a oamenilor politici şi a organizaţiilor obşteşti îndeosebi prin trei trăsături: a) recunoaşterea faptului că incertitudinea respectiv instabilitatea şi dezechilibrele de piaţă; b) sublinierea faptului că înţelegerea acestor caracteristici, precum şi a terapiei lor presupune examinarea mecanismului de funcţionare a economiei de piaţă nu numai la scară microeconomică, ci mai ales la scară macroeconomică şi c) denunţarea multor iluzii ale liberalismului şi limite ale pieţei, precum şi legitimarea intervenţiei statului contemporan în economie, respectiv dirijismul.

Teoria şi doctrina economică keynesiste se numără printre cele mai controversate componente ale gândirii economice contemporane, dar în

65

acelaşi timp, ca ele constituie unul din pilonii de bază ai tendinţei dominante din gândirea economică occidentală. În consecinţă, oricât de mult ar fi fost criticat şi chiar „trădat”, keynesismul a intrat definitiv şi irevocabil în componenţa ştiinţei economice contemporane ca temelie teoretică a realităţii denumită de specialiştii americani cu termenul de „economie mixtă”. Aceasta presupune îmbinarea, cât mai armonioasă posibilă, a iniţiativei particulare cu activitatea de sprijin şi control centralizat din partea statului, pentru o mai bună organizare (reglare) a mecanismului de ansamblu al economiei de piaţă din zilele noastre.

În aceasta situaţie este limpede, pentru orice student şi pentru orice persoană care doreşte să-şi formeze o cultură economică minimală, că nu se poate dispensa de cunoaşterea operei economice a lui J.M. Keynes sau cel puţin de cunoaşterea lucrării sale „Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a dobânzii şi a banilor”. Aceasta este una din lucrarile cheie a cărei cunoaştere uşurează considerabil înţelegerea celor mai aprinse controverse din literatura de specialitate din ultima jumătate de secol.


Test de autoevaluare nr. 81. Care au fost cauzele izbucnirii crizei economice din anul 1929?

2. Ce a scos la iveală criza economică dintre anii 1929-1933?(5 puncte)

(5 puncte)

3. Care sunt lacunele şi deficienţele paradigmei liberalismului neoclasic?(10 puncte)

4. Cum se numeşte lucrarea economică fundamentală a lui J.M. Keynes?(10 puncte)

5. Care sunt trăsăturile definitorii ale paradigmei keynesiste?

(10 puncte)

6. Elemente ale modelului matematic elaborat de J. M. Keynes.

(10 puncte)

7. Enumeraţi cele trei legi psihologice de care depinde comportamentul economic al oamenilor şi care explică dezechilibrele din economie.

(10 puncte)

8. În ce constă meritul principal al teoriei generale a lui Keynes?

(10 puncte)

9. Care sunt problemele importante pe care le-a studiat Keynes în opera sa şi care sunt schimbările majore de situaţii?

(10 puncte)

10. Care sunt efectele teoriei keynesiste pe termen lung?

(10 puncte)

11. Trăsături prin care Keynesismul a atras atenţia.

66

(10 puncte)

UNUNIITTATATEEAA 99NNeeookkeyeynneess ii smsmuull


Cuprins: pag.

U9.1. Mutaţii semnificative în gândirea economică din perioada postbelică (1945-2000) şi perspectivele ei

68

U9.2. Preocupări de dinamizare a macroanalizei keynesiste (neokeynesismul) şi de perfecţionare a politicii economice dirijiste (new- 69 economics)


Deceniile de la mijlocul secolului al XX-lea au fost marcate de audienţa crescândă a keynesismului în gândirea economică din ţările dezvoltate şi de practica intervenţiei crescânde a statului în economia tuturor categoriilor de ţări, în ciuda motivaţiilor subiective (ideologice si politice) foarte diferite de la o ţară la alta.

Terminarea celui de al doilea război mondial (1939-1945), prin înfrângerea fascismului de către forţele democratice şi prăbuşirea ulterioară a fostelor imperii coloniale au declanşat schimbări de mare anvergură în întreaga lume care au condus popoarele lumii spre noi obiective pe termen lung, pe primul plan situându-se aspiraţia spre pace şi progres general. Crearea ONU în 1945 şi ulterior a numeroaselor organizaţii cu vocaţie internaţională (UNESCO, FAO, UNCTAD, ONUDI etc.), precum şi elaborarea strategiilor naţionale şi internaţionale ale dezvoltării au exprimat aceste aspiraţii nobile cu finalitate umanistă.

Din păcate, pentru umanitate şi pentru gândirea ştiinţifică, această aspiraţie spre pace şi bunăstare a fost întunecată, timp de peste patru decenii, de tenebrele„războiului rece”, a înfruntării dintre ideologiile totalitare (comuniste, dictatoriale, militariste etc.) şi cele liberal democratice, care se excludeau reciproc, îngustând în mod artificial câmpul informaţiilor economice şi culturale veridice.

În acest context au avut loc schimbări profunde în structura şi raportul de forţe din lume, atât la scară naţională cât şi la scară mondială, ceea ce a atras după sine modificări substanţiale şi continue şi în gândirea economică.

U9.1. Mutaţii semnificative în gândirea economică din perioada postbelică (1945-2000) şi perspectivele ei

Creşterea continuă a interdependenţelor economice dintre ţările lumii, accentuate de revoluţia ştiinţifică şi tehnică din perioada postbelică, pe fondul diversificării situaţiei economice din ţările lumii şi al complicării mecanismului de ansamblu al economiei mondiale, inclusiv a relaţiilor economice internaţionale, au adus în atenţia economiştilor lumii atât o serie de probleme general valabile, cât şi unele probleme specifice diferitelor grupuri de ţări.

În funcţie de situaţia diferită din principalele grupuri de ţări ale lumii, accentul a fost pus, în fiecare caz, pe problema sau problemele considerate esenţiale pentru declanşarea progresului economico-social şi asigurarea unui echilibru sau a unei stabilităţi cât mai îndelungate.

În ţările occidentale dezvoltate şi puternic industrializate (în principal cele 24 de ţări membre ale OCDE), calificate metaforic cu denumirea de „lumea întâia”, problema economică-cheie din perioada postbelică a fost problema„creşterii economice” şi politica de intervenţie a statului în economie (dirijismul) pentru a susţine şi accelera atingerea acestui obiectiv care ar fi trebuit să permită atenuarea tensiunilor sociale prin relaxarea problemelor de repartiţie a venitului naţional între clasele şi grupurile sociale participante la activitatea economică.

În cele 14 ţări de pe globul pământesc care făceau parte din „blocul comunist”, în frunte cu URSS, calificate metaforic cu termenul de „lumea a doua”, problema economică cheie a fost considerată reorganizarea structurală a economiei pe baza proprietăţii colective (în principal, proprietatea de stat) şi conducerea ei prin intermediul planificării centralizate, sub pretextul că această formă ar permite industrializarea lor rapidă, creşterea productivităţii muncii şi sporirea belşugului de bunuri materiale şi servicii, drept condiţii pentru„desfiinţarea exploatării omului de către om” (idealul socialist) şi ridicarea continuă a bunăstării materiale şi culturale a oamenilor muncii, precum şi ca temelie a suveranităţii şi independenţei naţionale a ţărilor respective.

În cele mai multe ţări de pe globul pământesc, slab dezvoltate sau în curs de dezvoltare (peste 1000 de ţări foarte diferite ca dimensiune, structură şi potenţial economic), calificate metaforic cu termenul de „lumea a treia”, problema economică centrală a constituit-o lichidarea subdezvoltării prin diversificarea structurii economiei, mai ales industrializarea şi promovarea progresului tehnic, drept cale pentru sporirea venitului naţional, creşterea acumulării, a investiţiilor şi implicit a productivităţii muncii, ridicarea standardului de viaţă a populaţiei şi creşterea competitivităţii ţărilor respective pe piaţă mondială, sintetizate în sintagma „strategia dezvoltării”.

Schimbările continue care au avut loc în conjunctura din diversele ţări şi la scară mondială, precum şi opţiunile politico-ideologice ale guvernanţilor din diferite ţări au nuanţat specificul problematicii economice abordate în fiecare dintre acestea, contribuind la explicarea mai profundă a mutaţiilor din gândirea economică în ultima jumătate de secol şi a raportului de forţe dintre diferite megatendinţe şi curente de gândire economică, inclusiv a ariei de răspândire a diferitelor teorii, doctrine şi ideologii economice.

Sub aceste aspecte putem distinge trei etape ale gândirii economice din perioada postbelică şi anume:

a) între anii 1945-1971 accentul este pus pe reconstrucţia şi relansarea economică sub denumirea de creştere economică şi/sau dezvoltare

economică, pe fundalul teoriei keynesiste în ţările din vestul bogat şi al teoriei marxiste a producţiei lărgite în ţările din răsăritul sărac;

b) între anii 1971-1989 accentul este pus pe fenomenele de disfuncţionalitate din sistemele respective (crize ciclice şi de sistem în Vest, culminând cu criza mondială sau de structură declanşată în anii 1974/1975, şi slaba eficienţă a economiilor planificate în Est), pe fundalul accentuării controverselor ideologice şi teoretice atât între Vest (keynesism şi neoliberalism, respectiv monetarism) şi Est (marxism), cât şi în interiorul ideologiilor respective.

c) după anul 1989 , care a marcat prăbuşirea totalitarismului din fostele ţări„socialiste” sau „comuniste” , accentul a fost pus pe relansarea economică şi intensificarea liberalizării relaţiilor economice internaţionale, în condiţiile tranziţiei fostelor ţări „socialiste” de la economia planificată hipercentralizată la economia de piaţă bazată pe pluralismul formelor de proprietate la libera iniţiativă.Controversele din gândirea economică au dobândit o amploare şi o

duritate mult mai mari în perioada postbelică în comparaţie cu situaţia anterioară, atât datorită complexităţii şi gravităţii problemelor luate in discuţie, cât şi sub impactul „războiului rece”.

Globalizarea unui număr crescând de probleme economice i-au determinat pe economiştii contemporani de toate orientările să se preocupe de înnoirea metodologică şi teoretică a respectivelor curente şi doctrine economice. În acest fel ei încearcă să răspundă mai bine actualelor sfidări ale economiei adresate ştiinţei economice şi factorilor de decizie din acest domeniu. Adăugarea particulelor „neo” sau „post” , la denumirile tradiţionale ale curentelor respective din gândirea economică a fost semnalul exterior al acestor laborioase preocupări de înnoire metodologică, teoretică şi doctrinară (de exemplu: neokeynesismul, postkeynesismul, neo-neoclasicismul, neoliberalismul, neomarxismul etc.).

U9.2. Preocupări de dinamizare a macroanalizei keynesiste (neokeynesismul) şi de perfecţionare a politicii economice dirijiste (new-economics)

Adepţii şi admiratorii keynesismului l-au considerat, ca de altfel şi creatorul lui, o revoluţie în gândirea economică, atât prin contribuţia lui la analiza macroeconomică (mecanisme economice, disfuncţionalităţi şi remedii ale acestora), cât şi prin măsurile de politică economică propuse (dirijismul).

În consecinţă, majoritatea economiştilor şi a factorilor de decizie din ţările occidentale dezvoltate au considerat că doctrina economică keynesistă oferă cel mai potrivit punct de plecare în explicaţia şi înfăptuirea proceselor legate de reconstrucţia şi relansarea economică din perioada postbelică. În acest spirit au gândit şi scris autorii britanici R.F.Harrod, Joan Robinson, P.Sraffa, N. Kaldor, nordamericanii A.A. Hanses, E.Domer, L.Klein, S.Harris, francezul A.Barrere etc.

Ţinând seama de contextul istoric nou din perioada postbelică în care urma să fie aplicat şi dezvoltat keynesismul, promotorii lui au făcut şi unele remarci critice la adresa acestuia, ca şi unele propuneri de îmbunătăţire a lui. Semnalând unele inconsecvenţe ale lui J.M.Keynes faţă de liberalismul neoclasic (de exemplu, faptul că nu se poate oferi nimic în locul teoriei subiective a preţurilor, respectiv al teoriei utilităţii finale sau marginale), adepţii lui au

68

remarcat caracterul static al analizei economice keynesiste, accentul deosebit pus pe cererea efectivă de mărfuri şi pe consum, precum şi subaprecierea rolului ofertei de mărfuri şi servicii în mecanismul de funcţionare a economiei contemporane de piaţă etc.

În consecinţă, adepţii lui Keynes din perioada postbelică fac numeroase propuneri de perfecţionare şi dezvoltare atât al teoriei, cât şi ale politicii economice keynesiste. Din această cauză, ei sunt cunoscuţi sub denumirea de neokeynesişti sau adepţi ai noii ştiinţe economice (new-economics, în expresie nordamericană).Principalele îmbunătăţiri aduse de neokeynesişti teoriei economice a lui Keynes se referă la abordarea dinamică a proceselor economice (pe termen lung) şi la analiza mai profundă a producţiei, pornind de la relaţia dintre venit, consum şi economii, respectiv de la rolul investiţiilor de capital suplimentar în sporirea cheltuielilor şi creşterea ocupării mâinii de lucru. Principalul rezultat al acestui demers teoretic al neokeynesiştilor l-au constituit teoriile şi modelele de creştere economică, instrumente moderne pentru studierea condiţiilor în care pot fi sporite produsul intern brut, venitul naţional şi veniturile diferitelor grupuri sociale, cu ajutorul folosirii cât mai raţionale a fondurilor disponibile, în condiţiile oferite de revoluţia ştiinţifică şi tehnică din zilele noastre.

În timp ce neokeynesiştii britanici au pus accentul pe analiza dinamicii macroeconomice, neokeynesiştii nord americani au pus accentul pe concretizarea şi nuanţarea politicii economice de intervenţie a statului în economie în vederea stimulării şi accelerării creşterii economice, obţinând rezultate remarcabile îndeosebi în timpul administraţiei lui J.F.Kennedy. Ansamblul doctrinar care a motivat această politică economică dirijistă a fost denumit de G. Heller, J.Tobin şi S.Harris cu termenul de „new economics” (noua ştiinţă economică). O componentă importantă a acestei „noi ştiinţe economice” au constituit-o şi modelele econometrice pentru creşterea economiei SUA elaborate de L.Klein, F.Modigliani şi G.Fromm cu speranţa că ele vor ajuta la înlăturarea crizei economice, a şomajului şi inflaţiei din economia americană.



1. Ce schimbări au intervenit în perioada postbelică în diferitele tipuri de economii naţionale (dezvoltate cu economie de piaţă, socialiste şi în curs de dezvoltare) şi în economia mondială şi ce mutaţii au intervenit în gândirea economică din această perioadă?

(10 puncte)2. Care a fost problema economică-cheie în diferite decenii ale perioadei

postbelice şi în diferite categorii de ţări?(10 puncte)

3. Care au fost cele trei etape ale gândirii economice din perioada postbelică?(5 puncte)

4. Sub ce denumire sunt cunoscuţi economiştii care fac propuneri de perfecţionare şi dezvoltare atât al teoriei, cât şi ale politicii economice keynesiste?

(10 puncte)5. Care sunt principalele îmbunătăţiri aduse de neokeynesişti teoriei

economice?(10 puncte)

6. Diferenţe de opinii între neokeynesiştii britanici şi neokeynesiştii nord americani. (10 puncte)

69

UNUNIITTATATEEAA 1010PPooss ttkkeyeynneess ii smsmuull


Cuprins: pag.

U10.1. Criza neokynesismului şi dirijismului din ultima treime a secoluluiXX şi eforturile postkeynesiştilor de a se delimita de neoclasicism şi de a 71consolida teoria economică keynesistă şi dirijismul


U10. Criza neokynesismului şi dirijismului din ultima treime a secolului XX şi eforturile postkeynesiştilor de a se delimita de neoclasicism şi de a consolida teoria economică keynesistă şi dirijismul

Aplicarea în practică a doctrinei economice keynesiste în ţările occidentale dezvoltate, în special în SUA, a dat rezultate pozitive, care s-au concretizat în reducerea numărului şomerilor, creşterea economică şi expansiunea afacerilor în primele două decenii din perioada postbelică.

Cu toate acestea, neoclasicii şi neoliberalii au continuat să critice neokeynesismul şi dirijismul, reproşându-le intervenţia excesivă a statului în economie, îndeosebi politica fiscală şi deficitele bugetare crescânde. Contestarea keynesismului şi dirijismului au atins cota cea mai înaltă între anii 1965-1975 sub forma aşa numitei contrarevoluţii monetariste (M.Friedman, R.Clower şi A.Leijohnhufvud).

În aceste condiţii s-au manifestat din multiple direcţii preocupări pentru o mai bună corelare a ştiinţei economice cu probleme practice ale contemporaneităţii, pentru înnoirea metodologică şi teoretică a acesteia, pentru a discerne „sâmburele raţional” din avalanşa de critici partizane reciproce ale promotorilor principalelor doctrine economice aflate în competiţie: neoclasicismul, dirijismul, radicalismul, marxismul, etc. Generaţiile mai tinere de adepţi ai gândirii economice a lui J.M.Keynes au recunoscut valabilitatea unor critici şi anumite fisuri în gândirea maestrului, semnalând, în acelaşi timp, cu argumente demne de luat în seamă, numeroase fisuri teoretice ale adversarilor lui. Pentru a se delimita de ceilalti protagonişti ai controverselor ideologice din ştiinţa economică actuală, ei s-au denumit cu termenul de postkeynesişti.

Termenul de postkeynesism are o dublă semnificaţie: cronologică şi principal - metodologică. În accepţiunea sa cea mai generală, postkeynesismul se referea (cronologic) la toţi economiştii occidentali de orientare convenţională

70

(adepţii „sintezei neoclasice”) care au urmat lui J.M. Keynes (după 1946). În accepţiunea sa mai restrânsă, dar mai exactă, postkeynesismul se referă la acei economişti occidentali care se consideră adepţii lui Keynes, fără a se limita la ideile lui, ci dimpotrivă, urmărind atât extinderea ariei de probleme economice cercetate (pe lângă cele de macroanaliză), cât şi a izvoarelor de informaţie (altele decât opera lui J.M. Keynes). În locul termenului de „neokeynesism” (care sugerează absolutizarea sau cel puţin preponderenţa metodologiei şi teoriei lui Keynes) ei preferă termenul de „postkeynesism” (care arată în mod expres că, alături de opera lui J.M. Keynes ei preţuiesc la fel de mult şi alte surse de inspiraţie, printre care: ideile economistului polonez de formaţie marxistă M.Kalecki, ale economistei britanice Joan Robinson, ale economistului italian P.Sraffa şi, prin intermediul lui, unele idei ale lui D.Ricardo, ca şi unele idei pornind de la gânditorii radicali eterodocşi, instituţionalişti etc.)

Printre reprezentanţii cei mai de seamă ai postkeynesismului amintim pe: P.Sraffa, J.Robinson, J.Eatwell, S.A.Eichner, S.Weintraub, J.A.Kregel, G.C.Harcourt, L.L.Pasintetti, A.Barrere, A.Angelopoulos etc.

Dacă reprezentanţii „sintezei neoclasice”, respectiv ai gândirii economice convenţionale dintre ţările occidentale dezvoltate, considerau keynesismul compatibil cu neoclasicismul, reprezentanţii postkeynesismului susţin incompatibilitatea dintre macroanaliza keynesistă şi microanaliza neoclasică (marginalistă). Tocmai din această cauză ei consideră necesară reconstrucţia teoriei macroeconomice prin asimilarea contribuţiilor teoretice privind disfuncţionalităţile economiei contemporane de piaţă indiferent de orientare ideologică a promotorilor acestor analize. Totodată, aceasta presupune extinderea analizei teoretice şi la alte probleme ignorate sau ocolite de J.M.Keynes, printre care problema structurilor sociale din economia de piaţă, rolul diferitelor instituţii în funcţionarea ei, problemele repartiţiei venitului naţional, ale comerţului internaţional etc.

Pentru a înţelege natura, esenţa şi particularităţile postkeynesismului în comparaţie cu alte curente şi doctrine concurente din zilele noastre, ni se par utile cel puţin patru aspecte majore ale contribuţiei gânditorilor care aderă la această formă de teorie şi la politica economică dirijistă:

a) Concepţia lui P.Sraffa (1898-1983) despre preţuri şi venituri expusă în lucrarea „Producţia de mărfuri cu ajutorul mărfurilor” (1960).

b) Mai modeşti decât Keynes, postkeynesiştii recunosc că paradigma lor este încă insuficient precizată, că este abia în proces de formare; cu toate acestea, deosebirile faţă de neoclasicism şi noutăţile faţă de keynesism sunt pe deplin perceptibile. Mai realişti decât Keynes, postkeynesiştii susţin că aria investigaţiilor economice trebuie considerabil lărgită, nu numai prin extinderea ei la micro mondoanaliză, insuficient tratate de către Keynes, ci chiar în domeniul predilect al acestuia -macroanaliza-, prin abordarea unor aspecte ocolite sau minimalizate de el, prin care rolul instituţiilor financiar-bancare, structurile sociale şi implicaţiile lor economice, problemele repartiţiei venitului naţional problema inflaţiei şi a cheltuielilor militare, rolul marilor corporaţii etc. Delimitându-se în mod categoric de liberalii neoclasici, postkeynesiştii critică scopului teoriilor neoclasice şi calitatea informaţiei pe care se bazează ele, concluziilor acestora în probleme de macroanaliză, dinamică economică şi comerţ internaţional, reafirmând opţiunea postkeynesiştilor pentru dirijism, pentru sprijinul acordat de stat agenţilor economici particulari. În timp ce neoclasicii pun accentul pe elaborarea de modele abstracte (creaţii mentale) ca instrumente de optimizare a comportamentului agenţilor economici, postkeynesiştii consideră că scopul teoriei lor este să explice lumea reală, observabilă empiric. În timp ce

71

72

neoclasicii pretind că toate informaţiile economice sunt adecvate şi toate fenomenele economice sunt previzibile, postkeynesiştii susţin că numai trecutul este recunoscut, iar viitorul rămâne incert. Postkeynesiştii resping microanaliza neoclasică, bazată pe teoria utilităţii marginale, întrucât este construită pe o temelie nerealistă (ipoteza pieţei cu concurenţă perfectă) şi propun reconstruirea microanalizei în funcţie de concurenţa imperfectă, cu puternice elemente de monopol şi oligopol, şi cu ajutorul metodologiei neoricardiene (pe linia citată de P.Sraffa). În timp ce neoclasicii explică veniturile ca un rezultat mecanic al productivităţii marginale a factorilor de producţie, postkeynesiştii susţin că repartiţia venitului naţional este determinată de factorii instituţionali, fiind supusă unor manipulări politice, şi fac deosebiri între două feluri de venituri: reziduale (profitul) şi contractuale sau nereziduale (salarii şi renta funciară), precizând că raportul dintre ele şi modificarea lui influenţează considerabil întregul mecanism economic.

c) Postkeynesistul francez Alain Barrèrre în lucrarea intitulată„Dezechilibre economice şi contrarevoluţie keynesistă. Keynes: a doua lectură” (1979), atrage atenţia asupra cunoaşterii incomplete şi defectuase a doctrinei economice keynesiste din partea multor specialişti contemporani, inclusiv monetariştii, ceea ce complică în mod inutil actualele controverse doctrinare, multe dintre ele izvorând din necunoaşterea, proasta cunoaştere sau simplificarea şi vulgarizarea keynesismului. Soluţia pentru evitarea acestor neajunsuri ar consta, pe de o parte, în recitirea cu atenţie a operei originale a lui Keynes pentru a reţine în mod corect ceea ce a spus acesta cu adevărat, iar pe de altă parte, în preluarea din opera lui Keynes a ideilor care continuă să fie valabile şi în condiţiile actuale, împreună cu idei juste din opera altor gânditori („transkeynesismul”).

d) Pe linia folosirii creatoare a ideilor perene din opera economică a lui J.M.Keynes, numeroşi postkeynesişti au manifestat preocuparea de a aplica principiile keynesiste ale sprijinirii de către stat a iniţiativelor particulare şi în domeniul relaţiilor economice internaţionale, în vederea reducerii şomajului şi a stimulării dezvoltării ţărilor în curs de dezvoltare, ca o componentă a dezvoltării economico-sociale generale a planetei noastre. Este semnificativă, în acest sens, lucrarea economistului grec Angelos Angelopoulos intitulată „Un plan mondial pentru ocuparea forţei de muncă. Pentru un keynesian la scară internaţională”, în care se arată importanţa reducerii generale a cheltuielilor militare şi a datoriei externe a ţărilor în curs de dezvoltare, rolul ajutorului financiar extern şi al transferului de tehnologie pentru aceste ţări, respectiv al investiţiilor de capital din ţările dezvoltate pentru a declanşa un reviriment substanţial în creşterea economică la scară mondială şi a stimula dezvoltarea relaţiilor economice internaţionale între ţările sărace şi ţările bogate într-un cadru nou, mai stimulativ pentru ţările sărace, capabil să ducă, în perspectivă istorică la o nouă ordine economică internaţională.

Demersul teoretic şi metodologic al postkeynesiştilor, criticile lor aduse gândirii economice sunt demne de luat în seamă, dar consecinţele lor pozitive un sunt suficient de vizibile pe termen scurt. Punerea în valoare a acestor preocupări teoretice şi practice a devenit mai dificilă în prezent datorită schimbării de direcţie a gândirii economice contemporane, ca urmare a afirmării impetuase a neoclasicismului şi neoliberalismului din literatura de specialitate după prăbuşirea sistemelor totalitare din fostele ţări socialiste şi tranziţia acestora spre economia de piaţă, având drept ghid teoretic tocmai liberalismul cu marea lui varietate de nuanţe atât din trecutul mai îndepărtat (liberalismul clasic), cât şi din trecutul mai apropiat (liberalismul neoclasic, monetarismul, liberalismul vest-german, sau ordoliberalismul, ultraliberalismul etc.)

73



7. Ce schimbări au intervenit în perioada postbelică în diferitele tipuri de economii naţionale (dezvoltate cu economie de piaţă, socialiste şi în curs de dezvoltare) şi în economia mondială şi ce mutaţii au intervenit în gândirea economică din această perioadă?

(10 puncte)8. Care a fost problema economică-cheie în diferite decenii ale perioadei

postbelice şi în diferite categorii de ţări?(10 puncte)

9. Care au fost cele trei etape ale gândirii economice din perioada postbelică?(5 puncte)

10. Sub ce denumire sunt cunoscuţi economiştii care fac propuneri de perfecţionare şi dezvoltare atât al teoriei, cât şi ale politicii economice keynesiste?

(10 puncte)

11. Care sunt principalele îmbunătăţiri aduse de neokeynesişti teoriei economice?

(10 puncte)

12. Diferenţe de opinii între neokeynesiştii britanici şi neokeynesiştii nord americani.

(10 puncte)

13. În ce constă contrarevoluţia monetaristă?

(10 puncte)

14. Reprezentanţi de seamă ai postkeynesismului.

(5 puncte)

15. Care au fost contribuţile gânditorilor postkeynesişti la politica economică dirijistă?

(10 puncte)

16. Ce importanţă are lucrarea lui P.Sraffa „Producţia de mărfuri cu ajutorul mărfurilor”?

(10 puncte)

17. În ce constă planul lui Angelo Angelopoulos de aplicare a postkeynesismului la scară mondială?

(10 puncte)

UNUNIITTATATEEAA 1111NNeeoocc llaass iicc ii smsmuull


Cuprins: pag.

U11.1. Metamorfoze ale liberalismului neoclasic în perioada interbelică şila începutul perioadei postbelice

75


U11.1. Metamorfoze ale liberalismului neoclasic în perioada interbelică şi la începutul perioadei postbelice

Noile realităţi ale perioadei interbelice i-au pus pe reprezentanţii liberalismului neoclasic în faţa unor probleme deosebit de complexe pentru care nu erau pregătiţi să răspundă rapid şi convingător. O asemenea situaţie nu putea fi însă acceptată cu uşurinţă (cu atât mai mult cu cât mulţi dintre aceştia erau laureaţi ai premiului Nobel pentru economie) şi prin urmare, ei au acţionat în sensul adaptării la noile provocări.

Adaptarea liberalilor neoclasici la situaţia nouă din perioada interbelică şi apoi la începutul perioadei postbelice a fost un imperativ care decurgea atât din gravitatea faptelor pe care ei nu le-au putut observa şi, cu atât mai puţin, prevedea, cât şi din amplificarea criticilor care le-au fost adresate de oponenţi, în special de keynesişti, radicali şi marxişti.

Prima lor reacţie în acest sens a constat într-o încercare de examinare autocritică a propriei paradigme. Aceasta i-a condus spre concluzia că au acceptat cu prea multă uşurinţă ideea pasivităţii statului (principiul „laissez-faire”) de la predecesorii lor, liberalii clasici sau manchesterieni, acuzându-i, pe această bază, de lipsă de maturitate. În al doilea rând, ei au recunoscut excesul lor de subiectivitate în analiza economică, importanţa exagerată acordată psihologiei şi comportamentului individual al agenţilor economici, precum şi aversiunea lor faţă de informaţiile concrete, faţă de studiul istoric al economiei.

Ca răspuns la sfidările venite din partea practicii sociale şi a controverselor doctrinare ale timpului respectiv, din sânul gândirii economice liberale neoclasice au pornit mai multe mişcări de adaptare la cerinţele realităţii printre care:

a) preocuparea unor gânditori neomarginalişti de perfecţionare a calculului economic raţional, având ca rezultat crearea unei noi discipline de graniţă, econometria, spre sfârşitul deceniului trei al secolului XX, la care au contribuit în special R. Frisch, I. Fischer şi Fr. Divisia;

b) efortul neoliberalilor germani, în frunte cu Walter Eucken (1891-1950), cunoscuţi şi sub denumirea de „ordoliberali”, de a depăşi „războiul” steril al metodelor (inducţie sau deducţie, istorie sau teorie, etc.), propunând ca verigă de legătură, între metodologia şcolii neoclasice şi a celei istorice, studiul morfologiei sau al structurii diferitelor sisteme economice, iar ca obiectiv practic făurirea economiei sociale de piaţă;

c) combaterea vehementă a proprietăţii colective şi a intervenţiei excesive a statului în economie, respectiv a dirijismului şi a planificării centralizate de către publiciştii ultraliberali, mai ales F.A. Hayek şi L. Von Mises, invocând ca argument pericolul încălcării drepturilor democratice ale individului;

d) combaterea ideii pasivităţii statului liberal în cadrul Colocviului W. Lippmann, ţinut la Paris în anul 1938, propunând activizarea statului contemporan în direcţia înfăptuirii unei concurenţe loiale, fără ca acesta să intervină însă în procesul formării libere a preţurilor pe baza mecanismului pieţei.Cei mai reprezentativi gânditori neoclasici şi neoliberali de la mijlocul

secolului XX au fost: F.A. Hayek, L. Van Mises, W. Euken, W. Ropke, L. Erhard în Austria şi Germania; L. Robbins şi J. Hicks în Marea Britanie; Şcoala de la Chicago în frunte cu Milton Friedman, iar mai recent G. Becker în SUA;J. Rueff şi M. Allais în Franţa; U. Papi şi L. Einaudi în Italia, etc. Economistul american de origine română Anghel N. Rugină se încadrează, de asemenea, în acest curent de gândire economică.

Laureat al Premiului Nobel pentru economie din anul 1974, Friedrich A. Hayek s-a format ca cercetător şi profesor universitar în spiritul ideilor Şcolii psihologice de la Viena, denumită şi Şcoala austriacă. Predând cursuri de ştiinţe economice şi politice în mai multe ţări (Austria, Germania, Anglia, SUA), Hayek a avut avantajul de a cunoaşte direct realitatea în gândirea economică din aceste ţări, ceea ce i-a uşurat munca de elaborare teoretică. Pe plan politic, Hayek a fost un ultraliberal.

Rezultatele investigaţiilor sale s-au materializat într-o vastă operă scrisă (1931-1979), acoperind domenii foarte diverse ale ştiinţelor sociale, de la economie politică şi sociologie la politică şi filozofie, inclusiv epistemologie. Cea mai cunoscută lucrare a sa este „Calea spre servitute”.

Sinteze concepţiei neoliberale a lui Friedrich A. Hayek despre societate şi economia ei, în condiţii de libertate şi legalitate, este cuprinsă într-o suită de trei lucrări recente publicate sub genericul „Lege, legislaţie şi libertate” în intervalul 1973-1979.

Concepţia lui F.A. Hayek despre societate şi economia ei se deosebeşte atât de liberalismul clasic, care credea în existenţa unei „ordini naturale”, cât şi de gânditorii contemporani care vor să folosească în studiul fenomenelor sociale metode împrumutate din ştiinţele naturii. Combătând scientismul contemporan, F.A.Hayek reproşează specialiştilor în ştiinţe sociale fărâmiţarea excesivă a obiectului lor de studiu, diviziunea excesivă a muncii de cercetare în acest domeniu, specializarea exagerată, având drept consecinţă negativă nesocotirea legăturilor care există în realitate între economie, drept, societate, cultură, ştiinţă, le reproşează deci cunoaşterea parţială a obiectului studiat.

În centrul preocupărilor lui F.A. Hayek stau principiile şi logica unei civilizaţii a libertăţii.

Lucrările lui F.A. Hayek pun în discuţie numeroase probleme de interes real şi avertizează împotriva unor greşeli şi efecte negative ale unor măsuri unilaterale de politică economică. Ele constituie o pledoarie elocventă pentru

libertate şi iniţiativă creatoare în economie.Criticând orientările antiliberale din gândirea economică, el nu ţine seama

însă, în suficientă măsură, de condiţiile istorice reale ale economiei contemporane de piaţă, comparativ cu mecanismele ei mai simple de pe timpul lui A. Smith şi cu modelul mintal al acestor mecanisme.

În aceste condiţii, din lucrările sale răzbate o notă de idealizare a mecanismului pieţei şi preţurilor, respectiv de simplificare a fizionomiei reale a economiei contemporane, subapreciind performanţele metodologice şi teoretice ale unor gânditori de orientare antiliberală, ocolind sau subapreciind unele probleme economice contemporane de mare complexitate şi gravitate care au slabe şanse să fie rezolvate cu ajutorul mecanismelor spontane la nivel macroeconomic, cum ar fi, de exemplu, subdezvoltarea, subnutriţia multor milioane de oameni, cauzele şi implicaţiile războaielor şi ale cursei înarmărilor, poluarea mediului ambiant, etc.



1. Care au fost mişcările de adaptare la cerinţele realităţii pornite din sânul gândirii economice liberale neoclasice?

(10 puncte)2. Reprezentanţi ai gândirii neoclasice şi neoliberale.

(10 puncte)

3. Cum este privită în concepţia lui Hayek societatea şi economia, faţă de concepţia liberalismului economic clasic?

(10 puncte)

4. Ce subapreciază Hayek în lucrările sale?

(10 puncte)

UNUNIITTATATEEAA 1212NNeeoo ll iibeberralal ii smsmuull ccoonntteemmpoporraann


Cuprins: pag.

U12.1 Şcoala de la Chicago şi dezvoltarea gândirii economice neoliberale 78

U12.2. Contrarevoluţia monetaristă şi revigorarea neoclasicismului şi neoliberalismului după anul 1965

79


U12.1. Şcoala de la Chicago şi dezvoltarea gândirii economice neoliberale

Înfiinţată de F. Knight (1885-1973) în perioada interbelică, apoi condusă de H. Simons şi M. Friedman, Şcoala de la Chicago reuneşte o serie de economişti de orientare liberală, respectiv neoliberală (F.A. Hayek, G. Stigler, etc.) care s-au opus în mod sistematic dirijismului, respingând categoric ideea socialismului, radicalismului şi marxismului.

În perioada postbelică, şeful Şcolii de la Chicago a devenit M. Friedman, denumit şi „Adam Smith al secolului nostru”. El are contribuţii însemnate în domeniul metodologiei cercetării economice, în apărarea economiei contemporane de piaţă ca suport al libertăţii de alegere şi al suveranităţii consumatorului, dar mai ales în probleme monetare teoretice şi practice, de istoria preţurilor, precum şi în domeniul microanalizei.

Profesor de ştiinţe economice la Universitatea din Chicago, iar acum cercetător în cadrul Institutului Hoover din SUA, Friedman a publicat 26 de cărţi şi peste 200 de studii, primind în anul 1976 Premiul Nobel pentru economie.

Dintre lucrările lui mai reprezentative amintim: „Eseuri în ştiinţa economică pozitivă” (1953), „Capitalism şi libertate” (1962), „Libertatea de a alege” (1979-1980), precum şi cu prilejul decernării Premiului Nobel pentru economie „Inflaţie şi şomaj” (1976).

După aprecierea sa, valoarea cognitivă a unei teorii economice depinde de capacitatea ei previzională, de confirmarea ei ulterioară de către mersul evenimentelor şi nu de coerenţa ei logică sau de realismul premiselor ei.

Un instrument util folosit atât în teoria economică „pozitivă” cât şi în economia normativă îl constituie modelele economico-matematice. M. Friedman se îndoieşte de utilitatea modelelor complicate, globale şi econometrice, propunând, în schimb, folosirea unor modele empirice, pe scară mai redusă, care permit previziuni realiste.

Spre deosebire de J. M. Keynes, care considera că principalul pericol pentru stabilitatea economiei îl constituia şomajul, M. Friedman este de părere că pericolul principal pentru aceasta derivă din creşterea inflaţiei.

Spre deosebire de F.A. Hayek, care respingea categoric orice formă de politică macroeconomică, M. Friedman susţine necesitatea unei politici macroeconomice ca factor echilibrant şi stimulator al eficienţei şi creşterii economice, deşi în principiu, este apărătorul liberului schimb şi adversarul intervenţiei statului în economie (al „mâinii vizibile” a statului), aşa cum a demonstrat în lucrarea sa „Capitalismul şi libertatea” (1962).

Conţinutul politicii monetare preconizată de monetarişti în frunte cu M. Friedman este combaterea inflaţiei şi asigurarea stabilităţii preţurilor, considerând nu numai justificat, ci şi util şomajul. În legătură cu aceasta, acesta a introdus noţiunea de „rată naturală a şomajului” în sensul că, până la un anumit punct, şomajul este urmarea firească a mecanismului pieţei, având consecinţe pozitive pentru aceasta şi deci trebuie considerat ca ceva normal şi nu ca un prilej de îngrijorare, aşa cum le pare dirijiştilor şi şomerilor înşişi.

Caracteristica politicii economice preconizată de monetarişti o constituie preocuparea de a consacra o regulă generală în legătură cu politica monetară şi nu de preconiza şi justifica diferite măsuri de direcţionare ale statului în acest domeniu.

În principiu, monetariştii consideră că politica monetară este principalul instrument pentru „acordul fin” al economiei, pentru echilibrarea ei în cazul în care scad investiţiile şi exporturile, deci creşte şomajul.

Cu toate acestea, ei nu propun măsuri direcţionare ale statului, cum fac de exemplu neokeynesiştii (politica „stop and go”), ci propun o regulă general- valabilă şi anume, sporirea anuală constantă a masei monetare cu o rată fixă (3-5%) şi menţinerea acestei reguli în orice împrejurări, având în vedere că aceasta ar fi, cu aproximaţie, rata anuală de creştere a PNB potenţial.

U12.2 Contrarevoluţia monetaristă şi revigorarea neoclasicismului şi neoliberalismului după anul 1965

Evoluţia economiilor de piaţă în perioada postbelică şi controversele teoretice care au însoţit-o au demonstrat că „revoluţia keynesistă” nu a însemnat o ruptură totală de gândirea economică neoclasică din ţările occidentale, permiţând diferitelor ei eşaloane (curente) să adopte o atitudine relativ diferită faţă de keynesism şi dirijism, ţinând seama şi de statutul acestora în diferite etape ale perioadei postbelice.

În primele două decenii ale perioadei postbelice, anumiţi reprezentanţi ai„ortodoxiei” neoclasice (îndeosebi P.A. Samuelson) au încercat să atenueze„ruptura” creată de J.M. Keynes şi să demonstreze deplina compatibilitate dintre liberalism şi dirijism într-o „economie mixtă”. Ei au încercat să legitimeze, în egală măsură, cele două compartimente complementare ale ştiinţei economice convenţionale contemporane (microanaliza neoclasică şi macroanaliza keynesistă), ca şi cele două tipuri de politică economică (libertatea agenţilor economici individuali şi intervenţia statului pentru corectarea unor imperfecţiuni ale pieţei din economiile contemporane de piaţă).

Urmărind să anihileze sau măcar să diminueze prestigiul şi urmările„revoluţiei keynesiste”, neoliberalii au lansat o „contrarevoluţie monetaristă” menită să dea o explicaţie neoclasică şi problemelor puse în discuţie de Keynes. Ei au urmărit, totodată, să minimalizeze contribuţia teoretică a lui J.M. Keynes,

79

contestând „revoluţia” pe care acesta pretindea că a înfăptuit-o în ştiinţa economică, prezentând teoria lui macroeconomică drept o variantă a neoclasicismului. În acest context, unii dintre respectivii economişti s-au autodenumit „neokeynesişti”, deşi în fond, ei erau antikeynesişti, respectiv pseudokeynesişti („bastard keynesians”).

Elementul comun în teoria monetaristă şi teoria keynesistă despre dezechilibrele (crizele) economice îi constituie banii. Deosebirea dintre ei constă în faptul că, în timp ce J.M. Keynes explică dezechilibrele printr-un complex de factori de natură obiectivă şi subiectivă, ale căror efecte se concentrează în insuficienţa cererii efective de mărfuri pe piaţă, monetariştii le explică numai în funcţie de cantitatea necorespunzătoare de bani pe piaţă, negând toate celelalte cauze de natură funcţională şi structurală. În timp ce Keynes a explicat dezechilibrele economice ţinând seama de dereglările care au loc în toate sferele economiei şi de contribuţia banilor la naşterea şi amplificarea acestor dereglări, monetariştii se limitează numai la dezechilibre din domeniul comerţului şi la rolul banilor ca mijloc al schimbului.

Teoria aşteptărilor sau anticipărilor raţionale („ratex” sau „rem” – rational expectations macroeconomics) este o variantă recentă a economiei politice liberale neoclasice, desprinsă din curentul monetarist (neoliberal), iniţiată de economiştii nordamericani R. Lucas (Chicago), Th. Sargent (Stanford), W. Wallance (Minnesota) şi R. Barro (Harvard).

Respingând keynesismul şi dirijismul, care n-au reuşit să asigure stabilitatea şi prosperitatea economiei pe termen lung, adepţii acestei teorii consideră că deciziile în economie trebuie luate în mod individual şi că pe baza macanismului pieţei se pot rezolva cel mai bine problemele economiei contemporane, în mod spontan, fără intervenţia statului.

Cele două postulate de bază pe care este constituită teoria „ratex” sunt:1. indivizii cunosc şi folosesc toate informaţiile şi teoriile economice pe care

se întemeiază măsurile de politică economică, astfel încât ei pot să ia decizii economice eficiente, fiind pe deplin informaţi şi capabili să cântărească în mod corect consecinţele măsurilor luate de către stat şi a promisiunilor, de multe ori neonorate de oamenii politici;

2. aceştia susţin flexibilitatea preţurilor şi a salariilor, deci capacitatea rapidă a acestora de a se adapta la schimbări, asigurând echilibrul dintre cererea şi oferta de mărfuri, considerând deci că toate felurile de piaţă s-ar găsi în echilibru.

Încurajaţi şi de „contrarevoluţia monetaristă” ca şi de extinderea teoriei„anticipărilor raţionale” din SUA, o serie de economişti francezi au contribuit în decursul anilor 1970 şi 1980 la reafirmarea validităţii teoretice şi a utilităţii practice a „economics-ului”, readucând în atenţia opiniei publice importanţa pieţei şi a mecanismului preţurilor pentru soluţionarea eficientă a problemelor economice de la sfârşitul mileniului al doilea. Reprezentativă pentru această mişcare de idei recentă din domeniul gândirii economice este publicarea lucrării„Economica regăsită. Vechi critici şi noi analize” (Paris, 1977), sub conducerea economiştilor francezi J.J. Rosa şi F. Aftalion.

Ideea de bază a acestor autori constă în faptul că ştiinţa economică tradiţională (convenţională), deci „economics-ul” nu este depăşită, cum sugerează criticii radicali, ci este „insuficient cunoscută şi subutilizată” de către practicieni. În plus, multe dintre criticile formulate de adepţii „anti-economics”- ului sunt fără obiect deoarece, în ultimele două decenii, economia convenţională (neoclasică) a înregistrat progrese prin depăşirea problematicii economice tradiţionale şi abordarea unor probleme noi, aflate la graniţa dintre economie, politică, sociologie, psihologie, etc.

80



1. Cine a fost şeful Şcolii de la Chicago?

2. Care au fost lucrările semnificative ale lui M. Friedman?

(5 puncte)

(10 puncte)

3. Deosebiri de concepţii între M. Friedman, pe de o parte, şi Keynes, Hayek, pe de altă parte.

(10 puncte)

4. Care este conţinutul politicii monetare preconizată de monetarişti?

(10 puncte)

5. Care este regula general-valabilă propusă de monetarişti în legătură cu politica menetară?

(10 puncte)

6. De către cine a fost iniţiată teoria aşteptărilor sau anticipărilor raţionale?(10 puncte)

7. Care este ideea de bază a teoriei anticipărilor raţionale?

(5 puncte)

8. Care sunt cele două postulate de bază pe care este constituită teoria „ratex”?(5 puncte)

UNUNIITTATATEEAA 1313GâGânndd ii rreeaa ececoonnoommiiccăă dindin RRoommaanniiaa ppaannaa lala 18518599


Cuprins: pag.

U13.1 Gândirea economică din România până la 1859 82


U9.1 Gândirea economică din România până la 1859

Începuturile procesului de formare a gândirii economice din România se plasează mai ales în primele referiri la viaţa economică exprimate de clerici şi cărturari ai vremii în pravile, hrisoave şi cronici.

Una din primele şi cele mai importante reacţii în domeniul culturii spirituale a reprezentat-o umanismul: în al său „Compedium Juriscivilis”, Johan Honterus a formulat numeroase idei teoretice şi orientări practice îndreptate împotriva dreptului feudal. Marele cărturar moldovean Dimitrie Cantemir a exprimat în operele sale, (mai cu seamă în „Descriptio Moldaviae”), o serie de reflecţii asupra unor probleme economice importante înscriindu-l pe marele om de cultură în cadrul curentului mercantilist.

Printre problemele mai importante la care s-a referit D. Cantemir menţionăm: originea marii proprietăţi funciare feudale, raporturile antagoniste dintre ţărani şi boieri, politica fiscala arbitrară a statului feudal, înrobitoare pentru ţărani, rolul de frână al dominaţiei turceşti pentru economia ţărilor române prin tributul greu care trebuia plătit, precum şi importanţa economiei băneşti şi a comerţului exterior pentru sporirea rezervei de bani şi metale preţioase a ţării.

Odată cu epoca modernă, încă de la începuturile acesteia s-a intensificat procesul de dezvoltare a economiei de schimb. Odată cu acesta, s-a dezvoltat în mod corespunzător şi gândirea economică, remarcându-se prin contribuţii notabile: Nicolae Bălcescu, Ion Ionescu de la Brad, Simion Bărnuţiu, Mihail Kogălniceanu, Dionisie Pop Marţian, George Bariţiu, etc. Prin ideile multora dintre aceştia au fost fundamentate programele revoluţiei de la 1848 din ţările Române, pe primul plan aflându-se: desfiinţarea iobăgiei, eliberarea şi împroprietărirea ţăranilor iar ceva mai târziu problema dezvoltării industriei şi în general a economiei naţionale.

Nicolae Bălcescu a formulat o concepţie unitară asupra dezvoltării economico-sociale în ţările Române, iar prin lucrarea „Question économique des Principautés Danubiennes”, publicată în anul 1850 în Franţa, se înscrie cu idei economice importante şi pe plan internaţional.

Ion Ionescu de la Brad – agronom şi economist totodată, om de mare cultură şi prieten apropiat al lui Bălcescu şi-a consacrat întreaga viaţă „progresului economic în general şi al agriculturii în special”.

Dionisie Pop Marţian a fost considerat iniţiatorul şcolii economice protecţioniste şi al unui curent de gândire favorabil dezvoltării industriei în ţara noastră. În lucrarea „Economia socială” ca şi în cele două reviste înfiinţate de el („Analele economice” şi „Analele statistice”) a pus bazele „doctrinei intereselor materiale ale societăţii româneşti” în activitatea sa conducându-se după principiul emancipării economice a naţiunii.

George Bariţiu, cunoscut îndeosebi ca om politic şi publicist, a fost totodată şi unul dintre cei mai mari economişti transilvăneni, subliniind în lucrările sale că „ştiinţa economiei naţionale” trebuie „ţinută în mare onoare” întrucât dacă este „bine cunoscută şi aplicată, contribuie la sporirea avuţiei naţionale”.

George Bariţiu s-a inspirat din lucrările lui François Quesnay, Adam Smith, Jean Baptiste Say ş.a. pe care îi numea „cei mai renumiţi economişti ai Europei”.

Unirea Moldovei cu Muntenia de la 1859, înfăptuirea reformei agrare (1864) şi cucerirea independenţei de stat (1877) sunt evenimente ce au jucat un rol esenţial în dezvoltarea economico-socială a României. În noile condiţii se cereau rezolvate numeroase probleme cu privire la căile şi modalităţile de realizare a progresului economico-social, reflectate în principalele curente de gândire economică ale timpului: gândirea economică a marii boierimi, gândirea economică democratică şi revoluţionară gândirea economică liberală, gândirea economică socialist-utopică .

Principala expresie a gândirii economice a marii boierimi au constituit-o„regulamentele organice” (1831,1832), adoptate în timpul prezenţei armatelor ruseşti pe teritoriul principatelor române, precum şi atitudinea ostilă prefacerilor democratice din aceste ţări adoptată de reprezentanţii marii boierimi în „Comisia proprietăţii” (1848) şi în „divanurile ad-hoc” dinainte de 1859. Treptat s-a creat o anumită breşă între gruparea ultraconservatoare a marilor boieri şi gruparea mai liberală.

Gândirea economică democratică şi revoluţionară susţinea idei economice mai radicale şi era mai aproape de interesele ţărănimii asuprite din feudalism, fiind reprezentată de către cărturari şi oameni politici ca Nicolae Bălcescu, Avram Iancu, Eftimie Murgu, care se aflau în fruntea mişcării revoluţionare din 1848 în Ţara Romnească, Transilvania şi Banat

Liberalismul economic din acea perioadă exprima interesele burgheziei comerciale şi industriale în plin proces de constituire şi dezvoltare şi care împărtăşea majoritatea obiectivelor susţinute de gânditorii democraţi, cu care erau aliaţi pe plan politic sub denumirea de „partida naţională”, dar de care se deosebeau mai ales sub aspect tactic, preferând reformele în sens liberal, în timp ce democraţii preconizau revoluţia populară antifeudală. Cei mai cunoscuţi reprezentanţi ai gândirii economice liberale din această perioadă au fost: M. Kogălniceanu, Al. I. Ciza, G. Bariţiu, I.C. Brătianu, C. A. Rosetti, D. P. Marţian etc.

Gândirea economică socialist-utopică, reprezentată în special de Teodor Diamant, care aducea în discuţie o parte din problematica socialiştilor utopici francezi (îndeosebi Ch. Fourier) privind situaţia şi suferinţele muncitorilor salariaţi, încercând să adapteze aceste idei problemelor concrete din ţările române legate de trecerea de la feudalism la capitalism.

Bazele învăţământului economic în România au fost puse în secolul al XIX-lea. Astfel, în anul 1843, cursul de economie politică, introdus obligatoriu la Academia Mihăileană, va fi deschis de către Ion Ghica. Un rol deosebit de important în introducerea în învăţământul românesc a acestei discipline, l-au avut reformele lui Al. I. Cuza. La facultăţile de drept ale primelor două universităţi înfiinţate la noi în ţară (cea de la Iaşi- 1860 şi Bucureşti- 1864) se predau cursuri de economie politică, iar la Şcoala Centrală de Agricultură şi Silvicultură, Ion Ionescu de la Brad preda un curs de economie, finanţe şi veniturile statului.


1. Probleme importante la care s-a referit Dimitrie Cantemir în opera sa.(10 puncte)

Timp de lucru :10 minPunctaj 50p

2. Care a fost principala lucrare a lui Nicolae Bălcescu?(10 puncte)

3. Care au fost principalele curente de gândire economică în epoca studiată şi prin ce s-a caracterizat fiecare?

(20 puncte)

4. Care sunt curentele de gândire economică ce s-au manifestat în România modernă?

(10 puncte)

UNUNIITTATATEEAA 1414GâGânndd ii rreeaa ececoonnoommiiccăă dindin RRoommaanniiaa dduuppaa 18518599


Cuprins: pag.

U14.1 Gândirea economică din România după 1859 85


U14.1. Gândirea economică din România după 1859

După 1848, şi îndeosebi după Unirea din 1859, guvernanţii ţării s-au confruntat cu numeroase probleme economice majore, probleme ce au avut în vedere în principal modernizarea, eficientizarea şi progresul economiei româneşti, precum şi mijloacele cele mai potrivite pentru înfăptuirea lor. Aceste probleme economice majore urmăreau rezolvarea problemei agrare, prin abolirea relaţiilor feudale şi împroprietărirea ţăranilor, stabilirea structurii economiei pe termen lung, aici avându-se în vedere prioritatea agriculturii sau a industriei, politica externă ce trebuia adoptată (liberul schimb sau protecţionismul), precum şi integrarea economiei româneşti în economia mondială.

În funcţie de interesele diferiţilor gânditori şi ţinând seama de raportul de forţe pe plan social şi politic, gânditorii ce s-au preocupat cu studiul problemelor economice s-au grupat în mai multe curente de gândire economică, dintre care menţionăm pe cele care sunt primordiale: curentul liberal, curentul conservator şi curentul socialist. Pe lângă acestea au mai existat unele grupări de mai mică amploare, dar care totuşi au avut o importanţă deosebită în opinia publică: radicalismul, poporanismul şi ţărănismul.

Curentul liberal de gândire economică a ocupat locul principal, datorită numărului mare de exponenţi ai burgheziei din industrie, comerţ şi agricultură şi gradului de pregătire şi competenţă profesională a acestora. După cum s-a semnalat în literatura de specialitate, datorită lipsei de omogenitate a clasei burgheze, curentul liberal s-a diferenţiat în două nuanţe, sau aripi de gândire economică: una radicală şi alta moderată.

Nuanţa radicală a curentului liberal reunea pe gânditorii care exprimau cu precădere interesele elementelor mai hotărâte ale burgheziei, aceştia având atitudini mai ferme şi mai motivate, care susţineau ideea industrializării ţării şi a protejării industriei naţionale, reprezentanţii lor fiind promotorii naţionalismului economic (de exemplu: M. Kogălniceanu, D.P. Marţian, B.P. Hasdeu, A.D.

Xenopol, M. Eminescu, G. Bariţiu, E. Costinescu, I.N. Angelescu, etc.). De cealaltă parte, nuanţa moderată reunea pe gânditorii care exprimau elementele mai puţin hotărâte ale burgheziei, acordând prioritate agriculturii şi comerţului. Reprezentanţii liberalilor moderaţi (I. Ghica, I. Ionescu de la Brad, E. Winterhalder, Al. Vericeanu, etc.) aderau la ideile cosmopolite ale liberalismului european, pe care îl considerau, ca şi fondatorii lui universal valabil, dezavuând naţionalismul economic1.

În literatura economică de specialitate au fost emise păreri foarte diferite, unele chiar contradictorii cu privire la natura şi conţinutul gândirii economice liberale.2 Ea a fost privită de către unii economişti şi oameni politici ca un produs (importat) din străinătate. Chiar aşa stând lucrurile, gânditorii liberali au trebuit să răspundă însă unor probleme naţionale care în străinătate lipseau cu desăvârşire (de exemplu ocupaţia străină, obiceiurile şi tradiţiile poporului român). Toate acestea ne obligă să încercăm să discernem, să diferenţiem unele particularităţi ale liberalismului din România modernă faţă de liberalismul occidental.

Liberalii erau pentru progres în toate ramurile economiei: „liberalismul consideră că societăţile româneşti se dezvoltă potrivit unor anume legi, mai presus de voinţa oamenilor, şi că în această veşnică prefacere datoria organizaţiunilor politice e să adapteze formele legale nevoilor reale, impuse de diferite faze ale evoluţiei popoarelor. Prin urmare, liberalismul reprezintă, prin esenţa lui, ideea de progres”3. Progresul pentru liberali, în viziunea lui I.G. Duca „nu înseamnă salturi, progresul nu e violenţă, progresul e grija, grija permanentă a viitorului, e preocuparea de a-l pregăti şi de a-l asigura, în înţelesul doctrinei liberale, progresul nu e zvâcnire incoerentă, ci mişcare organizată”4, însă şi progresul trebuie privit „în cadrul concepţiei proprietăţii individuale numai prin ordine, prin democraţie, prin naţionalism şi prin armonie socială”5.

Din literatura de specialitate se observă că există controverse doctrinare între liberali şi conservatori cu privire la perceperea progresului; în timp ce liberalii doreau schimbare prin progresul societăţii româneşti, conservatorii voiau doar să câştige de pe urmele acestui progres. Referindu-se la această problemă, A.D. Xenopol considera că reprezentanţii conservatorilor erau interesaţi să păstreze starea existentă, poziţia lor fiind cu atât mai bună cu cât se vor lua mai puţine măsuri pentru modificarea formelor existente: „Pentru

1 vezi mai pe larg în Sută-Selejan, Sultana, Doctrine şi curente în gândirea economică modernă şi contemporană, Editura All, Bucureşti, 1994, p. 3762 vezi în acest sens, mai ales Doctrinele partidelor politice, 1922-1923; Enciclopedia României, Vol. III, Trecutul, Imprimeria Naţională, 1939; Ibrăileanu, G., Spiritul critic în cultura românească, 1909; Lovinescu E., Istoria civilizaţiei române moderne, 1926; Zane, Gh. (editor), Texte din literatura economică în România. Secolul XIX, Vol. l, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1960; Murgescu, C, Mersul ideilor economice la români, Vol. I şi II, Editura Enciclopedică, 1990, Bădescu, I., Sincronism european şi cultură critică românească, EdituraŞtiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1984, Sută-Selejan, Sultana, Doctrine şi curente în gândirea economică modernă şi contemporană, Editura All, Bucureşti, 1994;Taşnadi, Al., (coordonator), Doctrine economice, Editura ASE, Bucureşti, 20013 Duca, l.G., Doctrina liberală în Gogoneaţă N., (reeditarea volumului din 1922/1923), Doctrinele partidelor politice, Editura Garamond, Bucureşti, 1999 p. 1444 Duca, l.G., Doctrina liberală în Gogoneaţă N., (reeditarea volumului din 1922/1923), Doctrinele partidelor politice, Editura Garamond, Bucureşti, 1999, p.144-1455 Idem, p.145

conservatori, sărăcia unei ţări va fi o poziţiune întotdeauna favorabilă”6. Tot ce au conservatorii este „trecutul, urâciosul trecut cu privilegiile sale, cu apăsarea unei clase asupra celeilalte”, ei ferindu-se „de orice schimbare în direcţia apucată”, temându-se „de orice întreprinderi nouă pe care le numesc aventuroase”7 .

Curentul conservator de gândire economică exprima interesele moşierimii, mai ales a marii moşierimi şi se asemăna în unele privinţe cu liberalismul moderat (prioritatea agriculturii). Dintre reprezentanţii lui amintim pe: B. Catargiu, P.P. Carp, N. Filipescu, N. Şuţu, Al. Moruzi. Moşierimea era forţa socială cea mai conservatoare pentru că încerca să menţină forme revolute de relaţii sociale (claca, dijma), opunându-se unor măsuri care ar fi dus la îmbunătăţirea structurii economiei naţionale (împroprietărirea ţăranilor fără pământ sau cu pământ insuficient).

Doctrina conservatoare susţine faptul că „progresul real, durabil, nu se poate face prin salturi; că el nu poate fi decât rezultatul unei legături armonioase a trecutului cu prezentul”, iar progresul este „întinderea tot mai mare şi mai adâncă a participării poporului la harul civilizaţiei”8. Conservatorismul ţine seama în evoluţia unui stat de două lucruri: „întâi, învăţămintele trecutului: tradiţia, şi al doilea, starea reală a ţării: realitatea”9. Doctrina conservatoare se caracterizează prin tradiţionalism, admite evoluţia socială, dar respinge revoluţiile. Istoria reală a omenirii arată însă că, în anumite situaţii de criză, recurgerea maselor populare la revoluţie a fost benefică pe termen lung (ex: revoluţia franceză din 1789), chiar dacă pe moment, ea a fost însoţită de distrugeri materiale şi violenţă.

Revenind la deosebirile între doctrina conservatoare şi cea liberală,I.G. Duca consideră că „cea dintâi e o doctrină de rezistenţă, pe când cea de a doua e o doctrină de progres. Una trage înainte, cealaltă înapoi. Aşa încât fiecare pas în dezvoltarea socială reprezintă o izbândă pentru liberalism şi o înfrângere pentru conservatorism”10. A. D. Xenopol consideră că liberalii reprezintă, în opoziţie cu conservatorii, tendinţa spre progres, fiind interesaţi să modifice situaţia existentă şi să asigure noi izvoare de îmbogăţire: „Mergem către viitor, şi viitorul e al progresului, al libertăţii şi egalităţii, al principiilor pentru care luptă partida liberală”11.

Concluzia ce se desprinde este că liberalismul este doctrina progresului, a dezvoltării şi modernizării ţării într-un timp cât mai scurt, prin metode şi căi eficiente, ţinând seama de nevoile imediate a ţării.

Curentul socialist s-a dezvoltat mai ales după Războiul de independenţă din 1877 şi avea la bază ideologia marxistă. Răspândirea marxismului în ţara noastră a influenţat într-o direcţie pozitivă dezvoltarea mişcării muncitoreşti. Problema principală ce a fost abordată în lucrările originare ale gânditorilor marxişti, a fost problema proprietăţii. Aceştia militau pentru abolirea proprietăţii private şi înlocuirea ei cu proprietatea socială sau colectivă, deoarece considerau că acesta era o condiţie necesară dezvoltării ţării noastre.

În ceea ce priveşte progresul economiei româneşti, socialiştii (C. Miile, I. Nădejde, Gh. Nădejde, C. Dobrogeanu-Gherea) cred că acesta ar fi posibil prin

6 Xenopol, A.D., Studii economice în Opere economice, Editura Academiei, Bucureşti, 1967, p. 1277 Idem, p.128-1298 Marghiloman, Al., Doctrina conservatoare în Gogoneaţă N. (reeditarea volumului din 1922/1923), Doctrinele partidelor politice, Editura Garamond, Bucureşti, 1999, p. 1579 Idem, p. 15510 Duca, l.G., Doctrina liberală în Gogoneaţă N. (coord.), Doctrinele partidelor politice, Editura Garamond, Bucureşti, 1999, p.14811 Xenopol, A.D., Studii economice în Opere economice, Editura Academiei, Bucureşti, 1967, p.128

desfiinţarea proprietăţii individuale. Această opinie este în contradicţie cu opinia liberalilor care nu concep „progresul social decât în cadrul proprietăţii individuale”12, I. G. Duca argumentează încă o dată aceste afirmaţii prin ideea că:„Orice progres social, fie el cât de înaintat, dacă nu trece pragul ideii de proprietate individuală, rămâne în domeniul doctrinei liberale, de îndată ce trece de pragul ideii proprietăţii individuale intră în ţinuturile vaste şi foarte atrăgătoare pentru speculaţii intelectuale, ale socialismului”13.

Controverse doctrinare au existat şi între liberali şi socialişti. În opinia liberalilor, progresul social nu este posibil „decât în cadrul proprietăţii individuale, pe când socialiştii nu cred progresul posibil decât prin desfiinţarea proprietăţii individuale”14. Deci, problema proprietăţii delimitează cele două doctrine: „orice progres social, fie el cât de înaintat, dacă nu trece pragul ideii de proprietate individuală rămâne în domeniul doctrinei liberale, de îndată ce trece de pragul ideii proprietăţii individuale intră în ţinuturile vaste şi foarte atrăgătoare pentru speculaţii intelectuale, ale socialismului”15.

Datorită contradicţiilor dintre ţărani şi moşieri în ceea ce priveşte reforma agrară, spre sfârşitul secolului al XlX-lea au apărut o serie de curente de gândire economică, cum sunt poporanismul şi ţărănismul. Reprezentanţii acestor curente îşi exprimau dezamăgirea faţă de politica dusă de partidele aflate la guvernarea (liberalii, dar mai ales conservatorii), având o atitudine rezervată faţă de ideologia marxistă a socialiştilor în problema agrară.

Poporanismul este un curent de gândire economică ce conţine unele elemente democratice în măsura în care preconiza necesitatea îmbunătăţirii situaţiei ţărănimii. Reprezentanţii acestui curent, iniţiat de C. Stere, au subapreciat dezvoltarea relaţiilor de producţie capitaliste şi a clasei muncitoare, negând caracterul capitalist al economiei româneşti şi necesitatea industrializării ţării. Principala problemă pusă în discuţie de reprezentanţii poporanişti este problema agrară.

C. Stere în lucrarea intitulată „Social-democratism sau poporanism” vrea să demonstreze că România este o ţară unde ramura prioritară este agricultura, cu un popor de ţărani. Poporul în concepţia lui Stere cuprinde toată ţărănimea ţării, o masă omogenă nediferenţiată. Nu face distincţie între ţăranii care posedau mici loturi de pământ cu ajutorul cărora îşi produceau cele necesare traiului şi ţăranii chiaburi care se foloseau şi exploatau ţăranii săraci.

Concluzia la care ajunge reprezentantului principal al curentului poporanist este aceea că în ţara noastră nu se poate dezvolta decât agricultura, iar politica economică a statului trebuie să fie îndreptată spre dezvoltarea industriei mici, aceasta deosebindu-se de industria mare nu numai cantitativ dar şi calitativ:„numai interesul, ignoranţa sau o idee fixă de maniac poate explica visul industrializării României”16.

Deci, faţă de liberalism, curentul poporanist îmbrăţişează ideea dezvoltării cu precădere a agriculturii, negând necesitatea şi posibilitatea industrializării României, însă fără industrie ţara noastră nu putea progresa; de aceea liberalii văd în industrializarea ţării trecerea economiei ţării pe o nouă treaptă a dezvoltării capitaliste.

12 Duca, l.G., Doctrina liberala în Gogoneaţă N. (reeditarea volumului din 1922/1923), Doctrinele partidelor politice, Editura Garamond, Bucureşti, 1999, p. 15013 Ibidem14 Ibidem15 Ibidem16 Stere, C., Social-democratism sau poporanism, Editura Viaţa Românească, Vol. III, Bucureşti, 1907, p. 31

Prin critica pe care o fac proprietăţii latifundiare din România şi prin campania realizată în sprijinul unei împroprietăriri imediate a ţăranilor poporaniştii se situează net împotriva doctrinei conservatoare, jucând un rol progresist în epocă.

Şi reprezentanţii curentului socialist din ţara noastră au combătut cu argumente convingătoare doctrina poporanistă, în opoziţie cu ceea ce susţineau poporaniştii, socialiştii români erau de părere că economia României, chiar cu persistenţa unor rămăşiţe feudale, avea un caracter capitalist, iar dezvoltarea industriei reprezenta viitorul pentru societatea românească.

Principalul reprezentant al socialismului, C. Dobrogeanu- Gherea a adus numeroase argumente în sprijinul industrializării României: „social - democraţia tinde spre industrializarea ţării, pentru că un stat industrial creează relaţii omeneşti superioare statelor înapoiate cum sîntem noi; în societatea industrială se crează mai bune condiţii de trai pentru muncitorime, condiţii materiale, morale, intelectuale şi mai bune condiţii de luptă pentru emanciparea muncii, în societatea industrială se creează posibilităţi şi elemente pentru dezvoltarea ulterioară a societăţii, la termenul cărei dezvoltări social- democraţia îşi întrevede idealul”17. Putem concluziona că muncitorimea avea o viziune înaintată cu privire la rolul şi locul industriei în dezvoltarea economică a poporului român.

Gruparea economiştilor, a oamenilor politici şi a intelectualilor pe curente de gândire economică pune în centrul atenţiei coordonatele majore ale gândirii lor, şi nu detaliile acesteia. Aici merită să luăm ca exemplu gândirea economică liberală şi socialistă. Cu toate că există diferenţe clare privind opţiunile economico-sociale ale liberalilor şi socialiştilor, fiind grupări cu interese opuse (burghezia şi muncitorii), socialiştii s-au alăturat dezideratului liberalilor radicali privind industrializarea ţării, aceasta fiind necesară pentru progresul economico-social al României. De asemenea, M. Eminescu a înţeles că anumite deziderate practice ale liberalilor radicali cum ar fi industrializarea ţării sunt realiste şi benefice pentru dezvoltarea ţării.

Pentru înţelegerea tuturor detaliilor din gândirea economică trebuie să ţinem seama şi de datele empirice ce au caracterizat viaţa fiecărui gânditor. Chiar dacă există divergenţe de principiu între diferite curente de gândire economică, observăm că o parte dintre reprezentanţii acestor curente adoptă cam aceleaşi atitudini, dând dovadă de realism şi patriotism, înţelegând astfel caracterul fundamental, esenţial al acelei probleme.


Timp de lucru :20 minPunctaj 100p

1. Caracterizaţi curentul liberal de gândire economică (nuanţe, reprezentanţi) din România modernă!

(20 puncte)2. Caracterizaţi curentul conservator de gândire economică din România

modernă!(10 puncte)

3. Caracterizaţi curentul socialist de gândire economică din România modernă!(10 puncte)

4. Prin ce se diferenţiază curentul poporonist faţă de celelalte curente de gândire economică?

17 Dobrogeanu- Gherea, C., Post scriptum sau cuvinte uitate, în Scrieri social- politice, Editura Politică, Bucureşti, 1968, p. 221

(10 puncte)

90

BIBLIOGRAFIE

1. Bădescu, I., - Sincronism european şi cultură critică românească, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1984

2. Beaud Michel, Dostaler Gilles – Gandirea economică de după Keynes, Eurosong&Book, Bucuresti, 2000

3. Brailean Tiberiu – O istorie a doctrinelor economice, Institutul European, Iasi, 20004. Constantinescu N.N. – Istoria economica a României, Economică, Bucureşti, 19975. Constantinescu N.N. – Istoria gândirii economice romaneşti. Studii, Economică,

Bucureşti, 19996. Dobrogeanu- Gherea, C., - Post scriptum sau cuvinte uitate, în Scrieri social- politice,

Editura Politică, Bucureşti, 19687. Doctrinele partidelor politice, 1922-19238. Enciclopedia României, Vol. III, Trecutul, Imprimeria Naţională, 19399. Friedman, M., - Capitalismul şi libertatea, Editura enciclopedică, Bucureşti, 199510. Galbraith, J.K., - Ştiinţa economică şi interesul public, Editura Politică, Bucureşti,

198211. Gogoneaţă N., (coord), - Doctrinele partidelor politice, Editura Garamond, Bucureşti,

199912. Hayek, F.A., - Drumul către servitute, Editura Humanitas, 199313. Ivanciu Nicolae Valeanu – Tratat de doctrine economice, RAMO, Bucureşti, 199614. Keynes, J.M., - Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a dobânzii şi a banilor,

Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 197015. Lovinescu E., - Istoria civilizaţiei române moderne, 192616. Mureşan Maria, Mureşan Dumitru – Istoria economiei, Editura Economică,

Bucureşti, 200317. Murgescu, C., - Mersul ideilor economice la români, vol. I şi II, Editura

Enciclopedică, Bucureşti, 1987, 199018. Ricardo, D., - Despre principiile economiei politice şi impunerii, Editura Academiei

Române, Bucureşti, 195919. Schumpeter, J.A., - History of Economic Analysis, George Allen and Unwin Ltd.

London, 196720. Smith, A., - Avuţia naţiunilor. Cercetare asupra naturii şi cauzelor ei, Editura

Academiei Române, Bucureşti, 1962, 196521. Stere, C., - Social-democratism sau poporanism, Editura Viaţa Românească, Vol. III,

Bucureşti, 190722. Sută-Selejan Sultana – Doctrine economice, Editura Eficient, Bucureşti, 199623. Sută-Selejan Sultana – Doctrine economice, Independenţa Economică, Brăila, 200024. Sută-Selejan Sultana – Doctrine economice, U.C.B., Rm. Valcea, 1994 – 199525. Sută-Selejan Sultana – Doctrine economice. Ghid metodic, U.C.B., Rm. Vâlcea, 199526. Sută-Selejan Sultana – Doctrine şi curente în gândirea economică, All, Bucureşti,

199227. Sută-Selejan Sultana – Doctrine şi curente în gândirea economică, All, Bucureşti,

199428. Taşnadi, Al., (coordonator), - Doctrine economice, Editura ASE, Bucureşti, 200129. Xenopol, A.D., - Opere economice, Editura Academiei, Bucureşti, 196730. Zane, Gh. (editor), - Texte din literatura economică în România. Secolul XIX, Vol. l,

31. Editura Academiei Române, Bucureşti, 1960

94654678 Doctrine Economice

Documents

Transcript of 94654678 Doctrine Economice