„Frumusețea existențială ne este dată de celălalt, de miracolul ieșirii din sine, de proiectarea în altul, de iubirea celui apropiat – ca și a celui îndepărtat!”(Constantin Cucoş)Conceptul de diversitate culturală face referire la un proces dinamic de schimburi, de dialog, de negociere între grupuri, precum şi de identificare a unui limbaj comun şi a unui spaţiu comun, şi pune accentul pe interacţiunea dintre grupurile percepute ca distincte în societate.

Acceptarea diversităţii culturilor conduce la acceptarea ideii de coexistenţă a mai multor culturi, la adoptarea, ca politică de gestionare a diversităţii, a multiculturalismului. Conştiinţa deţinerii unei anumite culturi implică însă, cel puţin indirect, raportarea la o altă cultură faţă de care individul se delimitează.

Cultura este percepută ca fiind ceva făcut de om. Foarte adesea, analiza culturii implică analiza interacţiunii culturilor. Diferenţele aparente dintre cum gândesc oamenii, simt şi acţionează, sunt cele care ne fac conştienţi de propria cultură. Prin urmare, cultura nu poate fi gândită doar ca o „cultură”, ci ca o multitudine de „culturi”. „Mintea unui om este produsul civilizaţiei în care a crescut şi este în mare parte necunoscătoare în privinţa experienţelor care au condus la formarea sa” [Hayek, 1960:24]. Ceea ce face atât de puternică o cultură este inserţia elementelor sale în fiecare aspect al vieţii. Cultura presupune religie, limbaj, obiceiuri, convenţii, un mod de a privi lucrurile, morală, folclor, sentimentul apartenenţei la un popor cu anumite trăsături, educaţie. Practic, mediul în care individul acţionează îşi pune amprenta asupra modului său de a acţiona, de a gândi.In declaratia universală privind diversitatea culturală adoptata de UNESCO in 2001, cultura este definita ca ,,ansamblu de elemente distinctive, de ordin spiritual, material, intelectual si emotional ale unei societati sau grup social, ce include, pe langă artă şi literatură, stiluri de viaţă, moduri de convietuire, sisteme de valori, tradiţii si credinţe”

Dorinţa de progres a demonstrat că se poate depăşi bariera culturală.  Economia se mulează pe diversitatea culturală, împrumută şi preia trăsături, se uniformizează cu instituţiile dintr-un spaţiu.

Avuţia unei naţiuni este dependentă de cultura sa.

Modele culturaleS-au intreprins o serie de studii şi s-au elaborat diferite modele de înţelegere a culturii. În

literatura de specialitate există mai multe modele ale culturilor care au o largă aplicabilitate.

Unul dintre cele mai cunoscute modele este cel sub numele de iceberg. Conform acestui model cultura poate fi asemeni unui iceberg: numai o porţiune foarte mică din iceberg se poate vedea deasupra apei: arhitectura, arta, gătitul, muzica, limba, doar pentru a numi câteva. Acest vârf al iceberg-ului este susţinut de o parte mult mai mare, dedesubtul apei, deci invizibilăcare constituie fundaţia puternică şi este mai greu de observat: istoria grupului, normele, valorile, părerile lor despre spaţiu, natură, timp, etc.

Modelul de iceberg ne concentrează atenţia asupra aspectelor ascunse ale culturii. A învăţa intercultural înseamnă, în primul rând, a fi conştient de partea de jos a propriului iceberg şi a fi capabil să discuţi cu alţii despre aceasta pentru a-i înţelege pe alţii mai bine şi pentru a găsi domenii comune.

Acceptarea diversităţiiConvieţuirea împreuna cu „alţii” ne dă posibilitatea să ne cunoaştem să luăm ce e mai bun de la fiecare si să ne ajutăm  recoproc. Nevoia de interculturalitate înseamnă lărgirea perspectivei  spre  modelele culturale si valorile proprii altei culturi. Cunoaşterea şi acceptarea diversităţii culturale pregătesc indivizii şi societăţile pentru o mai atentă deschidere spre dimensiunea culturală a existenţei lor, educă respectul de sine si al altora, creează condiţii pentru dezvoltarea sociabilităţii, a prieteniei, a cooperării cu ceilalţi. Obiectivul general al educaţiei interculturale este acela de a facilita deprinderea acestor abilităţi de convieţuire în societatea plurală a zilelor noastre. Educaţia interculturală – o preocupare europeană de lungă duratăEducaţia interculturală şi-a făcut apariţia pe agenda politică a Europei odată cu şcolarizarea copiilor imigranţilor din societăţile vest-europene. S-a conştientizat atunci pentru prima dată că existenţa unor grupuri provenite dintr-un fond cultural diferit de cel al populaţiei majoritare poate constitui o provocare. La nivelul legislaţiei internaţionale, se observă un interes pentru rolul educaţiei în dialogul intercultural începând cu anul 1966, când se semnează în cadrul Înaltului Comisariat al Naţiunilor Unite pentru Drepturile Omului Convenţia Internaţională privind Drepturile Economice, Sociale şi Culturale.

Anii 2000 marchează o aprofundare a principiilor educaţiei interculturale la nivelul textelor Uniunii Europene, în sensul elaborării unor metodologii specifice de implementare de facto a acestora în pedagogia şcolară.

În iulie 2007, Ministerul Educaţiei, Cercetării şi Tineretului emitea Ordinul nr. 1529, în care se aborda pentru prima oară în cadrul învăţământului românesc problematica diversităţii culturale, stipulându-se introducerea de elemente specifice acestei

problematici atât în programele şcolare cât şi în documentele curriculare.  Un an mai târziu, în anul european al dialogului intercultural, se introducea materia educaţie interculturală în programa şcolară gimnazială, însă doar ca materie opţională în cadrul Curriculum-ului la Decizia Şcolii (CDŞ).

Interesul Uniunii Europene pentru dialogul intercultural culminează cu declararea anului 2008 ca an al dialogului intercultural, prin Decizia 1983 (2006). Documentul stipulează că dialogul intercultural trebuie să fie o prioritate orizontală şi trans-sectorială în politicile europene, reiterând totodată rolul central al educaţiei în promovarea diversităţii.

Coexistenţa mai multor culturi în acelaşi spaţiu a dat naştere unui set de concepte înrudite: multicultural, intercultural, precum şi multiculturalism, interculturalitate. Caracterul intercultural al unui fapt este tocmai accentul pe relaţia reciprocă dintre elementele constitutive ale schimburilor. Acceptarea diversităţii culturilor conduce la acceptarea ideii de coexistenţă a mai multor culturi, la adoptarea, ca politică de gestionare a diversităţii, a multiculturalismului.Educaţia interculturală este cea care susţine integrarea socială a grupurilor minoritare în mod „paşnic” fără ca acestea să fie nevoite să renunţe la propria identitate. Orice grup socio-cultural poate contribui la îmbogăţirea vieţii comunitare prin schimbul de elemente identitare, prin dialog şi implicare a tuturor membrilor comunităţii indiferent de cultura din care face parte.Conceptul de „interculturalitate” se referă la spaţiul dintre două sau mai multe culturi, care este prin excelenţă un spaţiu dinamic, în permanenţă supus proceselor de negociere dintre două grupuri percepute ca aparţinând unor culturi diferite. Abordarea interculturală se materializează în primul rând prin intermediul educaţiei, ca antidot al rasismului, xenofobiei, excluderii şi marginalizării. Într-un nivel mai literar, învăţarea interculturală se referă la un proces individual de însuşire de cunoştinţe, atitudini sau comportament ce este conectat cu interacţiunea diferitelor culturi.Pentru marea parte din oamenii implicaţi în educaţia interculturală, este evident că învăţarea poate fi realizată ca un proces în două moduri, în care oamenii învaţă unii de la alţii interacţionând. Crearea deschiderii spre învăţarea mutuală este una din provocările oricui implicat în educaţia non-formală cu care se confruntă atunci când încep să lucreze cu un nou grup de oameni.  Cei implicaţi în educaţia formală se ocupă de acele provocări în sălile de clasă unde sunt elevi aparţinând unor culturi diferite.Educaţia interculturală poate fi conturată ca promovând şi dezvoltând:

• O mai bună înţelgere a culturilor în societăţile moderne;

• O mai mare capacitate de comunicare între oameni din diferite culturi;

• O atitudine mai flexibilă la adresa contextului diversităţii culturale în societate;

• O mai bună capacitate de participare în interacţiunea socială şi recunoaşterea moştenirii comune a umanităţii.

Ca atare orice demers în acest sens va trebui să se asigure că:

• Pluralismul trebuie să fie o componentă a educaţiei dată tuturor elevilor (chiar dacă ei aparţin unei minorităţi sau nu);

• Minorităţile nu sunt obligate să-şi uite referinţele lor culturale;

• Fiecare cultură trebuie să fie apreciată egal;

• Mecanismele de suport trebuie să garanteze rate de succes egale pentru copiii care aparţin minorităţilor la fel ca pentru majorităţi.

Obiective ale educaţiei – învăţării interculturalea. Dezvoltarea încrederii şi respectului – capacitatea de a comunica despre diferenţe, perspective, diferenţe şi sentimente fără să ne simţim judecaţi atunci când o facem şi fără să judecăm atunci când reprezentanţii altor grupuri culturale prezintă perspectivele acestora.b. Înţelegerea propriei identităţi – înţelegerea experienţelor prin care am trecut la nivel individual şi de grup pentru a deveni ceea ce suntem.  Înţelegerea propriei dezvoltări identitare este esenţială în raportarea la celălalt, nu îl putem înţelege pe celălalt dacă nu ne putem înţelege pe noi înşine.c. Relativitatea reprezentărilor cu privire la realitate – nu există o unică raportare la realitate ci reprezentări multiple ale acesteia. Este esenţial săînţelegi că celălalt poate avea o perspectivă cu totul diferită, să te poţi raporta la ea şi să o poţi discuta şi relativiza. În final acest exerciţiu poate conduce la capacitatea de a opera cu perspective diferite asupra lumii.

d. Dialogul cu celălalt – presupune raportarea la celălalt ca la o persoană diferită şi valoroasă care tocmai prin faptul că este diferit îmi permite să cunosc mai bine cine sunt eu şi mă ajută să mă dezvolt şi să mă construiesc în lume.e. Provocare şi schimbare – comunicarea şi învăţarea interculturală sunt o permanentă provocare la adresa noastră ca indivizi şi da reprezentanţi ai unor grupuri culturale. Nu ştim unde ne va duce integrarea, adaptarea culturală. Dar cu siguranţă comunicarea şi învăţarea interculturală ne vor oferi provocări noi şi oportunităţi noi de schimbare.f. Implicare complexă, comprehensivă – învăţarea interculturală presupune o implicare completă în învăţare – cognitivă, afectivă, comportamentală, atitudinală.

Comunicarea şi învăţarea interculturală devin instrumente importante în respectarea drepturilor omului şi evitarea excluderii, marginalizării şi discriminării minorităţilor.

Aceste obiective îngăduie specificări materializate în conduite interculturale concrete, precum:

1. Deschiderea spre altul, spre străin, spre neobişnuit. Această deschidere este dificilă, pentru că ne obligă să ne punem la încercare încrederea în noi, propria noastră viziune despre lume, dispoziţia pentru a trăi experienţe noi.

2. Aptitudinea de a percepe ceea ce ne este străin.3. Acceptarea celulilalt ca fiind altul. Avem obiceiul de a-l interpreta pe altul ca fiind

similar sau identic, fie de a-l percepe ca pe un duşman şi a ne îndepărta de el.4. Trăirea situaţiilor ambigue, ambivalente. Situaţiile ambivalente ne derutează. Nu

dorim ambiguitate. Ea ne provoacă frică.5. Aptitudine afavorabilă de a experimenta. În linii generale, pretindem reţete, reguli

bine fixate. Doar aşa ne simţim în siguranţă. Este posibil să ne apropiem de altul având curajul de a experimenta, explorând moduri existenţiale diferite.

6. Alungarea fricii faţă de altul. Sentimentul de xenofobie face parte din zestrea cea mai veche pe care istoria ne-a transmis-o. Această frică trebuie să dispară pentru a-l primi pe celălalt.

7. Capacitatea de apune în discuţie propriile norme. Cu cât ne dovedim mai incapabili să ne recunoaştem propriul sistem de referinţă, cu atât rămânem orbi sau insensibili faţă de ceilalţi.Învăţarea interculturală este o provocare pentru identitatea unei persoane – dar poate deveni un mod de a trăi, o modalitate de a-ţi îmbogăţi identitatea în timp, aşa cum reliefează Bennett: întrucât învăţarea interculturală este un proces, este esenţial să înveţi cum să trăieşti împreună, cum să trăieşti într-o lume diversă. Învăţarea interculturală este punctul de plecare pentru o convieţuire paşnică. Astăzi marea problemă a socităţii noastre este cum să te descurci cu diferenţa. Cum ar trebui să recunoaştem şi să valorificăm diferenţele culturale şi, în acelaşi timp, să promovezi integrarea culturală autentică şi dezvoltarea integrală a copiilor noştri, în primul rând la şcoală, şi mai târziu, în societate?

Dubla funcţie a şcolii, de educare şi instruire, trebuie să asigure dezvoltarea maximă a fiecărui elev, asigurându-se că, culturile pot fi transmise în spiritul deschiderii către ceilalţi.

Educaţia interculturală ar trebui să fie obiectul tuturor şcolilor din societatea de azi! Dacă nu ţinem cont de acest lucru riscăm să creăm o uniformitate împovărătoare ce este bazată pe segregaţie şi elitism!

Câteva reforme ale sistemului educaţional recomandă utilizarea metodelor de predare inductive centrate pe interesele elevului. Astfel, tipul de pedagogie care se potriveşte obiectivelor şi principiilor educaţiei interculturale este pedagogia constructivistă, conform căreia nu există adevăruri absolute. Acesta este şi unul din principiile de bază ale educaţiei interculturale. În cadrul pedagogiei constructiviste profesorul, ca agent central al schimbării, ar trebui să ofere experienţe de învăţare şi oportunităţi ce promovează şi acceptă toate culturile în spiritul democraţiei. Comisia Internaţională pentru educaţia secolului XXI pune accentul pe educaţia interculturală, ca fiind una vitală în dezvoltarea unei societăţi armonioase. Ea corespunde ceui de-al treilea stâlp al educaţiei care se referă la deprinderea de a trăi împreună cu ceilalţi, „prin dezvoltarea cunoaşterii celuilalt, a istoriei sale, a tradiţiilor şi a spiritualităţii sale”. Este imperativ ca generaţiile aflate în procesul socializării să deprindă abilităţi de bază care să permită o convieţuire paşnică cu grupuri care revendică diferenţa, fie ea etnică, identitară, culturală sau de interese.Eforturile noastre educaţionale, printr-o participare activă în societate,  trebuie să arate oamenii în toate diferenţele şi asemănările lor culturale, şi să demonstraze dreptul culturilor de a se dezvolta prin ele însele.

In dezvoltarea demersurilor educaţiei interculturale există pericolul ca acţiunile noastre să fie părtinitoare, mai mult sau mai puţin conştient. Există două „capcane” pe care profesorii ar trebui să le evite:

1) reducerea realităţii culturale a copiilor spre o o rapidă generalizare;

2) interpretarea sistematică a tuturor conflictelor dintr-un punct de vedere cultural, uitând factorii psihologici şi sociologici ce au contribuit la un asemenea comportament.

Dimensiunile educaţiei interculturaleDimensiunea diversităţii reprezintă prima axă pe care se plasează conţinuturile educaţiei interculturale. Este vorba de redarea realităţii sociale ca fiind compusă din elemente diverse (grupuri, indivizi, interese…). Tot pe axa diversităţii se află şi preocuparea pedagogică de a oferi elevului posibilitatea de a comunica şi de a coopera cu ceilalţi în cadrul unor grupuri eterogene. Acestea au menirea de a reflecta diversitatea punctelor de vedere, de a familiariza elevul cu existenţa unor perspective diferite de a sa.Cea de-a doua dimensiune a educaţiei interculturale se referă la echitate. Care preupune înţelegerea faptului că alte puncte de vedere pot fi la fel de de valabile şi poate la fel de „corecte” ca şi propria perspectivă.  Este vorba de punerea în aplicare a principiilor relativismului cultural, însă la micronivelul gândirii individului.Această dimensiune a educaţiei interculturale presupune de asemenea abordarea conceptelor legate de drepturile omului (căci toţi indivizii se nasc egali).

Factorii educaţiei interculturaleUn prim factor al educaţiei interculturale il reprezintă politica educaţională.Măsurile din domeniul educaţiei, menite să pună în aplicare educaţia interculturală, trebuie să promoveze echitatea şi respectul diversităţii, principiile drepturilor omului, educaţia în scopul prevenirii şi combaterii rasismului, a xenofobiei, a discriminării de orice tip, a marginalizării şi excluziunii sociale.La graniţa dintre nivelul mediu al instituţiei şcolare şi cel micro, al gândirii elevului, se află unul din factorii cheie din aplicarea educaţiei interculturale, şi anume cadrul didactic. Rolul profesorului în internalizarea principiilor educaţiei interculturale de către elevi este crucial.Profesorul competent din punct de vedere intercultural, cel care pregăteşte elevii pentru ziua de mâine, nu poate lucra cu pedagogii ale „zilei de ieri”. profesorul este mai degrabă un „facilitator” al învăţării, un „mediator cultural”, un „moderator al dialogurilor”. Sarcina este să stimuleze dialogul între elevi, să încurajeze autonomia elevului. Este esential să creeze relaţii pozitive în interacţiunea dintre semeni, să favorizeze relaţiile constructive în grup, pentru da posibilitatea tuturor de a trăi sentimentul propriei identităţi.

Profesorul trebuie sa fie “intercultural”. Acest lucru presupune ca el să aibă experiente interculturale, să înveţe  conştient sau întâmplător, să aplice ulterior activităţile cu elevii şi îi ajuta si pe alţii în procesul de învăţare. În plus, este fundamental necesar ca profesorul să fie conştient de propria sa cultură şi să-şi perceapă mecanismele preconcepţiilor sale, credinţei, principiilor morale şi valorilor.

Aşa cum rolul profesorului este modelat de principiile pedagogiei constructiviste, la fel, în oglindă, este determinat şi rolul elevului în acelaşi cadru. Acesta trebuie aşadar încurajat să-şi asume un rol activ, reflexiv, constructiv dar şi critic, în interacţiunea cu profesorul şi în dialogul cu ceilalţi elevi, să se simtă valorizat în propria sa identitate culturală, etnică şi religioasă.Vârsta unui copil este unul dintre cei mai importanți factori de laut în considerare pentru a începe o discuție cu privire la orice subiect care scoate în evidenţă faptul că oamenii sunt diferiţi. Cel mai important lucru de a păstra în minte este că niciodată nu este prea devreme sau prea târziu, pentru a vorbi cu copiii despre respectarea diversității.In învăţământul preşcolar este esențial să se cunoască următoarele stadii de dezvoltare atunci când abordează problema de diversităţii cu copiii.

Aproape de vărsta de 2 ani, copiii încep să observe aspectele fizice ale identității. Pe la vârsta de 2, copiii devin tot mai conștienți de sex. Aceasta este urmată de curiozitate cu privire la culoarea pielii, culoarea părului si textura, forma ochilor si culoarea, precum și alte atribute fizice. Conștientizarea de handicap tinde să vină mai târziu.

Incepând cu vârsta de 3 ani ei încep să recunoască diferențele etnice, observând că copiii manâncă alimente diferite și sărbătorile sunt diferite sau, invers, nu sărbătoresc.  Pe măsură ce începe să observe diferențele, copiii pot da semne de frică sau disconfort. Ei nu au instrumentele necesare să-şi exprime trăirile lor, ei pot evita sau ignora un copil pe care îl percep a fi diferit.

După  4-ani începe să extindă observațiile și să caute explicații pentru aceste diferențe. El pune întrebări despre cum au ajuns anumite persoane să fie altfel decât ei sau de ce ei sunt altfel decât ceilalţi. E.Cory, în studiul,,Talking about differences children noticesugerează:

- răspundeţi prompt întrebărilor copiilor , dacă ocolim răspunsurile , aceştia vor deduce că ceva nu este bine în ceea ce priveşte întrebarea sau persoana la care se referă aceasta;

- răspunsurile să fie simple, legate de experienţa copiilor şi nivelul lor de cunoaştere;

Incepând cu vârsta de 5 ani încep să-şi construiască o identitate de grup etnic, precum și o identitate individuală. Ei pot explora mai mult gama de diferențe în cadrul și între grupuri rasiale și etnice, precum și gama de similitudini între grupuri. Ei pot începe acum să înțeleagă explicații științifice pentru diferențele de culoare a pielii, textura parului, si forma ochilor. Ei acceptă utilizarea de categorii și caută să știe unde se potrivesc.

Mediul de dezvoltare al unui copil (precum și ceea ce este absent) oferă informații importante despre cine și cum este (nu este) el. Prin urmare, ar trebui să se facă toate eforturile pentru a crea un cadru bogat în posibilități pentru explorarea diversității culturale. Pentru aceasta se recomandă decorarea spaţiilor cu obiecte realizate dintr-o varietate de materiale aparţinând unor culturi diferite, redarea muzicii cu texte din limbi diferite și relizarea de jocuri din întreaga lume. Pot fi demarate proiecte de artă care introduc diverse tradiții culturale. Dansuri populare și povestiri sunt două modalități eficiente mai ales de a introduce copiii în tainele altor culturi. Crearea unui mediu bogat în posibilități pentru explorarea diversității, încurajarea copiilor în dezvoltarea ideilor despre ei înșiși și despre alții creează condițiile în care copiii inițiază conversații despre diferențele existente şi oferă adulţilor cadrul pentru introducerea activităților cu privire la diversitate.Un ultim factor care poate interveni în mod crucial în educaţia interculturală sunt părinţii. Aceştia joacă un rol determinant în generarea credinţelor şi a atitudinilor copiilor, şi ca atare pot influenţa – pozitiv sau negativ – deprinderile pe care elevul şi le însuşeşte în cursurile de educaţie interculturală. Stereotipurile părinţilor sunt transmisibile la copii, şi se pot dovedi greu de înlăturat atunci când,

odată dărâmate în cadrul cursurilor de educaţie interculturală, sunt reinstaurate în mediul familial. Poate apărea atunci conflictul intern al elevului care primeşte acasă un set de orientări şi de criterii de evaluare a realităţii înconjurătoare, iar şcoala şi cursurile de educaţie interculturală încearcă să dezrădăcineze tocmai aceste imagini şi stereotipuri primite.Toţi factorii trecuţi în revistă sunt supuşi influenţelor din mediul social din care fac parte.

Este greşit sa credem ca formarea cadrelor didactice în legătură cu discriminarea, segregarea, şi alte tematici conexe este necesara numai în instituţiile în care învaţă copii de etnii diferite. Este bine ca toţi copiii să vină în contact şi să cunoască şi aspecte legate de alte culturi, În acest context sunt tot mai numeroase ocaziile de implementare şi derulare a proiectelor, prin care grupuri de copii, dar şi educatori se implică în acţiuni specifice, bine structurate, bazate pe principii pedagogice, temeinic studiate, elaborate şi îndeajuns experimentate şi aplicate în timp. Respectarea principiilor interculturalităţii în grupa de copii ne va ajuta să răspundem nevoilor fiecărui copil, să le recunoaştem aptitudinile, să le asigurăm medierea de care aceştia au nevoie şi să veghem ca fiecare să fie recunoscut în cadrul grupului. Necesitatea unei abilitări adecvate în rândul educatoarelor în sensul preţuirii şi valorificării diversităţii culturale este evidentă.Dezvoltarea abilităţilor interculturale ale cadrelor didactice trebuie sa fie în vizorul oricărei instituţii de învăţământ. Diversitatea culturală este o realitate care trebuie fructificată în mediul şcolar.  Absenţa unei reale abordări interculturale poate fi interpretată ca uniformizare potrivit căreia „toţi copiii sunt la fel”. Din negarea diversităţii în favoarea principiului echităţii, se poate deduce tratarea nediferenţiat al elevilor atât în timpul unei zile obişnuite de şcoală, cât şi cu prilejul unor evenimente.

Educaţia interculturală constituie „o opţiune ideologică în societăţile democratice şi vizează pregătirea viitorilor cetăţeni în aşa fel încât ei să facă cea mai bună alegere şi să se orienteze în contextele multiplicării sistemelor de valori” (Constantin Cucoş, 1996).

Sugestia Ministerului Educaţiei şi Cercetării de a aborda « noile educaţii » ca teme de studiu în învăţământul preşcolar, ne determină să aducem în practică, la grupă proiecte şi activităţi care să ducă în viitor la rezolvarea câte puţin din problemele lumii contemporane.          Grădiniţa are rolul de a pune bazele învăţării diversităţii culturale, egalând şansele educaţionale ale tuturor copiilor indiferent de cultura în care s-au nascut şi cresc, facilitând comunicarea în cazul întâlnirilor interculturale.Perspectiva interculturala de concepere a educatiei conduce la evitarea conflictelor. Cum majoritatea copiilor împărtăşesc grădiniţa ca o experienţă timpurie de învăţare structurată, unul din rolul-pereche este acela al profesorului-elev. Inca de la varsta

prescolara, copilul este sprijinit să-şi formeze deprinderea de a comunica (a asculta si a vorbi), de a lua decizii in mod democratic, în cadrul  grupului, de a se implica în rezolvarea problemelor interpersonale.  Educatoarele trebuie sa acorde o atentie deosebită educării copiilor , în sensul dezvoltării personale şi a inserţiei în comunitate.Diversitatea culturală în grădiniţa noastrăSocietatea noastră devine din ce în ce mai complexă. Explozia circulaţiei oamenilor şi a ideilor, multiplicarea contactelor, dispariţia frontierelor sunt realităţi evidente. Trebuie să învăţăm modalităţi de convieţuire în această pluralitate a culturilor. Trebuie să acceptăm interacţiunea socială, să recunoaştem, să acceptăm şi să preţuim diferenţele.

“Dumnezeul tau este evreu.

Masina pe care o ai este japoneza .

Pizza este italiana,

Iar couscous-ul este algerian.

Democratia pe care o practici este greceasca.

Cafeaua este braziliana,

Ceasul  iti este elvetian.

Camasa este indiana .

Radioul tau este coreean.

Vacanţele tale sunt turcesti, tunisiene sau marocane,

Cifrele tale sunt arabe,

Scriitura iţi este latină,

Si…îi reprosezi vecinului tau ca este strain.”

Nu suntem singuri pe pamant”.

În realitatea zilnică din grădiniţă, se poate porni de la o afirmaţie de bază: diferenţele dintre copii, culturi şi comportamentele lor sunt fireşti. Copiii sunt egali nu pentru că ar fi toţi la fel, ci pentru că sunt diferiţi. De aceea, ei nu trebuie să fie forţaţi să devină copii ale unui model predefinit din perspectiva unei optici dominate de stereotipuri şi prejudecăţi culturale, purtate de adulţi.

Stiind că grădiniţa este terenul unei învăţări timpurii a regulilor sociale cadrele didactice au luat cunoştinţa de programe proiectate şi planificate la acest nivel pentru integrarea educaţională, socială şi culturală a copiilor şi au derulat activităţi în acest sens chiar dacă, la noi, nu s-au semnalat grupuri de copii din culturi diferite. Copilul se descoperă pe sine cu adevărat, nu atât în microuniversul familiei, în desfăşurările sale solitare, cât în universul real al copilăriei, în cadrul colectivităţii. Năzuinţa şi bucuria lui reală de a se afla în mijlocul grupurilor de copii pot constitui simptom al faptului că unele din valorile de preţ în universul copilăriei le constituie comunicarea interumană.

Pentru a şti cine este, copilul trebuie să ştie cine i-au fost strămoşii, să-şi cunoască portul, obiceiurile tradiţiile, muzica populară şi dansul. Cunoscându-le, va înţelege că prezentul este valoros împreună cu trecutul, toate acestea nu trebuie să dispară, iar noi, dascălii şi copiii trebuie să fim păstrătorii şi continuatorii acestora, purtând un contact direct, permanent cu izvoarele folclorului şi mai mult, să trăim în prietenie şi armonie alături de conaţionalii nostrii dar şi sa avem conştiinţa existenţei altor naţii.

Sentimentul apartenentei la o comunitate multiculturala se formează din primii ani ai vieţii, altfel spus, în cei “şapte ani de-acasă”, care includ, firesc, anii  petrecuţi în grădiniţă. Planificările din grădiniţa noastră au o abordare interculturală, bazată pe valori ca solidaritatea, egalitatea şi respectul faţă de diversitate. Interculturalitatea este considerata o parte componentă  a realităţii zilnice din grădiniţă si nu o tema sau o activitate adăugată.

Copilul este sprijinit să-şi formeze deprinderea de a comunica (a asculta şi a vorbi), de a lua decizii în mod democratic în cadrul grupului, de a se implica în rezolvarea problemelor interpersonale. Educatoarele acordă o atenţie deosebită educării copiilor pentru a-şi stăpâni emoţiile primare şi  a evita altercaţiile, educării respectului de sine şi al altora, toleranţa faţă de opiniile diferite. Toleranţa  înseamnă cunoaşterea, recunoaşterea şi acceptarea modului de a fi al persoanelor şi grupurilor. Aceasta presupune alegerea deliberată de a nu interzice, a nu împiedica, a nu interveni în comportamentul unei persoane sau al unui grup chiar dacă noi dezaprobăm acea purtare şi avem şi cunoştinţe şi puterea de a interzice sau împiedica.

Este cunoscut faptul că  toleranţa cere să acceptăm diferenţele individuale, oricât de diferite ar fi, de valorile noastre. Să nu considerăm că cei care au opinii diferite sunt duşmanii noştri, să ne susţinem propriile opinii cu argumente solide, să acceptăm că şi opiniile altora pot fi valoroase. Încă de mici, copiii sunt „antrenaţi” să asculte „povestea” altui copil fără să emită judecăţi, să-şi prezinte propria „poveste” nealterată şi fără frica de a fi judecat de ceilalţi. Copiii sunt  sprijiniţi să adreseze întrebări, să compare propriile convingeri cu ale colegilor, să identifice similitudinile şi diferenţele între acestea.

Munca cu preşcolarii se continuă şi în rândul părinţilor, subliniind faptul că grădiniţa, şcoala în general, se călăuzeşte pe principii precum egalitatea sau complementaritatea valorilor, exploatează diferenţele spirituale şi valorile locale.

Deschiderea spaţiului grădiniţei către comunitate şi specificul ei se face prin organizarea unor întâlniri, excursii, serbări cu specific intercultural în scopul egalizării şanselor de afirmare.

În grădiniţa noastră, familiarizarea copiilor cu elemente din alte culturi decât cea în care s-au născut, se face prin multiple tipuri de activităţi:

o Initiere în limba … (engleză),o Confectie de steaguri,o Mâncarea specifica a … (preparare/degustare),o Jocurile si jucăriile copiilor din … – activitate practică,o Cum arata casa unui … – lecturi după imagini,o Cum se salută copiii din… -  joc didactic,o Infaţişarea copiilor din … (diferite culturi sau zone ale globului),o Spectacole interculturale,o Vizite. (in comunităti apartinând unei anumite culturi, la muzee),o De vorbă cu…. (comunicarea între membrii diferitelor culturi),o Vizionare de filme,o Parteneriate,o Vizionare de fotografii ce reflecta activităţile desfăşurate de populaţiile diferitelor

culturi,o Prezentarea  unor produse culturale (obiecte, obiceiuri, alimente, imbracaminte,

unelte, sarbatori traditionale, ocupatii),o Basme internaţionale,o Ateliere de lucru cu tema culturală,o Invătare de cântece şi jocuri din diferite culturi,o Activităţi artistico-plastice  (decorarea unor obiecte aparţinând anumitor culturi sau cu

decoraţiuni specifice unei culturi),o Memorizări şi invăţare de cântece,o Observări.

Pentru a le face cunoscută copiilor existenţa altor ţări cu secificul lor, eu am derulat activităţi de convorbiri sprijinite de imagini şi filmuleţe, reviste, planşe, albume, emisiuni T.V, copiii cunoscând diversitatea oamenilor (de culoare, aspect). Prin intermediul povestilor şi povestirilor cu întâmplări, preocupări ale copiilor şi adulţilor din ţara noastră şi din alte ţări, au concluzionar că în fiecare ţară copiii au aceleaşi preocupări : se joacă, dansează, cântă, desenează, chiar dacă după aspectul fizic, ei par diferiţi.

Activităţile pe care ni le planificăm în preajma unor evenimente internaţionale cum ar fi :1 Iunie, Spring Day în Europa, 8 Martie, 21 mai Ziua mondială a diversităţii culturale,  etc. au rolul de a-i sensibiliza pe copii asupra îndemnurilor la prietenie, ajutor, toleranţă. Integrarea României în U.E. face ca unul dintre obiectivele majore la preşcolari să fie « a învăţa să trăim împreună, a învăţa să trăim cu ceilalţi ». Evenimentele şi acţiunile ce au avut loc şi continuăm să le desfăşurăm cu copiii au menirea de a-i familiariza pe aceştia cu U.E. şi cu ceea ce înseamnă sau reprezintă această uniune.Cu ocazia Zilei Europei – 9 mai –am organizat un « Colţ al Europei » în care au fost expuse materiale (imagini, pliante, postere, lucrări ale copiilor) prin intermediul cărora copiii să cunoască aspecte legate de tradiţii, obiceiuri, port, artă culinară, religie, preocupări şi evenimente ale unor popoare europene.

Prin intermediul Internetului am vizionat cu copiii filme ce reliefau aspecte din activitatea copiilor din diferite grădiniţe ale Europei. Am observat care sunt preocupările acestora, activităţile pe care le desfăşoară, cum arată grădiniţele din alte ţări, etc. Astfel au putut ajunge la concluzia că toţi copiii Europei ca şi ai lumii întregi au aceleaşi vise : prietenie, pace, iubire, înţelegere, speranţă într-o viaţă mai bună, mai frumoasă.

Dispunând şi de alte căi de exprimare, cum sunt : desenul, jocul, dansul, cântecele, copiii au făcut dovada unor multitudini de idei pe care adulţii le-ar putea invidia. Concursurile internaţinale (cum este Europreşcolarul) au  ajutat copiii să înţeleagă faptul că în lume sunt alţi copii cu preocupări la fel ca ale lor.

Educatia interculturală se poate realiza atăt in cadrul activităţilor curriculare obligatorii cât si în cadrul activitatilor extracurriculare. Activitatile alese si jocurile liber creative desfasurate pe arii de stimulare ( joc de rol, biblioteca, jocuri de constructii, arta si jocuri de masa), cu o diversitate de materiale dau posibilitatea copiilor sa-şi promoveze diversitatea culturala pregatind mâncăruri specifice, colectând obiecte de artizanat etc. In cadrul activitatilor de educarea limbajului copiii au prilejul sa înveţe versuri populare întelegând graiul zonei respective, să-şi povesteasca întâmplări. Activităţile extracurriculare dau posibilitatea să se manifeste liber si să se cunoască între ei prin organizarea de vizite, excursii, intâlniri cu reprezentanţi ai comunităţii si să organizeze jocuri distractive.

A învăţa de la alţii care sunt altfel decât tine nu înseamna decat să înveţi să fii om.

Autor: Prof. înv. preşc. GHERGHINA CHIRIAC, G.P.P.NR 38 PLOIESTI

Bibliografie

1. CIOBANU, O, COZĂRESCU, M. (coord.), Manual de educaţie interculturală, Editura ASE, Bucureşti, 2010.

2. COZMA, T., O nouă provocare pentru educaţie: interculturalitatea, Editura Polirom, Iaşi, 2001.

3. CUCOS C. : Educaţia. Dimensiuni culturale şi interculturale, Ed. Polirom, Iaşi4. CUCOŞ, C., COZMA, T., „Locul educaţiei pentru diversitate în ansamblul problematicii

educaţiei5. DASEN, P., PERREGAUX, C., REY, M., Educaţia interculturală, Editura Polirom, Iaşi,

1999.6. DUMINICĂ, G., IVASIUC, A., O şcoală pentru toţi? Accesul copiilor romi la o educaţie

de calitate, Ed. Vanemonde, Bucureşti, 2010.7. http://www.constantincucos.ro/tag/interculturalitate  CONSTANTIN CUCOS “Altul –

prilej de descoperire și delimitare a eu-lui cultural”  august,  20098. IONEL, I.C., GRIGORE, V., UDRESCU, V., Educaţie incluzivă. Dialog intercultural.

Suport curs de formare, Giurgiu, Edago, 2009.9. NEDELCU, A., Fundamentele educaţiei interculturale, Editura Polirom, Iaşi, 2008,10.NEDELCU, A., Învăţarea interculturală în şcoală. Ghid pentru cadrele didactice,

Humanitas Educaţional, Bucureşti, 2004.11.PĂUN, E., POTOLEA, D., Pedagogie. Fundamentări teoretice şi demersuri aplicative,

Editura Polirom, Iaşi, 2002.12.PERREGAUX, C., „Pentru o abordare interculturală în educaţie”,13.RUS, C., „Educaţia interculturală – modalităţi de concretizare şi evitarea tentaţiilor

culturaliste”, în Institutul Intercultural Timişoara,14.Vlăsceanu, L., Dicţionar de sociologie, Editura Polirom, Iaşi, 199315.http://www.dromesqere.net  , accesat în aprilie 2013.