Disciplina: DREPT CIVIL.PARTEA GENERALĂ

Conducătorul disciplinei: conf. univ.dr. ROXANA TOPOR

DREPT CIVIL.PARTEA GENERALĂ

Noţiunea dreptului civil român Din multitudinea de definiţii formulate în doctrină, o vom reţine

pe aceea potrivit căreia dreptul civil este acea ramură care reglementează raporturi patrimoniale şi

nepatrimoniale stabilite între persoane fizice şi persoane juridice aflate pe poziţii de egalitate juridică.

Din aceasta definiţie rezultă că elementele (ori trăsăturile) definitorii ale dreptului civil sunt

următoarele:

- apartenenţa sa la sistemul de drept românesc;

- conţinutul său este format din ansamblul normelor juridice civile care guvernează anumite

relaţii sociale;

- obiectul său îl constituie două mari categorii de raporturi juridice, şi subdiviziunile lor:

raporturile patrimoniale şi raporturile nepatrimoniale;

- subiectele (părţile) raporturilor juridice civile sunt persoanele fizice şi persoanele juridice;

- în raporturile juridice civile, subiectele (părţile) se afla pe poziţii de egalitate juridică, aceasta

fiind metoda sa de reglementare.

Rolul dreptului civil Când vorbim de rolul dreptului civil avem în vedere dreptul civil ca ramură

de drept. În sistemul dreptului românesc, dreptul civil se concretizează prin aceea ca el joacă rolul de

drept comun faţă de alte ramuri de drept. Aceasta înseamnă că, ori de câte ori, pentru celelalte ramuri de

drept, nu exista reglementări proprii ori sunt insuficiente, se face apel, împrumutându-se normele

corespunzătoare ale dreptului civil.

Principiile dreptului civil roman În dreptul civil îşi găsesc aplicabilitatea trei categorii de

principii:

- principii fundamentale ale dreptului român, care formează obiect de studiu pentru teoria

generală a dreptului.

- principii fundamentale ale dreptului civil român, care sunt expresii concrete ale primelor

principii, într-un domeniu mai limitat şi care formează obiect de studiu pentru ştiinţa dreptului civil.

- principii ale uneia sau mai multor instituţii de drept civil.

Principiile fundamentale ale dreptului român reprezintă idei călăuzitoare (reguli de bază), care

îşi găsesc aplicabilitatea în întreaga legislaţie. Aceste principii sunt consacrate de legea fundamentala şi

alte acte normative mai importante, cum sunt Codurile.

Principiile fundamentale ale dreptului civil sunt idei călăuzitoare (reguli de bază), ce privesc

întreaga legislaţie civilă, având aplicabilitate în toate instituţiile dreptului civil, chiar dacă nu-şi

manifestă prezenţa cu aceeaşi intensitate. Normele dreptului civil consacră următoarele principii cu

valoare de principii fundamentale ale acestei ramuri de drept:

- principiul proprietăţii;

- principiul egalităţii în faţa legii civile;

- principiul îmbinării intereselor personale cu cele generale;

- principiul ocrotirii şi garantării drepturilor subiective civile.

Delimitarea dreptului civil faţă de alte ramuri de drept Este unanim admis în literatura de

specialitate că pentru delimitarea dreptului civil faţă de alte ramuri de drept se utilizează un criteriu

fundamental şi criterii auxiliare. Criteriul determinant îl constituie obiectul de reglementare, iar criterii

secundare metoda de reglementare, caracterul normelor juridice, calitatea subiectelor, specificul

sancţiunilor şi principiile proprii.

TEORIA LEGII CIVILE

1. Izvoarele dreptului civil român Prin noţiunea de izvor de drept civil urmează să înţelegem

normele juridice grupate în diferite acte normative – legi, hotărâri – care se ocupă de reglementarea

raporturilor juridice civile.

Actele normative – izvoare ale dreptului civil.

a) Legile. Noţiunea de lege are o accepţie generală. Prin urmare, în sens larg noţiunea de lege are

menirea să acopere toate actele normative a căror respectare este asigurată prin forţa coercitivă a statului,

iar, în sens restrâns, noţiunea de lege desemnează numai actele normative emise de puterea legislativă a

ţării: Camera deputaţilor şi Senatul.

1) Constituţia.

2) Codul civil român.

3) Codul familiei.

4) Legile ordinare.

- Legea fondului funciar, nr. 18/1991, republicată; (M. Of. nr. 1/1998);

b) Decretele – Legi.

c) Decretele.

d) Hotărârile şi Ordonanţele Guvernului României

1. Hotărârile Guvernului. Hotărârile se emit pe baza şi în vederea executării legilor.

2 Ordonanţele Guvernului României

Ordonanţa este expresia unei competenţe legislative delegate.

e) Acte normative emise de conducătorii organelor centrale ale administraţiei de stat şi acte

normative adoptate de organele administraţiei publice locale

f) Reglementările internaţionale. Aceste reglementări ca: acorduri, convenţii, pacte, tratate, sunt

izvoare de drept civil în măsura în care privesc raporturi juridice din sfera dreptului civil, sub condiţia

ratificării lor de către Parlamentul României.

2. Aplicarea legii civile .Actele normative care constituie izvoare ale dreptului civil acţionează

simultan sub trei aspecte: 1) un anumit interval de timp (întrucât legea civilă nu este eternă), ceea ce se

cheamă „aplicarea legii civile în timp”; 2) pe un anumit teritoriu (există atâtea legi civile naţionale câte

state suverane coexistă), ceea ce se cheamă „aplicarea legii civile în spaţiu” şi 3) cu privire la anumiţi

destinatari (întrucât nu există o singură lege, care să se aplice tuturor subiectelor de drept), ceea ce se

numeşte „aplicarea legii civile asupra persoanelor”.

2.2. Intrarea şi ieşirea din vigoare a legii civile

Acţiunea legii civile, ca a oricăror legi, de altfel, ridică problema de a se şti care este momentul de început

şi de sfârşit al acestei acţiuni, respectiv problema intrării în vigoare şi a ieşirii din vigoare. Legea civilă

intră în vigoare pe data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I (întrucât aici este adusă la

cunoştinţa publică), iar excepţia la data prevăzută în cuprinsul ei, dacă legea stabileşte o anumită dată de

intrare în vigoare.

Punctul terminus al acţiunii unei legi este cel al ieşirii din vigoare. Procedeul tehnico-juridic de

ieşire din vigoare a unei legi este abrogarea.

Abrogarea unei legi poate fi expresă sau implicită.

2.3. Aplicarea legii civile în timp. Principii şi excepţii

Pentru dreptul civil, două sunt principiile care guvernează aplicarea legii civile în timp şi anume: a)

principiul neretroactivităţii legii civile noi şi b) principiul aplicării imediate a legii civile noi.

Principiul neretroactivităţii legii civile noi este acea regulă de drept, potrivit căreia, o lege civilă

se aplică numai situaţiilor care se ivesc în practică după intrarea ei în vigoare, neputându-se aplica faptelor

sau actelor juridice petrecute anterior. Acest principiu este expres consacrat în art.1 din Codul civil şi

Constituţia României în art. 15 alin2.

Principiul aplicării imediate a legii civile noi este regula de drept, potrivit căreia, de îndată ce a

fost adoptată, legea civilă nouă se aplică tuturor situaţiilor apărute după intrarea ei în vigoare;

Excepţiile de la cele două principii ale aplicării legii civile în timp sunt:

- retroactivitatea legii civile noi care înseamnă aplicarea legii civile noi la situaţii juridice

anterioare intrării ei în vigoare. În legătură cu această „excepţie de la principiul neretroactivităţii legii

civile” se pot formula două observaţii:

1. dispoziţia constituţională (art.15 alin.2) nu permite nici o excepţie de la acest principiu;

2. principiul neretroactivităţii vizează normele juridice cuprinse în noua lege destinată a

reglementa situaţii juridice. El nu vizează probleme de interpretare.

- Ultraactivitatea (supravieţuirea) legii civile vechi. Reprezintă excepţia de la principiul aplicării

imediate a legii noi şi constă într-o limitare, vremelnică, a aplicării legii vechi, iar această lege urmând să

se aplice, cu titlu tranzitoriu, situaţiilor juridice în curs la momentul intrării în vigoare a noii legi,

aplicarea acestei legi fiind amânată până la consumarea respectivelor situaţii juridice.

2.4. Aplicarea legii civile în spaţiu. Principii şi excepţii

Acţiunea legii civile în spaţiu presupune cunoaşterea limitelor teritoriale cărora ea se aplică. Problema

acţiunii legii civile în spaţiu comportă două aspecte: unul naţional (intern), care vizează situaţia

raporturilor civile stabilite între subiectele de drept civil de cetăţenie ori naţionalitate română, pe teritoriul

statului român şi unul internaţional, care vizează situaţia raporturilor juridice civile cu un element de

extraneitate (cetăţenie, naţionalitate, locul încheierii şi executării contractului, locul producerii unui delict

civil ori consumarea efectelor sale).

2.5. Aplicarea legii civile asupra persoanelor

Principiul care guvernează acţiunea legilor civile asupra persoanelor este acela al egalităţii

subiectelor de drept civil în faţa legii civile, dublat de cel al generalităţii aplicării legii civile la toate

raporturile de drept civil. De aceea, pentru o justă înţelegere, distingem între:

- legi civile cu vocaţie generală de aplicare, având ca destinatari atât persoane fizice, cât şi

persoane juridice;

- legi civile cu vocaţia aplicării numai persoanelor fizice:

- legi civile cu vocaţia aplicării numai persoanelor juridice:

3. Interpretarea legii civile.Prin interpretarea legii civile înţelegem operaţiunea logico-raţională de

lămurire, explicare a conţinutului şi sensului normelor de drept civil, în scopul justei lor aplicări, prin

corecta încadrare a diferitelor situaţii din viaţă în practică în ipotezele ce le conţin.

Clasificarea interpretării legii civile

1. În funcţie de organul ori persoana de la care provine, interpretarea normelor juridice poate fi

oficială şi neoficială:

a) Interpretarea oficială este interpretarea făcută de anumite organe ale statului, în exercitarea

atribuţiilor ce le revin potrivit legii.

Interpretarea oficială poate fi la rândul ei autentică şi judiciară.

- interpretarea oficială autentică provine de la însuşi organul legislativ care a emis norma a cărei

interpretare s-a impus a fi făcută odată cu elaborarea ei sau ulterior printr-o altă normă.

- Interpretarea oficială judiciară este făcută de instanţele judecătoreşti cu prilejul aplicării

normelor de drept civil la situaţii juridice concrete cu ocazia soluţionării litigiilor supuse competenţei lor.

b) Interpretarea neoficială se dă legii civile în doctrină ori de către avocat, în pledoariile sale în

faţa instanţei judecătoreşti.

2. În funcţie de rezultatul interpretării, se distinge între: interpretarea literală (declarativă),

interpretarea extensivă şi interpretarea restrictivă.

3. În funcţie de metoda de interpretare folosită, se deosebeşte între: interpretarea gramaticală,

interpretarea istorico-teleologică, interpretarea sistematică şi interpretarea logică.

RAPORTUL JURIDIC CIVIL

Noţiune, caractere şi structură

În doctrină, raportul juridic civil este definit ca fiind relaţia socială – patrimonială ori

nepatrimonială – reglementată de norma de drept civil.

2. Caracterele raportului juridic civil Raportului juridic civil îi sunt proprii atât caracterele comune

tuturor raporturilor juridice cât şi unele caractere specifice, care-l deosebesc de celelalte categorii de

raporturi juridice.

- raportul juridic civil are un caracter social. Conţinutul acestui caracter constă în reglementarea sa de

către norma de drept civil, sens în care relaţia dintre oameni nu-şi pierde trăsătura sa de a fi relaţie socială,

iar în al doilea rând, norma de drept civil (ca orice normă juridică, de altfel) nu se poate adresa decât

conduitei oamenilor, în calitatea lor de fiinţe sociale, dotate cu raţiune.

- raportul juridic civil are caracter voliţional. Prin caracter voliţional al raportului juridic civil, se

înţelege faptul că el este reglementat de norma juridică, normă care exprimă voinţa legiuitorului înfăţişând

electoratul.

Există, însă, şi un aspect specific pentru raporturile juridice civile care se nasc din actele juridice

civile.

- raportul juridic civil se caracterizează prin poziţia de egalitate juridică a părţilor. Metoda

specifică de reglementare a dreptului civil este cea a egalităţii juridice a părţilor. Astfel, egalitatea

juridică a părţilor, este un caracter propriu raportului juridic civil.Trăsătura acestui caracter rezidă în

nesubordonarea unei părţi faţă de cealaltă.

3. Structura raportului juridic civil Privit din punctul de vedere al structurii sale, raportul juridic civil

este alcătuit din trei elemente constitutive: părţile, conţinutul şi obiectul.

Noţiuni generale privind subiectele raportului juridic civil

Prin „subiect al raportului juridic civil” se înţelege calitatea de a fi titular al drepturilor subiective şi

obligaţiilor civile.

2. Determinarea, pluralitatea şi schimbarea subiectelor raportului juridic civil Prin

determinarea subiectelor raportului juridic civil se înţelege cunoaşterea, individualizarea acestora. Sub

acest aspect, prezintă interes dacă părţile raportului juridic civil sunt cunoscute (individualizate)

amândouă sau numai una, din momentul naşterii acestui raport.

În cazul raporturilor juridice, care au în conţinutul lor drepturi absolute, numai subiectul activ este

determinat, care este însuşi titularul dreptului subiectiv civil, iar subiectele pasive sunt nedeterminate..În

cazul raporturilor juridice, care au în conţinutul lor drepturi relative, atât subiectul activ, cât şi subiectul

pasiv sunt determinate.

În mod obişnuit, raportul juridic civil se stabileşte între două persoane (între o persoană ca subiect

activ şi o altă persoană ca subiect pasiv).

Sub aspectul subiectelor sale, un asemenea raport este simplu. Sunt însă şi raporturi juridice civile

care se leagă între mai multe persoane, raporturi în care mai multe persoane au calitatea de subiect activ

sau pe cea de subiect pasiv (numită şi pluralitate de subiecte).

Pe categorii de raporturi de drept civil, pluralitatea de subiecte se prezintă astfel:

- în raporturile reale, având în conţinut dreptul de proprietate, subiectul pasiv este nedeterminat

dar constituit, întotdeauna, din pluralitatea celorlalte subiecte de drept civil, în afară de titularul dreptului

de proprietate; subiectul activ, însă, poate fi o persoană (în cazul proprietăţii exclusive), ori să fie alcătuit

din mai multe persoane, determinate (în cazul proprietăţii comune).

Proprietatea comună există în una din următoarele trei forme:

a) coproprietatea

b)indiviziunea

c)devălmăşia,

- în raporturile juridice nepatrimoniale, subiectul pasiv, fiind nedeterminat, este constituit din

pluralitatea celorlalte subiecte de drept civil, cu excepţia subiectului activ.

- în raporturile obligaţionale (de creanţă) pluralitatea poate fi:

- activă, când există mai mulţi creditori;

- pasivă, când există mai mulţi debitori;

- mixtă, când există mai mulţi creditori şi mai mulţi debitori.

2.3. Schimbarea subiectelor raportului juridic civil Se cere a fi făcută după cum raporturile sunt nepatrimoniale sau patrimoniale.

În cazul raporturilor civile nepatrimoniale nu se pune problema schimbării subiectului activ care este

titularul dreptului, întrucât drepturile nepatrimoniale sunt inalienabile, iar subiectele pasive sunt

nedeterminate (fiind formate din toate celelalte subiecte de drept civil, în afară de subiectul activ).

În cazul raporturilor civile patrimoniale, urmează a se distinge între raporturile reale şi raporturile de

obligaţii.

În cazul raporturilor reale poate interveni o schimbare a subiectului activ printr-un mod legal de

transmitere a bunului care se află în circuitul civ;

În situaţia raporturilor civile patrimoniale obligaţionale poate interveni o schimbare atât a subiectului

activ (creditorul), cât şi a subiectului pasiv (debitorul).

Conţinutul raportului juridic civil

Prin conţinut al raportului juridic civil se înţelege totalitatea drepturilor subiective şi obligaţiilor civile

ce revin părţilor acestui raport.

2 Dreptul subiectiv civil „Dreptul subiectiv civil este posibilitatea recunoscută de legea civilă

subiectului activ – persoană fizică ori persoană juridică – în virtutea căreia acesta poate, în limitele

dreptului şi moralei, să aibă o anumită conduită, să pretindă o conduită corespunzătoare – să dea, să facă

ori să nu facă ceva – de la subiectul pasiv, şi să ceară concursul forţei coercitive a statului, în caz de

nevoie”.

Clasificarea drepturilor subiective civile. Dreptul civil pentru a răspunde exigenţelor teoretice şi

necesităţilor practice, clasifică drepturile subiective civile, în funcţie de mai multe criterii.Principalele

criterii de clasificare sunt următoarele:

a) În funcţie de opozabilitatea lor, drepturile subiective civile sunt absolute şi relative;

b) În funcţie de natura conţinutului lor, drepturile subiective civile se împart în patrimoniale şi

nepatrimoniale.

Drepturile subiective patrimoniale se subdivid în:drepturi subiective reale; drepturi subiective de

creanţă.

Drepturile subiective nepatrimoniale se subdivid în:drepturi care privesc existenţa şi

integritatea persoanei; drepturi care privesc identificarea persoanelor; drepturile ce decurg din

creaţia intelectuală.

c) După corelaţia dintre ele, drepturile subiective civile se împart în principale şi accesorii;

d) În funcţie de gradul de certitudine conferit titularilor lor, drepturilor subiective se împart în:

drepturi pure şi simple şi drepturi afectate de modalităţi.

3. Obligaţia civilă.Obligaţia civilă este definită ca fiind îndatorirea subiectului pasiv al raportului

juridic civil de a avea o anumită conduită, corespunzătoare dreptului subiectiv corelativ, conduită care

poate consta în a da, a face ori a nu face ceva şi care, la nevoie, poate fi impusă prin forţa coercitivă a

statului.

Obligaţiile pot fi clasificate în funcţie de diferite criterii.

a) În funcţie de obiectul lor, obligaţiile se împart în mai multe categorii:

- obligaţia de a da; obligaţia de a face;obligaţia de a nu face;

- obligaţii pozitive; obligaţii negative;

- obligaţiile de rezultat (determinate);obligaţiile de prudenţă şi diligenţă (de mijloace)

b) După opozabilitatea lor, obligaţiile se împart în:

- obligaţii obişnuite (opozabile numai „între părţi”);obligaţiile opozabile terţilor (scriptae in rem);

obligaţii reale (propter rem).

c) În funcţie de sancţiunea ce asigură respectarea obligaţiilor civile, obligaţiile se împart în:

-obligaţii civile perfecte; obligaţii civile imperfecte (naturale).

Obiectul raportului juridic civil

Prin obiect al raportului juridic civil se înţelege acţiunea la care este îndrituit, îndreptăţit subiectul

activ şi cea de care este ţinut subiectul pasiv. Problema care se pune în legătură cu obiectul raportului

juridic civil este aceea de a şti dacă în situaţia în care conduita părţilor se referă la lucruri, sau dacă

acestea intră sau nu în noţiunea de obiect al raportului juridic civil.

Aşa se face că, cercetând obiectul raportului juridic civil, ajungem la această noţiune esenţială în

dreptul civil şi anume noţiunea de bunuri, iar în dreptul civil când spunem bun, desemnăm ceva precis în

sens juridic, şi nu tot ceea ce este bun în sens obişnuit este bun şi în dreptul civil.

2. Clasificarea bunurilor

Criterii de clasificare şi categoriile de bunuri în funcţie de aceste criterii

- 1) Primul şi cel mai important criteriu de clasificare a bunurilor este în funcţie de natura lor şi

calificarea dată de lege, unde distingem între bunuri mobile şi bunuri imobile.

2) După regimul circulaţiei lor juridice, distingem între bunurile aflate în circuitul civil, ce formează

obiect al raportului juridic civil şi bunuri scoase din circuitul civil.

3)După modul în care sunt determinate, distingem între bunuri res certa (individual determinate) sau

determinate prin caractere proprii şi bunuri res genera (determinate prin caractere generice).

4) După cum pot fi sau nu împărţite fără să li se schimbe destinaţia, distingem între bunuri divizibile

şi bunuri indivizibile.

5) După cum pot fi sau nu înlocuite în executarea unei obligaţii civile, distingem între bunuri

fungibile şi bunuri nefungibile.

6) După criteriul posibilităţii de a fi sau nu folosite de mai multe ori fără să consume substanţa,

distingem între bunuri consumptibile şi bunuri neconsumptibile.

7) După cum sunt sau nu producătoare de bunuri, distingem între bunuri frugifere şi bunuri

nefrugifere.

8) După corelaţia dintre ele, deosebim între bunuri principale şi bunuri accesorii.

9)După modul lor de percepere, distingem între bunurile corporale şi bunurile incorporale.

Izvoarele raportului juridic civil concret

Prin „izvor al raportului juridic civil concret” se înţelege o împrejurare – act sau fapt – de care legea

civilă leagă naşterea unui raport juridic civil concret.

Clasificarea izvoarelor raporturilor juridice concrete

Fapte omeneşti şi fapte naturale

Principalele criterii de clasificare sunt următoarele:

A. după legătura lor cu voinţa umană, izvoarele raporturilor juridice civile concrete se împart în:

- acţiuni omeneşti, ce depind de voinţa omului;

- fapte naturale (numite şi evenimente), care sunt independente de voinţa omului.

B. după sfera lor, distingem între fapt juridic în înţeles larg (lato sensu) şi fapt juridic în înţeles

restrâns (stricto sensu).

ACTUL JURIDIC CIVIL

Noţiunea şi clasificarea actelor juridice civile

Actul juridic civil este definit ca fiind manifestarea de voinţă făcută cu intenţia de a produce efecte

juridice, respectiv, de a naşte, modifica ori stinge un raport juridic civil.

2. Clasificarea actelor juridice civile

C riterii de clasificare şi categorii de acte juridice în funcţie de aceste criterii

A. După numărul părţilor, actele juridice se împart în unilaterale, bilaterale şi multilaterale.

B. După scopul urmărit la încheierea lor, actele juridice se divid în acte cu titlu oneros şi acte cu titlu

gratuit.

C. După efectul lor, actele civile se împart în: constitutive, translative şi declarative.

D. După importanţa lor, există acte juridice civile de conservare, de administrare şi de dispoziţie.

E. După conţinutul lor, actele juridice civile se împart în: patrimoniale şi nepatrimoniale.

F. După modul (forma) de încheiere, actele civile se împart în: consensuale, solemne şi reale.

G. După momentul producerii efectelor, actele civile se împart în: acte între vii (inter vivos) şi acte

pentru cauză de moarte (mortis causa).

H. După rolul voinţei părţilor în stabilirea conţinutului lor, actele juridice civile se împart în acte

subiective şi acte condiţie.

I. După legătura lor cu modalitatea (termen, condiţie), actele juridice se împart în acte pure şi simple şi

acte afectate de modalităţi.

J. După raportul dintre ele, actele civile se împart în: principale şi accesorii.

K. După legătura cu cauza (scopul), distingem între actele cauzale şi cele abstracte.

L. După modalitatea încheierii lor, actele juridice civile se împart în acte strict personale şi acte care pot

fi încheiate şi prin reprezentare.

M. După reglementarea şi denumirea lor legală, se disting actele tipice (numite) şi actele atipice

(nenumite).

N. După modul lor de executare, actele juridice civile se împart în: acte cu executare dintr-o dată (uno

ictu) şi acte cu executare succesivă.

Condiţii pentru valabilitatea actului juridic civil

Prin condiţiile actului juridic civil înţelegem elementele din care este alcătuit un asemenea act.

Clasificarea condiţiilor actului juridic civil

a. În funcţie de aspectul la care se referă, se disting:

- condiţii de fond, cele care privesc conţinutul actului juridic civil;

- condiţii de formă, cele care se referă la exteriorizarea voinţei.

Caracterizarea condiţiilor actului juridic civil

Potrivit art. 948 C. civ. “Condiţiile esenţiale pentru validitatea unei convenţii sunt:

1. Capacitatea de a contracta;

2. Consimţământul valabil al părţii ce se obligă;

3. Un obiect determinat;

4. O cauză licită.

2. Capacitatea de a încheia actul juridic civil

Prin capacitatea de a încheia actul juridic civil se înţelege acea condiţie de fond şi esenţială care

constă în aptitudinea subiectului de drept civil (persoană fizică, persoană juridică) de a deveni titular de

drepturi şi obligaţii civile prin încheierea de acte juridice civile.

Principiul capacităţii şi excepţia de la acest principiu a) Principiul (regula) capacităţii de a încheia

acte juridice şi excepţia incapacităţii. Materia capacităţii de a încheia actul juridic civil este dominată de

principiul capacităţii, incapacitatea reprezentând excepţia. Prin principiul capacităţii înţelegem faptul că, ori

de câte ori legea nu prevede altfel, persoanele au aptitudinea de a încheia orice act juridic.

b) Excepţia incapacităţii de a încheia acte juridice civile. Incapacitatea reprezintă excepţia, în sensul

că, numai în cazurile anume prevăzute de lege o persoană nu poate participa la întocmirea unui act juridic

civil. Ca toate excepţiile, şi excepţia în materie de capacitate – incapacitatea – trebuie să fie expres

prevăzută de lege.

Consimţământul

Prin consimţământ se înţelege acea condiţie esenţială, de fond şi generală a actului juridic civil care

constă în hotărârea de a încheia un act juridic civil, manifestată în exterior.

Pentru a fi valabil, consimţământul (manifestarea de voinţă) trebuie să îndeplinească următoarele

condiţii:

- să provină de la o persoană cu discernământ;

- să fie exprimat cu intenţia de a produce efecte juridice;

- să fie exteriorizat;

- să nu fie alterat de vreun viciu de consimţământ.

Sunt vicii de consimţământ: eroarea, dolul (viclenia), violenţa şi leziunea.

Eroarea este falsa reprezentare a realităţii la încheierea unui act civil.

- Clasificare

Din textul art. 954 C.civ., se poate deduce că eroarea este de mai multe feluri. De aici putem clasifica

eroarea în funcţie de mai multe criterii.

- În funcţie de gravitatea şi consecinţele pe care le produce, eroarea poate fi:

a) eroarea obstacol (numită şi distructivă de voinţă);

b) eroarea – viciu de consimţământ;

c) eroarea indiferentă.

- Structura erorii – viciu de consimţământ.

Eroarea are un singur element, de natură psihologică – falsa reprezentare a realităţii –, de unde rezultă

dificultatea probării ei.

- Condiţii cerute pentru ca eroarea să fie viciu de consimţământ.

Două sunt condiţiile ce se cer a fi întrunite pentru ca falsa reprezentare a realităţii, la momentul încheierii

unui act juridic civil, să aibă valoare de viciu de consimţământ:

- Elementul asupra căruia cade falsa reprezentare să fi fost hotărâtor la încheierea actului juridic, astfel

încât, cel în eroare nu ar fi făcut actul juridic, dacă ar fi cunoscut adevărata stare de lucruri;

- Cealaltă parte (cocontractantul) – în cazul contractelor cu titlu oneros – să fi ştiut sau să fi trebuit să ştie

că elementul asupra căruia cade falsa reprezentare este hotărâtor, pentru încheierea actului juridic de către

partea aflată în eroare;

Prin dol (viclenie) se înţelege inducerea în eroare a unei persoane, prin mijloace viclene sau dolosive,

pentru a o determina să încheie un act juridic. Prin esenţa sa, dolul este tot o eroare, însă provocată, iar nu

spontană.

Clasificare. În literatura juridică se distinge, în funcţie de consecinţele pe care le are ori nu, asupra

valabilităţii actului juridic între:

- dolul principal (numit şi dolus dans causam contractus), care este acela ce cade asupra unor elemente

importante, la încheierea actului juridic,

- dolul incident (dolus incidens), numit şi incidental ori secundar, este acela ce cade asupra unor elemente

nedeterminate la încheierea actului juridic.

Structura. Dolul, ca viciu de consimţământ, este alcătuit din două elemente:

1) un element obiectiv, material, ce constă în utilizarea de mijloace viclene (maşinaţiuni, şiretenii,

manopere dolosive) pentru a induce în eroare;

2) un element subiectiv, intenţional, ce constă în intenţia de a induce în eroare o persoană, pentru a o

determina să încheie un act juridic civil.

cunoştea împrejurarea pretins ascunsă.

Condiţii. Pentru a fi viciu de consimţământ, dolul trebuie să îndeplinească, cumulativ, următoarele

două condiţii:

- să fie determinant pentru încheierea actului juridic;

- să provină de la cealaltă parte.

Prin violenţă – viciu de consimţământ – se înţelege ameninţarea unei persoane cu un rău de natură

să-i insufle o temere ce o determină să încheie un act juridic, pe care altfel nu l-ar fi încheiat.

Clasificare. 1) După natura răului cu care se ameninţă, violenţa este de două feluri: violenţă fizică şi

violenţă morală.

- violenţa fizică, constă în faptul reducerii victimei la un rol de simplu instrument la încheierea actului.

Există violenţă când ameninţarea cu un rău priveşte integritatea fizică, dar şi bunurile persoanei;

- violenţa morală, constă în ameninţarea cu un rău moral, de natură să provoace o teamă care duce la

încheierea unui act juridic care, altfel, nu s-ar fi încheiat. Există violenţă morală atunci când ameninţarea

cu un rău se referă la onoarea, cinstea ori sentimentele persoanei.

Structura violenţei. Ca structură, violenţa, viciu de consimţământ – presupune întrunirea a două

elemente constitutive:

- un element obiectiv (exterior), care constă în ameninţarea cu un rău;

- un element subiectiv (intern), de natură psihologică, care constă în insuflarea unei temeri persoanei

ameninţate.

Condiţii. Pentru a fi viciu de consimţământ, violenţa trebuie să întrunească, cumulativ, următoarele

două condiţii:

- să fie determinată pentru încheierea actului juridic civil;

- să fie injustă (nelegitimă).

Leziunea este acel viciu de consimţământ care constă în disproporţia vădită de valoare între două

prestaţii, sau cu alte cuvinte leziunea este o pagubă egală cu diferenţa de valoare dintre două prestaţii

stipulate în cadrul unui act juridic.

Structura. Structura leziunii diferă în funcţie de concepţia care stă la baza reglementării ei.

Condiţii. Pentru anularea actului juridic civil în caz de leziune este necesar să fie întrunite

următoarele condiţii:

- leziunea să fie o consecinţă directă şi nemijlocită a actului respectiv, întrucât, potrivit art. 1158 C.civ.

„când leziunea rezultă dintr-un eveniment cauzal şi neaşteptat, minorul nu are acţiune în resciziune”;

- leziunea să existe în raport cu momentul încheierii actului juridic;

- disproporţia de valoare între contraprestaţii trebuie să fie vădită.

Obiectul actului juridic civil

Prin obiect al actului juridic civil se înţelege conduita părţilor stabilită prin-un act juridic civil,

respectiv acţiunile ori inacţiunile la care părţile sunt îndreptăţite sau de care sunt ţinute.

Condiţii de valabilitate

Pentru a fi valabil, obiectul actului juridic civil trebuie să îndeplinească următoarele condiţii

generale:

- obiectul trebuie să existe;

- obiectul trebuie să fie în circuitul civil;

- obiectul să fie determinat sau măcar determinabil;

- obiectul să fie posibil;

- obiectul să fie licit şi moral.

Există şi condiţii speciale, cerute numai pentru anumite acte juridice civile şi anume:

- în actele translative sau constitutive de drepturi se cere ca transmiţătorul să fie titularul acelui drept;

- în actele intuitu personae se cere ca obiectul să constea într-un fapt personal al debitorului;

- existenţa autorizaţiei administrative sau judiciare prevăzute de lege.

Cauza (scopul) actului juridic civil

Cauza (scopul) este acel element al actului juridic civil care constă în obiectivul urmărit la încheierea

unui asemenea act.

Elementele cauzei actului juridic civil

a) Scopul imediat (causa proxima) numit şi scopul obligaţiei, este stabilit pe principalele categorii de

acte juridice civile, după cum urmează:

- în contractele sinalagmatice, cauza consimţământului fiecărei părţi constă în reprezentarea

(prefigurarea mintală), a contraprestaţiei (o parte se obligă ştiind că şi cealaltă parte, la rândul ei, se

obligă);

- în contractele unilaterale cu titlu gratuit, scopul imediat constă în intenţia de a gratifica (animus

donandi);

- în actele (contractele) reale, scopul imediat constă în remiterea (predarea) lucrului;

- în contractele aleatorii, scopul imediat constă în elementul risc, adică prefigurarea unei

împrejurări viitoare şi incerte de care depinde şansa unui câştig, sau riscul unei pierderi.

b) Scopul mediat (causa remota), numit şi scopul actului juridic civil, reprezintă acel element al cauzei

care constă în motivul determinant pentru încheierea actului juridic, motiv care se referă, fie la însuşirile unei

prestaţii, fie la calităţile unei persoane.

Condiţiile de valabilitate a cauzei actului juridic civil

Pentru a fi valabilă, cauza actului juridic civil trebuie să îndeplinească, cumulativ, următoarele

condiţii: a) să existe, b) să fie reală, c) să fie ilicită şi morală.

Forma actului juridic civil Cum elementul fundamental al actului juridic civil îl constituie manifestarea

de voinţă, înseamnă că această „haină” se referă, în primul rând, şi mai ales, la consimţământ, iar pentru a

produce efecte juridice (adică pentru a se transforma dintr-un „fapt psihologic intern”, într-un fapt social)

voinţa trebuie exteriorizată. În acest sens prin „forma actului juridic civil” se înţelege mijlocul,

modalitatea de exteriorizare a voinţei interne. Sub acest aspect privită, „forma” actului juridic civil, este

inerentă oricărui act. Acesta este sensul restrâns (stricto sensu) al termenului “forma” actului juridic.

Acest înţeles este cârmuit de principiul consensualismului.

Principiul consensualismului.Principiul consensualismului în dreptul civil este regula potrivit

căreia, din punctul de vedere al formei sale, actul juridic civil se încheie prin simpla manifestare de

voinţă, fără să fie nevoie ca această voinţă să îmbrace o formă specială.

De la acest principiu există cele trei excepţii; şi după cum se ştie, excepţiile nu se prezumă, nu se

presupun, ele trebuie să fie prevăzute expres; care, în esenţă, sunt cerinţe ale formei actului juridic civil:

forma cerută ad validitatem; forma cerută ad probationem; forma cerută pentru opozabilitate faţă de

terţi.

Forma cerută ad validitatem.Pentru naşterea valabilă a unui act juridic este nevoie ca manifestarea de

voinţă să fie îmbrăcată într-o formă specială, numită solemnă, şi care constă, după sistemul nostru de

drept în formă scrisă, care în cele mai multe cazuri este autentică.

Caracterele juridice ale formei cerute ad validitatem

a) este un element constitutiv, esenţial al actului juridic, în lipsa căruia intervine nulitatea absolută a

actului juridic în cauză;

b) este incompatibilă cu manifestarea tacită a voinţei, cu alte cuvinte, de esenţa formei cerute ad

validatem este manifestarea expresă a voinţei;

c) forma solemnă este exclusivă, în sensul că, în principiu, pentru un anumit act solemn părţile nu au

de ales între mai multe moduri de exteriorizare a voinţei, ci sunt obligate să adopte numai forma prevăzută

de lege, de regulă cea autentică (excepţie face testamentul).

Condiţii ce trebuie respectate pentru asigurarea formei ad validitatem

Forma cerută ad validatem reclamă îndeplinirea anumitor condiţii, care în esenţă sunt următoarele:

- întregul conţinut al actului juridic (adică toate clauzele actului juridic civil, esenţiale şi cele neesenţiale)

trebuie să îmbrace forma cerută pentru validitatea sa;

- actul aflat în interdependenţă cu actul solemn trebuie să îmbrace şi el forma specială. Este cazul

mandatului dat pentru încheierea unui act solemn, care trebuie să îmbrace şi el forma solemnă (autentică);

- uneori, actul care determină ineficacitatea actului solemn trebuie, în principiu, să îmbrace şi el forma

solemnă (excepţie face legatul, care poate fi revocat şi tacit).

Aplicaţii ale formei ad validitatem.Principalele acte juridice pentru care legea impune forma ad

validitatem sunt următoarele:

- acceptarea succesiunii sub beneficiu de inventar (art. 704 C. civ. şi art. 76 alin. 4 din legea nr.

36/1995);

- contractul de donaţie (art. 813 C. civ.);

- testamentul (art. 858 C. civ.);

- revocarea expresă a unui legat (art. 920 C. civ.);

- subrogaţia în drepturile creditorului consimţită de debitor (art. 1107 pct. 2 C.civ.);

- convenţia de constituire a unui drept de ipotecă (art. 1772 C. civ.);

3. Forma cerută ad probationem.Prin forma cerută pentru probarea actului juridic civil se înţelege

acea condiţie impusă de lege sau de părţi, care constă în întocmirea unui înscris care să probeze actul

juridic civil.

Caracteristicile formei cerută ad probationem

- este obligatorie (iar nu facultativă) deoarece părţile sunt silite să dea voinţei lor juridice, o anumită

formă, cea a înscrisului;

- nerespectarea ei atrage sancţiunea inadmisibilităţii probării actului (negotium) cu alt mijloc de probă;

- reprezintă, ca şi forma cerută ad validitatem, o excepţie de la principiul consensualismului.

Aplicaţii ale formei ad probationem

- contractul de locaţiune (art. 1416 C. civ.);

- depozitul voluntar (art. 1597 C. civ.);

- tranzacţia (art. 1705 C. civ.);

- contractul de sponsorizare (art. 1 alin. 2 din Legea nr. 32/1994, cu modificările ulterioare);

Forma cerută pentru opozabilitate faţa de terţi.Prin forma cerută pentru opozabilitate faţă de terţi

înţelegem acele formalităţi care sunt necesare, potrivit legii, pentru a face actul juridic opozabil şi

persoanelor care nu au participat la încheierea lui, în scopul ocrotirii drepturilor sau intereselor lor.

Aplicaţii ale formei cerută pentru opozabilitat

Dintre formele de publicitate prevăzute de normele dreptului civil, menţionăm următoarele:

- publicitatea constituirii gajului (amanetului) şi a oricărei garanţii reale mobiliare prin înscrierea în

Arhiva Electronică de Garanţii Reale Mobiliare, în baza unui aviz de garanţie reală emis de către debitor

(constituitor), Titlul VI, art. 3 din Legea nr. 99/1999;

- notificarea cesiunii de creanţă potrivit art. 1393 C. civ., sau înscrierea ei în Arhiva Electronică de

Garanţii Reale Mobiliare (Titlul VI, art. 2 din Legea nr. 99/1999);

- publicitatea imobiliară prin cărţile funciare (art. 21, art. 27 din Legea nr. 7/1996);

Modalităţile actului juridic civil Prin modalitatea actului juridic civil se înţelege acel element cuprins într-un act juridic care constă

într-o împrejurare ce are influenţă asupra efectelor pe care le produce sau trebuie să le producă actul

respectiv.

Sunt modalitati ale actului juridic civil:

Termenul – dies – este un eveniment, viitor şi sigur ca realizare, până la care se amână fie începerea, fie

încetarea exerciţiului drepturilor subiective şi executării obligaţiilor civile.

Prin condiţie, ca modalitate a actului juridic civil, se înţelege un eveniment viitor şi nesigur ca

realizare, de care depinde existenţa (naşterea sau desfiinţarea) dreptului subiectiv civil şi a oblgaţiei

corelative.

Sarcina – ca modalitate a actului juridic civil – este obligaţia impusă de dispunător gratificatului, care

constă după caz în a da, a face sau a nu face ceva, în actele cu titlu gratuit.

Efectele actului juridic civil

Prin efectele actului juridic civil se înţeleg drepturile subiective şi obligaţiile civile la care dă naştere, pe

care le modifică sau le stinge un asemenea act.

Aceste efecte au la bază manifestarea de voinţă a părţilor, exteriorizată în actul juridic respectiv, făcută cu

intenţia de a produce efecte juridice.

Principiile efectelor actului juridic civil şi excepţiile lor

Principiul forţei obligatorii – pacta sunt servanda

Este regula de drept consacrată în art. 969 alin. 1 C.civ.: “Convenţiile legal făcute au putere de lege

între părţile contractante”. Pentru actele bilaterale (contracte), principiul forţei obligatorii se mai exprimă şi

în formula “convenţia, contractul este legea părţilor”.

Principul – pacta sunt servanda – cunoaşte şi el excepţii. Excepţiile de la acest principiu sunt acele

situaţii în care efectele actului juridic civil nu se produc aşa cum au dorit părţile, la încheierea lui, ci

independent de voinţa părţilor sau, după caz, a părţii, aceste efecte sunt ori mai extinse ori mai restrânse,

decât cele stabilite iniţial.

a) Drept cazuri de restrângere a forţei obligatorii sunt menţionate situaţiile în care actul juridic încetează

înainte de termen, datorită inexistenţei unui element al său, precum:

- încetarea contractului de mandat prin moartea, punerea sub interdicţie ori insolvabilitatea sau falimentul

mandantului ori a mandatarului, după caz (art. 1552 C.civ.);

- încetarea contractului de locaţiune când lucrul a pierit în tot (lucrul nu mai poate fi folosit potrivit

destinaţiei), deoarece contractul este desfăcut de drept, întrucât locatorul nu mai poate asigura locatarului

folosinţa lucrului şi nici nu poate fi obligat la reconstituirea, refacerea sau înlocuirea lui.

În categoria cazurilor de extindere a forţei obligatorii includem:

- prorogarea (prelungirea) efectelor actului juridic, prin efectul legii, peste termenul convenit de părţi.

- prelungirea efectelor actului cu executare succesivă atunci când, pe parcursul existenţei lui, intervine un

caz de forţă majoră care împiedică, un anumit timp, executarea obligaţiilor.

Principiul irevocabilităţii actului juridic civil

Este regula de drept consacrată de art. 969 alin. 2 C.civ., care dispune că ele (convenţiile), nu pot fi

revocate decât prin consimţământul părţilor, afară de cazurile autorizate de lege.

Constituie excepţii de la irevocabilitatea actului juridic civil acele cazuri în care actului juridic

bilateral i se poate pune capăt prin voinţa unei singure părţi,actului juridic multilateral i se poate pune

capăt prin voinţa uneia sau mai multor părţi, dar nu toate, iar actului juridic unilateral i se poate pune

capăt prin voinţa autorului lui.

1. Excepţii de la irevocabilitate în categoria actelor unilaterale

- retractarea renunţării la moştenire;

- consimţământul părinţilor sau, după caz al părintelui exprimat la adopţia copilului poate fi

revocat în termen de 30 de zile de la data întocmirii înscrisului autentic prin care acesta a fost exprimat

(art. 8 alin. 2 din Ordonanţa de urgenţă nr. 25/1997 aprobată prin Legea nr. 87/1998;

- legatul (art. 922 C.civ.);

2. Excepţii de la irevocabilitate în categoria actelor bilaterale şi multilaterale.

- denunţarea contractului de închiriere a suprafeţelor cu destinaţia de locuinţă la cererea chiriaşului, cu

condiţia notificării prealabile într-un termen de 60 de zile, sau la cererea proprietarului

- revocarea contractului de mandat.

- încetarea depozitului la cererea deponentului;

- denunţarea unor contracte de către administratorul sau lichidatorul judiciar

- denunţarea contractului de asigurare

denunţarea contractului de locaţiune încheiat pe durată nedeterminată

Principiul relativităţii efectelor actului juridic civil

Acest principiu este consacrat de partea ultimă a alin. 1 din art. 969 – Convenţiile legal făcute au

putere de lege între părţile contractante, precum şi de art. 973: Convenţiile produc efecte numai între

părţile contractante, nu şi faţă de al treilea.

Într-o altă exprimare, principiul relativităţii înseamnă că actul juridic civil bilateral dă naştere la

drepturi şi obligaţii numai pentru părţile lui, iar actul unilateral obligă doar pe autorul acestuia.

6. Veritabila excepţie de la principiul relativităţii, este stipulaţia pentru altul.

Stipulaţia pentru altul sau promisiunea în favoarea unei terţe persoane, în dreptul civil este o

convenţie prin care o parte, stipulantul, convine cu cealaltă parte promitentul pentru ca acesta din urmă

(promitentul) să execute o prestaţie în favoarea unei a treia persoane, numit terţ beneficiar.

Nulitatea actului juridic civil

Nulitatea este sancţiunea de drept civil, care constă în lipsirea actului juridic (negotium iuris) de

acele efecte care sunt contrare normelor edictate pentru încheierea valabilă a actului juridic civil.

Funcţiile nulitaţii. În esenţă, nulitatea acului juridic civil îndeplineşte următoarele funcţii:

- Funcţia preventiv-educativă constă în atenţionarea părţilor actului juridic asupra consecinţelor pe

care le atrage nesocotirea normelor juridice la încheierea actului juridic, lipsind actul de efectele în

vederea cărora a fost făcut.

- Funcţia sancţionatorie apare în situaţia în care funcţia preventivă nu şi-a dovedit eficienţa,

constând în lipsirea de efecte a actului juridic încheiat cu nerespctarea condiţiilor de validitate.

Clasificare, cauze şi regim juridic

Clasificarea nulităţii actului juridic civil

1. în funcţie de natura interesului (general ori inividual) ocrotit prin dispoziţia legală încălcată la

încheierea actului juridic civil, nulitatea e absolută şi relativă.

2. În funcţie de întinderea efectelor sale, nulitatea e parţială şi totală.

3. După modul de consacrare legislativă, distingem între nulitate expresă (textuală) şi nulitate virtuală

(implicită).

4. După felul condiţiei de validitate nerespectată la încheierea actului juridic civil, se deosebeşte între

nulitate de fond şi nulitate de formă.

5. După modul de valorificare, nulităţile se împart în nulitate judiciară şi nulitate amiabilă.

Cauzele de nulitate .Într-o exprimare globală, se poate spune că sunt cauze ce conduc la nulitatea actului

juridic civil următoarele:

- încălcarea dispoziţiilor legale privind capacitatea de a face (de a încheia) actul juridic civil;

- lipsa ori nevalabilitatea consimţământului;

- nevalabilitatea obiectului actului juridic civil;

- nevalabilitatea cauzei (scopului) actului juridic civil;

- nerespectarea formei actului juridic civil, cerută ad validitatem;

- neresocotirea limitelor autonomiei de voinţă (ale libertăţii actelor juridice);

- fraudarea legii.

Regimul juridic al nulităţii .Deosebirile de regim juridic între nulitatea absolută şi nulitatea relativă se pot

exprima, sintetic, în felul următor

a) dacă nulitatea absolută poate fi invocată de oricine are interes, de instanţa din oficiu sau de alte

organe abilitate de lege, nulitatea relativă poate fi invocată, în principiu, numai de persoana al cărei interes

a fost nesocotit la încheierea actului juridic;

b) dacă nulitatea absolută este imprescriptibilă, nulitatea relativă este prescriptibilă;

c) dacă nulitatea absolută nu poate fi, în principiu, acoperită prin confirmare, nulitatea relativă poate

fi confirmată, expres sau tacit.

Efectele nulităţii actului juridic civil. Prin efectele nulităţii actului juridic civil înţelegem consecinţele

juridice ale aplicării sancţiunii nulităţii; respectiv urmările datorate desfiinţării totale sau parţiale a unui

act juridic care a fost încheiat cu nesocotirea dispoziţiilor legale referitoare la condiţiile sale de validitate.

Principiile efectelor nulităţii şi excepţiile lor

a) Enunţare principiilor efectelor nulităţii şi corelaţia dintre ele

Din ipotezele menţionate mai sus rezultă că efectele nulităţii sunt guvernate de trei principii şi anume:

1) principiul retroactivităţii (care constă în faptul că efectele nulităţii se produc din momentul încheierii

actului juridic, respectiv, nulitatea operează atât pentru viitor cât şi pentru trecut;

2) principiul repunerii în situaţia anterioară prin restituirea prestaţiilor efectuate în baza actului anulat;

acest principiu este determinat prin expresia latină restitutio in integrum;

3) principiul potrivit căruia anularea actului iniţial atrage desfiinţarea actului subsecvent; acest principiu

este desemnat, prin adagiul resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis (împrumutat de la rezolutiune)

PRESCRIPŢIA EXTINCTIVĂ

Pin prescripţia extinctivă se înţelege stingerea dreptului la acţiune în sens material neexercitat în

termenul stabilit de lege.

Domeniul de aplicare al prescriptiei extinctive

Prin domeniul prescripţiei extinctive se înţelege totalitatea drepturilor subiective civile ale căror

acţiuni care le apără cad sub incidenţa acestei instituţii. Altfel spus, pentru a stabili domeniul de aplicare a

prescripţiei extinctive, vor trebui declarate drepturile subiective civile ale căror acţiuni cad sub incidenţa

prescripţiei şi a le separa de drepturile subiective ale căror acţiuni sunt imprescriptibile.

Prescripţia extinctivă şi drepturile de creanţă. Drepturile la acţiune întemeiate pe drepturile de

creanţă, indiferent de izvorul lor (acte juridice, fapte juridice licite, fapte juridice ilicite), sunt supuse

prescripţiei extinctive.

Regula prescriptibilităţii rezultă atât din art. 1 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958, coroborat cu art. 21

din acelaşi act normativ, precum şi alte dispoziţii înscrise fie în decretul nr. 167/1958 (art. 7, art. 8, art. 11

îndeosebi), cât şi în alte acte normative izvoare de drept civil (spre exemplu, art. 1903 şi 1904 din Codul

civil; art. 12 din Legea nr. 11/ 1991 etc.).

De la principiul potrivit căruia acţiunile personale sunt supuse prescripţiei extinctive, există

următoarele excepţii:

- acţiunea în restituirea depunerilor la Casa de Economii şi Consemnaţiuni, reglementată de Legea

nr. 66/1996 privind reorganizarea Casei de Economii şi Consemnaţiuni din România în societate bancară

pe acţiuni;

- acţiunea având ca obiect partea cuvenită din rezerva de prime în asigurările facultative de

persoane (în raporturile cu societăţile de asigurări, dar numai dacă e vorba de asigurarea facultativă de

persoane, iar nu şi în asigurarea de bunuri).

Prescripţie extinctivă şi drepturile reale principale. În literatura de specialitate, se apreciază că, în

domeniul drepturilor reale principale, regula o reprezintă imprescriptibilitatea iar prescriptibilitatea

constituie excepţie.

În literatura de specialitate sunt considerate prescriptibile extinctiv următoarele acţiuni reale:

-acţiunea în revendicare a unui bun mobil proprietate privată; această soluţie rezultă din

coroborarea art. 21 din Decretul 167/1958 cu art. 1890 C.civ.;

- acţiunea în revendicare imobiliară în cazurile prevăzute de art. 498 C.civ. (avulsiunea) şi de art.

520 C.proc.civ. (revendicarea imobilului adjudecat în cadrul procedurii de urmărire silită), în ambele

cazuri cu excepţia situaţiei când imobilul revendicat este proprietate publică.

- acţiunea confesorie prin care se urmăreşte apărarea dreptului de uzufruct (art. 557 C.civ.) a

dreptului de uz sau de abitaţie (art. 565 C.civ.) şi a dreptului de servitute (art. 639 C.civ.).

Domeniul prescripţiei extinctive în cadrul drepturilor nepatrimoniale. Prin acest principiu se

desemnează acea regulă de drept potrivit căreia protecţia acestor drepturi, pe calea acţiunii în justiţie, nu

este limitată în timp, realizarea lor putându-se obţine oricând.

De la principiul imprescriptibilităţii dreptului la acţiune privitor la drepturile personale

nepatrimoniale, legiuitorul face unele excepţii.

- acţiunea în anulabilitate (respectiv, nulitate relativă a unui act juridic civil; este soluţia ce rezultă

din art. 9 din Decretul nr. 167/1958);

- acţiunea în nulitate relativă a căsătoriei pentrui vicii de consimţământ, conform art. 21 C.fam.,

se prescrie în termen de 6 luni de la încetarea violenţei ori de la descoperirea erorii sau a dolului.

- acţiunea în tăgăduirea paternităţii care, potrivit art. 55 alin. 1 C.fam., se prescrie în termen de 6

luni de la data de când tatăl a cunoscut naşterea copilului;

- acţiunea în stabilirea paternităţii copilului din afara căsătoriei care, potrivit art. 60 alin. 1 poate

fi pornită în termen de un an de la naşterea copilului.

Termenele de prescriptie extinctiva.Prin termen de prescripţie extinctivă se înţelege intervalul de timp, în

lăuntrul căruia trebuie exercitat dreptul la acţiune în sens material, sub sancţiunea pierderii acestui

drept.

Ca orice termen, şi termenul de prescripţie are un început, marcat de data la care începe să curgă

prescripţia, o durată şi un sfârşit, marcat de data împlinirii termenului de prescripţie extinctivă.

Principalul criteriu de clasificare este acela al vocaţiei ori sfera de aplicare după care distingem între:

termene generale şi termene speciale de prescripţie extinctivă.

Începutul cursului prescriptiei extinctive

Regula generală privind începutul cursului prescripţiei extinctive.

Regula generală privind începutul prescripţiei cunoaşte o dublă reglementare legislativă: în art. 7

alin. 1 din Decretul nr. 167/1958 şi în art. 1886 C. civ. Între cele două texte nu există deosebiri de fond, de

conţinut, ci numai de formulare, de redactare.

Prin urmare regula generala privind inceputul prescriptiei extinctive, avand ca obiect dreptul la

actiune, este aceasta: prescriptia extinctiva incepe sa curga de la data nasterii dreptului la actiune.

Reguli speciale privind începutul cursului prescripţiei extinctive

Ipoteza dreptului subiectiv civil pur şi simplu (neafectat de modalităţi)

Ipoteza dreptului subiectiv civil afectat de o condiţie suspensivă sau de un termen suspensiv

Ipoteza răspunderii civile pentru fapta ilicită şi cazuri asimilate.

Ipoteza acţiunii în declararea nulităţii relative (acţiunea în anulabilitate).

Ipoteza răspunderii pentru viciile ascunse ale lucrului, lucrării sau construcţiei

Alte reguli speciale privitoare la începutul cursului prescripţiei extinctive.

Suspendarea cursului prescriptiei extinctive

Prin suspendarea cursului prescripţiei extinctive se înţelege acea modificare a cursului

acesteia ce constă în oprirea de drept a curgerii termenului de prescripţie, pe timpul cât durează

situaţiile, limitativ prevăzute de lege, care îl pun în imposibilitate de a acţiona pe titularul dreptului la

acţiune.

Cauzele de suspendare a prescripţiei extinctive.

Potrivit art. 13: „Cursul prescripţiei se suspendă“

a) cât timp cel împotriva căruia ea curge este împiedicat de un caz de forţă majoră să facă acte de

întrerupere;

b) pe timpul cât creditorul sau debitorul face parte din forţele armate ale României, iar acestea

sunt puse pe picior de război;

c) până la rezomvarea reclamaţiei administrative făcute de cel îndreptăţit, cu privire la

despăgubiri sau restituiri, în temeiul unui contract de transport sau de prestare a serviciilor de poştă şi

telecomunicaţii, însă cel mai târziu până la expirarea unui termen de trei luni socotit de la înregitrarea

reclamaţiei”.

Potrivit art. 14 : „Între părinţi sau tutore şi cei ce se află sub ocrotirea lor, între curator şi acei pe

care îi reprezintă, precum şi între orice altă persoană care, în temeiul legii sau al hotărârii judecătoreşti,

administrează bunurile altora şi cei ale căror bunuri sunt astfel administrate, prescripţia nu curge cât

timp socotelile nu au fost date şi aprobate.

Prescripţia nu curge împotriva celui lipsit de capacitate de exerciţiu, cât timp nu are reprezentant

legal şi nici împotriva celui cu capacitate restrânsă, cât timp nu are cine să-i încuviinţeze actele.

Prescripţia nu curge între soţi în timpul căsătoriei”.

Efectele suspendării cursului prescripţiei extinctive. Efectele generale ale suspendării cursului prescripţiei extinctive.

Principalul efect al suspendării prescripţiei constă în oprirea curgerii acesteia pe toată durata

cauzei de suspendare, prin urmare, cauza de suspendare nu intră în calculul termenului de prescripţie.

Conform art. 15 alin. 1, după încetarea suspendării prescripţia îşi reia cursul, socotindu-se şi timpul scurs

înainte de suspendare, făcând distincţia între:

a) efectul anterior cauzei de suspendare;

b) efectul pe durata cauzei de suspendare;

c) efectul ulterior cauzei de suspendare.

Efectul special al suspendării cursului prescripţiei extinctive

Efectul special al suspendării este reglementat de art. 15 alin. 2 astfel: „Prescripţia nu se va

împlini totuşi înainte de expirarea unui termen de 6 luni, socotit de la data încetării cauzei de

suspendare, cu excepţia prescripţiilor mai scurte de 6 luni care nu se vor împlini decât după expirarea

unui termen de o lună de la suspendare”.

Întreruperea cursului prescriptiei extinctive

Prin întrerupere se înţelege acea modificare a cursului prescripţiei extinctive care se

caracterizează prin înlăturarea prescripţiei scurse înainte de apariţia unei cauze întreruptive şi

începerea unei alte prescripţii.

Cauzele de întrerupere a cursului prescripţie extinctive.

Potrivit art. 16 din Decretul nr. 167/1958 “Prescripţia se întrerupe:

a) prin recunoaşterea dreptului a cărui acţiune se prescrie, făcută de cel în folosul căreia curge

prescripţia;

b) prin introducerea unei cereri de chemare în judecată ori de arbitrare, chiar dacă cererea a fost

introdusă la o instanţă judecătorească, ori la un organ de arbitraj necompetent;

c) Printr-un act începător de executare.

Prescripţia nu este întreruptă, dacă s-a pronunţat încetarea procesului, dacă cererea de chemare în

judecată sau executare a fost respinsă, anulată sau dacă s-a perimat ori dacă cel care a făcut-o a renunţat

la ea”.

Efectele întreruperii cursului prescripţiei extinctive

Aceste efecte sunt determinate de art. 17 din Decretul nr. 167/1958 care stabileşte că: “Întreruperea şterge

prescripţia începută înainte de a se fi ivit împrejurarea care a întrerupt-o.

După întrerupere începe să curgă o nouă prescripţie.În cazul când prescripţia a fost întreruptă

printr-o cerere de chemare în judecată ori de arbitrare sau printr-un act începător de executare, noua

prescripţie nu începe să curgă cât timp hotărârea de admitere a cererii nu a rămas definitivă sau, în cazul

executării, până la îndeplinirea ultimului act de executare”.

Repunerea in termenul de prescriptie

Repunerea în termenul de prescripţie este o instituţie juridică nouă, neîntâlnită în Codul civil,

fiind consacrată, cu caracter general, în art. 19 din Decretul nr. 167/1958, astfel: “Instanţa judecătorească

sau organul arbitral poate, în cazul în care constată ca fiind temeinic justificate cauzele pentru care

termenul de prescripţie a fost depăşit, să dispună chiar din oficiu judecarea sau rezolvarea acţiunii, ori

să încuviinţeze executarea silită.

Cererea de repunere în termen va putea fi făcută numai în termen de o lună de la încetarea

cauzelor care justifică depăşirea termenului de prescripţie”.

Efectul repunerii în termenul de prescripţie

În sistemul Decretului nr. 167/1958, efectul repunerii în termen constă, în esenţă, în socotirea prescripţiei

ca neîmplinită, deşi termenul de prescripţie a expirat, ceea ce echivalează, practic, cu anihilarea efectului

extinctiv al prescriptiei.

CAPACITATEA DE FOLOSINŢĂ A PERSOANEI FIZICE

Notiune si caractere juridice„Capacitatea de folosinţă a persoanei fizice este acea parte componentă a

capacităţii civile care constă în aptitudinea generală de a dobândi drepturi şi obligaţii civile”.

Capacitatea de folosinţă a persoanei fizice are următoarele caractere juridice:

- legalitatea; generalitatea; inalienabilitatea; intangibilitatea; egalitatea;- universalitatea.

Începutul capacitatii de folosinta a persoanei fizice.Capacitatea de folosinţă fiind aptitudinea unei

persoane de a avea drepturi şi obligaţii şi aparţinând fiecărui om indiferent dacă are sau nu voinţă

conştientă sau suficient de matură este strâns legată de viaţa omului. Rezultă că, încă din momentul

naşterii unei persoane fizice, aceasta dobândeşte capacitatea de folosinţă, capacitate care durează atâta

timp cât durează viaţa acesteia, adică până la moarte.

În legătură cu începutul capacităţii de folosinţă, regula este că aceasta se dobândeşte la naştere.

Consacrarea legală a acestei reguli este stabilită de dispoziţiile art. 7 alin. 1 din Decretul nr. 31/1954

astfel: “Capacitatea de folosinţă începe la naşterea persoanei şi încetează odată cu moartea acesteia”.

De la această regulă avem şi o excepţie consacrată de art. 7 alin. 2 din Decretul nr. 31/1954 şi

anume: “Drepturile copilului sunt recunoscute de la concepţiune, însâ, numai dacâ el se naşte viu”.

Continutul capacitatii de folosinta. Conţinutul capacităţii de folosinţă, după cum se poate observa, se

obţine prin îmbinarea a două laturi:

- latura activă, care exprimă aptitudinea individului de a avea drepturi subiective civile;

- lalura pasivă, care exprimă aptitudinea persoanei fizice de a avea obligaţii civile.

Conţinutul capacităţii de folosinţă a persoanei fizice îl găsim în toate cazurile, cu excepţia capacităţi

de folosinţă anticipată, caz în care este avută în vedere doar aptitudinea de a dobândi drepturi subiective

civile, iar nu şi obligaţii.

Încetarea capacitatii de folosinta a persoanei fizice. Capacitatea de folosinţă a persoanei fizice încetează

odată cu încetarea însăşi a existenţei (fiinţei) acestei persoane. Potrivit dispoziţiilor art. 7 alin. 1 din

Decretul nr. 31/1954, “Capacitatea de folosinţă începe la naşterea persoanei şi încetează odată cu

moartea acesteia”. Din această dispoziţie legală rezultă că, data (momentul) morţii omului marchează

sfârşitul capacităţii sale de folosinţă, sau altfel spus, a calităţii de subiect de drept civil. Conform

realităţilor, legea civilă reglementează modul de stabilire a datei morţii pentru două ipoteze posibile:

- ipoteza morţii constată fizic, direct (prin examinarea cadavrului), atât în cazul decesului ce are o cauză

naturală, cât şi în cazul decesului ce are o cauză violentă;

- ipoteza dispărutului, caz în care examinarea cadavrului nu este posibilă, deşi decesul persoanei este cert,

ori aproape cert; această ipoteză este aplicată persoanei dispărute, iar legiuitorul a creat instituţia declarării

judecătoreşti a morţii.

Pentru ambele ipoteze, data încetării capacităţii de folosinţă a persoanei fizice coincide cu data morţii.

CAPACITATEA DE EXERCIŢIU A PERSOANEI FIZICE

Notiune si caractere juridice. În dreptul nostru civil, definiţia legală capacităţii de exerciţiu a

persoanei fizice este dată în art. 5 alin. 3 din Decretul nr. 31/1954 “Capacitatea de exerciţiu este

capacitatea persoanei de a-şi exercita drepturile şi de a-şi asuma obligaţii, săvârşind acte juridice”.

În doctrină, plecându-se. de la definiţia legală dată capacităţii de exerciţiu, explicându-se înţelesul

expresiei “săvârşind acte juridice”, capacitatea de exerciţiu a persoanei fizice este definită ca fiind

capacitatea de a-şi exercita drepturile şi de a-şi asuma obligaţii, sâvârşind personal şi singură acte

juridice.

Premisele capaciăţii de exerciţiu a persoanei fizice. Din definiţia dată capacităţii de exerciţiu a

persoanei fizice rezultă că elementele constitutive, esenţiale ale acesteia sunt două:

1. exercitarea drepturilor civile şi asumarea de obligaţii civile;

2. realizarea acestor operaţiuni juridice se face prin încheierea de acte juridice civile.

Fiecare din aceste două elemente constitutive ale capacităţii de exerciţiu a omului presupune

existenta unor premise, necesare şi obligatorii.

Este adevărat că, pentru a se putea discuta de exercitarea drepturilor civile şi asumarea de obligaţii

civile este necesar, în primul rând, să existe aptitudinea omului de a avea asemenea drepturi şi obligaţii;

or, această aptitudine nu este altceva decât capacitatea de folosinţă a persoanei fizice.

Existenţa capacităţii de folosinţă a persoanei fizice - ca primă premisă a capacităţii de exerciţiu -

este asigurată pentru toate persoanele fizice; este concluzia pe care o impune unul din caracterele juridice

ale capacităţii de folosinţă şi anume universalitatea sa: aparţine tuturor oamenilor.

Al doilea element presupune existenţa discernământului, adică a puterii individului de a-şi

reprezenta corect consecinţele juridice civile ale manifestărilor sale de voinţă; după cum este ştiut, actul

juridic este o manifestare de voinţă săvârşită cu intenţia de a produce efecte juridice adică de a crea,

modifica ori stinge un raport juridic.

De esenţa actului juridic este existenţa capacităţii, a puterii omului de a-şi reprezenta consecinţele

juridice ale manifestării sale de voinţă; existenţa discernământului de o anumită stare a minţii omului122

lipsa discernământului, în general a celui juridic, în special, se poate datora vârstei omului, fie unei

maladii psihice.

Felurile capacităţii de exerciţiu ale persoanei fizice. În funcţie de existenţa şi calitatea

discernământului omului, există trei feluri (categorii) ale capacităţii de exerciţiu a persoanei fizice:

- lipsa capacităţii de exerciţiu: sunt lipsiţi de capacitatea de exerciţiu:

1) minorii sub 14 ani; 2) interzisul judecătoresc;

- capacitatea de exerciţiu restrânsă: din această categorie fac parte minorii între 14 şi 18 ani;

- capacitatea de exerciţiu deplină: au deplină capacitate de exerciţiu cei care au împlinit vârsta de 18 ani

şi femeia care s-a căsălorit înainte de 18 ani

Caractere juridice. Enumerare şi conţinut. În determinarea caracterelor juridice ale capacităţii de

exerciţiu a persoanei fizice trebuie să ţinem seama de două idei de bază în această privinţă. În primul rând,

este de observat că, din calitatea capacităţii de exerciţiu a persoanei fizice de a fi o parte a capacităţii

civile decurge consecinţa conform căreia toate caracterele juridice generale ale capacităţii civile

(legalitatea, generalitatea, inalienabilitatea şi intangibilitatea), sunt şi caractere juridice ale capacităţii de

exerciţiu.

Lipsa capacitatii de exercitiu a persoanei fizice. Lipsa unei maturităţi psihice suficiente este cauza

determinantă a lipsirii unor categorii de persoane fizice de capacitatea de exerciţiu.

În conformitate cu prevederile art. 11 alin. 1 din Decretul nr. 31/1954: “Nu au capacitate de

exerciţiu:

a) minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani;

b) persoana pusă sub interdicţie.

Prin urmare, există, în dreptul nostru civil, două categorii de persoane fizice lipsite de capacitatea de

exerciţiu: minorul sub 14 ani şi persoanele puse sub interdicţie judecătorească.

După cum se poate observa, această enumerare este limitativă şi, potrivit dreptului civil român, nu

există alte persoane fizice lipsite de capacitatea de exerciţiu.

“Pentru cei ce nu au capacitate de exerciţiu, actele juridice se fac de reprezentanţii lor legali”.

Caracteristic pentru persoanele lipsite de capacitatea de exerciţiu este faptul că ele nu pot participa

personal la încheierea actelor juridice, ci numai prin reprezentare.

Pentru minorii până la 14 ani, reprezentarea legală este asigurată, după caz, de părinţi sau tutore, şi prin

tutore pentru persoana pusă sub interdicţie.

Pentru persoana pusă sub interdicţie judecătorească, dispoziţiile art. 147 din Codul familiei dispun:

“regulile privitoare la tutela minorului, care nu a împlinit vârsta de 14 ani, se aplică şi în cazul tutelei

celui pus sub interdicţie, în măsura în care legea nu dispune altfel”, deci, aşa cum am mai arătat, persoana

pusă sub interdicţie este reprezentată de tutore.

Încetarea lipsei capacităţii de exerciţiu a persoanei fizice. Pentru minorul sub 14 ani, starea de lipsă a

capacităţii de exerciţiu încetează în următoarele cazuri: 1) împlinirea vârstei de 14 ani, când dobândeşte

capacitatea de exerciţiu restrânsă 2) moartea (fizică constatată ori judecătoreşte declarată)

Pentru interzisul judecătoresc, starea de lipsă a capacităţii de exerciţiu încetează prin: 1) ridicarea

interdicţiei judecătoreşti; 2) moartea (fizică constatată ori judecătoreşte declarată).

Capacitatea de exercitiu restransa

Textul principal care reglementează capacitatea de exerciţiu restrânsă este art. 9 din Decretul nr.

31/1954, care prevede: “Minorul care a împlinit vârsta de 14 ani are capacitatea de exerciţiu restrânsă“.

Actele juridice ale minorului cu capacitate de exerciţiu restrânsă “se încheie de către acesta, cu

încuviinţarea prealabilă a părintelui sau tutorelui”.

Plecând de la dispoziţiile legale carce o reglementează, capacitatea de exerciţiu restrânsă a persoanei

fizice poate fi definită ca fiind aptitudinea minorului de 14 – 18 ani de a

dobândi şi exercita drepturi civile şi de a-şi asuma şi executa obligaţii civile prin încheierea, personal, a

anumitor acte juridice civile.

Capacitatea de exerciţiu restrânsă nu se poate dobândi decât într-un singur mod: prin împlinirea de

către minor a vârstei de 14 ani. Acesta este sensul art. 91 din Decretul nr. 31/1954: “Minorul, care a

împlinit vârsta de 14 ani, are capacitatea de exerciţiu restrânsă“.

Capacitatea de exerciţiu restrânsă este o capacitate de tranziţie, iar conţinutul capacităţii de exerciţiu

restrânsă decurge din caracteristica acesteia de a constitui tranziţia între prima fază - lipsa capacităţii de

exerciţiu şi a treia – deplina capacitate de exerciţiu; deci, această capacitate, poate fi socotită ca

anticamera deplinei capacităţi de exerciţiu a persoanei fizice.

Din punctul de vedere al legăturii lor cu capacitatea minorului ce are vârsta între 14 şi 18 ani, actele

juridice civile pot fi împărţite în următoarele patru categorii:

a) Minorul de 14 - 18 ani poate încheia valabil, personal şi singur următoarele acte juridice civile:

b) Minorul cu capacitatea de exerciţiu restrânsă poate încheia valabil, numai cu încuvinţarea prealabilă

a ocrotitorului legal, acte de administrare, atât cele privitoare la un bun (ut singuli), cât şi cele care

privesc patrimoniul minorului precum: contractul privind repararea unui bun, închirierea unui bun”.

c) Minorul cu capacitate de exerciţiu restrânsă poate încheia personal acte juridice civile, dar sub

condiţia dublei încuviinţări. Intră în această categorie actele de dispoziţie, precum actele având ca obiect

înstrăinarea unui bun, grevarea cu o sarcină reală (gaj, ipoteca) renunţarea la un drept141

.

d) Minorul cu capacitate de exerciţiu restrânsă nu poate încheia sub nici o formă, nici chiar cu dubla

încuviinţare prealabilă, acte de donaţie şi nici să garanteze obligaţia altuia142

.

“Este oprit să se încheie acte juridice între tutore, soţul, o rudă în linie dreaptă ori fraţi sau surorile

tutorelui, de o parte şi minorul de alta” (art. 128 C. fam.).

Încetarea capacităţii de exerciţiu restrânsă.

Capacitatea de exerciţiu restrânsă încetează în următoarele cazuri:

- când se dobândeşte capacitate de exerciţiu deplină (la împlinirea vârstei de 18 ani);

- dacă femeia se căsătoreşte înainte de împlinirea vârstei de 18 ani (de la 16 ani, iar, în anumite condiţii

chiar de la 15 ani), când, de asemenea, aceasta dobândeşte deplina capacitate de exerciţiu;

- când minorul cu capacitate de exerciţiu restrânsă este pus sub interdicţie judecătorească (va fi în situaţia

de lipsit de capacitatea de exerciţiu);

- prin moarte (când încetează şi capacitatea de folosinţă).

Capacitatea de exercitiu deplina

Formând regula în materie, capacitatea de exerciţiu deplină a persoanei fizice poate fi definită ca

aptitudinea omului de a dobândi şi exercita drepturile civile şi de a-şi asuma şi executa obligaţiile civile

prin încheierea -personal şi singur - a tuturor actelor juridice civile. Deplina capacitate de exerciţiu, aşa

cum rezultă din definiţie, prezintă trei trăsături caracteristice:

a) persoana fizică încheie personal actele juridice civile,

b) persoana fizică încheie singură actele juridice civile, fără vreo încuviinţare prealabilă;

c) persoana fizică poate încheia toate actele juridice civile.

Potrivit art. 8 din Decretul nr. 31/1954 “Capacitatea deplină

de exerciţiu începe de la data când persoana devine majoră. Persoana devine majoră la împlinirea

vârstei de 18 ani. Minorul care se căsătoreşte dobândeşte, prin aceasta, capacitatea deplină de

exerciţiu”.

Conţinutul capacităţii de exerciţiu deplină a persoanei fizice se exprimă sintetic, în chiar definitia

acestei capacităţi: aptitudinea omului de a-şi exercita (şi dobândi, implicit) drepturile civile şi de a-şi

asuma (şi executa, implicit) obligaţiile civile prin încheierea, personal şi singur a oricărui act juridic civil,

care nu-i este oprit de lege.

În sistemul nostru legislativ, în vigoare, capacitatea de exerciţiu deplină a persoanei fizice încetează

în următoarele cazuri:

a) odată cu încetarea capacităţii de folosinţă (prin moarte);

b) prin punerea sub interdicţie judecătorească;

c) prin anularea căsătoriei, mai înainte ca femeia să fi împlinit 18 ani;

c) în cazul căsătoriei putative, dacă femeia a fost de bună-credinţă la încheierea acesteia şi dacă

hotărârea de anulare rămâne definitivă şi irevocabilă mai înainte ca aceasta să fi împlinit vârsta de 18

ani.

Ocrotirea persoanei fizice prin mijloace de drept civil

Sistemul mijloacelor de ocrotire a persoanei fizice

Sistemul mijloacelor de ocrotire a persoanei fizice constă în totalitatea mijloacelor juridice

folosite în scopul ocrotirii omului.

Există anumite categorii de persoane fizice care se găsesc în anumite situaţii speciale, situaţii

care, prin natura lor, impun instituirea unor măsuri speciale de ocrotire a celor ce vor beneficia de ele.

Se bucură de asemenea mijloace de ocrotireurmătoarele categorii de persoane fizice:

- în situaţii speciale, datorită vârstei lor, se află minorii, a căror ocrotire se realizează prin:

părinţi, tutelă şi curatelă;

- tot în situaţii speciale, datorită unor boli psihice, se află alienaţii şi debilii mintal protejaţi

prin interdicţia judecătorească şi ocrotiţi prin tutelă şi curatelă;

- persoane fizice aflate în situaţii deosebite, datorită unor împrejurări ( bătrâneţe, boală,

dispariţie ), care reclamă curatela.

Identificarea persoanei fizice. Prin identificarea persoanei fizice înţelegem individualizarea sa în

raporturile juridice civile cu ajutorul unor mijloace de identificare (numite şi atribute de identificare).

În acţiuni de individualizare a persoanei fîzice, sunt necesare anumite mijloace, căi ori procedee, în

dreptul nostru civil, principalele mijloace de identificare (atribute de identificare) a persoanei fizice sunt:

numele, domiciliul şi starea civilă.

Numele. În doctrină, numele nu este definit ca fiind “cuvântul sau totalitatea cuvintelor prin care

este individualizată o persoană“.

Caracterele juridice ale numelui. Făcând parte din categoria drepturilor personal nepatrimoniale,

numele de familie prezintă caracterele specifice ale acestor drepturi.

În esenţă, numele se caracteriză prin:- opozabilitate erga omnes. - legalitatea; - inalienabilitatea;-

imprescriptibilitate;- personalitatea; - universalitatea;-unitatea.

Stabilirea numelui de familie. Ca regulă, modul cel mai natural şi cel mai obişnuit de dobândire a

numelui de familie îl constitue filiaţia. Potrivit dispoziţiilor art. 1 din Decretul nr. 975/1968 “Numele de

familie se dobândeşte prin efectul filiaţiei, în condiţiile prevăzute de Codul familiei”.

Din dispoziţiile art. 62, din Codul familiei şi art. 2 alin. final din Decretul nr. 975/1968, rezultă că

trebuie distinse trei ipoteze de stabilire a numelui de familie, în funcţie de situaţia juridică concretă în care

se găseşte copilul la naştere:

- ipoteza copilului din căsătorie;- ipoteza copilului din afara căsătoriei;- ipoteza copilului găsit, născut din

părinţi necunoscuţi.

Modificarea numelui de familie.

Numele de familie al persoanei fizice, stabilit la naştere,nu este imuabil, pe parcursul vieţii pot

surveni, în condiţiile legii, anumite modificări ori schimbări ale acestuia.

Schimbările din starea civilă a persoanei antrenează modifîcarea numelui de familie şi pot fi grupate

astfel:

- Modificarea numelui de familie determinată de schimbări filiaţie.- modificarea numelui de familie

determinată de adopţie. - modificarea numelui de familie determinată de căsătorie

Schimbrea numelui de familie pe cale administrativă.

Dreptul de a solicita schimbarea numelui este recunoscut persoanei fizice de art. 3 din Ordonanţa

Guvernului nr. 41/2003, care dispune că "numele se poate schimba pe cale administrativă". În art. 4-19 din

acelaşi act normativ este reglementat, în mod unitar, atât schimbarea numelui de familie, cât şi schimbarea

prenumelui. Persoana interesată poate solicita, fie schimbarea numelui de familie cât şi a prenumelui, fie numai

schimbarea numelui de familie, fie numai schimbarea prenumelui.

Pot cere schimbarea numelui cetăţenii români şi persoanele fără cetăţenie (apatrizii) care domiciliază în

România.

Domiciliul persoanei fizice: noţiune, importanţă, caractere juridice şi feluri

Domiciliul este acel atribut de identificare a persoanei fizice care o individualizează în spaţiu, prin indicarea

unui loc având această semnificaţie juridică.

Importanţă. Domiciliul prezintă importanţă pentru toate ramurile de drept: în domeniul capacităţii civile; în

domeniul ocrotirii persoanei fizice; în domeniul obligaţiilor civile; în domeniul succesoral; în domeniul

investiţional.

În calitatea sa de drept personal nepatrimonial, dreptul la domiciliu este însoţit de caracterele juridice ale

drepturilor din această categorie, respectiv opozabilitatea erga omnes, inalienabilitatea, imprescriptibilitat,

epersonalitate şi universalitate.

În afară de aceste caractere juridice dreptul la domiciliu are şi caractere juridice proprii, specifice:

obligativitatea domiciliului; unicitatea domiciliului; stabilitatea domiciliului.

În funcţie de modul de stabilire, domiciliul este de trei feluri: domiciliul de drept comun ( numit si

voluntar); domiciliul legal; domiciliul convenţional(sau ales).

Starea civilă a persoanelor fizice: noţiunea şi carecterele juridice ale stării civile

Starea civilă este mijlocul juridic de individualizare a persoanei fizice pentru indicarea calităţilor

personale, având acestă semnificaţie, potrivit legii.

Starea civilă în calitatea sa de drept personal nepatrimonial, are caractere juridice ale unor astfel de

drepturi: opozabilitatea erga omnes, inalienabilitatea, imprescriptibilitate, personalitate şi universalitate. La

aceste caractere juridice comune trebuie adăugat un caracter specific al stării civile care este indivizibilitate a sa.

Acţiunile de stare civilă, sunt acele acţiuni (mijloace de apărare a drepturilor civile) adresate justiţiei prin

care se urmăreşte stabilirea sau modificarea uneia sau unora dintre elementele srării civile unei persoane.

Prin acţiunile de stare civilă numite si acţiuni de stat, persoana fizică urmăreşte stabilirea, contestarea sau

modificarea unei stări civile.

Înregistrările de stare civilă

Actele de stare civilă sunt înscrisuri autentice prin care se dovedeşte naşterea, căsătoria sau decesul unei

persoane. Acestea se întocmesc în interesul statului şi al persoanei şi servesc la cunoaşterea numărului şi

structurii populaţiei, a situaţiei demografice, la apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor.

Felurile înregistrărilor de stare civilă:

a) Înregistrări prin întocmirea actelor de stare civilă, utilizată în trei situaţii: pentru înregistrarea căsătoriei;

pentru înregistrarea decesului, întocmindu-se în mod corespunzător: actul de naştere, actul de căsătorie

şi actul de deces;

b) Înregistrarea prin înscrierea de menţiuni marginale, în registrele de stare civilă.

Organizarea înregistrărilor de stare civilă

În organizarea înregistrărilor de stare civilă distingem două situaţii:

- organele competente în efectuarea înregistrărilor de stare civilă;

- suportul pe care se fac aceste înregistrări, adică registrele de stare civilă.

a) Organele competente să efectueze înregistrări de stare civilă sunt următoarele:

- serviciile publice comunitare de evidenţă a persoanelor din subordinea consiliilor judeţene şi

consiliilor locale ale municipiilor, sectoarelor municipiului Bucureşti, oraşelor şi comunelor, prin

ofiţeri de stare civilă;

- serviciul public comunitar de la locul de coborâre sau de debarcare, în cazul în care naşterea sau

decesul ar avea loc în tren, pe o navă sau aeronavă, în timpul unei călătorii pe teritoriul tării;

- reprezentanţii diplomatici sau consulari ai României, care au competenţa să efectueze înregistrări de

stare civilă cetăţenilor români aflaţi în străinătete precum şi la apatrizi;

- comandanţii de nave şi aeronave.

b) Registrele de stare civilă se ţin în două exemplare, ambele originale; după completare, primul

exemplar se păstrează serviciul public comunitar de evidenţă a persoanelor organizat la nivelul

consiliului local unde a fost întocmit. Al doilea exemplar se înaintează, după caz consiliului judeţean

sau Consiliului General al Municipiului Bucureşti, în termen de 30 zile de la data când toate filele din

registru au fost completate.

NOŢIUNEA, CLASIFICAREA PERSOANEI JURIDICE,

ELEMENTELE CONSTITUTIVE Şl FUNDAMENTUL

JURIDIC

Calitatea de subiect de drept civil poate aparţine nu numai individului. ci, în anumite condiţii

stabilite de lege, şi unor grupări de oameni. Conceptul de persoană juridică a fost creat pentru a desemna

această ipostază a subiectului de drept. Legiuitorul nu formulează o definiţie legală a persoanei juridice.

Legislaţia civilă precizează doar condiţiile în prezenţa cărora o grupare de oameni dobândeşte

personalitate juridică. şi implicit devine subiect de drept distinct de persoanele fizice care o alcătuiesc,

precum şi de alte asemenea grupări.

Luănd în considerare toate reglementările legale în vigoare, persoana juridică poate fi definită ca

acel subiect de drept creat de alte persoane care, întrunind condiţiile cerute de lege, este titular de

drepturi subiective şi obligaţii civile.

Prin această definiţie considerăm că se redă ceea ce este esenţial privind noţiunea de persoană juridică,

fără a o încărca cu elemente inutile, care de altfel se subînţeleg.

Criterii de clasificare. Utilitatea grupării persoanelor juridice după diferite criterii ştiinţifice, constă în

posibilitatea acestor subiecte de drept de a participa la multitudinea de raporturi juridice.

Se pot stabili o mulţime dc criterii după care se disting aceste subiecte de drept între ele, după care

se pot împărţi în grupe şi subgrupe.

Din multitudinea de criterii posibile, enunţate în literatura de specialitate, reţinem următoarele:

a) După domeniul dreptului de care aparţin, distingem între persoane juridice de drept public şi

persoane juridice de drept privat.

Sunt persoane juridice de drept public: Statul român; Organele puterii legislativc; Organele puterii

executive; Organele autorităţii judecătorcşti; Instituţiile de stat; Agenţii economici de stat.

Sunt persoane juridice de drept privat: Partidele politice; Sindicatele; Cultele religioase;

Organizaţiile cooperatiste; Asociaţiile şi fundaţiile; Societăţile comerciale.

b) După forma dreptului de proprietate ca temei al patrimoniului, distingem următoarele categorii

de persoane juridice:

- persoane juridice care au la bază proprietatea publică, cum sunt: statul sau unităţile administrativ-

teritoriale;

- persoane juridice care au la bază proprietatea mixtă, cum sunt: diferitele societăţii şi fundaţii cu

astfel de patrimoniu, dar şi statul şi unităţile administrativ-teritoriale pot deţine şi proprietate publică şi

proprietate privată.

- persoane juridice care au la bază exclusiv proprietatea privată. Intră în această categorie;

Societăţile comerciale constituite în baza Legii

nr.31/1990, diferite organizaţii cooperatiste, cele mai multe asociaţii şi fundaţii fără scop patrimonial,

partidele politice, cultele religioase.

c) În funcţie de natura scopului lor, persoanele juridice pot fi împărţite în:

- persoane juridice cu scop patrimonial (economic, lucrativ) cum sunt regiile autonome, societăţile

comerciale, organizaţiile cooperatiste, care în general urmăresc realizarea unor acte de comerţ;

- persoane juridice cu scop nepatrimonial, cum sunt instituţiile de stat, partidele politice,

sindicatele, cultele religioase, diferitele asociaţii, fundaţiile.

d) După naţionalitatea lor persoanele juridice se împart în:

- persoane juridice române, fiind constituite după cerinţele legii române;

- persoane juridice străine, fiind constituite în condiţiile legii locului unde au fost înfiinţate, dar care

în condiţiile legii române pot desfăşura activităţi pe teritoriul României.

e) După modul lor de înfiinţare distingem între:

- persoane juridice constituie prin act de dispoziţie (lege, act administrativ) al organului competent,

cum sunt organele puterii de stat, regiile autonome, societăţile comerciale cu capital integral de stat;

- persoane juridice care se înfiinţează prin act juridic de asociere, cum sunt societăţile comerciale cu

capital privat, organizaţiile cooperatiste, asociaţiile.

Elementele constitutive ale persoanei juridice

Textul legal cu valoare de principiu, care stabileşte elementele constitutive ale persoanei juridice, în

dreptul civil, este art. 26 lit. e din Decretul nr. 31/1954 potrivit cu care este persoană juridică, în condiţile

legii, ”orice organizaţie care are o organizare de sine stătătoare şi un patrimoniu propiu afectat

realizării unui anume scop obştesc.”288

Altfel spus, legea noastră civilă condiţionează existenţa calităţii de

persoană juridică de întrunirea cumulativă a trei elemente sau cerinţe, şi anume (folosind terminologia

textului menţionat): 1) o organizare de sine stătătoare; 2) un patrimoniu propiu; 3) un anume scop propriu.

Caracteristicile, conţinutul şi importanţa juridică a elcmcntelor constitutive

Caracteristicile elementelor constitutive.

Din textul art. 26 lit. e) rezultă că trăsăturile caracteristice ori caracterele acestor elemente

constitutive sunt următoarele: .

- cele trei elemente constitutive au un caracter general, ceea ce înseamnă că ele sunt de aplicaţie

generală, adică tuturor categoriilor de persoane juridice; desigur, legea poate institui şi o altă cerinţă

pentru existenţa calităţii de subiect de drept pentru un colectiv, însă ea va avea un caracter special;

- cele trei elemente au un caracter legal, aceasta înseamnă că legea şi nnmai legea este în măsură să

instituie condiţiile de existenţă ale persoanei juridice; în consecinţă, nici în doctrină şi nici în jurisprudenţă

nu este permis ca interpretul să adauge alte elemente constitutive;

- cele trei clemente au caracter cumulativ; aceasta înseamnă că pentru existenţa calităţii de persoană

juridică, un colectiv trebuie să le îndeplinească în totalitate; lipsa unuia dintre ele conduce la inexistenţa

calităţii de subiect de drept;

- cele trei elemente au caracter exclusiv; aceasta înseamnă că cele trei elemente sunt nu numai

necesare, ci şi suficiente pentru existenţa calităţii de subiect de drept;

- cele trei elemente se bucură de diversitate; aceasta înseamnă că ele au un conţinut care comportă

particularităţi de la o persoană juridică la alta, cum şi de la o categorie de persoane juridice la alta.

Conţinutul elementelor constitutive ale persoanei juridice.

a) Organizarea propie. Făcând aplicaţia definiţiei acestui element constitutiv în general294

, vom

spune că prin ”organizare proprie” ori “organizare de sine stătătoare” înţelegem acel element

constitutiv al calitătii de persoană juridică care constă în structurarca colectivului ei, potrivt unor norme

stabilite de lege, în aşa fel încât aceasta să-şi desfăşoare activitatea ca un tot unitar, în vederea realizării

scopului său.

Din definiţie rezultă patru aspecte esenţiale ale fenomenului definit, şi anume:1)-

calitatea”organizării proprii” de a fi element constitutiv al existenţei persoanei juridice; 2)-conţinutul

acestui element, care constă în structurarea, compartimentarea ori dispunera colectivului; 3)-criteriile după

care se face această structurare sunt criterii legale, şi, deci, obligatorii; 4)-finalitatea instituirii acestui

element constitutiv, constă în crearea premisei organizatorice necesare pentru ca persoana juridică să-şi

poată realiza scopul său ca un tot unitar, iar nu ca ceva amorf, ceea ce înseamnă că “organizarea proprie”

nu e un scop în sine, ci un mijloc pentru realizarea unui anumit scop.

Pe lângă acest prim aspect, organizarea proprie mai cuprinde şi un al doilea aspect, la fel de

important şi anume: precizarea persoanei ori persoanelor care vor reprezenta persoana juridică în

raporturile cu terţii.

Imponanţa primului element constitutiv al persoanei juridice a fost relevată, sintetic, în literatura de

specialitate în felul următor: ”Datorită organizării de sine stătătoare. persoana juridică are posibilitatea să

participe la raporturile juridice ca un tot unitar, iar nu ca ceva amorf”

b. Patrimoniu propriu. |inând seama de definiţiile date patrimoniului în literatura de specialitate,

vom spune că prin “patrimoniu propriu” înţelegem acel element constitutiv al calităţii de persoană

juridică care constă în totalitatea drepturilor şi obligaţiilor patrimoniale, distincte de ale altor subiecte de

drept, care permit persoanei juridice să participe la raporturile juridice şi în consecinţă, să aibă o

răspundere patrimonială proprie.

Rezultă că elementele definitorii ale “patrimoniului propriu“ sunt următoarele: 1) patrimoniul

propriu este un element constitutiv (alături de organizarea proprie şi scopul propriu) al calităţii de

persoană juridică, 2) titularul patrimoniului este persoana juridică; 3) conţinutul patrimoniului este dat de

totalitatea ori ansamblul drepturilor şi obligaţiilor patrimoniale; 4) calitatea acestor drepturi şi obligaţii de

a fi distincte de acelea aparţinând altor subiecte de drept: 5) finalitatea acestui element constitutiv constă

în crearea posibilităţii pentru persoana juridică de a participa proprio nomine la raporturile patrimoniale şi

pe cale de consecinţă, de a avea o răspundere patrimonială proprie.

Ca şi la persoana fizică, patrimoniul propriu al persoanei juridice, este format din două laturi: cea

activă, cuprinzând drepturile patrimoniale (reale ori de creanţă) şi cea pasivă, cuprinzând obligaţiile

patrimoniale (contractuale ori extracontractuale).

Patrimoniul propiu şi distinct are importanţă deosebită în toată perioada constituirii, existenţei şi

activităţii persoanei juridice precum şi în faza de lichidare. El este suportul material al calităţiide subiect

de drept

distinct, permiţând intervenirea în situaţiile date a răspunderii patrimoniale proprii a subiectului de drept.

Persoana juridică răspunde, cu unele excepţii, numai cu patrimoniul său pentru obligaţiile asumate de ea.

În lipsa unui patrimoniu distinct de al membrilor săi, persoana juridică ce se cere a fi înregistrată

nu va putea realiza acţiunile propuse304

.

c. Scopul propiu. Din prevederile art. 26. lit. e al Decretului nr. 31/ 1954 rezultă că scopul propriu

este unul din elementele esenţiale constitutive ale oricărei persoane juridice. Scopul propriu explică şi

justifică raţiunea de a fi a celorlalte două elemente constitutive (organizarea proprie şi patrimonioul

propriu şi distinct).

Scopul propriu este acel element constitutiv al persoanei juridice care concretizează pentru fiecare

entitate felul sau obiectul său de activitate. Pentru a fi valabil, scopul persoanei juridice trebuie să

îndeplinească următoarele condiţii:

- să fie în concordanţă cu prevederilc legale; să fie determinat; să fie în concordanţă cu interesul

public, general.

Scopul propriu, ca element constitutiv al persoanei juridice, prezintă importanţă sub mai multe

aspecte.

În primul rând, scopul propriu este acel element constitutiv care explică şi justifică raţiunea

înfiinţării persoanei juridice. Apoi, după cum s-a subliniat în literatura de specialitate, scopul propriu este

elementul care justifică prezenţa celorlalte două elemente constitutive, întrucât organizarea proprie cât şi

patrimoniul propriu sunt strâns legate de îndeplinirea scopului persoanei juridice.

În al treilea rând, scopul este elementul care determină întinderea capacităţii civile a persoanei

juridice: în consecinţă, în raport cu concordonanţa faţă de acest element se apreciază în concret

valabilitatea actelor juridice încheiate de persoana juridică. În înţelegerea exactă a acestui aspect trebuie

să se ţină seama atât de obiectul de activitate (scopul) iniţial stabilit, cât şi de modificările conţinutului ori

întinderii lui; această subliniere prezintă importanţă mai ales în prezent, când, odată cu trecerea la

economia de piaţă, orice persoană juridică trebuie să se adapteze la cerinţele pieţei libere.

ÎNFIINŢAREA PERSOANEI JURIDICE

Noţiunea şi rolul statului în înfiinţarea persoanelor juridice şi reglementare. Expresia „Înfinţarea

persoanelor juridice” este susceptibilă de două înţelesuri: într-un prim sens, se desemnează actul sau

actele juridice prin care legea recunoaşte efectul creator de persoană juridică; în al doilea sens, se

desemnează ansamblul operatiunilor juridice de îndeplinirea cărora legea condiţionează crearea persoanei

juridice.

|inând seama de cele arătate şi de legislaţia în vigoare, putem reţine că prin înfiinţarea persoanei

juridice înţelegem crearea unui subiect colectiv de drept civil, în condiţile stipulate de lege.

Reglementarea înfiinţării persoanelor juridice se exprimă, de legea dată în două categorii de

dispoziţii: a) dispoziţii generale şi b) dispoziţii speciale.

Normele generale privind înfiinţarea persoanelor juridice sunt cuprinse, mai întâi, cum e firesc, în

Constituţie şi apoi în decretul nr. 31/1954 care este, după cum se ştie, legea generală sau dreptul comun în

materie de persoane juridice.

Legea fundamentală a ţării reglementează, primar, înfiinţarea, organelor statului din cele trei

categorii: ale puterii legislative, ale puterii executive şi judecătoreşti329

.

Decretul nr. 31/1954 conţine norme generale privind înfiinţarea persoanelor juridice în art. 28.

Potrivit acestei norme cu caracter de normă generală în materie, persoana juridică se înfiinţează.

- înfiinţarea prin actul de dispoziţie al organului de stat competent;

- înfiinţarea prin actul de înfiinţare recunoscut;

- înfiinţarea prin actul de înfiinţare autorizat;

- înfiinţarea prin alt mod prevăzut de lege.

Normele speciale privind înfiinţarea persoanelor juridice sunt consacrate de legile speciale

aplicabile diferitelor categorii de persoane juridice, dintre care sunt de menţionat aici următoarele:

Continutul modurilor de infiintare

1.Înfiinţarea persoanelor juridice prin “actul de dispoziţie al organului de stat competent” În concepţia Decretului nr.31/1954 – modul de înfiiţare prin actul de dispoziţie al organului de stat

competent a fost rezervat înfiinţării persoanelor juridice de stat.

În concluzie, putem spune că, “prin act de dispoziţie al organului de stat competent “, care are ca

efect înfiinţarea persoanci juridice, înţelegem, dupâ caz: lege adoptată de Parlamentul României, hotărâre

sau Ordonanţă a Guvernului, hotărâre a Consiliului judeţean sau local.

2 Înfiinţarea persoanelor juridice prin “actul de înfiinţare recunoscut”.

Acest mod de înfiinţare a persoanei juridice, prevăzut de art. 28 lit. b din Decretul nr. 31/1954 a fost

rezervat pentru organizaţiile cooperatiste şi unităţile lor anexe. Este concluzia ce rezultă din art. 30 din

Decret, potrivit căruia: “Organizaţiile cooperatiste” precum şi instituţiile şi întreprinderile anexe, create

de acestea, sunt persoane juridice prin recunoaşterea înfiinţării lor de către organele şi în condiţiile

prevăzute de lege”.

În legislaţia adoptată după 1989, acest mod de înfiinţare este consacrat în Decretul-lege nr. 66/1990

privind organizarea şi funcţionarea cooperaţiei meşteşngăreşti şi Legea nr. 109/1996 privind organizarea

cooperaţiei de consum şi de credit.

Înfiinţarea unei persoane juridice cooperatiste, presupune adoptarea următoarelor acte:

- aclul de constituire, adoplat de adunarea generală, conferinţă ori congres, după caz;

- statutul organizaţiei; aceste două acte alcătuiesc ceea ce se numeşte generic “actul de înfiinţare”;

- actul recunoaşterii în vederea înfiinţării prin care se verifică în principiu legalitatea (iar nu

oportunitatea) actului de înfiinţare.

Dacă acestea sunt cumponentele modului de înfiinţare “prin actul de înfiinţare recunoscut”, este de

reţinut că, înfiinţarea completă a persoanei juridice mai presupune o operaţiune juridică, şi anume

înregistrarea la organul de stat prevăzut de lege (de regulă, la organul fiscal) şi înmatricularea la

Registrul comerţului336

(conform legii 26/1990 privind registrul comerţului şi O.G. nr. 76/2001 privind

simplificarea unor formalităţi administrative pentru înregistrarea şi autorizarea funcţionării

comercianţilor).

3. Înfiinţarea persoanelor juridice prin “actul de înfiinţare autorizat”

Persoanele juridice cărora li se aplică acest mod de înfiinţare sunt prevăzute, generic, în art.31 din

Decretul nr.31/1954, în următoarea formulare: ”Organizaţiile obşteşti, ca sindicatele, uniunile de

scriitori, artişti sau compozitori, asociaţiile cu scop nepatrimonial, precum şi instituţiile şi întreprinderile

anexe create de acestea sunt persoane juridice, dacă au autorizarea prealabilă a înfiinţării lor, dată de

către organele şi condiţiile prevăzute de lege”, partea ultimă a textului “în condiţiile prevăzute de lege”.

Înicepând cu anul 1990, acest mod de înfiinţare a persoanelor juridice a suferit numeroase modificări, în

sensul reglementării, printre mai multe acte normative, a categoriilor de persoane juridice conţinute în art.

31 din Decretul nr. 31 /1954.

Înfiinţarea persoanei juridice “prin actul de înfiinţare autorizat” cuprinde următoarele acte juridice:

- actul de constituire care, de regulă, este “contract de societate” ori “contract de asociere”, încheiat în

forma autentică notarială (cum prevăd Legile nr. 31/1990 şi nr. 36/1991);

- statutul societăţii, asociaţiei etc. (de regulă, tot în formă autentică); împreună, aceste două acte alcătuiesc

“actul de înfiinţare” (denumit “act constituliv”, în cazul societăţilor comerciale);

- autorizarea, care este actul ce provine fie de la justiţie, fie de la un organ al puterii executive, după caz.

De reţinut că aceste trei acte trebuie întrunite cumulativ. Pentru completa înfiinţare a persoanei

juridice, supuse acestui mod de înfiinţare, se mai cere uneori, de către lege, să se îndeplinească încă o

operaţiune juridică: înmatriculare, înregistrare ori înscriere, după caz (această formalitate condiţionează,

de regulă, dobândirea capacităţii de folosinţă deplină de către persoana juridică). .

4. Înfiinţarea persoanelor juridice “printr-un alt mod reglementat de lege”Art. 28 lit. d din Decretul nr.

31/1954 prevede că persoana juridică poate lua fiinţă “printr-un alt mod reglementat de lege”. Acestui text

i s-au dat interpretări diferite, în doctrină, avându-se în vedere şi reglementările apărute ulterior Decretului

nr. 31/1954; în raport cu legislaţia în vigoare la un moment dat, s-a apreciat sfera de aplicare a acestei

dispoziţii.

De lege lata, sunt supuse, între altele, înfiinţării „printr-un alt mod reglementat de lege” următoarele

categorii de persoane juridice:

- statul român; acesta este declarat, direct de către lege ca având calitate de persoană juridică (art. 25 în

Decretul nr. 31/1954); desigur, înfiinţarea unui stat este supusă nu unor norme de drept civil, ci normelor

de drept constituţional;

- misiunile diplomatice şi oficiile consulare; potrivit “articolului unic” al Legii nr. 37/1991: „înfîinţarea,

desfiinţarea şi schimbarea rangului misiunilor diplomatice şi oficiilor consulare se fac prin decret al

Preşedintelui României, la propunerea Guvernului”; astfel încât acest mod poate fi numit: înfiinţarea

“prin actul şefului statului român la propunerea guvernului ţării”, se poate observa că, în acest mod de

înfiinţare, există două acte juridice succesive: 1) propunerea Guvernului; 2) decretul prezidenţial;

CAPACITATEA DE FOLOSINŢĂ A PERSOANEI JURIDICE

Notiunea capacitatii de folosinta a persoanei juridice.Fiind subiect de drept, persoana juridică are

capacitate de folosinţă în temeiul legii. Prin prisma acestui element component al capacităţii civile, este

indiscutabil că cel mai important aspect constă în apartenenţa juridică a oricărei persoane juridice la

această mare categorie de subiecte de drept. Calitatea de persoană juridică şi capacitatea de folosinţă sunt

inseparabile.

Definirea noţiunii de capacitate de folosinţă nu se poate realiza, în condiţiile legislaţiei actuale, numai

plecându-se de la dispoziţiile art. 5 alin. 2 din Decretul nr. 31/1954, şi aceasta tocmai datorită faptului că

acest text defineşte capacitatea de folosinţă a persoanei fizice339

. În timp ce textul legal amintit prevede

expres că persoana fizică are capacitate de folosinţă, art. 33 din acelaşi act normativ recunoaşte această

aptitudine persoanei juridice numai pe cale indirectă, stabilind momentul de la care subiectul colectiv de

drept o dobândeşte. Cu toate acestea, ţinând seama de corelaţia stabilită, anterior, între “capacitatea

juridică“ a persoanei juridice şi capacitatea sa civilă, pe de o parte şi de formularea - generală - a art.5

alin. 2, pe de altă parte, în literatura de specialitate capacitatea de folosinţă a persoanei juridice a fosr

definită ca “fiind acea parte a capacităţii civile a subiectului colectiv de drept civil care constă în

aptitudinea sa de a avea drepturi şi obligaţii civile”.

Capacitatea de folosinţă a persoanei juridice se caracterizează prin: legalitate, inalienabilitate,

intangibilitate, generalitate şi specialitate.

Inceputul capacitatii de folosinta a persoanei juridice

Dispoziţii generale privind începutul capacităţii de folosinţă a persoanei juridice. Momentul de la

care persoana juridică poate avea drepturi şi obligaţii, adică momentul de la care dobândeşte capacitate de

folosinţă este reglementat

După ce în art. 32 se dispune că “Persoanele juridice sunt supuse înregistrării sau înscrierii, dacă

legile care le sunt aplicabile reglementează această înregistrare sau înscriere” în alin. 1 şi 2 ale art. 33

este stabilită data dobândirii capacităţii de folosinţă, pe baza distincţiei între: 1) persoanele juridice supuse

înregistrării şi 2) celelalte persoane juridice, nesupuse înregistrării. De menţionat că, pentru fiecare din

aceste două categorii există regula dobândirii capacităţii de folosinţă de la o anumită dată.

Într-adevăr art. 33 în alin. 1 şi 2 dispune “Persoanele juridice care sunt supuse înregistrării au

capacitatea de a avea drepturi şi obligaţii de la data înregistrării lor.

Celelalte persoane juridice au capacitatea de a avea drepruri şi obligaţii, după caz, potrivit

dispoziţiilor art. 28, de la data actului de dispoziţie care le înfiinţează, de la data recunoaşterii ori a

autorizării înfiinţării lor sau de la data îndeplinirii oricărei alte cerinţe prevăzute de lege”

Instituind prin alin. 1 şi 2 cele două reguli privind dobândirea capacitătii de folosinţă - de la data

înregistrării, respectiv de la o altă dată - art. 33 din Decretul nr. 31/1954 adaugă, în alineatul final: “Cu

toate acestea, chiar înainte de data înregistrării sau de data actului de recunoaştere ori de data

îndeplinirii celorlalte cerinţe ce ar fi prevăzute, persoana juridică are capacitate chiar de la data actului

de înfiinţare cât priveşte drepturile constituite în favoarea ei, îndeplinirea obligaţiilor şi a oricaror

măsuri preliminare ce ar fi necesare, dar numai întrucât sunt cerute pentru ca persoana juridică să ia

fiinţă în mod valabil.

Din aceste dispoziţii de principiu ale Decretului nr. 31/1954, rezultă că, în concepţia legiuitorului,

există un început al capacităţii de folosinţă depline (alin. 1 şi 2) şi un început al capacităţii de, folosintă

anticipată.(alin. 3).

Incetarea capacitatii de folosinta a persoanei juridice.Capacitatea de folosinţă anticipată a persoanei

juridice încetează o dată cu dobândirea capacităţii de folosinţă deplină de către subiectul de drept

respectiv, moment care coincide cu dobândirea personalităţii juridice.

Încetarea capacităţii de folosinţă deplină, în lipsa unui text legal care să prevadă expres momentul

sfârşitului acestei capacităţi, se produce pe data încetării fiinţei persoanei juridice. Este ceea ce rezultă din

cuprinsul art. 40 al Decretului nr. 31/1954, potrivit căruia “Persoana juridică încetează de a avea fiinţă

prin comasare, divizare sau dizolvare”. După cum s-a remarcat în literatura de specialitate, termenul

fiinţă desemnează în context, capacitatea de folosinţă.

Prin urmare, sfârşitul capacităţii de folosinţă deplină a persoanei juridice se produce la data la care,

în armonie cu modul de încetare a existenţei persoanei juridice (comasare, divizare, dizolvare), are loc

încetarea existenţei subiectului colectiv de drept civil. Concluzia de mai sus este indiscutabilă: calitatea de

subiect de drept a persoanei juridice este organic legată de prezenţa capacităţii de folosinţă, teză valabilă

şi invers, în sensul că fară capacitate de folosinţă deplină nu poate exista persoana juridică.

CAPACITATEA DE EXERCI|IU A PERSOANEI JURIDICE

Notiunea capacitatii de exercitiu a persoanei juridice.Semnificaţia juridică a acestei componente a

capacităţii civile este, în cazul persoanei juridice, aceeaşi ca în cazul persoanei fizice. Întrucât dreptul nu

poate fi decât o ordine raţională introdusă în societate prin sistematizarea activităţilor care se pot

manifesta în ea, tot raţiunea trebuie să ne călăuzească când dorim să observăm cum o persoană juridică,

căreia îi este recunoscută aptitudinea de a avea drepturi şi obligaţii, şi se deosebeşte ca entitate juridică

distinctă de persoanele fizice ce o alcătuiesc, se manifestă în raporturi juridice civile (sau de altă natură) în

vederea realizării scopului pe care şi l-a propus, determinat prin lege actul de înfiinţare sau statut395

.

În legătură cu capacitatea civilă a persoanei juridice se mai pune întrebarea de a şti dacă aceasta se

mărgineşte numai la primul element din structura sa, care este capacitatea de folosinăa, sau trebuie să

alăturăm şi cel de al doilea element de structură, care este capacitatea de exerciţiu?

Considerănd persoana juridică ca subiect de drept distinct, legea presupune o asemenea organizare a

ei, încât şi acest subiect de drept să-şi exprime voinţa juridică proprie, atunci când intră în raporturi

juridice cu alte subiecte de drept, prin încheierea de acte juridice, şi astfel legea conferă şi subiectului

colectiv de drept capacitate de exerciţiu.

Aşa cum persoana fizică, pentru a încheia acte juridice valabile, trebuie să aibă o voinţă conştientă, pentru

a-şi da seama de consecinţele acestor acte, tot astfel şi persoana juridică, pentru a participa la circuitul

civil, trebuie să manifeste o voinţă conştientă care se realizează prin intermediul organelor de conducere.

Între-adevăr, legiuitorul s-a oprit la soluţia considerării voinţei organului de conducere a persoanei

juridice, ca fiind voinţa subiectului colectiv de drept.

Recunoaşterea capacităţii de exerciţiu a persoanei juridice este (ca şi în cazul persoanei fizice) opera

legiuitorului şi se pune în valoare prin participarea la circuitul civil. În acest sens Decretul nr. 31/1954

prin art, 5 alin. 3, defineşte capacitatea de exerciţiu ca fiind ”capacitatea persoanei de a-şi exercita

drepturile şi de a-şi asuma obligaţii, săvârşind acte juridice”.

|inând seama de dispoziţiile art. 5 alin. 3 din Decretul nr. 31/1954 şi prevederile art. 35 alin. 1 şi 2 din

acelaşi act normativ (“persoana juridică îşi exercită drepturile şi obligaţiile prin organele sale.

Actele juridice făcute de organele persoanei juridice, în limitele puterilor ce le-au fost conferite, sunt

actele persoanei juridice însăşi”.), ca

şi de faptul că, după cum am arătat, capacitatea de exerciţiu este un element din strucrura capacităţii

civile, putem defini capacitatea de exerciţiu a persoanei juridice ca fiind acea parte a capacităţii sale

civile care constă în aptitudinea de a dobândi şi exercita drepturile civile şi de a-şi asuna şi îndeplini

obligaţiile civile, în limitele puterilor ce i-au fost conferite, prin încheierea de acte juridice, de către

organele sale de conducere.

ÎNCEPUTUL, CONŢINUTUL ŞI ÎNCETAREA CAPACITĂŢII DE

EXERCIŢIU A PERSOANEI JURIDICE

Începutul capacităţii de excrciţiu a persoanei juridice.Dacă începutul capacităţii de folosinţă a

persoanei juridice este reglementat expres, pentru începutul capacităţii de exerciţiu nu există dispoziţii

legale care să rezolve problema momentului iniţial al acesteia.

Titulara capacităţii de exerciţiu este însăşi persoana juridică, ca subiect de drept civil distinct;numai

punerea în valoare a acestei capacităţi se face prin organele de conducere ale persoanei juridice; prin

urmare, capacitatea de exerciţiu a persoanei juridice-care înseamnă aptitudinea sa de a dobândi şi exercita

drepturile sale civile şi de a-şi asuma şi exercita obligaţiile civile, prin încheierea de acte juridice civile-nu

trebuie confundată cu organele de conducere ale persoanei juridice, care constau într-un colectiv de

persoane fizice ori o singură persoană fizică, investit(ă) cu atribuţii de organ de conducere; dacă

recunoaşterea capacităţii de exerciţiu a persoanei juridice este opera legii (fiind un aspect al legalităţii

capacităţii sale civile) desemnarea organelor de conducere este efectul unur acte juridice individuale

În concluzie,.capacitatea de exerciţiu, care aparţine persoanei juridice se dobândeşte de la data

înfiinţării ei, iar exerciţiul acestei capacităţi, poate fi marcat de mai multe momente, succesive, care sunt

datele desemnării efective a organelor de conducere.

2. Conţinutul capacităţii de exerciţiu şi limitele sale.

Conţinutul sau întinderea capacităţii de exerciţiu a persoanei juridice se exprimă prin ansamblul de

atribuţii şi competenţa de a încheia acte juridice, ce rezultă din chiar definiţia acestei capacităţi;

aptitudinea de a dobândi şi exercita drepturile şi de-şi asuma şi îndeplini obligaţiile civile, prin încheiera

actelor juridice de către organele de conducere.

Ca şi conţinutul capacităţii sale de folosinţă şi conţinutul capacităţii de exerciţiu a persoanei juridice

este format din latura activă - constând în aptitudinea de a dobândi şi exercita drepturi civile prin

încheierea de acte juridice, -şi latura pasivă, constând în aptitudinea de a-şi asuma şi îndeplini obligaţii

civile prin încheierea de acte juridice civile, de către organele sale de conducere.

Acest conţinut dă contur dimensiunilor posibilităţii pe care o are subiectul colectiv de drept de a

participa la viaţa juridică exercitându-şi drepturile şi asumându-şi obligaţii.

Dimensionarea conţinutului capacităţii de exerciţiu a persoanei juridice presupune cunoaşterea limitelor

acestei capacităţi, care se stabilesc după anumite reguli.

Prima regulă de stabilire a conţinutului acestei capacităţi este următoarea: capacitatea de exerciţiu nu

poate fi mai întinsă decât capacitatea de folosinţă; această limită decurge din faptul că, pe de o parte,

capacitatea de folosinţă este premisa necesară şi obligatorie a capacităţii de exerciţiu şi, pe de altăparte,

limitele capacităţii de folosinţă sunt, în acelaşi timp, şi limite ale capacităţii de exerciţiu a persoanei

juridice; în conseciţă, atât limita naturală, cât şi limita juridică (decurgând din finalitatea recunoaşterii

drepturilor civile, şi implicit, a capacităţii de folosinţă - art. 2 din Decretul nr. 31/1954 -, şi din principiul

specialităţii capacităţii de folosinţă - art. 34 din acelaşi act normativ), vor fi şi limite ale conţinutului

capacităţii de exerciţiu a persoanei juridice425

.

A doua regulă de urmat în înţelegerea corectă a conţinutului capacităţii de exerciţiu a persoanei

juridice este cea impusă de pluralitatea organelor de conducere. După cum s-a putut remarca din

dispoziţiile legale evocate anterior, la majoritatea subiectelor colective de drept, nu există numai organe

de conducere unipersonale, ci colegiale.

Încetarea capacităţii de exerciţiu a persoanei juridice.

Chiar în lipsa unui text legal expres în acest sens, literatura de specialitate admite, constant, că data

încetării capacităţii de exerciţiu a persoanei juridice este chiar data încetării capacităţii sale de folosinţă

care, la rândul ei, încetează o dată cu încetarea fiinţei persoanei juridice.

REORGANIZAREA PERSOANEI JURIDICE

Notiune, forme si efecte. Având în vedere precizările literaturii de specialitate şi pe baza

dispoziţiilor ce formează sediul materiei vom defini reorganizarea ca fiind “operaţiunea juridică ce

cuprinde cel puţin două persoane juridice şi care produce efecte creatoare, modificatoare ori de încetare

a lor”.

Reorganizarea persoanelor juridice, în general, este impusă de nevoile economico-sociale, în

continuă mişcare. Astfel încât, dinamica vieţii, pe plan juridic şi în ceea ce numim reorganizarea

persoanelor juridice a fost un important instrument juridic de implementare a reformei, pe plan

instituţional.

Întrucât în legislaţie lipseşte un text, de principiu, care să reglementeze competenţa care dispune

reorganizarea, în doctrina se admite existenţa unor reguli comune instituţiilor înfiinţării, reorganizării şi

încetării persoanelor juridice.

Regula comună aplicabilă, este în sensul că organul competent a decide înfiinţarea persoanei

juridice este competent să hotărască şi reorganizarea ei. Această regulă comună nu este decât un caz de

aplicaţie a unui principiu în general, întâlnit în domeniul dreptului care este principiul simetriei juridice.

În cadrul teoriei reorganizării persoanelor juridice, formulată pe baza Decretului nr. 31/1994 s-a precizat

că formele reorganizării persoanelor juridice sunt două: comasarea ;

divizarea.

“Comasarea se face prin absorbirea unei persoane juridice de către o altă persoană juridică sau prin

fuziunea mai multor persoane juridice pentru a alcătui o persoană juridică nouă.Divizarea se face prin

împărţirea întregului patrimoniu al unei persoane juridice între mai multe persoane juridice care există

sau care iau, astfel, fiinţă“.

Efectele de drept civil ale reorganizării persoanei juridice implică cercetarea mai multor aspecte precum:

soarta persoanelor juridice prinse în operaţiunea reorganizării (înfiinţare ori încetare); caracterul

transmisiunii patrimoniale în caz de reorganizare; întinderea răspunderii patrimoniale a persoanelor

juridice dobânditoare de activ şi pasiv prin efectul reorganizării.

Pe baza dispoziţiilor legale care le reglementează, efectele de drept civil ale reorganizării persoanei

juridice sunt următoarele: efectul creator şi efectul extinctiv; efectul translativ; întinderea răspunderii

patrimoniale a persoanei juridice dobânditoare; transmiterea contractelor şi data producerii efectelor

reorganizării.

-efectul creator; efectul extinctiv; efectul translativ; Întinderea răspunderii persoanei juridice

dobânditoare. e) transmiterea contractelor în caz de reorganizare; pocedura la data producerii

efectelor reorganizării.

ÎNCETAREA PERSOANEI JURIDICE

Notiune si moduri de incetare. Prin încetarea persoanei juridice se înţelege sfârşitul calităţii de subiect

colectiv de drept civil 474

.

În doctrină se apreciază că încetarea persoanei juridice înseamnă <moartea juridică“ a subiectului

colectiv de drept, întrucât ea indică sfârşitul existenţei acesteia..

Sediul materiei se află în Decretul nr. 31/1954, care constituie dreptul comun în materie. Potrivit art.

40 din Decretul nr. 31/1954 “Persoana juridică încetează de a avea fiinţă prin comasare, divizare sau

dizolvare”.

Din reglementarea evocată mai sus rezultă că persoanele juridice încetează prin:

- comasare (absorbţie şi fuziune);- divizare totală;- dizolvare (urmată de lichidare);- transformare (cu

precizările pe care le vom face în continuare).

Întrucât efectul extinctiv al reorganizării a fost analizat în capitolul anterior, în prezentul capitol este

necesar să ne ocupăm de modurile de încetare care sunt dizolvarea şi transformarea persoanei juridice.

DIZOLVAREA PERSOANEI JURIDICE

Dizolvarea persoanei juridice, deşi este reglementată de lege, nu o defineşte. În lipsa unei definiţii legale.

doctrina a formulat câteva definiţii.

Dacă privim dizolvarea în contextul “modurilor de încetare a persoanei juridice”, şi dacă avem în vedere

întregul său regim juridic, în ce are esenţial, putem spune că dizolvarea este acel mod de încetare a

persoanei juridice care se aplică în cazurile prevăzute de lege, mod de încetare care presupune lichidarea

acesteia.

Cauzele dizolvării persoanelor juridice

Întrucât Decretul nr. 31/1954 enumeră numai cauzele de dizolvare a organizaţiilor cooperatiste şi a

altor organizaţii obşteşti, în cele ce urmează ne vom referi atât la aceste cauze, cât şi la cauze prevăzute de

legi speciale.

Reglementarea generală a cauzelor de dizolvare se găsesc în articolul 45 din Decretul nr. 31/1954,

potrivit căruia: “Organizaţiile cooperatiste şi orice organizaţii obşteşti se dizolvă dacă:

a) termenul pentru care au fost constituite s-a împlinit;

b) scopul a fost realizat ori nu mai poate fi îndeplinit:

c) scopul pe care îl urmăresc sau mijloacele întrebuinţate pentru realizarea acestuia au devenit contrare

legii ori regulilor de convieţuire socială sau urmăresc alt scop decât cel declarat;

d) numărul membrilor a scăzut sub limita stabilită de lege, actul de înfiinţare sau statut”.

- Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, republicată.

1. Cazuri de dizolvare comune tuturor formelor de societate. Potrivit art. 222 din lege, acestea sunt:

a) trecerea timpului stabilit pentru durata societăţii; imposibilitatea realizării obiectului societăţii sau

realizarea acestuia; declararea nulităţii societăţii; hotărârea adunării generale; hotărârea tribunalului, la

cererea oricărui asociat pentru motive temeinice, precum neînţegerile grave dintre asociaţi, care împiedică

funcţionarea societăţii; falimentul societăţii; alte cauze prevăzute de lege sau de actul constitutiv al

societăţii;

- Legea nr. 36/1991 privind societăţile agricole şi alte forme de asociere în agricultură.

Potrivit art. 64: “Societatea agricolă se dizolvă:

a. la împlinirea termenului pentru care a fost constituită;

b. la constatarea imposbilităţii de a realiza obiectul societăţii:

c. la terminarea activităţii;

d. prin retragerea asociaţilor, dacă numărul celor rămaşi este mai mic decât cel prevăzut în statut şi în

prezenta lege;

e. prin hotârârea asociaţilor;

f. dacă societatea face operaţiuni contrare legii sau obiectului stabilit prin statut.

- Legea nr. 109/1996 privind organizarea şi funcţionarea cooperaţiei de consum şi a cooperaţiei de credit.

Potrivit art. 170: “Dizolvarea … organizaţiilor cooperaţiei de consum şi ale cooperaţiei de credit poate

avea loc în următoarele situaţii:

a) imposibilitatea realizării obiectului de activitate;

b) hotărârea adunării generale a organizaţiei cooperatiste, respectiv a Congresului Cooperaţiei de

Consum şi de credit, în cazul CREDITCOOP şi CENTROCOOP.

c) diminuarea capitalului social într-o proporţie care prejudiciază funcţionarea organizaţiei cooperatiste,

dacă membrii cooperatori nu decid completarea lui;

d) reducerea numărului de membrii, astfel încât nu se mai justifică funcţionarea organizaţiei

cooperatiste sau reducerea numărului membrilor cooperatlvelor sub cel prevăzut în prezenta lege, dacă

au trecut mai mult de 6 luni de la aceasta şi nu a fost completat.

e) falimentul “.

Efectele dizolvării

Efectul esenţial al dizolvării - intrarea persoanei juridice în lichidare - este prevăzut de art. 51 din Decretul

nr. 31/1954 astfel: “Prin efectul dizolvurii, persoana juridică intră în lichidare, în vederea realizării

activului şi a plăţii pasivului.

Dispoziţiile legale privind lichidarea persoanei juridice sunt cuprinse în reglementările speciale referitoare

la diferitele categorii de persoane juridică.

Lichidarea - efect esenţial al dizolvării

a) Noţiunea lichidării persoanei juridice. Aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 51 din Decretul nr. 31 /1954,

lichidarea este efectul esenţial al dizolvării, chiar dacă în dispoziţiile art. 40 din acelaşi act normativ se

vorbeşte de aceasta ca mod prin care încetează persoana juridică.

Având la bază dispoziţiile legale, doctrina arată că “lichidarea este efectul direct şi obligatoriu al

dizolvării care constă în operaţiunile juridice de realizare a activului şi plată a pasivului subiectului

colectiv de drept civil”.

Aşadar, se poate afirma că lichidarera este mijlocul juridic de încetare propriu-zisă a persoanei juridice

intrată în dizolvare.

Plecând de la această afirmaţie se poate trage concluzia că dizolvarea nu se înfăţişează ca un mod de

încetare a persoanei juridice care să opereze printr-un singur act (uno ictu), ci unul care implică,

obligatoriu, un şir de operaţiuni juridice, de o anumită durată, în funcţie de fiecare caz concret.

b) Conţinutul lichidării. Aşa cum prevede art. 51 din Decretul nr. 31/1954, prin efectul dizolvării,

persoana juridică intră în lichidare “în vederea realizării activului şi plata pasivului”.

De aici rezultă că acest conţinut are două laturi:

- realizarea activului, adică ansamblul operaţiunilor care au ca efect încasarea tuturor creanţelor ce se

cuvin din raporturile cu alte subiecte de drept civil: realizarea activului are ca principal scop crearea

posibilităţilor patrimoniale pentru plata datoriilor persoanei juridice, şi

-plata pasivului, adică ansamblul operaţiunilor juridice care urmăresc stingerea obligaţiilor pe care

persoana juridică le are faţă de alte subiecte de drept civil: aceasta înseamnă, practic, satisfacerea tuturor

creditorilor persoanei juridice, inclusiv “restituirea părţilor sociale cuvenite membrilor persoanei

juridice”.

Satisfacerea creanţelor pe care le au creditorii persoanei juridice se face din activul său şi, în primul rând,

din mijloacele sale băneşti; numai în măsura în care fondurile băneşti nu sunt suficiente, se va trece la

transformarea restului de activ în bani, procedând mai întâi prin licitaţie publică a averii imobile, pentru

ca, din sumele obţinute, să poată fi plătiţi creditorii488

.

c) Destinţia bunurilor rămase după lichidare. În practică, se poate întâmpla ca, la încheierea operaţiunilor

de lichidare, să nu mai rămână nici un element de activ patrimonial al persoanei juridice dizolvate.

În cazul, în care, după dizolvare şi lichidare, mai rămân elemente de activ ale persoanei juridice,

repartizarea bunurilor rămase are loc cu respectarea următoarelor reguli:

- bunurile rămase după lichidare au situaţia juridică stabilită în actul de înfiinţare ori statut;

- dacă asemenea prevederi lipsesc, situaţia juridică a bunurilor rămase după lichidare este cea hotărâtă de

adunarea generala care a decis dizolvarea;

- dacă nici adunarea ganerală n-a hotărât în aceeastă privinţă, bunurile rămase după lichidare vor fi

atribuite unei alte persoane juridice cu scop asemănător;

- când cauza de dizolvare constă în caracterul ilicit ori imoral al scopului sau mijloacelor de realizare a

scopului persoanei juridice, bunurile trec la stat, cu titlu de sancţiune civilă;

- activul societăţilor comerciale şi societăţilor agricole dizolvate se cuvin asociaţilor, după distincţiile

prevăzute în actele lor constitutive ori in legea aplicabilă lor.

d) Caracterul transmisiunii în caz de dizolvare. Ceea ce mai rămâne, dacă rămâne, după <lichidarea

patrimoniului persoanei juridice” se înfăţişează ca un <activ net”, adică ca valori patrimoniale constând

în drepturi reale ori de creanţă, al căror titular a fost persoana juridică dizolvată.

Întrucât obiectul transmisiunii îl formează elementele de activ concrete, determinate, rămase de pe urma

lichidării, transmisiunea care operează nu poate fi decât cu titlu particular.

e) Capacitatea civilă a persoanei juridice pe durata lichidării. Intrarea persoanei juridice în dizolvare nu

înseamnă încetarea, automată, a capacitaţii sale civile. Dimpotrivă, persoana juridică îşi păstrează

capacitatea civilă, dar va fi diferită de cea anterioară, diferenţa ce se referă la ambele componente ale

capacilăţii civile: capacitatea de folosinţă şi capacitatea de exerciţiu.

TRANSFORMAREA PERSOANEI JURIDICE

După cum se cunoaşte, modurile de încetare a persoanei juridice, prevăzute de lege - comasare,

divizare şi dizolvare -, doctrina şi ulterior legislaţia adaugă un al treilea mod de încetare, numit

transformarea persoanei j uridice.

În doctrină, transformarea persoanei juridice este definită ca fiind <operaţiunea juridică intervenită

în cazurile şi condiţiile special reglementate de lege, prin care o persoană juridică îşi încetează fiinţa

juridică concomitent cu înfiinţarea, în locul ei, a altei persoane juridice

Transformarea persoanelor juridice are loc în următoarele cazuri:

Cazul reglementat de Legea nr. 15/1990. Potrivit art. 1 “Unităţile economice de stat, indiferent de

organul în subordinea căruia îşi desfăşoară activitatea, se organizează şi funcţionează, în conformitate

cu dispoziţiile prezentei legi, sub formă de regii autonome sau societăţi comerciale”.

Cazul reglementat de art. 222 din Legea nr. 31/1990. Art. 222 din Legea nr. 31/1990, dispune că

“Întreprinderile mici şi asociaţiile cu scop lucrativ, persoane juridice, înfiinţate pe baza Decretului-lege

nr. 54/1990 privind organizarea şi desfăşurarea unor activităţi economice pe baza liberei

iniţiative, îşi vor putea continua activitatea dacă, în termen de nouă luni493

de la intrarea în vigoare

a

prezentei legi se vor reorganiza într-una din formele de societate prevăzute de legea de faţă.

Cazurile reglementate de Legea 58/1991. În primul caz, cel prevăzut de art.2 se dispune: “Prevederile

prezentei legi se aplică societăţilor comerciale pe acţiuni sau cu răspundere limitată constituite conform

dispoziţiilor Capitolului III al Legii nr. 15/1990, precum şi societăţilor comerciale cu acţionar unic statul

român, în condiţiile Legii nr.31/1990, denumite în continuare societăţi comerciale, şi unor regii

autonome ce se vor transforma, prin hotărâri ale Guvernului, în societăţi comerciale”.

Pentru prima dată, se poate observa, legiuitorul foloseşte expres, termenul de transfbrmare.

Transformarea produce două efecte juridice consecutive, şi anume:

a) Încetarea unei persoane juridice, cu un anumit statut juridic, şi

b) înfiinţarea, în locul ei, a altei persoane juridice, cu statut juridic diferit faţă de acela al persoanei

juridice încetate.

În cadrul transformării, noua persoană juridică este succesoarea universală a fostei persoane juridice, iar

drepturile şi obligaţiile civile preluate au, în multe privinţe, regim juridic diferit.

IDENTIFICAREA PERSOANEI JURIDICE

Din punctul de vedere al dreptului civil, prin “identificarea persoanei juridice” înţelegem

individualizarea subiectului colectiv de drept civil în raporturile civile la care participă ca subiect

distinct495

.

Persoana juridică este un subiect colectiv de drept, cu capacitate juridică, exercitându-şi prerogativele ca

subiect distinct. Pentru a exista persoana juridică, trebuie să se identifice prin anumite elemente (atribute)

individuale cerute de lege. Unele din aceste elemente de identificare sunt cerute expres de lege, chiar de la

înfiinţarea persoanei juridice, iar altele, deşi, nu sunt prevăzute de lege au un rol important în

individualizarea persoanei juridice.

Expresia “identificarea persoanei juridice”, este pentru persoana juridică, ceea ce este “identificarea

persoanei fizice” pentru persoana fizică.

Realizarea scopului (obiectului de activitate) pentru care a fost înfiinţată persoana juridica implică cu

necesitate, participarea sa la raporturile juridice - ca subiect de drept distinct, atât faţa de subiectele

individuale de drept civil - persoane fizice, cât şi faţa de alte subiecte colective de drept civil - persoane

juridice, şi mai ales faţa de cele din aceeaşi categorie ori subcategorie.

Ca participante la circuitul juridic civil general, subiectele de drept trebuie sa fie individualizate ca atare.

Fără o asemenea individualizare, părţile raporturilor juridice n-ar putea fi determinate şi drept urmare. nu

s-ar putea concepe însuşi naşterea de raporturi juridice.

Ca instituţie juridică , identificarea persoanei juridice, trebuie calificată ca o instituţie complexă, întrucât

normele care o alcătuiesc nu aparţin unei singure ramuri de drept, ci mai multor asemenea ramuri

(constituţional , administrativ, civil, comercial).

Din punctul de vedere al dreptului civil, atributele de identificare a persoanei juridice sunt drepturi

subiective, personal nepatrimoniale.

Datorită importanţei, atât teoretice, dar mai ales practice, pe care o au atributele de identificare pentru

persoana juridică, legiuitorul a considerat că trebuie să se acorde o atenţie deosebită protecţiei atributelor

de identificare a persoanei juridice.

Atributele de identificare a persoanei juridice, ca drepturi subiective, se bucură de protecţia nu numai a

dreptului civil, ci şi a altor ramuri, precum administrativ, penal, comercial, etc.

Protecţia atributelor de identificare a persoanci juridice se realizează pe mai multe căi:

a) Pe cale civilă.

b) Protecţia penală şi administrativă.

Din analiza efectuată rezultă că pot fi cunoscute, ca atribute de identificare a

persoanei juridice, următoarele: 1) denumirea; 2) sediul; 3) naţionalitatea; 4) firma; 5) marca; 6) contul

bancar; 7) capitalul social; 8) codul fiscal; 9) telefon,fax,telex. Clasificare. Se pot face mai multe

clasificări ale atributelor de identificare a persoanei juridice. Astfel, în lileratura de specialitate, atributele

de identificare sunt clasificate, în funcţie de domeniul de aplicare, în:

a) atributele de identificare generale, din care fac parte: denumirea, sediul, naţionalitatea, contul bancar,

atribute întâlnite la toate persoanele juridice;

b) atribute de identificare specifice, din care fac parte celelalte atribute de identificare cum sunt: marca;

emblema; etc., atribute ce privesc numai anumite persoane juridice.

O altă clasificare a atributelor de identificare, s-ar putea face după criteriul obligativităţii în sensul că,

unele atribute sunt prevăzute ca obligatorii, iar altele nu.

În acest sens am putea clasifica atributele de identificare a persoanei juridice, în:

a) atribute obligatorii, cum sunt: denumirea, sediul, naţionalitatea;

b) facultative, emblema, telex, fax etc.

ÎNTREBĂRI

1. Noţiunea (definiţia) dreptului civil

2. Explicaţia sintagma „dreptul civil este drept comun în materia dreptului privat”

3. Principiile dreptului civil român

4. Sensul „poziţiei de egalitate juridică” în dreptul civil

5. Aplicarea legii civile în timp

6. Aplicarea legii civile în spaţiu

7. Aplicarea legii civile asupra persoanelor

8. Raportul juridic civil-definiţie, structură

9. Clasificarea raporturilor de drept civil

10. Subiectele raportului juridic civil

11. Schimbarea subiectelor raportului juridic civil

12. Schimbarea subiectelor raportului juridic civil-în cazul raporurilor care au în conţinut drepturi

reale

13. Schimbarea subiectelor raportului juridic civil în cazul raporurilor juridice obligaţionale

14. Capacitatea subiectelor raportului juridic civil

15. Conţinutul raportului juridic civil

16. Noţiunea de drept civil subiectiv

17. Clasificarea drepturilor subiective civile

18. Dreptul civil subiectiv absolut

19. Drepturile patrimoniale

20. Drepturile nepatrimoniale

21. Obligaţiile civile

22. Obiectul raportului juridic civil

23. Noţiunea de bun în dreptul civil

24. Clasificarea bunurilor

25. Diviziunea bunurilor în mobile şi imobile

26. Diviziunea bunurilor în principale şi accesorii

27. Diviziunea bunurilor în corporale şi incorporale

28. Diviziunea bunurilor în fungibile şi nefungibile

29. Diviziunea bunurilor în consumptibile şi neconsumptibile

30. Noţiunea actului juridic civil

31. Clasificarea actului juridic civil

32. Acte juridice patrimoniale şi acte juridice nepatrimoniale

33. Acte juridice reale, solemne şi consensuale

34. Acte juridice cu titlu oneros şi cu titlu gratuit

35. Acte juridice constitutive, translative şi declarative

36. Acte juridice de conservare, de administrare şi de dispoziţie

37. Condiţiile de valabilitate ale actului juridi civil- definiţie şi clasificare

38. Conditiile de formă ale actului juridic civil -definiţie şi enumerare

39. Conditiile de fond ale actului juridic civil -definiţie şi enumerare

40. Capacitatea-condiţie de fond a actului juridic

41. Incapacitatea de a încheia acte juridice civile

42. Consimţământul-condiţie de fond a actului juridic

43. Condiţiile consimţământului

44. Eroarea viciu de consimţământ

45. Violenţa viciu de consimţământ

46. Leziunea viciu de consimţământ

47. Dolul viciu de consimţământ

48. Obiectul actului juridic civil

49. Condiţiile de valabilitate ale obiectului actului juridic

50. Cauza actului juridic civil-noţiune

51. Elementele cauzei actului juridic civil

52. Condiţiile cauzei actului juridic civil

53. Forma actului juridic civil

54. Principiul consensualismului

55. Forma cerută pentru valabilitatea actului juridic

56. Forma cerută pentru probarea actului

57. Forma cerută pentru opozabilitatea faţă de terţi

58. Modalităţile actului juridic civil- definiţie şi clasificare

59. Termenul –modalitate a actului juridic civil

60. Clasificarea termenului ca modalitate a actului juridic civil

61. Condiţia–modalitate a actului juridic civil

62. Clasificarea condiţiei ca modalitate a actului juridic civil

63. Sarcina–modalitate a actului juridic civil

64. Efectele actului juridic civil

65. Principiul forţei obligatorii

66. Principiul irevocabilităţii actului juridic

67. Ineficacitatea actului juridic civil

68. Nulitatea actului juridic

69. Nulitatea absolută a actului juridic

70. Nulitatea relativă a actului juridic

71. Nulitatea totală şi nulitatea parţială

72. Nulitatea de fond şi nulitatea de formă

73. Efectele nulităţii actului juridic civil

74. Efectele nulităţii actului juridic civil între părţi

75. Efectele nulităţii actului juridic civil faţă de terţi

BIBLIOGRAFIE:

1. Drept civil. Partea generală, Cornoiu Dănuţ, 2006, Editura Fundaţiei Romania de Maine,

Bucureşti

2. Drept civil. Partea generală.Persoanele, în 53 de schiţe, Drumea Roxana, 2006, Editura

Europolis, Constanţa

3. Manual de drept civil. Partea generală, Drumea Roxana, Petrică Truşcă, Andrada Truşcă

Trandafir, 2007, Editura Europolis, Constanţa

4. Tratat de drept civil, Lupan Ernest, 2007, Editura Ch Beck, Bucureşti