1

UNIVERSITATEA BUCUREŞTI FACULTATEA DE DREPT

TEZĂ DE DOCTORAT

„URMĂRIREA ŞI JUDECAREA CAUZELOR PENALE CU MINORI”

(REZUMAT)

CONDUCĂTOR ŞTIINŢIFIC: Prof. univ. dr. NICOLAE VOLONCIU Doctorand: Cristina Dobrescu

Bucureşti 2009

2

CUPRINS:

Capitolul I: Aspecte preliminare asupra procedurilor speciale pag.

1

Secţiunea I: GENERALITĂŢI PRIVIND PROCEDURILE SPECIALE pag.

1

Secţiunea II: PROCEDURI SPECIALE PROPRIU-ZISE pag.

4

1. Urmărirea şi judecarea unor infracţiuni flagrante pag.

4 2. Urmărirea şi judecarea infracţiunilor prevăzute în Legea nr. 78/2000, privind

prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie pag.

8 Secţiunea III: PROCEDURI JUDICIARE ÎN FAZA DE DUPĂ EXECUTARE SAU

PENTRU REZOLVAREA UNOR SITUAŢII SPECIALE pag. 13

1. Procedura reabilitării judecătoreşti pag. 13

2. Repararea pagubei materiale sau a daunei morale în cazul condamnării pe nedrept sau al privării ori restrângerii de libertate în mod nelegal

pag. 15

3. Procedura în caz de dispariţie a înscrisurilor judiciare pag. 17

4. Asistenţa judiciară internaţională pag. 18

4.1 Extrădarea pag. 19

4.2 Mandatul european de arestare pag. 22

4.3 Transferul de proceduri în materie penală pag. 26

4.4 Recunoaşterea şi executarea hotărârilor penale şi a actelor judiciare pag. 28

4.5 Transferarea persoanelor condamnate pag. 30

4.6 Asistenţa judiciară în materie penală pag. 32

4.7 Asistenţa judiciară internaţională în cauzele cu minori pag. 34

Capitolul II: Aspecte generale privind procedura în cauzele cu infractori minori pag. 36

Secţiunea I: NECESITATEA REGLEMENTĂRILOR SPECIALE DE DREPT PENAL ŞI PROCESUAL PENAL REFERITOARE LA MINORII INFRACTORI

pag. 36

Secţiunea II: EVOLUŢIA REGLEMENTĂRII NORMELOR PENALE ŞI DE DREPT PROCESUAL PENAL REFERITOARE LA MINORI

pag. 38

Secţiunea III: EVOLUŢIA REGLEMENTĂRII NORMELOR PENALE ŞI DE DREPT PROCESUAL PENAL ROMÂNESC REFERITOARE LA MINORI

pag. 40

Secţiunea IV: CODUL PENAL, CODUL DE PROCEDURĂ PENALĂ DIN 1968 ŞI ALTE ACTE NORMATIVE ULTERIOARE: LEGEA NR. 59/1968 ŞI DECRETUL 218/1977

pag. 48

3

Capitolul III: Aspecte de drept procesual penal comparat privind cauzele cu minori pag. 53

Sistemul judiciar francez pag. 53

Sistemul judiciar belgian pag. 60

Sistemul judiciar spaniol pag. 63

Sistemul judiciar italian pag. 65

Sistemul judiciar din Anglia şi Ţara Galilor pag. 68

Sistemul judiciar în Republica Moldova pag. 70

Sistemul judiciar în Polonia pag. 72

Sistemul judiciar în Statele Unite ale Americii pag. 75

Capitolul IV: Convenţii şi norme internaţionale în domeniul justiţiei juvenile pag. 77

Capitolul V: Aspecte psihologice şi criminologice privind delicvenţa juvenilă pag. 86

Capitolul VI: Urmărirea penală în cauzele cu minori pag. 97

Secţiunea I: URMĂRIREA PENALĂ – PRIMA FAZĂ A PROCESULUI PENAL pag. 97

Secţiunea II: CONDIŢII PENTRU APLICAREA PROCEDURII SPECIALE ÎN FAZA DE URMĂRIRE PENALĂ

pag. 105

Secţiunea III: RĂSPUNDEREA PENALĂ A MINORILOR pag. 110

Secţiunea IV: DESFĂŞURAREA URMĂRIRII PENALE pag. 114

Secţiunea V: PERSOANELE CHEMATE LA ORGANUL DE URMĂRIRE PENALĂ pag. 118

Secţiunea VI: PARTICULARITĂŢI PRIVIND MODALITATEA TACTICĂ DE AUDIERE A ÎNVINUIŢILOR SAU INCULPAŢILOR MINORI ÎN CURSUL URMĂRIRII PENALE

pag. 121

Secţiunea VII: REFERATUL DE EVALUARE pag. 127

Secţiunea VIII:ASISTENŢA JURIDICĂ pag. 136

Secţiunea IX: PREZENTAREA MATERIALULUI DE URMĂRIRE PENALĂ pag. 144

Secţiunea X: FINALIZAREA URMĂRIRII PENALE pag. 148

1. Finalizarea urmăririi penale prin închiderea ei pag. 148

2. Finalizarea urmăririi penale prin trimiterea în judecată a inculpatului pag. 152

4

Capitolul VII: Măsurile preventive aplicabile minorilor în cursul urmăririi penale pag. 155

Secţiunea I: MĂSURILE PREVENTIVE PRIVATIVE DE LIBERTATE APLICABILE MINORILOR – REŢINEREA ŞI ARESTAREA PREVENTIVĂ

pag. 157

1. Reţinerea minorului la dispoziţia organului de cercetare penală sau a procurorului (art. 160/g C.pr.pen.)

pag. 160

2. Arestarea preventivă a minorului (art. 160h C.pr.pen.) pag. 163

Secţiunea II: MĂSURILE PREVENTIVE NEPRIVATIVE DE LIBERTATE – OBLIGAREA DE A NU PĂRĂSI LOCALITATEA ŞI OBLIGAREA DE A NU PĂRĂSI ŢARA

pag. 171

1. Măsura preventivă a obligării de a nu părăsi localitatea pag. 172

2. Măsura preventivă a obligării de a nu părăsi ţara pag. 176

Capitolul VIII : Judecarea cauzelor cu minori pag. 179

Secţiunea I: JUDECATA – FAZA CENTRALĂ A PROCESULUI PENAL pag. 179

Secţiunea II: CONDIŢII PENTRU APLICAREA PROCEDURII SPECIALE ÎN FAZA DE JUDECATĂ

pag. 183

Secţiunea III: COMPUNEREA INSTANŢEI pag. 185

Secţiunea IV: PERSOANELE CHEMATE LA JUDECAREA MINORILOR pag. 190

Secţiunea V: PARTICIPAREA PROCURORULUI ÎN CAUZELE CU INCULPAŢI MINORI

pag. 194

Secţiunea VI: JUDECAREA INCULPAŢILOR MINORI CU MAJORI pag. 197

Secţiunea VII: DESFĂŞURAREA JUDECĂŢII ÎN CAUZELE CU INFRACTORI MINORI

pag. 199

Secţiunea VIII: PARTICULARITĂŢI PRIVIND MODALITATEA TACTICĂ DE AUDIERE A INCULPAŢILOR MINORI ÎN CURSUL JUDECĂŢII

pag. 204

Secţiunea IX: DISPOZIŢII PRIVIND CĂILE ORDINARE DE ATAC: APELUL ŞI RECURSUL

pag. 207

Capitolul IX: Dispoziţii privind măsurile preventive private de libertate aplicabile minorilor în cursul judecăţii

pag. 209

Secţiunea I: MENŢINEREA ARESTĂRII INCULPATULUI LA PRIMIREA DOSARULUI

pag. 209

Secţiunea II: VERIFICĂRI PRIVIND ARESTAREA INCULPAŢILOR MINOR ÎN CURSUL JUDECĂŢII

pag. 214

Secţiunea III: ARESTAREA INCULPATULUI MINOR ÎN CURSUL JUDECĂŢII

pag. 221

Secţiunea IV: MĂSURI DISPUSE PRIN HOTĂRÂRE CU PRIVIRE LA STAREA DE LIBERTATE

pag. 224

Capitolul X : Punerea în executare a sancţiunilor aplicate minorilor pag. 227

Secţiunea I: SANCŢIUNILE APLICABILE MINORILOR ŞI INDIVIDUALIZAREA ACESTORA

pag. 227

5

Secţiunea II: PUNEREA ÎN EXECUTARE A MĂSURILOR EDUCATIVE pag. 230

1. Punerea în executare a măsurii educative a mustrării pag. 230

2. Punerea în executare a măsurii educative a libertăţii supravegheate pag. 232

3. Punerea în executare a măsurii educative a internării într-un centru de reeducare pag. 237

4. Punerea în executare a măsurii educative a internării într-un institut medical educativ pag. 244

Secţiunea III: PUNEREA ÎN EXECUTARE A PEDEPSELOR pag. 247

Capitolul XI: Evoluţia fenomenului infracţional în rândul minorilor în perioada 1989 – 2007

1. Situaţia statistică a minorilor trimişi în judecată pe teritoriul întregii ţări în perioada 1989 – 2007 2. Situaţia statistică a minorilor trimişi în judecată pe Parchetul de pe lângă Tribunalul pentru minori şi familie şi Parchetul de pe lângă Judecătoria Braşov în perioada 2005 - 2008

pag. 251 pag. 252

pag. 254

6

Scopul lucrării „Urmărirea şi judecarea cauzelor penale cu minori”,

elaborată sub directa îndrumare a Prof. univ. dr. Nicolae Volonciu, este acela de

a sublinia necesitatea existenţei unei situaţii derogatorii de la procedura de drept

comun a procesului penal în cazul minorilor, de a analiza, în ce măsură, actuala

legislaţie procesual penală specială aplicabilă infractorilor minori poate satisface

cerinţele societăţii actuale, precum şi în ce măsură este în acord cu prevederile

noii Constituţii şi cu standardele fixate în documentele adoptate de diferite

organisme internaţionale, având în vedere că în procesul penal, urmărirea şi

judecarea infractorilor minori presupune numeroase măsuri procesuale şi acte

procedurale dublate de garanţii judiciare, care relevă un pronunţat caracter de

protecţie a minorului ce trebuie să ducă în final la prevenirea delicvenţei juvenile

şi la recuperarea minorului infractor prin modalităţi cât mai adecvate vârstei

acestuia.

Lucrarea este structurată în 11 capitole, iar capitolele în mai multe

secţiuni în care sunt prezentate atât evoluţia în timp normelor penale şi procesual

penale aplicabile minorilor cât şi actuala legislaţie aplicabilă în materie.

Capitolul I, intitulat „Aspecte preliminare asupra procedurilor

speciale”, cuprinde trei secţiuni în care sunt prezentate situaţiile derogatorii de la

procedura obişnuită sau de drept comun a procesului penal, precum şi activităţile

procesuale din faza de după executare sau necesare rezolvării unor situaţii

speciale, şi care poartă denumirea de proceduri speciale.

În secţiunile II şi III, sunt analizate caracteristicile şi scopul

procedurilor speciale, clasificate în proceduri speciale propriu – zise (urmărirea

şi judecarea unor infracţiuni flagrante - art. 465-479 C.pr.pen., procedurile

prevăzute de unele legi speciale - Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea,

descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie) şi proceduri judiciare în faza

7

de după executare sau pentru rezolvarea unor situaţii speciale (procedura

reabilitării judecătoreşti - art. 494 – 503 C.pr.pen., repararea pagubei materiale

sau a daunei morale în cazul condamnării pe nedrept sau al privării ori

restrângerii de libertate în mod nelegal - art.504 – 507 C.pr.pen., procedura în

caz de dispariţie a înscrisurilor judiciare art.508 – 512 C.pr.pen., asistenţa

judiciară internaţională - Legea nr. 302/2004).

Considerentele care duc la instituirea unei proceduri speciale pot fi

diferite, fiind determinate de diverse împrejurări, respectiv condiţiile în care s-a

săvârşit infracţiunea, starea în care se află persoana infractorului, caracterul

infracţiunii, etc. În cazul aplicării unei proceduri speciale, toate aspectele

nereglementate în mod deosebit se vor rezolva conform prevederilor obişnuite,

iar dacă o chestiune este reglementată concomitent, în mod diferit de procedura

comună şi cea specială, cea din urmă are prioritate.

Capitolul II – „Aspecte generale privind procedura în cauzele cu

infractori minori”, cuprinde 4 secţiuni în care am făcut referire la necesitatea

existenţei normelor speciale de drept penal şi drept procesual penal în cazul

infractorilor minori, norme care s-au impus datorită situaţiei particulare în care

se află infractorii cu vârstă fragedă, dar şi ca urmare a necesităţii găsirii unor

soluţii concrete de prevenire şi combatere a manifestărilor antisociale şi de

reeducare a acestora.

Se poate constata că încă din cele mai vechi timpuri, legiuitorii au fost

preocupaţi de adoptarea atât a unui regim sancţionator diferit pentru infractorii

minori, cât şi a unor reglementări speciale cu privire la urmărirea penală,

judecarea şi punerea în executare a hotărârilor privind pe minori. De asemenea,

stabilirea răspunderii penale a minorilor şi-a găsit concretizarea normativă nu

numai din perspectiva dreptului penal, dar şi din cea a dreptului procesual penal.

Astfel, minorul, ca subiect activ al infracţiunii, devine titularul unor drepturi şi

8

obligaţii speciale în plan procesual, care se evidenţiază în cadrul unei proceduri

distincte de cea de drept comun, reglementată prin norme exprese şi concrete.

Diferenţieri de tratament între minori şi adulţi se regăsesc încă din

dreptul antic, al greci şi la romani, în epoca celor XII Table (sec. V î.e.n.), apoi

în Legiuirea lui Iustinian, în Legiuirile barbare. În secolele XVI – XVII, începe

să se promoveze ideea excluderii minorului nu doar de la aplicarea pedepsei ci şi

de la urmărire, iar codurile care încep să apară în secolul XIX, promovează

principiul individualizării pedepselor şi de aici, prevederi speciale de drept penal

material şi de drept procedural pentru minori.

La noi, primele legiuiri în care se fac referiri la minori, au fost

„Cartea Românească de Învăţătură” a lui Vasile Lupu (1646) şi „Îndreptarea

Legii” a lui Matei Basarab (1652), iar mai târziu, „Manualul juridic al lui

Andronache Donici” (1814 – Moldova). În anul 1818, intră în vigoare în Ţara

Românească „Legiuirea lui Caragea”, cu reglementări privitoare la vârsta de la

care minorul răspundea penal, precum şi a sistemului sancţionator diferit de cel

al majorilor, iar în 1852, în Ţara Românească intră în vigoare „Condica

Criminală” a lui Barbu Ştirbei, legiuire care se apropie mult de codurile penale

moderne. Primul Cod penal român intră în vigoare la 1 mai 1865, sub domnia

lui Alexandru Ioan Cuza şi aici găsim reglementat tratamentul penal al minorilor

în titlul IV, „Despre cauzele care apără de pedeapsă sau micşorează pedeapsa”.

Codul penal şi Codul de procedură penală din anul 1936 au dus la apariţia

unor reglementări speciale referitoare la minori. Acum se conturează o tendinţă

generală de ridicare a vârstei de la care minorul era considerat responsabil, se

accentuează diferenţierea de pedepse aplicate minorului faţă de major, accentul

punându-se în general pe măsuri educative sau preventive, un rol important în

stabilirea acestora avându-l anchetele sociale, apar instanţele specializate pentru

minori. Codul penal din 1968, cuprinde dispoziţii speciale în ceea ce priveşte

răspunderea penală, măsurile educative şi pedepsele pentru minori, în Titlul V

9

din partea generală, intitulat “Minoritatea” (art. 99-110), iar Codul de

procedură penală, prevede proceduri speciale în cauzele cu infractori minori

(art. 480-493), aceste coduri fiind în vigoare şi în prezent cu modificările şi

completările ulterioare.

Capitolul III, intitulat „Aspecte de drept procesual penal

comparat privind cauzele cu minori”, constituie o prezentare a diferitelor

sisteme de drept care au reglementări speciale în ceea ce priveşte drepturile şi

interesele minorilor în cursul procesului penal. Am apreciat oportună

introducerea acestui capitol, întrucât anumite aspecte regăsite în legislaţia altor

ţări (Franţa, Belgia, Spania, Italia, Anglia şi Ţara Galilor, Polonia, Statele Unite

ale Americii) şi considerate pozitive, pot fi avute în vedere din perspectiva

modificării şi completării legislaţiei româneşti, corespunzător cerinţelor Uniunii

Europene.

Concluzia care se desprinde este aceea că în toate aceste sisteme de

drept sunt prevăzute norme speciale privind infractorii minori, atât cercetarea

penală cât şi judecata se efectuează de către magistraţi specializaţi pentru cauzele

cu minori, de către instanţe specializate (Tribunale pentru minori), procedurile

judiciare sunt simplificate, sunt folosite frecvent serviciile comunitare, şcoala, în

vederea evitării efectelor negative pe care le poate prezenta procedura judiciară,

se pune accent pe aplicarea măsurilor educative, a procedurii medierii

(împăcarea dintre minorul infractor şi victimă) şi a justiţiei restaurative (vizează

restaurarea bunăstării minorului, a victimei şi a comunităţii, presupunând

implicarea tuturor celor afectaţi de comiterea faptei, în sensul luării unei decizii

de comun acord atât în ceea ce priveşte tragerea la răspundere a infractorului

pentru faptele sale cât şi în ceea ce priveşte despăgubirea victimei).

10

Având în vedere faptul că, pe plan mondial, în ultimii ani, au fost

adoptate o serie de acte normative - convenţii, reguli, declaraţii, care au căutat să

pună în acord justiţia juvenilă cu dreptul internaţional în domeniul drepturilor

omului, legislaţia multor ţări preluând aceste principii internaţionale, prezentarea

acestora se regăseşte în capitolul IV intitulat „Convenţii şi norme

internaţionale în domeniul Justiţiei Juvenile”

Printre aceste acte normative, o importanţă deosebită o au

Convenţia cu privire la Drepturile Copilului adoptată de Adunarea Generală a

Naţiunilor Unite, Regulile de la Beijing din 1985, Principiile de la Riyadh din

1990, Regulile Naţiunilor Unite pentru Protecţia Minorilor Privaţi de Libertate

din 1990, Liniile directoare de acţiune privind copii implicaţi în sistemul de

justiţie penală din 1997, Regulile Minimale ale Naţiunilor Unite pentru

elaborarea măsurilor neprivative de libertate (Regulile de la Tokyo din 1990).

Din aceste convenţii şi reguli adoptate de comunitatea internaţională,

se desprind o serie de principii fundamentale care ar trebui să se regăsească în

toate sistemele de justiţie juvenilă: legislaţia cu privire la justiţia juvenilă trebuie

să se aplice tuturor persoanelor cu vârstă de până la 18 ani; justiţia juvenilă

trebuie să facă parte din procesul de dezvoltare naţională a fiecărui stat; scopul

suprem al justiţiei juvenile să fie interesul copilului; evitarea întârzierilor în

luarea deciziilor în legătură cu un copil; tratarea fiecărui copil într-un mod uman,

cu respect pentru demnitatea persoanei umane, ţinându-se seama de vârsta

copilului; tratarea copiilor într-o manieră care să faciliteze reintegrarea lor în

societate şi asumarea de către aceştia a unui rol constructiv în societate; dreptul

copiilor de a-şi exprima liber părerile cu privire la justiţia penală; dreptul copiilor

de a căuta, primi, împărtăşii informaţii despre sistemul de justiţie juvenilă, într-o

formă care să le fie accesibilă; organizarea justiţiei juvenile astfel încât să fie

compatibilă cu drepturile copiilor la viaţă privată, familie, locuinţă şi

corespondenţă; dreptul la protecţie şi asistenţă specială a minorilor privaţi de

11

mediul familial; interzicerea torturii sau a oricărei alte forme de tratament sau

pedeapsă crudă, inumană, degradantă sau aspră; neprivarea de libertate a copiilor

în mod ilegal sau arbitrar; luarea măsurilor privative de libertate doar ca măsuri

de ultimă instanţă şi pentru cel mai scurt timp posibil; înştiinţarea părinţilor

despre arestarea, reţinerea, transferul, îmbolnăvirea, rănirea sau moartea

copilului lor.

În ceea ce priveşte instituţiile implicate în justiţia juvenilă,

conform dispoziţiilor Convenţiei cu privire la drepturile copilului, „cauza trebuie

să fie examinată, fără întârziere de către o autoritate sau de către o instanţă

judiciară competentă, independentă şi imparţială, după o procedură echitabilă,

conform prevederilor legii, în prezenţa avocatului său şi, dacă acest lucru nu este

contrar interesului superior al copilului, datorită în special vârstei şi situaţiei sale,

în prezenţa părinţilor săi sau a reprezentanţilor legali”. De asemenea, în toate

deciziile care îi privesc pe copii, trebuie luate în considerare, cu prioritate,

interesele superioare ale copilului.

În plus, conform Regulilor de la Beijing, în instituţiile implicate în

justiţia juvenilă trebuie să lucreze personal calificat, care a beneficiat în prealabil

de o instruire specială, iar potrivit Directivelor pentru Acţiune împotriva

Copiilor în Sistemul de Justiţie Penală, statele trebuie să înfiinţeze instanţe

pentru minori şi să adopte proceduri speciale pentru minori.

Întrucât problematica comportamentului delicvent al minorilor este

una de permanent interes, fiind abordată în literatura de specialitate de psihologi,

criminologi, psihiatrii, sociologi, pedagogi, în capitolul V, sunt evidenţiate

aspecte psihologice şi criminologice privind delicvenţa juvenilă.

Cauzele delicvenţei juvenile sunt multiple şi cu cât numărul celor

care acţionează convergent asupra copilului este mai mare, cu atât şansele

apariţiei conduitei delicvente sunt mai mari. Cauzalitatea delicvenţei juvenile

12

poate fi privită ca o îmbinare a sistemelor de factori de personalitate a

infractorilor minori cu sistemele de factori ce ţin de mediul social determinant,

ca o interacţiune a sistemelor de factori interni cu cei externi.

Studiile asupra delicvenţei juvenile au scos în evidenţă

comportamentul antisocial al minorilor proveniţi din familii dezorganizate, din

familii în care lipseşte afecţiunea ori autoritatea părintească sau care se

caracterizează prin accentuate stări conflictuale, a celor cu un nivel de pregătire

şcolară foarte redus precum şi a celor toxicodependenţi.

Cercetările psiho - sociale şi psiho - pedagogice au încercat şi

încearcă să clarifice procesele intime care îl conduc pe minor la comportări

antisociale, obligând astfel societatea să ia măsuri prin intermediul legii penale.

Sistemul justiţiei pentru minori trebuie să aibă ca obiective principale

promovarea interesului superior al copilului şi respectarea principiului

proporţionalităţii între măsura sau sancţiunea aplicată şi circumstanţele care

privesc fapta şi făptuitorul, evitarea pe cât posibil a privării de libertate a

minorului prin instituirea unui sistem diversificat de sancţiuni neprivative de

liberate; legislaţia privitoare la sistemul de justiţie juvenilă trebuie coroborată cu

întregul sistem legislativ de protecţie a copilului.

Capitolul VI - „Urmărirea penală în cauzele cu minori” cuprinde

10 secţiuni în care sunt prezentate etapele primei faze a procesului penal,

respectiv: condiţiile necesare aplicării procedurii speciale în faza de urmărire

penală, persoanele chemate la organul de urmărire penală, audierea învinuiţilor

sau inculpaţilor minori în cursul urmăririi penale, referatul de evaluare, asistenţa

judiciară, prezentarea materialului de urmărire penală, finalizarea urmăririi

penale prin închiderea ei sau prin trimiterea în judecată a inculpatului.

Urmărirea penală este prima fază a procesului penal şi ea nu poate

lipsi din desfăşurarea acestuia, decât în mod excepţional, în situaţii concrete

13

stabilite de legiuitor (extinderea procesului penal pentru alte fapte sau cu privire

la alte persoane în faza de judecată, admiterea de către instanţă a plângerii

împotriva rezoluţiilor sau ordonanţelor procurorului de netrimitere în judecată şi

de reţinere a cauzei spre judecare).

Necesitatea obiectivă a urmăririi penale rezultă din obligativitatea

descoperirii şi adunării ulterior săvârşirii faptei a probelor, a identificării

făptuitorilor, a evitării inculpării şi trimiterii în judecată a persoanelor fără a

exista temeiuri justificate, a împiedicării tragerii la răspundere penală a celor

nevinovaţi, din modul în care este concepută şi organizată activitatea instanţei,

care nu poate acoperii toate cerinţele legate de strângerea şi verificarea probelor

ori urmărirea infractorilor.

Activităţile ce se desfăşoară în faza de urmărire penală, au ca moment

iniţial pornirea procesului penal, prin începerea urmăririi penale, iar ca moment

final, întocmirea rechizitoriului şi trimiterea cauzei spre judecare sau închiderea

procesului penal printr-o soluţie de neurmărire: clasare, scoatere de sub urmărire

penală şi încetarea urmăririi penale.

În ceea ce priveşte procedura specială în cauzele cu minori, în faza

de urmărire penală, este aplicabilă procedura obişnuită prevăzută în Codul de

procedură penală în art. 200 – 286, la care se adaugă completările şi derogările

procedurii speciale prevăzute atât în Codul de procedură penală (art. 480-482)

cât şi în Legea nr. 304/2004 modificată şi completată prin Legea nr. 247/2005,

privind organizarea judiciară, şi care se referă la competenţa organelor de

urmărire penală, la persoanele chemate la organul de urmărire penală, la

obligativitatea efectuării referatului de evaluare şi la prezentarea materialului de

urmărire penală. De asemenea, alte aspecte legate de desfăşurarea urmăririi

penale se referă la arestarea preventivă a infractorului minor şi la asistenţa

juridică.

14

Competenţa de a supraveghea sau efectua urmărirea penală în

cauzele cu infractori minori aparţine procurorilor din cadrul parchetelor de pe

lângă instanţele competente să judece cauzele pe fond, cu excepţia situaţiilor în

care s-au înfiinţat Tribunalele pentru Minori şi Familie, competenţa aparţinând în

acest caz procurorilor din cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul pentru

Minori şi Familie.

Primul (şi singurul până în prezent) Tribunal pentru minori şi

familie a fost înfiinţat la Braşov, prin Ordinul ministrului justiţiei nr. 3142/C din

19 noiembrie 2004 şi a început să funcţioneze din 22 noiembrie 2004, iar

Parchetului de pe lângă Tribunalul pentru Minori şi Familie a început să

funcţioneze din luna februarie 2005. Trebuie precizat faptul că nu orice

infracţiune săvârşită de minori sau asupra minorilor este de competenţa

Parchetului de pe lângă Tribunalul de Minori şi Familie, ci doar cele care sunt de

competenţa în primă instanţă a tribunalului, conform prevederilor art. 27 alin. 1

C.pr.pen., celelalte infracţiuni fiind cercetate de către parchetele obişnuite.

Acest aspect al competenţei Parchetului de pe lângă Tribunalul

pentru Minori şi Familie reprezintă un neajuns, mai ales raportat la ultima

modificare a competenţei adusă prin Legea nr. 356/2006, care a scăzut

considerabil activitatea acestuia (de exemplu, în anul 2007, au fost trimişi în

judecată de către Parchetul de pe lângă Tribunalul pentru Minori şi Familie

Braşov, 3 inculpaţi minori pentru săvârşirea infracţiunii de omor şi un inculpat

minor pentru săvârşirea infracţiunii de viol).

În aceste sens, pentru a se da eficienţă acestei instituţii, apreciem că

ar trebui lărgită competenţa materială, în sensul ca toate infracţiunile săvârşite de

minori sau asupra minorilor să fie cercetate de Parchetul de pe lângă Tribunalul

pentru Minori şi Familie, de către procurori specializaţi în instrumentarea

cauzelor cu minori.

15

Una dintre condiţiile aplicării procedurii speciale prevăzute de

Codul de procedură penală, este ca infractorul să fie minor cu vârsta cuprinsă

între 14 şi 18 ani. Având în vedere însă creşterea numărului de fapte cu caracter

penal comise de minorii cu vârste mai mici de 14 ani, caracterul progresiv al

dezvoltării psihice a minorilor, gardul de dezvoltare intelectuală, personalitatea

acestora, legiuitorul ar trebui să aibă în vedere coborârea vârstei de la care

minorul poate răspunde penal de la 14 la 13 ani. De altfel, şi în legislaţia altor

state, cum este cazul Franţei, vârsta de la care minorii pot răspunde penal este de

13 ani.

O altă condiţie este cea a discernământului. Minorul care are vârsta

între 14 şi 16 ani răspunde penal numai dacă se dovedeşte că a săvârşit fapta cu

discernământ. Lipsa de răspundere a minorului între 14 şi 16 ani fiind prezumată,

organului de urmărire penală îi revine obligaţia de a face proba discernământului.

Minorul care a împlinit vârsta de 16 ani răspunde penal dar, deşi nu este prevăzut

expres de textul de lege, şi faţă de acesta trebuie stabilită existenţa

discernământului. În ambele cazuri, lipsa discernământului din momentul

săvârşirii faptei penale, va înlătura răspunderea penală. Cu toate că în legislaţie

nu este prevăzută modalitatea în care se poate stabili existenţa sau inexistenţa

discernământului, în practică se foloseşte în mod constant expertiza medico-

legală psihiatrică, apreciată ca fiind singura probă concludentă în materie.

Odată ce organul de urmărire penală a constatat că sunt îndeplinite

condiţiile legale ale răspunderii penale ale minorilor, dacă există date şi indicii

care conduc la concluzia că s-a săvârşit o infracţiune (condiţia pozitivă) şi dacă

nu există vreunul dintre cazurile de împiedicare a punerii în mişcare a acţiunii

penale, menţionat în art. 10 C.pr.pen., cu excepţia cazului prev. de lit. b/1 a

acestui articol (condiţia negativă), dispune prin rezoluţie începerea urmăririi

penale conform art. 228 C.pr.pen.

16

Actele de urmărire penală ce se efectuează, respectiv: ascultarea

învinuitului sau inculpatului, a celorlalte părţi, a martorilor, efectuarea de

constatări tehnico – ştiinţifice şi medico – legale, întocmirea referatului de

evaluare, efectuarea de expertize, ridicarea de înscrisuri sau alte mijloace

materiale de probă, de obiecte, efectuarea de percheziţii, luarea măsurilor

preventive, a măsurilor de ocrotire, de siguranţă, prezentarea materialului de

urmărire penală etc., trebuie să aibă la bază respectarea întocmai a dispoziţiilor

legale precum şi garantarea dreptului la apărare.

În acest sens, la ascultarea sau confruntarea învinuitului sau

inculpatului minor care nu a împlinit vârsta de 16 ani, organul de urmărire penală

citează, dacă consideră necesar Serviciul de probaţiune de la domiciliul minorului,

precum şi pe părinţi, iar când este cazul, pe tutore, curator sau persoana în grija

ori supravegherea căreia se află minorul. Dacă citarea acestor persoane este lăsată

la latitudinea organului de urmărire penală, efectuarea audierii sau confruntării în

lipsa apărătorului – ales sau din oficiu, este lovită de nulitate absolută întrucât,

conform prevederilor art. 171 alin. 2 C.pr.pen., asistenţa juridică a acestora, este

obligatorie pe tot parcursul procesului penal, organului judiciar revenindu-i

obligaţia încunoştiinţării apărătorilor cu privire la actele procedurale ce urmează a

se efectua în cauză. Prezenţa apărătorului oferă o garanţie suplimentară raportat la

respectarea tuturor normelor procedurale aplicabile minorilor. Dreptul la apărare

este cu atât mai bine asigurat cu cât părţilor li se recunosc drepturile procesuale

necesare pentru a putea acţiona cu eficienţă în faţa organelor judiciare.

Totodată, în condiţiile în care Convenţia Europeană a Drepturilor Omului

a dobândit aplicabilitate directă în dreptul intern, iar cunoaşterea jurisprudenţei

Curţii Europene a Drepturilor Omului reprezintă o obligaţie pentru magistraţi,

reglementările procedurale privind urmărirea şi judecarea infracţiunilor

prevăzute de Codul penal sau de legile speciale, inclusiv cele referitoare la

17

minori, trebuiesc interpretate în concordanţă cu Declaraţia Universală a

Drepturilor Omului, cu pactele şi cu tratatele la care România este parte.

În ceea ce priveşte referatul de evaluare, necesitatea întocmirii sale

în cursul urmăririi penale este lăsată la aprecierea procurorului, spre deosebire de

faza cercetării judecătoreşti, unde dispunerea efectuării referatului de evaluare

reprezintă o obligaţie pentru instanţă, cu excepţia cazului în care referatul a fost

întocmit în cursul urmăririi penale. Anterior modificărilor şi completărilor aduse

Codului de procedură penală prin Legea nr. 356/2006, art. 482 C.pr.pen.

prevedea obligativitatea efectuării anchetei sociale în cauzele cu infractori minori,

atât în cursul urmăririi penale cât şi al judecăţii, de către persoana desemnată de

autoritatea tutelară a consiliului local în a cărui rază domicilia minorul. Diferenţa

dintre vechea şi noua reglementare este dată nu doar de persoanele din cadrul

Serviciului de probaţiune de la domiciliul minorului care efectuează referatul de

evaluare, cât şi de conţinutul mult mai amplu şi mai profesionist al acestuia.

Apreciem totuşi că legiuitorul ar fi trebuit să păstreze denumirea de „anchetă

socială”, denumire consacrată atât în dreptul procesual penal român cât şi în

legislaţia internaţională în domeniul justiţiei juvenile (de exemplu, Regulile de la

Beijing recomandă, în cazul minorilor, înainte de a se lua o hotărâre, efectuarea

de anchete sociale temeinice de către servicii sociale adecvate, cu privire la

antecedentele sale, la mediul de viaţă, la condiţiile sociale, familiale, la nivelul

de educaţie, condiţiile comiterii delictului), cu atât mai mult cu cât datele

furnizate de actualul referat de evaluare sunt în marea lor majoritate aceleaşi cu

cele furnizate de fosta anchetă socială iar rezultatul acestuia prezintă, ca şi

ancheta socială, o importanţă deosebită la stabilirea vinovăţiei minorului şi la

individualizarea sancţiunii aplicabile.

Şi prezentarea materialului de urmărire penală este o instituţie care

se înscrie între garanţiile învinuitului sau inculpatului privind dreptul la apărare

în cursul urmăririi penale, constituind totodată o obligaţie a organului de

18

urmărire penală de a întâlni direct învinuitul sau inculpatul minor. Prezentarea

materialului de urmărire penală se efectuează potrivit procedurii comune

reglementată de art. 250 – 254, 257 C.pr.pen., cu precizarea că citarea

persoanelor prevăzute de art. 481 alin. 1 C.pr.pen. – Serviciul de probaţiune de la

domiciliul minorului, părinţii, iar când este cazul, tutorele, curatorul sau

persoana în îngrijirea ori supravegherea căreia se află minorul – este obligatorie.

Urmărirea penală constituie prima fază a procesului penal şi practic,

în multe cauze, desfăşurarea ei duce la concluzia necesităţii trimiterii

inculpatului în judecată, în aşa fel încât în continuare să se realizeze tragerea lui

la răspundere penală şi punerea în executare a hotărârii judecătoreşti pronunţate.

Efectuarea actelor de urmărire penală poate duce şi la alte concluzii, care

demonstrează fie lipsa de vinovăţie a celui în cauză, fie existenţa unor

împrejurări de natură a împiedica tragerea lui la răspundere penală, situaţie în

care urmărirea penală se stinge fără a se epuiza prin trimiterea în judecată a celui

în cauză.

Capitolul VII intitulat „Măsurile preventive aplicate minorilor

în cursul urmăririi penale”, cuprinde două secţiuni – măsurile preventive

privative de libertate şi măsurile preventive neprivative de libertate aplicabile

minorilor, în cadrul cărora sunt prezentate trăsăturile acestor măsuri (se pot

dispune numai în cursul procesului penal şi numai împotriva învinuitului sau

inculpatului, respectiv numai după începerea urmăririi penale şi până la

pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti definitive, au caracter adiacent faţă de

activitatea principală, intervenind numai dacă în desfăşurarea acesteia apar sau se

prefigurează dificultăţi, obstacole sau greutăţi care trebuie înlăturate sau

prevenite, sunt măsuri de constrângere, au caracter de excepţie întrucât restrâng

dreptul fundamental la libertate al persoanei, motiv pentru care trebuie dispuse

numai în cazuri de extremă necesitate, sunt strict determinate de lege, au o

19

interpretare restrictivă şi au un scop bine determinat, respectiv buna desfăşurare

a procesului penal), precum şi condiţiile ce trebuie a fi îndeplinite pentru

aplicarea fiecărei măsuri preventive în parte.

Se evidenţiază faptul că legiuitorul român a înţeles să reglementeze

în mod distinct condiţiile în care se pot 1ua faţă de minori măsurile preventive

privative de libertate - reţinerea şi arestarea preventivă - precum şi regimul de

detenţie, introducând prin Legea nr. 281/2003, în cadrul Titlului IV din Codul de

procedură penală, o secţiune nouă, IV/1 – „Dispoziţii speciale pentru minori”

astfel că legislaţia noastră s-a aliniat din acest punct de vedere cu cele mai

moderne legislaţii europene în materie.

Deşi prin aceste reglementări legiuitorul a urmărit ca măsurile

preventive privative de libertate să se aplice infractorilor minori doar în cazuri

extreme, având în vedere ponderea însemnată a infracţiunilor cu un grad ridicat

de pericol social săvârşite de minori - infracţiuni de violenţă – tâlhării, omoruri,

violuri, în practică se recurge în mod frecvent la arestarea preventivă a acestor

categorii de inculpaţi.

Apreciem ca atare că, pe lângă reducerea numărului de zile de arest

preventiv, ar trebui avută în vedere posibilitatea ca deţinerea acestor minori să nu

se facă în arestul poliţiei sau în penitenciar, ci în instituţii special create în acest

sens, în care să fie supravegheaţi şi îndrumaţi de personal specializat în probleme

de delicvenţă juvenilă, în care să li se creeze un mediu familial, să li se acorde

posibilitatea continuării studiilor, şi care efectiv să poată duce la reintegrarea lor

socială, nu doar la o privare de libertate care ar rămâne în final fără efect.

În ceea ce priveşte măsurile preventive neprivative de liberate –

obligarea de a nu părăsi localitatea şi obligarea de a nu părăsi ţara, acestea se

aplică întocmai ca şi în cazul inculpaţilor majori, neexistând dispoziţii speciale

pentru minori.

20

Capitolul VIII – „Judecata – faza centrală a procesului penal”,

cuprinde 9 secţiuni în care sunt prezentate condiţiile necesare aplicării procedurii

speciale în faza de judecată, compunerea instanţei de judecată, persoanele

chemate la judecarea minorilor, judecarea inculpaţilor majori cu minori,

dispoziţii privind căile ordinare de atac: apelul şi recursul.

Judecata constituie faza centrală şi cea mai importantă a procesului

penal în cadrul ei realizându-se soluţionarea definitivă a cauzei penale. Pentru o

corectă soluţionare a cauzei întreaga desfăşurare procesuală anterioară este

susceptibilă de examinare şi reapreciere, în cadrul judecăţii având loc o

verificare a întregii urmăriri penale. Judecata este desfăşurată de instanţele de

judecată, după ordinea şi competenţa prestabilită de lege, cu participarea activă a

procurorului şi a părţilor, a apărătorilor acestora şi a altor subiecţi procesuali.

Obiectivul principal al judecăţii, respectiv tragerea la răspundere

penală a celui vinovat de comiterea unei infracţiuni potrivit vinovăţiei sale şi

evitarea sancţionării celui nevinovat, se realizează prin trei activităţi, respectiv:

verificarea temeiniciei şi legalităţii actului de acuzare - rechizitoriul întocmit de

procuror, elaborarea şi emiterea unei hotărâri judecătoreşti corespunzătoare cu

cele constatate şi convingerea formată de instanţa de judecată cu privire la

acţiunea penală şi civilă declanşată în urma sesizării, verificarea în căile de atac,

a legalităţii şi temeiniciei hotărârilor judecătoreşti date de instanţele inferioare,

pentru a dobândi autoritate de lucru judecat numai hotărârile legale şi temeinice.

În ceea ce priveşte procedura specială în cauzele cu minori, în cursul

judecăţii, este aplicabilă procedura obişnuită prevăzută în Codul de procedură

penală în art. 287 - 414, la care se adaugă completările şi derogările procedurii

speciale prevăzute atât în Codul de procedură penală (art. 483 - 486) cât şi în

Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, şi care se referă la compunerea

instanţei, la persoanele chemate la judecarea minorilor, la desfăşurarea judecăţii,

la judecarea inculpaţilor minori cu cei majori, la obligativitatea efectuării

21

referatului de evaluare. De asemenea, alte aspecte legate de desfăşurarea judecăţii

se referă şi la asistenţa juridică.

Competenţa de a judeca cauzele cu inculpaţi minori aparţine

judecătorilor anume desemnaţi potrivit legii şi care fac parte din secţiile sau

completele specializate pentru minori şi familie, cu excepţia situaţiilor în care

s-au înfiinţat Tribunalele pentru Minori şi Familie, competenţa aparţinând în

acest caz judecătorilor care activează în cadrul Tribunalului de Minori şi Familie.

Cu toate că prin Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară,

modificată prin Legea nr. 247/2005, s-a prevăzut înfiinţarea până în anul 2007 a

Tribunalelor pentru Minori şi Familie, ca tribunale specializate şi concomitent a

Parchetelor de pe lângă Tribunalele de Minori şi Familie, în prezent există un

singur Tribunal pentru minori şi familie la Braşov. Deşi înfiinţarea acestor

tribunale specializate a fost privită ca un pas important în reformarea sistemului

justiţiei raportat la interesul minorului, practica a demonstrat contrariul, această

instituţie a Tribunalului pentru Minori şi Familie neaducând nicio schimbare

esenţială, în afara creării unei instituţii paralele cu cele existente anterior. Pentru

a se da eficienţă unor astfel de instituţii, apreciem că ar trebui lărgită competenţa

materială, astfel încât infracţiunile săvârşite de către minori sau asupra minorilor

de competenţa judecătoriei şi tribunalului să fie cercetate de către Parchetul de

pe lângă Tribunalul pentru Minori şi Familie şi judecate de către Tribunalul

pentru Minori şi Familie sau înfiinţarea şi de judecătorii sau curţi de apel pentru

minori, în cadrul cărora să-şi desfăşoare activitatea magistraţi specializaţi în

cauze cu minori.

O condiţie necesară aplicării procedurii speciale este cea a

minorităţii la momentul săvârşirii infracţiunii, indiferent de vârsta inculpatului de

la momentul sesizării instanţei. Aceste reglementări au fost aduse prin Legea nr.

356/2006 care a modificat alin. (3) al art. 483 C.pr.pen., legiuitorul urmărind prin

aceasta, ca indiferent de data majoratului inculpatului, să fie aplicabile

22

dispoziţiile speciale, astfel încât soluţionarea cauzei să nu fie afectată de

modificări majore în ceea ce priveşte normele procedurale.

Articolul 484 alin. 1 C.pr.pen., prevede că judecarea cauzei privind

o infracţiune săvârşită de un minor se face în prezenţa acestuia, cu excepţia

cazului când minorul s-a sustras de la judecată. Această prevedere suportă unele

discuţii, având în vedere că în legislaţia multor ţări procesul este mult simplificat,

se abandonează formalismul procedurii în favoarea interesului minorului, aceştia

nefiind supuşi procedurilor judiciare standard (de exemplu: efectuarea audierilor

la domiciliul minorului, îndepărtarea din sală imediat după audiere, evitarea

reaudierii acestuia, suspendarea procesului, pe o anumită perioadă în care se dă

posibilitatea minorului să demonstreze că aplicarea unei pedepse nu este necesară

şi că deficienţele educaţionale au fost depăşite, pe perioada suspendării, minorul

fiind încredinţat serviciilor de asistenţă în vederea supravegherii, etc).

Totodată, la judecarea cauzei se citează, în afară de părţi, Serviciul de

probaţiune de la domiciliul minorului şi părinţii, iar dacă este cazul, tutorele,

curatorul, persoana în îngrijirea ori supravegherea căreia se află minorul, precum

şi alte persoane a căror prezenţă este considerată necesară de către instanţă.

Citarea persoanelor la judecarea cauzei, spre deosebire de faza de urmărire

penală, nu mai este condiţionată de vârsta inculpatului, iar cercul persoanelor este

mai mare. Citarea părinţilor este motivată de faptul că, de cele mai multe ori, pot

veni în sprijinul minorului, prin propunerea de probe şi formularea de cereri în

sprijinul apărării. De asemenea, prezenţa altor persoane care pot furniza date

despere minor este esenţială în vederea soluţionării legale şi temeinice a cauzei.

În consecinţă, preşedintele completului are obligaţia să aducă la cunoştinţă

persoanelor citate drepturile şi îndatoririle pe care le conferă legea: să dea

lămuriri, să formuleze cereri şi să prezinte propuneri în privinţa măsurilor care

urmează să se ia. Acest aspect este deosebit de important întrucât fără realizarea

drepturilor şi îndatoririlor arătate, prezenţa persoanelor respective ar fi inutilă.

23

Participarea procurorului în cauzele cu inculpaţi minori este

obligatorie atât la judecătorie cât şi la celelalte instanţe, sub sancţiunea nulităţii

absolute. Procurorul participă la şedinţa de judecată într-o dublă calitate: de a

susţine învinuirea şi de a manifesta rol activ în vederea aflării adevărului şi

respectării dispoziţiilor legale în faza de judecată. Participarea procurorului se

impune şi ca o garanţie a respectării drepturilor minorului care, din cauza stării

sale psiho – fizice, nu este capabil să-şi facă singur o apărare corespunzătoare.

Potrivit art. 485 C.pr.pen., şedinţa în care are loc judecarea

infractorului minor se desfăşoară separat de celelalte şedinţe şi nu este publică.

Cu toate acestea, la desfăşurarea judecăţii pot asista persoanele chemate la

judecarea minorilor, respectiv cele arătate în art. 484 alin. 2 C.pr.pen. –

reprezentanţii serviciului de probaţiune de la domiciliul minorului, părinţii

acestuia sau după caz, tutorele, curatorul, persoana în îngrijirea ori supravegherea

căreia se află minorul şi, dacă este necesar, şi alte persoane cu încuviinţarea

instanţei, toţi aceşti participanţi la procesul penal având dreptul de a formula

cereri, de a prezenta propuneri şi a da lămuriri. Se observă că legiuitorul a lăsat

posibilitatea citării oricărei alte persoane pe care instanţa o consideră necesară şi

care poate să aducă lămuriri suplimentare, necesare justei soluţionări a cauzei.

Pentru desfăşurarea judecăţii minorilor cu respectarea dispoziţiilor

legale se cere ca instanţa să verifice respectarea dispoziţiilor procesuale specifice

atât fazei urmăririi penale cât şi judecăţii. Şi pentru faza judecăţii instanţa trebuie

să îndeplinească cerinţele legii privind efectuarea referatului de evaluare şi

asigurarea asistenţei juridice. Asistenţă juridică nu trebuie privită însă formal;

apărătorul ales sau numit din oficiu trebuie să depună toate eforturile în vederea

efectuării unei apărări în interesul inculpatului minor, conforme cu normele

procedurale în vigoare, folosindu-se totodată de cunoştinţe pedagogice şi

psihologice pe care în mod normal ar trebui să le posede orice apărător care

participă în procesele penale cu minori, să existe practic o specializare şi a

24

acestora pentru cauzele cu minori. Prezenţa formală a apărătorului în sala de

judecată, lipsa rolului său activ, va echivala cu o lipsă de apărare care va duce

implicit la încălcarea dreptului la un proces echitabil.

În ceea ce priveşte audierea inculpatului minor, magistratul trebuie să

apeleze la elemente psihologice, să-şi etaleze arta de a pătrunde în universul

comportamentului inculpatului. Tactica ascultării minorului delincvent este

diferită sub aspect metodologic, de la caz la caz, în funcţie de natura infracţiunii

comise, de gradul de participaţie, de modalitatea săvârşirii ei, de profilul

inculpatului minor, de atitudinea adoptată în cursul urmăririi penale – cooperantă,

sinceră, necooperantă, de negare a faptei, de antecedentele sale, etc.

Conform art. 493 C.pr.pen., dispoziţiile prevăzute în art. 483 – 489

C.pr.pen. se aplică în mod corespunzător şi la judecata în instanţa de apel sau de

recurs, în cauzele privitoare la minori. Ca atare, prevederile referitoare la

compunerea instanţei, chemarea unor persoane la judecata minorilor,

desfăşurarea judecaţii şi judecarea inculpaţilor minori împreună cu inculpaţii

majori se aplică şi la judecata în căile de atac ordinare.

Capitolul IX analizează măsurile preventive privative de

libertate aplicabile minorilor în cursul judecăţii, în 4 secţiuni, respectiv:

menţinerea arestării inculpatului la primirea dosarului, verificarea arestării

inculpatului minor în cursul judecăţii, arestarea inculpatului minor în cursul

judecăţii, măsuri dispuse prin hotărâre cu privire la starea de libertate.

În cursul judecăţii, indiferent de stadiul acesteia – fond, apel sau

recurs, instanţa poate dispune arestarea preventivă a inculpatului, având totodată

îndatorirea de a verifica, atât la primirea dosarului cât şi ulterior, legalitatea şi

temeinicia arestării preventive.

În ceea ce priveşte verificarea legalităţii şi temeiniciei măsurii

arestării preventive, odată finalizată urmărirea penală, în situaţia în care se

25

dispune trimiterea în judecată a inculpatului minor arestat preventiv, instanţa este

obligată o verifice, în camera de consiliu, înainte de expirarea duratei măsurii. În

situaţia în care instanţa constată că temeiurile care au stat la baza arestării

preventive au încetat sau că nu există temeiuri noi care să justifice privarea de

libertate, dispune, prin încheiere, revocarea arestării preventive şi punerea de

îndată în libertate a inculpatului. Dacă însă constată că temeiurile reţinute la data

emiterii mandatului de arestare preventivă impun în continuare privarea de

libertate sau că există temeiuri noi care justifică privarea de libertate, instanţa

menţine, tot prin încheiere motivată, arestarea preventivă, conform dispoziţiilor

art. 300/1 alin. 2, 3 C.pr.pen.

Cu ocazia verificării legalităţii şi temeiniciei arestării preventive,

instanţa poate dispune şi alte soluţii, respectiv înlocuirea arestării preventive cu o

măsură restrictivă de libertate atunci când se constată că temeiurile care au

determinat luarea arestării s-au schimbat, sau constatarea încetării de drept a

arestării preventive şi punerea de îndată în libertate a inculpatului în cazul în care

termenul pentru care s-a dispus arestarea anterioară s-a împlinit mai înainte de

fixarea termenului pentru verificarea legalităţii şi temeiniciei arestării.

Pentru că în Secţiunea IV – „Dispoziţii speciale pentru minori” din

C.pr.pen., nu se face referire şi la arestarea preventivă a inculpaţilor minori în

cursul judecăţii, urmează a se aplica dispoziţiile art. 160/a C.pr.pen. cu

respectarea însă a prevederilor din secţiunea mai sus amintită (arestarea

preventivă a inculpatului poate fi dispusă în cursul judecăţii, prin încheiere

motivată, dacă sunt întrunite condiţiile prevăzute în art. 143 C.pr.pen. şi există

vreunul din cazurile prevăzute de art. 148 C.pr.pen.) Aceste dispoziţii se aplică şi

în cazul în care procurorul a propus arestarea inculpatului odată cu sesizarea

instanţei prin rechizitoriu, procedura de urmat fiind aceea din cursul judecăţii.

În privinţa inculpatului care a mai fost anterior arestat în aceeaşi

cauză, în cursul urmăririi penale sau a judecăţii, se poate dispune din nou această

26

măsură, dacă au intervenit clemenţe noi care fac necesară privarea sa de libertate,

conform art. 160/a alin. 4 C.pr.pen. În literatura de specialitate s-a arătat că acest

fapt nu împiedică luarea măsurii pe acelaşi caz prevăzut în art. 148 alin. 1

C.pr.pen., fiind necesar numai ca elementele care o justifică să fie noi. De

asemenea, dacă arestarea a încetat de drept, este posibilă luarea din nou a măsurii

dacă au apărut temeiuri noi, chiar dacă acestea se încadrează în aceleaşi cazuri

prevăzute de art. 148 alin. 1 C.pr.pen.

De asemenea, instanţa de judecată are obligaţia ca prin hotărâre să se

pronunţe şi cu privire la luarea, prelungirea sau revocarea măsurii arestării

preventive a inculpatului minor şi asupra luării sau revocării măsurii obligării

acestuia de a nu părăsi localitatea ori ţara, motivând soluţia pronunţată.

În capitolul X intitulat „Punerea în executare a sancţiunilor

penale aplicate minorilor” sunt descrise tipurile de sancţiuni aplicabile acestora

precum şi modalitatea de aplicare a măsurilor educative şi a pedepselor,

punând-se un accent deosebit pe modalitatea de individualizare.

La alegerea sancţiunii ce urmează a se aplica inculpatului minor, şi

care poate fi măsură educativă sau pedeapsă, se are în vedere gradul de pericol

social al faptei săvârşite, starea fizică a inculpatului minor, dezvoltarea sa

intelectuală şi morală, comportamentul lui, condiţiile în care a fost crescut şi în

care a trăit şi de orice alte elemente de natură să caracterizeze persoana minorului.

Pedeapsa se aplică numai dacă se apreciază că luarea unei măsuri educative nu

este suficientă pentru îndreptarea minorului. În toate cazurile însă, la alegerea

sancţiunii, trebuie să fie protejat atât interesul minorului dar şi al societăţii.

Faţă de minorul care răspunde penal, se ia cu prioritate o măsură

educativă, însă când aceasta nu este suficientă pentru îndreptarea minorului, care

a săvârşit o faptă ori mai multe fapte grave, i se va aplica o pedeapsă. Aplicarea

pedepsei mai este cerută şi de situaţia concretă, când luarea unei măsuri educative

27

nu mai este posibilă fiindcă infracţiunea a fost săvârşită cu puţin timp înainte de

împlinirea vârstei de 18 ani ori judecarea inculpatului pentru fapta săvârşită când

era minor are loc aproape de împlinirea vârstei majoratului sau după ce devine

major, împrejurare faţă de care nu mai este posibilă luarea unei măsuri educative

şi se impune aplicarea unei pedepse.

Pedepsele ce se pot aplica minorilor sunt închisoarea sau amenda

prevăzute pentru infracţiunea săvârşită, cu menţinea că limitele acestora se reduc

la jumătate. În ceea ce priveşte închisoarea, în urma reducerii, minimul pedepsei

nu poate depăşi 5 ani, iar când legea prevede pedeapsa cu închisoarea pe viaţă

pentru infracţiunea săvârşită, se va aplica închisoarea de la 5 la 20 de ani.

Deşi punerea în executare a pedepsei minorilor este cea comună,

aplicabilă şi majorilor, executarea propriu – zisă a pedepsei închisorii este diferită

de cea a majorilor, în cazul minorilor fiind înfiinţate penitenciare speciale

denumite penitenciare pentru minori şi tineri (în ţara noastră funcţionează în

prezent două asemenea penitenciare, la Craiova şi Tichileşti).

Întrucât infracţionalitatea în rândul minorilor reprezintă un fenomen

care în decursul timpului a căpătat o amploare deosebită la nivelul întregii

societăţi contemporane şi care a determinat o creştere a interesului opiniei

publice moderne faţă de minorul infractor, în capitolul XI am încercat o

prezentare a evoluţiei fenomenului infracţional în rândul minorilor, în

perioada 1989 – 2007.

Examinarea cazuisticii actuale relevă faptul că, în ultimii ani, s-a

înregistrat o îngrijorătoare creştere a delicvenţei juvenile, concomitent cu o

diversificare a infracţiunilor săvârşite de minori şi a modalităţilor de comitere a

acestora, o pondere însemnată având-o infracţiunile de violenţă – omoruri,

tâlhării, violuri dar şi infracţiunile informatice sau cele privind traficul şi

consumul ilicit de droguri.

28

De exemplu, în perioada 19889 – 2007, au fost trimişi în judecată,

nu număr de 163.847 minori, din care 9.944 pentru infracţiuni contra persoanei.

În perioada 2005 – 2007, au fost trimişi în judecată de către

Parchetul de pe lângă Tribunalul de Minori şi Familie Braşov, un număr de 8

minori, pentru săvârşirea de infracţiunii de omor, iar în aceeaşi perioadă, au fost

trimişi în judecată de către acelaşi parchet sau de către Parchetul de pe lângă

Judecătoria Braşov, în funcţie de modificările de competenţă, nu număr de 113

inculpaţi minori pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie.

De asemenea, ţara a cunoscut o creştere şi în ceea ce priveşte

consumul de droguri, concomitent cu scăderea vârstei de începere a consumului

la 13 – 14 ani. Studiile au relevat că, spre deosebire de anul 1999, în anul 2003,

în rândul minorilor s-a înregistrat o creştere cu 85% a consumului de amfetamină,

o dublare a consumului de marijuana, o triplare a consumului de ecstasy şi o

dublare a abuzului de droguri injectabile.

Creşterea delicvenţei juvenile raportat infracţiuni cu un pericol social

deosebit, diversificarea infracţiunilor săvârşite de minori şi a modalităţilor de

comitere a acestora, impun adoptarea unor măsuri eficiente de protecţie a

minorilor, dar şi de apărare a societăţii, iar legiuitorul va trebui să aprecieze în ce

măsură actuala legislaţie penală şi procesual penală este în concordanţă cu

legislaţia internaţională în domeniul justiţiei juvenile.

Modernizarea sistemului de justiţie penală pentru minori înseamnă,

în primul rând, perfecţionarea cadrului legislativ în domeniu. Procesul presupune

reglementări eficiente privind protecţia minorilor infractori, conforme cu

cerinţele europene în materie, sub cele două aspecte esenţiale: prevenirea

delicvenţei juvenile şi recuperarea minorului infractor prin modalităţi cât mai

adecvate vârstei acestuia.

De asemenea, ar trebui să se aibă în vedere înfiinţarea pe întreg

teritoriul ţării a instanţelor specializate pentru cauze cu minori, simplificarea

29

procedurilor şi sporirea garanţiilor procesuale aplicate minorilor, specializarea

magistraţilor şi a altor categorii de personal din sistemul judiciar pentru cauzele

cu minori, colaborarea acestora cu Autoritatea Naţională pentru Protecţia

Drepturilor Copilului şi cu celelalte organizaţii neguvernamentale acreditate în

domeniu, cu instituţiile şi serviciile implicate în protecţia drepturilor şi

intereselor minorilor.

Deşi Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară a adus pe

planul legislaţiei româneşti inovaţia necesară şi solicitată de forurile europene –

înfiinţarea tribunalelor specializate, în fapt a fost înfiinţat un singur tribunal şi un

singur parchet specializat. Mai mult decât atât, se constată că modificările

procedurale privind competenţa materială a tribunalului, aduse prin Legea nr.

356/2006, au dus la scăderea considerabilă a numărului minorilor cercetaţi şi

trimişi în judecată de către parchetul specializat, astfel că se pune problema

eficienţei acestei instituţii în condiţiile în care marea majoritate a infracţiunilor

săvârşite de minori sunt cercetate în prezent de parchetele de pe lângă judecătorii.

În acest sens, pentru a justifica existenţa acestei instituţii precum şi

necesitatea înfiinţării de instanţe specializate pentru cauzele cu minori pe întreg

cuprinsul ţării, apreciem că ar trebui lărgită competenţa materială, în sensul ca

toate infracţiunile săvârşite de minori sau asupra minorilor să fie cercetate de

Parchetul de pe lângă Tribunalul pentru Minori şi Familie şi judecate de către

Tribunalul pentru Minori şi Familie.

Crearea de instanţe specializate pentru judecarea cauzelor cu minori

reprezintă o idee cu tradiţie în filosofia penală mondială şi este în conformitate

cu dispoziţiile art. 40 lit. b pct. iii. din Convenţia cu privire la drepturile copilului

conform căreia cauza trebuie să fie examinată fără întârziere de către o autoritate

sau de către o instanţă judiciară competentă, independentă şi imparţială, după o

procedură echitabilă, conform prevederilor legii, în prezenţa avocatului său şi

dacă acest lucru nu este contrar interesului superior al copilului datorită, în

30

special, vârstei şi situaţiei sale, în prezenţa părinţilor săi sau a reprezentanţilor

legali.

De asemenea, conform Directivelor pentru urmărire penală

împotriva copiilor în sistemul de justiţie penală, statele trebuie să înfiinţeze

instanţe pentru minori şi proceduri speciale, gândite pentru a ţine seama de

nevoile specifice copiilor şi să se acorde prioritate creării de instituţii şi

programe care să acorde asistenţă juridică şi de altă natură copiilor.

31

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

I. Tratate, cursuri, monografii

G. Antoniu, N. Volonciu, N. Zaharia – Dicţionar de procedură penală, Editura

Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1988;

O. Brezeanu – Minorul şi legea penală – Editura All Beck – 1998;

C. Bulai, Drept penal român. Partea generală, vol. II, Casa de editură şi presă

Şansa SRL, Bucureşti

T. Butoi, I. T. Butoi, Psihologie judiciară. Tratat universitar, vol. I, Editura

Fundaţiei România de Mâine;

V. Cioclei – „Criminologia etiologică”, Editura Actami, Bucureşti, 1996;

M. Coca – Cozma ş.a., Justiţia pentru minori. Studii Teoretice şi jurisprudenţă.

Analiza modificărilor legislative în domeniu, Universul Juridic, Bucureşti 2003;

A. Crişu I, Drept procesual penal – Proceduri speciale, Editura All Beck

Bucureşti 2004

A. Crişu II – Tratamentul infractorului minor în materie penală. Aspecte de

drept comparat”, Editura C.H. Beck, Bucureşti 2006;

R. Dascălu – Protecţia copilului în România – Aspecte juridice şi educative,

Editura Arves;

A. Dăbulea, N. Ştefăroi, S. Luca, G. Gafta, R. Moisescu, L. Mursa, C. Luca,

C. Scripcaru, D. Puşcaşu, M. Vlad, „Ghid de practici instituţionale în

instrumentarea cauzelor cu minori”, Asociaţia Alternative Sociale, Iaşi 2005;

H. Diaconescu, Infracţiunile de corupţie şi cele asimilate sau în legătură cu

acestea, Editura All Beck Bucureşti, 2004;

A. Dincu – „Bazele criminologiei”, vol. I, Editura Proarcadia, Bucureşti 1993;

32

V. Dongoroz, S. Kahne, G. Antoniu, C. Bulai, N. Iliescu, R. Stănoiu –

Explicaţii teoretice ale Codului penal Român, ediţia a II-a, Editura Academiei

Române, Bucureşti 2003, vol. II;

V. Dongoroz, S. Kahne, G. Antoniu, C. Bulai, N. Iliescu, R. Stănoiu,

Explicaţii teoretice ale Codului de Procedură Penală, vol. VI, ediţia a II-a,

Editura Academiei Române, Editura All Beck, Bucureşti 2003;

V. Dongoroz, Drept penal, ediţia 1939, reeditată de Asociaţia Română de Ştiinţe

Penale, Bucureşti, 2000;

V. Dragomirescu, O Hanganu, D. Prelipceanu, Expertiza medico–legală

psihiatrică, Editura Medicală, Bucureşti, 1990;

N. Giurgiu, Cauzele de nulitate în procesul penal, Ed. Ştiinţifică Bucureşti, 1974;

M. C. Kmen, R. Raţă – Răspunderea penală a minorului – Studiu de doctrină şi

jurisprudenţă, Editura Hamangiu 2007;

J. Larry, J. Siegel, J. Senna, Juvenile deliquency. Third edition, West

Publishing Company, New York, 1988;

S.G. Longinescu – Legi vechi româneşti şi izvoarele lor – Bucureşti 1912;

Gh. Mateuţ, Procedură penală. Partea generală, vol. I şi II, Editura Fundaţiei

Chemarea, Iaşi, 1993 – 1994;

J. Mcens, P. Verlynde, Les mesures à l'egard des mineurs, Bruxelles, 1998;

C. Mitrache, C. Mitrache, Drept penal român – Partea generală, Ediţia a VI – a

revăzută şi adăugită, Universul Juridic, Bucureşti 2007;

N. Mitrofan, V. Zdrenghea, T. Butoi, „ Psihologie judiciară”, Casa de editură

şi presă Şansa SRL, Bucureşti 1994;

Th. Mrejeru, B. Mrejeru – Proceduri penale speciale – doctrină şi jurisprudenţă,

Editura Universitară Bucureşti 2008;

I. Neagu, Drept procesual penal, Partea generală, 1993;

I. Neagu , Drept procesual penal – Tratat, Editura Global Lex Bucureşti, 2002

33

I. Neagu, L. Moldovan, Drept procesual penal. Îndreptar de practică judiciară,

Univ. Bucureşti, 1981;

I. Oancea – „Probleme de criminologie”, Editura All, Bucureşti 1994;

I. Peretz – Originile dreptului roman – Bucureşti 1915,

I. Pitulescu, P. Abraham, „Dicţionar de termeni juridici uzuali”, Editura

Naţional, 1997;

Gh. Radu, Măsurile preventive în procesul penal român, Editura Hamangiu;

V. Rămureanu, Codul penal comentat şi adnotat. Partea generală, Ed. Ştiinţifică,

Bucureşti, 1972;

G. Solomonescu – Tratamentul infractorului minor în dreptul penal comparat –

Bucureşti, 1935;

E. Stancu, Tratat de criminalistică, Ediţia a IV-a, Editura Universul Juridic -

Bucureşti 2007;

I. Teodorescu – Minoritatea în faţa legii penale – Bucureşti 1928;

Gr. Theodoru, Drept procesual penal. Partea generală, Ed. Cugetarea, Iaşi 1996;

Gr. Theodoru , „Tratat de Drept procesual penal”, Editura Hamangiu 2007;

A. Şt. Tulbure, A. Tatu, Procedură penală română – partea specială, Editura

OMNIA UNI-S.A.S.T. Braşov, 1999;

A. Şt. Tulbure, A. Tatu, Tratat de drept procesual penal – ediţia a II-a, Editura

All Beck Bucureşti;

C. Turianu, „Răspunderea juridică pentru faptele penale săvârşite de minori”,

Editura Continent XXI;

N. Volonciu, Tratat de drept procesual penal – partea generală, vol. , Editura

Paidea, Ediţia a III-a, Bucureşti;

N. Volonciu, Tratat de drept procesual penal – partea specială, vol. Ediţia a III-a,

Editura Paidea Bucureşti;

N. Volonciu, Al. Ţuculeanu, Codul de procedură penală comentat – Urmărirea penală, Editura Hamangiu 2007.

34

II. Studii, articole, note, practică judiciară

Academia Română – Institutul de cercetări juridice –Explicaţii teoretice ale

codului de procedură penală român, partea specială, vol. IV, ediţia a II-a, Editura

All Beck 2003;

G. Antoniu, Reforma penală şi ocrotirea valorilor fundamentale ale societăţii în

Revista de Drept penal nr. 2/1996;

Institutul Naţional al Magistraturii, Justiţia pentru minori – studii teoretice şi

jurisprudenţă. Analiza modificărilor legislative în domeniu, Universul Juridic,

Bucureşti 2003;

N. Jidovu, Arestarea preventivă a învinuitului sau inculpatului de către instanţa

de judecată, în Dreptul nr. 12/1998;

Gh. Josan, Probleme de drept procesual penal, rezolvate în semestrul I al anului

2004 de Curtea e Apel Suceava, în Dreptul nr. 12/2004;

Gh. Mateuţ, Fl. Predescu, Unele probleme privind posibilitatea instanţei de a

dispune asupra arestării preventive a inculpatului în cursul judecăţii în apel, în

Dreptul nr. 1/2000;

I. Mândru, Reabilitarea şi amnistia după condamnare, în Revista de Drept Penal

nr. 2 din 1996;

V. Papadopol, Neefectuarea anchetei sociale în cauzele cu infractori minori.

Consecinţe, în Revista de Drept Penal nr. 3/1995;

V.Paşca, Exercitarea dreptului la apărare şi sancţionarea încălcării sale, în

Dreptul nr. 3/1995;

O. Stoica, Rolul avocatului în realizarea dreptului de apărare al cetăţenilor, în

Revista Română de Drept nr. 3/1972;

Gh. Teodoru, St. Costăchescu, T. Cernescu – Garantarea şi realizarea

drepturilor acordate părţilor în procesul penal, în Revista Română de Drept nr.

12/1971;

35

Gr. Teodoru – Garantarea dreptului părţilor de a fi prezente la judecarea

cauzelor penale – în Revista Română de Drept nr. 4/1972;

Al. Ţuculeanu - „Obligarea de a nu părăsi ţara”, în Revista de Drept Penal nr. 4

Bucureşti 2004;

Ministerul Justiţiei, Culegere de practică judiciară 2003-2004, Ed. All Beck,

2005;

Curtea Constituţională, Decizia nr. 1086 din 20.11.2007, publicată în M.O. nr.

866 din 18.12.2008;

Curtea Supremă de Justiţie, Buletinul jurisprudenţei, Culegere de decizii pe

anul 1995, Editura Proema, Baia Mare 1996;

Curtea Supremă de Justiţie, Buletinul Jurisprudenţei, Culegere de decizii pe

anul 2000, Editura Juris Argessiss, Curtea de Argeş, 2001

Curtea Supremă de Justiţie, Secţia penală, decizia nr. 1555/2000, în R.D.P. nr.

1/2002, pag. 120;

Curtea Supremă de Justiţie, Secţia Penală, decizia nr. 235/2000, în R.D.P. nr.

1/2002;

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Buletinul Jurisprudenţei 2004;

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia penală, decizia nr. 2683/2005, în Al.

Vasiliu, Nulităţile în procesul penal. Practică Judiciară., Editura Hamangiu,

Bucureşti 2006;

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia penală, decizia nr. 6090 din 27

octombrie 2005, în Jurisprudenţa Secţiei Penale 2005;

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia penală, decizia nr. 3422/1 iunie 2005,

publicată în Buletinul Casaţiei nr. 1/2006;

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia penală, decizia nr. 2431/7 mai 2007,

publicată în Buletinul Casaţiei nr. 4/2007;

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţii Unite, Decizia nr. VII din 20

februarie 2006, publicată în M. Of. nr. 475 din 1 iunie 2006;

36

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite, Decizia LI din 2007,

publicată în M. Of. Partea I, nr. 769 din 13 noiembrie 2007;

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite, Decizia nr. XXVIII din 2007,

publicată în M. Of. nr. 570 din 29 iulie 2008;

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite, Decizia nr. IX din 2008,

publicată în M. Of. Partea I, nr. 831 din 10 decembrie 2008;

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite, Decizia nr. XI din 10

februarie 2008;

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia penală, decizia nr. 1702/2004;

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia penală, Decizia nr. 4316/2004;

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia penală, Decizia nr. 2522/2005;

Tribunalul Suprem, Decizia penală nr. 658/1963;

Tribunalul Suprem, Secţia Penală, decizia nr. 263/70, în R.R.D. nr. 9/1970;

Tribunalul Suprem, Decizia de îndrumare nr. 1/1971;

Tribunalul Suprem, Decizia penală nr. 1217 din 1971, în C.D. 1971;

Tribunalul Suprem, Plen, dec. de îndrumare nr. 3/1972, în C.D. 1972;

Tribunalul Suprem, Plen, dec. de îndrumare nr. 6/1973, în C.D. 1973;

Tribunalul Suprem, sp, dec. 819/1971;

Tribunalul Suprem, sp, dec. 898/1971;

Tribunalul Bucureşti, Secţia I, decizia penală nr. 288 din 1976;

Tribunalul Bucureşti, Secţia a II-a penală, decizia nr. 208/1986, nepublicată;

Tribunalul Hunedoara, decizia penală nr. 1440/1969, în R.R.D. nr. 4 din 1970;

Tribunalul Sibiu, Decizia penală nr. 150/1990, în Revista Dreptul nr. /1992;

Curtea de Apel Braşov - Secţia penală şi pentru cauze cu minori, decizia penală

nr. 128/2007, nepublicată.

La elaborarea lucrării s-a ţinut seama de legislaţia în vigoare,

literatura şi practica judiciară până la data de 15.04.2009.