im.......ii ■ .111Mi i. (.militată ţ| de anume relaţiii - umil Im imul i ii .ill/.iini al viitorului grup a l i, lut i II pi Im i *•< .i|>."i, Hal la. întors de la Paris în l ' i I uliu. in ln<- în Ha11a experienţa picturii poiclmpreilonlite. Pictura sa devine mai vie şi mai M mli.ii .1 in ilivl/loni'.m, Ba11a găseşte pentru moment un răspuns valid la propriile întrebări asupra modului de distribuire a luminii pe suprafaţa pînzei. Motivele tablourilor sale sînt variante romane ale cazuisticii imaginative a postimpresionismului parizian, o lectură a lor în cheie simbolică aptă să genereze posibilitatea afirmării unei mai decise influenţe a tablourilor divizioniste ale lui Previati fiind cu greu posibilă1. Din aceşti ani datează Portretul mamei (1901), Autoportret (1902), Cerşetorul (1902), Ţăranul (1903), Nebuna (1905), picturi străbătute de un anume fior realist, în care divizionismul furni-zează doar mijloacele tehnice şi nu influenţează viziunea. Divizionismul lui Bal la tinde spre efecte de sinteză capabile a da soliditate compoziţiei. Logodnica la Vil la Borghese (1902) şi Portret tn aer liber (1903) sînt, din acest punct de vedere, prototipuri pentru creaţia acestor ani. Pînă în preajma aderării sale efective la futurism nu se întîlnesc în opera lui BalIa mutaţii sensibile. încercările de a reda în tablourile sale o lumină cît mai reală se consumă pînă în 1909, anul în care pictează Becul, în condiţiile predilecţiei absolute pentru tehnica divi- zionistă. Cu Becul, în opera lui Bal la îşi face

20

prietenul său Severini, în vîrstă de optsprezece, încep să frecventeze atelierul lui Balla, „Devenit maestrul nostru — îşi aminteşte Severini — Balla fu acela care ne iniţia în noua tehnică modernă a divizionis- mului fără ca totodată să ne înveţe regulile fundamentale şi ştiinţifice. Giacomo Balla era un om de o seriozitate absolută, profund, reflexiv şi pictor în cel mai înalt sens al cuvîntului. Urmînd exemplul pictorilor francezi, avea o dragoste exclusivă pentru natura de la care cerea pînă la exces întreaga sa inspiraţie. (...). Independent de subiectul şi spiritul verist — cum se spunea atunci — cu care era exprimat, tabloul era o pictură frumoasă şi personală. Balla picta cu culori separate şi contrastante, asemeni pictorilor francezi; calitatea sa picturală era de prim ordin, genuină, analoagă oarecum cu materia şi calitatea unul Pissarro. A fost un mare noroc pentru noi întîlnirea cu un ase-menea om al cărui drum a decis poate toata cariera noastră“2. Pînă în 1905 Boccioni şi Severini rămîn la Roma frecventînd asiduu atelierul lui Balla, loc unde îl întîlnesc pe mai tînărul Sironi a cărui formaţie tehnică şi predilecţie pentru geometrie îl fac să rămînă străin de problemele tehnicii divizioniste3. O prezenţă de cîteva luni, în 1906, a lui Boccioni la Paris — la fel de puţin cunoscută dealtfel ca şi călătoria efectuată în Rusia cu doi ani mai tîrziu — l-a pus probabil la curent în mod direct cu pictura impresionistă simbolistă, fără ca acest contact să lase, pentru moment, o urmă durabilă în pînzele sale, stimulîndu-i însă reflecţiile. După o primă în- tîlnire cu publicul, în 1905, prin

21

Padova, al doilea plecînd la Paris. în dreptul datei de 14 martie 1907 Boccioni notează în jurnalul său: „S/nt scîrbit de ziduri vechi, de palate vechi, de motive vechi, de reminiscenţe I Vreau să am sub privire viaţa de azi. Clmpiiie, liniştea, căsuţa, pădurea, feţe roşii şi puternice, braţele muncitorilor osteniţi, osteniţi etc., tot acest bazar de sentimentalism modern m-a obosit. înainte de orice arta modernă îmi pare veche. Vreau noul, expresivul, formidabilul I Aş vrea să şterg toate valorile pe care le cunosc şi pe care le pierd din vedere, pentru a reface, pentru a reconstrui pe baze noi! Tot trecutul — minunat de mare — mă oprimă, eu vreau noul (...). Cu ce să fac aceasta I Cu culoarea? sau cu desenul? Cu pictura? Cu tendinţe veriste care nu mai satisfac, cu tendinţe simboliste care îmi plac la puţini şi pe care nu le-am mai încercat? Cu un idealism care mă atrage şi pe care nu ştiu cum să-l cercetez? Mi se pare că astăzi, în timp ce analiza ştiinţifică ne face să vedem minunat universul, arta trebuie să se facă interpret al rigorii puternice, fatale a unui nou idealism pozitiv. Mi se pare că arta şi artiştii sînt astăzi în conflict cu ştiinţa"*. în vălmăşagul atîtor întrebări încep deja să se întrevadă pentru Boccioni cîteva puncte de reper, cîteva obiective dintre care nu cel mai lipsit de importanţă va fi în directă legătură cu tentativa de recuperare a con-temporaneităţii pentru opera de artă. E interesant de urmărit modul în care, în acest interval, arta lui Boccioni intră într-un contact activ cu experienţe artistice diverse, probînd parcă capacitatea mijloacelor formale de a răspunde unor grave interogative teoretice5. Şederea sa în provinciala cetate a Padovei

22

departe, în cetatea lagunară, exista o oarecare emulaţie artistică, activată de Bienală. în 1903 Amedeo Modigliani însuşi frecventase Scuola libera di Nudo de pe lîngă Accademia di Belle Arti. Boccioni figurează şi el printre înscrişii anului academic 1906— 1907, împreună cu Arturo Martini. Cu siguranţă că a văzut în 1907 pînzele lui Signac, Vuillard şi Denis expuse la Bienală. Noi fermenţi apăruţi în viaţa artistică veneţiană nu au scăpat privirii, cum am văzut, scrutătoare a lui Boccioni. Pictura lui Monet, Pissarro, Sisley, Renoir, Raffaelli ajunsese pe solul italian prin intermediul Bienalei din 1903 şi apoi a celei din 1905. Veneţia rezidenţială şi cosmopolită a începutului de secol are ambiţia de a fi încă intermediarul unor schimburi culturale active. Orientate mai întîi către saloanele franceze, bienalele nu au întîrziat a purta în Italia ecourile Secesiunii miin- cheneze şi vieneze. Primele achiziţii pentru Galeria de artă modernă adăpostită de Ca Pesaro mărturisesc tocmai penetraţia gustului vienez6. Boccioni pare consolidat însă pe linia fixată de contactul cu Bal la. Tablourile sale sînt încă explicit postimpresioniste (Portretul sculptorului Brocci — 1907; Mama mea — 1907). Dezbaterea interioară era însă iniţiată7 şi ca atare schimburile devin iminente. „Acum — scrie Boccioni — mă simt fruct al timpului meu şi mi se pare că azi la Padova totul este vechi. Această senzaţie se extinde asupra întregii Italii (...) şi trag concluzia că se trăieşte în afara mediului. Epoca noastră febrilă face vechi şi uzat

23