Doctrine Economice 5

36
7/30/2019 Doctrine Economice 5 http://slidepdf.com/reader/full/doctrine-economice-5 1/36  5.1 Universul şi coordonatele principale ale doctrinei liberalismului clasic Perioada cuprinsă între sec.17-18 a fost marcat ă de prefaceri importante în  planul gândirii economice. Astfel, la mijlocul sec. al 18- lea, fiziocraţii iniţiază teoria unui “capitalism agrar”, inspirat din experien ţa engleză şi care nu exista la acea dată în Franţa decât în mod excepţional. Cu două secole în urmă, mercantili ştii elaboraser ă, la rândul lor, teoria unui “capitalism esenţialmente comercial”, “a unei economii care este în serviciul puterii, servindu-se în acelaşi timp de putere pentru propriile scopuri” [7,pag.24] . Revoluţia industrială din Anglia secolului al 18-lea va reprezenta îns ă ocazia şi suportul unor reflexii fundamentale  pentru constituirea ştiinţei economice ca disciplină autonomă. Încă înaintea acestei  perioade se înfiinţaser ă o serie de manufacturi care acum prosper ă, dezvoltând la rândul lor, economia de piaţă. Maşinismul ia amploare şi se substituie muncii manuale. Descoperirile de ordin tehnic – suveica zbur ătoare, maşina cu aburi etc. – vor dota industria engleză cu un potenţial uriaş de producţie faţă de cel existent  până atunci [18,pag.17] . Ştiinţele exacte, ştiinţele naturii cunosc o mare dezvoltare: mecanica, fizica, matematica şi filozofia progresează. În domeniul ştiinţei economice se fac paşi importanţi în vederea surprinderii şi analizei fenomenelor şi proceselor din realitatea de zi cu zi. Se încearcă găsirea a o serie de metode care să poată oferi posibilitatea construirii unei teorii economice coerente şi pertinente. În acest sens, Francisc Bacon (1561-1626), filozof şi om de stat englez, se relevă drept creatorul metodelor experimentale. În lucrarea sa “Instauraţio magna”, el demonstrează necesitatea independenţei cercetării ştiinţifice de “principiul autorităţii” şi al “metodelor deductive”, el fiind considerat “părintele teoriei inducţiei” [19,pag.52] . “Pentru a cunoaşte natura, spune Francisc Bacon, trebuie s ă pornim de la legile ei şi nu să-i impunem legile noastre, trebuie să sesizăm şi să examinăm interdependenţele dintre diferite fenomene şi procese, fapte ce trebuie observate, sesizate legăturile lor interne, realizate generalizări” [2,pag.34] . Dacă Francisc Bacon este considerat “părintele teoriei inducţiei”, William Petty (1623-1687), prin lucr ările sale, îndeosebi “Aritmetica politică”, “anunţăeconomia politică clasică, fiind considerat ulterior de Karl Marx - şi nu f ăă argumente valabile – “părintele economiei politice” [19,pag.54] .

Transcript of Doctrine Economice 5

Page 1: Doctrine Economice 5

7/30/2019 Doctrine Economice 5

http://slidepdf.com/reader/full/doctrine-economice-5 1/36

 

5.1 Universul şi coordonatele principale ale doctrinei

liberalismului clasic

Perioada cuprinsă între sec.17-18 a fost marcată de prefaceri importante în planul gândirii economice. Astfel, la mijlocul sec. al 18- lea, fiziocraţii iniţiază teoria unui “capitalism agrar”, inspirat din experienţa engleză şi care nu exista la

acea dată în Franţa decât în mod excepţional. Cu două secole în urmă,mercantiliştii elaboraser ă, la rândul lor, teoria unui “capitalism esenţialmentecomercial”, “a unei economii care este în serviciul puterii, servindu-se în acelaşitimp de putere pentru propriile scopuri”[7,pag.24]. Revoluţia industrială din Angliasecolului al 18-lea va reprezenta însă ocazia şi suportul unor reflexii fundamentale

 pentru constituirea ştiinţei economice ca disciplină autonomă. Încă înaintea acestei perioade se înfiinţaser ă o serie de manufacturi care acum prosper ă, dezvoltând larândul lor, economia de piaţă. Maşinismul ia amploare şi se substituie munciimanuale. Descoperirile de ordin tehnic – suveica zbur ătoare, maşina cu aburi etc. – vor dota industria engleză cu un potenţial uriaş de producţie faţă de cel existent

 până atunci[18,pag.17].Ştiinţele exacte, ştiinţele naturii cunosc o mare dezvoltare: mecanica,

fizica, matematica şi filozofia progresează.În domeniul ştiinţei economice se fac paşi importanţi în vederea

surprinderii şi analizei fenomenelor  şi proceselor din realitatea de zi cu zi. Seîncearcă găsirea a o serie de metode care să poată oferi posibilitatea construirii uneiteorii economice coerente şi pertinente. În acest sens, Francisc Bacon (1561-1626),filozof şi om de stat englez, se relevă drept creatorul metodelor experimentale. Înlucrarea sa “Instauraţio magna”, el demonstrează necesitatea independenţeicercetării ştiinţifice de “principiul autorităţii” şi al “metodelor deductive”, el fiindconsiderat “părintele teoriei inducţiei”[19,pag.52].

“Pentru a cunoaşte natura, spune Francisc Bacon, trebuie să pornim de lalegile ei şi nu să-i impunem legile noastre, trebuie să sesizăm şi să examinăminterdependenţele dintre diferite fenomene şi procese, fapte ce trebuie observate,sesizate legăturile lor interne, realizate generalizări”[2,pag.34].

Dacă Francisc Bacon este considerat “părintele teoriei inducţiei”, WilliamPetty (1623-1687), prin lucr ările sale, îndeosebi “Aritmetica politică”, “anunţă”economia politică clasică, fiind considerat ulterior de Karl Marx - şi nu f ăr ă argumente valabile – “părintele economiei politice”[19,pag.54].

Page 2: Doctrine Economice 5

7/30/2019 Doctrine Economice 5

http://slidepdf.com/reader/full/doctrine-economice-5 2/36

Folosind metoda abstractizării, William Petty, a formulat idei importantedespre valoarea mărfii. Potrivit lui, valoarea este produsul muncii, dar aceasta dinurmă apare limitată la extragerea şi prelucrarea metalelor preţioase. Avuţia apare carezultat al conlucr ării omului cu natura, căci potrivit celebrei sale formule, “muncaeste tatăl şi principiul activ al avuţiei, în timp ce pământul este mama”[5,pag.53]. Prin

urmare, William Petty este şi tributar concepţiilor mercantiliste. Trebuie menţionatcă, deşi liberalismul economic s-a născut ca o reacţie critică faţă de teoriile şi

 politicile mercantiliste, istoria înregistrează cazuri când, o serie de gânditorimercantilişti au evoluat spre liberalism.

Teoria rentei şi a dobânzii se află, de asemenea, între preocupările luiPetty. El consider ă renta, surplusul ce r ămâne după scăderea cheltuielilor de

 producţie, cheltuieli alcătuite cu precădere din costul seminţelor şi al salariilor. Înceea ce priveşte dobânda, William Petty o denumeşte “rentă bănească” şi oconsider ă un preţ al împrumutului, o “remunerare” a lui. “Când cineva dă banii săicu împrumut pe o anumită perioadă, el nu se poate folosi de ei în acest timp, de

aceea are dreptul să cear ă o remunerare pentru această situaţie incomodă cu care acăzut de acord. Această remunerare e numită de obicei, procent”[8,pag.70]. Dobânda(procentul) continuă Petty, nu trebuie reglementată legal, ci în funcţie de raportulcerere-ofertă. Tocmai dintr-o asemenea perspectivă Petty încearcă să stabilească “preţul natural al pământului”. Pământul, deoarece asigur ă renta funciar ă, înseamnă că la vânzarea lui are loc vânzarea unui venit anume, deci el trebuie asigurat pe altă cale, prin dobânda la un capital pus. În acest context, Petty are în vedere ca rentaanuală a pământului să fie înmulţită cu 21 de ani, interval calculat pe baza unor date statistice referitoare la traiul concomitent a trei generaţii – “bunicul, tatăl,nepotul”[19,pag.55].

Analiza efectuată asupra preţurilor, îi relevă lui Petty două categorii:“preţul natural” şi “preţul politic”. “Preţul natural” al mărfii este determinat decantitatea de muncă cheltuită pentru producerea mărfii respective, idee cecorespunde în fapt, definirii valorii mărfii în accepţia “teoriei obiective a valorii”,elaborată ulterior de Adam Smith. Tributar ideilor mercantiliste Petty consider ă însă că “preţul natural” este influenţat direct de productivitatea muncii cheltuită 

 pentru producerea argintului. În consecinţă, Petty determină nu valoarea mărfii, ci“valoarea relativă” a ei. “Preţul politic” este practic, preţul ca atare al mărfii.

În ceea ce priveşte impozitele, William Petty consider ă necesar ă  perceperea lor, ele fiind un instrument necesar creşterii avuţiei. Petty intuieşte şi

necesitatea repartizării “propor ţionale” a impozitelor asupra populaţiei. De aceea elscrie: “oricât de mari ar fi impozitele, dacă ele sunt însă propor ţional repartizateasupra tuturor, de pierdut nu va pierde nimeni”[11,pag.34].

Concepţia lui Petty privind rolul statului în economie ca sprijinitor alacesteia, cunoaşte în mod evident şi nuanţe mercantiliste. El este adeptul, în plan

 politic, a puterii absolute a statului, chiar dacă va încerca ulterior o corelare aacesteia cu concepţia ordinii naturale în economie[5,pag.53].

Un veritabil teoretician al statului se vădeşte a fi John Locke (1632-1704).Având la bază concepţia ordinii naturale, Locke elaborează o serie de norme

Page 3: Doctrine Economice 5

7/30/2019 Doctrine Economice 5

http://slidepdf.com/reader/full/doctrine-economice-5 3/36

fundamentale care să stea la baza unei noi ordini economico-sociale. Statul ordiniinaturale este acela care precede în mod logic şi istoric societatea civilă. Societateacivilă este chemată să asigure libertatea, egalitatea şi independenţa cetăţenilor ei şisă statueze dreptul la proprietate al acestora.

Funcţionarea legilor  şi categoriilor economice era concepută de Locke în

cadrul ordinii naturale. Contribuţiile sale la teoria economică sunt legate dereducerea ratei dobânzii pe calea autorităţii de drept şi remonetizarea argintului.Ele i-au dat prilejul să-şi expună ideile despre valoare, monedă, credit şi comer ţ exterior. Potrivit lui, valoarea apare ca un dat obiectiv dependent de o serie defactori, legaţi de activitatea oamenilor şi a naturii. Valoarea de schimb nu depindenumai de valoarea intrinsecă a mărfii, ce este o relaţie marf ă – nevoi de satisf ăcut,ci şi de propor ţia dintre debit (vânzare) şi cantitatea mărfurilor schimbate sau, altfelspus, dintre fluxuri şi cantitatea disponibilă. Prin urmare, spune John Locke, la ocantitate cunoscută dintr-un bun, preţul creşte direct propor ţional cu fluxurile

 bunului respectiv[29,pag.40].

Locke consider ă că banii de aur  şi de argint îşi au originea în nevoia păstr ării avuţiei deoarece, ei au o valoare relativ constantă, nu se deteriorează  şi,sub un volum mic, reprezintă o avuţie mare. Ei nu au valoare intrinsecă, valoarealor ar fi dată numai de cantitatea de masă monetar ă aflată la un moment dat încirculaţie. Prin aceste consideraţii asupra domeniului monetar, putem considera că John Locke a f ăcut paşi importanţi în teoria cantitativă a banilor, dezvoltată maitârziu de David Ricardo şi de alţi economişti. Nu putem omite nici teoria sa cu

 privire la comer ţul internaţional. Sunt de reţinut consideraţiile potrivit cărora:“trebuie să existe o anumită propor ţie între monedă şi comer ţ. Argumentul pentruaceasta este că pentru a menţine comer ţul f ăr ă pierdere (pagubă), preţul mărfurilor 

trebuie să se menţină la un nivel egal sau aproape egal de cel care precumpăneşte înţările vecine”[29,pag.40].Liberalismul economic nu a avut ecou doar în Anglia, cu toate că aici, el îşi

va găsi expresia maturităţii. Încă din 1789 Revoluţia franceză crease cadrul propiceafirmării concepţiilor liberale, la care ader ă  şi Pierre de Boisguillebert, RichardCantillon, Etienne Bonnot de Condillac, etc.

Spre exemplu, Pierre de Boisguillebert (1646-1714) a condamnatmercantilismul şi etatismul specific acestuia, fiind susţinător al dezvoltăriiagriculturii, dar nu în forma exacerbată de fiziocraţi, ci în strânsă interdependenţă cu dezvoltarea manufacturilor şi a comer ţului.

El a înţeles că economia unei ţări nu este o sumă de ramuri dezvoltateîntâmplător  şi independent. Trebuie să existe interdependenţe la diverse niveluri,între ramuri şi profesii, între interesele individuale şi cele generale. Meritul luiBoisguillebert constă şi în a demonstra, încă din perioada mercantilistă, că avuţiaunei ţări nu poate fi apreciată numai după stocul monetar, ci ea apare formată dintotalitatea bunurilor de care dispune la un moment.

Richard Cantillon (1697-1734), irlandez de origine, bancher în Franţa, aenunţat principii economice dintre cele mai sistematice. Contribuţiile lui Cantillon

Page 4: Doctrine Economice 5

7/30/2019 Doctrine Economice 5

http://slidepdf.com/reader/full/doctrine-economice-5 4/36

vizează concepţia despre avuţie şi factorii ei; banii şi rolul lor în economie;comer ţul exterior şi efectele sale asupra creşterii avuţiei.

Asemenea lui William Petty, Cantillon determină valoarea intrinsecă prindoi factori: munca şi natura. Munca, factor de producere a avuţiei, nu este egală, cidifer ă în funcţie de cantitatea, priceperea lucr ătorului, fiind influenţată de condiţiile

de lucru şi risc. Prin urmare şi veniturile obţinute din muncă sunt diferenţiate, iar această deosebire s-ar întemeia pe argumente naturale, deoarece, lucr ătorii dindiferite domenii trebuie să se afle în raport bine determinat cu propriile produse şiservicii realizate.

Deşi Cantillon a fost printre primii gânditori ce a măsurat valoarea prinmuncă totuşi, Adam Smith este cel care va marca ruptura cu tradiţia fiziocrată,dând muncii un statut şi un rol nou în analiză căci, pentru Smith, munca esteireductibilă  şi, înainte de toate, are calitatea de măsur ătoare a valorii[12,pag.72.. Înteoria banilor, contribuţiile lui Cantillon vizează analiza valorii lor, a cererii şiofertei de monedă. Pentru el, valoarea intrinsecă a monedei din metal preţios,

considerată ea însăşi ca fiind marf ă, este determinată ca valoarea oricărei altemărfi. Cantitatea de masă monetar ă aflată în circulaţie este determinată de volumulschimburilor şi de viteza de circulaţie a banilor.

Faţă de comer ţul exterior, Cantillon s-a ar ătat preocupat de efectele asupracreşterii avuţiei, a situaţiei populaţiei şi a ocupării mâinii de lucru. În acest context,Cantillon acordă un rol important propor ţiei în care se află pământul faţă de muncaînglobată în mărfurile exportate şi cele importate. Cantillon promovează ideeaexportului de mărfuri ce înglobează mai multă muncă naţională deoarece acesta ar duce la protejarea pământului, ar da de lucru populaţiei şi ar valorifica în modsuperior resursele naturale ale ţării. Pentru el, importul trebuie să cuprindă 

îndeosebi acele mărfuri care încorporează multe elemente naturale, respectivmaterii prime.Prin urmare, “Cantillon a reuşit o primă sinteză a funcţionării economiei

globale. Perspectiva macroeconomică este aşezată în acest caz pe fundamentemicroeconomice, adică pe analiza comportamentului agenţilor economici luaţi îninterdependenţa lor. Analiza schimburilor locale, interregionale şi internaţionaleintegrează pe producători, consumatori, monedă, pe împrumutători şi împrumutaţi,clasele sociale ale epocii”[1,pag.302].

Spre deosebire de Richard Cantillon, Condillac (1714-1780) respingeteoria valorii create de muncă şi pune bazele teoriei valorii întemeiate pe cantitate

şi raritate. La el, munca nu este o cauză a valorii, ci o dovadă a ei. Valoarea ar ţinede domeniul schimbului şi nu al producţiei, deoarece fiecare individ schimbă nuceea ce îi este necesar, ci bunul care-i prisoseşte, dar care este util altui individ.După Condillac, utilitatea respectiv valoarea sunt rezultatul aprecierii umane, eleţin de domeniul psihologic şi nu de cel material. Prin aceste idei, Condillac face

 primii paşi spre ceea ce a fost numită ulterior “teoria subiectivă a valorii”. El esteadeptul teoriei cantitative a banilor unde masa monetar ă aflată în circulaţie reglează nivelul preţurilor. Statul se cere a fi creat ca un protector pentru cultivatori,meseriaşi şi negustori, ce trebuie să se abţină de la ingerinţe în treburile economice

Page 5: Doctrine Economice 5

7/30/2019 Doctrine Economice 5

http://slidepdf.com/reader/full/doctrine-economice-5 5/36

al societăţii. Ele trebuie să r ămână apanajul liberei iniţiative, deoarece, scrie el, “concurenţa este cea care repartizează ocupaţiile, aşează pe fiecare pe locul său. Toţisubzistă, şi statul este bogat în lucr ări pentru toţi”[6,pag.307].

Prin excelenţă, liberalismul economic, libertatea economică, vor constituideopotrivă impulsuri, argumente şi stimulente vitale pentru dezvoltarea producţiei

şi a comer ţului. Sub aspect doctrinar, liberalismul economic se ghidează după oserie de percepte: omul este o fiinţă eminamente socială care tr ăieşte, munceşte şicreEază în societate; la rândul ei, aceasta are la bază un ansamblu de reguli şinorme ce decurg din dreptul natural, acesta din urmă derivând din ordinea naturală a societăţii ce se realizează în condiţii de libertate şi de factori endogeni. Statul secere a fi creat după regulile dreptului natural şi cerinţele societăţii naturale. Ordineanaturală se reflectă în plan economic prin libertatea de acţiune a agenţilor economici, în conformitate cu principiul armonizării spontane a intereselor 

 particulare cu interesul general al societăţii, sub deviza: “laissez-faire”.Liberalismul clasic, prin modificările esenţiale pe care le aduce atât în

teoria, cât şi în practica economică, este considerat pe bună dreptate, “prima mare paradigmă a istoriei gândirii economice”. El reprezintă un salt, un alt mod deînţelegere a economiei şi a societăţii.

Prin urmare, obiectul ştiinţei economice vizează cauzele înavuţiriinaţiunilor. Metoda de cercetare folosită are la bază tehnica abstractizării, menită să înlăture elementele de importanţă minor ă spre a se ajunge la ceea ce este esenţial,fundamental în analiza economiei şi a mecanismului de funcţionare.

Concepţia clasicilor asupra economiei şi a societăţii este aceea a ordiniinaturale, adică a acelei ordini considerată a r ăspunde în mod corespunzător cerinţelor şi aspiraţiilor fireşti ale oamenilor.

Sfera de investigaţii vizează producţia şi nu circulaţia mărfurilor, ceea ceconduce la o problematică diferită de cea a gândirii economice premoderne şiîndeosebi, de cea mercantilistă. Prin urmare este cercetat rolul economic al muncii,importanţa diviziunii muncii şi a celorlalte mijloace de sporire a productivităţii ei.Se încearcă explicarea bazelor formării preţurilor, legea valorii şi a surplusului devaloare, precum şi: salariul, profitul, renta – ca venituri ale claselor sociale[29,pag.38].

Din toate cele prezentate mai sus se întrevăd câteva elemente raţionale şiriguroase ale gândirii economice apar ţinând perioadei de început şi de afirmării aliberalismului clasic. Ele nu se integrează însă unei concepţii complexe, susţinută cu argumente multiple, abordate relativ unitar  şi vizând atât prezentul, cât şi

viitorul. O concepţie închegată va fi elaborată în perioada de maturitate a doctrineiliberaliste prin concepţiile celor mai str ăluciţi gânditori ai vremii: Adam Smith,David Ricardo, Robert Thomas Malthus, John Stuart Mill şi economistul francezJean Baptiste Say.

Page 6: Doctrine Economice 5

7/30/2019 Doctrine Economice 5

http://slidepdf.com/reader/full/doctrine-economice-5 6/36

5.2 Doctrina economică a lui Adam Smith

Adam Smith (1723-1790), gânditor de origine scoţiană, cu multiple preocupări ştiinţifice de factur ă filozofică  şi economică, s-a format sub influenţa

ideilor lui David Hume, fiind bun cunoscător al enciclopediştilor  şi fiziocraţilor francezi. Ca profesor universitar a predat la Edimbourg două cursuri libere, unulasupra literaturii engleze şi altul asupra economiei politice. În 1751 este numit

 profesor de logică la Universitatea din Glasgow, una din cele mai renumiteuniversităţi ale vremii, urmând ca, ulterior, prin trecerea sa la catedra de filozofiemorală să se ocupe de etică, teologie naturală, jurisprudenţă  şi politică. Dintrelucr ările publicate de Adam Smith menţionăm: “Teoria sentimentelor morale”(1759), dar mai ales, “Avuţia naţiunilor. Cercetare asupra naturii şi cauzelor ei”(1776), lucrare fundamentală pentru ştiinţa economică.

În “Avuţia naţiunilor” denumită  şi “biblia liberalismului clasic”, Smith a

reuşit să sintetizeze cele mai importante cunoştinţe acumulate până la el îndomeniul economic. Dând dovadă de un înalt spirit critic şi analitic, Adam Smithreaduce în discuţie o vastă problematică economică la a cărei soluţionare şi-a aduso contribuţie substanţială. În acest context a f ăcut paşi importanţi în definirea maiclar ă obiectului şi metodei de studiu ale economiei politice determinândconsacrarea ei drept una din cele mai importante ştiinţe moderne. A creat unfundament teoretic mai solid liberei concurenţe şi politicii liber-schimbiste,

 bazându-se atât pe studierea materiei şi comportamentului uman, cât şi pe studiulcomparativ al diferitelor sisteme de organizare a economiei, ca şi al diferitelor curente economice dinaintea lui – mercantilismul şi fiziocratismul[27,pag.58].

“Avuţia naţiunilor” cuprinde în cinci volume, dintre care primele două punaccentul pe teoria economică, iar celelalte trei volume evidenţiază aspectelenormative pe care le implică aceasta, inclusiv o serie de comparaţii de istorieeconomică.

Ideea centrală a lucr ării, aşa cum reiese şi din titlul ei, o constituie definireanoţiunii de “avuţie” sau “bogăţie” a naţiunilor şi analiza factorilor sau for ţelor de

 producţie ce concur ă la crearea şi sporirea ei.În consens cu fiziocraţii, până la un punct. şi criticându-i vehement pe

mercantilişti, Smith consider ă avuţia naţiunii ca fiind formată din “totalitatea bunurilor materiale de care dispune pentru a-şi satisface nevoile şi, implicit, înmunca anuală a fiecărei naţiuni care poate produce aceste bunuri”[27,pag.24]. Prin

urmare, influenţa fiziocraţilor asupra economistului scoţian a fost profundă căcidoctrina fiziocrată i-a întărit convingerile în materie de liberalism economic. Peurmă, Smith pare a fi “împrumutat” de la fiziocraţi o serie de idei, cum ar fi celereferitoare la distribuirea venitului anual între diversele clase sociale. Spredeosebire de fiziocraţi, care exacerbau rolul agriculturii în cadrul sistemuluieconomic, Adam Smith, “s-a aşezat de la început în centrul fenomenelor în punctulcel mai înalt, stabilit mai ales de producerea bogăţiilor era cea mai largă şi cea maiîntinsă”[8,pag.84].

Page 7: Doctrine Economice 5

7/30/2019 Doctrine Economice 5

http://slidepdf.com/reader/full/doctrine-economice-5 7/36

În “Avuţia naţiunilor”, Smith priveşte “universul economic ca un vastatelier creat de diviziunea muncii, mobilul psihologic al producătorilor reprezentându-l dorinţa de a-şi îmbunătăţi situaţia economică. Politica economică este interpretată de Smith nu ca expresie a unui interes partinic, al unei clase saualteia ci ca pe expresia interesului cel mai general al comunităţii”[19,pag.58]. Astfel el

ofer ă o analiză intercorelată a agriculturii, industriei şi comer ţului.Cartea întâi a “Avuţiei naţiunilor” constituie miezul teoriei elaborate de

Adam Smith privitor la valoare şi la repartiţie. În analiza valorii, Smith porneşte dela ilustrarea avantajelor diviziunii muncii, îndeosebi pentru cazul manufacturier caracteristic timpului, deoarece, în accepţiunea sa, sistemul economic nu poate fi

 privit decât ca o reţea vastă de interrelaţii dintre producătorii specializaţi peobţinerea unui anumit produs şi reuniţi ulterior de “tendinţa schimbului în natur ă şiîn bani”. Diviziunea muncii, consider ă el, derivă din înclinaţia omului de a schimbaunele mărfuri cu altele, deci de a face troc, ea reprezintă “instituţia” prin care seefectuează f ăr ă sfor ţare şi în mod natural, cooperarea tuturor membrilor societăţii

în vederea satisfacerii, pe cât posibil, a nevoilor fiecăruia, este adevăratul izvor al progresului şi bunăstării[25,pag.6]. Importanţa diviziunii muncii, consider ă Smith,derivă din: abilitatea lucr ătorului lăsat mereu să producă acelaşi fel de lucru; timpulde lucru redus, ca urmare a evitării trecerii de la o ocupaţie la alta şi investiţiile şi

 perfecţionările pe care, “faptul de a fi absorbit într-o singur ă muncă oarecare lesugerează în mod natural celor ce o execută zilnic”[19,pag.60]. Smith nu ignor ă însă,nici dezavantajele pe care le presupune diviziunea muncii, relevând chiar  şi unelesoluţii pentru înlăturarea lor. Astfel, se consider ă că, exercitând doar un anumit gende operaţiuni, lucr ătorul nu are prilejul a-şi exercita inteligenţa şi puterea deinvenţie în a găsi mijlocul de înlăturare a unor greutăţi care nu-i apar niciodată,

fiind aferente altor segmente de muncă. El riscă astfel să devină ignorat. Pentru aînlătura excesul de specializare, Smith propune înfiinţarea şcolilor primare plătite,în parte, din bugetul statului. Iată aici, se întrevede doar o excepţie de la regula pecare Smith a urmărit-o consecvent în doctrina sa.

Diviziunea muncii are şi o serie de limite scrie Smith, limitele acesteia suntextinderea pieţei şi acumularea prealabilă a capitalului.

“Când piaţa este prea mică, scrie Adam Smith, nimeni nu-i încurajat să seconsacre în întregime unei ocupaţii, din cauza imposibilităţii de a schimba tot ceeace, în produsul muncii sale, întrece propria lui consumaţie, contra produselor altor oameni de care are nevoie”[25,pag.19]. Din această perspectivă, aprecia Smith, numai

comer ţul cu str ăinătatea şi coloniile sunt în stare să sporească avuţia, deoarece vor determina o extindere a pieţei produselor industriale.În ceea ce priveşte acumularea prealabilă a capitalului, Smith este de

 părere că extinderea diviziunii muncii pentru orice industriaş nu se poate realiza,decât în măsura în care “capitalurile sunt tot mai puternice”. Însă la nivelulsocietăţii procesul acumulării prealabile de capitaluri în unele uzine, mai arată Smith, are drept rezultat restrângerea posibilităţilor celorlalţi industriaşi de a sedezvolta şi de amplifica în mod corespunzător diviziunea muncii. Ideea esteinexactă, confuză  şi a fost deseori criticată de exegeţii lui Smith. Dealtfel, însuşi

Page 8: Doctrine Economice 5

7/30/2019 Doctrine Economice 5

http://slidepdf.com/reader/full/doctrine-economice-5 8/36

economistul scoţian remarca într-un alt pasaj din opera sa, că volumul de capitaluricare poate fi întrebuinţat într-o industrie depinde esenţialmente de cantitatea demuncă ce poate fi întrebuinţată, contrazicându-şi propriile idei emise anterior.

Prin urmare, diviziunea muncii, determină specializarea lucr ătorilor pentruobţinerea în final a bunurilor destinate vânzării-cumpăr ării pe piaţă, sub formă de

mărfuri. Munca este cea care stă la baza aprovizionării societăţii cu “bunurilenecesare şi utile vieţii”, pe care aceasta le consumă în fiecare an “şi care constauîntotdeauna, fie din produsul imediat al muncii, fie din ceea ce se cumpăr ă cu acest

 produs de la alte naţiuni”[25,pag.3]. Smith relevă munca drept “adevăratul izvor de bogăţie”, şi cum bogăţia este alcătuită dintr-o serie de mărfuri menite a satisfacenevoile de consum ale societăţii, rezultă că, la baza valorii oricărei mărfi se află munca. Măsura muncii încorporate în marf ă este plătită prin intermediul banilor.Pentru Adam Smith, producţia de mărfuri este o formă eternă  şi naturală a

 producţiei. De aceea, problema mărfii ca formă socială istoriceşte determinată a produsului muncii nu numai că nu o înţelege, dar nici nu-l interesează. Ceea ce îl

 preocupă pe Smith este valoarea de schimb şi eforturile sale sunt îndreptate spreaflarea regulii care determină propor ţiile în care o marf ă se schimbă pe o altă marf ă. Trebuie f ăcută de la început precizarea că, Adam Smith distinge clar celedouă forme ale valorii: valoarea de întrebuinţare, exprimată cu ajutorul utilităţii şivaloarea de schimb, determinată de puterea pe care o marf ă o are de a cumpăra altemărfuri. În acest sens el scrie: “Cuvântul valoare trebuie să observăm că are două înţelesuri: uneori exprimă utilitatea unui anumit obiect, iar alteori puterea decumpărare a altor bunuri, pe care o dă posesiunea acelui obiect. Una poate finumită valoarea de întrebuinţare, alta, valoarea de schimb”[25,pag.22]. Efectuândaceastă distincţie, Smith nu observă legătura dialectică dintre valoarea de

întrebuinţare şi valoarea de schimb şi, prin urmare, el nu ajunge nici la surprindereaşi analiza dublului caracter al muncii producătoare de marf ă  şi nici nu pune problema condiţiilor sociale în care cheltuiala cu munca creează valoare.

Pentru Smith, valoarea de schimb este echivalentul “preţului natural” sau“preţului real” al mărfii, iar teoria sa obiectivă asupra valorii mărfii conţine ideeadeterminării valorii de schimb prin cantitatea de muncă cheltuită sau încorporată în

 produsul cu care se schimbă mărfurile respective. Pentru această idee el va ficriticat ulterior de David Ricardo care “cur ăţă teoria valorii de o primă confuzieexistentă prin identificarea muncii cheltuite pentru producerea unei mărfi, cumunca obţinută în schimbul ei şi elaborează o teorie unitar ă a valorii-

muncă”

[17,pag.135]

. Atunci când trece la examinarea raportului dintre valoare şi preţ,confuziile lui Smith se înmulţesc. Totuşi el are meritul de a fi sesizat, că, încondiţiile procesului de producţie capitalist, preţurile mărfurilor nu oscilează directîn jurul valorii determinate de muncă, ci în jurul a ceea ce el a numit “preţulnatural” al mărfii. “Schematizând puţin, esenţialul teoriei clasice smithiene poate firezumat la două propoziţii: valoarea unui bun este determinată prin costul său de

 producţie”, deseori redusă numai la conţinutul muncă; preţul de piaţă oscilează în jurul preţului natural, preţul normal; este problema numită “a gravitaţiei preţurilor”[7,pag.36].

Page 9: Doctrine Economice 5

7/30/2019 Doctrine Economice 5

http://slidepdf.com/reader/full/doctrine-economice-5 9/36

Având în vedere problema oscilaţiilor preţurilor pe piaţă în jurul preţuluinatural, toate luate la nivelul mediu al domeniului sau al regiunii, Smithevidenţiază faptul că aceste oscilaţii sunt datorate raportului cerere-ofertă demărfuri. Preţul natural, adică aproximativ valoarea mărfii apare drept o categoriedeterminată social, care se modelează pe piaţă, în procesul vânzării-cumpăr ării,

realizându-se sub forma preţului de piaţă, ca urmare a influenţelor modelatoare aleofertei şi cererii concurenţei manifestate între vânzători şi cumpăr ători ca şi întremembrii fiecărei categorii în parte. Preţul de piaţă poate fi egal cu cel natural, cândoferta este egală cu cererea, adică pentru care cumpăr ătorii au nu numai dorinţa,dar şi posibilitatea de a le procura. Când cererea este mai mică decât oferta, preţulde piaţă scade sub cel natural şi se ridică peste acesta. În cazul invers, în carecererea este mai mare decât oferta, preţul de piaţă oscilează, în jurul unei mărimiobiective, adică preţul natural sau valoarea determinată de munca cheltuită şi carestă la baza celor trei forme de venit: salariul, profit şi rentă[28,pag.60], sau cum spuneSmith: “Preţul natural este, deci, ca să zicem aşa, preţul central în jurul căruia

gravitează continuu preţurile tuturor mărfurilor”[25,pag.43].Acesta este raţionamentul care se află la baza principiului “mâinii

invizibile” drag autorului “Avuţiei naţiunilor”. După părerea lui Smith,mecanismul “impersonal” al pieţei va purta cel mai bine de grijă societăţii, “dacă este lăsată să funcţioneze nestigherit, altfel încât legile evoluţiei să ducă societateala r ăsplata f ăgăduită”[9,pag.73]. Prin urmare, “mâna invizibilă” reglează, cu ajutorulconcurenţei preţurile reale şi alocă prin intermediul lor resursele şi asigur ă distribuirea factorilor de producţie pe produse, clase şi categorii de produse,

 precum şi pe domenii de activitate. Prin intermediul “mâinii invizibile” a pieţei setinde spre realizarea armonizării intereselor particulare cu interesul general al

societăţii, deci are loc punerea în practică a doctrinei “laissez-faire-ului”. În ochiisăi, un guvern este cu atât mai bun, cu cât se implică mai puţin în viaţa economică.Totuşi, Adam Smith nu se opune în mod absolut oricărei acţiuni, din parteaguvernului, ci este adeptul intervenţiei acestuia atunci când spune el, “are dreptscop şi promovarea bunăstării generale”[9,pag.73].

Smith este împotriva imixtiunii statului în mecanismul pieţei. Esteîmpotriva restricţiilor la importuri şi a stimulentelor pentru exporturi, împotrivalegifer ărilor guvernamentale ce au drept scop protejarea industriei autohtone faţă de concurenţă şi împotriva cheltuielilor guvernamentale cu destinaţii neproductive.

Cu toate că sistemul smithian a suferit ulterior ample amendări, “marea

 panoramă a pieţei r ămâne o izbândă remarcabilă. De bună seamă, Smith nu adescoperit piaţa: alţii înaintea sa ar ătaser ă în ce mod interacţiunea intereselor şi aconcurenţei asigura bunul mers al societăţii. Smith a fost primul care a formulatschema de ansamblu într-un mod cuprinzător  şi sistematic. El a fost omul care aoferit Angliei şi întregii lumi occidentale posibilitatea de a înţelege cum anumerealizează piaţa o coeziune a societăţii şi primul care, pe temelia acestei înţelegeri,a construit un edificiu al ordinii sociale”[9,pag.77].

Strâns legat de teoria obiectivă a valorii se află  şi teoria repartiţieiveniturilor factorilor de producţie şi a venitului naţional.

Page 10: Doctrine Economice 5

7/30/2019 Doctrine Economice 5

http://slidepdf.com/reader/full/doctrine-economice-5 10/36

Deşi a fost preocupat cu precădere de analiza microeconomică, AdamSmith a efectuat şi unele reflecţii cu privire la macroeconomie – avuţia naţională,venitul naţional, interesul general al societăţii, procesul de ansamblu la repartiţieivenitului naţional. Vastitatea subiectului şi diversitatea intereselor la nivelmacroeconomic, îndeosebi cu privire la repartiţia venitului naţional, l-au

determinat pe Smith să consemneze o serie de generalizări teoretice şi aspecte practice în ceea ce priveşte explicarea naturii respectivelor categorii economice,insistând asupra raportului dintre interesele particulare ale diferitelor grupurisociale şi interesele generale ale societăţii.

Smith are meritul de a fi formulat câteva principii generale pentruînţelegerea proceselor manifestate la nivel macroeconomic, inclusiv a creării şirepartiţiei venitului naţional.

În concepţia sa, venitul naţional este acea parte cu care sporeşte anualavuţia unei ţări, el fiind creat în toate ramurile producţiei sociale de cătremuncitorii salariaţi; dar în acelaşi timp, el se împarte între cele trei clase sociale

specifice economiei de piaţă (muncitori, capitalişti, proprietari funciari), subdenumiri distincte: salariu, profit şi rentă, precum şi după o serie de reguli diferite,iar raportul dintre aceste venituri şi interesele generale ale societăţii difer ă foartemult de la un venit la altul[27,pag.63].

Faţă de precursorii săi liberali, ce abordau fragmentar problemelerepartiţiei venitului naţional, Adam Smith are meritul de a fi prezentat o viziunenouă de ansamblu şi de a fi încercat să identifice specificul fiecărei forme de venitîn parte, precum şi regulile sau “legile naturale” care coordonează mişcarea lor.

În analiza teoriei repartiţiei veniturilor factorilor de producţie, Adam Smith porneşte de la evidenţierea componentelor preţului natural, aproximativ valoarea,

având la bază următoarea explicaţie. Dacă în condiţiile economiei naturale,inexistenţa proprietăţii private asupra pământului şi capitalului f ăcea necesar ă repartiţia veniturilor obţinute, acestea apar ţinând în totalitate individului, încondiţiile proprietăţii private, produsul muncii trebuie să se împartă între muncitor care primeşte salariul; capitalist, care încasează profitul şi proprietarul funciar,căruia îi revine renta funciar ă.

Prin urmare, pe baza repartiţiei veniturilor factorilor de producţie ceconcur ă la realizarea produsului muncii, valoarea acestuia se compune şi/saudescompune în: salariu, profit şi rentă. Această definiţie dată valorii mărfii arezultat din folosirea metodei exoterice bazată pe analiza practică aşa cum apărea la

suprafaţa economiei şi a societăţii. Ulterior, ea va deveni punct de plecare şi sursă de inspiraţie pentru o serie de economişti. De exemplu, Jean Baptiste Say pe bazametodei exoterice va formula teoria factorilor de producţie şi a veniturilor acestora,

 precum şi legea debuşeelor.Adam Smith face distincţia între  salariu, considerat singurul venit care se

 bazează pe munca proprie a beneficiarilor săi, şi celelalte venituri primare –  profitul  şi renta funciar ă – ce sunt considerate scăzăminte din valoarea nou creată,deci însuşire de muncă str ăină.

Page 11: Doctrine Economice 5

7/30/2019 Doctrine Economice 5

http://slidepdf.com/reader/full/doctrine-economice-5 11/36

Salariul este preţul muncii pe care lucr ătorul o vinde capitalistului. El esteo mărime variabilă în timp, determinată de necesitatea asigur ării mijloacelor desubzistenţă necesare muncitorului şi familiei sale. Smith consider ă că există două tipuri de salarii: nominal şi real şi susţine că salariile mari sunt o dovadă a

 prosperităţii societăţii şi nu un stimulent pentru muncitori de a lucra mai bine. Profitul exprimă venitul proprietarului de capital şi el nu trebuie confundat

cu salariul, deoarece, mărimea lui depinde de mărimea capitalului de care dispune patronul, deci şi de numărul lucr ătorilor pe care îi poate folosi. La Smith, profitulapare sub două accepţiuni: în sens general ca un plusprodus sau surplusul total dinvaloarea creată de muncitori peste salariul încasat de ei (ceea ce va numi ulterior K.Marx “plusvaloare”), cât şi în sens restrâns beneficiu sau profitul propriu-zis al

 patronului şi, în acest caz, el semnalează tendinţa de egalizare a ratei profitului lascara întregii economii naţionale, ca urmare a migraţiei capitalurilor dintr-o ramur ă în alta, ca urmare a manifestării concurenţei.

Adam Smith a identificat profitul propriu-zis ca un “mobil al activităţilor 

lucrative”, iar alteori îl explică drept “recompensă pentru riscul în afaceri” la careeste supus întreprinzătorul[27,pag.64].

În ceea ce priveşte renta funciar ă, concepţia lui Smith este destul deambiguă. Atunci când încearcă a-i defini natura, Smith arată că renta prezintă anumite particularităţi faţă de salarii şi profit. El afirmă că, renta funciar ă intr ă înalt mod în structura preţurilor mărfurilor decât salariul şi profitul, căci ea se

 plăteşte pentru că pământul se află în proprietate privată. El oscilează în ceea ce priveşte sursa rentei: uneori o consider ă drept scăzământ din valoarea creată demuncitori, alteori ca un “ca un dar al naturii”, iar alteori, o consider ă un venit

 justificat ce revine proprietarului de pământ, f ăr ă a ar ăta însă în virtutea cărui fapt

sau argument.Chiar dacă analiza sa este cu precădere statică, Smith formulează, întreacăt, şi unele idei referitoare la dinamica economică.

Din acest punct de vedere interesantă este încercarea sa de a surprindeanumite tendinţe pe termen lung în ceea ce priveşte raportul dintre creştereaavuţiei, respectiv a venitului naţional şi mişcarea celor trei venituri primare. Elsusţine că evoluţia salariului şi rentei are loc în acelaşi sens cu creşterea avuţiei, iar evoluţia profitului are loc în sens invers: când creşte avuţia, cresc salariile şi renta,iar profitul scade. Smith constată, nu f ăr ă oarecare nemulţumire, că cei ce suntavantajaţi cel mai mult, la o sporire a avuţiei naţionale, sunt proprietarii funciari,

deşi aportul lor la creşterea avuţiei este nul.Convins fiind că izvorul bogăţiei fiecărei ţări se găseşte în interiorul ei şică, dincolo de măsurile luate de indivizi şi stat există o “ordine naturală îneconomie”, Smith a considerat că dacă fiecare agent economic îşi urmăreşte

 propriul său interes şi dacă este lăsat să ia în mod liber decizii economice, atunci seva realiza “binele general”, care să determine “funcţionarea normală”, echilibrată aeconomiei naţionale, precum şi “realizarea armoniei generale” la scarasocietăţii[26,pag.440-441].

Page 12: Doctrine Economice 5

7/30/2019 Doctrine Economice 5

http://slidepdf.com/reader/full/doctrine-economice-5 12/36

“Urmărindu-şi interesul său - scrie Adam Smith despre agentul economic – el deseori promovează interesul societăţii mai efectiv decât atunci cândintenţionează să-l promoveze el e condus de o mână invizibilă ca să promoveze unscop ce nu face parte din intenţia lui”[25,pag.305].

Pornind de la avantajele diviziunii muncii între indivizi şi ţări îndeosebi

creşterea productivităţii muncii nationale, Adam Smith elaborează “teoriadiviziunii muncii între ţăRi şi a comer ţului dintre ele” sau altfel spus, “teoriaavantajelor absolute”. “Dacă într-o ţar ă str ăină, scria el, nu poate furniza bunurimai ieftine decât le-am produce noi, e mai bine să le cumpăr ăm de la ea, cu o partedin produsul activităţii noastre, utilizate într-un mod din care am putea trageoarecare folos”[25,pag.305-306].

Prin urmare, Adam Smith recunoaşte că utilitatea practicării comer ţuluiexterior pentru fiecare ţar ă şi consider ă că la baza operaţiunilor sale comerciale stă “principiul avantajului absolut”.

În viziunea smithiană, “avantajul absolut” în comer ţul exterior decurge din

diferenţa de cost şi respectiv, de preţ, pentru aceeaşi marf ă produsă în ţări diferite,cu condiţii diferite de producţie sau care au dobândit specializare mai mare încombinarea, utilizarea şi valorificarea acestor factori.

Schimburile de mărfuri au loc, potrivit concepţiei smithiene, pe baza legiivalorii, comparând costurile de producţie pentru o marf ă dată, indiferent dacă avemde-a face cu comer ţul interior sau exterior.

“Avantajul absolut” al schimburilor constă în “diferenţa de costuri, adică în“economia de cheltuieli de producţie” pentru marfa dată, “pe baza comparaţieimărimii absolute a acestor costuri” între producătorii autohtoni sau str ăini”[26,pag.441].

În acest context, Smith consider ă comer ţul ca fiind “reciproc avantajos”

 pentru parteneri, iar condiţia esenţială de realizare a acestei reciprocităţi este“deplina libertate economică”, respectiv absenţa restricţiilor comerciale şi amonopolurilor de orice fel.

“Interesul unei naţiuni în relaţiile ei comerciale cu alte naţiuni, apreciază Adam Smith, este ca şi al unui comerciant faţă de persoanele cu care face comer ţ,de a cumpăra cât mai ieftin şi de vinde cât mai scump. Însă este mai probabil că eava cumpăra mai ieftin când, printr-o libertate cât mai completă a comer ţului, ea vaîncuraja toate naţiunile să-i aducă ei mărfurile pe care are nevoie să la cumpere şi,

 pentru aceleaşi motive, pare a fi mai probabil că va vinde scump, atunci când pe piaţă se va afla un număr cât mai mare de cumpăr ători”[25,pag.310].

Adam Smith se delimitează net de mercantilişti şi în ceea ce priveştecomer ţul internaţional, fiind adeptul liber-schimbului şi oponent al protecţionismului vamal.

În acest sens el scrie: “comer ţul între două  ţări, f ăcut f ăr ă restricţii şi curegularitate, este întotdeauna avantajos, deşi nu întotdeauna egal de avantajos

 pentru ambele. Prin avantaj sau câştig nu înţeleg mărimea cantităţii de aur sauargint, ci aceea a valorii de schimb a producţiei anuale a pământului şi muncii ţăriisau sporirea venitului anual al locuitorilor săi (...). Dacă balanţa va fi echilibrată,iar comer ţul între cele două  ţări va consta în întregime în schimburi de produse

Page 13: Doctrine Economice 5

7/30/2019 Doctrine Economice 5

http://slidepdf.com/reader/full/doctrine-economice-5 13/36

indigene, ele nu numai că vor câştiga ambele, în cele mai multe cazuri, dar ambelevor câştiga egal sau aproape egal”[25,pag.327].

Totuşi inegalitatea avantajelor va spori pe măsura accentuăriidiferenţierilor de nivel şi structur ă ale economiilor lumii. Adam Smith s-a str ăduitsă demonstreze că inegalitatea avantajelor nu poate conduce decât la fenomene

negative în practicarea comer ţului internaţional şi, implicit, la săr ăcirea saur ămânerea în urmă a unor ţări faţă de celelalte ţări mai prospere. Prin urmare, ţărilesăr ăcite devin clienţii insolvabili ai ţărilor bogate sau furnizorii săraci care nu mai

 pot oferi mărfurile de care aceştia din urmă au nevoie[30,pag.53].Acest adevăr va fi reluat ulterior de o serie de reprezentanţi ai statelor ce s-

au confruntat cu efectele negative ale practicării acestui comer ţ exterior dezavantajos, fiind formulate în acest sens, teorii ale schimbului inegal între ţări.

 Nu putem omite, consideraţiile istoricului Fernand Braudel rezultate din urmărireadezvoltării istorice a lumii pe baza unui orizont larg de timp, care i-a permis s ă constate că în economia lumii se schiţează cel puţin “trei arii” cărora se circumscriu

trei categorii de ţări: un centru restrâns, reuniuni de ordinul al doilea dezvoltate şizonele marginale sau periferice. Este elaborată astfel “teoria cercurilor concentrice”unde, spune Braudel: “Centrul  reuneşte tot ceea ce există mai avansat şi maidiversificat. Inelul următor nu are decât o parte din aceste avantaje, cu toate că 

 participă la ele: aceasta este o zona str ălucirilor de gradul al doilea. Periferia uriaşă,mai slab populată, reprezintă, dimpotrivă arhaismul, înapoierea, exploatarealesnicioasă de către alţii”[4,pag.53].

Pentru Smith a constituit o problemă importantă şi studierea avantajelor şidezavantajelor schimburilor dintre metropole şi colonii, ştiindu-se faptul că Angliatimpului său era o mare putere colonială. El consider ă că teritoriile colonizate au de

câştigat de la naţiunile civilizate deoarece, “coloniştii aduc cu ei pricepere înagricultur ă şi în alte îndeletniciri. Ei aduc obişnuinţa unei discipline, o concepţie deguvernare organizată un sistem de legi pe care să se sprijine guvernarea şi

 principiile unei bune administr ări a justiţiei…”[30,pag.54], iar societatea progresează mai rapid spre avuţie şi putere.

Avantaje vor obţine şi statele colonizatoare ca urmare a lărgirii pieţei pentru produsele proprii excedentare. Totodată, din colonii puteau fi obţinute maricantităţi de materii prime, care au dus la impulsionarea producţiei maşiniste. Înaceste condiţii s-au accentuat interdependenţele de tip colonial, iar decalajul întreavantajele absolute ale unor grupuri de ţări au crescut până la a se transforma

 pentru unele, în dezavantaje relative.

Page 14: Doctrine Economice 5

7/30/2019 Doctrine Economice 5

http://slidepdf.com/reader/full/doctrine-economice-5 14/36

5.3 Jean Baptiste Say continuator şi sistematizator

al doctrinei smithiene

Jean Baptiste Say (1767-1832), economist de origine franceză, este adept şi

 promotor al ideilor liberalismului clasic. Admiraţia sa pentru ideile cuprinse înlucrarea “Avuţia naţiunilor” a lui Smith şi influenţele exercitate de acesta asupraoamenilor de ştiinţă l-au determinat pe Say să încerce sistematizarea ideilor smithiene în lucr ările: “Tratat de economie politică”(1803) şi “Curs complet deeconomie politică practică” (1828-1829).

În lucr ările sale, Jean Baptiste Say reia concepţia economică a lui AdamSmith, o sistematizează şi o ordonează logic, îi relevă principiile generale ale căror consecinţe “aproape că se deduc singure”.

Say, cum remarcau Gide şi Rist, “cerne întrucâtva ideile lui Smith (...) lecolorează cu un colorit propriu care va da, multă vreme, economiei politice

franceze (a lui Say, n.n.) caracterul ei original faţă de economia politica engleză,căreia, în acelaşi moment, Malthus şi Ricardo, “pesimiştii” în raport cu optimismullui Adam Smith, aveau să-i dea o direcţie nouă”[8,pag.155].

Potrivit concepţiei lui Say, economia politică este ştiinţa care studiază  producţia, repartiţia, circulaţia şi consumul avuţiei, în contextul utilizăriicorespunzătoare a celor trei factori de producţie – munca, natura şi capitalul – 

 precum şi pe baza raporturilor cerere-ofertă stabilite pe piaţă. Ea este o ştiinţă cu un pronunţat caracter normativ ce stă la baza constituirii în mod spontan a ordiniivieţii economice.

Este criticată lipsa de consistenţă a unor idei fiziocrate care se bucurau derecunoaştere în epocă. Astfel, Say arată că, nu numai în agricultur ă ci pretutindeni“natura este for ţată să lucreze împreună cu omul”, prin “fonds de terre” Sayînţelegând tot ajutorul pe care “o naţie îl are direct de la puterile naturale, respectivdin for ţa vântului, din curenţii de apă etc.”[8,pag.158].

Ideea este corectă deşi, Say face abstracţie de ceea ce fiziocraţii au intuit înmod primar şi care mai târziu s-a numit “monopolul asupra pământului ca obiect aleconomiei” şi “monopolul asupra pământului ca obiect al proprietăţii

 private”[19,pag.79].Putem să reţinem drept justă această idee a lui Say, mai ales că ea poate fi

coroborată cu o alta, la fel de valoroasă: “Sunt productive, scrie Say, nu numaimuncile din agricultur ă ci toate muncile care creează utilităţi şi sunt productive nu

numai muncile care creează, direct bunuri materiale, ci toate muncile careamplifică capacitatea lucrurilor de a r ăspunde nevoilor noastre şi de a satisfacedorinţele noastre”[23,pag.257].

Prin urmare, explicaţiile lui Say depăşesc cadrul trasat de Adam Smith. Elconsider ă productive toate muncile care concur ă la obţinerea unui rezultat utilsocietăţii şi membrilor săi.

Sistematizarea teoriei smithiene despre valoare, îl face pe Say să renunţe laideea potrivit căreia aceasta ar fi rodul muncii şi ea ar presupune raporturi sociale

 bine determinate. El nu realizează o distincţie clar ă între valoare şi avuţie. Aflat sub

Page 15: Doctrine Economice 5

7/30/2019 Doctrine Economice 5

http://slidepdf.com/reader/full/doctrine-economice-5 15/36

influenţa teoriei utilităţii a lui Condillac, Say consider ă valoarea ca sumă autilităţilor imprimate bunurilor de cei trei factori de producţie şi prin aceasta s-ar 

 justifica şi modul de repartiţie a veniturilor celor trei factori de producţie, respectiv prin aportul pe care aceştia şi-l aduc la crearea valorii – utilitate[29,pag.63].

Dezvoltarea rapidă a Franţei după 1789, sub imperiul revoluţiei industriale,

îl va determina pe Say să întreprindă o analiză atentă a vieţii economice şiîndeosebi a industriei.

Un merit important în această direcţie constă în surprinderea“întreprinzătorului” ca personaj central al vieţii economice. Pentru Say, “agentul

 principal al progresului economic este omul industrial, activ, instruit, inventator ingenios, agricultor inventiv, omul de afaceri îndr ăzneţ, acel om care se implică întoate în măsura în care se fac descoperirile ştiinţifice şi se extind debuşeele. El esteacela care, mai mult decât capitalistul propriu-zis, care dă banii şi încasează redevenţele, mai mult decât proprietarul funciar relativ pasiv, mai mult decâtlucr ătorul care primeşte ordinele asupra a ceea ce are de f ăcut, conduce producţia şi

domină distribuirea bogăţiilor”[19,pag.81].Omul, capitalurile şi pământul sunt cele care aduc servicii productive.

Serviciile aduse pe piaţă se schimbă contra unui salariu, profit sau contra uneidobânzi sau rente. Ele sunt cerute de întreprinzătorii industriali – inclusiv denegustori, agricultori, manufacturieri - şi combinate în aşa fel încât să satisfacă câtmai deplin cererea de produse exprimată de consumatori.

Prin urmare, legea cererii şi a ofertei reglează atât preţul serviciilor (procentul amenzilor, dobânzilor, salariilor) cât şi preţul produselor. “Mulţumită întreprinzătorului, ar ăta Say, valoarea produselor se repartizează între diferiteservicii productive şi diferitele servicii se repartizează între industrii. Teoria

distribuţiei se coordonează astfel cu teoria schimbului şi a producţiei”[8,pag.259]

.Era un punct de vedere înaintat comparativ cu concepţia fiziocrată, unde produsele se schimbau de la o clasă socială la alta şi nu de la individ la individ.Totodată, Say are meritul de a fi f ăcut distincţie între remunerarea capitalului decea a întreprinzătorului, idee relativ confuză la Adam Smith.

Ideea unei ordini fireşti în cadrul economiei de piaţă a fost prezentă îngândirea tuturor economiştilor liberali, încă de la începuturile ştiinţei economice.Acestei idei îi vor da consistenţă fiziocraţii, Quesnay şi Turgot, prin folosireanoţiunilor de “ordine naturală” şi “legi naturale”, preluate ulterior de Adam Smith.La baza acestei concepţii s-a situat convingerea economiştilor liberali în

autoreglarea spontană a economiei de piaţă prin mecanismul preţurilor. Eirecunoşteau că, în mod accidental, pot apărea neconcordanţe între cererea şi ofertatotală de mărfuri, dar erau convinşi, că prin manifestarea libertăţii de acţiune aagenţilor economici şi funcţionarea nestingherită a concurenţei, piaţa emitesemnale adecvate, iar agenţii economici, stimulaţi de aceste semnale vor luamăsurile necesare restabilirii echilibrului (sporirea sau scăderea ofertei din bunulrespectiv).

La sfâr şitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea, această concepţie a cunoscut două forme concrete de r ăspândire şi anume: “teoria mâinii

Page 16: Doctrine Economice 5

7/30/2019 Doctrine Economice 5

http://slidepdf.com/reader/full/doctrine-economice-5 16/36

invizibile” enunţată de Adam Smith, la care se adaugă ulterior şi David Ricardo şi“teoria pieţelor sau a debuşeelor”, formulată de Jean Baptiste Say[27,pag.74].

Teoria debuşeelor porneşte de la ideea că “produsele se schimbă pe produse” dacă se face abstracţie de rolul banilor ca mijlocitor al schimbului demărfuri. Aceasta are drept consecinţă faptul că, orice ofertă de mărfuri îşi crează în

mod automat cererea corespunzătoare, întrucât pentru producerea mărfurilor oferiteau fost cerute pe piaţă factorii de producţie corespunzători.

Mărfurile, conchide Say, îşi servesc reciproc ca debuşee şi deci, “interesulunei ţări care produce mult este ca şi celelalte ţări să producă tot atât”[24,pag.51]. În

 planul abstract al ideilor sale, totul părea absolut verosimil, autorul însuşi apreciindcă “teoria debuşeelor va schimba politica lumii”[29,pag.64].

Economistul francez aplică “teoria debuşeelor” la analiza crizelor desupraproducţie.

For ţând în mod evident raţionamentul, Say pretinde că, dacă la un momentdat se constată greutăţi în vânzarea mărfurilor pe piaţă, ca urmare a unei cereri

insuficiente, faptul se explică prin aceea că se produce prea puţin. În consecinţă,Say trage concluzia că, nu ar exista pericolul unor dereglări de durată sau al unor dezechilibre mai ample şi contestă posibilitatea apariţiei şi manifestării crizelor economice specifice economiei de piaţă.

Cu toate că se semnalează o posibilă supraîncărcare a pieţelor cu mărfuri,fenomen considerat îngrijor ător pentru mulţi economişti ai vremii, Say declar ă optimist că aceste păreri sunt eronate. În aprijinul afirmaţiilor sale, el pretinde că “oferta totală a produselor  şi cererea totală sunt, în mod necesar, egale deoarececererea totală nu este altceva decât masa totală a produselor create. Ideea“supraîncărcării” este deci o absurditate.(...) Această “supraîncărcare” echivalează 

numai cu o abundenţă mai generală a bogăţiilor, bogăţii de care naţiile sunt tot atâtde puţin stânjenite ca şi particularii”[24,pag.178].Say considera că nu poate fi vorba decât de “o supraîncărcare par ţială” a

 pieţelor, fenomen rezultat dintr-o posibilă conducere eronată a procesului de producţie şi, prin urmare, o creştere nepermisă a cantităţii dintr-un produs sau altul.

Dintr-o asemenea perspectivă, Say a fost acuzat că a negat existenţacrizelor. Totuşi, trebuie remarcat că, economistul francez le-a privit doar ca pe unfenomen trecător, care dacă ar fi reprimat “libertatea industrială ar suferi”[19,pag.82].Se referea, în acest sens, printre altele, atât la părerea lui Malthus, adept al ideii“menţinerii bogaţilor trândavi ca supapă pentru supraproducţie”, cât şi la ideile lui

Sismonde de Sismondi care considera drept remediu al crizelor, încetinirea procesului industrial şi oprirea invenţiilor.Departe de a minimaliza contribuţiile lui Say la dezvoltarea ştiinţelor 

economice, ne alătur ăm opiniei formulate de Gide şi Rist că în acest cadru “trebuiecăutate nu lămuriri asupra fenomenului crizelor, căci nu se vor găsi, ci expresiaunui sentiment just în fond, căruia Say a vrut neajunsul să-i dea o formulă ştiinţifică nepotrivită”[8,pag.166].

Corolarul practic al autoreglării economiei de piaţă îl va constitui promovarea politicii liber-schimbiste sau a liberei concurenţe, respectiv

Page 17: Doctrine Economice 5

7/30/2019 Doctrine Economice 5

http://slidepdf.com/reader/full/doctrine-economice-5 17/36

respingerea categorică a intervenţiei statului în economie şi critica vehementă a protecţionismului şi dirijismului, care vor fi reluate într-o perspectivă modernă, în adoua jumătate a secolului XX.

5.4 Contribuţiile lui David Ricardo la dezvoltarea

gândirii economice

David Ricardo (1772-1823) se număr ă printre continuatorii cei mai deseamă ai ideilor “Avuţiei naţiunilor” a lui Adam Smith. A fost al treilea din cei 17copii a lui Abraham Israel Ricardo, evreu spaniol, iniţial agent de schimb la Bursadin Amsterdam şi stabilit ulterior, pe la 1760 în Anglia, unde ocupă un loc fruntaş în activitatea bursei londoneze ca şi în viaţa comunităţii evreilor spanioli de aici. La11 ani tânărul este trimis de părinţi la şcoala “Talmud Tora” de pe lângă sinagoga

 portugheză din Amsterdam spre a-şi ridica instruirea. După doi ani Ricardo revinela Londra unde se lansează în lumea afacerilor. Stagiul şi-l face în cadrul birouluide schimb al tatălui său. De astfel, la 21 de ani, va dobândi destulă experienţă şi

 prestigiu spre a obţine de la băncile londoneze creditele necesare deschiderii unui birou propriu. Simţind nevoia unei instruiri temeinice, Ricardo face primii paşi înaceastă direcţie, deoarece îl preocupă mersul revoluţiei industriale din Angliatimpului său. El consider ă necesar ă cunoaşterea acesteia nu numai sub aspect

 practic cât şi teoretic, precum şi implicaţiile ei asupra dezvoltării ulterioare asocietăţii engleze. Făr ă cunoştinţele temeinice în domeniul ştiinţelor naturii,mecanicii, chimiei, mineralogiei, fizicii şi economiei, era greu de conceput

 pătrunderea în tainele revoluţiei industriale. Ricardo şi le va că păta prinautoinstruire, după ce a acumulat o avere considerabilă, fiindu-i de folos şidiscuţiile îndelungate purtate cu o serie de oameni instruiţi din cercurile pe care le-a organizat şi subvenţionat[28,pag.77].

În domeniul ştiinţei economice, Ricardo str ă bate întregul perimetru alştiinţei economice, sesizând şi relevând repere solide, originale şi coerente, unele,şi nu puţine, confirmate ulterior în timp, altele infirmate, dar folosite ulterior ca

 puncte de referinţă de economiştii teoreticieni. Ricardo i-a contact întâmplător culucrarea “Avuţia naţiunilor”, la vârsta de 27 de ani. Este momentul care-i va marcadestinul şi-l va încadra în perimetrul gândirii economice ca un deschizător dedomenii în cel puţin patru direcţii esenţiale: teoria valorii; teoria rentei funciare;teoria repartiţiei şi teoria costurilor comparative şi avantajelor relative înschimburile dintre ţări.

Principala oper ă a lui David Ricardo, ce înmănunchează concepţia saeconomică este volumul intitulat “Despre principiile economiei politice şi aleimpunerii”, apărut pentru prima dată la Londra, în aprilie 1817. Interesant este că,

 potrivit exegeţilor operei sale, dar şi ca urmare a studierii bogatei corespondenţe,[peste 500 de scrisori], pe care Ricardo a avut-o cu o serie de economişti, bancheri,

 politicieni, gânditori de seamă ai timpului, el nu a ajuns la publicistica economică 

Page 18: Doctrine Economice 5

7/30/2019 Doctrine Economice 5

http://slidepdf.com/reader/full/doctrine-economice-5 18/36

 pornind de la considerente economice. În mare măsur ă animat de dorinţa de acontribui la găsirea unor soluţii problemelor practice din domeniul economico-financiar care se ridicau în faţa Angliei în primele decenii ale secolului al 19-lea[17,pag.84-85]. Tocmai de aceea Ricardo mai mult încearcă să demonstreze, decât să expună, emiterea judecăţilor sale economice având la bază o multitudine de

exemple cifrice[19,pag.86].Esenţa concepţiei ricardiene se concetrează în primele şase capitole ale

lucr ării sale fundamentale şi întregit cu unele precizări interesante rezultate dinstudiul “Valoare absolută şi valoare de schimb” (1823) scris în ultimul an al vieţiisale.

Ţinând seama îndeosebi de ideile smithiene, David Ricardo a considerat că ceea ce reprezintă bogăţia sau avuţia societăţii este explicată destul de bine şiconvingător, ca şi modul în care aceasta este creată  şi ce rol joacă capitalul încadrul ei, cum circulă  şi cum se schimbă mărfurile, ca şi natura şi oscilaţia

 preţurilor.

Lui Ricardo i se relevă mai puţin clare şi convingătoare ideile predecesorilor săi faţă de venituri şi raporturile dintre ele şi din această cauză,consider ă că principalul obiect de studiu al ştiinţei economice ar trebui să-lconstituie repartiţia venitului naţional. El nu este un economist al repartiţiei prinexcelenţă, ci se poate spune că studiul procesului repartiţiei l-a considerat esenţial

 pentru înţelegerea mecanismului vieţii economice şi deoarece îl considera mai puţin studiat şi lămurit faţă de segmentele producţiei, schimbului şi ale legilor carele guvernează. Un argument convingător este şi acela că deşi plasează problematicarepartiţiei în centrul atenţiei ştiinţei economice, primul capitol din lucrarea sa sedeschide cu analiza valorii, ale cărui r ădăcini îşi trag seva din procesul productiv.

Repartiţia şi legile ei sunt explicat greu, şi deduse în mare parte din producţie şischimb[28,pag.78-79].Folosind metoda abstractizării îmbinată cu cea deductivă, Ricardo

limitează considerabil drepturile istorice şi elimină amănuntele nesemnificative.David Ricardo este primul economist care înţelege că “teorema valorii bazată pemuncă are însemnătatea unui principiu metodologic” sau cum ar spune în alţitermeni Thomas Kuhn “este o componentă paradigmatică” necesar ă explicăriituturor celorlalte probleme studiate de economia politică, pornind de la problema

 preţurilor şi oscilaţiilor lor [27,pag.68].David Ricardo ader ă la teoria obiectivă a valorii şi a preţurilor şi continuă 

ideile smithiene susţinute pe baza metodei exoterice. În acelaşi timp se delimitează de amibiguităţile şi contradicţiile lui Smith şi critică interpretarea subiectivă avalorii mărfii surprinsă de contemporanul său francez Jean Baptiste Say. Aşa cumaprecia şi Costin Murgescu, “valoarea este pentru el (David Ricardo -n.n.) onoţiune aparte, ea condiţionează înţelegerea celorlalte categorii economice şi alegilor de dezvoltare ale producţiei capitaliste”[17,pag.136].

Ricardo distinge două categorii de bunuri sau mărfuri ce fac obiectulvânzării-cumpăr ării pe piaţă: bunuri rare, al căror volum depinde de anumiteîmprejur ări excepţionale, imprimându-le un caracter de monopol şi bunuri

Page 19: Doctrine Economice 5

7/30/2019 Doctrine Economice 5

http://slidepdf.com/reader/full/doctrine-economice-5 19/36

reproductibile, adică acele bunuri al căror volum poate fi sporit după voia agenţilor economici, dar ţinând cont de legile pieţei. Deoarece bunurile rare sunt o excepţie,Ricardo nu se ocupă amănunţit de preţul lor, chiar dacă surprinde raritatea caelement hotărâtor în determinarea preţului acestora. El cercetează pe larg natura,mărimea şi dinamica preţurilor bunurilor reproductibile.

Datorită raporturilor dintre cererea şi oferta de mărfuri reproductibile pe piaţă, preţurile lor oscilează continuu în jurul unui nucleu. Acest nucleu estereprezentat de valoarea lor. Pentru ca mărfurile să aibă preţ, respectiv valoare, arată Ricardo, ele trebuie să fie utile. Utilitatea devine o condiţie necesar ă a valoriimărfii, dar ea nu poate fi considerată izvor al valorii, cum au susţinut Turgot,Condillac şi ulterior, J.B. Say. Totodată Ricardo, face o distincţie clar ă întrevaloarea de întrebuinţare şi valoarea de schimb a mărfii. El arată că valoarea deîntrebuinţare nu se poate considera a fi măsur ătorul valorii de schimb.

Prin urmare, David Ricardo continuă să aprofundeze teoria valorii bazate pe muncă, aducând în discuţie aspecte noi mult mai complexe şi astfel, reuşeşte să 

depăşească multe din amibiguităţile şi inconsecvenţele lui Smith. “Valoarea, scrieel, se deosebeşte în mod esenţial de bogăţie, deoarece valoarea nu depinde deabundenţă, ci de dificultatea sau uşurinţa producţiei. Munca unui milion de oameniîn fabrici va produce întotdeauna aceeaşi valoare, dar nu va produce întotdeaunaaceeaşi bogăţie. Prin inventarea de maşini, prin perfecţionarea îndemânării, printr-omai bună diviziune a muncii sau prin descoperirea de noi pieţe unde schimburile

 pot fi f ăcute în condiţii avantajoase, un milion de oameni pot produce dublu sautriplu sumei bogăţiilor....iar prin aceasta nu vor adăuga nimic la valoare, deoarecevaloarea fiecărui lucru creşte sau scade în raport cu uşurinţa sau cu dificultatea dea-l produce, sau, cu alte cuvinte, în raport cu cantitatea de muncă întrebuinţată 

 pentru producţia sa”[20,pag.112]

.Din explicaţiile lui Ricardo rezultă un punct de vedere clar: nu se poateconfunda valoarea cu bogăţia. Valoarea este privită ca un produs al muncii, în timpce bogăţia, este rezultatul conlucr ării omului cu natura şi cu mijloacele de

 producţie pe care le utilizează[28,pag.81].Astfel, David Ricardo elimină teoria valorii de o primă confuzie existentă 

la Smith şi care consta în identificarea muncii cheltuite pentru producerea mărfii cumunca obţinută în schimbul ei. “Valoarea unei mărfi sau cantitatea din oricare altă marf ă cu care poate fi schimbată depinde de cantitatea relativă de muncă necesar ă 

 pentru producerea ei şi nu compensaţia mai mare sau mică ce se plăteşte pentru

această muncă”

[20,pag.111]

.Ricardo înlătur ă eroarea comisă de Smith atunci când acesta reduceavaloarea mărfii doar la munca directă cheltuită (munca vie) pentru producerea ei,

 precizând totodată, că, instrumentele, uneltele nu crează valoare, ci doar, pe măsur ă ce sunt consumate şi-o transfer ă pe a lor asupra produsului.

“Principiul că valoarea relativă a mărfurilor este determinată de cantitateade muncă depusă pentru producerea lor este considerabil modificat prinîntrebuinţarea maşinilor şi a altui capital fix şi durabil”[20,pag.72].

Page 20: Doctrine Economice 5

7/30/2019 Doctrine Economice 5

http://slidepdf.com/reader/full/doctrine-economice-5 20/36

Spre deosebire de Smith, care considera legea valorii determinată demunca valabilă doar pentru stadiile precapitaliste, “primitive” ale societăţii,Ricardo arată că această lege este valabilă  şi pentru economia “avansată”,capitalistă.

Atunci când încearcă să demonstreze modul în care legea valorii

acţionează în capitalism, în domeniul formării preţurilor, efortul lui Ricardo nureuşeşte să învingă dificultăţile. Cu o admirabilă probitate ştiinţifică, DavidRicardo recunoaşte că de vină este doar neputinţa lui de a explica teoria valorii-muncă  şi de a o pune de acord cu existenţa ratei generale a profitului, spre aînţelege astfel manifestarea preţului pe piaţă.

Cauza eşecului ricardian în soluţionarea acestor probleme s-a datorat înmare măsur ă modului confuz de a tratare a profitului în raport cu valoarea şi aidentificării preţului de producţie cu valoarea mărfii.

Este de remarcat şi faptul că, aşa cum aprecia ulterior Karl Marx, deşi parecă se apropie puţin de distingerea dublului caracter al muncii producătoare de

marf ă, totuşi Ricardo ca şi întreaga economie politică clasică “nu face nicăieri înmod clar şi deliberat deosebirea între muncă, aşa cum se exprimă ea ca valoare, şiaceeaşi muncă, exprimată ca valoare de întrebuinţare a produsului”[15,pag.94]. Abiamai târziu, Sismonde de Sismondi, continuă Marx, va sublinia caracterul specific almuncii creatoare de valoare de schimb, desemnând drept caracteristică a

 progresului economic, faptul de a reduce mărimea valorii la timpul de muncă necesar.

Cu toate carenţele ei, teoria valorii-muncă a marcat un mare pas înaintefaţă de teoria valorii a lui Smith. Era mai limpede, mai precisă, explica mai binemodul de producţie capitalist şi a lăsat o amprentă puternică asupra ştiinţei

economice.David Ricardo pune teoria valorii-muncă la temelia teoriei repartiţieifactorilor de producţie şi a veniturilor acestora. Trebuie remarcat, că mareleeconomist englez este preocupat nu numai modul în care se creează bogăţia, aspect

 predilect al cercetării economice din vremea sa, ci şi de modul în care se distribuie bunurile create în procesul muncii. În acest sens scrie: “A determina legile careguvernează această distribuţie constituie principala problemă în economia

 politică”[20,pag.57]. Semnificativ este şi faptul că, David Ricardo priveşte problemarepartiţiei în strânsă legătur ă cu producţia, având influenţă fundamentală asupra ei.Multă vreme relaţia producţie-repartiţie sesizată de economistul englez a fost

redusă la simpla antiteză profit-salariu de către exegeţii săi, chiar dacă nu este prezent în teoria ricardiană[19,pag.90]. Trebuie menţionat că Ricardo nu a urmărit să evidenţieze o astfel de antiteză şi nici dinamica ei.

Ricardo precizează că obiectivul său este modul cum se împarte produsulnaţional între cele trei clase ale societăţii: proprietarii funciari, capitaliştii şimuncitorii. “Repartiţia venitului naţional între aceste clase sociale este de altfeldeterminantul esenţial, conchide Gilbert Abraham Frois, acesta explică evoluţiafinală a societăţii spre starea staţionar ă, spre ceea ce azi numim “creştere zero”.Asemănarea cu un anumit număr de teze susţinute în anii `70 de Clubul de la

Page 21: Doctrine Economice 5

7/30/2019 Doctrine Economice 5

http://slidepdf.com/reader/full/doctrine-economice-5 21/36

Roma, nu este întâmplătoare; şi într-un caz şi în celălalt raritatea resurselor naturalese află la baza analizei. În mod evident, într-unul din cazuri, ceea ce este de temuteste penuria de materii prime (petrol, energie, metale diverse); în optica clasică,dacă se denunţă zgârcenia naturii aceasta se face în legătur ă cu penuria degrâu”[7,pag.50].

În cadrul teoriei repartiţiei, Ricardo porneşte cu analiza de la rentafunciar ă. Astfel el va elabora o teorie originală asupra rentei, pornind de la analizacreşterii preţurilor produselor agricole, fenomen datorat atât volumului sporit demuncă cerut de cultura loturilor cu fertilitate scăzută, cât şi de taxele vamale laimportul de cereale în Anglia, stipulate în “legea cerealelor” (corn law) din 1815.

Spre deosebire de Adam Smith, Ricardo susţine că renta funciar ă nu esteizvor al valorii, ci consecinţa faptului că valoarea, deci preţul produselor agricoletind să înregistreze creşteri drept urmare a faptului că sunt atrase în producţieterenuri mai puţin fertile şi se cere relativ mai multă muncă.

“Renta implică mai mult zgârcenia decât dărnicia pământului, afirmă 

Ricardo. Dovada o găsim în faptul că fertilitatea nu poate fi, niciodată, ea singur ă cauza rentei. Dacă într-un ţinut, de exemplu pământul este în cantitate superioar ă nevoilor populaţiei, chiar dacă ar fi extrem de fertil, tot nu ar renta (...). Renta aparenumai când creşterea populaţiei sileşte să fie defrişate terenurile de o calitateinferioar ă sau mai puţin bine situate, iar sacul de grâu produs în condiţiile mai

 puţin favorabile face legea pe piaţă”[19,pag.88].“Este de admirat în asemenea judecăţi, scriu Gide şi Rist, subtilitatea

dialectică prin care Ricardo reuşeşte să explice un venit independent de oricemuncă -ca renta- tocmai prin legea care spune că orice valoare vine prinmuncă”[8,pag.240].

Iată pe scurt conţinutul teoriei ricardiene a rentei funciare: renta funciar ă reprezintă acea parte din produsul pământului care se plăteşte proprietarului funciar de către arendaş, pentru folosirea for ţelor originale şi indestructibile ale solului. Eanu trebuie confundată cu profitul şi nici cu dobânda de capitaluri împrumutate.

Cauza apariţiei rentei funciare o constituie caracterul limitat al pământuluiarabil, deosebirile de fertilitate şi poziţie ale diferitelor loturi de pământ, faptul că atragerea în cultur ă a pământurilor de fertilitate scăzută duce la randamente mici,chiar dacă volumul de muncă prestat este mare (legea randamentelor descrescândeîn agricultur ă). Izvorul rentei funciare este valoare creată de muncitorii agricoli,care este însă însuşită gratuit de proprietarul funciar, ca “plată” efectuată de

arendaş pentru permisiunea de a folosi terenul respectiv.Ricardo se refer ă şi la mecanismul creării rentei funciare. El porneşte de laideea că, deoarece măsura mărimii valorii tuturor bunurilor reproductibile este dată de timpul cel mai îndelungat respectiv, de volumul de muncă mare pe terenurile cufertilitate scăzută atrase în agricultur ă, înseamnă că stabilirea preţului de vânzare al

 produselor agricole pe piaţă va fi determinat de această valoare. Practic, în condiţiifavorabile, când fermierii au cultivat terenuri de calitate superioar ă, cu o cheltuială de muncă redusă pe unitatea de produs, din vânzarea produselor ei vor obţine un

Page 22: Doctrine Economice 5

7/30/2019 Doctrine Economice 5

http://slidepdf.com/reader/full/doctrine-economice-5 22/36

 profit suplimentar, dar pe care nu-l pot reţine, ci potrivit înţelegerii cu proprietarulfunciar sunt nevoiţi să-l cedeze acestuia sub forma rentei.

Deci, renta funciar ă se exprimă ca diferenţă dintre preţul produselor agricole pe piaţă  şi valoarea individuală, mai mică, a produselor obţinute peterenurile cu fertilitate ridicată. Renta nu reprezintă un adaos la avuţia naţională, ci

un simplu transfer de valoare, avantajos pentru landlorzi şi dăunător pentruconsumatori, mai arată David Ricardo.

Prin atragerea în cultur ă, a terenurilor cu fertilitate scăzută, care implică cheltuieli de producţie mari, profitul scade iar renta creşte doar relativ, deoarece, nuse poate spune că se plăteşte o rentă funciar ă, ci doar se realizează o rată generală a

 profitului.Explicaţia dată de Ricardo rentei funciare are şi merite dar  şi lacune, iar 

unele afirmaţii sunt discutabile. De exemplu, urmaşii săi vor critica ideea potrivitcăreia valoarea producţiei este determinată în toate ramurile economice decantitatea cea mai mare de timp cheltuită în procesul productiv, precum şi de legea

randamentelor descrescânde în agricultur ă, precizând că nu peste tot în lume s-atrecut de la terenurile fertile la cele sărace, ci situaţia s-a petrecut invers. Totodată el “nu a putut să explice teoretic renta funciar ă absolută”, rentă ce se plătea pentruterenurile cu fertilitate cea mai scăzută  şi cu cele mai mari costuri de producţie.Deoarece produsul muncii se împarte între clasele sociale sub forma celor treivenituri: renta funciar ă, salariul şi profitul, David Ricardo nu a scă pat din vederenici ultimele două forme de venit. Semnificativ este că economistul englez vaaprofunda linia de gândire a predecesorului său, Adam Smith, noutatea constând înlegarea acestor venituri de analiza rentei funciare.

Salariul este considerat “preţul natural al muncii”, prin care se înţelege

valoarea for ţei de muncă determinată de valoarea mijloacelor de subzistenţă necesare producerii şi reproducerii ei. Deoarece, afirmă clar Ricardo, “ca toatecelelalte contracte, salariile trebuie lăsate la concurenţa liber ă şi loială de pe piaţă şinu trebuie niciodată să fie rezultate din amestecul legislaţiei”[20,pag.108]. Legea cereriişi ofertei este cea care va funcţiona şi pentru factorul muncă, la fel ca pentru oricetip de marf ă. Prin urmare, economistul englez distinge şi un “preţ de piaţă almuncii”, categorie care ar reflecta, potrivit concepţiei sale, preţul plătit în mod real

 pentru muncă conform raportului dintre cerere şi ofertă. El va surprinde salariulsub trei ipostaze: salariul real, salariul nominal şi salariul relativ, raportat la profit.Profitul apare ca un scăzământ din valoarea creată peste salariul muncitorului şi

care serveşte proprietarului de capital.Privind în ansamblu, la nivelul societăţii, Ricardo trage concluzia că,datorită creşterii populaţiei, se va înregistra o cerere necontenită de produseagricole. Aceasta va determina o creştere a preţurilor produselor agricole, creşteredatorată, cum am ar ătat, şi atragerii în circuitul agricol a terenurilor cu randamentscăzut. Pe lângă creşterea preţurilor şi implicit a rentei funciare, se va înregistra şi ocreştere a salariului nominal, având drept consecinţă directă micşorarea profitului.

Renta tinde să absoarbă treptat profiturile, să limiteze posibilităţile deacumulare şi investire de capital. Efectul este cel al limitării progresului societăţii,

Page 23: Doctrine Economice 5

7/30/2019 Doctrine Economice 5

http://slidepdf.com/reader/full/doctrine-economice-5 23/36

de aici rezultând şi pesimismul ricardian. Scăderea profitului se poate frâna numai prin creşterea rolului maşinilor, în contextul economisirii muncii, aceastaconstituind “o binefacere generală”[29,pag.69-70]. Ulterior, sub efectul gravelor 

 probleme sociale create de introducerea maşinismului în Anglia revoluţieiindustriale, privind doar la orizontul acestui termen scurt, Ricardo va scrie:

“Părerea împărtăşită de clasa muncitoare, potrivit căreia întrebuinţarea maşinilor este adeseori în detrimentul intereselor sale, nu este bazată pe prejudecată saueroare, ci este în conformitate cu principiile corecte ale economiei politice”[19,pag.91].Dacă s-ar fi efectuat o analiză pe termen lung, în mod sigur Ricardo ar fi revenitasupra acestor afirmaţii, “înscriindu-şi preocupările, alături de cele ale altor economişti, în sfera asigur ării unei traiectorii echilibrate a dezvoltării, urmărindu-se ca aceasta să fie atât de ancorată în realitate şi f ăr ă proiecţii sociale fanteziste,cât şi benefică pentru toată lumea”[17,pag.241].

Veniturile analizate mai înainte se obţin în cadrul bine determinat alsocietăţii reprezentată de stat ce-şi are propriile cheltuieli, f ăr ă a avea veniturile

corespunzătoare propriilor activităţi. Strângerea acestor venituri la bugetul statuluiare loc printr-o serie de mijloace şi căi, cea mai importantă-impunerea veniturilor, acapitalurilor sau proprietăţii funciare[78,pag.84].

Impozitele sunt definite de Ricardo ca acea parte din produsul pământuluişi al muncii dintr-o ţar ă ce este pusă la dispoziţia guvernului şi sunt plătiteîntotdeauna sau din capital; sau din venitul realizat de către ţara respectivă. Înaceastă accepţiune, capitalul apare ca sumă a tot ceea ce s-a acumulat, iar venituleste suma veniturilor factorilor de producţie la nivelul ţării.

Dacă impozitele sub percepute la nivelul capitalului, aceasta se reduce şiimplicit scad şi posibilităţile de creştere a avuţiei naţionale. Prin urmare, tendinţa

firească a agenţilor economice este să plătească impozitele din venit chiar  şi încondiţiile în care statul impozitează capitalul. O politică raţională a guvernului ar trebui, după Ricardo, “să încurajeze o asemenea dispoziţie în sânul populaţiei şi să nu pună niciodată asemenea impozite, care, în mod inevitabil, vor cădea asupracapitalului, deoarece, procedând astfel, ele vor reduce fondurile pentru întreţinereamuncii, şi, în consecinţă vor micşora pe viitor producţia ţării”[28,pag.85].

În consecinţă, impozitele percepute asupra capitalului îl reduc şi astfel,capacitatea de absorbţie şi utilizare a for ţei de muncă se micşorează, iar avuţianaţiunii scade. Impozitul asupra rentei funciare afectează la rândul său mărimea şiinteresele proprietarilor funciari.

Cele patru maxime cu privire la impozite, formulate de Smith şi preluateulterior de Ricardo, ne conduc la reflecţii şi în zilele noastre. Supuşii fiecărui stattrebuie să contribuie atât cât este posibil la susţinerea statului, în conformitate cu

 posibilităţile lor. Impozitele plătite de individ trebuie să fie sigure şi nu arbitrare;fiecare impozit trebuie perceput şi plătit atunci când şi în felul în care se presupunecă ar fi mai convenabil pentru contribuabil; fiecare impozit trebuie astfel perceputîn cât să ia cât mai puţin posibil din veniturile populaţiei. Numai în acest modcetăţeanului îi r ămâne un venit mai mare de cheltuit, iar agenţilor economici nu lise reduc posibilităţile de acumulare[28,pag.85-86].

Page 24: Doctrine Economice 5

7/30/2019 Doctrine Economice 5

http://slidepdf.com/reader/full/doctrine-economice-5 24/36

Amploarea crescândă a comer ţului exterior al Marii Britanii în perioadarevoluţiei industriale ca şi preocuparea ei pentru întărirea legăturilor ei cu coloniiledeţinute pe alte continente, au adus în atenţia economiştilor timpului şi problemelecomer ţului internaţional şi ale politicii comerciale. Persistenţa unor restricţii încalea liberei circulaţii a mărfurilor  şi rezistenţa unor  ţări faţă de tendinţele

expansioniste ale Marii Britanii constituiau veritabile provocări. R ăspunsul laaceste provocări l-a constituit teoria costurilor comparative şi a avantajelor relativeîn comer ţul internaţional, elaborată de David Ricardo, menită să explice cauzele şiconsecinţele diviziunii internaţionale a muncii, precum şi principiile alocăriiraţionale a resurselor  şi câştigul ce poate fi obţinut prin practicarea comer ţuluiinternaţional de către statele participante.

 Noţiunea de cost comparativ este utilizată pentru prima dată, cu doi aniînaintea lui David Ricardo, de către Robert Torrens (1780-1864) în lucrarea “Eseuasupra comer ţului exterior cu cereale” (1815), unde autorul urmăreşte să demonstreze că practicarea comer ţului exterior este avantajoasă chiar şi în cazul în

care mărfurile importate au fost obţinute în ţara de origine cu costuri mai maridecât ar putea fi obţinute în ţara importatoare[26,pag.445].

Preluând noţiunea de cost comparativ, David Ricardo va elabora ulterior oteorie coerentă asupra comer ţului internaţional cunoscută sub denumirea de “teoriacosturilor comparative de producţie şi a avantajelor relative în comer ţulinternaţional”.

David Ricardo continuă linia de gândire a predecesorilor săi liberali. Dinopera lui rezultă că schimbul de mărfuri este generat de o serie de legi economicesau principii diferite, în funcţie de cadrul respectiv de nivelul la care se desf ăşoar ă acesta. Ricardo apreciază drept justă ideea smithiană că, la nivelul pieţei interne a

unei ţări schimbul de mărfuri se bazează pe legea valorii dar, spre deosebire deSmith, ce consider ă acestă lege universal – valabilă pentru orice fel de schimb, laorice nivel, David Ricardo susţine că, pe piaţa mondială schimbul de mărfuri are la

 bază o altă lege, un alt principiu, respectiv acela al costurilor comparate şi alavantajelor relative reciproce.

“Aceeaşi regulă care reglementează valoarea relativă a mărfurilor într-oţar ă nu reglementează şi valoarea relativă a mărfurilor schimbate între două ţări saumai multe ţări. Într-un sistem de perfectă libertate a comer ţului, fiecare ţar ă îşiconsacr ă în mod natural capitalul şi munca acelor genuri de activităţi care îi suntcele mai avatajoase. Această urmărire a avantajului individual este admirabil legată 

de binele universal al tuturor. Acest sistem distribuie munca în mod cât maifolositor  şi mai economicos. Acesta este principiul (costurilor comparative şi alavantajelor relative) care face ca grâul să fie cultivat în America şi Polonia şi caobiectele de metal şi alte bunuri (industriale) să fie fabricate în Anglia”[20,pag.126].

Prin urmare, Ricardo se refer ă atât la cauza ce determină diviziuneainternaţională a muncii şi a comer ţului internaţional, respectiv criteriul alocăriiraţionale a resurselor productive (avantajul relativ), cât şi la rezultatele acestor activităţi, presupuse a fi reciproc avantajoase în condiţiile liberalismului economic.

Page 25: Doctrine Economice 5

7/30/2019 Doctrine Economice 5

http://slidepdf.com/reader/full/doctrine-economice-5 25/36

Este reafirmată, într-o formă mai elevată, ideea autoreglării economiei de piaţă şi aarmoniei sociale între parteneri atât la scar ă naţională, cât şi internaţională.

Atât pe piaţa internă cât şi la nivelul pieţei mondiale, factorii determinanţiai schimbului – valoarea mărfurilor şi costul lor comparativ – sunt, după părerea luiRicardo, de natur ă obiectivă şi pot fi determinaţi cantitativ.

Existenţa a două legi sau principii care guvernează cele două tipuri de pieţesunt explicate de Ricardo prin dificultăţile mari existente în mişcarea internaţională a capitalului şi muncii, comparativ cu mişcarea lor liber ă în cadrul economieinaţionale. Urmaşii lui David Ricardo vor denumi acest fenomen “imobilitateainternaţională a factorilor de producţie”[26, pag.446].

Teoria ricardiană a comer ţului internaţional porneşte de la constatarea că nu este nici necesar  şi nici posibil ca fiecare ţar ă să producă toate tipurile demărfuri de care are nevoie. Este mai raţional, spune Ricardo, ca fiecare ţar ă să sespecializeze în producerea anumitor mărfuri, pentru care dispune de anumiteavantaje, fie naturale, fie dobândite.

Criteriul specializării trebuie să fie “avantajul comparativ”, exprimat înunităţi de timp de muncă sau pe baza legii valorii întemeiată pe munca cheltuită 

 pentru producerea mărfurilor respective.Pentru a uşura înţelegerea teoriei sale, David Ricardo dă un exemplu cifric

ipotetic, devenit ulterior celebru şi cunoscut sub denumirea de “modelul ricardiande comer ţ internaţional” cu două ţări şi două produse.

Cele două  ţări luate în analiză sunt Anglia şi Portugalia, iar cele două  produse ce vor face obiectul schimbului sunt stofa şi vinul.

Înainte de specializare, se constată că Portugalia cheltuia 80 de unităţi demuncă pentru a produce o unitate de vin şi 90 unităţi de muncă pentru a produce o

unitate de stof ă. Anglia cheltuia 120 de unităţi de muncă pentru a produce o unitatede vin şi 100 unităţi de muncă pentru a produce o unitate de stof ă. Timpul total demuncă cheltuit pentru aceste produse, pe ansamblul celor două  ţări este de 390unităţi de muncă. Potrivit teoriei smithiene a comer ţului internaţional, Portugalia ar avea un “avantaj absolut” în producerea ambelor mărfuri, deoarece, cheltuiala demuncă este mai mică decât cea a Angliei, în cazul ambelor produse. Ambele ţări auun “avantaj relativ”, care impune specializarea lor în producerea uneia din celedouă mărfuri şi anume: Portugalia în producţia de vin (80 u.m. < 90 u.m.) şi Angliaîn producţia de stof ă (100 u.m. < 120 u.m.) aşa cum rezultă şi din următorul tabel:

PRODUSUL/ ŢARA PORTUGALIA ANGLIAVIN 80 U.M. 120 U.M.STOFĂ 90 U.M. 100 U.M.TOTAL 170 U.M. 220 U.M.

TOTAL MONDIAL 390 U.M.

După specializare, rezultă că avantajul reciproc al celor două  ţări se vamanifesta prin economia de timp muncă cheltuit pentru producerea cantităţii demărfuri obţinute comparativ cu perioada dinainte de specializare, în sensul că,

Page 26: Doctrine Economice 5

7/30/2019 Doctrine Economice 5

http://slidepdf.com/reader/full/doctrine-economice-5 26/36

Portugalia economiseşte 10 unităţi de muncă, iar Anglia 20 de unităţi de muncă şi pe total mondial se vor economisi 30 de unităţi de muncă.

După logica teoriei ricardiene, fiecare ţar ă obţine avantaje relative dinschimburile cu cealaltă ţar ă, dar mărimea lor nu este egală. Aceasta este influenţată şi de o serie de factori cum ar fi: gradul de dezvoltare industrială, poziţia unei ţări

faţă de cealaltă, nivelul productivităţii muncii, diferenţele de ordin natural. Pentru ane putea clarifica asupra aportului real al lui Ricardo la elucidarea problematiciicomer ţului internaţional din epoca pre modernă este necesar să raportăm modelul şiconcluziile acestuia la realitatea istorică a timpului şi să  ţinem seama deconsideraţiile critice ulterioare f ăcute la adresa lui.

Unele premise pe care s-a constituit edificiul acestei teorii sunt destul dediscutabile. Spre exemplu, presupunerea nerealistă a lui Ricardo potrivit căreia

 productivitatea muncii este mai ridicată în ţările agricole, faţă de cele industriale. Înrealitate este tocmai invers: productivitatea medie a muncii naţionale este mairidicată în ţările[26,pag.446].

Această problemă este deosebit de importantă pentru a determinaavantajele reale dintre ţări şi eventual, dezavantajele dintre acestea în comer ţulinternaţional.

Practicarea unei politici liber-schimbiste reprezintă, după Ricardo, condiţiaesenţială a manifestării principiului avantajului relativ în comer ţul internaţional. Înacest context, avantajul relativ poate asigura, scrie el, în mod spontan şi automat,atât alocarea optimă a resurselor în producţie, cât şi avantajul reciproc al tuturor 

 partenerilor, ceea ce va conduce la realizarea unei “armonii universale” aintereselor acestora.

În comparaţie cu predecesorii şi contemporanii săi, David Ricardo a

realizat progrese substanţiale în teoria economică. El a îmbogăţit incontestabil,instrumentarul analitic al ştiinţei economice cu o serie de termeni cum sunt: costulde producţie, explicat cu ajutorul timpului de muncă necesar pentru producereamărfurilor; costul relativ sau comparativ de producţie raportat la costul altor mărfuri; avantajul relativ ca expresie a celui mai mare avantaj absolut sau a celuimai mic dezavantaj absolut[26,pag.449].

Meritoriu este şi faptul că a intuit complexitatea pieţei mondiale şi s-astr ăduit să-i descopere tr ăsăturile, legăturile ei durabile, legile care-i guvernaumişcarea ca şi unele abateri ale ei de la legile economice şi principiile ştiinţifice.Ricardo recunoaşte că pe piaţa mondială au loc adesea schimburi de mărfuri ce

înglobează cantităţi neechivalente de muncă, ceea ce nu se întâmplă, de regulă lanivelul pieţei interne a unei ţări. Cu toate că nu a reuşit să rezolve consecvent şiştiinţific toate aspectele legate de originea, conţinutul şi particularităţile comer ţuluiinternaţional, totuşi aceste reflecţii merită a fi luate în considerare de cătrespecialiştii contemporani.

Page 27: Doctrine Economice 5

7/30/2019 Doctrine Economice 5

http://slidepdf.com/reader/full/doctrine-economice-5 27/36

5.5 Robert Thomas Malthus şi teoria sa

demo-economică 

Robert Thomas Malthus (1776 - 1834), cleric şi profesor de colegiu, îşi

desăvâr şeşte studiile la Universiatea Cambrige. În 1798, la 32 de ani publică lucrarea “Eseu asupra principiului populaţiei” iar în 1820 îi apar  şi lucrareaintitulată “Principii de economie politică”, aceasta din urmă fiind precedată denumeroase studii privitoarea la legea grâului, a rentei şi a săracilor.

Lucrarea care l-a consacrat drept reprezentant marcant al liberalismuluiclasic este “Eseu asupra principiului populaţiei”. Faţă de gânditorii vremii, el are ooptică aparte în ceea ce priveşte analiza realităţilor economico-sociale existente laacea dată. Este vorba de faptul că, a urmărit să surprindă impactul pe care-l poateavea asupra societăţii creşterea populaţiei. Teoria malthusiană asupra creşterii

 populaţiei a avut consecinţe analitice ce au f ăcut-o să devină parte integrantă a

economiei clasice, mult timp după ce “viziunea” sub care a fondat-o Malthus a fostlăsată la o parte[24,pag.122].Prin evidenţierea destul de rigidă a dependenţei creşterii populaţiei de

rezerva de hrană, Malthus ofer ă o bază de pornire a salariilor de subzistenţă  şi pregăteşte terenul pentru David Ricardo în analiza influenţelor exercitate deutilizarea fondului funciar asupra progresului economic, prin explicarea săr ăciei întermenii unei adevărate “curse” dintre populaţie şi mijloacele de subzistenţă.Ulterior, Francis Place şi John Stuart Mill, vor face uz de concepţia malthusiană înceea ce priveşte controlul asupra naşterilor, considerând-o “firul roşu conducător al programelor de reforme sociale”[24,pag.122].

“Avuţia naţiunilor” a lui Smith va reprezenta şi pentru Malthus opera dereferinţă de la care a plecat în dezvoltarea propriilor postulate. Unele idei suntcomune cu cele smithiene în ceea ce priveşte teoria avuţiei, a valorii şi repartiţieiveniturilor, dar până la un punct. Spre exemplu, dacă la Smith creşterea avuţieinaţiunii este calea spre îmbogăţirea unora şi bunăstarea tuturor membrilor societăţii, la Malthus acest proces este însoţit de o accelerare a creşterii numerice a

 populaţiei sărace şi, de aici, a privaţiunilor. La Smith, creşterea producţiei de bunuri şi a ofertei este însoţită de sporirea automată a cererii în aceeaşi măsur ă.Malthus consider ă că echilibrarea automată a cererii cu oferta nu se realizează,deoarece ea este subminată de procesul acumulării de capital[8,pag.75]. Chiar şi modulde concepere a economiei politice este diferit. La Smith, şi mai ales la David

Ricardo, ştiinţa economică are un caracter preponderent abstract. La Malthus eaapare ca o ştiinţă, a concretului istoric, cu funcţii practice bine definite şi a căror împlinire implică într-o anume măsur ă şi participarea statului.

În “Eseu asupra principiului populaţiei” Malthus s-a str ăduit să vadă în“geneza şi desf ăşurarea unor fenomene economice, factori de natur ă 

 biologică”[3,pag.95]. El a căutat să sublinieze că “natura a pus în om un instinct care,dacă-i lăsat în voie, îl hăr ăzeşte foamei, mor ţii şi viciului”[25,pag.17]. În acest cadru elreleva pericolul imediat al creşterii cu repeziciune a populaţiei, paralel cuîncetineala relativă a cantităţii bunurilor de subzistenţă, aceasta din urmă fiind

Page 28: Doctrine Economice 5

7/30/2019 Doctrine Economice 5

http://slidepdf.com/reader/full/doctrine-economice-5 28/36

reflectată în dimensionarea puterii de producţie a unui pământ dat. Prin urmare,este vorba de o creştere în progresie geometrică a populaţiei şi de sporire în

 progresie aritmetică a hranei şi a altor mijloace de subzistenţă, în sensul de a daacestora dimensiunile 256 la 9[5,pag.95].

Potrivit lui Mark Blaug, schimbarea analitică a lui Malthus ce stă la baza

 propriului “Eseu asupra principiului populaţiei” ar ar ăta astfel:

CAPACITATEADE

CRESTEREPIEDICI IN CALEA CRESTERII

PREVENTIVE:SCĂDEREA

 NASTERILOR 

POZITIVE:CRESTEREA

MORTALITĂTII

RETINERI

MORALEVICII VICII MIZERIE

INDICELEREPRODUCERII

MIJLOACE LIMITATE DE SUBSISTENTĂ 

Teoria malthusiană, continuă Blaug, se rezumă în esenţă la trei propoziţii:(1) capacitatea biologică a omului de a se reproduce depăşeşte capacitatea sa fizică de a creşte rezervele de hrană; (2) totdeauna acţionează fie piedicile pozitive, fiecele preventive; (3) ultima piedică a capacităţii de reproducţie rezidă în limitarearezervelor de hrană. Prin urmare, conchide Blaug, tot ceea ce a realizat Malthus afost de a strânge la un loc o serie de fapte familiare, deducând consecin ţele

acestora. Este sigur, spune el, că populaţia se înmulţeşte totdeauna până la limitelerezervelor de hrană, că o înmulţire nestânjenită a fiinţelor umane poate conduce laimpas, orice rată plauzibilă de creştere poate fi imaginată pentru mijloacele desubzistenţă[3,pag.102-103]. 

Putem spune că Malthus pune în evidenţă aici, “limita economică” a pământului, generată de costurile sporite, solicitate de creşterea în ritm rapid a producţiei şi care însă nu pot fi acoperite eficient. El surprinde şi o “limită fizică” asolului, generată de săr ăcirea şi deteriorarea acestuia[19,pag.95]. Discutabile sunt însă atât cauzele, cât şi remediile propuse de Malthus pentru soluţionarea problemei.

Creşterea în progresie geometrică a populaţiei are drept cauză segmentulcel mai sărac al acesteia, deoarece, nu are o conduită castă. “Sunt foarte puţine ţări,scrie Malthus, unde nu se observă o constantă sfor ţare a populaţiei de a creşte pestemijloacele de subzistenţă. Această sfor ţare, constantă în acţiunea sa, tinde tot aşade constant să cufunde în disperare clasele inferioare ale societăţii şi se opune laorice îmbunătăţire a stării lor”[8,pag.175].

Faţă de această situaţie, Malthus are o serie de soluţii pe care statul estechemat să le înf ă ptuiască.

Ca remediu sunt propuse: r ăzboaiele, conflagraţiile, creşterea deliberată amortalităţii la popoarele mai puţin civilizate. Dintre remediile preventive amintim:rata scăzută a mortalităţii la popoarele civilizate, mai ales în perimetrul păturilor 

Page 29: Doctrine Economice 5

7/30/2019 Doctrine Economice 5

http://slidepdf.com/reader/full/doctrine-economice-5 29/36

sociale sărace care sunt apte să-şi creeze mijloacele materiale necesare unui traiminim considerat decent.

La numai trei ani de la publicarea “Principiilor” lui David Ricardo, apare şilucrarea malthusiană, “Principii de economie politică” (1820). Aici Malthusîncearcă o tranşare a disputei privind legăturile ştiinţei economice cu o serie de

domenii înrudite, autorul susţinând că “economia politică are mai mult relaţii cumorala şi politica decât cu ştiinţele matematice”[28,pag.91]. El va susţine ca economia

 politică a devenit ştiinţă atunci când a putut fi în măsur ă să explice avuţianaţiunilor, sursele acesteia, modul de întrebuinţare, de reproducere şi sporire.

Potrivit concepţiei malthusiene, avuţia cuprinde acele bunuri şi serviciimateriale şi imateriale care pot servi omului şi care au valoare de schimb sau, cumspune însuşi autorul, acele “obiecte materiale necesare, utile sau plăcute omuluicare au solicitat un efort al activităţii umane pentru a fi apropiat”[14,pag.257].

Crearea avuţiei presupune efort uman, dar nu orice muncă este creatoare deavuţie, consider ă Malthus. Avuţia este creată de către munca productivă. Munca

 productivă poate fi estimată prin cantitatea şi valoarea obiectului produs. Serviciile personale “sunt acel gen de muncă sau de activitate care, în ciuda marii sale utilităţişi marii sale importanţe nu poate intra în estimarea avuţiei naţionale”[14,pag.293].

Malthus adoptă concepţia, potrivit căreia, avuţia trebuie să crească continuu şi în acelaşi mod să se consume. Criticând legea lui Say, Malthussesizează că, prin acumularea accentuată de capital pot apărea şi se pot manifesta oserie de nepotriviri între creşterea cererii şi cea a ofertei. Acumularea accentuată decapital stimulează oferta generală de mărfuri şi servicii, concomitent cu limitareacererii solvabile, fapt care pregăteşte terenul pentru crize şi şomaj[5,pag.96]. El caută să explice şi să găsească posibile soluţii la problema săr ăciei şi a lipsei de locuri de

muncă în condiţiile creşterii avuţiei şi a capitalului; la problema supraaglomer ării pieţelor cu mărfuri şi crizelor prin intermediul teoriei demo-economice.În ceea ce priveşte valoarea şi avuţia, precum şi raporturile ce se stabilesc

între acestea, Malthus le consider ă a fi categorii economice intim legate între ele şitotuşi diferite ca origine, substanţă, natur ă şi mărime. Malthus recunoaşte meritullui Ricardo de a fi ar ătat că valoarea, ca substanţă socială, este creată de muncă, întimp ce avuţia este rezultatul conlucr ării omului cu natura, ajutat de capital. După îndelungi căutări şi oscilaţii, Malthus, va adera la teoria ricardiană a consider ăriimuncii drept izvor al valorii mărfii. Pornind de la ipoteza, potrivit căreia, capitaluleste considerat muncă acumulată, Malthus face distincţie între capitalul constant,

numit capital “care comandă” şi capitalul variabil, în accepţiunea sa, “capitalul careeste comandat”.În abordarea teoriei repartiţiei veniturilor factorilor de producţie a

raporturilor dintre ele şi clasele sociale ce şi le însuşesc, Malthus se află în opoziţiefaţă de teoria ricardiană de aceeaşi factur ă.

Thomas Malthus respinge ideea că renta ar fi acel impozit asupra societăţii pe care aceasta îl plăteşte, ca să întreţină o clasă parazitar ă. Din contr ă, logicamalthusiană socoteşte renta drept un venit justificat şi meritat, ca toate celelaltevenituri, ba chiar cu funcţii mai importante decât ele, în contextul realizării

Page 30: Doctrine Economice 5

7/30/2019 Doctrine Economice 5

http://slidepdf.com/reader/full/doctrine-economice-5 30/36

reproducţiei. Ideea malthusiană era, că prin menţinerea acelei clase parazitare seasigura un consum permanent de bunuri în societate, ceea ce determina reluarea

 procesului reproductiv. Se ridica însă o mare problemă: de ce să se reducă  posibilităţile de acumulare a capitalului pentru întreţinerea clasei parazitare, cândfoarte bine s-ar fi putut spori veniturile celor săraci şi ridicarea standardului lor de

viaţă? La această întrebare Malthus r ăspunde că orice îmbunătăţire a nivelului detrai al populaţiei sărace nu ar determina decât stimularea înmulţirii ei naturale şi

 prin aceasta s-ar ajunge într-un “cerc vicios” – la viitorul sumbru preconizatomenirii de teoria malthusiană a creşterii populaţiei.

5.6 John Stuart Mill sau ultimul cuvânt

al liberalismului economic clasic

John Stuart Mill (1806-1873), fiu al profesorului de economie James Mills-a format într-un mediu propice studiului gândirii economice clasice.Influenţat de concepţia utilitaristă a filosofului Bentham, concepţie

 publicată în lucrarea “Catechism of Parlamentary Reform”, Mill va începe să studieze sistematic şi lucrarea lui David Ricardo, “Despre principiile economiei

 politice şi ale impunerii”. În 1820 Stuart Mill vizitează Franţa, unde se întâlneştecu economistul Jean Baptiste Say, precum şi cu Saint-Simon. La 15 ani, publică sub numele tatălui său, rezumatul unor lecţii de economie politică. Se instruieştetemeinic în filozofie şi economie. În 1822 întemeiază un club al tineretului,“Utilitarism Society”, unde îşi expune ideile şi iniţiază o serie de dezbateri pe

 probleme de morală şi politică. Paralel cu activitatea ştiinţifică Mill a lucrat timp de30 de ani ca angajat al Companiei Indiilor. În 1831 publică o serie de articole saint-simoniene în cotidianul “Examiner” sub titlul “The Spirit of the Age”. O dată cuanul 1829 publică lucrarea “Eseuri de economie politică”, urmând ca în 1843 să îiapar ă lucrarea de factur ă filozofică “Sistem de logică”. În 1848 tipăreşte lucrareabsa economică fundamentală “Principii de economie politică”, “considerată un gende sumum al economiei clasice”[1,pag.217]. Ulterior va mai publica lucr ările: “Desprelibertate” (1859) şi “Utilitarismul” (1861).

În “Principii de economie politică”, Stuart Mill face o veritabilă sinteză aeconomiei clasice, căreia îi adaugă şi propriile contribuţii. În această lucrare suntevidenţiate, din perspectiva staticii şi dinamicii economice, ale evoluţiei societăţii

spre o stare staţionar ă, o serie de probleme şi anume: influenţa progreselor industriei şi ale populaţiei asupra valorilor şi preţurilor, asupra rentelor, profiturilor şi salariilor; viitorul probabil al celor trei forme ale veniturilor  şi ale claselor ce leobţin, cu accent special asupra viitorului clasei muncitoare; funcţiile guvernării;intervenţia guvernării în economia bazată pe teorii eronate (doctrina protecţieiindustriei naţionale, încercări de reglare a preţurilor mărfurilor, monopolurilor,legile împotriva coaliţiilor muncitorilor), bazele şi limitele principiului “laissez-faire-ului” sau al non-intervenţiei guvernării; cazurile în care intervenţia guvernăriieste necesar ă[29,pag.78].

Page 31: Doctrine Economice 5

7/30/2019 Doctrine Economice 5

http://slidepdf.com/reader/full/doctrine-economice-5 31/36

În concepţia lui Mill şi a predecesorilor săi, ştiinţa economică este chemată să studieze avuţia creată de oameni în procesul de producţie, cu ajutorulelementelor constitutive ale capitalului sau altfel spus, obiectul ştiinţei economiceîl reprezintă studiul “naturii şi legilor producerii şi ale distribuirii avuţiei”[5,pag.98].Dar nu numai de stadiul avuţiei trebuie să se ocupe ştiinţa economică, ci şi de

investigarea condiţiilor economice ale naţiunii şi indivizilor, consider ă Mill, din punctul de vedere al instituţiilor şi relaţiilor sociale, al naturii umane, precum şi alcauzelor morale şi psihologice.

Munca este considerată un factor de producţie important, creator de utilităţifixate şi încorporate în obiecte materiale. Numai munca care participă la creareautilităţilor este în accepţiunea lui Mill, muncă productivă. Celelalte munci, deşiutile, intr ă în categoria celor neproductive. Condiţiile producţiei sunt sociale şinaturale, concretizate prin intermediul acţiunii conjugate a celor trei factori de

 producţie: munca, natura şi capitalul.Capitalul apare definit ca fiind acea parte din avuţia acumulată creată prin

intermediul muncii şi utilizată în producerea şi reproducerea avuţiei, sau, cumspune Mill, “stocul acumulat al produsului muncii se numeşte capital”[27,pag.118].

Mărimea şi modul de utilizare a capitolului poate lărgi sau diminua creareaavuţiei, iar menirea capitalului este să fie utilizat, şi nu conservat. Funcţiacapitalului în procesul productiv este “în realitate funcţia muncii sub o formă indirectă”, prin mijloacele şi obiectivele în care ea s-a materializat[30,pag.37-38].

Agenţii naturali, respectiv materiile şi for ţele motrice furnizate de natur ă,constituie un al treilea factor de producţie. Meritoriu la Mill este faptul că împarteagenţii naturali în două categorii: reproductibili, care se refac şi epuizabili, cei carese consumă în procesul de producţie. Prin această clasificare, Mill pune în evidenţă 

o serie de probleme importante, şi anume: legătura indisolubilă dintre om-tehnică-natur ă  şi raporturile dintre acestea; precum şi raporturile ce se stabilesc întremediul economic, tehnic, social şi ecologic.

Mill a studiat şi implicaţiile pe care factorii de producţie le au asupracreşterii productivităţii muncii, pe fundalul manifestării legii creşterii producţiei,aceasta din urmă fiind considerată “o consecinţă a utilizării legilor ce guvernează aceşti factori; limitele creşterii producţiei trebuie să fie determinate, indiferent decum se ajunge la aceasta, de limitele fixate de aceste legi”[16,pag.219]. Ele sunt: legea

 populaţiei, legea creşterii sau acumulării capitalului, legea creşterii producţiei pământului.

Legea populaţiei, scrie Mill, nu frânează modalitatea de manifestare a legiicreşterii producţiei căci populaţia are mari posibilităţi de sporire, condiţia de bază este să se creeze suficiente locuri de muncă, iar aceasta depinde de modul în careacţionează legea acumulării capitalului. În evoluţia lor, spune Mill, economiile potatinge stări staţionare, atunci când profiturile obţinute diminuează dorinţa deacumulare din partea agenţilor economici.

Din aceste stări staţionare se poate ieşi numai atunci când apar stimuli pentru motivaţia acumulării de capital. Ieşirea din starea staţionar ă este însoţită deconsolidarea poziţiei agenţilor economici puternici şi abili în lupta de concurenţă şi

Page 32: Doctrine Economice 5

7/30/2019 Doctrine Economice 5

http://slidepdf.com/reader/full/doctrine-economice-5 32/36

eliminarea agenţilor economici săr ăciţi şi ale căror active vor alimenta ulterior  procesul de centralizare a capitalurilor.

Legea creşterii producţiei având la bază folosirea agenţilor naturali seizbeşte de legea randamentului descrescând al atragerii în circuitul economic a unor categorii de agenţi din ce în ce mai greu, mai costisitor de exploatat şi al

investiţiilor succesive.După Mill, aceste limite nu pot fi considerate drept o barier ă de netrecut ci,

dimpotrivă, realizările din ştiinţă, tehnică, tehnologie, pot reduce din dificultăţi,eforturi şi costuri.

În concepţia lui Mill, producţia este privită dintr-un unghi mai multtehnico-economic. În ceea ce priveşte teoria repartiţiei avuţiei, ea este puternicancorată în planul socialului şi evident legată de manifestarea raporturilor sociale.Aşa se explică de ce problema repartiţiei avuţiei debutează cu proprietatea, iar 

 proiectul său despre socialismul liberal vizează schimbarea repartiţiei şi nu a producţiei sau a circulaţiei[5,pag.99]. Proprietatea individuală este socotită bună, în

 principiu, dacă regulile gestionării ei şi ale împăr ţirii rezultatelor sunt bune.Repartiţia se realizează sub forma împăr ţirii veniturilor claselor sociale, contribuţialui Mill pe acest segment al gândirii economice constând în adâncirea analizeistructurii claselor sociale şi a formelor de venit ce şi le apropie fiecare dintreacestea [5,pag.100]. La baza mărimii salariilor se află raportul cerere-ofertă defor ţă de muncă, marcând o tendinţă de scădere a salariilor căreia se opun diver şifactori cu acţiune contrar ă. Rata profitului este considerată a fi propor ţională cucostul muncii, profitul apare divizat în dobândă, asigurare şi salariul conducerii.

Renta apare definită ca “rezultat al unui monopol natural şi care nu face parte din cheltuielile de producţie ale agriculturii”.

În contextul demersului teoretic pe care Mill îl întreprinde faţă de problemele repartiţiei şi proprietăţii, este adus în prim plan şi viitorul societăţii.Viziunile prospective ale lui Mill îl determină să oscileze între libertate şisocialism.

Contradicţiile, distorsiunile din societatea capitalistă i-au îndreptat paşiispre acest socialism sui-generis. Potrivit lui Stuart Mill, problema socială aviitorului constă în “a concilia cea mai mare libertate de acţiune a individului cudreptul tuturor asupra proprietăţii materiilor prime oferite pe glob, şi cu participarea tuturor la profiturile muncii în comun”[16,pag.235]. Rezolvarea ei era lăsată pe seamatuturor oamenilor de bine care, prin instruire vor ajunge să găsească soluţia

concilierii individului cu societatea, avuţia creată cu bunăstarea tuturor.În ceea ce priveşte teoria valorii, Mill o analizează în contextul schimbuluiţinând seama de importanţa ei pentru acest moment al procesului de producţie.Marea majoritate a operaţiunilor economice bazate pe piaţă implică manifestareateoriei valorii, lucru cu care ulterior unii economişti nu au mai fost de acord. Dacă teoria valorii este confuză, atunci şi ştiinţa economică devine confuză. Teoriadespre valoare prezentată de clasici este considerată de Mill ca fiind completă  şidesăvâr şită, singurul lucru ce ar fi trebuit realizat era transformarea ei într-o teorieoperaţională, care să ducă, măcar par ţial, la rezolvarea problemelor sociale.

Page 33: Doctrine Economice 5

7/30/2019 Doctrine Economice 5

http://slidepdf.com/reader/full/doctrine-economice-5 33/36

Faţă de comer ţul internaţional primele contribuţii ale lui Stuart Mill suntformulate într-o lucrare din 1844, ce se axează pe analiza legităţilor ce stau la bazaefectuării schimburilor dintre ţări şi repartiţia avantajelor dintre ele.

În ceea ce se va numi “teoria valorilor internaţionale”, Mill porneşte de lateoria ricardiană a comer ţului, dar luând în considerare posibilităţile şi

disponibilităţile de factori de producţie. El aduce în discuţie noi aspecte aleschimburilor economice internaţionale cum ar fi: rolul cererii de mărfuri înexplicarea valorilor internaţionale, problema repartizării avantajelor relative între

 parteneri şi influenţa progresului tehnic, respectiv a creşterii productivităţii munciiasupra preţurilor din tranzacţiile internaţionale.

“Teoria valorilor internaţionale” încearcă să dea o explicaţie plauzibilă  principiului pe baza căruia se desf ăşoar ă schimbul de mărfuri dintre ţări şi să determine raportul de schimb dintre ele, depărtându-se de teoria ricardiană avalorii-muncă.

În ciuda denumirii ei pretenţioase, această teorie nu face decât să rezume

constatarea empirică a agenţilor economici din care rezultă că mărfurile pe care leimportă o ţar ă, sunt plătite cu exporturile pe care ea le face în ţara cu careefectuează aceste tranzacţii. Mill recunoaşte că nu se poate explica valoareamărfurilor care constituie obiectul tranzacţiilor internaţionale înainte dedesf ăşurarea lor, ci numai după ce a avut loc operaţiunea respectivă. Concluzia lacare se ajunge este că, raportul de schimb este cu atât mai avantajos cu cât cererea

 pentru mărfurile ei este mai mare, iar cererea proprie pentru mărfurile str ăine estemai mică [26,pag.464].

Deci, în timp ce Ricardo este consecvent şi ia în considerare numai ofertade mărfuri atunci când explică preţul lor, pornind de la costul lor exprimat în timp

de muncă, John Stuart Mill are o atitudine ambiguă şi contradictorie.El susţine că, în timp ce, pe piaţa internă, schimbul de mărfuri are loc înfuncţie de costurile de producţie, exprimate uneori în timp de muncă cheltuit,alteori în veniturile agenţilor economici, pe piaţa internaţională, schimbul demărfuri depinde de raportul dintre cererea şi oferta de mărfuri, respectiv decantitatea de produse indigene cu care se schimbă mărfurile importate[22,pag.67-68].

Împăr ţirea avantajelor se face, potrivit lui Mill, între toţi partenerii, chiar dacă nu în mod egal. El exclude ipoteza în care unul din parteneri ar avea de

 pierdut.Ducând la extrem acest raţionament, Mill ajunge la un “paradox”, ce îi

 poartă numele. “Paradoxul Mill” constă în ideea că cel mai mult ar avea de câştigatdin comer ţul internaţional ţările mici, nedezvoltate şi sărace, deoarece cererea lor este mai redusă, în aceste condiţii ar realiza un raport de schimb mai avantajos, întimp ce ţările bogate, ce au o cerere mult mai mare de mărfuri, ar avea raporturi deschimb dezavantajoase[3,pag.239-242].

John Stuart Mill are în vedere două feluri de avantaje în comer ţulinternaţional: avantaje directe şi avantaje indirecte. Avantajele directe rezultate dintranzacţiile internaţionale au în vedere obţinerea de produse cât mai ieftine.

Page 34: Doctrine Economice 5

7/30/2019 Doctrine Economice 5

http://slidepdf.com/reader/full/doctrine-economice-5 34/36

Avantajele indirecte se refer ă la propagarea progresului tehnic, ca şi al r ăspândiriiculturii în lume.

Mill recunoaşte faptul că, progresul tehnic permite ieftinirea produselor şiaceasta favorizează cererea mărfurilor respective pe piaţa mondială, dar nu are învedere şi consecinţele pe termen lung ale acestor schimbări tehnico-economice în

ceea ce priveşte competitivitatea diferitelor  ţări şi rezultatul schimburilor internaţionale pe termen lung pentru toate categoriile de parteneri, inegalidezvoltaţi [26,pag.465].

∗ ∗  ∗ 

Deşi liberalismul clasic a reprezentat o revoluţie în ştiinţa economică,totuşi premisele avute în vedere, presupoziţiille folosite, ca şi unele teorii audevenit nesafisf ăcătoare în ceea ce priveşte explicarea unor fenomene şi procese

economico-sociale. Spre exemplu, în condiţiile desf ăşur ării unor proceseeconomice şi sociale existente în faza de ascensiune a capitalismului, cum suntacumularea primitivă a capitalului, proletarizarea rapidă  şi for ţată a micilor 

 producători, consolidarea şi sporirea rolului marilor firme în controlul pieţei şi aleconomiei, declanşarea crizelor economice, apariţia şomajului cronic şi a inflaţiei,creşterea mişcărilor sociale, devine cu totul inadecvată şi nerealistă încercarea desusţinere şi dezvoltare pe mai departe a temelor  şi conceptelor vechi cum sunt:individualismul economic, realizarea principiului “laissez-faire-ului”, într-o lumecu diferenţe mari în ceea ce priveşte distribuţia bogăţiei şi a veniturilor [10,pag.31].

Faţă de asemenea neajunsuri între teorie şi realitate se vor manifesta

ulterior două categorii importante de reacţii, diametral opuse: una, care puneaccentul pe abordările analitice, iar alta ce va îmbr ăţişa calea doctrinar ă în care

 primează aspectul ideologic.

Page 35: Doctrine Economice 5

7/30/2019 Doctrine Economice 5

http://slidepdf.com/reader/full/doctrine-economice-5 35/36

REFERINŢE BIBLIOGRAFICE ŞI NOTE

1. Barrere A.  Histoire de la pensée économique et analyse

contemporaine, Tome II, Paris, 1974

2. Beaud M.  Histoire du capitalisme de 1500 à nous jours apud Dan

 Popescu

3. Blaug M. Teoria economică în retrospectivă , Bucureşti, EdituraDidactică şi Pedagogică, 1992

4. Braudel F.  Jocurile schimbului, Bucureşti, Editura Meridiane,Bucureşti, 1985

5. Ciulbea T.  Doctrine economice, Bucureşti, Editura Didactică  şiPedagogică, 1996

6. Condillac

R.

 Le commerce et le gouvernement considéré respectivement 

d’un a l’autre, 1777, apud I.N.Văleanu

7. Frois G. A.  Economie politică , Bucureşti, Editura Humanitas, 1994

8. Gide Ch.,

Rist Ch.

 Istoria doctrinelor economice de la fiziocra ţ i până azi,

Bucureşti, Editura Casei Şcoalelor, 1926

9. Heilbroner

R.

 Filozofii lucrurilor pământe şti. Vie ţ ile, epocile  şi ideile

marilor economi şti, Bucureşti, Editura Humanitas, 1994

10. Iancu A. Tratat de economie, vol.I, Bucureşti, Editura Economică,1993

11. Ionescu T.,

Popescu

Gh.

 Istorie economică , Cluj-Napoca, Editura Continent, 1993

12. Lallement

J.

 Histoire de la pensée ou archéologie du savoire ? ÎnEconomies et sociétés, Modèle économique et socialesnr.2/1984, pag.72

13. Malthus

Th.

 Eseu asupra principiului popula ţ iei, Bucureşti, EdituraAcademiei, 1991

14. Malthus

Th.

 Les Principles d’Economie politique, Paris, EdituraCalman-Levy, 1969

Page 36: Doctrine Economice 5

7/30/2019 Doctrine Economice 5

http://slidepdf.com/reader/full/doctrine-economice-5 36/36

15. Marx K. Capitalul, Bucureşti, Editura de stat pentru Literatur ă Politică, 1957

16. Mill J.S.  Principes d’économie politique avec quelques-unes de

leurs application à l’économie sociale, Tome1, Paris,

1873

17. Murgescu

C.

 David Ricardo în Anglica revolu ţ iei industriale, Bucureşti,Editura Ştiinţifică, 1972

18. Popescu D. Civiliza ţ ie  şi industrie, Bucureşti, Editura Albatros, 1981

19. Popescu D.  Istoria gândirii economice din antichitate până la

începutul sec. Al XIX-lea, Sibiu, Editura Continent, 1994

20. Ricardo D.  Despre principiile economiei politice  şi ale impunerii,

vol.1. Bucureşti, Editura Academiei, 1962

21. Samuelscon

A.

 Les grandes courants de la pensée économique, PresseUniversitaires de Grenoble, 1988

22. Sandretto

R.

 Le commerce International, Ediţia a II-a, Paris, ArmandColin, 1993

23. Say J.B. Coresponden ţ a cu Malthus, Œuvres diverses, apudCh.Gide, Ch.Rist,

24. Say J.B. Traité d’économie politique, Ediţia a VI-a, vol.I, Paris

25. Smith A.  Avu ţ ia na ţ iunilor. Cercetare asupra naturii  şi cauzelor ei,

vol.I, Bucureşti, Editura Academiei,1965

26. Sută N. Curs de comer  ţ  interna ţ ional   şi politici comerciale,

Bucureşti, Editura Ceres, 1992

27. Sută-

Selejan S.

 Doctrine economice, Bucureşti, Editura Eficient, 1996

28. Văleanu

Ivanciu N.

Curente de gândire economică , Bucureşti, Editura« Fundaţia România de Mâine », 1996

29. Văleanu

Ivanciu N.

 Istoria gândirii economice, Bucureşti, Editura Didactică şiPedagogică, 1992

30. Văleanu

Ivanciu N.

 Liberalismul în teoria economică  şi politică clasică  (I şiII), Tema 3, Bucureşti, Lito ASE, 1990