DINAMICA DE GRUP

Titular curs: Asist. drd. Oana Jitaru

Grupurile sociale. Noi perspective în definirea şi caracterizarea grupurilor mici

Psihologii sociali sunt interesaţi de aşa-numitele grupuri mici spre deosebire de sociologi, care analizează dinamica grupurilor mari, cum ar fi grupurile entice, religioase, partidele politice sau naţiunile. Aşa cum precizează autori contemporani – Neculau A., 2003, 200, Golu P., 2004, 11 – termenul de “grup” a fost folosit pentru prima dată în a doua jumătate a secolului al XVII lea, când pictorii francezi aduc din Italia termenul tehnic din sfera artelor frumoase. Italienescul “groppo” sau “gruppo” desemna mai multe figuri, aranjate simetric, alcătuind subiectul picturii, al artei sculpturale sau grafice. Condiţia pentru a se numi grup era aceea ca totalitatea figurii să producă o impresie artistică integrală.

În franceză, termenul “groupe” a pătruns mai târziu, adus de artiştii care au studiat în Italia. Se pare că (Neculau A., 2003, 200) prima apariţie scrisă a termenului în limba franceză este conţinută în traducerea din 1668 a lucrării De arta graphica a lui Du Frasnay, de către R. de Piles. El era utilizat aici ca termen de atelier. În literatură, cuvântul a fost folosit pentru prima dată de Moliere, într-un text puţi cunoscut, Poeme du Val-de-Grace (1669).

În secolul al XVIII lea, termenul desemna deja o reuniune de personae. În aceeaşi perioadă se impune şi în limba germană şi în engleză. În limba română termenul a pătruns relativ târziu, din franceză. Au circulat însă, alţi termeni, desemnând aproximativ aceeaşi realitate: ceată trupă, ortăcie, echipă.

Grupul are unele caracteristici sociale şi psihologice care îl diferenţiază de colecţia sau agregatul de indivizi.Două sau mai multe personae aflate laolaltă nu formează un grup. În metrou, sau în autobuz, de exemplu, chiar dacă suntem alături de alte persoane, nu constituim un grup. Putem vorbi de existenţa unui grup doar în cazul în care persoanele interacţionează şi au în acelaşi timp sentimental de apartenenţă la grup, aşa-numitul “sentiment de noi” (Chelcea, S., 2006, 107). Mulţimea respectivă de oameni poate deveni un grup dacă apare un scop comun care le-ar declanşa interacţiunea (de exemplu, acordarea primului ajutor unor persoane rănite de maşina care a produs un accident.

Aşadar, preluând definiţia Wilhelminei Wosinska (2005, 176), “grupul mic este o comunitate de două sau mai multe personae ale căror acţiuni se întrepătrund pentru a servi atingerii unui scop comun şi pe care le uneşte sentimental legăturii (“noi”).

Termenul de “grup” semnifică un număr de personae interdependente care au legături affective şi care interacţionează pe baza unor reguli (Chelcea S., 2006, 107). Psihosociologul britanic Rupert Brown (1988, 2 apud Chelcea S., op. cit) consideră că “Un grup există când doi sau mai mulţi oameni se autodefinesc dprept membri ai grupului şi când existenţa grupului este recunoscută de cel puţin o opersoană. Această abordare teoretică are meritul de a combina criteriul subiectiv (sentimental de apartenenţă) cu cel obiectiv (recunoaşterea din exterior), dar nu acoperă întreaga tipologie a grupurilor sociale (de exemplu, grupurile secrete).

Grupurile sociale sunt ansambluri de personae, diferite ca mărime, care au un grad mai înalt sau mai redus de structurare şi o durată mai mare sau mai mică a interacţiunii şi influenţei interpersonale (Chelcea S., 2006, 107). Termenul de “grup social” se referă la o gamă extinsă de fenomene sociale , precum cuplurile maritale (soţ-soţie), diadele formate din două personae între care s-au stability

relaţii de prietenie sau iubire, dar şi comunităţăile urbane sau rurale, confesiunile religioase, clasele sociale sau naţiunile în întregul lor.Pentru a otera cu termenul de grup va trebui să-I asociem o determinare, ştiind că întotdeauna avem în vedere un grup social. Când auzim vorbindu-se despre “grupurile de presiune”, despre “grupurile secundare”, sau “grupurile de referinţă”, înţelegem că toate sunt grupuri sociale.

Trăsăturile caracteristice ale grupului

D.R. Forsyth (1990, Group dynamics, Pacific Grove, C.A.: Brooks/Cole) evidenţiază 5 trăsături caracteristice ale grupului (W. Wosinska, 2005, 176-177):1. Fiecare grup are un scop propriu; pt. a-l atinge, membrii grupului interacţionează între ei (schimbul de informaţii, colaborarea).2. Asigurarea interacţiunilor eficiente necesită stabilirea structurii de grup, a ierarhiei dependenţelor, caracterizată printr-un grad variat de coeziune (profunzimea relaţiilor dintre membri).3. A cincea trăsătură caracteristică grupului o reprezintă dezvoltarea acestuia; fiecare grup trece printr-un şir de stadii în procesul de formare, şi eventuală destrămare. * P. Golu (2004, 14) face distincţia între grupurile instrumentale şi grupurile afiliative (Horowitz, 1995). Cele instrumentale există pentru a performa o anumită sarcină sau pt. a atinge un anumit scop. De exemplu, un juriu este un grup instrumental, al cărui scop este acela de a constata adevărul plângerii prezentate la tribunal şi de a ajunge la un verdict. Odataă scopul atins, grupul se dispersează. Grupul afiliativ există din raţiuni mai generale şi mai sociale. De exemplu, ne unim într-o formaţiune pt. că dorim să fim parte a acelui grup, dorim să ne asociem cu persoane cu care ne place să fim împreună. Ne însuşim valorile şi idealurile grupului, putem chiar autoaprecierea şi prestigiul din afilierea la grupul respectiv.

În concluzie, fiecare grup este caracterizat de următoarele trăsături: scopul, interacţiunile care urmăresc atingerea scopului, structura, coeziunea şi dinamica dezvoltării grupului.

O perspectivă ecologică asupra problematicii grupuluiStudiul psihologiei ecologice, al cărei fondator este Kurt Lewin, ne ajută

să înţelegem influenţele şi interdependenţele dintre fiinţa umană şi viaţa socială. Această perspectivă presupune investigarea sistematică a dinamicii grupurilor, a societăţii şi a proceselor de influenţă socială dintre sistemul social şi membrii individuali. Grupul şi individul sunt entităţi complementare (Golu, op. cit, p. 12-13).

Etapele dezvoltării grupului (W. Wosinska, 177)

1. Etapa de orientare. Potenţialii membri obţin informaţii despre scopul grupului, despre rolul pe care îl vor avea în cadrul grupului sa. Deoarece indivizii se pot deosebi în privinţa formulării scopului, a distribuirii sarcinilor sau a modului în care se aşteaptă să îndeplinească această sarcină – intervine în acest moment cea de-a doua etapă cunoscută sub numele de stadiul conflictului (2). Dacă argumentele care rezultă din perceperea contrară a diverselor opţiuni de acţiune, nu duc la o înţelegere – grupul poate să se destrame chiar în această etapă. Dacă totuşi membrii, care la început s-au înfruntat, ajung la o înţelegere, grupul trece la etapa normativă (3), adică la etapa stabilirii principiilor grupului. Cei care nu sunt de acord cu regulile stabilite fie părăsesc grupul, fie devin în scurtă vreme membrii „ostili”. Având „regulile jocului” deja fixate, grupul trece

la etapa de îndeplinire a sarcinilor (4), care urmăresc atingerea scopului, pt. ca odată realizate, grupul să se destrame (sau să decadă).

Dezvoltarea grupului cuprinde 5 etape: etapa de orientare, de conflict, normativă, de îndeplinire a sarcinilor, şi etapa destrămării grupului, adică a lichidării acestuia.

*Unele grupuri nu ajung la această etapă vreme de câţiva ani sau chiar de câteva generaţii. Unele grupuri sunt mai rigide (Ku-Klux-Klan), altele îşi schimbă în mod dinamic scopurile şi modurile de atingere a acestora (companiile de automobile).

Gary Johns (1996, 224-225) identifică aceleaşi stadii tipice ale dezvoltării grupului: formarea, răbufnirea, normarea, funcţionarea, destrămarea.

De ce se formează grupurile?

Există trei cauze principale de aderare la grupuri deja existente şi de coparticipare la alcătuirea unor grupuri noi W. Wosinska, 2005, 177):

1. Individul nu-şi este pe deplin autosuficient, fiindu-i mai uşor să dăinuiască şi să reziste în cadrul unui grup. Această abordare poartă numele de evoluţie (D.M. Buss, 1995, Evolutionary Psychology. A new paradigm for psychological science. Psychological Inquiry, 6, 1-30.).

P. Golu (2004, 17) subliniază rolul grupului în influenţarea autoaprecierii individuale. Marilyn Brewer (1993, The social selfinclusion and distinctiveness, Address to American Psychological Convention. Toronto) sugerează că indivizii se asociză în grupuri mici cum ar fi echipele, pt. a rezolva două nevoi conflictuale: nevoia de a se diferenţia de alţii şi nevoia de a se identifica cu grupul. Teoria distinctivităţii optime a lui Brewer sugerează că individul încearcă să echilibreze aceste două trebuinţe competitive. Când o trebuinţă (fuziunea cu grupul) este satisfăcută, atunci cealaltă (distinctivitatea individuală) este activată.

2. A doua cauză are un caracter psihologico-economic: aderăm la acele grupuri în care statutul de membru garantează o recompensă şi nu ne costă mare lucru. Pe măsură ce costurile aderării încep să crească, iar recompensele rămân aceleaşi, iar alte grupuri nu oferă o alternativă mai atrăgătoare , de obicei individul rămâne în cadrul vechiului grup. Această abordare a fost definită de către J.W. Thibaut şi H.H. Kelley (1959, The social psychology of groups. New York: Wiley) teoria schimbului social.

3. A treia cauză de aderare la un grup poate fi explicată cu ajutorul concepţiei şanselor (R-M. Baron şi S.J. Misovich, 1993, Dispositional knowing from an ecological perspective. Personality and Social Psychology Bulletin, 19, 541-552), conf. căreia alegerea grupului este determinată de către receptarea de către individ a şanselor pe care le are de a-şi îndeplini scopurile şi nevoile esenţiale: de a câştiga bani, de a dobândi recunoaştere, de a primi sprijin moral etc. * Interesant este că aceeaşi şansă de dobândire a recunoaşterii este descoperită de unii indivizi în grupul credincioşilor angajaţi în activităţi caritabile, iar de alţii în apartenenţa la o bandă.*Teoria comparării social a lui L. Festinger , 1954.

Funcţii ale grupurilor. S. Chelcea citează diferite clasificări ale funcţiilor grupului. După D. Krech şi R.S. Crutchfield (1952), funcţiile grupului ar fi:

a) satisfacerea diferenţiată a nevoilor membrilor grupului;

b) satisfacerea nevoii de încorporare socială şi de dominare (participare socială şi respectarea tradiţiilor)

c) îndeplinirea unor sarcini specifice şi auxiliared) crearea altor nevoi, odată cu atingerea scopurilor iniţiale.

Anne A. Schutzenberg (1971) a identificat următoarele funcţii:a) de integrareb) de reglementare a relaţiilor intra- şi interindividualec) de securitate.

Adrian Neculau (1977) apreciază că grupurile îndeplinesc funcţile:a) de realizare a sarciniib) de comunicarec) de apreciere şi evaluared) de influenţare.

Dinamica grupului

Termenul „dinamica” desemnează în limba greacă ideea de „forţă”. „Dinamica grupului” ar însemna într-o transpunere exactă, forţele care acţionează în interiorul unui grup. Cercetarea dinamicii grupului s-ar orienta asupra acestor forţe. (Cartwright, Darwin, apud Neculau, A., 1977).

Deşi inventarea expresiei se datorează lui K. Lewin, sensul acesteia poate fi găsit în concepţia unor înaintaşi cum ar fi Comte, Simmel, Freud. Şcoala lui Lewin, însă, face din dinamica grupului studiul sistematic şi experimental al structurii şi proceselor ce se petrec în grup.

Într-o primă etapă, termenul desemna o ştiinţă experimentală, practicată în laborator, asupra unor grupuri reunite artificial. Utilizând ca metodologie, instrumente experimentale de cuantificare a observaţiilor, cercetările asupra dinamicii grupurilor urmăreau: funcţionarea grupului, coeziunea şi comunicarea, creativitatea, conducerea. Pe măsură ce se au în vedere eforturile de schimbare a indivizilor în cadrul grupului studiul se orientează mai puţin pe laborator şi mai mult pe grupurile reale.

Astfel, dinamica grupurilor se constituie din două mari părţi: a) ansamblul fenomenelor psihosociale ce se produc în grupurile micib) ansamblul metodelor ce permit acţionarea asupra personalităţii indivizilor

de către grupuri şi a celor ce permit grupurilor mici să acţioneze asupra organizaţiilor sociale (R. Muccielli, 1971, 6 apud A. Neculau, 1977).

Dinamica grupurilor este, în primul rând, ansamblul fenomenelor psihosociale ce se produc în grupurile primare şi legile ce le reglementează. Aceste fenomene sunt:

a) relaţiile ce se stabilesc între grupul primar şi mediul săub) influenţa exercitată de un grup primar asupra membrilor săi, influenţă

generatoare a unui anumit climat psihologicc) viaţa afectivă a grupului şi evoluţia sa în diverse circumstanţed) factorii coeziunii şi disociaţiei.

În al doilea rând, dinamica grupului este ansamblul metodelor de acţiune asupra personalităţii prin grup şi metodelor de acţiune a acestor grupuri asupra grupurilor mai largi. Sunt incluse:

a) studiul proceselor de schimbare( atitudini, sentimente, tehnici de manipulare a grupurilor)

b) utilizarea metodelor de grup pentru tratarea tulburărilor de personalitate (metodele de psihoterapie prin grup)

c) studiul schimbărilor sociale prin grupurile mici.

Tipuri de grupuri sociale

Grupuri primare şi grupuri secundarePrototipul grupului primar este familia. În familie, relaţiile între soţi, copii

şi bunici sunt nu numai directe (face+to+face), dar şi relativ stabile, de lungă durată şi pline de afectivitate. Din categoria grupurilor primare fac parte şi grupurile de prieteni, de colegi, de clasă şcolară, precum şi echipele formate la locul de muncă. Astfel de grupuri au o influenţă puternică asupra individului. Membrii grupului primar trăiesc intens „sentimentul de noi”, se sprijină reciproc în acţiunile lor, grupul oferind fiecăruia securitate emoţională.

Termenul de grup primar a fost utilizat pentru prima dată de psihosociologul american Charles H. Cooley (1864-1929) în lucrarea Organizarea socială, New York, 1909 apud Chelcea, S, 2006). În concepţia acestuia grupurile primare constituie „solul fertil al formării naturii umane” şi acţionează fundamental asupra individului, identificându-l cu grupul.

După Fathali M. Moghaddam, 1998, 448, grupurile primare au următoarele caracteristicvi:

1. frecvenţa interacţiunilor face-to-face2. identificarea puternică a membrilor cu grupul3. relaţii afective puternice între membrii grupului4. relaţii multifaţetate5. existenţă îndelungată agrupului

Grupul secundar este caracterizat prin contrast cu grupul primar: este alcătuit dintr-un număr mare de persoane, relaţiile între membrii grupului sunt indirecte şi sentimentul apartenenţei la grup este mai slab. Acelaşi Fathali M. Moghaddam (1998, 448) enunţă caracteristicile grupurilor secundare:

1. interacţiuni face-to-face reduse ca frecvenţă2. slabă identificare cu grupul3. relaţii afective diluate4. relaţii de funcţionare limitate5. durată de existenţă scurtă(Spre exemplu, elevii care urmează acelaşi colegiu sau liceu formează un grup secundar, dar colegii de clasă reprezintă un grup primar. Există şi situaţia în care un grup secundar se poate transforma în unul primar: câteva mii de muncitori într-o fabrică, într-o acţiune agresivă).

Grupurile de apartenenţă şi grupurile de referinţă

Grupurile de apartenenţă sunt grupuri primare sau secundare cu care noi ne identificăm şi care de multe ori ne influenţează modul de a gândi, simţi şi acţiona. Dar nu numai grupurile de apartenenţă exercită o acţiune asupra noastră. Este posibil ca alte grupuri din care nu facem parte, să joace un rol „comparativ” sau „normativ”. Ne compară, de exemplu, cu alte grupuri de studenţi mai mari şi începem ă ne comportăm ca ei. Adoptăm normele de comportament şi valorile la care aderă ei. Acestea sunt grupuri de referinţă. Unele grupuri de apartenenţă pot fi , în acelaşi timp şi grupuri de referinţă: ne comparăm cu colegii şi ne comportăm asemenea lor. Grupul de referinţă poate fi grupul din care aspirăm să facem parte: suntem studenţi şi dorim să devenim psihologi.

Sociologul american Robert K. Merton (1910-2003) este fondatorul teoriei despre grupurile de referinţă şi despre rolul lor în societate (Social theory and Social Structure, 1949). Autorul face distincţie între grupurile de referinţă

pozitive- ale căror norme şi valori sunt preluate de către alte grupuri şi persoane şi grupurile de referinţă negative, ale căror norme şi valori sunt respinse. Distincţia aste importantă în analiza devianţei şi a subculturilor delincvente.

Discuţie: teoria grupurilor de referinţă ne ajută să înţelegem cum ne fixăm nivelul de aspiraţii.(vedete TV, sportivi) – se recomandă luarea ca referinţă a unui grup din zona proximei noastre dezvoltări.

Noţiunea, tipurile şi caracteristicile normelor de grup

În mod curent, reprezintă un set de reguli de comportament în cadrul unui anumit grup. Se disting două tipuri de norme: norme descriptive şi norme obligatorii. Normele descriptive indică felul în care se comportă de cele mai multe ori membrii grupului într-o anumită situaţie. Pe de altă parte, normele obligatorii sunt reguli ce determină care comportamente sunt adecvate în situaţia dată. Norme descriptive, adică standardele de comportament tipic (cele mai frecvente) pentru membrii unui anumit grup sunt reflectate de comportamente precum rivalitatea (neîmpărtăşirea ideilor inovatoare) versus sinceritatea, colaborarea şi întrajutorarea; discutarea la şcoală /serviciu despre problemele personale sau abţinerea deplină de la astfel de discuţii. (Un exemplu, la petreceri consumarea băuturilor alcoolice, fumatul în spaţii închise, reguli în grupurile de prieteni).

Norma obligatorie este formată de anumite principii referitoare la comportamente, gândire sau simţire impuse membrilor grupului (Cialdini, 1991). Caracteristici ale normelor obligatorii:

1. Normele sub formă de literă de lege. Cerinţele strict formulate şi scrise sub forma unui document alcătuiesc norme juridice. Ele specifică limpede care sunt pedepsele aplicate individului pt. nerespectarea prevederilor impuse. (ex., contractul de muncă).

Daţi exemple de situaţii în care normele obligatorii pot veni în contradicţie cu cele descriptive (o întreprindere mai mare preia o întreprindere din lumea a treia – fumat în timpul serviciului; un grup de indivizi preluat de o altă firmă, practica avansării preferenţiale a bărbaţilor versus discriminarea femeii).

2. Caracterul general şi particular al normelor. Unele norme sunt specifice, cum ar fi de exemplu, interdicţiile clare: „Nu folosi cuvinte licenţioase în public!”. Ele precizează atât comportamentul cât şi contextul său. Alte norme obligatorii sunt formulate general: „Studiaţi susţinut!”. , dar nu se precizează câte ore pe zi sau pe săptămână, Astfel de formulări generice conduc la aprecierea subiectivă a propriilor comportamente ca fiind conforme cu norma. Studenţii spun: „Am învăţat atât de mult pt. examenul acesta, chiar 10 ore!, când pt. materie erau prevăzute 25 de ore de studiu.

Conflict: profesorul consideră că norma nu este respectată, în timp ce studentul consideră că a respectat-o.

Esenţa rolurilor sociale în cadrul unui grup

Ce este rolul social?Aşteptările grupului care depind de poziţia ocupată de acesta în cadrul grupului poartă numele de „prevederile rolurilor”, iar ansamblul lor formează esenţa rolului social. Poziţia semnifică – în acest context – atitudinea oficială adoptată de un individ în cadrul grupului şi indică locul pe care îl ocupă individul în grup prin prisma trăsăturilor sale caracteristice.

Aşteptările puse pe seama individului în funcţie de poziţia pe care o ocupă în cadrul grupului poartă numele de roluri. Ansamblul lor formează conţinutul rolului social.

Conflictul de roluri presupune divergenţa exigenţelor impuse individului în cazul îndeplinirii a două sau mai multe activităţi cu aşteptări ce nu pot fi armonios îmbinate; acest conflict vizează şi divergenţa la nivelul aşteptărilor diverselor persoane/grupuri care au legătură cu rolul respectiv. Conflictul poate viza şi divergenţa dintre aşteptările persoanei care îndeplineşte rolul şi aşteptările altor persoane care au legătură cu rolul în cauză.

Golu, Pantelimon. (2004). Psihologia grupurilor sociale şi a fenomenelor

colective. Bucureşti: Editura Miron.

Variabile definitorii pentru dinamica de grup în genere (cercetări clasice şi mai noi)

în cadrul acestui capitol vor fi trecute în revistă câteva din cele mai reprezentative concepţii, puncte de vedere şi investigaţii concrete, clasice sau mai noi, din psihologia socială, relevând unele din particularităţile şi variabilele fundamentale ale psihologiei de grup,

1. Cercetările lui F.H. Allport şi J. Dashiell

Primele cercetări concrete (experimentale) de psihologie a grupurilor mici debutează la sfârşitul secolului al XlX-lea (N. Triplett 1897). Autorul compara subiecţii care lucrează singuri cu subiecţi care lucrează alături unii de alţii asupra unei sarcini, în scopuri individuale.

Cercetări le continuă până în jurul anilor 1930 şi reprezintă, într-un fel, o prelungire a psihologiei clasice; grupul mic e tratat ca o variabilă independentă, urmărindu-se influenţa acesteia asupra comportamentului unui individ. Ele marchează însă un important pas înainte, deoarece, la variabilele privind stimulii, sarcina şi subiectul, vin să se adauge variabilele privind situaţia în care lucrează subiectul.

începând cu anul 1920. F.H. Allport (1920), întreprinde o serie de experimente, în cadrul cărora subiecţii erau puşi să lucreze în următoarele două situaţii: a) situaţia solitară: fiecare subiect era izolat într-o cameră, iar semnalul începerii activităţii li se dădea simultan printr-un vibrator; b) situaţia colectivă: subiectul lucrează în prezenţa a 3-4 alţi subiecţi, asupra uneia şi aceleiaşi probleme, fiind cu toţii aşezaţi la aceiaşi masă. Subiecţilor îi se precizează că munca nu-i competitivă, că rezultatele nu vor fi comparate. Cu toate acestea, se constată că, în situaţia colectivă, majoritatea subiecţilor lucrează mai repede, depunând un efort mai mare decât în situaţia solitară. De asemenea, în situaţia colectivă, performanţele tind să se niveleze: indivizii lenţi se ameliorează mai repede decât cei rapizi (aceasta, deoarece performanţele celor rapizi ating aproape maximul în cursul probei singulare, ceea ce face ca zona lor de ameliorare să fie mai restrânsă). Situaţia socială, în ciuda anumitor aspecte negative (distragere, anxietate), are un efect de facilitare: subiecţii percep mişcările pe care le fac alţii, pot să aibă o reprezentare a performanţei camarazilor lor, fapt care le serveşte ca punct de referinţă în procesul realizării propriei performanţe. Faptul de a lucra unul în faţa altuia naşte o atitudine competitivă.

Câţiva ani mai târziu (1926), constatările lui Allport sunt confirmate de datele lui S. Sinha, care ajunge la concluzia că în situaţiile experimentale

107

colective, când subiecţii lucrează cot la cot, aceştia sfârşesc prin a se asemăna: rezultatele unuia bun, situat între doi subiecţi slabi, se diminuează, şi invers, randamentul unuia slab, situat între doi subiecţi buni, creşte. Se stabileşte un fel de nivel mediu, pe baza diminuării diferenţelor interindividuale şi a apropierii extremelor.

în sarcinile de asociaţie şi raţionament se constată diferenţe calitative: în condiţii de izolare, asociaţiile sunt mai personale, în vreme ce în condiţii colective, ele sunt mai exterioare. De asemenea, exactitatea şi calitatea argumentelor sunt superioare în condiţii singulare. Faptul de a lucra în colectiv, conchide Allport, face gândirea mai obiectivă, ideile mai numeroase, dar mai mediocre. Grupul atenuează extremele indicatorilor, acţionând într-un sens modelator.

în legătură cu această a doua categorie de concluzii ale lui Allport (privind sarcinile de asociaţie şi raţionament), trebuie spus că ele pot sa suscite încă discuţii. Aceasta, în primul rând, deoarece, deşi lucrează în situaţie colectivă, subiecţii lui nu formează, totuşi, un grup propriu-zis, cu o organizare internă proprie. în al doilea rând, trebuie precizat că deşi unul din efectele principale ale situaţiei colective rezidă în tendinţa de omogenizare şi uniformizare a conduitelor şi performanţelor individuale - fenomen surprins foarte bine de Allport -intensitatea şi amploarea acestor efecte depinde de nivelul de conformism care s-a Instaurat în grup. In sfârşit, în al treilea rând, în ciuda instructajului dat subiecţilor, situaţia experimentală creată de Allport evoluează, totuşi, ca o situaţie de esenţă competitivă, fapt care, datorită tensiunii care se naşte, are nu numai efecte stimulative, dar şi efecte inhibitorii (mai ales în ceea ce priveşte parametrii calitativi ai performanţei).

Pornind de ia impresia că în experimentele lui Allport nu se diferenţiază suficient de clar între efectele facilitării sociale şi efectele rivalităţii, Dashiell repetă unele din experienţele lui Allport pe grupe mai mari de subiecţi şi sub un control experimental mai riguros, punând în faţă subiecţilor sarcini de multiplicare, analogie şi teste de raţionament. El introduce, ca variabilă experimentală, diferite grade de competiţie. Se lucrează în următoarele condiţii experimentale: a) competiţie în interiorul grupelor; subiecţii erau aşezaţi în jurul a două mese mari şi li se spunea explicit că scorurile vor fi comparate; b) repartizarea subiecţilor în grupuri cu consemnul de a nu intra în competiţie, dat fiind că rezultatele lor nu vor fi comparate; c) repartizarea subiecţilor în camere separate, în aceeaşi clădire şi în acelaşi moment. Subiecţii nu se puteau nici vedea, nici auzi unii pe alţii, dar începeau şi terminau activitatea la un semnal auditiv dat simultan pentru toţi; ei ştiau că alţi subiecţi lucrează în altă cameră asupra aceleiaşi sarcini; nu se spunea nimic apropo de competiţie; d) subiecţii erau supuşi unui control strict din partea altor indivizi; subiecţilor nu li se spunea nimic despre competiţie.

108

Rezultatele obţinute arată că, la toate sarcinile, productivitatea era mai mare în prima şi în ultima situaţie (peste 30% şi chiar peste 40%). Productivitatea era evaluată după rapiditatea execuţiei, fără să se ţină seama de exactitate. S-a constatat, de asemenea, că dacă se compară productivitatea unor subiecţi puşi în condiţia nr.3 (lucrează izolat, dar simultan), cu aceea a unor subiecţi care lucrează izolat, dar în momente diferite, productivitatea este mai mare în primul caz. Ceea ce denotă că, psihologic vorbind, conştiinţa prezenţei unor subiecţi care nu sunt percepuţi direct are efecte de tip competitiv. în condiţii experimentale" pure" de facilitate socială fără rivalitate, productivitatea tinde să scadă.

Trebuie să subliniem, totuşi, că între datele celor doi autori nu există, de fapt, o opoziţie, deoarece şi în experimentele lui Allport avem de-a face, aşa cum am arătat, cu fenomenul competiţiei, Numai că aceasta apare, la Allport, nu ca o atitudine explicită, introdusă prin instrucţia verbală (ca ia Dashiell), ci ca o atitudine implicită, generată de percepţia interpersonală. Meritul incontestabil a! experimentelor lui Allport este acela de a fi permis sesizarea elementului de noutate pe care îl introduce variabila socială în conduita individuală, şi anume efectul de facilitare, care constituie cheia explicativă a numeroase fenomene de ameliorare a acţiunilor individuale în situaţia de grup.

2. Concepţia Iei K. Lewin şi linia cercetărilor sale

Un aport deosebit la înţelegerea raporturilor dintre grup şi individ 1-a adus concepţia dinamistă a iui K.Lewin la baza căreia se află ideea de interacţiune, luată în sensul cei mai larg al cuvântului.

Orientarea spre studiul climatelor sociale şi ai fenomenelor de grup formează conţinutul celei de-a treia etape din activitatea lui Lewin. In prima etapă, care se referă ia activitatea de dinaintea emigrării în S.U.A., interesul ştiinţific ai lui Lewin se concentrează în jurul unor probleme de psihologie clasică, cum ar fi: măsurarea voinţei, a asociaţiei, perceperea mişcării şi a reliefului; problema tensiunii psihice, a activităţilor de substituţie, a nivelului de aspiraţii etc. Cea de-a doua etapă, cuprinsă între anii 1930-1938, şi concretizată, îndeosebi, în lucrările A dynamic theory of personality (1935) şi Principles of topological psychology (1936), se caracterizează prin interesul pentru o teorie de ansamblu a comportamentului individual. Cea de-a treia etapă începe după anii 1938 şi se caracterizează prin detaşarea de formalismul topologic ca instrument de analiză şi prin trecerea treptată de ia psihologia individuală la psihologia de grup şi de la aceasta la cercetarea problemelor mediului social în care gravitează grupul (K.Lewin 1967).

Sub influenţa atitudinii epistemologice pe care i-o inspiră ideile moderne de fizică, în speţă cele generate de teoria relativităţii ( ca teorie a relaţiilor dintre corpuri, a reciprocităţii acţiunii şi ca metodă de construcţie), K.Lewin (1951) introduce în psihologie noţiunea de câmp. Conţinutul principal al noţiunii de câmp

109

şi al teoriei câmpului constă, după Lewin, în aceea că ea reprezintă" o metodă de analiză a relaţiilor cauzale şi o metodă de construcţie a conceptelor ştiinţifice. într-un mediu definit, o anumită distribuţie a forţelor determină comportamentul unui obiect care dispune de proprietăţi definite. Cunoscând obiectul pe baza observării comportamentului său, se pot deduce proprietăţile câmpului în mediul său ambiant şi invers, pornind de la proprietăţile câmpului şi de la comportamentul obiectului se pot deduce proprietăţile acestuia din urmă.

Kurt Lewin distinge trei câmpuri - câmpul individual, câmpul de grup şi câmpul social - şi, respectiv, trei nivele de analiză. Primele două câmpuri (individual şi de grup) sunt câmpuri psihologice. în sens larg, câmpul psihologic este înţeles de Lewin drept totalitatea faptelor care există la un moment dat, pentru individul sau grupul considerat. In cadrul acestei definiţii, ei concepe comportamentul într-o manieră dinamistă, ca reprezentând o modificare de câmp psihologic într-o unitate de timp dată.

Faptele sau variabilele existente la un moment dat în univers şi care pot fi legate într-un fel de comportamentul unui individ dat pot fi grupate în trei categorii: a) variabilele psihologice (trebuinţe, motivaţii, scopuri, idei, percepţii) aparţinând individului considerat; b) variabilele nepsihologice, care sunt, la rândul lor, sociale (normele culturale), biologice (reglările hormonale) şi fizice (condiţiile climatice) şi care au incidenţă directă asupra comportamentului considerat; c) alte variabile ale universului, cele care nu au nici o incidenţă directă asupra comportamentului individului considerat: în câmpul psihologic al individului considerat se includ numai variabile care au un efect demonstrabil asupra comportamentului său, indiferent de faptul dacă individul este sau nu conştient de acţiunea acestor variabile.

Structural, câmpul psihologic al individului se compune din spaţiul de viaţă, desemnat, într-o formă prescurtată, de Lewin prin Lsp (life space), care cuprinde toate variabilele psihologice ce au incidenţă asupra comportamentului individului considerat. După cum reiese din figura 12, acest spaţiu de viaţă se compune din doua regiuni principale: persoana (P) şi împrejurimea sa (E - environement). El este delimitat printr-o zonă de frontieră (F), care constituie zona de incidenţă a variabilelor nepsihologice asupra comportamentului individului considerat.

Fig. 12. Structura câmpului psihologic individual; P —persoana; E - ambianţa; F - zona de frontieră

110

înlăuntrul acestei structuri se dezvoltă raporturile dinamice, funcţionale dintre P şi E, Astfel, un scop este o relaţie între P şi o anumită regiune a lui E, pe care P doreşte s-o atingă. Cele două regiuni sunt interdependente: persoana este în funcţie de ambianţă, iar ambianţa este în funcţie de persoană. De aici concluzia că nu există situaţie care să nu fie situaţia unui organism (si respectiv, a unei persoane) şi nu există un organism (respectiv, persoană) care să nu se afle întotdeauna în situaţie. Ideea este valoroasă pentru psihologia socială, care, aşa după cum am arătat cu alt prilej (P. Golu, 2002) examinează omul dintr~o perspectivă dinamică, plasându-1 între anumite coordonate concrete (spaţiale, temporare, culturale, de grup etc.) şi studiindu-i variabilitatea comportamentului în funcţie de aceste concomitente. De asemenea, grupurile sociale, privite din această perspectivă dinamistă, nu ne mai apar ca simple colecţii de indivizi, reuniţi laolaltă într-o manieră clasificatoare, pe baza unor criterii statice, de suprafaţă, ci ca ansambluri dinamice, în cadrul cărora întregul este mai mult decât suma părţilor componente.

După Lewin, orice comportament, conceput ca modificare de câmp psihologic, depinde numai de câmpul psihologic existent la un moment dat.

Pornind de la ecuaţia fizică —- =dt

diferenţială în poziţia punctului x (dx) înăuntrul unui sistem în timpul unei perioade de timp diferenţial (dt) depinde univoc de situaţia din momentul dat (S1),

dxLewin arată că, în psihologie, echivalentul lui —- din fizică este conceptul de

dtcomportament (behavior), care, relaţional, poate fi redat prin formula bl = F (S{); ceea ce înseamnă că comportamentul din momentul t este funcţie a situaţiei din

>t + n

momentul t şi nu funcţie a unei situaţii trecute sau viitoare : S' sau : SE posibil ca un comportament (b) să fie legat indirect de o situaţie anterioară

sau de o situaţie viitoare, dar, ca şi în fizică, aceasta se poate face numai dacă se ştie în ce fel ultima situaţie S* depinde de situaţia anterioară Sl"n sau de situaţia viitoare St+n. La rândul ei, această cunoaştere depinde de măsura în care cele două categorii de situaţii (anterioară sau viitoare şi cea actuală) sunt sisteme închise, bazate pe combinare identică de constructe şi dacă se poate ţine seama de schimbările survenite în perioadele intermediare, potrivit unor legi cunoscute (K.Lewin, 1967), Situaţia anterioară (sau viitoare) influenţează asupra comportamentului numai în măsură în care în câmpul psihologic actual există elemente care, funcţional, dinamic, sunt legate de aceste situaţii. In consecinţă, legile comportamentului pot fi formulate astfel : Bl = F (P, E)\=F (Lsp)1 adică comportamentul (B) în momentul t este în funcţie de spaţiul de viaţă (Lsp) în momentul t, care include P şi E2.

Ideea dependenţei stricte a conduitei de situaţia existentă la un moment dat este întru totul în spiritul unei concepţii interacţionale, dinamiste, însă nu-i mai puţin adevărat că omul şi comportamentul uman, mai mult decât oricare alt obiect,

111

F (Sl), ceea ce înseamnă că modificarea

se prezintă ca un sistem care cumulează în sine experienţa stărilor anterioare şi care, totodată, este orientat spre viitor şi se comportă în prezent din perspectiva viitorului. El se prezintă nu numai ca un sistem sincronizat cu situaţia prezentată, dar şi ca un proces diacronic, predeterminat de istoria anterioară. Or, ignorând aceste aspecte, concepţia lewiniană cu privire la determinarea comportamentului uman poartă pecetea unui anumit schematism şi simplism.

Suprapus câmpului individual este câmpul grupului. Cu privire ia grup, Lewin arată că acesta se defineşte nu pe baza similitudinii membrilor săi (criteriu clasificator), ci pe baza sistemului de interdependenţe dintre membri (criteriul dinamic). Câmpul grupului este tot de natură psihologică şi el cuprinde totalitatea normelor de grup, percepţiile pe care le are grupul asupra lumii înconjurătoare, distribuţia rolurilor şi statutelor între membrii grupului.

Adoptând o viziune psihologică de factură ecologică (K.Lewin înţelege prin psihologie ecologică studiul raportului dintre variabilele psihologice şi variabilele nepsihologice), el arată că între câmpul individual şi câmpul de grup există o strânsă interdependenţă. Structura universului impune organismelor vii, inclusiv nouă, oamenilor, anumite cadre limitative în interiorul cărora suntem liberi să ne mişcăm şi la care trebuie să ne adaptăm. Intre câmpul psihologic Individual şi câmpul psihologic al grupului funcţionează tocmai o astfel de categorie de raporturi, de factură ecologică . Astfel, comportamentele individuale sunt limitate prin normele grupului căruia îi aparţin indivizii, ceea ce înseamnă că diferitele variabile ale grupului se situează la frontiera spaţiului de viaţă al indivizilor. Tot astfel, anumite variabile psihologice individuale pot juca rol limitativ în comportamentul grupului.

Modalitatea concretă de întrepătrundere a celor două categorii de variabile poate fi ilustrată prin următorul exemplu: graţie normelor şi puterii sale, grupul exercită asupra indivizilor o anumită presiune. Grupul nu poate însă impune indivizilor frustrări care exced posibilităţile lor de toleranţă, fără a risca o reacţie agresivă din partea acestora, Toleranţa indivizilor la frustraţie apare ca o condiţie delimitantă a comportamentului grupului, această variabilă situându-se la frontiera spaţiului de viaţă al grupului. Intr-o manieră abstractă, relaţia ecologică de mai sus poate fi formulată astfel: când se consideră două sisteme, A şi B, anumite variabile ale sistemului A pot funcţiona ca parametri în sistemul B. Ansamblul parametrilor constituie cadrul ecologic pe care A îl oferă B.

In exemplul de mai sus, diversele roluri şi norme ale câmpului de grup se comportă ca parametri ai comportamentului individual, îndeplinând o funcţie ecologică, iar toleranţa la frustraţie se comportă ca un parametru al comportamentului de grup, îndeplinind o funcţie de rezistenţă şi delimitare (K. Lewin, 1969).

A treia categorie de câmp pe care o distinge Lewin este câmpul social, alcătuit din totalitatea variabilelor nepsihologice, de factură sociologică. Intre câmpul psihologic al grupului şi câmpul social în care este integrat grupul există

112

tot o relaţie ecologică, ca şi între câmpul individual şi cel de grup. Câmpul social furnizează câmpului psihologic al grupului parametri sociologici. El relevă evenimentele sociale şi oferă cadrele sociale în care se înscriu comportamentele. La rândul lui, câmpul social suportă şi el influenţa câmpului de grup. O ilustrare a acestei relaţii ar putea fi, de pildă, aceea că, în vreme ce legislaţia furnizează parametrii comportamentului de grup, delimitând regiunile de activitate permise sau interzise, activitatea legiuitoare este şi ea limitată de o serie de parametri ai psihologiei de grup, care exprimă rezistenţa grupului la penetraţia normei sociale.

In concluzie, se poate spune că, în cadrul preocupărilor de psihologie socială ale lui K. Lewin, se impune, ca principală, crearea modelului dinamic al interacţiunii psihosociale, având drept componentă fundamentală interdependenţa funcţională dintre persoană şi situaţie, dintre grup şi cadrul social al grupului. In acelaşi timp, trebuie subliniat că modelul său de interacţiune, fiind conceput prin analogie cu modelele din fizică, nu reflectă aspectele calitative, de conţinut, specifice diferitelor nivele de integrare: individual, de grup şi social. Vom vedea că aceste limite se conservă şi la nivelul modalităţii de înţelegere de către Lewin a problemei liderului şi a conducerii în viaţa de grup, problemă la care ne vom referi în capitolul următor.

Concepţia lui Lewin a exercitat atracţie în rândul multor teoreticieni. In opoziţie cu aparenta "dezumanizare", caracteristică teoriilor comportamentiste bazate pe întărire, ea punea accentul pe conceptele umanistice şi fenomenologice, fără a sacrifica rigurozitatea. O serie de teorii au adoptat conceptele de bază ale teoriei câmpului, modificându-i şi adaptându-i principiile la fenomene social-psihologic cu o sferă mai largă. După Show şi Constanzo (1970), pot fi identificate patru asemenea teorii: teoria relaţiilor interpersonale a lui Heider; teoria câmpului a lui Cartwright despre putere; teoria formală a puterii a lui French şi teoria despre cooperare şi competiţie a lui Deutsch.

Teoria lui Heider (1958) porneşte de la ceea ce el numeşte "psihologia simţului comun" ca sursă a intuiţiei în conduita interpersonală, guvernând raportarea unei persoane faţă de cealaltă. Heider încearcă să folosească conceptele limbajului de fiecare zi în explicarea relaţionării cu celălalt, în lucrările lui putând fi întâlniţi mulţi termeni comuni cum sunt: "posibil", "încercare", "dorinţă", întrebuinţaţi însă într-un sens mai special. In aceşti termeni el face consideraţii asupra mai multor aspecte ale relaţiilor interpersonale, cum ar fi perceperea altei persoane, cealaltă persoană în postura de receptor, analiza acţiunii, experienţa dorinţei şi plăcerii, rolul variabilelor ambientale. Heider se referă la contactul dintre P (persoană) şi O {other person = altă persoană) în termeni de descriere fenomenală şi cauzală. Cealaltă persoană (O) este stimulul îndepărtat {distal stimulus), iar construcţia perceptivă înăuntrul lui P, care conduce la conştientizarea lui O,este stimulul apropiat (proxima! stimulus). între P şi O se interpune un proces de mediere, constând în acele manifestări ale personalităţii lui O (expresive, verbale) care determină modelul stimulului îndepărtat, indicând, de

113

exemplu, că este vorba de un O supărat. Relaţiile interpersonale depind în largă măsură de perceperea de către persoană a acţiunii altuia.

Conform lui Heider, omul înţelege realitatea raportând conduita tranzientă şi variabilă la condiţiile fundamentale relativ invariabile, care sunt numite proprietăţi dispoziţionale. Acestea fac lumea noastră mai stabilă, predictibilă, controlabilă. De exemplu, dacă un individ învaţă rapid şi rezolvă uşor problemele, se poate infera că el este inteligent. învăţarea şi conduita de rezolvare a problemelor sunt evenimente relativ tranziente, care devin inteligibile când le raportăm la o proprietate mai permanentă, numită inteligentă. Acelaşi lucru se petrece şi în cazul când o persoană observă acţiunea alteia. Ea încearcă să raporteze rezultatul acţiunii la anumiţi factori personali, cum ar fi puterea, motivaţia, care sunt determinaţi, la rândul lor, de abilităţi, temperament, intenţie. Dacă persoana are puterea de a face ceva, psihologia bunului simţ percepe că ea poate s-o facă. (Acest "poate" se referă aici la posibilitatea ca o acţiune dată să fie efectuată de persoana respectivă). Termenii "poate", "încercând" desemnează proprietăţi dispoziţionale care, în analiza naivă a acţiunii, sunt condiţia necesară şi suficientă a conduitei finaliste. De exemplu, persoana P poate să efectueze acţiunea x, dar poate să n-o facă dacă este văzută ca neîncercând acest lucru, cu alte cuvinte dacă nu este motivată pentru x şi nu face efort în această direcţie.

Consideraţiile lui Heider se constituie ca o contribuţie la teoria echilibrului, a atribuirii şi inferenţei sociale, concepte asupra cărora vom reveni ulterior.

Concepţia lui Cartwright (1959) porneşte de la sensul conceptului de putere sugerat de Lewin, care consideră că puterea persoanei A asupra lui B poate fi definită ca fiind cotientul de forţă maximă pe care A îl poate induce lui B şi de rezistenţă maximă pe care B o poate mobiliza în direcţie opusă. El propune o versiune modificată a definiţiei lui Lewin, considerând că puterea lui A asupra lui B, în legătură cu schimbarea de la x la y în timp specificat, este egală cu intensitatea maximă a forţei rezultante pe care A o poate produce în acea direcţie în acel timp. Deosebirea dintre cei doi autori rezidă în aceea că Lewin defineşte puterea ca proporţie a forţei maxime, în timp ce Cartwright o defineşte ca diferenţă maximă. El distinge, de asemenea, între putere şi control. Persoana poate dispune de abilitatea de a activa forţele acţionând asupra altei persoane şi totuşi, să nu dispună de abilitatea de a-i schimba conduita. De exemplu, A poate cere lui B să execute ceva anume şi B poate încerca tendinţa de a-1 executa, fără ca în realitate să acţioneze astfel. într-un asemenea caz, A are putere asupra lui B, dar nu-i controlează conduita. Controlul este situaţia în care un act al lui A are drept rezultat combinarea forţelor în spaţiul de viaţă al lui B, care schimbă conduita lui B într-o direcţie corespunzând celei intenţionate de A. Controlul este un caz special al puterii, fiind legat de abilitatea de a influenţa,

Teoria lui French (1956), denumită teoria formală a puterii sociale, vizează procesele de influenţă în grup, influenţele care duc la modificarea opiniilor într-un grup de N persoane. Teoria încearcă să reducă influenţa la însumarea influenţelor

114

sociale implicând trei modele de relaţii: relaţiile de putere între membrii grupului; modelele de comunicare în grup şi relaţiile între opinii în interiorul grupurilor. Modelul de schimbare a opiniilor este derivat de French din teoria lewiniană a echilibrului cvasistaţionar.

Schimbarea de opinii este conceptualizată în termenii forţelor operând de-a lungul unui continuum unidimensional. Influenţa socială este analoagă forţelor câmpului induse de o persoană altei persoane. Puterea este proporţională cu intensitatea forţei induse. Ea este o putere potenţială, care nu va deveni efectivă decât dacă A comunică cu B într-o anumită manieră.

Intensitatea forţei

A BContinuumul opiniei

Fig. 13. Câmpurile forţelor influenţând schimbarea opiniei persoanei

Modificarea actuală a opiniei lui B este funcţie de forţa rezultantă a forţelor tuturor membrilor şi de forţa corespunzând rezistenţei lui B. French presupune un continuum unidimensional al opiniei, care poate fi măsurată printr-o scală a proporţiilor, pentru a determina cantitatea de influenţă pe care fiecare membru al grupului o are asupra altui membru, (fig. 13)

Două persoane, A şi B, au opiniile iniţiale reprezentate în figură, unde ordonata indică intensitatea forţei pe care A o poate induce lui B şi intensitatea rezistenţei pe care B o poate mobiliza împotriva lui A, iar abscisa indică continuumul opiniei. Linia continuă reprezintă forţa pe care A o poate induce lui B, iar cea întreruptă forţa rezistenţei emanând de la B în raport cu A. Cele două forţe se intersectează într-un punct situat la jumătatea distanţei dintre A şi B, unde există un echilibru: cele două forţe sunt egale în intensitate şi opuse ca direcţie. în toate punctele situate în dreapta acestui punct al echilibrului, forţele lui

115

,m

A sunt mai puternice decât rezistenţa lui B şi B îşi va modifica opinia în direcţia lui A. In toate punctele situate în stânga punctului de echilibru, rezistenţa lui B este mai puternică decât forţa lui A şi B se va mişca spre punctul de echilibru. Modelul este valabil şi pentru reprezentarea efectului forţelor indus în context de grup. Influenţa în grup este un proces gradual care necesită timp. Divizând procesul de influenţă în unităţi, French defineşte unitatea drept timpul necesitat de toţi membrii care au fost influenţaţi pentru a-şi schimba opinia în direcţia punctului de echilibru al tuturor forţelor care operează de la începutul acestei unităţi. La sfârşitul unei unităţi, o nouă constelaţie a forţelor este în stare să producă un nou echilibru, către care toţi membrii se vor schimba în cursul unităţii viitoare. Procesul va continua până ce toţi membrii grupului vor avea aceeaşi opinie sau până ce se va produce un maximum de schimbare posibil. Astfel, teoria lui French, admiţând că toţi membrii se schimbă în aceeaşi proporţie, deschide calea către înţelegerea genezei uniformităţii în grup.

Teoria cooperării şi competiţiei, dezvoltată de Deutsch (1949), pornind tot de la teoria lewiniană a câmpului, vizează efectele celor două procese asupra funcţionării grupurilor mici. Definirea celor două concepte are la bază distincţia dintre modurile de interrelaţionare a domeniilor scopului în cele două situaţii. Situaţia de cooperare se caracterizează prin relaţionarea unor scopuri care se susţin reciproc, în timp ce competiţia se distinge printr-o relaţie de interdependenţă de sens contrar domeniilor scopurilor. în primul caz, fiecare persoană poate să-şi atingă scopul (să se deplaseze către regiunea scopului ei) numai dacă altă persoană din grup atinge acelaşi scop. în cazul al doilea, dacă o persoană îşi atinge scopul (se deplasează în direcţia regiunii scopului) cealaltă persoană nu-şi atinge scopul. Pornind de la aceste definiţii, Deutsch formulează un număr de 34 de ipoteze, care redau şi detaliază diferite aspecte particulare ale relaţiilor cooperatoare şi competitive, asupra cărora nu mai insistăm.

Diferite prin problemele particulare pe care le abordează, teoriile menţionate converg prin substratul lor comun, generat de filiaţia cu optica gestaltisă şi cu paradigma dinamistă a câmpului. Faptul se reflectă în sensurile conceptuale analoage sau echivalente ale termenilor în care îşi formulează propoziţiile de bază. Este vorba, între altele, de rolul acordat întregului structural şi structurant, rezultantei totalizatoare, constelaţiei de ansamblu a elementelor, legăturilor şi combinaţiilor dintre ele, indiferent dacă este vorba de explicarea relaţiilor interpersonale, a puterii şi controlului, a opiniilor şi comunicării, a interacţiunii şi influenţei, a cooperării şi competiţiei. Dinamica acestor evenimente psihosociale se mulează pe anumiţi invarianţi structurali („proprietăţile dispoziţionale") şi este guvernată de legile direcţionalităţii şi echilibrului, inducţiei şi ale rezistenţei la schimbare, ale intenţiei şi scopului.

Aceste idei se găsesc explicit şi pe larg în lucrările unor autori ale căror contribuţii, pe probleme foarte diferite, ar putea fi aşezate sub denumirea generală

116

de orientare cognitivistă, care apare ca un ecou sintetic, amplificat al teoriei gestaltiste şi al teoriei câmpului în psihologia socială.

O serie de idei ale psihologiei structuraliste, cum ar fi ideea izomorfismului structurilor, legea recentrării câmpului perceptiv, legea semnificaţiei, ideea dominaţiei „figurilor brune" (simetrice, închise, echilibrate), a asimilaţiei şi contrastului au fost reluate de orientarea cognitivistă în explicarea unor aspecte ale relaţiilor interpersonale şi ale grupării oamenilor, în constituirea modelului conceptual al balanţei, concordanţei, confortului şi disconfortului interpersonal, în descrierea perceperii omului de către om în cazul diferitelor grupuri etnice, în postularea conceptului de cadru de referinţă (frame of reference) ca expresei a semnificaţiilor conduitei derivate din raportarea ei la un anumit context, De la teoria câmpului, orientarea cognitivistă a preluat, îndeosebi, ideile de personalitate, motivaţie, interacţiune, individ-ambianţă, dinamică de grup (stil de conducere, discuţie de grup, coeziune), pe care le-a utilizat în studierea dinamicii conduitei în contexte sociale.

3. Concepţia lui J.L. Moreno şi linia cercetărilor sale

în perioada la care ne referim, se intensifică introducerea tehnicilor cantitative în investigarea relaţiilor interpersonale şi a fenomenelor de grup. Pionierul acestei orientări este sociologul de orientare psihologică J.L. Moreno, (J. L. Moreno, 1970), fondatorul unei noi discipline - sociometria - care, etimologic vorbind, înseamnă aplicarea măsurii (metrum) la fiinţa socială (socius) şi care, pe linie de obiect, se ocupă cu studiul matematic al proprietăţilor psihologice ale populaţiei.

Născut la Bucureşti, la 6 mai 1889, din părinţi evrei - Moreno Misim Levi şi Paulina lancu - lacob Levy zis Moreno după numele tatălui său (în ebraică Moreno înseamnă maestru, învăţător, creator, vezi şi Pierre De Visscher, 2001) afirmă, în autobiografia publicată postum, că venise pe lume, în condiţii grele, pe timp de furtună în cursul unei călătorii pe mare, urmând ruta Spania, Marea Mediterană, Turcia, Constanţa (Rene Marineau,1990) un apatrid care~şi începea viaţa în anonimat, în furtună.

Personaj inventiv, pitoresc, greu de desluşit, de o originalitate derutantă, Moreno şi-a petrecut copilăria în Bucureşti, până la 6-7 ani, apoi toată familia se mută la Viena, lacob Levy, care îşi admira tatăl (născut la Plevna într-o familie de evrei spanioli) adopta ca patronimic numele de Moreno al tatălui. lacob Levy Moreno în loc de Iacov Levi, ca expresie a tendinţei de a se identifica total cu tatăl. Mama sa - o sentimentală, cu temperament artistic - îl lua în braţe cântându-i "Ce te legeni codrule". De la ea a aflat de o intervenţie ţigănească în viaţa sa. Era vorba de sfaturile terapeutice ale unei bătrâne ţigănci care, când lacob avea un an şi se simţea foarte slăbit, a presărat nisip în curte, lăsând copilul să se joace pe nisip, la soare, făcând o adevărată cură de însănătoşire. Ţiganca i-ar fi prezis că va fi un om mare, iar Moreno şi-ar fi organizat viaţa din jurul lui

117

în profeţia ţigăncii. Sora sa, Lotte, relatează că de mic conducea tiranic jocuri cu ceilalţi copii din preajma casei. Scenariul său preferat era "viaţa în cer", iar rolul său preferat era rolul de Dumnezeu, care nu suporta nesupunerea şi contrazicerea. în copilărie şi în adolescenţă el a fantasmat mult, considerându-se un nou Isus (De Visscher, op.cit) Jocul de-a Dumnezeu, practicat zilnic, interiorizat, a fost reluat în familie, cu prietenii şi apoi pe o scară mai mare, în cadrul Teatrului de copii din Angarten, Viena, un fel de preludiu al instituţiei medical-artistice a psihodramei. între anii 1916-1917, a studiat relaţiile de atracţie şi de respingere dintre componenţii unui câmp de refugiaţi, constituirea diverselor subgrupuri şi a formulat ideea unei analize sociometrice, practicate în vederea repartiţiei persoanelor în funcţie de afinităţile lor. în 1917 îşi ia la Viena doctoratul în medicină, fără performanţă prea mare în domeniu. Se interesează tot mai mult de teatru, joacă mai multe roluri, asistă la procese ale criminalilor, ale căror roluri le pune ulterior în scenă, sau chiar a creat, în 1921, un teatru terapeutic, numit teatrul spontaneităţii, unde persoanele din public erau invitate să urce pe scenă şi să interpreteze diverse roluri. S-a preocupat de readaptarea socială a prostituatelor, apelând la tehnica discuţiei libere de grup, dând curs exprimării spontane de sine.

în 1925, emigrează în America, unde vine cu planul teatrului său terapeutic în cerc, cu tehnicile sale sociometrice şi cu ideile sale despre spontaneitate şi creativitate. în 1931, a fondat baza clinică psihiatrică de la Beacon, realizând o instituţionalizare a concepţiei sale novatoare.

în preajma stingerii din viaţă (1974), se pare - după cum relatează Ada Abraham, o psihodramistă israeliană din România - că Moreno vorbea numai în germană şi în română, nu în engleză. Cei şase ani trăiţi în România fuseseră o perioadă decisivă pentru cristalizarea personalităţii sale, a eului său abisal, vorbind în termeni psihanalitici, rezistent la destabilizare.

Personaj greu de desluşit, cum arătam mai înainte, Moreno a conceput domeniul terapeutic ca pe o artă a adevărului, nu cu un construct istoric, ci ca unul psihodramatic, poetic, subiectiv. Acest adevăr face apel nu numai la realul imediat, ci la un real care strânge capital de pe urma îngroşaţii realităţii.

Este vorba de un adevăr biografic, care face loc cotidianului bucuriilor şi suferinţelor vieţii şi care recunoaşte rolul imaginarului şi subiectivităţii în determinarea stării de satisfacţie individuală, un agregat de mituri şi exagerări, o megalomanie normală în psihologia şi comportamentul fiecăruia.

Moreno apreciază explicaţia psihanalitică dată vieţii sufleteşti, explicaţie cu care se familiarizase în anii achiziţiilor de la Viena, dar îi impută, mai ales terapiei analitice, caracterul ei static, artificial. Ca fondator al studiilor relaţiilor interindividuale, simpatetice, el recomandă o terapie centrata pe dimensiunile sociale ale personalităţii umane, încadrate în forme comunitare active. El insistă asupra omniprezenţei celorlalţi,

118

apreciază că grupul, prin psihodramă, improvizaţii teatrale, jocul de rol, îl ajută pe cel aflat în suferinţi să-şi dezvăluie iui însuşi tensiunile sufleteşti şi astfel să le depăşească.

în capitolul de faţă ne vom îndrepta atenţia, îndeosebi, asupra conceptelor de bază cu care operează Moreno şi asupra acelor variabile psihologice -interpersonale şi de grup - pe care le evidenţiază modalitatea sociometrică de interpretare a fenomenelor sociale şi psihice. Pe scurt, sociometria, văzută ca sistem conceptual, se prezintă astfel: la baza sistemului se află noţiunile de sponteneitate şi creativitate', din acestea derivă noţiunea de teleelement, care constituie cheia explicativă a unei noţiuni cu o sferă mai largă - atomul social; la rândul ei, aceasta din urmă constituie cheia explicativă a unor noţiuni cu o sferă mai largă, cum ar fi, de pildă, aceea de moleculă socială, socioid, grup social (clasoid), totalitate sociometrică a societăţii umane (matricea sociometrică). Atât teleelementul, cât şi atomul social îşi pot îndeplini rolul de cheie explicativă a altor noţiuni numai raportându-se la o altă noţiune, cu un pregnant conţinut operaţional, şi anume, aceea de întâlnire.

Pentru a înţelege esenţa sociometriei este necesar ca dincolo de sistemul conceptual să detectăm, printr-o analiză empirică, conţinutul reflectorii! al fiecărui concept şi dinamica transformărilor reale pe care le suportă acest conţinut.

Sub influenţa concepţiei bergsoniene cu privire la elanul vital, pe care o prelungeşte în plan acţionai, Moreno creează doctrina spontaneităţii şi a creativităţii, concepte considerate de el drept" pietre unghiulare ale sistemului sociometric". Potrivit acestei doctrine, fiinţele umane nu se comportă ca nişte păpuşi, ci sunt dotate, mai mult sau mai puţin, cu iniţiativă şi spontenaitate. Spontaneitatea este un catalizator, constând într-o reacţie adecvată ia o situaţie inedită, sau într-o reacţie nouă la o situaţie cunoscută; ea se exprimă prin operaţia de eliberare de energie psihică actuală şi este prezentă în toate planurile relaţiilor umane. Creativitatea este înţeleasă ca substanţă care condiţionează destinul cultural al omului.

Luate împreună, spontaneitatea şi creativitatea reprezintă, după Moreno, principiul universului mental şi social, fiind prezente pretutindeni: în jocul dintre două persoane, dintre persoană şi lucruri, dintre persoană şi opera sa, dintre o societate şi altă societate. Astfel de teorii ale psihologiei, cum ar fi, de pildă, cele despre frustraţie, proiecţie, substituţie, sublimare, ar trebui reexaminate în lumina doctrinei despre spontaneitate şi creativitate.

Activitatea creatoare se desfăşoară în mai multe faze: 1) creativitatea; 2) spontaneitatea; 3) procesul de eliberare; 4) modelul cultural fixat. Conţinutul acestor faze îl constituie însăşi interacţiunea dintre spontaneitate, creativitate şi modelul cultural, care, operaţional, este redată în schema de mai jos.

Fig. 14. Câmpul operaţiilor circulare care se desfăşoară între spontaneitate, creativitate şimodelul cultural (după J.L. Moreno).

S = spontaneitate; C = creativitate; W - eliberarea spontaneităţii, expresia operaţională a creativităţii. Operaţia I: spontaneitatea trezeşte creativitatea S ~ C. Operaţia II: creativitatea răspunde spontaneităţii S f- C. Operaţia III: din această interacţiune se naşte modelul cultural S —> C—»- CC. Operaţia IV: modelee stabilizate (CC) se acumulează indefinit, stocându-se ca într-un gheţar; pentru a-şi regăsi eficacitatea, ele trebuie să fie revitalizate prin catalizatorul spontaneitate: C: C—>»S—>»CC.

Sontaneitatea nu operează în vid, ci fie asupra creativităţii, fie asupra modelelor culturale. Energia psihică, înmagazinată în individ şi eliberată prin intermediul spontaneităţii, devine materie de construcţie pentru actul interpersonal, constând, după cum se ştie, în triada atracţie-respingere-interferenţă. Fiecare din aceste componente ale triadei, care, sub raport funcţional se manifestă ca un act de recepţie sau de emisie la distanţă, reprezintă, după Moreno, un teleelement -"cea mai mică unitate de sentiment transmisă de la un individ la altul". Prin proliferare, teleelementul dă naştere unor entităţi sociale cu o complexitate crescândă: atomul social (cea mai mică unitate relaţională de tip preferenţial sau cea mai elementară reţea sociometrică, care înconjoară un individ dat), molecula socială (superatomul), socioidul (îmbinarea mai multor molecule sociale), tot felul de grupuri mici (ansambluri de socioide) pe care se sprijină structura de clasă a societăţii.

120

Fig.15. Atomi sociali; criteriul: viaţa în comun. LE concentrează antipatiile a 9 fete din grupulsău şi a 5 fete din exterior. Ea încearcă simpatie pentru GO care locuieşte în acelaşi pavilionşipentru 5 fete din alte pavilioane: MC, HM, NS, MS. Toate acestea o resping sau manifestăindiferenţă faţă de ea. LS este izolată şi respinsă atât în grupul său cât şi în exterior. BU esteatrasă de 5 colege din pavilionul ei: SV, HI PC, WT. SO, cu care formează perechi de atracţiireciproce. Ea respinge 3 fete din grupa sa TA, BR şi ET. în afara grupului ea nu manifestă

simpatie decât pentru o singură fată BR.

în schema de mai sus (fig.15) sunt redate unele aspecte ale acestor structuri, care tind să devină din ce în ce mai complicate.

Eliberarea energiei psihice şi circulaţia ei interindividuală sub formă de teleelement nu este văzută însă de Moreno într-o manieră pasivă, contemplativă, ci ca act, ca întâlnire, ca întretăiere şi confruntare dramatică a două sau mai multe perspective individuale.

In cadrul întâlnirii se petrec intense schimburi interpsihologice; partenerii se proiectează unul în altui, se absorb unul în altui, se reaiizeză unul prin altul, vibrând spiritual la unison. Putem spune că este una din contribuţiile majore ale sociometriei la psihologia socială această viziune activă, dinamistă, care încearcă să surpindă saltul de la individual la interpersonal în însuşi "focul" realizării lui. Este ceea ce intuise deja Tarde, atunci când făcea din imitaţie sursă principală a mterpsihologiei.

Această viziune s-a repercutat puternic asupra metodei de investigaţie, care este concepută de Moreno ca o măsurare a relaţiilor preferenţiale pe viu, " îii stătu nascendi ", în situaţia de alegere.

Totalitatea constelaţiilor generate de teleelement formează conţinutul matricei sociometrice, noţiune sintetică în care se reflectă aspectele microsociale ale vieţii sociale, realitatea intimă, invizibilă.

In concepţia lui Moreno, această matrice sociometrică, care exprimă structura informală, de profunzime a realităţii sociale, este ascunsă sub învelişul societăţii externe (structura de suprafaţă a vieţii sociale, constând din totalitatea grupurilor şi instituţiilor vizibile, oficiale, formale).

121

Aşa cum în interiorul modelului freudian al vieţii psihice, caracterizat prin dualismul conştient-inconştient, se petrece o permanentă luptă între contrarii, tot astfel între cele două nivele ale realităţii sociale, descrise de Moreno, au loc permanente opoziţii, conflicte, fricţiuni.

Experienţa afectivă a vieţii colective, spontană şi creatoare, depozitată în reţeaua raporturilor informale dintre oameni, este reprimată şi înăbuşită sub presiunea vieţii sociale instituţionalizate. Sarcina sociometriei ar fi tocmai aceea ca, pornind de la relevarea decalajului dintre organizarea formală şi structura informală a vieţii sociale, să contribuie la găsirea unui echilibru între cele două laturi contrarii, prin ajustarea celei dintâi la cea din urmă.

O oglindă fidelă a "dramatismului" psihologic al vieţii sociale de ansamblu o oferă atomii sociali (relaţiile interpersonale) şi grupurile mici - constelaţii centrale ale vieţii sociale informale.

Grupurile mici dispun, după Moreno, de o structură psihologică care diferă profund de manifestările informale ale membrilor săi: în cadrul grupului, indivizii, în măsura în care au timp liber, tind să spargă cadrele sociale prestabilite; grupurile spontane şi funcţiile pe care le exercită indivizii în ele, sau au intenţia să le exercite, au o influenţă decisivă asupra structurii psihologice care diferă profund de manfestările informale ale comportamentelor individuale şi colective; în sfîrşit, existenţa simultană a unor grupări spontane şi a unor grupuri oficiale, impuse de o autoritate oarecare, reprezintă, după Moreno, o sursă de conflicte latente

Fig. 16. Modelul unui atom social din punctul de vedere al colectivităţii (aspect centripet). Atomul social A este centrul atenţiei. Relaţiile imediate cu atomii b, c, d, e, arată că unele din ele sunt strânse, altele sunt mai slabe; apar, de asemenea, lanţuri. Diagrama arata că este important ca,

atunci când se analizează atomul social, să nu se piardă din vedere contextul, reţeaua in care este el încorporat (după J.LMoreno, op.cit, planşa XIV)

122

Desigur, dacă vom proceda la o comparare a factorului psihologic cu factorul social, vom constata, într-adevăr că, în viaţa socială, primul este tot atât de real ca şi cel de-al doilea şi că el, întrucât izvorăşte direct din viaţa oamenilor este, prin excelenţă, factorul viu, dinamic, pulsativ, care se distinge de factorul social prin spontaneitatea şi expresivitatea lui subiectivă. De aceea, Moreno nu greşeşte nicidecum când recunoaşte şi " drepturile " acestui factor. Eroarea lui este de ordin metodologic şi ea constă în inversarea raporturilor dintre ele: factorul psihologic este hipostaziat şi transformat în cheie explicativă a realităţii. Or, ideile, sentimentele şi atitudinile oamenilor, ca factori ce ţin de sfera subiectivului, pot fi înţelese şi tratate la justa lor valoare numai dacă sunt proiectate pe fondul factorilor sociali. Socialul precede, determină şi înglobează în sine psihologicul; la rândul său, psihologicul înglobează în sine socialul şi generează efecte sociale. în virtutea acestui fapt, socialul, deşi determinant în raport cu psihologicul, trebuie să ţină sema de aceasta şi să se muleze dinamicii lui. De aceea, pentru ca abordarea diferitelor probleme de pe poziţiile socialului (economiei, administraţiei, conducerii etc.) să fie corectă, ea trebuie să fie o abordare sociopsihologică, după cum, pentru ca abordarea diferitelor fenomene psihice de pe poziţiile psihologicului să fie justă, ea trebuie să fie, simultan, o abordare psihosocială. Moreno înţelege omul într-o manieră cam simplistă, ca un "pachet" de trebuinţe, tendinţe şi impulsuri primare, nediferenţiate. Raportată la celelalte fenomene psihice, spontaneitatea apare ca fiind înrudită cu astfel de forme arhaice ale conduitei, cum sunt automatismele şi activitatea reflexă, iar genetic, ea este situată de Moreno înaintea libidoului, a memoriei şi a inteligenţei. De aici caracterul oarecum rudimentar al tipului de afectivitate pe a cărui declanşare spontană mizează Moreno în explorarea sociometrică a raporturilor dintre oameni. Or, omul nu este numai trebuinţă şi numai trăire emoţională. El este persoană şi în această calitate, el dispune de numeroase componente - cognitive, afective, volitive, motivaţionale, relaţionale etc. - care se combină şi se ierarhizează după anumite legi de construcţie în sistemul persoanei. In analiza planului interpersonal, care este o proiecţie şi o desfăşurare în exterior a componentelor persoanei, nu se poate face abstracţie de acest lucru. Cu toate acestea, modalitatea analitică de cercetare - de care face uz Moreno - caracterizată prin "defalcarea" şi urmărirea consecventă a efectelor unei anumite variabile a persoanei - cea emoţională -poate fi productivă.

în concluzie, reţinem faptul că Moreno, dezvoltă o viziune dinamistă asupra fenomenelor psihosociale, creând însă un model de interacţiune de esenţă biopsihologică; în centru acestui model se află variabila afectivă tridimensională (simpatie, antipatie, indiferenţă), ca o caracteristică generală a vieţii oricărui grup mic, care exprimă latura lui informală. Ca şi la Lewin, la Moreno avem de-a face cu conceperea dinamicii proceselor interpersonale şi de grup prin analogie cu combinaţiile din fizică şi chimie (atom social, moleculă socială etc.)

123

4. Orientarea cognitivistă

In contrast cu abordările behavioriste, care pun accentul pe factorii periferici (variabilele observabile, legate de stimuli şi răspunsuri), orientarea cognitivă accentuează rolul proceselor centrale, al formaţiunilor mentale în reglarea conduitei sociale. Conceptele de bază cu care operează această orientare sunt cele de cogniţie şi structură cognitivă, care concură la categorializarea şi interpretarea evenimentelor, proces în urma căruia iau naştere diferite imagini, idei, credinţe, opinii, expectaţii, atitudini, având funcţia de reglatori ai conduitei.

Reprezentative pentru orientarea cognitivă sunt aşa numitele teorii ale concordanţei cognitive (cognitive consistency theories), apărute în cursul deceniului al cincelea sub denumiri diferite şi patronate de autori diferiţi: teoria balanţei cognitive (Heider), teoria simetriei în comunicarea interpersonală (Newcomb), teoria disonanţei cognitive a lui Festinger, teoria congruenţei (Osgood şi Tanenbaum). Ideea generală a acestor teorii este aceea că structura cognitivă neechilibrată, disarmonică dă naştere unei stări de neplăcere, care conduce la conduita destinată să obţină starea de echilibru, plăcută din punct de vedere psihologic. Persoana se conduce astfel încât să maximizeze echilibrul intern al subsistemului său cognitiv, iar grupurile se conduc astfel încât să maximizeze concordanţa internă a relaţiilor interpersonale. Relaţia de neconcordanţă este desemnată prin termeni diferiţi: dezechilibru, asimetrie, incongruenţă, disonanţă. Ea generează tensiuni, forţează către simetrie, presează în direcţia congruenţei şi conconanţei.

4.1. Punctul de vedere al lui Heider

Considerat ca fiind primul care utilizează conceptul de neconcordanţă cognitivă, Heider (1946) porneşte, cum am mai arătat mai înainte, de la ceea ce el numeşte" psihologia naivă", a bunului simţ, ca mod al omului de a-şi reprezenta lumea într-o manieră ordonată şi coerentă. Psihologia naivă îşi găseşte expresia în limbă, în sentinţe literare şi filozofice cu privire la relaţiile interpersonale, care sună, de exemplu, astfel: "iubim oamenii care aderă la noi", "prietenii noştri sunt prieteni între ei", "iubim ceea ce iubesc prietenii noştri", "dacă nu ne iubim pe noi înşine, atunci nu iubim nici lucrurile care ne aparţin şi nici oamenii care ne iubesc", "grupul nu-1 iubeşte pe cel a cărui opinie se abate de la opinia grupului" Heider extrage din asemenea sentinţe postulatele de bază ale punctului său de vedere cognitivist - ideea echilibrului şi ideea atribuirii - procedând, pe baza lor, la structurarea modelului balanţei cognitive, operaţionalizat sub forma aşa-numitei scheme P - O - X . Cele trei elemente exprimă subiectul care percepe (P), "celălalt" sau subiectul perceput (O), obiectul (un fenomen, un lucru, o idee a altor persoane) perceput de cei doi ( X ) şi ele pot să capete semnificaţii diferite. De exemplu, cu prilejul unei campanii propagandistice, P poate fi alegător, O -

124

comentator, X - candidat politic. Relaţiile dintre cele trei elemente sunt de două tipuri: evaluaţive (sentiment relation) şi de apartenenţă sau adeziune (unit relations). Primele se exprimă în conceptele de simpatie, aprobare, respingere, antipatie, condamnare, adorare. Celelalte desemnează gradul unităţii percepute a elementelor şi se exprimă în termenii: asemănător - neasemănător; apropiat -îndepărtat; aparţine - nu aparţine.

Şi unele şi altele pot fi, după Heider, pozitive sau negative; fiecare dintre ele sunt desemnate de Heider prin simboluri distincte: L = relaţii evalutive pozitive (de regulă, tranzitive: extinderea atitudinii pozitive a lui P asupra obiectului atitudinii pozitive a lui O); nL = evalutive negative (de regulă, netranzitive); U = relaţii de adeziune pozitive (grad ridicat de unitate percepută); nU = relaţii de adeziune negative (grad de unitate, percepută scăzut). Fenomenul balanţei exprimă nu starea relaţiilor reale dintre elemente, ci perceperea de către P a stării reiaţilor. Figura de mai jos iîustrază combinaţiile posibile ale elementelor schemei P - O - X, redate cu ajutorul simbolurilor menţionate. Schema ilustrează un model simplu de prognoză a relaţiilor în cadrul triadei P - O - X (a lui P faţă de X) dacă nu sunt cunoscute celelalte două - a lui P faţă de O, a lui O faţă de X -prin aceasta fiind

p

P„LX

PLO

OLX

PLX

PLO

r~"o^x

PLO

PLO

OnLX

PnLO

O

p PLX

OnLX

r-»

pţx

O

0LX O

°nL*

Structuri echilibrate (relaţiilepozitive = transitive, celenegative - netranzitive)

Fig.

Structuri echilibrate (relaţiilepozitive = transitive, celenegative = netranzitive)

operaţională în raport cu unele realităţi empirice, cum ar fi, de pildă, determinarea schimbării atitudinilor alegătorilor sub influenţa acţiunii de propagandă.

Se reproşeză teoriei lui Heider absolutizarea tendinţei spre echilibru, viziunea reducţionistă asupra pozitivului şi negativului relaţional (reducerea lor la legea " tot sau nimic"), iară să se prevadă posibilitatea unor grade de pozitiv sau negativ, care pot să constituie un determinant important al sistemului balanţei.

125

4.2. Teoria simetriei a lui Theodor Newcomb

Pornind de la modelul lui Heider, Theodor Newcomb (1961) elaborează teoria simetriei în comunicarea interpersonală sau teoria A - B - X , pe care o extinde la comunicarea dintre indivizi şi la relaţiile din interiorul grupului, fiind o teorie reprezentativă pentru abordarea de tip cognitivist. Ipoteza generală de la care porneşte Newcomb este aceea că există o relaţie legitimă între credinţele şi atitudinile manifestate de individul dat şi că anumite combinaţii ale credinţelor şi atitudinilor sunt, psihologic, instalabile, din aceasta rezultând evenimente care conduc la o combinaţie mai stabilă. Comunicarea îndeplineşte, după Newcomb, o funcţie necesară, permiţând celor două persoane să menţină o orientare simultană unul către altul şi faţă de obiectul comunicării. Când două persoane, A şi B, se percep pozitiv una pe alta şi îşi elaborează o anumită atitudine faţă de al treilea, X (o persoană sau un obiect), la ei apare tendinţa de a dezvolta o atitudine asemănătoare faţă de acest al treilea. Dacă, în cadrul diadei sau al grupului, apare o divergenţă a orientărilor faţă de al treilea, atunci trebuinţa de reducere a acestei divergenţe duce la creşterea frecvenţei actelor de comunicare, care stabilesc asemănarea de orientare, fenomen pe care Newcomb îl numeşte tendinţă către "simetrie a orientărilor" şi a cărui intensitate o defineşte ca intensitate a atitudinilor faţă de al treilea.

In cadrul schemei A - B - X, A reprezintă subiectul care percepe, B -cealaltă persoană, X - obiectul faţă de care cei doi au o anumită atitudine. Ca şi în cazul schemei lui Heider, interesează cura îi percepe A pe B şi pe X : A percepe ca o consonanţă asemănarea atitudinii sale faţă de X cu a lui B faţă de X, ceea ce produce afecţiune între A şi B, în timp ce divergenţa de atitudine naşte neplăcere. A şi B vor dezvolta acte de comunicare între ei, care vor duce la creşterea asemănării atitudinilor lor faţă de X. Conceptele-cheie ale schemei A - B - X sunt actul comunicaţional, orientarea, coorientarea şi sistemul de presiune (tensiune). Actul comunicaţional constă în transmiterea informaţiei de la sursă la receptor. Informaţia constă în stimulii asociaţi cu un obiect, stare, proprietate, eveniment, care permit persoanei discriminări cognitive. Orientarea se referă la deprinderea cathetică sau cognitivă de relaţionare a noastră cu alte persoane, ceea ce se exprimă în termeni de atracţie sau de relaţionare cu obiectele din jurul nostru, ceea ce se exprimă în termeni de atitudine. Aspectul cathetic se referă la tendinţele de apropiere - evitare, orientarea variind în acest caz în direcţie şi forţă. Aspectele cognitive se referă la ordonarea, structurarea atributelor obiectelor orientării. Coordonarea sau orientarea simultană se referă la interdependenţa orientării lui A faţă de B şi faţă de X, când, de exemplu, A atribuie lui B o atitudine faţă de X şi manifestă el însuşi o atitudine faţă de X. Sistemul presiunii sau presiunea spre simetrie se referă la starea de tensiune psihologică rezultând din perceperea discrepanţei orientărilor "eu - altul" sau din incertitudinea privind orientarea altuia.

126

Componentele minimale ale sistemului A - B - X sunt atitudinea lui faţă de X, atracţia lui A faţă de B, atitudinea lui B faţă de X şi atracţia lui B faţă de A. Atitudinile pot fi favorabile sau nefavorabile, iar atracţiile - pozitive sau negative, A şi B putând să aibă atitudini similare faţă de X (favorabile sau nefavorabile) sau diferite (unui - favorabile, altul - nefavorabile). La fel se poate spune despre atracţii. Când atitudinile şi atracţiile lui A şi B sunt similare, însemnă că ele sunt simetrice şi invers: sunt asimetrice când sunt diferite. Dacă A are o atitudine favorabilă faţă de X şi este atras de B şi A percepe că B are o atitudine nefavorabilă faţă de X, sistemul de relaţii este asimetric şi atunci apare presiunea către simetrie. Coorientarea este presupusă ca fiind esenţială în viaţa umană, deoarece rareori orientarea lui A faţă de B se produce într-un vacuum ambiental, ca şi orientarea persoanei către X într-un vacuum social. Rareori persoanele pot să menţină relaţiile dntre ele în afara referirii ia altul şi puţine obiecte sunt atât de secrete încât atitudinea persoanei faţă de ele să nu fie influenţată de atitudinea altora.

De aceea, conchide Newcomb, orientarea către obiecte şi către alte persoane, orientate spre acelaşi obiect, sunt procese necesare. Mai mult, dacă orientarea lui A faţă de B ori X depinde de orientarea lui B faţă de X, atunci A va fi motivat să descopere orientarea lui B faţă de X şi să-i influenţeze atitudinea faţă de X. Simetria cognitivă are avantajul că permite individului să emită predicţii asupra conduitei altora. Ea permite, de asemenea, validarea consensuală a atitudinilor faţă de X. deoarece A şi B, având atitudini similare, au mai multă încredere fiecare în propria atitudine faţă de X. In virtutea avantajului simetriei, actele comunicaţionale care rezultă în condiţiile simetriei vor fi recompensatoare, iar simetria va căpăta o valoare recompensatoare secundară, Probabilitatea simetriei percepute creşte proporţional cu atracţia şi cu intensitatea atitudinii. Asimetria conduce la tensiune, care activează conduita de orientare spre dobâdirea simetriei, iar mărimea presiunii spre simetrie depinde de următorii factori: gradul atitudinii de discrepanţă percepută între A şi B, direcţia şi gradul atracţiei dintre A şi B, importanţa lui X (a obiectului comunicării), certitudinea propriei orientări, relevanţa lui X pentru sistem. Newcomb identifică mai multe căi prin care individul poate reduce presiunea şi, deci, dobândi simetrie: A poate diminua forţa atracţiei faţă de B, poate diminua relevanţa lui X, reduce relevanţa percepută a lui X pentru B, modifică propriile sale atitudini, modifică percepţia sa asupra atitudinii lui B faţă de X. Toate pot fi facilitate prin comunicare.

Modelul propus de Newcomb îşi găseşte o largă aplicaţie în procesele comunicării de masă, îndeosebi în desfăşurarea acţiunii propagandistice, unde A devine receptorul, B - comunicatorul, iar X - oricare eveniment, fenomen, persoană în raport cu care se desfăşoară o anumită campanie propagandistică. Gradul de adecvare al modelului s-ar putea verifica prin capacitatea lui de a previziona asupra rezultatelor ce se vor obţine în urma acţiunii de propagandă a comunicatorului, sub influenţa căruia este de aşteptat să se modifice pozitiv

127

receptorul în raport cu evenimentul în cauză. Modelul poate să prevadă modificarea poziţiei receptorului aflat în situaţie de dezechilibru, dar nu şi direcţia acestei schimbări, faptul dacă ea va fi orientată în raport cu transmiţătoral sau cu obiectul comunicării. Ceea ce este foarte important, deoarece, dacă restabilirea echilibrului la nivelul receptorului se face pe calea modificării atitudinii lui faţă de comunicator, înseamnă că acesta nu şi-a atins scopul, în timp ce, în caz contrar, avem de-a face cu acceptarea de către receptor a punctului de vedere al comunicatorului.

Modelul lui Newcomb reprezintă o contribuţie importantă la problematica actului interpersonal şi a microgrupului, abordată din perspectiva unor concepte-cheie ale psihologiei sociale. Este surprins rolul reglator al comunicării ca mecanism de redistribuire echitabilă a substanţei interacţiunii şi ca instrument de realizare a influenţei între parteneri. Este surprins, de asemenea - în spiritul teoriei dinamiste a lui Lewin -, rolul motivaţiei ca factor propulsor al intercaţiunii, tensiunea, generată intrinsec de perceperea decalajului de atitudine, acţionând ca forţă aptă să determine partenerii să caute sau să restabilească echilibrul intradiadic. Interdependenţa orientărilor, coorientarea în raport cu un termen extradiadic comun naşte impulsul de a influenţa asupra atitudinii celuilalt şi se constituie, totodată, ca suport al trecerii necesare de ia diada interpersonală la microgmpul social. în sfârşit, teoria lui Newcomb conturează şi o posibilă paradigmă ameliorativă în raport cu dezechilibrul ce se poate ivi în plan relaţional.

4.3. Teoria disonanţei cognitive a lui Leon Festinger

'Teoria disonanţei cognitive a. lui Leon Festinger (1957,1968), asupra căreia ne-am oprit pe larg cu alt prilej (P.Golu, 1974), se înscrie şi ea în contextul tradiţiilor teoriei concordanţei cognitive a lui Heider. Ea se distinge însă prin două aspecte: îşi propune să se refere la conduita cognitivă în general; a exercitat în psihologia socială o influenţă mult mai mare decât celelalte teorii ale concordanţei, datorită mai ales ingeniozităţii cu care Festinger şi-a formulat ipotezele, înlocuind termenii de "concordanţă" şi "neconcordanţă" prin cei de "consonanţă" şi "disonanţă".

Ne vom rezuma la a reaminti aceste ipoteze, în aparenţă foarte simple: între elementele cognitive poate să existe o relaţie de nepotrivire" care generează disonanţă; disonanţa cognitivă dă naştere presiunii către reducerea ei; rezultatul acestei presiuni se manifestă în modificări ale cogniţiei şi conduitei şi în expunerea selectivă la noi informaţii şi opinii.

Leon Festinger descrie amănunţit diverse situaţii şi contexte, naturale şi experimentale, generatore de disonanţă, ca şi modalităţi de reducere a ei, asupra cărora vom mai reveni.

128

4.4. Modelul congruenţei cognitive

Modelul congruenţei, propus de Osgood şi Tannenbaum (1955), face şi el parte din familia teoriilor concordanţei cognitive, având drept specific faptul că se concentrază asupra variabilelor semnificative ce intervin în schimbarea atitudinilor şi că previzionează asupra acestui proces într~o situaţie experimentală tipică, în care comunicarea, emanând de la sursă, obligă subiectul să adopte o atitudine particulară faţă de un anumit obiect. Ca şi la autorii discutaţi mai înainte, este presupusă aceeaşi schemă formată din receptor (P), comunicator (K) şi informaţia despre un anumit obiect (O). Variabilele implicate sunt: atitudinea faţă de obiect, atitudinea faţă de sursa mesajului privind obiectul atitudinii şi natura evaluativă a informaţiilor în raport cu sursa şi cu obiectul atitudinii. Modelul lui Osgood şi Tannenbaum se distinge de cele anterioare prin tentativa de a emite predicţîi cu privire la direcţia şi cantitatea schimbării atitudinii concomitent în raport cu sursa (comunicatorul - K) şi cu obiectul atitudinii. Dacă P îl apreciază pozitiv pe K, care are o atitudine pozitivă faţă de O, pe care P îl apreciază negativ, atunci în structura cognitivă a lui P apare o situaţie de necongruenţă (nepotrivire, necoincidenţă) între cele două aprecieri (atitudini) ale sale. Ieşirea din situaţie presupune modificarea simultană a atitudinii lui P atât faţă de K, cât şi faţă de O. Autorii introduc termenii de "afirmaţii asociative" şi "afirmaţii disociative, care ar corespunde conceptelor lui Heider de "atitudini pozitive" şi "atitudini negative". Ei au conceput şi o metodică pentru a determina direcţia schimbării atitudinii prin intermediul măsurării celor două categorii de afirmaţii. Este vorba de o scală semantică diferenţiată sau de aşa-numitul procedeu al diferenţîatorului semantic. El se constituie ca o scară bipolară descriptivă compusă din şapte trepte, în genul cele de ma jos:

bun : : : ; : : : rău.Subiectului i se prezintă colecţii de răspunsuri verbale alternative, date sub

forma unor termeni ~ concepte opuse (adjective bipolare), care reprezintă extremele continuum-ului redat pe scară.Subiectul situează în spaţiu (marchează pe scală), poziţia care corespunde direcţiei şi intensităţii judecăţii lui pentru trei grupe de factori: evaluare (bun-rău), activitate (activ-pasiv), forţă (puternic, slab). Conceptul este evaluat prin bifarea unuia din cele şapte intervale. Procedeul are în vedere sensul conotativ (emoţional, "metaforic") al conceptului, nu pe cel deno-tativ. Se studiază, deci, nu semantica, ci coloratura emoţională a semnificaţiei. Atitudinea faţă de obiect (concept) este o proiecţie în dimensiunea evaluativă a spaţiului semantic, este o evaluare a obiectului.

După Osgood Şi Tannenbaum, metodica difereţiatorului semantic poate fi folosită, în contextul teoriei congruenţei, pentru măsurarea atitudinii subiectului faţă de obiectele sociale, dacă se realizează o alegere corectă a perechilor con-ceptuale evaluative. Operaţie al cărui succes depinde de respectarea câtorva con-diţii decurgând din aşa-numita teorie a "spaţiului semantic11 al semnificaţiilor,

129

elaborată de Osgood: posibilitatea de a determina locul fiecărei semnificaţii în spaţiul semantic; posibilitatea de a calcula distanţa dintre semnificaţii (diferenţa de semnificaţii dintre două noţiuni este funcţie de diferenţierea poziţiilor lor, în unul şi acelaşi spaţiu); posibilitatea de a fixa deplasarea semnificaţiei cuvintelor în condiţiile introducerii lor în îmbinări de cuvinte. Punctele din spaţiul semantic servesc la definirea operaţională a semnificaţiei, fixând două din însuşirile ei de bază: direcţia (calitatea) şi distanţa (intensitatea), diferenţa de semnificaţie dintre două noţiuni fiind funcţie de diferenţierea poziţiilor în unul şi acelaşi spaţiu.

Dezechilibrul în structura cognitivă a lui P depinde nu numai de semnul atitudinii lui P faţă de K şi O, ci şi de intensitatea acestei atitudini, care, de asemenea, poate să provoace efecte de necongruenţă. Ceea ce poate fi măsurat prin metoda diferenţiatorului semantic. Restabilirea echilibrului se poate face nu numai prin modificarea semnului atitudinii lui P faţă de unul din membrii triadei (cum preconizau modelele lui Heider şi Newcomb), ci pe calea modificării semnului şi intensităţii, simultan, faţă de ceilalţi doi componenţi ai triadei. Aici intervine următoarea legitate: mărimea schimbării atitudinii, când se revine la starea de congruenţă, este invers proporţională cu intensitatea atitudinii (atitudinile polarizate: extremităţile evaluării se modifică mai puţin şi invers). Dacă, de exemplu, P manifestă o atitudine negativă faţă de K, a cărei intensitate poate fi evaluată ca fiind - 3 şi, totodată, ei manifestă o atitudine destul de pozitivă faţă de O, care poate fi apreciată cu +2, atunci, aflând că, să spunem, K emite anumite afirmaţii pozitive la adresa lui O, P se va afla într-o situaţie de necongruenţă. El va căuta ieşirea din situaţie, modificându-şi simultan atitudinea faţă de O şi faţă de K: va reduce întrucâtva intensitatea atitudinii pozitive faţă de O şi va diminua întrucâtva intensitatea atitudinii negative faţă de K. Când cele două atitudini se egalează, atât ca semn cât şi ca intensitate, se restabileşte echilibrul. Tot acest proces poate fi determinat recurgând la următoarele formule:

DkO: = (k)

O + K p;

DtK: = O

o + K •

p

unde DkO reprezintă modificarea atitudnii lui P faţă de O, Dk K -modificarea atitudinii Iu P faţă de K ; O şi K - mărimile absolute ale relaţiilor afective ale lui P cu O şi P cu K, p - mărimea presiunii în direcţia congruenţei, adică mărimea sumaţi vă a modificării atitudinilor, necesară pentru egalarea semnificaţiilor lor. Ceea ce se obţine prin măsurarea distanţei dintre semnificaţii pe scara evaluativă a diferenţiatorului semantic. Operând cu semnificaţiile - 3 şi + 2, menţionate mai sus, obţinem:

130 DkO =2 + 3

5 = 3;

D O =--------«5 = 22 + 3

Ceea ce însemnă că, după comunicare, modificarea atitudinii lui P faţă de O trebuie să se deplaseze cu 3 unităţi în direcţia înrăutăţirii ei, iar atitudinea lui P faţă de K - cu două unităţi în direcţia îmbunătăţirii ei, astfel încât semnificaţiile exprimând aceste schimbări de atitudine să se apropie, ajungând amândouă la valoarea - 1. Astfel, situaţia de congruenţă se restabileşte, Elaborată de Osgood, metodica descrisă a fost verificată şi confirmată, ca valabilă, pentru prognozarea schimbării atitudinilor, de Tannenbaum la nivel de grup, cu precizarea însă că modelul nu funcţionează atunci când valorile lui p' (presiunea în direcţia congruenţei) sunt foarte mari şi când, deci, atitudinile sunt înalt polarizate.

Modelul lui Osgood şi Tannenbaum aduce o perfecţionare a descrierii naturii dezechilibrului cognitiv. El apare ca fiind mai coerent şi mai riguros în contextul premiselor şi definiţiilor iniţiale, propuse de cei doi autori. Dar, ca şi celelalte modele cognitiviste, şi acesta doar constată fenomenul, fără să reuşească să explice mecanismul apariţiei neconcordanţei la nivel de atitudine, percepţie, comunicare interpersonală şi de grup. Se insistă mai mult pe latura formală a neconcordanţei dintre elemente şi mai puţin pe analiza conţinutului. Principiul homeostaziei, al căutării echilibrului, stării de confort domină toate aceste teorii, fiind considerat ca o expresie a unei trebuinţe fundamentale a naturii umane. Absolutizarea paradigmei echilibrului poate să ducă şi a dus la interpretări eronate în plan social şi politic, fundamentând unele concluzii cu privire la echilibrul structurilor sociale. Dar cum poate fi construită o lume internă a omului coerentă, armonioasă, raţională în condiţiile unei lumi externe neraţionale, conflictuale? Raţionalitatea, coerenţa lumii cognitive a omului nu se poate explica decât prin corespondenţa ei cu o lume externă raţională, coerentă. După cum au observat mulţi dintre criticii teoriilor cognitiviste, la fel de fundamentală pentru om este şi tendinţa de a rupe starea de echilibru, de a ieşi din limitele sistemului de legături dat, de a năzui spre schimbare, spre nou.

Teoriile cognitiviste s-au bucurat şi se bucură în continuare de o oarecare popularitate, datorită tentativei lor de a depăşi tendinţele mecaniciste ale behaviorismului şi de a propune o psihologie mai umanizată, tendinţă caracteristică, în general, pentru întraga psihologie socială contemporană şi, îndeosebi, pentru orientarea intitulată expres "psihologie umanistă".

5. Teorii psihosociale fundamentate psihanalitic

Analizând orientarea cognitivistă, am consemnat tendinţa ei de a depăşi tradiţiile mecaniciste, ale behaviorismului - condiţionarea operantă, analiza moleculară, pe elemente a structurii conduitei observabile - şi de a propune o psihologie mai "umanizată", orientată către studiul formaţiunilor mentale (semne, semnificaţii, cunoştinţe, sensuri) printr-o analiză molară a întregului structural.

131

Psihanaliza continuă şi adânceşte această tendinţă, înscriindu-se în cadrul disputei dintre scientism şi umanism, proprie, în general, psihologiei sociale contemporane. Modelului comportamentist, de inspiraţie pozitivistă, care tinde să construiască o psihologie a persoanei şi relaţiilor interpersonale pe măsura exigenţelor metodologiei naturalist-ştiinţifice, i se opune tot mai mult tendinţa spre o psihologie "adecvată omului", centrată pe unicitatea lumii lui interne, tendinţă ce va atinge cotele ei maxime în cadrul orientării intitulate expres "psihologie umanistă".

Concepţia psihanalitică care, până la un punct, se regăseşte, cum am văzut, în opera lui Moreno, a atras atenţia asupra componentei emoţionale a interrelaţiilor din grupuri, a oferit concepte şi principii şi a influenţat asupra manierei de interpretare a unor variate probleme de psihologie socială, Potrivit concepţiei lui S.Freud (1962), personalitatea individului este strâns relaţionată cu energia mentală şi cu libidoul. Energia libidoului circulă într-o reţea intrapersonală închisă şi este distribuită în trei sisteme structurale majore; infraeul, eul, supraeul.

Prin extrapolare, Freud încearcă să aplice această schemă dincolo de graniţele psihologiei persoanei, abordând probleme de psihologie socială, sociologie, istorie, filosofic, artă. Societatea şi cultura îi apar ca un produs al aglomerării personalităţilor individuale înăuntrul ei. Sistemul social nu este decât o versiune macrocosmică a sistemului personalităţii. Multe teorii neoanalitice, cum sunt cele formulate de Sullivan, Adler, Horney, Fromm, care operează mai explicit cu variabilele psihosociale, utilizează elemente şi principii ale psihanalizei clasice, deşi încercă să se abată oarecum de la forma ei ortodoxă în mişcarea lor de la planul intrapersonal spre cel interpersonal şi grupai.

Sigmund Freud invocă frecvent factorii sociali, cum sunt, de pildă, structura familală, structura politică, conflictul social, războiul şl postulează unele principii ale psihologiei de grup. El consideră că agentul fundamentai al societăţii este grupul primar al familiei. Legăturile de familie sunt prototipul tuturor relaţiilor de grup. Procesul socializării copilului implică interiorizarea dictatului social admistrat de părinţi şi formarea superego-ului. Postulând principiul naturii opuse a trebuinţelor omului şi a cerinţelor societăţii, Freud conceptualizează omul şi ambianţa socală în termenii stării de conflict, funcţiunea societăţii fiind de a inhiba şi a suprima impulsurile instinctuale ale individului. Psihodinamica freudiană a grupurilor este axată pe două concepte; cel de sublimare şi cel de identificare, care implică desexualizarea energiei instinctuale a infraeului şi canalizarea ei către atitudini şi activităţi acceptate social: iubire, dragoste, creaţie artistică, activitate tehnică, perfecţionare vocaţională, ele servind drept protecţie adaptativă culturală şi individuală şi, totodată, suport al legăturilor care unesc oamenii în grupuri.

Societăţile şi grupurile se formează ca jocuri subsecvente ale legaturilor indivizilor cu părinţii lor. Copilul stabileşte contactele sociale iniţiale în familie,

132

care servesc ca prototip al tuturor relaţiilor sociale. Părinţii protejează, întreţin, sancţionează şi, după Freud, ei constituie prototipul de lider al copilului. Protecţia şi întreţinerea pe care o acordă ei creează condiţiile dependenţei, iar reprimarea şi frustrarea instinctelor creează sentimentul ostilităţii şi al fricii. Având în faţă acest lider puternic, copilul se identifică cu el şi încorporează valorile lui. Aceasta duce la micşorarea ostilităţii şi la reţinerea impulsurilor agresive împotriva părinţilor,, Complexul oedipian este relevant în raport cu acest proces de identificare cu liderul. Freud vede toate legăturile din grup ca fiind bazate pe procesul de identificare cu liderul puternic. Componenţii grupului, care acceptă una şi aceeaşi persoană, liderul, ca ideal, se identifică cu acesta şi numai în această măsură se identifică şi unul cu altul. Interrelaţiile lor emoţionale sunt mediate de relaţia cu liderul, care posedă calităţi şi capacităţi pe care nu le au ceilalţi şi care, psihologic, este centrat nu asupra membrilor, ci asupra lui însuşi, narcisismul fiind caracteristica lui fundamentală. Prin purtatea sa deosebită, liderul induce o codnuită de grup regresivă, caracterizată prin pierderea simţului critic, sugestibilitate, dependenţă. Se petrece ceva similar stării de hipnoză, înregistrată în practica tratării nevrozelor.

Viziunea lui Freud asupra instituţiilor sociale este una pesimistă. El derivă, de pildă, justiţia socială din sentimentele de invidie şi ostilitate pe care membrii grupului le încearcă unii faţă de alţii, iar la baza acestor sentimente consideră că s-ar afla competiţia pentru favoarea liderului. Instituţii cum sunt dreptul şi religia s-ar fi format în ordinea protejării omului şi societăţii împotriva impulsurilor agresive, ostile şi sexuale, proprii omului. Tradiţiile psihanalizei clasice (freudiene) au servit drept izvor de inspiraţie în generarea unor scheme interpretative pentru diferite probleme de psihologie socială. Am putea menţiona astfel teoria psihodinamică a funcţionării grupului (Bion,1961), teoria dezvoltării grupului (Bennis, Shephard", 1956, 9, p.415-437), teoria tridimensional;, a conduitei interpersonale (Schultz, 1958), teoria psihanalitică a atitudinilor sociale (Sarnoff, 1960, 24, p. 251-279).

5.1. Teoria psihodinamică a funcţionării grupului

Bazată pe observaţii şi participări la terapia de grup, teoria lui Bion tinde sa vadă grupul nu ca un agregat de indivizi, ci ca o unitate a indivizilor posedând proprietăţi emoţionale şi dinamice. Fiind o versiune macroscopică a individului, grupul posedă parametri asemănători cu cei ai persoanei: trebuinţe, motive, scopuri. Principiul tratării grupului prin analogie cu caracteristicile psihologice ale individului duce la construirea unor capitole de psihologie socială analoage tematicii psihologiei generale, tendinţă caracteristică observabilă încă în alcătuirea primelor manuale de psihologie socială.

Conceptele de bază ale teoriei lui Bion sunt cele de grup ocupaţional, ipoteze de bază ale grupului, mentalitate de grup, cultură de grup, sistem prolomental.

133

Grupul ocupaţional are drept scop obţinerea performanţei într-o sarcină specifică, făcând uz de o serie de reguli şi procedee. Din ipotezele pe care grupul le face în jurul raţiunii sale de a fi emerg anumite proprietăţi emoţionale, care acţionează în combinaţie cu funcţia de grup ocupaţional. Ipotezele în baza cărora acţionează grupul pot fi interpretate pornind de la climatul afectiv al grupului şi ele se reflectă în conduita expresivă a membrilor grupului. Mentalitatea de grup se referă la exprimarea unanimă a voinţei grupului.

Cultura grupului este un construct conceptualizat ca produs al conflictului dintre voinţa individuală şi mentalitatea de grup. Ea este structura grupului la un moment dat, ocupaţia îndeplinită, organizarea adoptată. Sistemul protomental este o entitate abstractă, care conţine prototipul ipotezelor de bază ale grupului, este o matrice a elementelor mentale şi fizice folositoare grupului, un nivel al funcţionării grupului în care mentalul şi fizicul sunt contopite. El întreţine rezervorul ipotezelor de bază şi împiedică grupul să facă experienţe unor ipoteze conflictuale. Sistemul conceptual al teoriei lui Bion apare similar, cum vom vedea, teoriei sintalităţii grupului, propuse de Cattell.

5.2. Teoria dezvoltării grupului

Orientată psihanalitic este şi teoria lui Bennis şi Shepard, care vizează procesele dezvoltării în grupurile de antrenare J relaţiilor umane. Principalul obiectiv al acestui tip de grup constă în a contribui la cultivarea dezvoltării şi înţelegerii propriilor motive, la creşterea acurateţei predicţiei consecinţelor proprii'or acţiuni, la instaurarea unei comunicări valide, care se referă la faptul că fieca•;: membru dobândeşte abilitatea de a se exprima exact şi liber în legătură cu propriile sentimente, motivaţii, intenţii. Un rol important în atingerea obiectivului revine antrenorului grupului, care însă se deosebeşte de rolul tradiţional al liderului. Percepţia de către fiecare membru a locului său în grup se armonizează cu percepţia celorlalţi membri, pe fondul congruenţei eforturilor colective.

Teoria lui Bennis şi Shepard statuează câteva faze ale dezvoltării grupului. Grupul se deplasează de la preocupările pentru relaţiile de autoritate, bazate pe dependenţa de lider (faza autoritară), la preocuparea pentru formarea relaţiilor personale, bazate pe interdependenţă (faza personală). Fiecare fază se divide în trei subfaze. Faza autoritară cuprinde subfaza centrării pe supunere (dependenţă), subfaza zisă a rebeliunii, a ostilităţilor şi disensiunilor dintre membri şi subfaza rezolvării problemei dependenţei. Faza personală debutează prin preocuparea pentru identificarea interpersonală, trece printr-o perioadă de preocupare pentru identitatea individuală şi evoluează către rezolvarea problemei interdependenţei Intr-o primă subfaza, grupul se simte relaxat, armonic şi înalt coeziv; cu trecerea timpului, armonia începe să devină din ce în ce mai iluzorie, mulţi membrii încep să fie îngrijoraţi că vor fi "înghiţiţi" de grup, că îşi vor pierde identitatea personală. începe o altă subfaza, în cursul căreia grupul se divide în două

134

subgrupuri: unul dintre ele, încântat încă de noţiunea armoniei de grup, doreşte să se continue relaţiile mterpersonale apropiate; membrii celuilalt devin îngrijoraţi că îşi vor pierde identitatea individuală şi neliniştiţi ca aprecierea de sine să fie distrusă şi identificată cu grupul. Acest subgrup se opune continuării unor relaţii strânse, insistă mai puţin asupra grupului şi mai mult asupra activităţii individuale. Apar conflicte între cele două subgrupuri. Dacă dezvoltarea de grup continuă potrivit modelului obişnuit, conflictul dintre subgrupuri eventual se rezolvă. Se trece la ultima subfază, care implică rezolvarea problemelor interpersonale. Fiecare verbalizează propria schemă conceptuală pentru înţelegerea conduitei umane, incluzând atât conduita proprie, cât şi pe a celorlalţi. Evaluarea de grup duce la înţelegere şi la o comunicare mai validă. Procesul dezvoltării de grup devine complet. Autorii recunosc că nu toate grupurile îşi ating în final scopul, Trebuie observat că autorii indică numai secvenţele fazelor de dezvoltare a grupului, nu şi durata acestor faze, ce variabile influenţează rata dezvoltării, determinând grupul să se deplaseze de la o fază la alta, ce variabile determină forma rezolvării problemelor dependenţei şi interdependenţei. Pe scurt, mecanismul dezvoltării grupului este lăsat în umbră.

5,3. Teoria tridimensională a conduitei interpersonale

Teoria tridimensională a conduitei interpersonale, creată de Schutz şi cunoscută sub denumirea prescurtată de FIRO (Fundamental Interpersonal Relations Orîentation = orientarea fundamentală a relaţiilor interpersonale) încearcă să explice conduita interpersonală în termeni de orientare a unui individ în raport cu altul, proces care decurge într-un mod caracteristic fiirui determinantul primar al conduitei interpersonale. Iată, redat pe scurt, conţinutei toeriei lui Schutz, la care ne-am referit şi cu alt prilej. La baza modelul'-ţ interacţiunii dintre indivizi se află trei trebuinţe de bază - incluziunea, controlul ^ afecţiunea - care s-au dezvoltat pe parcursul copilăriei prin interacţiune cu adulţii (părinţii). La vârsta adultă, trebuinţa de incluziune depinde de măsura în care copilul a fost intergat în grupul de familie. Trebuinţa de control depinde de faptul dacă relaţia părinte - copil este una de călăuzire accentuată, de libertate sau de control. Trebuinţa de afecţiune variază în funcţie de gradul în care copilul a fost aprobat sau respins emoţional. In măsura în care aceste trebuinţe n-au fost satisfăcute în cursul copilăriei, individul se va simţi, respectiv, insignifiant, incompetent sau neiubit. Pentru a face faţă acestor sentimente, ei dezvoltă mecanisme de apărare, care se manifestă în modele caracteristice de conduită, care pot fi observate în interacţiunea interpersonală. Când două persoane intră în relaţii interpersonale, modelele lor caracteristice de conduită pot fi ori compatibile (armonioase, generând satisfacerea mutuală a trebuinţelor interpersonale), ori incompatibile, astfel încât ele vor putea sau nu vor putea să lucreze împreună. Diada poate varia ca grad de compatibilitate între cele două extreme. La nivel de

135

grup, atmosfera şi eficienţa grupului depind, în bună parte, de măsura în care modelele de conduită ale membrilor sunt compatibile sau incompatibile.

Ideile de bază ale teoriei lui Schutz sunt formalizate în câteva postulate şi teoreme, care vizeză trebuinţele interpersonale, rolul fiecărei experienţe a copilăriei în dezvoltarea acestor trebuinţe, consecinţele trebuinţelor interpersonale pentru compatibilitatea şi dezvoltarea de grup.

Teoria trebuinţelor şi a modelelor de conduită relaţionale cu ele relevă cu claritate influenţa orientării psihanalitice asupra concepţiei lui Schutz care, deşi modifică unele aspecte ale freudismului clasic, nu depăşeşte opoziţia dintre condiţiile sociale externe şi sistemul, conceput ca fiind static,al lumii interne a persoanei. Trebuinţele care animă relaţiile interperosnale sunt date de la început, personalitatea adultului fiind predeterminată de experienţele copilăriei

5.4. Teoria psihanalitică a atitudinilor sociale

Teoria atitudinilor sociale, propusă de Sarnoff, se bazează pe concepţia psihanalitică a mecanismelor de apărare a eului, potrivit căreia multe atitudini au funcţia de a proteja eul împotriva ameninţărilor interne şi externe. Ea postulează o relaţie între motivele care fundamentează şi susţin acţiunea individului şi atitudinile exprimate de subiect, relaţie ce se exprimă în cele patru concepte de bază ale teoriei: motivul, conflictul, apărarea eului şi atitudinea.

Motivă este definit ca stimul intern eficient care induce o stare de energie, produce tensiune şi care determină individul să acţioneze astfel încât să reducă tensiunea generată de el, fiind posibil ca motivul să poată fi trăit ca experienţă conştientă de către individ. Conflictul exprimă faptul că ori de câte ori două sau mai multe motive sunt activate simultan, coliziunea lor produce c stare de conflict. Eul se referă la configuraţia abilităţilor perceptive şi motorii care ajută individului să maximizeze reducerea tensiunii motivelor lui înăuntrul domeniului constrângerilor ambianţei sale. Reacţia de apărare a eul ai aste un răspuns protector care apare când nivelul de risc indus (de ameninţare) devine intolerabil şi individul nu se mai poate separa pe sine însuşi de obiectul ameninţător. Sarnoff numeşte simptom răspunsul deschis la o tensiune care nu poate fi relaţionată logic cu motivul inaccceptabil sau a cărui relaţie cu motivul inconştient nu este percepută de subiect. Atitudinile, ca expresii comportamentale deschise, sunt adesea simptome ale unor motive mai importante care nu sunt acceptate de individ. In consens cu alţi psihologi sociali, Sarnoff defineşte atitudinea ca dispoziţie de a reacţiona favorabil sau nefavorabil la o clasă de obiecte.

întrucât atitudinile sunt inferate de la răspunsul deschis, iar acesta se produce în ordinea reducerii tensiunii generate de motiv, rezultă că atitudinea este un produs emergent al răspunsului de reducere a tensiunii, care se produce în raport cu o clasă de obiecte.

136

Atitudinea individului faţă de o clasă de obiecte este determinată de rolul particular pe care aceste obiecte ajung să-1 joace în facilitarea răspunsului care reduce tensiunea unui motiv particular şi care rezolvă conflictul particular dintre motive. Şi întrucât tensiunea generată de motiv poate fi redusă prin diferite răspunsuri deschise, atunci atitudinile divergente, menţinute de diferiţi oameni faţă de aceeaşi clasă de obiecte, pot să reflecte diferite răspunsuri deschise utilizate de acele persoane pentru reducerea tensiunii generate de motiv. Şi invers: atitudini identice, menţinute de mai mulţi indivizi faţă de aceeaşi clasă de obiecte, pot să medieze reducerea unor motive diferite pentru fiecare persoană. Atitudinile provenind din motive acceptate conştient sunt conceptualizate diferit de atitudinile provenind din motive inacceptate conştient: dacă, de obicei, individul este conştient de motivele lui şi de funcţia răspunsului său de reducere a tensiunii, atunci atitudinea poate fi privită ca fiind refectată adecvat de răspuns: dacă, de obicei, individul nu este conştient de motivul lui, nici de încercarea de reducere a tensiunii, atunci atitudinea poate fi privită ca un simptom mediat de apărare a eului.

Pornind de la acest cadru conceptual, Sarnoff examinează câteva tipuri de atitudini, între care atitudinile care facilitează refuzul, represiunea, proiecţia, formarea reacţiei, răspunsul simptomatic deschis.

încercând o adaptare a unor elemente ale teoriei psihanalitice la fenomenul atitudinilor sociale, teoria lui Sarnoff ajunge, totuşi, la produse întrucâtva diferite de original. Autorul îşi dă seama de dificultatea de a aplica modelul psihanalitic la procesul atitudinal, datorită concentrării acestui model asupra componentelor involuntare şi inconştiente ale conduitei. Or, multe din aspectele formării şi schimbării atitudinilor se produc înlăuntrul percepţiei conştiente şi cu concursul sancţionării conştiente a procesului de către individ. Datorită faptului că teoria este puţin testabilă împotriva interpretărilor alternative, nu se poate determina un suport experimental neechivoc al ei. Totuşi, o idee călăuzitoare se poate desprinde, şi anume aceea că individul caracterizat printr-o defensivitate înaltă este mai puţin înclinat spre schimbarea de atitudine în procesul comunicării decât cel cu uri nivel de defensivitate coborât sau intermediar şi aceasta pentru că primul se simte mai ameninţat de pe urma conştientizării motivelor inacceptabile, ceea ce îi sporeşte anxietatea.

6, Teoriile proceselor de grup

Deşi relaţionale cu teoriile conduitei în grup, bazate pe conceptul fundamentai de întărire, la care ne-am referit în subcapitolele anterioare, teoriile proceselor de grup nu se bazează pe o anumită orientare teoretică particulară, fiind, ca şi cele analizate anterior, teorii transorientaţionale. Intre acestea pot fi menţionate: teoria sintalităţii grupului (Cattell), teoria performanţei de grup

137

(Stogdill), modelul probabilistic al eficienţei conducerii (Fiedier), modelul descriptiv al răspunsului social (Willis).

6.1. Teoria sintalităţii grupului

Teoria sintalităţii grupului, formulată de Cattel (1953,1959), derivă din studiul analitic factorial iniţiat de el şi urmăreşte să furnizeze un fundament pentru descrierea şi măsurarea grupului, în ipoteza că predicţia ştiinţifică exactă necesită descrierea, măsurarea şi clasificarea exactă a fenomenelor. Pentru a descoperi legile care guvernează conduita de grup trebuie mai întâi defint exact grupul la un moment dat, ceea ce implică luarea în considerare a ceea ce Cattell numeşte sintalitatea ("personalitatea") grupului. Trebuie avute în vedere două aspecte: dimensiunile grupului şi dinamica sintalităţii grupului.

Conceptul de sintalitate, adoptat de Cattell în 1948, şi, în special, argumentele lui Mc. Dougall cu privire la asemănarea (analogia) indivizilor şi a grupurilor se referă la acel togetherness (a fi împreună, alături, laolaltă) al grupului şi include trăsăturile de dinamică, temperament şi abilitate ale grupului, sau, va spune tot Cattell puţin mai târziu (1951), sintalitatea se referă la performanţa finală măsurabilă a grupului ca grup, conceput ca o singură entitate, ca un tot integrat. Argumentele par a fi următoarele: grupul îşi păstrează caracteristicile lui ca structură şi conduită, în ciuda modificării componenţei membrilor; experienţa de grup este memorată; grupul este capabil să răspundă ca un tot la slimnlii îndreptaţi spre părţile lui; grupul posedă impulsuri mai mult sau mai puţin integrate în funcţii executive; grupul dezvăluie variate stări emoţionale; grupul produce deliberări colective. Cattell sugerează că sunt necesare următoarele dimensiuni pentru definirea grupului: trăsăturile de sintalitate, caracteristicile structurii interne şi caracteristicile de populaţie. Trăsăturile de sintalitate pot fi inferate de la conduita externă a grupului şi pot să includă, de pildă, decizia într-un comitet, energia în schimburile cu alt grup, conduita de grup similară. Caracteristicile structurale vizează relaţiile dintre membrii grupului, conduita internă a grupului, modelele organizaţionale care funcţionează în interiorul lui. De exemplu, formele de conducere, rolurile, clicile, sta tuşurile interacţionale, modelele de comunicare şi alte relaţii.

Trăsăturile populaţiei se referă la ceea ce este medie (mod, aspect, tipic) a caracteristicilor măsurate ale membrilor grupului sau la definiţia personalităţii de membru mediu (tipic) al grupului: inteligenţa medie, statura medie, atitudinea medie faţă de variate rezultate sociale ale membrilor grupului. Relaţia dintre cele trei aspecte constituie, după Cattell, una de interdependenţe. Dacă ştim toate legile psihologiei sociale, putem să prezicem un aspect pornind de la cunoaşterea celorlalte două. De exemplu, dacă cunoaştem structura şi trăsăturile populaţiei putem prevedea trăsăturile de sintalitate, conduita grupului; cunoscând structura de grup şi conduita grupului, putem previziona asupra trăsăturilor populaţiei.

138

Dinamica sintalităţii grupului este analizată de Cattell sub forma mai multor teoreme. Prima dintre ele afirmă că grupurile se formează în scopul satisfacerii trebuinţelor indivizilor, proces constând în ceea ce Cattell numeşte sinergie, adică energie individuală totală disponibilă în grup şi ea reprezintă suma totală a intereselor membrilor grupului în dinamica existenţei şi activităţii de grup, O parte a acestei energii sau sinergii este cheltuită în legătură cu relaţiile interpersonale din grup, pentru rezolvarea neînţelegerilor şi menţinerea coeziunii. Partea de energie rămasă este folosită pentru realizarea unor scopuri exterioare suplimentare ale grupului şi constituie sinergia de eficienţă. Cele două componente ale energiei sunt desemnate de Cattell prin conceptele, intrate în literatura de specialitate, de sinergie de menţinere şi respectiv, de sinergie de eficienţă, la care ne-am mai referit şi noi cu alt prilej (P.Golu,1974). O altă teoremă afirmă că sinergia totală a grupului este o rezultantă vectorială a atitudinilor tuturor membrilor faţă de grup. între grupuri se pot crea modele de interacţiune ca de la grup la subgrup, ceea ce Cattell numeşte latice sintalică dinamică, înăuntrul căreia un grup poate utiliza alt grup ca instrument pentru atingerea anumitor scopuri, relaţia putându-se inversa când intervin alte scopuri. De exemplu, naţiunea sprijină familia pentru că aceasta este o verigă subsumată a naţiunii, contribuind la stabilitatea populaţiei (unul din obiectivul naţiunii), dar familia are nevoie de naţiuni pentru atingerea unor scopuri ale sale, cum sunt protecţia şi educaţia copiilor. Potrivit unei alte teoreme, modelele dinamice ale conduitei în grup se formează prin încercări şi erori sau prin învăţarea intuitivă, în care modelele de recompensare a răspunsului sunt stabilizate. Sinergia totală în grupurile interferate este constant întreţinută. In sfârşit, atât caracteristicile de personalitate, cât şi structura sintalică sunt subiecte ale schimbării. întrucât structura sintalică a grupului este modelată, în ultimă instanţă, de condiţiile realităţii, forma ei la un moment dat depinde de caracteristicile individuale. Există un paralelism strâns între trăsăturile de sintalitate şi trăsăturile de personalitate ale membrilor grupului, astfel că stabilitatea structurilor grupului depinde de stabilitatea sentimentelor corespunzătoare ale membrilor individuali ai grupului. Intre caracteristicile paralele majore, sugerate de Cattell, figurează : rezistenţa sintalică la schimbare a grupului şi rigiditatea dispoziţională personală; integrarea sintalică şi inteligenţa personală; libertatea sintalică faţă de modă şi maturitatea emoţională personală; conflictul politic sintalic şi toleranţa personală la conflictul mental.

Teoria lui Cattell se remarcă, aşadar, prin viziunea ei sintetică integratoare asupra proceselor de grup, viziune axată pe modelul personalităţii individuale, unde componentele parţiale sunt articulate într-un tot structural coerent. In ciuda unei terminologii uneori ambigue, este o teorie consistentă intern, susceptibilă de a fi testată empiric, cu implicaţii în sfera dinamicii grupurilor oferind, totodată, o bază pentru legătura psihologiei sociale cu alte domenii, cum ar fi etica şi economia.

139

6.2. Teoria performanţei (realizării) de grup

Teoria realizării de grup, propusă de Stogdill (1959), include structura internă şi operaţiile de grup şi se bazează pe elemente ale teoriei învăţării, ale teoriei expectaţiei şi ale teoriei interacţiunii. Perfomanţa, interacţiunea şi expectaţia apar ca elemente necesare descrierii conduitei de grup. Teoria se bazează, structural, pe trei categorii de factori: variabilele de intrare (membrii), variabilele mediatoare şi ieşirile grupului. Intrările includ trei elemente: performanţele, interacţiunile şi expectanţele. Variabilele mediatoare alcătuiesc două clase: structura formală, care cuprinde formaţiile şi statusurile, şi structura de rol, care înglobează responsabilitatea şi autoritatea. "Ieşirile" reprezintă realizările grupului şi includ productivitatea, morala şi integrarea. Variabilele de intrare sunt atribute ale indivizilor, izolaţi sau în interacţiune. Aceste variabile duc la structura de rol şi la operaţiile de grup, care sunt proprietăţi de grup. Structura de rol şi operaţiile de grup mediază conduita personală şi interpersonală, efectul final fiind realizarea de grup. Direcţia generală a efectelor este de la variabilele de intrare la variabilele mediatoare şi apoi la realizarea de grup. Totuşi, efectul feedback se produce, astfel că fiecare set de variabile este influenţat de celelalte două.

Stogdill defineşte grupul în termeni de interacţiune, ca sistem de interacţiune deschis, în care structura sistemului este determinată de acţiunile membrilor grupului, iar continuitatea sistemului este dependentă de interacţiunea membrilor, concept utilizat pentru a descrie situaţia în care reacţia unui membru apare ca răspuns la reacţia unui alt membru. Interacţiunea socială este o caracteristică interpersonală a conduitei, întrucât ea necesită prezenţa a cel puţin doi indivizi. Ea Include acţiunea şi reacţia, fiecare dintre ele putând fi privită ca performanţă care determină structura sistemului. Termenul de performanţă în teoria lui Stogdill se referă la conduita de grup: ea desemnează răspunsul care identifică actorul ca membru al grupului şi include astfel de acţiuni diverse cum sunt munca cooperatoare, planificarea, evaluarea, luarea decizie, comunicarea. Stogdill consideră că interacţiune şi performanţa oferă baza pentru structura şi operaţiile de grup. El introduce conceptul de expectanţă, ca dimensiune de bază a organizării grupului, pe care o defineşte ca pregătire pentru întărire (readiness for reinforcement), care, la rândul ei, este o funcţie a impulsului, dezirabilitatea estimată a unui rezultat, probabilitatea estimată că rezultatul se va produce. Definiţia lui Stogdill se învârteşte, totuşi, într-un cerc vicios: întărirea este experimentarea unui rezultat care satisface sau confirmă o expectaţie; pregătirea pentru întărire se referă la măsura în care individul este pregătit pentru rezultatul dat. Expectanţă este rezultatul interacţiunii probabilităţii estimate şi a dezirabilităţii estimate, care răspund diferenţiat la întărire.

Efectele performanţei, interacţiunii şi expectaţiei se combină: performanţa combinată cu intercţiunea determină structura în interacţiune; performanţa

140

membrilor şi continuitatea interacţiunii determină identitatea grupului; performanţa furnizează mijloacele de confirmare a expectanţei; întărirea mutuală a normelor şi scopului este rezultatul combinării efectelor interacţiunii şi expectanţei. Pornind de la aceste propoziţii, Stogdill descrie structura şi operaţiile de grup, Structura unui grup organizat implică modelul predictibil al acţiunii şi reacţiei plus sistemul expectanţelor reciproc întărite. Poziţia în structura de grup include statutul şi funcţia. Statutul poziţiei defineşte gradul de libertate al ocupantului poziţiei în iniţierea şi menţinerea direcţiei scopului. Funcţia poziţiei se referă la natura contribuţiei care este de aşteptat să fie adusă de ocupant la efortul de grup,

Rezultatul final al proceselor de grup este reuşită de guap (group achievement); ea este consecinţa performanţei, interaţiunii şi expectanţei, mediate prin structurile şi operaţiile de grup şi are ca dimensiuni esenţiale productivitatea (gradul de schimbare survenit în valoarea aşteptată rezultând din conduita de grup), morala (gradul de libertate derivând din restricţia de funcţionare faţă de scopul grupului) şi integrarea (gradul în care grupul poate să-şi menţină structura şi operaţiile în condiţii de încordare). Meritul teoriei lui Stogdill este că identifică unele din elementele majore ale proceselor prin care grupul îşi atinge scopurile; ea se distinge prin consecvenţă internă şi este în acord cu evidenţa empirică privind procesele de grup, Dar ea este imprecisă în ceea ce priveşte relaţia dintre variabilele identificate; nu se relevă mecanismul prin care structurile şi operaţiile de grup mediază realizările. Definirea conceptuală a termenilor nu furnizează o bază pentru a trece la proceduri operaţionale.

6,3. Modelul descriptiv al răspunsului social

Modelul descriptiv al răspunsului social, sau aşa-numitul model diamond al conduitei conformiste, elaborat de Willis R.N., (1964), se referă la răspunsul la influenţa socială, Autorul crede că definirea conformităţii în termeni de acord cu majoritatea, este inadecvată pentru dezvoltarea unei descrieri generale a răspunsului social, Ea presupune o abordare care utilizează, deopotrivă, congruenţa şi mişcarea. Congruenţa se referă la acordul dintre un răspuns individual şi răspunsul definit social ca fiind "corect". Mişcarea se referă la schimbarea survenită în răspunsul relativ la standardul social. Deci, pentru ca răspunsul social să fie numit conformitate, el nu numai că trebuie să concorde cu idealul social, dar trebuie să reprezinte şi o schimbare (mişcare) a răspunsului, o variaţie survenită în răspuns în raport cu standardul social. Potrivit acestei analize, conformitatea este numai unul din modurile răspunsului social. Alte exemple de comportament social includ imitaţia, supunerea (ascultarea), acceptarea comunicării persuasive.

Modelul răspunsului social este privit ca un caz special al răspunsului model şi este definit ca model pentru modurile posibile, specifice şi interrelaţionate, de reacţie la presiunea socială. Aceasta, prin contrast cu modelul stimulului care are

141

de a face cu variabile-stimul, cu interrelaţia lor şi cu modelul proceselor care privesc schimbarea în timp. Wilîis distinge între conformitate în general şi conformitatea psihologică, cea din urmă fiind definită drept conduita destinată să îndeplinească (să desăvârşească) expectaţiile grupului normativ aşa cum sunt percepute de individ, Autorul identifică patru moduri de răspuns social: conformitatea, independenţa, anticonformitatea şi variabilitatea.

Conduita perfect conformistă este definită drept încercare perfect consecventă din partea individului de a face răspunsul său congruent cu expectanţele normative ale grupului specific; conformistul îşi modifică răspunsul când se modifică perceperea de către el a expectanţei normative a grupului. Independenţa pură este conduita care conferă ponderea zero expectanţei normative percepute. Individul poate foarte bine să considere expectanţa normativă când decide cum trebuie să se comporte, dar nu~i permite acesteia să-i influenţeze răspunsul. Anticonformitatea perfectă este o conduită de răspuns la expectanţa normativă, dar care este direct antitetică prescripţiei normative. Atât conformitatea, cât şi anticonformitatea depind de standardul social, dar în direcţii opuse. Variabilitatea perfectă este definită drept o modificare invariabilă a răspunsului, indiferent de expectanţa normativă a grupului. Mişcarea nu este relaţionată aici cu presiunea socială. Ea este un fel de autoanticonformitate, întrucât reprezintă un dezacord complet şi perfect cu propriul răspuns iniţial al individului.

Modelul diamond este reprezentarea interrelaţiei dintre cele patru moduri de răspuns social. Modelul specifică două dimensiuni ale răspunsului: independenţa şi conformitatea netă. Dimensiunea independenţei este delimitată la o extremitate de conduita independentă şi la cealaltă extremitate de conduita variabilităţii. El reflectă măsura în care schimbările în judecăţile individului (răspunsurile) sunt nerelaţionate cu influenţele sociale. Conformitatea netă este reprezentată la o extremitate de conduita conformistă, iar la cealaltă de conduita anticonformistă. Modelul reflectă, deci, măsura în care modificările în răspunsurile individului sunt influenţate de presiunea socială, fie în direcţia acordului, fie în direcţia dezacordului cu standardul social. Aşa cum rezultă din figura de mai jos, cele două dimensiuni sunt ortogonale. Deşi modelul este afirmat în termenii unor moduri perfecte de răspuns social, trebuie avut în vedere că, în situaţii naturale, rar se întâmplă ca răspunsurile să fie perfect pure.

142

Conformitate

Variabilitate

Independenţ

An ticonform i ta te

Fig. 18. Modelul diamond al interdependenţei dintre cele patru moduri de răspuns social (după R.N.Willis)

Ele sunt mai degrabă o mixtură între variate tipuri; poziţia individului în spaţiul diamond reprezintă gradul în care răspunsurile lui sunt nişte formaţiuni compuse ale celor patru moduri de răspuns.

Dacă există patru moduri posibile de răspuns, atunci devine posibil să se specifice condiţiile în care fiecare mod este probabil să se producă. Willis presupune că modul de răspuns va fi determinat de competenţele relative ale individului şi ale grupului social, de atitudinea adoptată de individ şi de structura recompensei. El previzionează: conduita conformistă va fi maximă când competenţa grupului sau a partenerului este relativ înaltă, individul adoptă o atitudine flexibilă, iar recompensa este mare când răspunsul concordă cu grupul, Independenţa este maximă când individul este relativ înalt în competenţă, el adoptă o atitudine de consecvenţă, iar recompensa este mare când ea produce un răspuns corect. Anticonformitatea se produce când grupul este relativ incompetent, individul adoptă o atitudine flexibilă, iar recompensa este mare când individul dă un răspuns care este corect, dar care nu concordă cu răspunsul grupului. Vâri abilitatea se asociază cu o autoapreciere negativă sau foarte joasă.

Conduita individului se estimează că produce consecinţe măsurabile în interacţiunea socială. Conformitatea, independenţa şi anticonformitatea duc la percepţii diferenţiate din partea membrilor grupului: independentul este perceput ca fiind mai atrăgător, conformistul ca fiind moderat atrăgător, anticonformistul ca fiind cel mai puţin atrăgător. Totuţi, variabila "competenţă" se relaţionează şi ea cu atracţia, iar efectele modului de răspuns intercţionează cu competenţa. De exemplu, anticonformistul competent va fi mai atrăgător decât cel incompetent, un conformist incompetent va fi mai atractiv decât unul competent; independentul competent lucrând cu un grup competent va fi cel mai atrăgător individ. Toate aceste expectanţe sunt susţinute prin rezultatele unor studii în care modurile de răspuns au fost manipulate experimental. Conformitatea şi variabilitate produc percepţii similare între ele dar semnificativ diferite de cele produse de

143

anticonformitate şi independenţă. Conformistul şi cel care răspunde variabil sunt priviţi ca fiind mai influenţaţi de către alţii.

Modelul răspunsului social, produs de Willis, s-ar putea spune că este o "mică teorie", ipotezele sunt intern consecvente, testabile şi în acord cu alte teorii şi date privind influenţa socială. Teoria este mai mult descriptivă şi mai puţin explicativă, problema rămânând deschisă în ceea ce priveşte identificarea condiţiilor în care variate forme de conduită pot fi aşteptate să se producă şi specificarea consecinţelor fiecărui mod de răspuns.

7. Orientarea interacţionistă în psihologia socială

Centrată în jurul conceptului de interacţiune, orientarea cu denumirea de mai sus îşi are izvorul în lucrările lui G.Mead (1962), renumit filosof, sociolog şi psiholog social american. Punctul ei de plecare îl consituie nu individul izolat, ci integralitatea activismului de grup, interacţiunea indivizilor. Spre deosebire de interacţiunea implicată în schemele orientării congnitiviste (Heider, Newcomb, Festinger ş.a.) sau în matricele raporturilor diadice concepute de Thibaut şi Kelley, în care interacţiunea apare ca o condiţie necesară analizei altor categorii de fenome nepsihosociaie (actele comunicative, formarea structurilor cognitive, reacţiile la stimuli ale participanţilor la interacţiune), în cadrul orientării interacţioniste accentul cade pe analiza a însuşi procesului interacţiunii. De aici un cerc larg de probleme care intră în aria de preocupări a concepţiei interacţioniste: comunicarea prin simboluri (interacţionismul simbolic): rolul limbii şi al structurilor persoanei, conduita de rol şi grupul de referinţă.

Interacţionismul simbolic (G.Mead şi continuatorii săi: N. Blumer, N.K.Denzin, M.H.Kuhn, T.Shibutani ş.a.) porneşte de la teza întemeiată că individul, persoana sunt realităţi sociale, care nu se pot forma decât în societate. Omul îşi exprimă stările prin intermediul feţei, al unor acţiuni şi mişcări capabile să transmită o anumită semnificaţie, devenind ceea ce Mead numeşte "gesturi semnificative" sau "simboluri". Ele se constituie ca atare când provoacă implicit în individ aceleaşi reacţii pe care le provoacă explicit la alţii, Prezenţa partenerului de comunicare, căruia i se adresează simbolul, este percepută ca o condiţie necesară. La baza formării semnificaţiilor şi a interpretării se află teza lui Mead privind dependenţa succesului comunicării interumane de capacitatea individului de "a-şi asuma rolul altuia", de a intra în situaţia celui cu care comunică şi de a-şi reprezenta modul cum vor fi percepute de alţii cuvintele şi actele sale. Aceasta este şi mecanismul socializării individului, al devenirii lui ca personalitate. Procesul se petrece în cadrul grupului, unde conduita individului se constituie ca rezultat al asumării de către el a atitudinilor altora în raport cu sine. Cristalizate într-o orientare sau într-o poziţie unitară, atitudinile particulare ale celorlalţi devin ceea ce Mead numeşte "altul generalizat", efect al generalizării de către individ a

144

poziţiei majorităţii membrilor grupului faţă de el. Astfel, conceptul introdus de Mead se află în strânsă legătură cu acela de "grup de referinţă".

Potrivit concepţiei interacţioniste, conduita individului este determinată de trei variabile: structura personalităţii, rolul şi grupul de referinţă. Persoana este alcătuită din trei componente: eul (I) impulsiv, activ, creativ al persoanei; eul normativ (me) - cum trebuie să mă vadă alţii, controlul social intern, bazat pe aşteptările şi exigenţele altora semnificativi (altul generalizat), cu funcţie de îndrumare a eului impulsiv, în concordanţă cu normele de conduită însuşite, în vederea realizării interacţiunii sociale; şinele omului, persoana (seif) - sinteză a primelor două concepte, rezultat al interacţiunii lor. Persoana este, în ansamblu, o entitate socială activă, capabilă să~şi aprecieze şi să-şi dirijeze propriile acţiuni. Preluând această idee, valoroasă în esenţa ei, interacţioniştii contemporani au extrapolat-o la nivelul macrosocial. Făcând abstracţie de legităţile istorice şi social-economice, ei consideră că izvorul schimbărilor din societate trebuie căutat în specificul construcţiei persoanei, în începutul ei activ, creator; prezenţa, în structura ei, a eului impulsiv (activ, creator) ar permite apariţia diverselor variaţii sau chiar abateri întâmplătoare de la şabloanele conduitei de rol, variaţii şi abateri care devin normă a stabilirii unor noi tipare de conduită şi, deci, sursă de schimbare în societate.

Din interacţionismul iniţial s-au dezvoltat două direcţii: şcoala de la Chicago, reprezentată de Blumer (1969 ), care continuă tradiţiile social-psihologice ale lui Mead şi şcoala de la Yowa, reprezentată de Kuhn (1964), care încearcă să modifice în sens neopozitivist unele componente ale concepţiei lui Mead. Şcoala de la Chicago promovează metodele descriptive (studiul documentelor, observaţia, interviul), pornind de la considerentul că fenomenele psihosociale, aflându~se într-o continuă schimbare, nu pot fi exprimate sub formă de mărimi matematice. Şcoala de la Jowa, dimpotrivă, recurge la definiţii operaţionale, la modelare şi studii empirice. Prima pune accentul pe momentele procesului, cea de a doua pe structură- După Blumer, individul nu este ceva aruncat în lume, ci se opune activ lumii, el acţionează, nu doar reacţionează, nu se rezumă la a-şi conştientiza faptele, ci îşi construieşte propria conduită. Acţiunea eului impulsiv anulează stabilitatea montajelor persoanei, determină ca tabloul intercaţiunii să se modifice continuu şi drept urmare conduita nu poate fi prevăzută, ci cel mult explicată. Şcoala de la Yowa ignoră acţiunea eului impulsiv asupra persoanei, reprezentantul ei, M.H.Kuhn, dezvoltând "teoria autoaprecierii persoanei", potrivit căreia conduita poate fi prevăzută pe baza cunoaşterii factorului determinant al persoanei, eul normativ, şi deci, a aşteptărilor sau a rolurilor interiorizate. Dacă . ştim grupul de referinţă al individului, putem prevedea autoaprecierea persoanei şi dacă ştim cum este autoaprecierea putem prevedea conduita. Definirea operaţională a persoanei se exprimă în răspunsul pe care individul îl dă la întrebarea "cine sunt eu?", adresată sie însuşi sau la întrebarea, adreasată altuia, "cine eşti tu?". Definiţia operaţională a persoanei s-a

concretizat în metoda numită" Cele 20 de răspunsuri la testul de autoapreciere" (twenty statements selfattitude test) sau, mai pe scurt, testul "cine sunt eu?".

Testul constă în aceea că subiectul sau grupul de subiecţi sunt rugaţi ca, în curs de 12 minute, să dea 20 de răspunsuri diferite la unica întrebare care li se adresează: "cine sunt eu?". Li se spune că răspunsurile trebuie date în ordinea în care le vine în cap, independente de logica sau importanţa unora sau a altora din răspunsuri. Răspunsurile sunt prelucrate prin analiză de conţinut şi cu ajutorul scării lui Guttman. Răspunsurile sunt împărţite în două categorii: răspunsuri caracterizând statutul social şi rolul subiectului, apartenenţa la grup (de exemplu, "student", "fiică", "cetăţean"); răspunsuri referitoare la caracteristici individuale (de exemplu, "fericit", "gras"). S-au dat, în medie, 17 răspunsuri, majoritatea lor absolută încadrându~se în prima categorie, vizând statusul şi rolul social al persoanei. De aici concluzia lui Kuhn că poziţiile de rol sunt cele mai importante pentru persoană, fiind conducătoare în ierarhia autoaprecierii şi că ia diferiţi indivizi se observă un diapazon larg al autoaprecierilor în raport cu poziţiile de rol şi cu însuşirile individuale.

Pentru Blumer, conduita de rol, mai precis producerea rolului (role-making) este un proces dinamic, explorativ, creator, interacţiunea are un caracter formator, acţiunile modificându-se în funcţie de apreciere; normele culturale, statusurile şi rolurile sunt numai cadrul în care se realizează acţiunile sociale, nu factorul lor determinant. Opus acestei poziţii, Kuhn vorbeşte despre executarea, jucărea, asumarea roluiui, excluzând elementul de spontaneitate ; individul îşi formulează planurile de conduită în funcţie de rolurile executate şi de statusurile ocupate în grupurile cu care se identifică (grupurile de referinţă).

Alt reprezentant al interacţionalismului simbolic, N.K.Denzin (1972), încearcă să găsească un compromis între cele două poziţii extreme, considerând necesară luarea în considerare, atât a formelor conduitei discrete, simbolice, cât şi a formelor conduitei evidente, observabile în exterior.

Interacţionalismul simbolic are meritul că, spre deosebire de tradiţiile proprii behaviorismul, încearcă să detaşeze specificul uman al conduitei omului şi să localizeze mecanismele psihosociale ale formării persoanei ca entitate socială la nivelul interacţiunii în grup. Ignorând însă condiţionarea social-istorică a relaţiilor interpersonale, el arată cum decurge intercaţiunea, dar nu explică de ce omul procedează aşa şi nu altfel în raporturile sale cu ceilalţi.

7.1. Teoriile rolului social

Una din direcţiile specializate ale orientării interaţioniste o constituie teoriile rolului social, având ca reprezentanţi pe T.Sarbin, E.Goffamn, R.Linton, P.Rommetveit, N.Gross ş.a. Conceptul de rol se regăseşte şi în neobehaviorism, congnitivism, în teoriile învăţării sociale ş,a, dar el ocupă o poziţie centrală tocmai în sistemul orientării interacţioniste. Terminologic vorbind, conceptul de rol a

146

apărut în contextul artei dramatice, caracterizând prestaţiile actorului în cadrul unei reprezentaţii şi de aici el a migrat în limbajul ştiinţelor sociale, referin-du-se la funcţia pe care o îndeplineşte o persoană ocupând o poziţie particulară într-un context social particular. La fel ca în cazul actorului, al cărui rol este definit parţial de rolul pe care îl joacă alt actor, rolul persoanei este dependent parţial de rolul altora cu care ea se relaţionează în contextul social.

Evoluţia conceptului de rol are un caracter transdisciplinar, multe dintre contribuţiile la această problemă venind din direcţiile antropologiei, sociologiei, psihologiei. Găsim elemente ale rolului în studiile lui James şi Baldwin privind "şinele", în referirile lui Durkheim la obiceiuri şi norme, în concepţia lui Mead şi Cooley cu privire la "eul oglindă", a cărei esenţă constă în aceea că baza formării reprezentării individului despre sine şi a formării personalităţii lui o constituie reprezentarea celorlalţi despre el, a acelora cu care el interacţionează, în care el îşi vede chipul ca într-o oglindă (aparenţa noastră externă, manierele, scopurile, faptele, caracterul se oglindesc în gândirea celorlalţi şi acestea acţionează într-un fel determinant asupra noastră). "Adoptarea rolului altuia", despre care vorbeşte Mead, înţelegând prin aceasta capacitatea de a te privi din exterior cu ochii partenerului de interacţiune, apare drept principala condiţie a realizării interacţiunii dintre oameni.

Noţiunea de rol apare ca fiind foarte complexă, ea reflectând îmbinarea unor caracteristici simultan obiective şi subiective, sociologice şi psihologice, normative şi personale: funcţia socială, în care se regăsesc un anumit gen de activitate şi un anumit procedeu general (standard) de conduită, elaborate de societate şi condiţionate de locul pe care îl ocupă individul în sistemul relaţiilor sociale; îndeplinirea concretă a rolului de către fiecare individ, având coloratura ei specifică, generată de mecanismele şi legităţile psihosociale ale perceperii, înţelegerii, adoptării şi interpretării rolurilor de către agenţii sociali.

Unii autori (Biddle, Thomas,1966) propun mai multe clase terminologice pentru clasificarea constructelor care intră în sfera teoriei rolului: termeni pentru compartimentarea (separarea) persoanelor; termeni pentru compartimentarea conduitelor; termeni pentru seturi compartimentate ale persoanelor şi conduitelor; termeni pentru seturi de legătură ale persoanelor şi conduitelor. Termenii din prima categorie desemnează actorul (persoana, eul, şinele), adică cel care se comportă în rolul dat şi altul (ţinta, alter ego, noneul), cel care susţine relaţia venită de la actor şi roiul lui sau, cum notează alţi autori (Secord şi Backman), persoana este individul care ocupă o poziţie focală în relaţia observată, iar altul este persoana ocupând o contrapoziţie, fiind partenerul persoanei, ambii aflându-se în relaţii reciproce (de exemplu, mamă - copil, soţ-soţie).

Deşi termenii de "actor" şi de "altul" se întâlnesc şi în altele din teoriile discutate anterior, acestea nu sunt teorii ale rolului în sensul strict al cuvântului. Situaţia de bază înăuntrul căreia rolul poate fi structurat este cea pe care o implică

147

un actor acţionând în raport cu sau cu referire la altul, situaţie în care actorul sau altul au roluri care sunt legate prin factori ca similaritatea, complementaritatea, prietenia, ş.a.

Cea de a doua categorie cuprinde termenii care descriu conduitele relaţionale cu rolul: expectanţa, normă, performanţă, evaluare, sancţiune. Expectanţa apare ca normă sau punct de vedere general privind modul în care persoana, ocupând o poziţie dată de rol, trebuie să funcţioneze în acest rol. Potrivit autorilor menţionaţi, expectanţele se bifurcă pe baza naturii lor anticipatoare şi a naturii lor normative. O distincţie similară introduc Mc.David şi Harari între expectanţa de rol predictivă şi expectanţa de rol prescrisă, prima nefiind bazată pe normă, în sensul strict al cuvântului. Calitatea anticipatoare a expectanţei este o forţă care ghidează intercaţiunea. Continuitatea experienţei de intercţiune poate să faciliteze achiziţionarea unor standarduri interne cu privire la conduita altora sau la reacţia lor. Calitatea prescriptivă a expectanţei de rol reprezintă pe acel "se cuvine" sau "trebuie" al rolului dat. Expectanţa normativă reprezintă drepturile şi obligaţiile care acompaniază ocuparea poziţiei de rol date. Multe din prescripţiile importante care guvernează conduita sunt bazate pe norme interiorizate care corespund rolului dat.

Performanţa de rol constă în conduita actuală manifestată de actor, care este relevantă în raport cu rolul particular pe care el îl joacă. în contrast cu expectanţa normativă care exprimă cerinţa comportamentală a rolului dat, performanţa de rol reprezintă conduita actuală manifestată de un actor în rol. Pot fi variaţii considerabile în maniera în care diferiţi actori interpretează acelaşi rol sau în maniera în care acelaşi actor interpretează acelaşi rol în diferite ocazii. Un anumit număr de conduite de rol diferite pot realiza expectanţa aceluiaşi rol. Dacă afirmăm că disciplinarea copilului este una din funcţiile expectante ale rolului de tată, un tată oarecare poate să realizeze această funcţie prin pedeapsă fizică, deprivare psihologică sau prin manipularea dependenţei. în toate cazurile, tatăl răspunde cel puţin uneia din expectanţele rolului de tată. Date fiind aceste situaţii, teoria rolului tinde să clasifice performanţa de rol nu în termeni de conduită specfîcă performantă în interpretarea rolului, ci în termeni de calitate generică şi de scopuri sau motive ale acestei conduite. Conduita de rol poate fi clasificată ca "performanţă de muncă", "performanţă şcolară", "performanţă atletică" sau poate fi clasificată în termeni de scop al conduitei jucate, cum ar fi, de pildă, "disciplinarea unui copil", "menţinerea ordinii". Performanţa de rol se clasifică în general în termenii naturii şi finalităţii ei, mai degrabă, decât în termeni de mijloace. Actorul este liber să varieze expresia funcţiei rolului înăuntrul limitelor impuse de funcţiile şi experienţele relaţionate cu rolul.

Unul din reprezentanţii proeminenţi ai teoriei rolului, Th.Sarbin, porneşte, în definirea dimensiunilor acţiunii de interpretare a rolului, de la relaţia dintre eu şi rolul pe care acesta îl are de îndeplinit. El clasifică jucărea rolului în termeni de intensitate a interpretării pe care o defineşte, la rândul ei, de-a lungul dimensiunii

148

diferenţierii dintre eu şi rol. El presupune că există şapte niveluri ale interpretării rolului, variind în termeni de intensitate, pornind de la nivelul cel mai de jos, care implică o diferenţiere clară între eu şi rol, şi până la cel mai înalt nivel, care implică integrarea completă a eului şi a rolului, aceştia nemafiind diferenţiaţi. Variaţii ale performanţei de rol sunt generate de implicarea individului în rol.

In ceea ce priveşte evaluarea şi sancţionarea, Biddle şi Thomas definesc primul concept ca expresie a aprobării sau dezaprobării conduitei de rol a noastră sau a altora, iar termenul de sancţionare îi aplică conduitei sinelui sau altuia care încearcă să obţină fie constanţa, fie schimbarea conduitei de rol. Deci, evaluarea implică a face o judecată pozitivă sau negativă în legătură cu o conduită de rol particulară, iar sancţionarea este procedura ce se ocupă fie cu menţinerea conduitei de rol evaluate pozitiv, fie cu schimbarea conduitei evaluate negativ. Ambele se bazează pe expectanţa de rol. Astfel, conduita de rol va fi mai probabil să fie evaluată şi sancţionată pozitiv când ea este conformă cu expectanţa normativă pentru rolul în chestiune şi invers. Evaluarea şi sancţionarea pot avea o sursă externă sau internă, pot fi deschise sau ascunse.

Evaluările făcute de alţii la adresa actorului se pot interioriza şi deveni valori ale actorului. Ele se bazează pe comunicarea expectanţei normative a altora prin mijloace predominant deschise. De exemplu, socializarea copilului de către mamă implică, în general, comunicarea expectanţei normative prin evaluări şi sacţionări externe până la punctul când copilul acceptă şi internalizează aceste norme ca guvernatori ai conduitei proprii. Odată cu acceptarea internă a normelor de bază ale altora, individul îşi formează un sistem intern de valori prin care îşi autoreglează propria conduită. Ca atare, deşi evaluarea şi sancţionarea actorului de către alţii este un aspect important al teoriei rolului, evaluarea de către actor a propriei conduite este şi mai importantă.

Cea de a treia categorie de termeni desemnează seturi compatimentate ale persoanelor şi conduitelor. Ei se referă la combinarea compartimentului comportamental cu cel al persoanei. Cele două compartimente intră împreună în conceptele generale de poziţie sau rol. Poziţia reprezintă, după Secord şi Backman (1964), categoria de persoane (actori) care ocupă un loc specific în structura socială, definiţie la care Biddîe şi Thomas adaugă faptul că poziţia constă într-un set de persoane împărţind atribute (reacţii, comportamente) comune, sau care sunt percepute similar de alţii. Deşi rolul este conceptul central în analizele teoretice de rol, se pare că în jurul lui există cele mai multe controverse. Unele din definiţiile reprezentative consideră că rolul constituie: "expectanţele pe care persoanele le manifestă în comun faţă de o persoană care aparţine unei categorii particulare în virtutea poziţiei pe care o ocupă în sistemul social (Secord şi Backman, op.cit); "conduita caracteristică şi aşteptată a persoanelor care ocupă o poziţie în grup" (Jones şi Gerard, 1967); "o serie de răspunsuri condiţionate, având consecvenţă internă, date de un membru al situaţiei sociale, care reprezintă modelul - stimul pentru o serie similară de răspunsuri condiţionate, consecvente intern, ale altuia în

149

această situaţie" (Cattrell, 1964 ); "o secvenţă - etalon de acţiuni învăţate sau de fapte săvârşite de persoană în situaţia de interacţiune" (Sarbin,1954); "pattern-ul sau tipul de conduită socială care pare adecvată situaţional rolului în termeni de cerinţe şi expectanţe ale grupului (Sargent,1951).

Un loc aparte printre exponenţii rolului îl ocupă E.Goffman (1959), care găseşte o analogie deplină între situaţiile de viaţă reală şi reprezentările teatrale. El priveşte membrii societăţii ca actori şi se preocupă de tehnologia conduitei de rol, îndeosebi de aspectele lui simbolice. In procesul interacţiunii sociale, omul este capabil şi să-şi corecteze propria conduită în concordanţă cu aşteptările altuia, astfel încât să creeze despre sine o impresie cât mai favorabilă şi să dobândească un profit cât mai mare de pe urma acestei interacţiuni.

Drept surse ale informaţiei despre partener pot să servească aparenţa externă, experienţa de intercţiune anterioară, ambianţa în care se află individul, dar informaţia cea mai semnificativă despre partener se află în vorbele şi faptele lui, factori controlabili, pe care el şi~i poate dirija. Manevrând aceşti factori, partenerul poate să creeze, în ochii celorlalţi, acea imagine despre sine care îi serveşte cel mai bine. Goffman foloseşte noţiunea de "faţadă" în analiza îndeplinirii rolului prin care înţelege mijloacele expresive standardizate care sunt folosite voluntar sau involuntar de individ în procesul îndeplinirii rolului. Drept elemente ale faţadei el consideră ambianţa, aparenţa externă a individului şi maniera de conduită, partenerii de interacţiune aşteptând unul de la altul un acord între aceste elemente. El distinge între "avanscena" interacţiunii (unde se petrece nemijlocit interacţiunea) şi culise, unde are loc o activitate raportată la rol, dar inaccesibilă ochiului auditoriului. Pe avanscenă sunt respectate exigenţe riguroase, care, în culise, nu mai devin obligatorii. Cu ajutorul acestui aparat noţional, Goffman descrie laturile de fineţe ale "tehnologiei" conduitei de rol a individului angajat în îndeplinirea unor roluri diferite.

Procesul interacţiunii sociale este tratat ca adaptare a persoanei la situaţie şi ca automascare, individul apărând ca purtător al unor roluri străine personalităţii sale sau ca un trişor cinic. Principalul pentru executantul rolului constă în a crea la alţii impresia că el îşi îndeplineşte corect rolul, nu în îndeplinirea lui efectiv corectă. De aceea, se ridică întrebarea: putem noi să-1 credem pe cel care pare să-şi confirme motivul prin manifestări emoţionale corespunzătoare? Pe cel care pare să acţioneze sub acţiunea afectului pe care îl manifestă în exterior, fără să ne întrebăm dacă îşi ascunde intenţia adevărată? Goffman consideră că cercetătorul nu trebuie să aibă încredere în formele exterioare ale conduitei de rol.

Dincolo de varietatea definiţiilor propuse, Biddle şi Thomas găsesc că există un element comun: înţelegerea rolului ca set de prescripţii care definesc conduita dezirabilă a poziţiei ocupate. Ei propun o matrice a relaţiei persoană-conduită, pentru a reda mai clar conţinutul conceptului de rol (fig.19).

150

Setul de subiecţi

Pi P2 Ps P4 .................................- p , ................................... ■ ■ P ,

Cj B3} B22Segmentul persoanei

Segmentul persoană-conduită

Segmentul conduită

ci n

nm

Fig. 19. Matricea relaţiilor persoane — conduită (după BJ.Biddle şi E.-J. Thomas, op.cit)

Matricea constă într-un set de conduite care sunt ordonate, atât prin setul persoanelor, cât şi prin setul claselor de conduită. Dimensiunea orizontală, etichetată Pi - Pm reprezintă setul subiecţilor şi constă în poziţiile relevante ale persoanelor. De obicei, setul subiecţilor se limitează la unităţile - persoane înăuntrul unei singure unităţi sociale ample. De exemplu, setul total de subiecţi poate fi familia, iar Pi tatăl, P2 mama, P3 fiul. Dimensiunea verticală, etichetată Ci - Cn, constă în clasele de conduită relevante. Fiecare clasă de conduită este o categorie care include poziţia comportamentală individuală specifică. Astfel, Ci poate consta într-un grup de prescripţii, C2 - o categorie de evaluare, C3 - o categorie de acţiuni sau sancţiuni. Elementele de intrare (Bn, B12 etc.) sunt conduitele intrepretate de unităţile individuale ale setului de subiecţi.

Porţiunea esenţială a matricei o reprezintă ariile secţionate de pe orizontală şi verticală. Segmentul persoanei este compus din ansamblul conduitelor manifestate de o singură persoană sau de un subset de persoane, indiferent de clasele de conduită din care provin ele. Astfel, segmentul persoanei poate consta în totalitatea prescripţiilor, evaluărilor, sancţiunilor, acţiunilor, descrierilor făcute laolaltă, care sunt caracteristici ale conduitei tatălui sau ale tatălui şi mamei (ceea ce constituie subsetul părinţilor) sau ale conduitei fiilor şi fiicelor (subsetul copiilor). Acest segment poate varia în lărgime odată cu numărul persoanelor intrând în subsetul supus investigaţiei. El poate servi ca plan singular pentru a cuprinde multe descrieri particulare ale rolurilor persoanelor reprezentând: rolul individual, conduitele unui agregat de indivizi, conduitele actorului ca partener al unui complex de roluri, rolurile "altuia". Din acest segment au proliferat, în

151

literatura de specialitate consacrată teoriei rolului, conduitele a numeroase roluri particulare (rolul mamei, al bărbatului, al liderului etc).

Segmentul comportamental constă în conduitele tuturor persoanelor luate împreună, care pot fi plasate într-o singură clasă sau într-un set de clase de conduite. Din acest segment emerg astfel de roluri: deschise sau publice, interne sau particulare, prescriptive (proprietăţi normative ale rolurilor în sistemul social selectiv), descriptive (concepţiile de rol înăuntrul unităţii sociale), evaluarive (norme de evaluare a rolurilor în unităţile sociale), active (performanţele de ro! ale ansamblului actorilor în unitatea socială), de sancţionare (sancţionările aplicate violării normelor din unitatea socială selectată).

Segmentul conduită - persoană al matricei se clasifică în seturi selectate de clase de conduită. Se poate, astfel, vorbi de combinarea unui segment al persoanei cu un segment al conduitei. De exemplu, segmentul conduită ~ persoană poate consta în roluri individual - prescriptive, deschis - prescriptive. în sistemul familiei, clasificarea rolului prescriptiv al tatălui va include toate prescripţiile care sunt ocupate de tată.

Matricea discutată furnizează o schemă descriptivă.Cea de a patra categorie de termeni, utilizată de Biddle şi Thomas,

desemnează seturi relaţionale ale persoanelor şi conduitelor. Ei propun trei criterii pentru a infera existenţa relaţiilor dintre orice set de compartimente ale conduitei şi orice compartiment al persoanei: gradul de similaritate sau disimilaritate între compartimente; gradul de codeterminare sau interdependenţă pentru oricare două sau mai multe compartimente; un criteriu operând în comun pentru similaritate şi determinare. Potrivit primului criteriu, oricare două compartimente ale conduitei sau ale relaţiei persoană - conduită pot fi reiaţionate cu altul pe baza similarităţii sau a lipsei similarităţii. Conceptele de rol corespunzătoare primului criteriu sunt: diferenţiere, consens, uniformitate, specializare, consistenţă. Potrivit celui de al doilea criteriu, interdependenţa implică o relaţie determinată sau cauzată între conduitele sau compartimentele conduitei a două persoane, facilitând sau stânjenind una alteia performanţa, recompensa, investiţiile. în sfârşit, corespunzător celui de al treilea criteriu, autorii disting conceptele de conformitate, adaptare, exactitate (când descrierea rolului este similara şi determinată de performanţa de rol şi de expectanţa de rol).

Aşa cum rezultă din analiza termenilor şi definiţiilor propuse de diverşi autori în raport cu conceptul de rol, în majoritatea cazurilor rolul este examinat în raport cu poziţia sau statusul individului, concept pe care însă autorii interacţionişti îl văd nu ca poziţie obiectivă a individului în sistemul relaţiilor sociale, ci ca o categorie subiectivă: aşteptările de rol angajate în conduita de rol şi în condiţionările social - istorice ale conduitei de rol.

Relevanţa rolului este evidentă pentru psihologia socială. Despre rol s-au elaborat mai mult sisteme teoretice înăuntrul psihologiei sociale şi îndeosebi o analiză funcţională a conduitei interacţionale. Probleme cum sunt C&IQ privind

152

relaţiile de putere şi conducere, luarea deciziei individuale şi de grup, percepţia persoanei, învăţarea socială au fost puse în evidenţă prin utilizarea frecventă, în scopuri interpretative, a rolului şi a fenomenelor care intră în relaţie cu rolul. Unul din neajunsurile metodologice ale teoriilor rolului social rezidă în subestimarea laturii de conţinut a activităţii persoanei.

7.2. Teoria grupului de referinţa

O direcţie de exprimare a orientării interacţioniste o constituie teoria grupului de referinţă (reference group). Majoritatea autorilor (M.N.Hyman, T.M. Newcomb, M.Sherif, N.N.Kelley, R.K.Merton) înţeleg prin această noţiune grupul la care individul se raportează psihologic, orientându-se în raport cu valorile şi normele grupului respectiv, care îi serveşte individului ca standard sau sistem de apreciere a altora şi a sa şi ca sursă a formării montajelor şi orentăriîor lui de valoare. Grupul de referinţă a devenit, în psihologia socială, o noţiune esenţială pentru înţelegerea proceselor formării montajelor sociale şi autoaprecierilor, ea fiind larg utilizată pentru a explica fenomene cum sunt inconsecvenţele conduitei individului în condiţiile unui nou context social, manifestarea criminalităţii în rândul minorilor, dilema persoanei marginale, conflictele, reacţia neunivocă a diferitelor straturi ale unui auditoriu la una şi aceeaşi comunicare parvenită prin rnass-media.

Termenul de grup de referinţă a fost introdus de psihologul social american Hyman (1942), în legătură cu cercetarea reprezentărilor persoanei despre statutul propriu în comparaţie cu statutul altor persoane, el desemnând grupul de persoane cu care individul se compară când îşi defineşte propriul statut. Rezultatul comparaţiei este o autoapreciere a statusuîui pe care Hyman o tratează ca variabilă dependentă, în sensul că autoaprecierea depinde de grupul luat ca punct de plecare, ca punct de referinţă.

Grupurile de referinţă pot fi, după T.M.Newcomb (1950), pozitive şi negative, primele fiind cele care provoacă individului năzuinţa de a fi primit în rândurile lor, celelalte care provoacă individului tendinţa de a se manifesta împotriva lor, acesta nedorind să se numere printre membrii lor.

Grupul de referinţă joacă un rol important, după M.Sherif (1969), nu numai în formarea orientărilor sociale ale individului, ci şi în aprecierea fenomenelor vieţii sociale şi în formarea unui tablou asupra lumii. Autorul citat consideră că trebuie distins între calitatea de mebru al grupului actual şi grupul de referinţă ia care individul se raportează psihologic, conştient sau inconştient.

Calitatea de grup de referinţă pot s-o aibă cele mai diferite formaţiuni umane: grupuri de apartenenţă şi grupuri externe, grupuri reale şi ideale, mari şi mici. Grupul de referinţă desemnează, după Kelley, două tipuri de relaţii diferite între individ şi grup, legate, pe de o parte, cu procesele motivaţionale, şi pe de altă parte, cu procesele perceptive. Corespunzător, se detaşează două funcţii ale

153

grupului de referinţă, normativă şi comparativ-apreciativă (H.H.Kelley, E.L.Hardely, 1952). Prima funcţie rezidă în a-1 obliga pe individ să urmeze standurile de conduită (normele de grup) stabilite şi ea se realizează dacă grupul este capabil să recompenseze indivizii pentru conformitate şi să-i sancţioneze pentru nonconformitate. Cea de-a doua funcţie rezidă în capacitatea grupului de referinţă de a servi ca punct de plecare pentru comparaţii, cu ajutorul cărora individul se apreciază pe sine şi-i apreciază pe alţii.

Noi contribuţii la teoria grupului de referinţă aduce R.K.Merton (1957), care încearcă să determine condiţiile în care individul alege, ca grup normativ de referinţă, nu grupul de apartenenţă, ci un grup extern: când grupul de apartenenţă nu asigură un prestigiu satisfăcător membrilor săi; când individul ocupă în grupul de apartenenţă un statut scăzut şi se simte izolat; când mobilitatea socială este ridicată şi, deci, e mare şi posibilitatea individului de a-şi schimba statusul social şi apartenenţa de grup, el va tinde să aleagă ca grup de referinţă grupul cu un status superior; alegerea de către individ a grupului de referinţă depinde de caracteristicile lui personale.

Unii autori (T.Shibutani) disting şi o a treia funcţie a grupului de referinţă, funcţia de impulsionare a individului spre a tinde să devină membru al grupului de referinţă, iar alţii (M.H.Kuhn) propun în locul grupului de referinţă termenul de "categorie de referinţă", care ar include atât grupul, cât şi individul de referinţă sau "altul orientativ".

Noţiunea de "grup de referinţă" se constituie ca un instrument metodologic cu ajutorul căruia pot fi descifrate tainele mecanismului interacţiunii dintre poziţia socială a persoanei şi montajele ei sociale, dintre motivaţia individului şi structura socială. Dar, cu toate că această noţiune pare a fi foarte productivă pentru cercetările empirice de psihologie socială, acestea din urmă, aşa cum observă unii autori, mai mult au generat probleme decât au dat răspunsuri, previziunea cu privire la conduita individului în raport cu grupul de referinţă rămânând încă o problemă deschisă.

Aşa cum am mai arătat, orientarea interacţionistă, cu cele două direcţii ale sale - teoria rolului şi teoria grupului de referinţă - a pătruns în psihologia socială venind din direcţia sociologiei şi de aici specificul punctului ei de plecare: nu individul, ci procesul interacţiunii simbolice dintre individ şi societate ca sistem de comunicări şi de relaţii interpersonale. Avându-şi baza teoretică, asemenea behaviorismului, în filosofia pragmatistă, interacţionismul simbolic se deosebeşte atât de behaviorismul clasic, cât şi de neobehaviorism prin aceea că priveşte omul nu ca o "maşină psihologică", aptă doar de a recţiona, ci ca un participant activ la interacţiune, care el însuşi alege, apreciază şi reglează conduita prin comunicarea simbolică.

Spre deosebire de psihanaliză, interacţionismul acordă cea mai mare atenţie conduitei raţionale a omului, ignorând sfera emoţională şi subconştientul. El se

154

pîaseză foarte aproape de cognitivism, punând accentul pe aspectele cognitive ale comunicării: percepţii, orientări sociale.

Principala limită a interacţionismului constă în a interpreta "socialul" numai ca intercaţiune. Ideea, corectă prin ea însăşi, că interacţiunea şi comunicarea sunt realitatea nemijlocită a relaţiilor sociale, dată individului în experienţa lui de zi cu zi, nu este dusă până la capăt şi aceasta din cauză că "accentul se pune numai pe o anumită latură a problemei ~ interacţiunea - privită ca formă dată nemijlocit a socialului", "socialul" însuşi (ca sistem al relaţiilor sociale existente obiectiv) rămânând în afara analizei.

8. Orientarea umanistă şi implicaţiile ei psihosociale

Apărută în deceniul al şaselea, ca o reacţie împotriva teoriilor behavioriste şi neobehavioriste, centrate, cum am arătat pe tehnicile de condiţionare şi modificare, din exterior, a comportamentului, orientarea umanistă încercă să întemeieze o nouă concepţie asupra omului pornind direct de la variabila psihologică. Ea apare în contextul anumitor premise obiective, în condiţiile în care, pe fondul efectelor alienante ale progresului economic şi tehnic, proprii societăţii contemporane, se simţea nevoia revenirii la om şi la subiectivitatea umană, la problematica vieţii personale, cotidiene. Viaţa modernă este punctată de dezechilibre, tensiuni, crize, conflicte, generatoare, în plan psihologic, de nesiguranţă, suspiciune, neîmpliniri, nelinişte. In aceste condiţii, reuşeşte oare omul ca, dincolo de multitudinea funcţiilor şi rolurilor sociale, care tind să-i pulverizez personalitatea, să se regăsească pe sine, să afle un sens integrator şi explicativ pentru acţiunile pe care le întreprinde? Ştie el să evite însingurarea, să stabilească contacte sincere, profunde, autentice cu semenii săi, să se apropie de ei, să-i înţeleagă, să devină solidar cu ei? Se pot găsi nişte invarianţi emoţionali şi atitudinaîi pe fondul unei vieţi-mozaic, care curge în ritm alert sau totul nu este decât tranzienţă, superficialitate, incoerenţă, atât în viaţa personală cât şi în cea interpersonală?

Psihologia umanistă încearcă să propună, la toate aceste întrebări, un anumit proiect de reconstrucţie umană, susceptibil să diminueze entropia vieţii individuale şi interpersonale. Ea înmănunchează mai multe tendinţe, care se vor inginerii sociale şi umane, modele de reconstrucţie culturală a vieţii individului, o nouă filosofie de viaţă şi o nouă cultură a relaţiilor interpersonale. Psihologia umanistă, care se vrea o nouă filosofie asupra omului, îşi are, de fapt, sursele teoretice în fenomenologie şi existenţialism, promotoare ale recentrării demersului filosofic pe analiza experienţei nemijlocite a conştiinţei umane şi pe reflecţia asupra condiţiei umane concrete. De aici predilecţia pentru preocupări vizând omul în situaţie, sensul vieţii pentru el, afirmarea de sine, inferioritatea, intenţionalitatea şi libertatea umană.

155

Termenul de psihologie umanistă îi aparţine lui Hadley Cantril, dar reprezentanţii acestui punct de vedere sunt mult mai numeroşi (F.T.Severin, AJ.Sutieh, H.Misiak, J.Cohen, E.Berne, Charlotte Biihîer, Th.Harris, E.L.Shostrom), între ei impunându-se însă numele lui Abraham Maslow (1970, 1972) şi Cari R.Rogers (1951,1966,1973). Criticând behaviorismul pentru concepţia şi metoda lui constrângătoare, manipulativă, bazată pe excesul de control asupra conduitei, psihologii umanişti recurg la terminologii şi definiţii care amalgamează psihologicul cu eticul şi axiologicul, normalul cu patologicul, reflecţia filosofică cu optica religioasă. Ei ne vorbesc de nevoi de bază şi metanevoi, valori şi valorizare, sine şi altul, competenţă pentru schimbare şi terapie de schimbare, tendinţă înnăscută şi tendinţă actualizantă, creştere psihologică şi dezvoltare, bunătate, demnitate, colaborare şi comprehensiune, cunoaştere de sine şi confesiune, toleranţă şi acceptare, autonomie şi autorealizare, spontaneitate şi creativitate, individualitate şi unicitate. Şi enumerarea de termeni ar putea continua. Sensul însuşi al termenului de "umanistă" derivă din asocierea lui cu noţiunile etico-filosofice de bunătate, demnitate, valoare, fericire, creaţie. Punând la lucru tot acest arsenal terminologic, umaniştii zugrăvesc imaginea unui om eminamente pozitiv, pătruns de bunătate şi spirit constructiv până în straturile sale profunde şi intime.

Abraham Maslow dezvoltă o viziune totalitară, holistă asupra omului, cu accent pe unicitatea şi spontenaitatea fiinţei umane, pe eliberarea potenţialului uman prin autoactualizare. Natura umană este, în straturile ei intime, natural-pozitivă, bună, constructivă şi nu rea, distructivă. Omul tinde spre creştere şi dezvoltare personală, spre afirmare de sine liberă şi spontană. Lui Maslow îi aparţine, cum se ştie, modelul piramidal al evoluţiei graduale a nevoilor umane, al cărui punct maxim îl constituie tocmai trebuinţa de afirmare de sine, de autodeterminare şi autodezvoltare, care, după părerea sa, deschide finalmente, omului calea de acces spre plenitudine, perfecţiune, calm şi linişte interioară.

La rândul lui, Rogers consideră că omul nu este un sclav, o păpuşă aflată la discreţia inconştientului ori a forţelor constrângătoare ale mediului şi ale instituţiilor, ci o persoană aflată în procesul creării de sine. Individul este capabil să se dirijeze el însuşi. El dispune de suficientă putere pentru a trata într-o manieră constructivă toate aspectele de viaţă care îi pot parveni în câmpul conştiinţei. El posedă capacitatea de a experimenta conştient factorii inadaptării sale psihice -incongruenţa dintre conceptul de sine şi totalitatea experienţei sale - şi de a-şi reorganiza conceptul de sine.

Psihologii umanişti dezvoltă o manieră de înţelegere similară asupra raportării omului la alt om. Ca actor implicat activ în schimbarea de sine, individul îi schimbă implicit pe alţii. El este orientat spre ceilalţi, deschis şi dispus să-I înţeleagă, să-1 accepte, să-i stimuleze. Prezenţa lor constituie o componentă esenţială a existenţei sale, o condiţie a împlinirii proprii. De aici, conceptul de întâlnire, cu ecou în întreaga psihologie umanistă, exprimând nevoia de celălalt,

156

privit ea factor declanşator şi facilitator al actualizării şi creşterii personale, întâlnirea şi comunicarea cu celălalt, admiterea pluralităţii situaţiilor interindividuale ar fi temeiul depăşirii dilemei egoism-altruism şi al construirii a ceea ce ei numesc o societate sinergetică, capabilă să răspundă nevoilor fundamentale ale oamenilor, facâridu-i pe aceştia mai alocentrici (orientări spre alţii). Reglatorul relaţiilor cu altul sunt intercunoşterea, înţelegerea, acceptarea, respectul, toleranţa, încrederea reciprocă. Pentru a ajunge la raporturi calde, sincere, apropiate cu ceilalţi, oamenii trebuie ajutaţi, prin procese de educaţie şi învăţare, să devină mai alocentrld, să capete abilitatea de a se deascoperi unii în faţa celorlalţi, de a fi permisivi la cunoaştere şi de a se accepta şi tolera. Se impune, deci, un act de cultivare a relaţiilor interpersonale în vederea dobândirii tehnicii de a ne raporta la ceilalţi. Este ceea ce se încearcă la nivel de grup, prin două modalităţi procedurale distincte : tehnica T-grupului şi tehnica E-grupului formulări prescurtate ale denumirilor de "training group" (grup de antrenament) şi, respectiv, "encounter group" (grup de întâlnire).

Parte componentă a teoriei dezvoltării grupului, formulată de Bennis şi Shepard (1965), tehnica T-grupului reprezintă un instrument de învăţare a relaţiilor umane, una din formele şi metodele de antrenament psihosocial, adică de însuşire a cunoştinţelor, priceperilor şi abilităţilor necesare comunicării şi schimbării interpersonale, de educare a sensibilităţii faţă de problemele comune. T-grupul are, pe de o parte, menirea de a organiza activitatea în comunn a membrilor lui şi, pe de altă parte, de a supune analizei membrilor însăşi această activitate. La baza practicii T-grupului, care este una antibirocratică, democratică, se află metoda discuţiei, centrată pe analiza proceselor de interacţiune dintre participanţi. Partenerii observă interacţiunea şi învaţă din observarea şi discutarea proceselor de interacţiune care se derulează între ei. Se presupune că prin aceasta se stimulează creşterea competenţei persoanei în raport cu propriile motive, intenţii, frustraţii, înţelegerea motivelor, scopurilor, strategiilor conduitei de comunicare a partenerilor, conştientizarea obstacolelor interînţelegerii.

Dimensiunile grupului variază de la 7 la 15 membri, care, de regulă, nu se cunosc între ei. Aceştia pot fi administratori, profesori, medici, jurişti, psihologi, sociologi, oameni care, prin profesiunea lor, acţionează asupra altor oameni, trebuind să stăpânească o anumită artă a comunicării interpersonale. Şedinţele se ţin la anumite intervale, care pot să varieze de la două zile la două luni. Grupul are un antrenor, care însă nu oferă răspunsuri, ci se îngrijeşte să asigure în grup o atmosferă deschisă, de încredere şi să constituie un model al conduitei dorite, exprimându-se sincer, demonstrând loialitatea în raport cu ceilalţi. Familiarizaţi cu obiectivele acţiunii în grup, participanţii încearcă să se angajeze şi să înceapă o interacţiune, subsumând analizei colective fiecare secvenţă a intercaţiunii, fiecare manifestând faţă de celălalt o atitudine suportivă, de sprijin şi acceptare, Pe fondul acesta de încredere şi explorare intensă, componenţii grupului observă atent conduita proprie şi conduita altora, Liderul nu apelează la experienţa anterioară a

157

membrilor sau la experienţe din afara grupului. Se pune accentul, în analiză, pe ceea ce se petrece "aici" şi "acum", fiecare membru fiind informat, prin legături inverse, cu privire la modul cum interpretează alţii cele spuse de el. Tocmai acesta este mecanismul învăţării în grup. Se creează, astfel, în condiţii experimentale, un set de noi norme de grup, o nouă cultură a interacţiunii şi comunicării umane, caracterizate prin eliminarea inhibiţiilor, participare şi deschidere la schimbare. Modelele de conduită şi experienţă învăţate în laborator urmează a fi transferate şi implementate în situaţiile sociale naturale.

Pornind de la modelul T-grupului, s-au dezvoltat variante particulare, cum ar fi, de pildă, grupul de confruntare, destinat să rezolve problemele (antagonismele) generate de diferenţele de vârstă, sex, rasă, clasă, apartenenţă etnică, grupurile de autogestiune, destinate analizei critice a problemelor vieţii sociale şi politice, grupurile de intervenţie socială, centrate pe readaptarea diverselor categorii de devianţă, grupuri centrate pe probleme ale relaţiilor dintre sexe şi ale vieţii de familie, ale relaţiilor dintre generaţii. Se crede că prin transferul modelelor de experienţă interacţională, cultivate în laborator, se va obţine o creştere a indicelui de umanizare a relaţiilor sociale de ansamblu.

De inspiraţie psihanalitică, dar conceput să funcţioneze în baza unor principii care să depăşească psihanaliza, grupul de întâlnire (E-grupul), legat îndeosebi de numele lui Cari Rogers, este centrat pe terapia intrepersonală şi pe dezvoltarea umană. Disfuncţionalitatea vieţii concrete, patologia ei cotidiană este, de fapt, metapatologie, fiind generată nu atât de cauze organice, interne, fizice, ci de un compex de factori psihosocioculturali: nesiguranţa, înstrăinarea, anomia, sentimentul de nerealizare, frustrarea, neâncrederea în celălalt, pierderea sensului vieţii şi implicit, compromiterea normalităţii psihice. Cum ar putea fi omul scos de sub presiunea acestor factori traumatizanţi? Psihologia umanistă consideră că pentru a răspunde la acesta întrebare nu trebuie să privim omul dintr-o perspectivă axată pe boală, ce dă prioritate tehnicilor de recuperare fundate pe tratamentul medicamentos, electrofiziologie, electrochirurgie, somnoterapie, care condamnă pacientul la dependenţă de terapeut. Nu trebuie nici să ne rezumăm la a scotoci în trecutul pacientului - cum a procedat psihanaliza - crezând că astfel îl ajutăm să se elibereze de el. Dimpotrivă, trebuie să pornim de la ipoteza că omul posedă o minte funciarmente sănătoasă şi să punem accentul pe reconstrucţia experienţei lui prezente, care este mai importantă pentru el decât trecutul. Mai corect este să vorbim nu de boli mentale, ci de probleme umane, care pot fi soluţionate prin imaginea unui nou tip de relaţie între terapeut şi pacient. Regula care stă la baza acestei relaţii constă, după Rogers, în următoarele: nu o modificare ex nihilo, introdusă din exterior de terapeut, ci a elibera exerciţiul tendinţei interne; eliberarea capacităţii existente deja în individ, considerat ca fiind competent pentru schimbare, nu manipularea expertă a unei personalităţi mai mult sau mai puţin pasive. Misiunea terapeutului ar fi aceea de a crea condiţiile valorizării de sine pozitive a pacientului - prin mobilizarea tuturor resurselor şi potentelor lui

158

sănătoase, a tuturor factorilor sociali şi culturali favorabili - pentru a facilita pacientului construcţia unui eu congruent cu experienţă. Ceea ce nu se poate realiza decât pe calea înţelegerii empatice a ceea ce exprimă pacientul. De aici, îndemnul la sinceritate, autodezvăluire, spovedanie, confensare, ca tehnici pe care individul şi le aplică singur în faţa unui terapeut care tace şi ascultă cu căldură şi înţelegere "ca de la suflet la suflet". Recuperarea omului în contextul reabilitării condiţiei sale de fiinţă umană, aceasta pare a fi crezul terapiei rogersiene, concepute ca instrument de înlesnire a creşterii umane.

Grupul de întâlnire apare drept cadrul de practicare a unor experienţe de viaţă intensive, desfăşurate rapid şi trăite profund, care, ca şi grupul de antrenament, concură, prin procese de învăţare socială, la crearea unui nou mediu cultural al relaţiilor interpersonale.

Cu deosebirea că, de data acesta, accentul cade nu pe variabila informaţională şi pe comunicarea verbală explicită, ci pe variabila emoţională şi pe comunicarea nonverbală, directă, expresivă, utilizându-se variate exerciţii interacţionale de angajare a individului ca realitate mentală, somatică şi afectivă. Totul în ipoteza că deblocarea sentimentelor inhibate se produce mai uşor când acestea sunt asociate cu împrejurări sugerate acţionai, nu doar evocate verbal. Ceea ce aminteşte de tehnica psîhodramei şi sociodramei moreniene.

încercând o apreciere de ansamblu a psihologiei umaniste, vom sublinia, mai întâi, ca trăsătură distictivă faţă de concepţiie anterioare, pasul înainte pe care îl face, prin conştientizarea crizei modelului uman, cultural şi valoric propriu societăţii contemporane. Ea se constituie, într-un fel, ca expresie, în plan teoretic, a nevoii stringente de a proceda la schimbări cu caracter de ameliorare şi optimizare în mediul existenţial al condiţiei umane.

Preocuparea aceasta pentru probleme majore ale definirii poziţiei omului în lume, exprimate în concepte cu profundă rezonanţă etico-filosofică - cum sunt cele de valoare, demnitate, bunătate, unicitate, creativitate, libertate - conferă psihologiei umaniste nota de doctrină care, cel puţin prin intenţiile sale, este pusă în slujba reorientării spre salvarea omului.

De remarcat că psihologia umanistă, spre deosebire de alte orientări, nu ne propune numai o teorie ameliorativă, ci şi o practică ameliorativă, secondată de ecouri şi aplicaţii. în sfera unor multiple domenii de acţiune socială, ce solicită competenţă socială şi umană, cum ar, fi, de pildă, formarea cadrelor de conducere, creşterea eficienţei acţiunilor de comunicare şi cooperare, umanizarea proceselor educaţionale.

Doctrina umanistă se menţine în limitele strategiei microschimbărilor - la nivel de relaţii familiale, educaţionale, interpersonale şi de date individuale -crezând că, prin acumularea schimbărilor individuale şi interpersonale, s-ar putea ajunge indirect şi la alte tipuri de schimbări sociale.

159

9. Orientarea către studiul atitudinilor

Conceptul de atitudine ocupă o poziţie importantă în spaţiul de preocupări al psihologiei sociale, impunându-se, în anumite perioade de timp, cu ponderi dominante printre celelalte concepte. Unii autori consideră conceptul atât de important încât definesc însăşi psihologia socială ca fiind studiul atitudinilor sau echivalează fiinţa umană cu aptitudinea de a forma şi a utiliza atitudini (K.Goldstein,1939).Trecând în revistă lucrările care se ocupă de cercetarea atitudinilor, Mc Guire (1986) consideră, într-un amplu studiu de sinteză, la care ne vom mai referi în capitolul de faţă, că atitudinea a dominat aria psihologiei sociale în trei perioade diferite de timp, exercitând o hegemonie mai îndelungată decât oricare alt concept, chiar decât cel de grup. Despărţite între ele prin interregnurile dominate, alternativ, de alte concepte, aceste trei perioade, corespund următoa-relor trei momente de înflorire a interesului pentru atitudine: 1) perioada cuprinsă între anii 1920 - 1930, numită şi "prima din cele trei vârste eroice ale cercetărilor atitudinale'', centrată pe măsurarea şi şcolărea atitudinilor; 2) perioada cuprinsă între anii 1950 - 1960, dominată de interesul pentru studiul schimbării de atitudine; 3) perioada cuprinsă între anii 80 - 90, caracterizată prin focalizarea interesului asupra structurii atitudinii. In intervalele care separă aceste perioade, atitudinea, fără a înceta să conteze ca obiect al preocupărilor ştiinţifice, a cedat, totuşi, locul altor subiecte, care am trecut pe primul plan; dinamica grupurilor (între anii 1935 - 1957), cogniţia socială. (în cursul perioadei 1965 - 1985),

Orientarea, către măsurarea atitudinaiă, apărată în Statele Unite ale Arnericii, se produce pe fondul nevoii acute de realizare a diversităţii în contextul contactelor dintre diverse fracţiuni regionale, etnice şi clasiale. Psihologii sociali se angajează în operaţia intensivă de măsurare, motivaţi de presupoziţia optimistă că de îndată ce atitudinile vor fi identificate şi măsurate, atitudinile eronate vor fi corectate şi, drept urmare, se va putea obţine consensul opiniei publice ca factor ce insuflă direcţie energiilor sociale. Perioada măsurătorilor de atitudine este ilustrată de o serie de nume devenite clasice în psihologia socială - E.S.Bogardus, L.L.Thurstone, R.Lickert - autori ai unor tehnici de măsurare a atitudinilor care au mai fost prezentate şi analizate în literatura noastră de specialitate (P.Golu,1974). Pornind de la încercarea lui Fechner de a măsura senzaţia şi de la încercarea lui Spearman de a măsura inteligenţa, autorii menţionaţi dezvoltă o serie de modele de abordare scalară a atitudinilor, exprimate în termeni de tendinţă sau înclinaţie socială, cum ar fi, de pildă, conservatorismul politic, religiozitatea, prejudecăţile etnice. Scările de măsurare a atitudinilor, cu toate că, prin nota lor de orientare spre abstract şi cantitativ, au provocat o reacţie de respingere din partea celor ce nu agreau spiritul matematic în psihologie, au contribuit la consolidarea mentalităţii ştiinţifice în psihologia socială şi la creşterea respectului faţă de studiile de atitudine. Era vorba de a măsura nişte fenomene - stările subiective -în raport cu care ştiinţele naturii (ştiinţele fizicii) ofereau prea puţine indicaţii.

160

Depăşind empirismul de duzină, care ocolea problema măsurării, scările de atitudini ofereau o varietate de soluţii şi proceduri ingenioase, larg utilizate şi în prezent, pentru determinarea diferenţelor individuale sub forma unor dimensiuni atitudinale specifice. S-a produs o sensibilizare a specialiştilor în raport cu necesitatea introducerii măsurii cantitative în cercetările psihologice şi psihosociale, în scopul unei mai bune identificări şi manipulări a variabilelor, chiar dacă mulţi autori au continuat să opteze pentru teorii bazate pe ipoteze greoaie. Dar, cum arată adeseori Mc Guire, deficienţa de bază a acestor inovatori ai scalarii atitudinilor din anii '20 - '30 a constat în încercarea de a măsura variabilele individuale izolate, fără să se ia în considerare necesitatea scalarii simultane a mai multor variabile şi a relaţiei dintre ele.

Una din direcţiile măsurătorilor din această primă perioadă a constituit-o testarea relaţiei de corespondenţă dintre atitudine şi acţiune. In timp ce unele abordări scalare utilizează, în vederea validării instrumentului de măsurare, criterii interne (omogenitatea evaluărilor judecăţilor, corelaţia itemilor separaţi cu întregul, modelele răspunsului unidimesional), altele fac uz de criterii exterioare (corelaţia diferenţelor individuale de atitudine cu variaţia acţiunilor în raport cu obiectul judecăţii). Scorurile corelaţionale scăzute obţinute, în acest caz, au putut şi ele să contribuie la declinul orientării respective, stârnind îndoieli cu privire la valoarea măsurării. Lucrările consacrate scalarii diferenţelor atitudinale ale indivizilor vin, într-un fel, în contradicţie cu popularitatea câştigată de fenomenul de asemănare sau chiar de identitate a formelor psihologiei colective, aşa cum apăruseră ele în operele lui Durkheim şi Wundt. O complementaritate a celor două direcţii se pare, totuşi, că există, deoarece, dacă reprezentările colective se referă mai ales la fenomenul de omogenitate din interiorul grupului şi la contrastele dintre grupuri, reprezentările diferenţelor atitudinale individuale se concentrează asupra variabilităţii atitudinilor, atât în interiorul grupului, cât şi la contrastele dintre grupuri. Faptul că membrii fiecărui grup împărtăşesc structura mentală ale cărei forme disting grupurile între ele nu exclude existenţa variaţiei intragrupale la nivelul acestei structuri modale, care face ca membrii unui grup să se distingă între ei.

Unele tendinţe de supraelaborare şi de cuantificare excesivă, care se fac îndeosebi către sfârşitul acestei perioade, fac dificilă utilizarea instrumentelor de către cei neiniţiaţi riguros şi împovărează cercetarea cu proceduri analitice lungi şi intimidante (Mc Guire). Aceasta, în contrast cu implicarea primelor măsurători de atitudine în determinarea cantitativă a aspectelor practice ale unor probleme sociale controversate, cum ar fi ateismul, radicalismul, ostilitatea rasială.

Ca răspuns la tendinţa cercetărilor axate pe măsurarea atitudinilor de a deveni un scop în sine sau, după expresia lui Mc Giure, de a deveni un câmp ornamental interesant mai degrabă prin el însuşi şi nu un mijloc de finalizare a făuririi teoriei sociale, se produce, către sfârşitul anilor '30, comutarea interesului de la măsurarea statică de atitudine la procesele de grup, care au dominat mai mult

161

de două decenii arena psihologiei sociale. Deşi nu mai apare în prim plan, interesul pentru măsurarea atitudinilor continuă, totuşi, să subziste sub diferite forme dincolo de anii '30: studiul structurii latente; (Lazarsfeld,1959) scalograma lui Guttman şi abordarea de tipul teoriei datelor a lui Coomb; cercetările cu indici mutipli (Adorno, Frenkel - Brunswick, Levinson, Sandford 1950); măsurarea noncreativă (Webb, Campbell, Scwartz, Sechrest,1966); validarea internă şi externă (Cook, Campbell, 1979); teoria acţiunii raţionale (Cocioppo, Patty,1983 ).

Măsurătorile de atitudine, statice şi limitate la trecerea în revistă a situaţiei existente şi a modului cum percep şi simt, în raport cu realitatea socială, diferite categorii de populaţie, păreau să nu mai corespundă nevoilor practicii sociale a anilor '40, interesate în a descoperi cum pot fi înţelese, manipulate şi controlate situaţiile sociale, în speţă cele axate pe dinamica proceselor de grup, nu atât pentru măsurarea, cât pentru schimbarea atitudinilor şi comportamentelor. Urmărirea dinamicii grupului mic, devenită acum temă predilectă a cercetării psihosociale, s-a concretizat, după cum am văzut, în studiul unor priobleme specifice, cum sunt împărtăşirea normelor de grup, conformitatea, coeziunea, moralul, motivaţia, productivitatea, stilul de conducere, puterea, structura grupului, reţelele de comunicare, influenţa socială, cooperarea, competiţia.

Constituită în ordinea unei interacţiuni sui-geneiis între realizările psihologilor sociali de pe continentul european şi ale celor de pe continentul american, orientarea către dinamica grupurilor a început şi ea să cunoască o descreştere de entuziasm, datorită unor factori similari cu cei ce au dus la reducerea interesului pentru măsurarea atitudinilor ■ excesul de clasificare conceptuală, sofisticarea metodologică, rafinamentul complicat al unor termeni cum sunt cei de coezivitate, putere, conducere.

Cercetările de dinamică a grupurilor au apărut mai întâi pe continentul european, îmbrăcând, la început, forma studiilor asupra efectului psihologic al coprezenţei grupului "rece", pasiv (cerecetăriîe lui Mayer Moede) şi apoi asupra efectului grupurilor zise "calde", interactive (cercetările lui Bechteerv). Prin intermediul unor specialişii - M.Sherif, K.Lewin, F.Heider - modelul acestor studii centrate pe dinamica grupurilor, a fost transplantat în S.U.A., unde a proliferat sub forma a numeroase cercetări (Allporî, Dashiell), fiind apoi returnat psihosociologilor europeni într-o perioadă - către sfârşitul anilor '60 - când specialiştii americani începeau să-1 privească cu mai puţin interes, canalizându-şi preocupările către studiul schimbării de atitudine. Curând însă, specialiştii din ţările europene încep să se manifeste critic faţă de modelul american al dinamicii proceselor de grup, căutând să promoveze o ştiinţă psihosocială distinctă, în primul rând prin fundamentele ei teoretice.

Era studiilor consacrate urmăririi diacronice a atitudinilor, în mişcare, în schimbare se deschide prin încercarea lui Hovland (1949) de a descrie eficienţa persuasivă a variabilelor procesului de comunicare în îndoctrinarea soldaţilor S.U.A. Se studiază influenţa socială care, prin intermediul comunicării persuasive,

162

urmăreşte schimbarea cogniţiei, atitudinii, comportamentului. Accentul se pune pe procesele de informare-comunicare, realizate prin intermediul mass-media, îndeosebi a unor astfel de mijloace tehnologice cum sunt televiziunea şi radioul. Mc. Guirre consideră că în cadrul acestei perioade pot fi identificate două subperioade: decada stilului convergent şi a celui divergent în abordarea schimbării atitudinilor. Prima subperioadă predomină de-a lungul anilor '50 şi este reprezentată de Hovland şi de grupul său de la Yale. Cea de a doua domină anii '60 şi este reprezentată de Festinger şi de grupul său de la Minessota/Standford.

Abordarea convergentă reuneşte un spectru larg de orientări teoretice -asociaţionistă, psihanalitică, getsalistă, dinamistă - şi încearcă să cuprindă un număr cât mai mare de variabile independente relevante, cum ar fi impactul atracţiei "riscului", "sursa efectelor de credibilitate, schimbarea de atitudine ca factor inductor de efecte acţionale întârziate. Ea utilizează o gamă largă de noţiuni explicative, care să poată cuprinde convergent fenomenele de explicat şi se preocupă de măsurarea atentă a variabilelor dependente: fiecare factor inclus în cercetare este tratat în condiţii multiple, iar datele obţinute sunt tratate cu ajutorul statisticilor inferenţiale şi al analizei de variaţie (Mc Guire, 1983). Dar, cum observă cu îndreptăţire Mc Guire, deşi se concentrează asupra unor probleme valoroase, abordarea convergentă a schimbării de atitudine suferă de un anumit eclectism, de o oarecare artificialitate şi superficialitate.

Stilul divergent de abordare a schimbărilor de atitudine îşi are originea în modelul disonanţei de grup al lui Leon Festinger şi el se alpeacă asupra unor variate fenomene atitudinale cum sunt: expunerea selectivă la o informaţie de confirmare a atitudinii, reajustarea postdecizională a atitudinilor, efectele unui sprijin contraatitudinal. Se porneşte, mai degrabă, de la o serie de ipoteze divergente generatoare ale strategiei de elaborare a teoriei, decât de la fenomenul observat, utilizându-se acesta teorie pentru a explica o mică parte a covariaţîei unei întinse varietăţi de reiaţii. Cercetarea se face în baza unor designuri simple, cu puţine variabile independente, manipulate însă atent în situaţii experimentale ingenios imaginate, variabilele dependente fiind măsurate de regulă pe o scară dihotomică. Devine însă dificilă, în condiţiile acestui stil, testarea predicile! interacţionale,

Fiecare din cele două stiluri dezvoltă o viziune care lasă în umbră o anuuaia parte a realităţii psihosociale.De aici necesitatea unui stil sistemic în abordarea atitudinilor, care se va dezvolta în anii '80 - '90. Revenirea în această perioadă, la studiul atitudinilor, care se va axa mai degrabă pe analiza structurii atitudinilor decât pe schimbarea lor, s-a produs după interludiul cogniţiei sociale, interpus între etapele a doua şi a treia ale cercetărilor de atitudine şi eşalonat pe o durată de 20 de ani (1965-1985).

O anumită saturaţie, generată de frecvenţa studiilor de schimbare a atitudinii, lipsa generalităţii atîtudinal-intersituaţionale şi mai ales corelaţia atitudine -acţiune scăzută sunt factori care au dus la diminuarea entuziasmului pentru

163

investigarea schimbării atitudinilor, creând terenul pentru mişcarea în favoarea cogniţiei sociale. Nu vom relua aici discuţia, pe care am făcut-o în lucrări anterioare, cu privire la orientarea spre studiul cogniţiei sociale. Vom menţiona însă cele două tendinţe sau ramuri ale ei, opuse dar mutual complementare; cea social - reprezentaţională, cu accent pe aspectele reductive, condensatoare ale cogniţiei şi cea social - inferenţîală, cu accent pe aspectele de elaborare cognitivă. Prima implică operaţia de extragere a unei mici proporţii din informaţia conţinută în experienţa perceptiv-senzorială şi încercarea de a subsuma acesta informaţie unor categorii cognitive preexistente, simplificându-se, astfel, realitatea. Cea de a doua constă în încercarea de a construi, în continuare, pe informaţia conţinută în experienţă. încorporând ipoteze adiţionale în realitatea supusă cogniţiei. Prin simplificare, prima evită dezorientarea provocată de supraâncărcarea informaţională. Prin mecanismul inferenţei, cea de-a doua leagă reprezentarea cu alte modele - cognitive, afective, acţionale - sporind relevanţa lor. Cogniţia socială implică atât mecanismul reducţiei cât şi mecanismul elaborării informaţiei receptate, funcţionând, în primul caz;. prin restrângerea la cuantumul informaţiei necesare relevante, iar în cazul al doilea, prin depăşirea setului informaţiilor selectate şi continuarea procesului de elaborare a relevanţei lor. Ea nu este însă scutită de riscul unor distorsiuni şi erori, atunci când intervine hiperfuncţionarea celor două mecanisme, care poate să ducă la suprasimplificarea realităţii şi, respectiv, la supraelaborarea datelor ei. Ceea ce împientează, în ambele cazuri, asupra capacităţii persoanei de a face faţă complexităţii ambianţei sensibile.

în vreme ce abordarea social - reprezentaţională se ocupă mai mult cu mărimile de intrare ale cogniţiei sociale, în speţă cu studiul încodării selective a proceselor informaţionale, abordarea inferenţială se concentrează mai degrabă asupra mărimilor de ieşire ale cogniţiei sociale, adică asupra decodificării selective a informaţiei, aceasta aflându-se în legătură strânsă cu atitudinile. Cercetările arată că subiectul observator, căruia i se prezintă informaţiile despre mai multe trăsături, alese experimental, prin care se descrie o oarecare persoană -stimul ipotetică, integrează elementele acestor informaţii într-o impresie evaluativă generală.

Atunci când se utilizează, în plan metodic, o abordare de tipul răspunsului liber alternativ, care permite observatorului să aleagă dimensiunea sub care percepe persoana - stimul, se constată că observatorul produce parcă informaţii în raport cu ceea ce este izbitor în perceperea persoanei - stimul. Aceste tipuri de studii asupra cogniţiei sociale, care pun accentul pe atribuirea de sens, pe integrarea informaţiei au contribuit la pregătirea abordării structurale a atitudinilor.

Modelul propus de şcoala de la Yale a lui Hovland, care prevedea o conceptualizare a persoanei în termeni de schimbare de atitudine, rezervă acesteia rolul de receptor pasiv ai informaţiei în cadrul comunicării persuasive emanând de la o sursă externă. Cercetările asupra ramificaţiilor cogniţiei sociale depăşesc acest

164

model. Ele propun o reconceptualizare receptiv - activă a persoanei care, în procesul comunicării, formulează răspunsuri cognitive. Persoana răspunde la comunicarea persuasivă nu numai receptând şi absorbind argumentele ei, ci şi opunând argumente şi generând argumente, pro şi contra, proprii, care sunt nişte predicatori mai buni ai schimbării de atitudine decât sunt argumentele asimilate din mesajul de comunicare.

Aşa se explică, probabil, efectul socratic al cercetării probabile, de care vorbeşte Mc Guire, asupra modului în care atitudinea poate fi schimbată nu prin prezentarea de noi informaţii din exterior, ei prin manipularea caracterului izbitor al informaţiei pe care deja o posedă persoana: se utilizează metoda socratică a întrebării persoanei privind poziţia ei asupra problemei relatate; se obţine efectul de modificare de atitudine autoindusă. Comunicările pot să modifice atitudinile fără ca elementele lor informaţionale să fie asimilate, iar oamenii nu sunt întotdeauna conştienţi de bazele atitudinilor lor sau de lipsa unor atitudini organizate.

Procesele informaţionale, apărute ca răspuns la comunicarea persuasivă, pot să evolueze pe căi diferite, alegerea căii de urmat fiind determinată de factori dispoziţionali şi situaţionali.

Toate aceste tipuri de studii asupra cogniţiei sociale, care pun accentul pe artibuirea de sens, pe integrarea informaţiei şi pe ramificaţiile sociognitive, au pregătit terenul trecerii la cea de a treia etapă a studiului de atitudine, abordarea structurală, prelungită până în zilele nostre.

înţelegerea structurală a atitudinilor se manifestă, după Mc Guire (1986), la trei niveluri: structura atitudinilor individuale, sistemul atitudinilor, atitudinile în interiorul persoanei totale. Privitor la primul nivel structural, prezintă interes, din punct de vedere psihosocial: modelul analizei atribuţional - evaluative, având drept copmponente relaţiile expectanţă - valori, instrumentalitate - scop, utilitate maximizatoare, model marcat însă de o limită importantă şi anume procedura lungă pe care o implică (Se cere subiectului să estimeze fiecare determinare a obiectului şi a conduitei faţă de fiecare din scopurile sale multiple evaluând fiecare atractivitate a scopului, multiplicând determinările prin atractivitatea pentru fiecare scop, integrând produsele printr-o anumită "algebră cognitivă" (de tip aditiv sau obişnuit), repetând procedura pentru fiecare opţiune, până ce persoana determină care dintre alternative are o mai mare utilitate subiectivă sau valoare expectată); modelul analizei dimensionale (însăşi definiţia uzuală operaţională a atitudinii se face în baza acestui model: atitudinea este un răspuns situând un obiect al gândirii de-a lungul unei dimensiuni a judecăţii), constând în raportarea obiectelor atitudinilor la spaţiul semantic (poziţiile dimensionale) ale unor judecăţi apreciative şi distingerea obiectelor atitudinii în funcţie de astfel de dimensiuni cum ar fi complexitatea, unitatea, organizarea, generalitatea, diferenţierea, centralitatea, permeabilitatea, incluziunea, structura internă; modelul analizei bazal-periferice, implicând, pe de o parte, relevarea componentelor,

165

profund înrădăcinate ale atitudinilor, care rezistă procedurilor de influenţare socială, exercitate, de pildă, prin comunicarea persuasivă şi, pe de altă parte, relevarea componentelor de suprafaţă, uşor de schimbat, dar care pot fi uşor repuse în acord cu componentele bazaîe, stabile, de îndată ce presiunea influenţei sociale a fost îndepărtată.

Privitor la cel de al doilea nivel structural, Mc Guire consideră că, înăuntrul atitudinilor, structura poate să apară în unul din cele trei moduri: a) ca interrelaţie sistemică, dacă mai multe obiecte ale gândirii sunt proiectate pe o singură dimensiune a judecăţii; b) când un singur obiect al gândirii este proiectat pe dimensiuni multiplu corelate ale judecăţii; c) când obiectele multiplu corelate ale gândirii sunt proiectate pe dimensiuni multiplu corelate ale judecăţii. In primul caz, sistemul de atitudini poate fi exprimat ca set de obiecte propoziţionale ale gândirii proiectate pe o dimensiune comună a judecăţii scalate probabilistic: dezirabiîitate, adevăr, indiferenţă, minciună. în cazul al doilea, când sistemul de atitudini legat de un singur obiect al gândirii este raportat la mai multe dimensiuni apreciative, se utilizează măsurători funcţionale pentru testarea modelului mediei ponderate al "algebrei cognitive": o măsură de tip scalar, cu intervale de situare a obiectelor atitudinii pe dimensiuni, testâdu-se relaţia ipotetică dintre ele.

Cea de a treia modalitate de exprimare a structurii, cea mai completă şi mai semnificativă din punct de vedere psihosocial, porneşte de la ideea că oamenii dispun de o ideologie organizată care le permite să acţioneze în acord cu orientări dispoziţionale largi, persistente peste timp, care se manifestă în credinţe şi conduite specifice. Cu toate acestea, cum observă cu justeţe Mc Guire, conduita este determinată mai degrabă situational decât dispozitional, ceea ce se reflectă în faptul că, frecvent, oamenii declară că nu au opinii în legătură cu unele probleme care, în fapt, îl afectează; nu au argumente pentru opiniile pe care le exprimă; aduc temeiuri eronate pentru opiniile lor; aduc argumente care susţin opinii contrare; exprimă opinii diferite asupra aceleiaşi probleme uşor modificate ca formulare.

Cel de al treilea nivel structural readuce în discuţie aspecte ale unor probleme clasice ale psihologiei sociale: felul în care sistemul afectiv - atitudinal al persoanei faţă de un obiect intră în relaţie, pe de o parte, cu sistemul informaţional şi, pe de altă parte, cu sistemul comportamental al personalităţii. Privitor la primul aspect, cercetările arată că între cele două sisteme există o corespondenţă, ceea ce denotă că ele se află în legătură, care însă este limitată, dar sunt şi larg independente (factorii care sporesc comprehensibilitatea mesajului intensifică impactul afectiv al mesajului. Informaţia autogenerată modifică în mai mare măsură impactul afectiv decât cea dintr-o sursă externă). Corelaţia dintre excesul de informaţii despre obiect şi nivelul simpatiei faţă de el este modestă: când persoana achiziţionează noi informaţii pozitive sau negative despre obiect, se observă uşoare creşteri sau descreşteri ale simpatiei faţă de el; pe măsură ce

166

timpul trece, descreşterea simpatiei intră într-o corelaţie uşoară cu uitarea informaţiei despre el.

Cât priveşte cel de al doilea aspect, cercetările arată, de asemenea, că există o legătură între sistemul atitudinal şi cel acţionai - comportamental, care se manifestă însă numai în anumite condiţii şi cu o mărime a covarianţei redusă (Atitudinea afectează acţiunea, iar conformarea indusă comportamental modifică gradul de internalizare a atitudinilor). Aprofundarea studiilor metodologice şi perfecţionarea instrumentului de măsurare a atitudinii şi acţiunii au dus, totuşi, în ultima vreme, la sublinierea existenţei unei legături mai strânse între cele două sisteme. Este vorba despre: utilizarea unor itemi multipli; abordarea mai multor subdimensiuni ale fiecărei dimensiuni împărtăşite interpersonal; plasarea măsurării fiecărei subdimensiuni în contextul unor niveluri comparabile de determinare situaţională; deplasarea accentului de la măsurarea intenţiilor comportamentale la măsurarea comportamentelor actuale, reale.

'Cercetările (Fishbein,1979) arată că intenţia comportamentală poate fi mai uşor prezisă dacă luăm în considerare nu numai inferenţele persoanei în jurul obiectului evaluării atitudinale, ci şi inferenţele persoanei în jurul felului cum alţii, semnificativi pentru el, consideră că trebuie să se comporte faţă de obiect.

Aşa cum arăta Mc Guire, pentru ca progresul în clarificarea corespondenţei dintre informaţie, afect şi acţiune, ca dimensiuni ale atitudinii, să devină evident, în cursul perioadei în care ne aflăm, devine necesar un stil sistemic de cercetare, caracterizat prin aceea că : introduce mai multe variabile în design-ul de cercetare; permite ca fiecare variabilă să varieze natural; supune datele timp-serie unei analize cauzale, fapt care va permite să se detecteze căi multiple de influenţă între variabile; permite legatari cauzale bidirecţionale, feedbackuri inelare.

167