1

DINAMICA GRUPURILOR

CURS 1

1. Dinamica grupurilor : definire

Primele utilizări ale expresiei „dinamica grupurilor” îi aparţin lui Kurt Lewin,

în câteva articole scrise între 1944 şi 1947. “Dinamica: acest cuvânt... desemnează

totalitatea schimbărilor adaptative care se produc în structura de ansamblu a unui grup

ca urmare a unor schimbări survenite într-o parte oarecare a acestui grup... într-un

grup..., se întâmplă ceva analog cu autodistribuirea forţelor într-un câmp de forţe fizice”

(Krech şi Crutchfield, 1948, pp. 22-23, apud Neculau, 1996).

Acelaşi termen desemnează, în acelaşi timp, totalitatea cercetărilor

experimentale asupra grupurilor mici şi toate tehnicile de grup care constituie aşa-

numitele mijloace de aplicare…, instrumente de formare, de terapie, de animaţie, de

intervenţie, care au în comun sprijinirea pe un grup.” (Lapassade, 1970, pp. 49-50).

Termenul ,,dinamica” provine de la cuvântul grecesc „dynamis” care

înseamnă forţă, putere, mişcare. Dinamica grupului ar însemna forţele care acţionează

în interiorul unui grup, iar cercetarea dinamicii grupului s-ar centra asupra acestor

forţe: naşterea lor, modificările ulterioare, consecinţe etc.

Într-o primă etapă, termenul desemna o ştiinţă experimentală, practicată în

laborator, asupra unor grupuri reunite artificial. Cercetările asupra dinamicii grupului

urmăreau: funcţionarea grupului, coeziunea şi comunicaţiile, creativitatea grupului,

conducerea. Într-o etapă secundă, acelaşi termen desemnează organizarea grupului şi

eforturile de schimbare ale indivizilor. Înseamnă mai puţin grupul de laborator şi mai

mult grupurile reale, grupurile formate în sânul organizaţiilor. Astăzi, dinamica

grupurilor se constituie din două mari parţi:

• În primul rând, ansamblul fenomenelor psihosociale ce se produc în grupurile

primare şi legile care le reglementează. Aceste fenomene sunt:

2

a) relaţiile ce se stabilesc între grupul primar şi mediul său;

b) influenţa exercitată de un grup primar asupra membrilor săi, pentru care constituie o

realitate şi o valoare, influenţa generatoare a unui anumit ,,climat psihologic”;

c) viaţa afectivă a grupului şi evoluţia sa în diverse circumstanţe;

d) factorii coeziunii şi disociaţiei.

• În al doilea rând, dinamica grupului este ansamblul metodelor de acţiune asupra

personalităţii prin grup şi a metodelor de acţiune a acestor grupuri asupra

grupurilor mai largi. Aceasta cuprinde:

a) studiul proceselor de „schimbare" (atitudini, sentimente, percepţii de sine şi de altul)

prin grup, adică a tehnicilor de manipulare a grupurilor;

b) utilizarea metodelor de grup pentru tratarea tulburărilor de personalitate (metodele de

psihoterapie prin grup);

c) studiul schimbărilor sociale prin grupurile mici.

2. Grupul social: definiţie şi caracterizare generală

Etimologic, termenul „grup” însemna în artele frumoase (Italia) mai mulţi indivizi,

pictaţi sau sculptaţi, care formează un subiect (gruppo sau groppo). In general, se

acceptă ca microgrupurile sociale prezintă următoarele caracteristici esenţiale (Cristea,

2001) :

• Un număr redus de membri, care face posibilă o percepţie interpersonală directă

şi reciprocă, ce stă la baza dezvoltării unui sistem complex de interacţiuni

afective, informaţionale, de influenţă sau acţionale. Limita superioara este

apreciată la cca. 20-30 membri, dincolo de care

interacţiunile directe de tipul „faţa în faţă” nu mai sunt posibile.

• Relaţii afective intime şi nemijlocite, manifestate sub forma de simpatie, antipatie

sau indiferenţă sociometrică; acest tip de interacţiuni constituie fundalul pe care

se desfăşoară procesele şi fenomenele psihosociale de grup.

3

• Strânsa interdependenţă a membrilor, apărută în contextul acţiunilor comune şi

având ca bază sentimentul solidarităţii şi coeziunii de grup.

• Diferenţierea rolurilor între membrii grupului; din acest punct de vedere, grupul

apare ca un sistem de distribuţie a rolurilor, astfel încât funcţiile sale să poată fi

îndeplinite în condiţii optime.

• Existenţa unor scopuri şi valori comune.

Microgrupurile reprezintă sisteme interacţionale dinamice, formate dintr-un

număr relativ mic de membri (2-30), care poseda următoarele caracteristici:

(a) participa nemijlocit si constant la realizarea unei sarcini comune, impuse sau

adoptate prin consens;

(b) interacţionează direct pe tot parcursul realizării sarcini, pe baza unor valori,

modele si norme comportamentale, acţionale si atitudinale impuse sau/si adoptate de

grup;

(c) au conştiinţa apartenenţei la grup si se recunosc reciproc ca membrii ai acestuia;

(d) dezvoltă relaţii stabile si nonîntâmplătoare între membrii săi, condiţionate

nemijlocit de tipul de activitate pe care o desfăşoară în comun, respectiv de tipul de

sarcina asumata.

De Visscher (1991) a realizat o analiză critică a definiţiilor propuse şi discutate

de mai mulţi autori. Următoarele caracteristici apar ca inevitabile oricui vrea să califice

un conglomerat de persoane ca „grup restrâns”:

• o unitate de timp şi de loc, un „aici şi acum”: asocierea spaţio-temporală a

persoanelor presupune o relativă proximitate, o distanţă interindividuală

minimală;

• semnificaţie: o raţiune (sau raţiuni) de a fi şi de a rămâne împreună; aceasta nu

implică existenţa unor obiective identice şi nu presupune nici un trecut, o

motivaţie sau experienţe comune; de asemenea, nu este necesar să fi existat

intenţia de asociere, participanţii putând să fie reuniţi sub constrângere;

4

• o soartă relativ comună: participanţii vor împărtăşi, într-o măsură care poate fi

variabilă, evenimente sau experienţe, precum şi efectele lor;

• posibilitatea perceperii şi a reprezentării fiecărui membru de către ceilalţi: unii

vorbesc, astfel, de grupuri „faţă în faţă”; aceasta nu înseamnă totuşi că, de la

început, fiecare participant are o percepţie netă a tuturor celorlalţi;

• o „entitativitate” (agregat, entitate unificatoare) rezonabilă, grupalitate percepută

de către membri şi/sau de către persoanele exterioare grupului;

• posibilitatea de instaurare a unui proces interactiv efectiv: aceasta presupune ca

membrii să poată comunica între ei, fie şi nonverbal şi să se influenţeze reciproc;

existenţa unor procese de interacţiune individuală exclude anonimatul şi

depersonalizarea fenomenelor de masă şi induce legături afective;

• o durată suficientă pentru ca un eventual proces de instituţionalizare să fie

declanşat: s-ar putea dezvolta o structură, în sensul de pattern relativ stabil de

relaţii, exprimată prin funcţii, roluri, norme, facilitând pe termen lung integrarea

şi identificarea membrilor.

În acest context, grupul ar fi o mulţime de indivizi, având cel puţin una

dintre următoarele caracteristici:

(1) interacţiuni directe de-a lungul unei perioade de timp mai îndelungate;

(2) apartenenţa comună la o categorie sociala, bazată pe sex, rasă ori alte atribute;

(3) un destin comun, conştiinţa identităţii şi a unor ţeluri împărtăşite de toţi membrii

grupului.

Din perspectiva acestor criterii, oamenii care asistă împreuna la un concert

sau care lucrează la aparate, unii lângă ceilalţi, într-o sala de fitness nu formează nişte

grupuri reale. Astfel de adunări ocazionale se numesc, de regula, colectivităţi – oameni

care desfăşoară în comun o anumită activitate, dar care interacţionează foarte puţin si

superficial. Deşi unele procese psihosociale importante au loc numai la nivelul

grupurilor propriu-zise, unele procese specifice grupurilor se petrec şi la nivelul

colectivităţilor.

5

3. Specificul grupului social în raport cu alte forme de organizare

Expresia „formaţiune socială” desemnează o reţea de indivizi care au în comun

modele culturale sau subculturale, ce contribuie la stabilirea unor procese de

uniformizare, pe de o parte, de redistribuire a statutelor, poziţiilor şi rolurilor, pe de altă

parte.

Printre formaţiunile sociale, se pot distinge grupuri sociale, pe de o parte,

colectivităţi, pe de altă parte, şi organizaţii. Fiecare dintre aceste formaţiuni face parte

dintr-o „societate globală”, formaţiune socială înglobantă.

Prin grup social se înţelege o formaţiune socială în interiorul căreia indivizii sunt

în interacţiune conform unor reguli fixe (criteriu obiectiv), împărtăşesc sentimentul de a

constitui o entitate aparte (un prim criteriu subiectiv), astfel încât membrii s-ar putea

recunoaşte ca atare (al doilea criteriu subiectiv) (De Coster, 1990, apud Neculau, 1996).

Conceptul de colectivitate se aplică unor medii ai căror membri împărtăşesc un

anume număr de norme sau principii, dar în interiorul cărora interacţiunea lipseşte, în

general: etnii, mişcări sociale, publice, chiar colectivele abstracte, mai ales, Statul şi

Biserica.

Organizaţ iil e ar putea fi definite ca artefact, formaţiuni sociale pe care indivizii

le-au fondat şi construit în mod deliberat, în sânul cărora ei îşi amenajează mijloace de

decizie, de execuţie, de control, totul în vederea unui obiectiv specific, ce determină

sensul general al interacţiunilor între persoanele asociate în urmărirea acestui obiectiv.

Specificitatea acestor formaţiuni sociale depinde de importanţa interacţiunilor

interpersonale (în cazul grupurilor sociale), de slăbirea sau de fragmentarea

interacţiunilor (în cazul colectivităţilor), de caracterul deliberat al procesului asociativ

(cazul organizaţiilor). Societatea globală înglobează oamenii în totalitatea lor pe un

teritoriu dat.

6

4. Funcţiile şi rolurile grupului social

• Funcţia de integrare socială a individului, a nevoilor şi aspiraţiilor sale. Orice

membru al grupului îşi doreşte să se încadreze în viaţa de grup şi să se articuleze

normelor pe care acesta le propune. El parcurge un proces adaptativ, realizând un

dublu efort: de ,,învăţare” a semnificaţiilor şi regulilor grupului şi de transformare

a acestui mediu, pentru a-l apropia de scala sa de valori. Individul este supus unui

proces de socializare până la dobândirea statutului de ,,sociabil”. În grupul

familial, apoi cel educativ, el învăţa valori, i se dezvolta potenţele intelectuale,

afective, morale, aici exersează roluri si deprinderi de a interacţiona.

• Funcţia de diferenţiere se manifestă prin oportunitatea pe care grupul o oferă

membrilor de a beneficia de ,,imaginea sa de marcă”, dar şi de a se afirma

personal. Fiecare membru al grupului are tendinţa de a se compara cu ceilalţi, de

a pretinde recunoaştere. Diferenţierea socială este modalitatea de a căuta

identitatea, ocazia de a se valoriza, de a dezvolta strategii inovatoare. Grupul

se prezintă şi ca un mijloc şi loc al schimbării. Lewin prezintă grupul ca pe un

câmp dinamic in care persoana, prin interacţiune, dobândeşte experienţe,

intervine asupra evenimentelor, îşi reprezintă anticipat

efectele acţiunilor sale, îşi proiectează viitorul.

• Funcţia de securitate – grupul oferă protecţie şi siguranţă;

• Răspunde nevoilor asociative şi de apartenenţă (nevoilor psihosociale) ale

omului.

1

Dinamica grupurilor

Curs 2

1. Propietăţile (caracteristicile) grupului social

Exista o gamă larga de caracteristici prin care grupurile pot fi particularizate:

a. Mărimea: numărul de membri care compun grupul. Acest parametru influenţează

sensibil alţi indicatori ai grupului, ţinând de performanţă, creativitate, intimitatea relaţiilor

interpersonale etc.

Se face distincţie între proprietăţi statistice şi proprietăţi de ordin psihologic

(memorie, inteligenţă etc.) ale mărimii grupului. Proprietăţile statistice vizează

considerarea grupului ca agregat, urmărindu-se efectele variaţiilor de mărime asupra unor

indicatori ca media, variabilitatea grupului, probabilitatea de a regăsi o caracteristică etc.

Se pare că resursele materiale cresc proporţional cu mărimea, în timp ce resursele

psihologice cresc proporţional până la o limită, dincolo de care adausul nu mai dă efecte

liniare. Cu cât grupul este mai mare, cu atât cresc şansele de a întâlni extreme, divergenţe

de opinii şi atitudini, amestecul de calităţi şi defecte, de conformism şi nonconformism.

În grupurile mici (cu număr de membri spre limita inferioară - <15-20), membrii

grupului pot participa, dacă doresc, mai uşor în mod egal la rezolvarea sarcinii. Eficienţa

totală a grupului mic depinde mai mult şi în mod mai direct de valoarea fiecărei persoane.

Liderul, cel instituţional, poate observa mai uşor contribuţia fiecărui membru. De regulă,

influenţa unui membru asupra ansamblului este mai mare. Satisfacţia de participare este

mai mare. Totuşi, în interapreciere poate exista o subiectivate mai mare.

În grupurile mici cu număr de membri spre limita superioară (>15-20),

principalul fenomen care apare este apariţia subgrupurilor (clici informale) pentru că nu se

poate interacţiona cu egală intensitate cu 30 de persoane. De regulă, mai ales în grupurile

informale, subgrupurile tind să se ierarhizeze, mai ales când resursele sunt limitate.

Uneori, lupta pentru ierarhie poate recurge la mijloace agresive, situaţii conflictuale.

Creşte însă obiectivitatea în interapreciere. În acest grup, posibilităţile de a participa în

2

mod egal la o sarcină sunt reduse. Acest grup creează condiţii facilitatoare pentru chiulul

/lenea social(ă). Capacităţile membrilor sunt mai numeroase şi mai diversificate, apare

posibilitatea de compensare. Motivaţiile sunt şi ele mai diversificate şi mai greu de

satisfăcut, posibilitatea de frustrare este mai mare.

Mărimea grupului este o variabila independentă, iar importanta ei

psihologică provine din faptul ca indivizii nu constituie simple prezente fizice în grup.

Odată cu prezenţa lor fizică, ei aduc in grup un ansamblu de cunoştinţe, capacitaţi,

trebuinţe şi motive care alimentează procesele de interacţiune din grup. În resursele

numerice ale grupului rezidă resursele lui psihologice (cognitive, afective şi acţionale).

Aceasta, în sensul că în realizarea unui anumit obiectiv, cantitatea resurselor unui grup

tinde să crească odată cu creşterea numărului de membri.

Cu fiecare nou membru adăugat creşte probabilitatea ca măcar unul dintre

membrii grupului să posede capacitatea necesară rezolvării problemei. Aceasta nu

înseamnă însă că diferitele aptitudini, cunoştinţe şi priceperi ale membrilor se traduc

automat în efecte de grup. .

Relaţia acestor două variabile, aptitudini-performanţe, este mediată de procesul

interacţiunii dintre membri, în speţă de modul în care comunică şi reacţionează ceilalţi la

soluţia propusă de unui dintre ei: măsura în care membrii grupului sunt sensibili la

propunerile partenerilor lor, văd utilitatea acestor propuneri, le înţeleg, le critică, le

acceptă, le formulează ei înşişi. Creşterea dimensiunilor grupului tinde să contribuie la

calitatea rezolvării numai dacă aceste elemente intermediare, de ordin atitudinal şi

motivaţional, funcţionează în regim pozitiv.

Aportul membrilor la activitatea de grup nu constă, deci, numai în cunoştinţele

şi capacităţile lor, ci şi în trebuinţele, atitudinile, interesele, cerinţele, aşteptările şi

motivele care stau la baza comportamentului lor. Odată cu creşterea dimensiunilor

grupului, creşte şi cantitatea pretenţiilor, cerinţelor şi aşteptărilor individuale.

Mărimea grupului nu se află în acelaşi fel de relaţii cu aportul de cunoştinţe şi cu

aportul de motivaţii la viaţa de grup: odată cu creşterea numărului de membri cresc atât

3

volumul resurselor şi contribuţiilor individuale, cât şi cuantumul de motivaţii şi, tocmai

din cauza acestui fapt, se diminuează capacitatea grupului de a distribui membrilor

satisfacţii echivalente.

b. Compoziţia reflectă caracteristicile psihosociale ale membrilor grupului, sub aspectul

vârstei, sexului, etniei, nivelului de instrucţie, stării civile, statutului profesional etc. În

funcţie de sarcini se pune problema compatibilităţii membrilor sub diferite aspecte.

c. Structura constă din modul de configurare a relaţiilor interpersonale dintre membri

(relaţii socioafective, de comunicare, influenţă, coordonare, control etc.), respectiv din

distribuţia rolurilor si funcţiilor in cadrul grupului.

d. Sarcina grupului constă din obiectivul care trebuie realizat în urma activităţii comune

a membrilor, obiectiv care are atât o componenta obiectivă, cât şi una subiectivă; acest

parametru are o deosebita funcţie structurantă asupra întregii vieţi de grup.

e. Coeziunea este dată de ansamblul forţelor care menţin unitatea grupului şi

circumscrierea limitelor sale, fiind o rezultantă a relaţiilor intra- şi extragrupale,

caracteristicile psihosociale ale membrilor, natura sarcinii, contextul în care se desfăşoară

activitatea de grup.

f. Nivelul de integrare este expresia gradului de maturizare a relaţiilor psihosociale din

cadrul grupului, a gradului de elaborate a normelor şi valorilor comune care structurează

viaţa de grup, a măsurii identificării membrilor cu grupul din care fac parte şi a participării

la diferite aspecte ale vieţii colective; indirect, nivelul de integrare exprimă şi gradul de

elaborare a conştiinţei colective, element de fond al coeziunii grupale.

g. Vechimea grupului este dată de timpul scurs din momentul constituirii sale; prin

corelare cu nivelul de integrare şi performanţa rezultă un parametru derivat, care exprimă

viteza de maturizare şi structurare a grupului.

h. Eficienţa exprimă sintetic parametrii calitativi şi cantitativi de realizare a sarcinii, dar şi

pe cei care se referă la menţinerea grupului şi satisfacerea trebuinţelor membrilor săi.

Fiecare dintre aceste caracteristici este condiţionată atât de ansamblul proceselor şi

fenomenelor psihosociale de grup, cât şi de celelalte caracteristici. Trebuie avut în vedere

4

că

5

la nivelul grupului acţionează un sistem de determinări structurale, în care fiecare factor

poate fi -succesiv sau simultan-cauză, condiţie sau efect.

2. Stadiile evoluţiei grupului

Tuckman (1965, 1977) descrie ca stadii ale evoluţiei grupului:

1. Formarea (Forming);

2. Furtuna (Storming);

3. Normarea/normativitatea (Norming);

4. Performarea (Performing);

5. Suspendarea (Adjorning).

1. Formarea. În această etapă, relaţiile se caracterizează prin dependenţă. Membrii

grupului se bazează pe modele comportamentale cunoscute şi aşteaptă de la lider

îndrumare, direcţionare. Membrii grupului doresc să fie acceptaţi de către grup şi au

nevoie să ştie că grupul este securizant. Se evită controversele, subiectele serioase sau

emoţiile nu se abordează. Membrii se orientează atât către sarcină, cât şi spre ceilalţi.

Discuţiile se centrează pe definirea scopului sarcinii, pe cum ar trebui abordată. Trecerea

la etapa următoare se realizează dacă fiecare membru este dispus să rişte posibilitatea unui

conflict.

2. Furtuna – etapă caracterizată de competiţie şi conflict la nivelul relaţiilor

interpersonale şi de organizare la nivelul orientării către sarcină. Pe măsură ce membrii

grupului încearcă să se organizeze pentru a realiza sarcina, conflictul apare inevitabil la

nivelul relaţiilor personale. Indivizii trebuie să-şi adapteze emoţiile, ideile, atitudinile şi

credinţele pentru a se mula modului de organizare a grupului. Teama de a se simţi expus

sau teama de eşec generează o dorinţa mai mare de clarificare. Se întreabă cine este

responsabil şi de ce, care sunt regulile, care sunt criteriile de evaluare. Acestea reflectă

conflicte legate de conducere, structură, putere şi autoritate. Abilitatea de a asculta pare să

fie cel mai important aspect ce ajută grupul să treacă la următoarea etapă.

6

3. Normarea/normativitatea – relaţiile interpersonale se caracterizează prin coeziune.

Membrii pot recunoaşte contribuţiile altora, sunt interesaţi să formeze o comunitate şi să o

menţină, să rezolve problemele grupului. Sunt dispuşi să-şi schimbe ideile preconcepute

pe baza faptelor prezentate de alţi membri. Conducerea este împărtăşită, clicile sunt

dizolvate. Când membrii încep să se cunoască şi să se identifice unul cu celalalt, nivelul de

încredere în relaţiile lor interpersonale contribuie la dezvoltarea coeziunii de grup.

Membrii încep să simtă că fac parte dintr-un grup şi au un sentiment de uşurare ca urmare

a rezolvării conflictelor interpersonale.

4. Performarea – în acestă etapă, membrii pot lucra cu aceeaşi uşurinţa atât

independent, in subgrupuri, cât şi ca un tot unitar. Rolurile lor şi aria de autoritate se

modifică în funcţie de nevoile individului sau ale grupului. Relaţiile interpersonale se

caracterizează prin interdependenţă, iar domeniul sarcinii prin orientarea către rezolvarea

de probleme. Membrii au siguranţa de sine şi nu mai au nevoie de aprobarea grupului.

Exista unitate: identitatea grupului este completă, moralul grupului este ridicat, loialitatea

este mare. Se oferă suport pentru experimentare în rezolvarea problemelor şi se pune

accent pe realizări. Scopul global este productivitatea, prin rezolvare de probleme şi

muncă.

5. Suspendarea – implică terminarea comportamentelor orientate către sarcină şi

dezangajare la nivelul relaţiilor. Se poate exprima recunoaşterea participării şi a

realizărilor, apare ocazia de a-şi lua rămas-bun. Încheierea vieţii unui grup poate genera o

anumită teamă, o criză minoră şi poate fi un moment de o mare încărcătură emoţională.

1

Dinamica grupurilorCurs 3

1. Clasificarea grupurilor socialeGrupul mic sau grupul restrâns a fost descris pt. prima data de Charles

Cooley, in lucrarea „Social Organization” (1909), numindu-se grupuri primare. Caracteristica lor este asociaţia i n t ima a membrilor, cooperarea si interacţiunea directa, faţa in faţa. Ele contribuie d e c i s i v la formarea naturii sociale si a idealurilor individului. Dupã natura relaţiilor dintre membrii componenţi grupurile se pot împărţi în: grup primar sau de contact şi grup secundar.

Cooley a descris patru tipuri de grupuri primare, pe care le-a numit,,universa l e ” , pentru ca au aparţinut tuturor timpurilor si stadiilor de dezvoltare a omenirii:1) familia - primul ,,grup primar" pe care-l cunoaşte civilizaţia umană;2) grupul de joc al copiilor - caracterizat prin spontaneitate si cooperare, prin

promovarea ambiţiei si onoarei;3) grupul de vecinătate, exprimând viata sociala si afectivă a ruralului (caracteristicile sale sunt autoguvernarea, generozitatea, veneraţia eroilor si un acut sentiment de dreptate);4) comunitatea de bătrâni, formata din indivizi care se cunosc din copilărie si adolescenta, luând adesea forma cluburilor sau societăţilor in care liantul este afecţiunea reciproca.

În cadrul grupului primar sau de contact, relaţiile interindividuale sunt directe, putând fi cuprinse nemijlocit şi în întregime de către individ. Fiind în contact şicunoscându-se direct, nemijlocit, componenţii grupului pot stabili între ei relaţii personale. În grupurile primare scopurile şi interesele sunt profund împărtăşite, existând o orientare valorică împărtăşită, comună, ele constituind mediul principal de satisfacţieşi împlinire afectivă şi în mare măsură, spirituală a tuturor fiinţelor umane.

Mucchielli (2002) împarte, la rândul său, grupurile primare în patru categorii:1. grupuri primare naturale (familia, satele mici, vecinătăţile, grupul de amici);2. grupuri primare artificiale sau ocazionale (grupul de vacanţă, grupul de laborator, grupul de formare);3. grupuri primare durabile (clasa şcolară, clubul, banda);4. grupuri primare momentane (grupurile de discuţie, comitetele de conducere).

În cazul grupurilor secundar e , nu toţi membrii se cunosc personal. Comunicarea are loc mai degrabă prin intermediari, legăturile interpersonale, intimitatea sunt reduse,iar conştiinţa celorlalţi este globală. Grupurile secundare au mai puţin o funcţie de socializare şi de interiorizare a normelor şi valorilor. Deşi există un interes comun, scopurile personale de bază sunt altele. Prin grupuri secundare se satisfac nevoi

2

specifice, pragmatice, de aceea ele pot fi numite şi “instrumentale” (Baron şi Byrne,1991). De exemplu colegii de birou sau o unitate de muncă reprezintă grupuri primare, iar organizaţia sau întreprinderea constituie grupul secundar.

Chantal Leclerc (1999) de la Universitatea Laval (Canada) a inventariat următoarele tipuri de grupuri restrânse:1. grupul de sarcina, reunit pentru o îndatorire comuna (echipa de muncă, un comitet de acţiune, un consiliu de administraţie, o asociaţie);2. grupul de formare psihosociala are ca obiectiv creşterea sau formarea personala(dinamica grupului) , consolidarea unei echipe, susţinerea psihosociala a unei acţiuni, dezvoltarea unor abilităţi psihosociale, dobândirea unor experienţe;3. grupul de acţiune comunitară poate avea ca obiectiv dezvoltarea locala, acţiunea politica pentru apărarea drepturilor sociale ale unor categorii de populate, organizareaserviciilor comunitare;4. grupul format la sfârşitul unei cercetări are o baza voluntara si reuneşte indivizi care au participat la realizarea unor observaţii, care au discutat împreuna rezultatele uneiinvestigate empirice, ajungând la reprezentarea comuna a unei realităţi, care si-au confruntat reacţiile si credinţele. Acest tip de grup mai este cunoscut si ca grupul de cercetare-acţiune;5. grupul de învăţare (clasa de elevi, grupa de studenţi, grupul de formare in întreprindere);6. grupul de loisir este organizat pentru diferite acţiuni sportive, culturale, artistice;7. grupul de persoane dintr-o rezidenţa reuneşte indivizi intr-o ,,unitate de viaţa", in interiorul unei instituţii de educaţie, sănătate, loisir (cămin de elevi, orfelinat, casa de odihna);8. familia este considerata primul grup de apartenenţa, facilitând dobândirea celordintâi experienţe sociale.

E. Mayo clasifica grupurile in formale/ informale, după gradul de instituţionalizare.GRUP FORMAL GRUP INFORMAL

se constituie pe bază de acte oficiale,prealabile formării grupului

Se constituie pe bază de interese,preocupări, atracţie

scop productiv, economic, de învăţământ scopuri psihologice, de căutare a identităţiicadrul normativ este explicit şi obligatoriu de promovare a unei idei, de satisfacere a

unor trebuinţe psihologice;condusă de un şef ierarhic investit oficial pot fi conduse de un lider reunoscut,

acceptatTabelul 1. Caracteristici ale grupului formal si informal

Grupul formal ş i grupul i n formal (E. Mayo) implică statutul acordat legal. În grup indiferent de mărimea sa, există aspecte şi relaţii oficiale, formale, reglementate prin legi, decizii, adică prin documente oficiale. Există apoi şi aspecte şi relaţii informale,

3

care nu sunt reglementate prin documente oficiale, ci se nasc în mod spontan, graţie

4

proceselor de interacţiune. Structura formală reprezintă organizarea ierarhică şi funcţională a grupului, reflectată în organigramă (relaţii funcţionale). Structura formală este relativă la obiectivele grupului. Structura informală a grupului se bazează în primul rând pe relaţii de natură afectivă, şi reprezintă modul de distribuţie a simpatiei şi antipatiei în grup, căile prin care se manifestă influenţa, polii de atracţie şi de conflict, dincolo de structura oficială. Structura informală apare în principal datorită unor mecanisme de apărare. Astfel grupa de muncă adoptă norme informale de producţie, care oscilează în jurul normei prescrise în mod oficial. Indivizii se protejează mutual şi„se înţeleg” între ei. Acest mecanism de protecţie priveşte atât controlul şi regulamentele punitive cât şi activitatea stresantă sau istovitoare. Este de remarcat însă că, pe lângăfaptul că în fiecare grup sau organizaţie există şi funcţionează “formalul” şi“informalul”, în societate se întâlnesc şi grupuri informale în sine, cum sunt grupurile de prietenie sau găştile de cartier.

Grupurile de apartene n ţă ş i grupur i le de referi n ţă (R.K. Merton) fac distincţia între cei ce sunt în interiorul unui grup şi ceilalţi, din afara lui, dintre „noi” şi „ei”.

Grupul de apartene n ţă este grupul primar căruia îi aparţine un individ în prezent (familia, echipa sportivă, grupul de excursionişti, corul şcolii). Aici, individul participă la viaţa colectivă, se pătrunde treptat de normele grupului şi este ancorat în sistemul devalori recunoscut de toţi membrii. Apartenenţa la grup nu este un fapt pur administrativ, ci presupune asimilarea standardelor sale de conduită, precum şi a imaginii de sine, condensate în calităţile privilegiate şi valorizate pe care grupul şi le atribuie (Radu,1994).

Grupul de referinţă este grupul la care aspiră individul şi de la care se inspiră. El îndeplineşte o funcţie comparativă şi una normativă, individul asimilând şi transformând valorile grupului prin propria conduită. În psihologia socială, înţelesul grupului dereferinţă s-a extins, incluzând pe de o parte categorii macrosociale (clase, profesii), iar pe de altă parte, persoane ca modele referenţiale (Radu, 1994).

Ingroup (grupul propriu) – outgroup (grupul strain/celalalt grup): aceastadistinctie apare in situatii de competitie sau conflict intre grupuri.

Ordinul de mărime împarte grupurile în:1. grupuri mari (profesiuni, clase şi pături sociale, etnii, naţiuni).2. grupuri mijlocii (de ordinul zecilor şi sutelor), diferite organizaţii sau instituţii, grupare de străzi,3. grupuri mici, cum ar fi familia, echipele sportive, formaţii muzicale, grupă destudenţi.

Stabilitate temporală şi gradul de integralitate a intereselor sunt criterii care împart grupurile astfel:1. grupuri ocazionale, unde există minime trăsături şi scopuri comune, dar de foartescurtă durată (cei care participă la o călătorie, publicul de la un spectacol);2. grupuri naturale, cu interese şi scopuri comune pe termen lung (familia, un colectiv de muncă).

5

Statutul ontic se referă la:1. grupuri reale, în care membrii, chiar dacă nu se cunosc nemijlocit, sunt în anumite relaţii, au trăsături comune, grupul există ca atare;2. grupuri nominale, unde indivizii sunt adunaţi în grup doar pe hârtie, cu numele.

După permeabilitatea de intrări şi ieşiri, avem:1. grupurile închise prezintă avantajul de a funcţiona cu mai multă eficacitate chiar şi în termeni temporali: scopurile sunt atinse într-un timp mai scurt. Plecarea prematură a unor membrii este resimţită cel mai adesea dramatic de către grup, ceea ce poate influenţa dinamica proceselor de grup (recul, stagnare pentru un timp).2. grupurile deschise admit continuu noi membri şi totodată se confruntă cu plecarea timpurie a unora. Prin urmare, grupurile deschise sunt supuse schimbării frecvente a membrilor. Avantajul grupurilor deschise este că aduc noi modele comportamentale,care ulterior vor contribui la redefinirea normelor şi practicilor vechiului grup.

Dezavantajul primirii continue de noi membrii este legat de inhibarea proceselor de deschidere, scăderea încrederii în promisa confidenţialitate. În grupurile deschise,membrii se află în etape diferite ale acomodării cu procesele de grup.

Jean Maisonneuve (1990) propune clasificarea grupurilor după:– funcţiile lor (educative, economice, culturale);– formarea lor (voluntare, impuse);– modul lor de accesare (deschise sau închise).

1

Metode de cunoaştere a grupurilor socialeCurs 2

1. Autobiografia grupurilorUna din metodele de cunoaştere a grupurilor, sugerată de M. A. Bany şi L. V.

Johnson, este autobiografia acestuia: membrii sunt solicitaţi să-şi amintească momentele mai importante din evoluţia grupului lor, întâmplările şi situaţiile pe care le-au trăit. Se obţine astfel o caracterizare a grupului, făcută chiar de membrii acestuia.

Autobiografia grupului permite astfel diagnosticarea acestuia, evidenţiind situaţia de fapt, dar are şi valoare prognostică, prin anticiparea evoluţiei viitoare a grupului. Se observă deschiderea membrilor spre relaţii, dinamica lor, rivalităţi, apariţia liderului,manifestarea unor atitudini, opinii, comportamente colective. Este important să fie luate în considerare elementele constante care apar în toate autobiografiile, redactate de membrii grupului, deoarece astfel vor fi cunoscute punctele pozitive dar şi celenevralgice ale grupului.

Aceasta este o metodă liberă de studiu, dar este preferabil să fie dirijată astfel încât să permită obţinerea acelor informaţii care interesează şi sunt utile, ca de exemplu:• date referitoare la compoziţia grupului (numărul de membri, vârstă, sex, pregătire

profesională, mediu de provenienţă), care oferă informaţii despre gradul de omogenitate/eterogenitate a grupului;

• indicarea momentelor mai semnificative din evoluţia grupului (cele de început, de consolidare, conflicte);

• particularităţi ale interacţiunii şi comunicării între membrii grupului (caracter unilateral sau reciproc, reţele şi structuri de comunicare, perturbarea comunicării);

• scopurile membrilor grupului şi ale grupului ca întreg (acceptarea lor, angajarea în realizarea lor);

• particularităţi ale normelor de grup (gradul de acceptare a normelor, dacă sunt bune sau rele, devianţe, conformism);

• principalele fenomene de grup ce au avut loc sau sunt anticipate în viitorul grupului(coeziune, consens, tensiuni, divizare în subgrupuri);

• conducerea grupului (stilul de conducere practicat, tipul de lider, formal sau informal);• structura grupului (statutul şi rolul fiecăruia, centralizarea sau descentralizarea

grupului, relaţii intergrupale);• proprietăţi ale grupului care îi acordă o personalitate, o sintalitate (personalitatea

grupului) (Cattell) (cooperator sau refractar, unitar sau dezbinat).Autobiografia grupului ajută la conturarea unei imagini unitare, concrete asupra

grupului, asupra dinamicii şi evoluţiei lui.

2

2. Observaţia sistematică a grupurilor pe baza categoriilor informaţionaleO metodă de observaţie sistematică a grupurilor se bazează pe categoriile

informaţionale. Această metodă presupune urmărirea şi consemnarea manifestărilor de comportament în diferite situaţii sociale.

Psihosociologul american Robert Bales (1965) încearcă să răspundă la următoareleprobleme: Ce se întâmplă în grup la nivelul microinteracţiunilor dintre membri? Care este sensul şi valoarea celor comunicate? Cine cu cine comunică? Ce comunică? Cum participă fiecare membru din grup şi mai ales grupul în întregul sau? Cum debutează şi cum evoluează comunicarea?

Pornind de la varietatea comportamentelor exprimate de membrii în cadrul grupului, Bales stabileşte 12 categorii interacţionale, reprezentând comportamente tipice manifeste în procesul comunicării:1. Manifestarea solidarităţii: comportamente ce exprimă solidaritatea deschisă; ex: adresarea unor cuvinte agreabile grupului sau unui membru , concilierea membrilor grupului, felicitarea lor.2. Manifestarea destinderii: diminuarea şi înlăturarea tensiunilor din cadrul grupului; ex: exprimarea bucuriei, a plăcerii, glume, reacţii de bucurie şi mulţumire la propunerile grupului, la glume.3. Aprobarea pasivă: acordul dat la cele ce se discută, consimţământul la soluţii, fără a fi însoţite de tendinţa de afirmare, de punere în valoare a celui care exprimă acordul.4. Emiterea de sugestii: sugestiile aduse de un membru al grupului cu respectareaautonomiei celorlalţi, orientarea discuţiilor astfel încât să se iasă din impas.5. Emiterea de opinii: acte care exprimă o opinie, o dorinţă, o valoare, care analizează, interpretează, evaluează sarcinile sau contribuţiile aduse de alţii.6. Emiterea de informaţii: aducerea de informaţii noi, suplimentare, care permitfacilitarea înţelegerii prin informaţii obiective, neutre din punct de vedere afectiv.7. Solicitarea de informaţii: solicitarea de informaţii noi, suplimentare, prin care se cer clarificări, confirmări, informaţie neutră din punct de vedere afectiv şi care nu cuprindeevaluări.8. Solicitarea de opinii: cererea adresată membrilor grupului de a emite opinii, păreri, aprecieri, evaluări, judecăţi de valoare.9. Solicitarea de sugestii: cererea formulării unor direcţii de acţiune, indicării unor mijloace de rezolvare a unor situaţii, fixarea unor scopuri noi.10. Dezaprobarea pasivă: dezacord pasiv al unor membri faţă de ceea ce se petrece îngrup sau în faţa soluţiilor avansate.11. Manifestarea tensiunii: acte care cresc anxietatea, frustrarea, sentimente de vină.12. Manifestarea antagonismului: opoziţia netă deschisă, dezacord activ, violent, tendinţa de a comanda şi dirija, fără a-i păsa de dorinţele celorlalţi; agresivitate, ironie,aroganţă, mânie.

Pentru ca observarea derulării interacţiunii dintre membrii unui grup să se realizeze optim este necesară respectarea unor condiţii:

3

• plasarea observatorului astfel încât să-i permită perceperea, din faţă sau din profil, a tuturor membrilor;

• crearea condiţiilor astfel încât observatorul să identifice rapid pe fiecare membru în procesul interacţional;

• antrenamentul evaluatorului în a încadra corect actele interacţionale observate în categoria corespunzătoare;

• mânuirea cu uşurinţă de către evaluator a unor instrumente ajutătoare: tehnica de codificare a discuţiilor, întabelarea observaţiilor efectuate.

Utilitatea acestei metode constă în faptul că, prin intermediul ei, se pot stabili profilulcomunicaţional-participativ al grupului, portretul psihosocial al grupului investigat, profilul comunicaţional-participativ al fiecărui membru grupului şi poate ajuta la stabilirea locului şi rolului fiecărui individ în cadrul grupului.

Metoda poate fi utilizată pe orice fel de grup social, dar nu în orice moment al evoluţiei sale, ci atunci când grupul analizează, dezbate, decide, rezolvă probleme, deci în grupurile de discuţie sau decizie.

3.Tehnica sociometricăO altă metodă de cunoaştere a grupului este tehnica sociometrică iniţiată de Moreno

(1955), psihosociologul american de origine română, care are o largă răspândire în investigarea şi cunoaşterea relaţiilor interpersonale dintre oameni, îndeosebi a celor afectiv simpatice, de preferinţă sau de respingere.

Termenul „sociometrie” provine din termenii latini „socius” şi „metrum”, care înseamnă social şi măsurătoare. După cum sugerează şi rădăcinile cuvântului, sociometria este o modalitate de măsurare a interrelaţiilor dintre oameni.

Sociometria nu studiază structura grupului formal, ierarhia oficială, dar permiteautoobservarea şi analiza grupurilor şi poate fi utilizată, ca instrument de lucru, în grupurile de terapie sau antrenament.

Sociometria este definită ca o metodologie de urmărire a energiei vectorilor dincadrul relaţiilor interpersonale din grupuri. Moreno însuşi defineşte sociometria ca un„studiu matematic al proprietăţilor psihologice ale populaţiei, tehnică experimentală şi rezultat obţinut prin aplicarea metodelor cantitative”.

În cadrul unui test sociometric, alegerile se fac după criteriile (operationalizate prin intrebarile testului) care interesează într-un anumit domeniu, loc, timp şi conjunctură. Criteriul de selecţie trebuie să fie mai degrabă specific, decât general sauvag. Definite vag, criteriile evocă răspunsuri vagi.

Cei interesaţi trebuie să aibă o experienţă faţă de criteriu, altfel întrebările nu stârnesc răspunsuri importante. De asemenea trebuie să fie actual, real şi nu ipotetic, exprimat simplu şi cât mai exact.

Explorările sociometrice se aplică în interiorul unui grup dat: comunitate, familie, grup de lucru. Aceste explorări pot fi didactice sau orientate spre acţiune.

4

Scopul sociometriei include:• Facilitarea schimbărilor individuale sau de grup;• Sporirea reciprocităţii, a interacţiunii sociale şi a empatiei;• Explorarea modelului alegerii sociale şi reducerea conflictelor;• Dezvăluirea dinamicii deschise sau ascunse a grupului;• Creşterea coeziunii şi productivităţii grupului.Tehnica sociometrică, descrisă de Moreno în cartea sa „Who Shall Survive?” din

1934, necesită respectarea unor rigori metodologice dar şi capacitatea de a descifra fenomenele relevante. Testul sociometric măsoară relaţiile afectiv-simpatetice dintremembrii grupului. El conţine întrebări de genul: Dacă ar fi să te stabileşti într-un apartament, cu cine ai prefera să coabitezi? Dacă echipa ta de muncă s-ar restructura, cu cine ţi-ar plăcea să lucrezi în continuare dintre actualii membri ai echipei? Cu cine nu ţi- ar plăcea?

Atunci când oferă instructajul, cel care aplică testul trebuie să respecte câteva cerinţe:

• motivarea aplicării testului: li se explică membrilor grupului finalitatea aplicării testului; ex: restructurarea grupului de muncă;

• asigurarea caracterului confidenţial al testului: răspunsurile date interesează, nu şi numele;

• determinarea situaţiei de alegere, care cuprinde: precizarea criteriului testului, ordinea de preferinţă, limitarea sau nelimitarea numărului răspunsurilor.

În faza aplicării testului, subiecţilor li se cere să nu comunice între ei, să răspundă cu sinceritate, prin nominalizări la toate întrebările.

Sociomatricea reprezintă un tabel cu dublă intrare, în care sunt consemnate toate alegerile sau respingerile emise şi primite de fiecare.

Sociograma reprezintă redarea grafică a relaţiilor afectiv-simpatetice dintre membrii grupului. Aceasta poate fi individuală (redă situaţia relaţiilor afective doar a unui singur membru al grupului) şi colectivă (redă situaţia dintre absolut toţi membrii grupului).

Indicii sociometrici se calculează pornind fie de la datele înscrise în sociomatrice, fie de la cele ce sunt figurate în sociogramă. Indicii sociometrici includ:

• indicele de statut sociometricIss= alegeri primite de x / (N – 1) unde N este numărul de membri ai grupului• indicele de statut preferenţialIsp= alegeri – respingeri primite de x / (N – 1) unde N este numărul de membri ai grupului• indicele de putere preferenţială oferă informaţii despre intensitatea forţei de

atracţie preferenţială intragrupală; zonele delimitate de cercurile concentrice (5) ale sociogramei desemnează zone preferenţiale diferite: subiecţii foarte populari, plasaţi în centru au indice de putere +3, cei populari (al doilea cerc) un indice de+2, cei acceptaţi (al treilea cerc) +1, cei izolaţi (al patrulea cerc) 0, cei respinşi(ultimul cerc) -1.

5

IpG = Σ (F Ip) / N unde Ip este frecvenţa indicelui de putere preferenţială individuală, F este numarul de membri care au acelasi indice de putere prefentiala (se afla in acelasi cerc) şi N numărul total de membri ai grupului• indicele de stabilitate preferenţială a grupului evidenţiază echilibrul interpersonal

realizat în cadrul grupului sau între membrii care intră în relaţii reciproce. Cu cât un grup va avea mai multe reciprocităţi pozitive, cu atât stabilitatea sa preferenţială va fi mai mare.

Isp G = (Rp – Rn) /N unde Rp reprezintă reciprocităţi pozitive, Rn reciprocităţi negative, iar N numărul de membri ai grupului• indicele de coeziuneCG = C / N (N – 1) / 2 unde C este numărul alegerilor reciproce (pozitive) din cadrul grupului, iar N numărul de membri ai grupuluiPe baza datelor oferite de testul sociometric se pot afla: locul individului în cadrul

grupului, expansivitatea sa afectivă (câte alegeri face din grup), gradul în care preferinţele unui subiect sunt cunoscute de ceilalţi membri ai grupului (transparenţa relaţiilor), gradul în care un subiect confirmă exact toate alegerile emise de toţi ceilalţi membri (transpătrunderea relaţiilor), disonanţa sociometrică (diferenţa dintre alegerea sociometrică şi percepţia sociometrică), tipurile de relaţii dintre membrii grupului, reciprocitatea sau unilateralitatea relaţiilor, poziţia la nivel informal a liderului formal, liderul informal.

Limitele metodei sociometrice constau în faptul că nu există garanţia că răspunsurile sunt omogene şi sincere (unele sunt spontane, altele generate de situaţia de aplicare a testului), nu se sondează planul real al relaţiilor, ci cel imaginar, dorit. De aceea este recomandată utilizarea şi a altor tehnici care să completeze datele sociometrice (ex: observarea conduitelor reale, notarea frecvenţei contactelor interpersonale, cercetarea structurilor de comunicare în grup).4. Profilul psihosocial al grupului

Profilul psihologic nu reprezintă o metodă propriu-zisă de investigare, ci este o metodă de reprezentare grafică a rezultatelor unor măsurători utilizând diferite probe, peun subiect sau pe un eşantion de subiecţi. Acesta are menirea de a vizualiza performanţele obţinute de un individ la un set de probe. Profilul psihologic oferă o imagine globală foarte precisă asupra nivelului de dezvoltare a diferitelor funcţii psihice ale individului.

La fel se poate proceda însă şi în cazul grupului. Mai întâi este necesară stabilirea acelor particularităţi ale grupului care urmează a fi măsurate şi apoi vizualizate sub forma profilului.

Astfel pot fi reţinute proprietăţi ale grupurilor mici precum:• consensul (atitudini asemănătoare în grup),• conformismul (respectarea normelor de grup),• autoorganizarea (capacitatea grupului de a se organiza singur),• coeziunea (unitatea grupului),

6

• eficienţa (îndeplinirea obiectivelor),• autonomia (independenţa în raport cu alte grupuri),• controlul (grupul ca mijloc de control al acţiunilor membrilor săi),• stratificarea (ierarhizarea statutelor),• permeabilitatea (cooptarea altor membri şi acceptarea lor),• flexibilitatea (manifestarea comportamentelor variate),• omogenitatea (similaritatea psihologică şi socială a membrilor),• tonul hedonic (plăcerea apartenenţei la grup),• intimitatea (apropierea psihologică dintre membri),• forţa (tăria, puterea grupului),• participarea (acţionarea pentru grup),• stabilitatea (persistenţa în timp a grupului).Aceste proprietăţi se transformă în întrebări ce vor fi adresate membrilor grupului.

Întrebărilor li se ataşează o unitate de măsură a acelor proprietăţi (de ex: o scală de tip Likert).

Metoda oferă informaţii despre orientarea generală, pozitivă sau negativă, a proprietăţilor grupului, despre măsura în care fiecare proprietate este dezvoltată în grup, indică atât cauzele probabile ale unei situaţii de grup, cât şi unele efecte ce s-ar puteaobţine.

Metodele de cunoaştere a grupurilor sociale sunt utile în diferite situaţii din viaţa socială:

• începerea activităţii cu un grup oarecare impune deţinerea unor informaţii despre el: sunt utile metoda autobiografiei grupului şi cea a profilului psihosocial al grupului;

• aprecierea gradului de participare a oamenilor sau chiar a grupului ca întreg la activitate: se poate utiliza metoda observaţiei sistematice pe baza categoriilor informaţionale, alături de alte metode;

• aprecierea eficienţei grupului în funcţie de relaţiile dintre membrii acestuia, de atmosfera creată şi existentă în grup: tehnica sociometrică;

• selecţiile sau promovarea oamenilor şi situaţiile de formare şi reconstrucţie a grupurilor sociale: stabilirea personalităţii interpersonale .

1

Metode de activare a grupurilor socialeCurs 5

1. Metode de stimulare a analizei problemelor grupului

1.1. Metoda cazului sau studiul de caz. Caz poate fi orice situaţie concretă în care este vorba de contexte, detalii reale, fapte şi evenimente, opinii şi atitudini, astfel încât ele să dea naştere la o problemă ce se cere să fie analizată, înţeleasă, diagnosticată sau rezolvată: incidente semnificative (conflicte în cadrul grupului), acumularea unor evenimente în decursul timpului (măsuri luate de lider care duc la eşec), situaţii tensionale, dramatice (accidente produse din vina unor membri), momente de suspans profesional din viaţa grupului (situaţii de promovare, pedepsire a unor membri, desfiinţarea unor grupuri sociale). Un caz bun trebuie să fie autentic, să presupună urgenţa intervenţiei, să fie centrat pe preocupările subiecţilor şi să fie complet, adică să conţină toate informaţiile de care e nevoie pentru rezolvarea lui. Fazele unui studiu de caz sunt: înţelegerea cazului, diagnosticarea lui, alegerea sau decizia, conceptualizarea cazului.1.2. Jocul de rol presupune transpunerea unui individ în „pielea” unor personaje diverseşi relaţionare interumană. Această metodă este experimentală (de diagnostic) şi relevăgradul de diferenţiere la care a ajuns o cultură determinată la un individ, dar şi terapeutică tinzând către ameliorarea relaţiilor dintre oameni, crescând astfel gradul de adaptabilitate la viaţa socială a grupului. Jocul de rol se poate desfăşura atât în variantă individuală, cât şi de grup.

În cazul jocului de rol pentru grup, mai mulţi indivizi, care nu se cunosc între ei, sunt plasaţi într-o situaţie care urmează să-i pună în relaţie unii cu alţii. Structura jocului de rol desfăşurat în grup este complexă: dezgheţarea grupului, în vederea acceptăriijocului de rol şi a angajării în el, delimitarea situaţiei şi a personajelor situaţiei problematice, organizarea grupului, derularea jocului şi analiza lui. Metoda este utilizată într-o varietate de contexte: în domeniul industrial pentru ameliorarea relaţiilorinterpersonale, în domeniul comercial pentru optimizarea relaţiilor cu clienţii, în procesul educaţional pentru facilitarea socializării copiilor.1.3. Grupurile de formare sau de antrenament (Training-group sau T-group) s-a născutdin observaţiile psihosociologilor si din datele experimentale privind nevoile membrilor grupului: de recunoaştere, de status social, de integrare si de afirmare. Reuniţi in mod artificial, membrii grupului sunt invitaţi sa realizeze ,,ce se intâmpla", ,,ce se poate face", urmărindu-se ca, prin discuţii, sa se ajute reciproc, sa se vadă aşa cum ii vad alţii, sa inţeleaga ce se aşteaptă din partea lor. Grupul este orientat deci spre formare reciproca, antrenament, învăţare prin cooperare. T-group-ul s-a nascut in 1946, in cursul unui seminar de formare iniţiat de K. Lewin. T-Group-ul (Training-Group, grupul de invatare sau de formare) s-a constituit treptat din dorinta de a intelege mai bine ce se petrece in

2

grup, care e dinamica lui, cum se realizeaza o comunicare autentica intre membrii acestuia.

T-Group-ul este o inventie pedagogica, deoarece presupune constituirea unui grup care este, concomitent, atat subiect cat si obiect de experienta, fiecare participant formandu-se pe sine, invatand sa diagnosticheze functionarea grupurilor mici in vivo, inchiar grupul din care face parte, in sfarsit, achizitionand capacitatea de a se autoanaliza. Efectele pozitive ale metodei constau în faptul ca membrii grupului învaţă diferite lucruri despre ei înşişi, despre alţii, despre grupuri, despre procesele de formare.

Are ca scop dezvoltarea abilitatilor necesare pentru buna functionare a indivizilorin cadrul unui serviciu social/organizatii/agent economic etc. In acest tip de grupuri se deprind modalitati de ajustare la stres in conditii de laborator in care unele variabile sunt controlate, unde datele obisnuite pot fi analizate iar modalitatile eficiente de ajustare sunt incurajate si dezvoltate.

Obiectivele T-Group-ului au fost formulate de K. Lewin: de a oferi participantilor posibilitatea de a trai experiente existentiale in interiorul grupului. T-Group-ul nu are ostructura interna, o autoritate recunoscuta sau o anume sarcina de indeplinit; el nu este un grup de munca centrat pe realizarea a ceva anume, nici un grup de discutie centrat pe analiza, dezbaterea unei teme, pe solutionarea ei.

Obiectivele T-grupului pot viza:• Cresterea gradului de intelegere a evolutiei si dinamicii grupului;• O mai mare intelegere a proceselor sociale subiacente ce se desfasoara in cadrul

grupului;• Dezvoltarea abilitatilor personale care faciliteaza eficienta grupului;• Dezvoltarea abilitatilor de relaţionare interpersonala;• Schimbarea comportamentului propriu;• Cresterea gradului de constientizare a propriilor emotii şi de asumare a acestora;• Marirea nivelului de intelegere asupra impactului pe care il are propriul

comportament asupra celorlalti;• Cresterea sensibilitatii fata de emotiile celorlalti;• Dezvoltarea capacitatii de a oferi si de a primi feedback-uri;• Dezvoltarea capacitatii de a invata din experienta proprie si a grupului:• Dezvoltarea capacitatii de a gestiona si a utiliza conflictul

Succesul in atingerea acestor obiective depinde in mare masura de disponibilitatea fiecarui participant de a-si dezvalui propiile stari afective in raport cuceilalti participanti si de a cere feedback de la ceilalti in legatura cu propria persoana. Centrarea se face asupra invatarii individuale.

Ca tehnica, T-Group-ul consta in urmatoarele:• constituirea unor grupuri mici, formate din 10-12 persoane, de preferinta care nu

se cunosc intre ele, de sexe, varste, pregatiri si profesiuni diferite;• inmanarea unor consemne acestora, in care sunt notate pe scurt cateva instructiuni

in legatura cu ceea ce vor avea de facut;

3

• instruirea observatorilor in legatura cu activitatea lor; dispunerea lor in forma de cerc in jurul membrilor din cadrul grupului de discutie;

• analiza referatelor observatorilor dupa terminarea sedintelor de discutie; Practicarea unei asemenea tehnici se soldeaza cu o serie de efecte pozitive atat

asupra membrilor grupului de discutie, cat si asupra observatorilor. Observatorii isi pot dezvolta capacitatea de a sesiza fenomenele autentice de dinamica a grupurilor sociale.

T-Group-ul are largi aplicatii in diverse domenii, cum ar fi:• procesul instructive-educativ bazat pe considerarea grupului ca mediu sau ca

mijloc de formare;• conducerea reuniunilor, in care un rol important revine animatorilor acestora;• terapia de grup, care reeduca, in principal, capacitatea de comunicare cu altii grav

afectata, ca sic ea de relationare interumana, sursa importanta a dezadaptarilor. Procesul de invatare si schimbare personala pe care il implica T-grupul poate fi

etapizat astfel:• Dezghetarea raspunsurilor habituale la situatii: aceasta este facilitata de dorinta

participantilor de a explora noi modalitati de actiune şi de nondirectivitatea animatorului, care ramane tacut, oferind un minim de structura si sarcina;

• Schimbarea autogenerata si aleasa de catre participant;• Experimentarea noilor comportamente;• Intarirea noilor comportamente prin feedback pozitiv, evaluarea participantilor

asupra legaturii dintre comportament si propriile dorinte, mediu suportiv şi dezvoltarea increderii.

Sursele schimbarii in grup includ:• Autoobservarea: atentie mai mare acordata de participanti propriilor intentii,

emotii, reactii;• Feedback: participantii primesc informatii despre impactul pe care il au asupra

celorlalti:• Insight: participantii experimenteaza autocunoasterea;• Autodezvaluire: participantii ofera mai multe informatii despre ei insisi celorlalti;• Universalitatea experientei: participantii devin constienti de faptul ca ceilalti

impartasesc aceleasi dificultati, ingrijorari;• Coeziunea grupului: participantii experimenteaza increderea, acceptarea şi

intelegerea;• Speranta: participantii ii observa pe ceilalti cum invata, cum isi ating obiectivele,

cum se dezvolta;• Invatarea vicarianta: participantii invata abilitati si atitudini de la ceilalti;• Catharsis.Rolul animatorului consta in urmatoarele:

4

• Sa ajute grupul si persoanele sa analizeze si sa invete din ce se petrece in grup. El poate atrage atentia asupra situatiilor si comportamentelor din grup si poate invita grupul sa-si observe propria experienta.

• Sa ofere un suport teoretic, un model sau un studiu care par corelate cu ceea ce se petrece in grup.

• Sa incurajeze grupul sa respecte regulile ce par sa favorizeze procesul de invatare, de exemplu focalizarea pe „aici si acum”

• Sa ofere suport in dezvoltarea capacitatilor ce sustin procesul de invatare, de exemplu capacitatea de oferire a feedback-ului.

• Sa nu induca o structura in interactiunile participantilor, sa ramana tacut, permitand grupului sa experimenteze anxietatea generata de acceptare, influenta.

• Sa fie dispus sa se autodezvaluie, sa fie deschis fata de grup, sa ofere uneori feedback sau sa provoace pe cineva din grup.

• Sa evite sa devina prea directiv sau implicat personal.

2. Metode de stimulare a discuţiilor în grupuri2.1. Discuţia progresivă sau evolutivă asigură caracterul organizat al discuţiilor dincadrul grupurilor sociale. Acest tip de discuţie presupune organizarea dezbaterilor şi confruntărilor de idei, astfel încât să se obţină progresul, evoluţia de la un moment la altul, pentru ca în final să se ajungă la rezolvarea problemei respective.

Conducătorul discuţiei lansează problema sau tema discuţiei, apoi primeşte toaterăspunsurile şi reacţiile membrilor grupului, răspunzând corespunzător la ele, obligă pe membrii grupului să se angajeze total în rezolvarea problemei, centrează reflexia colectivă asupra dezbaterii respective, orientând-o spre ceea ce este esenţial.2.2. Pentru a facilita cunoaşterea atitudinilor, opiniilor reale, cât şi pentru cunoaşterea influenţei celor dorite, se utilizează discuţia liberă ca instrument de exteriorizare a părerilor şi sentimentelor despre alte persoane sau situaţii din viaţa grupului. Membriigrupului sunt reuniţi şi rugaţi să-şi exprime sincer, deschis, cât mai lejer, fără nici o reţinere, ceea ce simt sau gândesc, tot ceea ce îi nemulţumeşte sau îi determină să manifeste diferite tipuri de comportament în grup. Discuţia liberă face publice opiniile şiatitudinile membrilor grupului unii faţă de alţii şi are ca scop concilierea opoziţiilor, punerea premiselor rezolvării tensiunilor şi conflictelor din cadrul grupului. Ea este centrată pe grup, esenţială fiind interacţiunea dintre toţi membrii grupului; de asemenea facilitează conştientizarea cauzelor unor situaţii tensionale, schimbarea opiniilor şicomportamentelor, creşterea coeziunii grupului.2.3. Tehnica riscului are ca scop exprimarea tuturor riscurilor, temerilor legate de o anumită schimbare şi este centrată pe reacţiile membrilor grupului faţă de conducător.Ea dă posibilitatea testării atitudinilor membrilor grupului faţă de anumite practici şi duce la clarificarea gândirii cu privire la anumite fenomene de schimbare, care urmează a interveni în dinamica viitoare a grupului.

5

2.4. Philips 6/6 este o metodă de schimbare a părerilor în grupuri. Se pretează pentru orice situaţie care necesită enumerări şi formulări de probleme, care urmează a sta în atenţia organizatorilor şi conducătorilor grupului social. Ea presupune divizarea grupului în grupuri mici (6 persoane), asigurându-se astfel posibilitatea tuturor membrilor de a participa la discuţie. Grupurile mici îşi aleg câte un conducător al discuţiei, cu sarcina de a coordona, de a facilita obţinerea soluţiilor. Apoi urmează discuţia propriu-zisă, care durează 6 minute, în grupurile constituite asupra temei date.

2.5. Discuţia în panel evită instalarea unor stări psihologice negative în cadrul grupului, provenite din lipsa de atenţie acordată tuturor membrilor grupului sau lipsa popularizării deciziilor în rândul membrilor grupului. Ea presupune prezenţa unui grup de experţi (5-7 persoane calificate şi competente în tema ce urmează a fi discutată) care reprezintăjuriul, ceilalţi membri – auditoriul şi un animator sau conducător al discuţiei. De obicei membrii panelului sunt plasaţi în formă de semicerc, iar cealaltă jumătate de cerc e ocupată de membrii auditorului, animatorul fiind la limita dintre juriu şi auditoriu.2.6. Focus grupul. Interviul de tip focus grup este un interviu de grup, focalizat pe o anumită temă, strict delimitată, care este condus de un moderator şi face parte din categoria tehnicilor calitative de culegere a datelor pentru analiza percepţiilor,motivaţiilor, sentimentelor, nevoilor şi opiniilor oamenilor. Această tehnică este o discuţie de grup planificată organizată pentru obţinerea percepţiilor legate de o arie de interes strict delimitată, desfăşurată într-un mediu permisiv; discuţia este relaxată şiadesea plăcută pentru participanţii care îşi împărtăşesc ideile şi percepţiile; membrii grupului se influenţează reciproc, răspunzând ideilor şi comentariilor. Metoda îşi are originile în anii ’30, fiind folosită de Lazarsfeld şi Merton în cercetări efectuate în timpul celui de-al doilea război mondial.

Parametrii principali ai focus grupului: “participanţii au o experienţă specifică sau o opinie pe tema delimitată de investigaţie, este utilizat un ghid de interviu explicit şi experienţele subiective ale participanţilor sunt explorate din perspectiva întrebărilorpreelaborate ale anchetei”. Scopul principal al cercetătorului care utilizează focus grupul în cadrul unei cercetări calitative de tip explorativ (Miftode, 2003) este acela de a obţine informaţii directe, “cu valoare de opinii” (Miftode, 2003) de la beneficiarii unorprograme, de la membrii comunităţii care sunt puşi într-o situaţie de grup pentru a-şi exprima experienţele, atitudinile, sentimentele faţă de o anumită temă.

Arii de aplicabilitate a focus grupului . El poate fi aplicat în toate domeniile vieţiisociale atunci când se urmăreşte obţinerea unor informaţii în mod nemijlocit de la persoane.

Tehnica focus grupului este una calitativă, dar care nu exclude tehnicile de tip cantitativ. Ea poate fi folosită: înaintea cercetărilor şi evaluărilor cantitative pentru a seobţine informaţii exploratorii, la rafinarea instrumentelor de cercetare care vor fi folosite în culegerea datelor, pentru aprofundarea informaţiilor despre o anumită temă, după culegerea şi analiza datelor cantitative, pentru interpretărea calitativa a materialuluiinformaţional cules sau independent de orice cercetare cantitativă atunci când ne

6

interesează doar opiniile, sugestiile, reacţiile persoanelor selectate pentru interviul de grup.

Focus grupul poate fi utilizat în evaluarea nevoilor unei comunităţi, a resurselor acesteia şi a modului cum membrii comunităţii gândesc, simt şi reacţioneză faţă de o anumită situaţie.

Caracterul explorativ al focus grupului poate fi un avantaj pentru:• identificarea unor probleme care nu au fost conştientizate de către comunitate,• identificarea profilului unui potenţial grup ţintă a unor servicii sociale în

construcţie,• surprinderea percepţiilor asupra unor instituţii, organizaţii, asupra unor servicii

sociale oferite populaţiei de către autorităţile locale şi/sau organizaţii non- guvernamentale,

• evidenţierea efectelor pe care le-a avut o anumită decizie la nivel comunitar privind oferirea unor facilităţi pentru populaţie,

• identificarea unui anumit serviciu social şi poziţionarea acestuia în registrul serviciilor oferite către populaţie,

• identificarea percepţiilor, opiniilor şi reacţiilor privind calitatea unor servicii primite de către membrii comunităţii,

• testarea unor mesaje de campanie folosite în promovarea unor idei, servicii, organizaţii,

• identificarea unor reacţii, comportamente, motivaţiilor într-o situaţie reală, Organizarea focus grupu l ui . Focus grupul este o discuţie de grup la care participă

între 6 şi 10 persoane. Unii cercetători consideră că numărul participanţilor poate fi mai mare, în funcţie de “tema de cercetare şi gradul de implicare a moderatorului” (Morgan,1996). Se consideră că numărul ideal de participanţi pentru un focus grup este de 8persoane, mai ales dacă “se dezbate o temă cu o mare încărcătură emoţională, în care persoanele participante sunt puternic implicate, este recomandat un grup mai mic, în special datorită faptului că moderatorului îi este mai uşor să controleze discuţii cu un nivel înalt de implicare emoţională într-un grup mai mic” (Cojocaru, 2003).

Organizarea focus grupului presupune:• stabilirea temei de discuţie• stabilirea structurii grupului şi a modalităţilor de selectare a participanţilor:

Participanţii trebuie să aibă caracteristici comune, să alcătuiască un grup omogen în funcţie de tema de discuţie. Este recomandat ca persoanele participante la focus grup să nu se cunoască între ele sau să nu aibă contacte permanente, deoarece familiaritatea relaţiilor dintre acestea afectează răspunsurile care vor fi date în timpul discuţiilor, datorită interacţiunilor cu persoanele cunoscute, evitarea unor răspunsuri sincere şi introducerea unor filtre cauzate de imaginea sa în ochii celorlalţi.

• elaborarea şi testarea ghidului de interviu• stabilirea datei, locului şi pregătirea acestuia pentru întâlnire• pregătirea moderatorului, a asistentului moderator

7

• derularea focus grupului – 1,5 pana la 2 ore.

3. Metode de stimulare a creativităţii grupurilor

3.1. Brainstorming-ul („asaltul de idei”, „furtună în creier”) este o metodă de stimulare a creativităţii grupului elaborată de A.F. Osborn. Ea presupune:

• un specialist în problematica creativităţii;• un animator al discuţiilor;• un grup de lucru de 8-12 membri;• 4-6 observatori, câte unul la doi membri al grupului;• un juriu de selecţie a soluţiilor, format din 3-4 persoane. Regulile ce trebuie respectate în şedinţele de brainstorming sunt:• „Imaginaţia liberă este binevenită, fie ea şi aberantă” (Emiteţi în fraze scurte şi

concerte cât mai multe idei, liber, spontan, aşa cum vă vin în minte!).• „Judecata critică imediată este interzisă” (Eliminaţi orice atitudine critică faţă de

ideile emise, proprii sau ale altora!).• „Cantitatea generează calitatea” (Emiteţi maxim de idei în minim de timp!).• „Asociaţia liberă de idei este recomandabilă” (Puteţi prelua şi îmbunătăţi ideile

altora.).3.2. Sinectica este o metodă elaborată de Gordon. Reprezintă o tehnică mult maistructurată şi mai specifică de organizare şi dirijare a imaginaţiei. Sinectica propune două mecanisme ce orientează imaginaţia membrilor grupului: transformarea necunoscutului în familiar şi transformarea familiarului în necunoscut şi utilizarea mai multor tipuri de analogii.

Grupul de sinectică include 4-10 persoane (optimul este de 5-7 persoane). Dintre aceştia, unul are rolul de animator al discuţiei, alţi doi au rolul de producători de idei, iarceilalţi sunt membri participanţi. Este recomandabil ca membrii să aibă 25-40 de ani, să dispună de un nivel cultural şi educaţional similar, dar să aibă profesii diferite, să aibă anumite capacităţi (fantezie, atitudine cooperatoare, încredere în sine).3.3. Brainwriting sau 6/3/5. Metoda constă în: 6 persoane notează 3 soluţii pe o foaie dehârtie timp de 5 minute, după care foile se rotesc între participanţi, fiecare adăugând alte trei soluţii.

Metodele de activare pot fi utilizate în diverse domenii:• în formare profesională, mai ales psihosocială, interpersonală;• în selecţia managerilor;• în procesul luării deciziilor.

1

STRUCTURILE GRUPULUI CURS 6

Microgrupurile sociale se constituie ca sisteme dinamice cu autoreglare in urma dezvoltării unui ansamblu de relaţii determinate intre membri, pe fondul desfăşurării unor activităţi comune. Desfăşurarea in timp a acestor relaţii definesc procesele psihosociale de grup (aspectul diacronic, dinamic, discursiv al raporturilor interpersonale), iar modul de configurare a relaţiilor la un moment dat definesc structurile psihosociale (aspectul sincronic al raporturilor interpersonale). Cele doua aspecte au caracter dialectic şi complementar, procesele conducând la configurarea structurilor, iar acestea – la rândul lor - constituie baza desfăşurării proceselor psihosociale de grup. Modul cum se manifesta in plan observaţional interacţiunile dintre procese şi structuri reprezintă fenomenologia psihosocială de grup, cea de a treia dimensiune esenţiala a dinamicii grupurilor sociale.

Cercetările teoretice şi experimentale evidenţiază existenţa a patru categorii principale de structuri (respectiv procese) psihosociale de grup: structurasocioafectiva (procesele preferenţiale), structura comunicaţiei

(procesele de comunicaţie), structura puterii (procesele deinfluenţă) şi structura activităţii

(procesele de realizare a sarcinii). Dintre acestea, structurile comunicaţiei, influenţei şi activităţii pot avea atât un caracter formal, determinate fiind de normele constitutive ale grupurilor instituţionale, cat şi un caracter informal, generate spontan in contextul interacţiunii membrilor, in cadrul oricărei categorii

de grupuri. Structurasocioafectiva are preponderent un caracter informal, cu manifestări in cadrul oricărui tip de grup, chiar daca anumite aspecte ale structurilor formale ii pot influenţa modul de configurare şi de manifestare.

1. Structura socioafectiva a grupului

Structura socioafectiva a grupului consta in modul de configurare a relaţiilor preferenţiale dintre membri la un moment dat, relaţii care pot îmbrăca forma atracţiei, respingerii sau indiferenţei sociometrice.Microgrupul social oferă condiţiile necesare unei structurări complexe a relaţiilor afective ale membrilor săi, structurare care se realizează in doua planuri principale, fiecare implicând la rândul sau doua forme relativ distincte de manifestare:1) în plan intragrupal, procesele afective îmbrăca atât forma relaţiilor preferenţialeinterpersonale, cat şi pe aceea a trăirilor afective fata de grup ca întreg. Intre cele doua forme ale afectivităţii intragrupale exista strânse intercondiţionări, prima

2

găsindu-si expresia in matricea sociometrica a grupului, iar cea de a doua la nivelul coeziunii,

3

climatului psihosocial şi performanţei (tema importanta pentru psihosociologia microgrupurilor).2) în plan extragrupal, procesele afective se structurează atât in raport cu alte grupuri cu care se afla in raporturi de conexitate, cat fi in raport cu mediul social in care îşi desfăşoară activitatea, mediu constituit din organizaţiile, instituţiile şi condiţiilesociale generale care au incidenţa asupra vieţii de grup (tema importanta pentru psihosociologia organizaţiilor şi psihologia mulţimilor).Pentru a surprinde aspectul diacronic, evolutiv al structurii sociometrice a grupului si pentru a depasi una din limitele testului sociometric se poate utiliza PANELULSOCIOMETRIC (teste sociometrice repetate la un interval de timp).

Factorii care condi ţ ioneaz ă alegerile sociometrice . Alegerea sociometrica este fundamental condiţionata de conţinutul axiologic al relaţiilor interpersonale. Din aceasta perspectivă, orice "întâlnire" sociala are un caracter implicit evaluator şi valorizator, grila de valori individuale, grupale si culturale fiind cea care condiţionează apariţia "afinităţilor elective". Observaţiile si cercetările confirma aceasta ipoteza, cu următoarea menţiune: grilele şi criteriile valorice care intervin cu o anumita pondere in structurarea relaţiilor afective sunt la rândul lor condiţionate de o serie complexa de factori motivaţionali, cognitivi şi conjunctural-existenţiali. Grila axiologica care sta la baza alegerilor sociometrice are o "coloratura" foarte personala, sintetizând in fapt o multitudine de factori psihoindividuali, psihosociali şi socioculturali.

Unele cercetări evidenţiază o strânsă legătura intre alegerile sociometrice şi efortul unui anumit membru pentru consolidarea şi afirmarea grupului. Aceasta corelaţie se explica prin semnificaţia pe care grupul ca întreg o are pentru fiecaredintre membri săi, in urma realizării funcţiei de satisfacere diferenţiata a trebuinţelor individuale, a valorizării membrilor in plan social si creării unui cadru indispensabil manifestării personalităţilor. In acest context, orice efort de consolidare a grupuluieste convergent cu o importanta serie de factori motivaţionali individuali si colectivi, ceea ce facilitează formarea unor relaţii preferenţiale pozitive fata de cei ce contribuie implicit la satisfacerea respectivelor vectori motivaţionali.

Factorii cei mai semnificativi care condiţionează formarea si structurarea relaţiilor preferenţiale in cadrul grupurilor sunt consideraţi: inteligenţa sociala, capacitatea de comunicare interpersonala, farmecul personal, prestigiul intra- şi extra-grupal, altruismul si disponibilitatea de întrajutorare, competenta şi implicarea in rezolvarea problemelor cu care se confruntă grupul, statutul recunoscut in plan formal şi informal.

Obiectivele ap l ic ă rii tehnicii sociometrice pot viza dificultăţi reale cu care seconfrunta grupul, dorinţa de optimizare a unei situaţii prezente, nevoia de optimizare a climatului psihosocial si performanţelor de grup, stimularea creativităţii, eliminarea sau reducerea conflictelor intra sau extragrupale, identificarea cauzelor unor situaţii disfuncţionale conjuncturale, realizarea unor prognoze privind evoluţia

4

grupului ca întreg sau a unor raporturi interpersonale semnificative din cadrul acestuia, raporturile tensionale dintre unele subgrupuri, pregătirea grupului pentru confruntarea cu anumite situaţii deosebite etc.

2. Structura comunicaţiei

Atât constituirea grupului ca sistem dinamic cu autoreglare cat si desfăşurarea activităţilor care ii sunt specifice presupun un ansamblu de interacţiuni sistematice intre membri, interacţiuni care au loc pe fondul unui proces continuu de comunicare interpersonala. Comunicarea reprezintă condiţia esenţiala a funcţionarii oricărui sistem social şi a desfăşurării activităţilor prin care se realizează sarcina constitutiva.

C l asificarea fo r m el o r de c o munica r e intragrupa lă se poate face după mai multe criterii:a). in functie de caracterul oficial, comunicarea este formala (in contextorganizational, intre sef si subordonat, de exemplu) si informala (desfasurata in contextul structurii informale a grupului)b) în funcţie de direcţia pe care se realizează, comunicarea se poate desfăşura peorizontala, intre membri aflaţi la acelaşi nivel al structurilor formale, sau pe verticala (care poate fi ascendenta si descendenta), intre membri aflaţi pe paliere diferite ale structurilor formale de autoritate ale grupului.c) după modul de implicare a participanţilor in actul comunicării, aceasta poate fi unilaterală, când se desfăşoară unilateral intre sursa si receptor, sau bilaterala, când rolurile de emiţător si receptor sunt îndeplinite succesiv de membrii participanţi la actul comunicării.d) în funcţie de obiectivele propuse si modul de utilizare a informaţiei vehiculate, comunicaţia poate fi instrumentală, când informaţia transmisa este destinata desfăşurării şi coordonării activităţilor de grup, sau de consum, in cazul uneicomunicări interpersonale spontane, prin care se realizează contactul psihologie dintre membri, fără o finalitate explicita.e) după numărul persoanelor implicate, comunicarea poate fi biunivoca, când sedesfăşoară intre doi membri, sau multivoca, atunci când se desfăşoară în grup, cu participarea cvasi-simultana a mai multor membri.f) după modalitatile folosite pentru codificarea şi transmiterea informaţiei,comunicarea poate fi verbala, orala sau in scris, nonverbala, prin folosirea semnelor, gesturilor, mimicii, posturii, paraverbală.

Fun c ţ iile c o m u ni c ă rii in cadrul grupurilor sociale: • Asigura organizarea grupului, coordonarea activităţilor de realizare a sarcinilor şi rezolvarea problemelor curente.

5

• Faciliteaza realizarea contactului psihologic dintre membri grupului, condiţie a satisfacerii trebuinţelor psihologice ale acestora (de afiliere, comunicare, afecţiune, manifestare a personalităţii etc.).• Condiţionează constituirea şi manifestarea coeziunii, prin uniformizarea valorilor, normelor, opiniilor, credinţelor şi atitudinilor care fundamentează viaţa de grup.• Fundamentează formarea palierului simbolic al vieţii de grup, prin care grupul se obiectivează, se justifica şi se manifestă in plan intergrupal, organizaţional si sociocultural.• Facilitează realizarea integrării sociale şi influentei formative a grupului asupra membrilor săi, precum si a influenţei acestora asupra grupului, condiţie a constituirii ansamblelor interacţionale care dau unitate structurala si funcţionala sistemului grupal.

Canalele de comunicare reprezinta modalitatea sau mijlocul prin care am acces la celelalt in procesul comunicarii. Reţelele de comunicare reprezinta totalitatealegăturilor stabile (a canalelor) prin intermediul cărora se transmit informaţiile dintre membrii unui grup. Reţeaua poate avea caracter formal sau informal, permanent sau temporar, activ sau latent. Numeroase cercetări au evidenţiat o puternica relaţie intretipul reţelelor de comunicare, pe de o parte, şi performanţa grupului, satisfacţia membrilor, creativitate, eficienţa leadership-ului si climatul psihosocial, pe de alta parte.Deşi in funcţie de numărul de membri pot fi imaginate o mare varietate de reţele, acestea pot fi reduse la câteva tipuri generale: lanţ, cerc, stea, ramificata, mixta si completa.

1

STRUCTURILE GRUPULUI- continuarea -

CURS 7

3. Structura puterii/autoritatii

Membrii unui grup se diferentiaza si dupa capacitatea de care dispun de a influenta activitatea colectiva si comportamentul celorlalti membri. Structura autoritatii exprima ierarhizarea formala sau informala a membrilor unui grup in functie de aceasta capacitate, care este conditionata de o serie complexa de factori psihoindividuali, psihosociali si situationali.

Puterea poate proveni din diferite surse. French and Raven (1959) descriu 5 surse de putere sau tipuri de putere:

- puterea de recompensare: influenta este obtinuta prin oferirea de recompense;puterea coercitiva: influenta este obtinuta prin aplicarea de pedepse;

- puterea legitima: puterea este exercitata in baza unei investituri formale.Autoritatea formala cu care este investit un manager ii confera acestuia putere legitima.

- puterea de referent: influenta este obtinuta in baza faptului ca subordonatii isi admira liderul, se identifica puternic cu acesta. Este cazul liderului charismatic.

- puterea de expert: influenta este obtinuta in baza faptului ca liderul este perceput ca expert intr-un anumit domeniu. De aceea ea este dependenta de context.

Primele trei tipuri de putere sunt associate cu rolurile pe care le au oamenii in organizatii formale, pe cand ultimele doua se asociaza cu calitatile psihoindividuale percepute ale persoanei.

Aceasta tipologie nu epuizeaza toate tipurile de putere. Se mai poate adauga ca sursa de putere, de ex. accesul la informatie sau controlarea informatiei.

Bass (1960) distinge intre puterea pozitiei si puterea personala. Puterea pozitieiinclude autoritate formala, control asupra recompenselor, pedepselor, informatiei, asupra mediului fizic, asupra tehnologiei si organizarii muncii. Puterea personala deriva din relatia pe care persoana o are cu ceilalti. Influenta potentiala bazata pe expertiza, prietenie, loialitate pot fi vazute ca putere personala. Cele doua tipuri de putere sunt relative independente.

Frecvent autoritatea este intersanjabila (se poate schimba) cu puterea. Ele sunt insa diferite. Puterea reprezinta abilitatea de a influenta pe cineva sa faca ceva ce nu arfi facut, iar autoritatea se refera la legitimitatea, justificarea si la dreptul de a exercita puterea. De ex.: avem puterea de a-l pedepsi pe hotul pe care il surprindem la noi in casa (daca avem forta musculara), insa nu avem autoritatea de a-l pedepsi, acesta fiind

2

dreptul sistemului juridic. Deci puterea legitima, institutionalizata devine autoritate, ce reprezinta exercitatea justificata, indreptatita si acceptata a puterii.

Alti autori considera ca autoritatea nu deriva din relatia cu altii, ci reprezinta capacitatea innascuta sau dobandita de a exercita ascendenta asupra unui grup.

Structura autoritarii formale (sau a puterii institutionale) corespundeorganigramei institutiei careia ii apartine grupul, atributiile diferitelor pozitii fiind exercitate cu grade diferite de competenta, experienta si autoritate de catre cei care le ocupa.

Cel mai important aspect care tine de exercitarea puterii si autoritatii incadrul grupurilor se refera la raportul dintre structurile formale si cele informale ale acestora. Aceste raporturi pot fi de convergenta, divergenta, complementaritate, competitie sau conflict, cu grade diferite de intensitate si nuante in forma de manifestare.

Cei mai important factori psihosociali care determina gradul de autoritate al unui membru sunt considerati urmatorii:

Statutul sociometric: raportul dintre alegerile si respingerile socioafective pe care le realizeaza in cadrul grupului; acest parametru este esential in cadrul grupurilor informale.Competenta profesionala: capacitatea de rezolvare a problemelor tehnice care deriva din contextul activitatii de realizare a sarcinii; acest parametru are o pondere cu atat mai mare cu cat sarcina este mai importanta si mai dificila pentru grup sipentru membri sai.Pozitia formala in ierarhia grupului: statutul ocupat in organigrama organizatiei sau institutiei careia li apartine grupul si puterea cu care este investit de nivelul ierarhic superior.Statutul socioeconomic extragrupal: pozitia ocupata in mediul social caruia ii apartine (prin familie, instructie, sistem de relatii extragrupale, situatie materiala, domiciliu etc.).Nivelul de cultura generala: este vorba mai ales de acele zone ale culturii generate care interfereaza cu activitatea grupului, precum si cu trebuintele si sensibilitatile culturale ale membrilor sai.Accesul la informatie, initiativa si capacitatea de asumare a riscului.Cercetarile pe cele mai variate categorii de microgrupuri au evidentiat tendinta

generala de dezvoltare a unei structuri de influenta informala, paralel sau in opozitie custructurile puterii formale.

4. Structura activitatii/sarcinii

Sarcina reprezinta principalul factor care orienteaza si structureaza activitatea grupului si in raport cu care se apreciaza performanta. Sarcina este definita ca un ansamblu obiectiv de cerinte, conditii si modele actionale elaborate si validate social, impuse din exterior sau adoptate prin consimtamant. Prin structura sarcinii se intelege

3

totalitatea relatiilor functionale dintre membrii grupului, relatii impuse de desfasurarea optima a activitatii de realizare a obiectivului propus. Sarcina poate fi caracterizata prin: gradul de structurare, care exprima existenta modelelor, informatiilor si strategiilor explicite de realizare practica; modul de conexare cu sarcinile altor grupuri; complexitate; durata de realizare integrala etc.

Tipul sarcinii, gradul de structurare si modul de conexare la sarcinile altor grupuri sunt principalii factori care vor regla interactiunile de baza ale membrilor grupului. De aceea, analiza celorlalte structuri (comunicationale, socioafective si de influenta) trebuie sa se raporteze continuu la structura sarcinii; compatibilizarea si armonizarea acestor structuri constituie calea cea mai sigura pentru cresterea performantelor de grup.

Analiza structurii sarcinii reprezinta una dintre cele mai importante etape in activitatea de "proiectare" a grupurilor, precum si in cea de diagnoza, prognoza sioptimizare a dinamicii grupurilor sociale. Toate celelalte structuri, ale comunicatiei si influentei trebuie sa fie structurate astfel incit sa rezulta un indice maxim de congruenta,care este o premiza esentiala pentru obtinerea unei performante superioare.

Rezolvarea sarcinii presupune un ansamblu de relatii intre membrii grupului, dintre care cele strict functionale reprezinta numai o parte. R. F. Bales evidentiaza unnumar de 12 categorii de interactiuni, fiecare avand un continut specific: Aria socioafectiva po z i tiv a : Se arata solidar.

Se arata destinsIsi arata acordul

A r i a s a r c in i lo r socio-operatori i : Propune directii/sugestiiExprima opiniiOfera informatie Cere informatie Solicita pareri

Cere o directie/sugestii

Aria socioafectiva ne g a t i v a : Dezaproba Manifesta tensiune Manifesta ostilitate

Exista perechi de categorii interactionale care corespund principalelor tipuri de probleme ivite in timpul rezolvarii sarcinilor:a) probleme referitoare la informatii (Ofera informatie. Cere informatie);b) probleme de evaluare (Exprima opinii. Solicita pareri.);

4

c) probleme de control (Propune directii. Cere o directie.);d) probleme legate de decizie (Isi arata acordul. Dezaproba.);e) probleme legate de starile de tensiune (Se arata destins. Manifesta tensiune.);f) problemele referitoare la integrare (Se arata solidar. Manifesta ostilitate.). .

5

Conform tezei lui Bales, orice grup aflat intr-o activitate de rezolvare a unei sarcini ( respectiv a unei probleme de interes comun) parcurge succesiv aceste faze, dupa reguli care conduc la un schema-tip de rezolvare. Succesiunea este urmatoarea:

• informare asupra problemei - sarcina;• evaluarea situatiei;• cautarea de solutii si influentarea reciproca pentru o anumita varianta rezolutiva;• control interpersonal pin reactii afective fata de mersul discutiilor;• luarea deciziei.

Conceptul de congruenta a structurilor de grup este un indicator care exprima gradul de compatibilitate functionala dintre doua sau mai multe structuri psihosociale de grup: structura sarcinii, comunicatiei, influentei si socioafectiva. Cu cat un grup are un indice mai mare de congruenta a structurilor sale functionale, cu atat performanta sa este mai buna, climatul psihosocial mai favorabil, tendinta generala a unui astfel de grup fiind de evolutie pozitiva. Dimpotriva, o congruenta scazuta indica disfunctionalitati active sau latente la nivelul compatibilitatilor dintre structurile grupului. Performanta grupului va fi scazuta, tendinta generala va fi de inrautatire a climatului psihosocial si de alterare si mai accentuata a relatiilor interpersonale.

1

NORMALIZAREA, CONFORMISMUL, OBEDIENTA Curs 8

Influenta sociala este o actiune asimetrica, cu predominanta unilaterala, pe care o exercita asupra individului evenimentele, fenomenele mediului, dar mai ales ceilalti oameni cu care intra in contact.1. Normalizarea

Grupurile stabilesc o serie de norme – reguli de conduita ale membrilor lor. Normele pot fi formale sau informale. Institutiile militare, administrative sau scolare, de exemplu, formuleaza reguli scrise de comportament, care este asteptat din parteamembrilor ce intra in componenta lor. Normele informale sunt mai subtile (Cu ce sa ma imbrac? Imi pot permite sa-i dau un telefon ori sa-i fac o vizita? Cine plateste pentru una sau alta? Cine saluta primul? Cine deschide usa si cine trece primul?). Sesizarearegulilor nescrise ale unui grup poate fi o misiune care solicita mult timp si care, cateodata, da nastere la anxietate.

Norma este o modalitate de evaluare ce indica un interval acceptabil si un intervalinacceptabil in privinta comportamentului. Norma prescrie ce comportamente sunt acceptabile si care nu, fata de un anumit subiect. Normele prescriu comportamentul de membru al grupului; se aplică numai comportamentului nu gândurilor şi sentimentelor private; se dezvoltă, în special, pentru comportamentele considerate importante de membrii grupului. Normele prevăd un anumit grad de libertate individuală, anumite limite de variabilitate între care comportamentul rămâne acceptabil. Nerespectarea normelor are consecinte diferite (daca este vorba de norme formale, consecintele sunt pedepse consemnate oficial – avertismente, mustrari, penalizari materiale etc.; incalcarea normelor informale se asociaza cu costuri de nivel psihologic, emotional, social – izolare, excludere din grup). Nu orice abatere de la norma este insa sanctionata. Exista un grad de deviere tolerata de la norma, care permite o incalcare minora a normei.

Normele sunt instrumente elaborate de grup, în încercarea sa de a maximizaşansele de succes şi a micşora şansele de eşec; de a facilita performanţa grupului şi a înlătura obstacolele în atingerea scopurilor; de a ridica moralul (a asigura satisfacţia membrilor săi şi a preveni discomfortul interpersonal). Performanţa şi moralul grupului ar trebui să fie scopurile formale urmărite prin norme. Normele asigură succesul sau supravieţuirea grupului, normele reflectă preferinţele şefilor sau ale altor persoane, influente, din grup, normele reduc incertitudinea privind adecvarea comportamentului în situaţii complexe; normele forţează membrii grupului în asumarea rolurilor care ajută grupul să obţină succesul ori să supravieţuiască, normele ajută grupul să-şi rezolve problemele interpersonale.

Studiul lui M. Sherif, privitor la efectul autocinetic, este considerat prototipul formarii unei norme in grup. Efectul autocinetic apare cand un stimul vizual nu are un

2

cadru de referinta (in intuneric deplin, un punct luminos fix apare ca o lumina ce se deplaseaza). Procedura experimentala vizeaza doua conditii – in prima dintre ele, subiectul este singur cu experimentatorul, iar in a doua, se afla intr-un grup. Fiecare subiect este pus sa faca mai multe serii de evaluari, urmarindu-se ce anume se schimba in evaluarile subiectilor in situatia individuala fata de situatia de grup. In varianta individuala, in lipsa unui punct de referinta exterior, fiecare subiect stabileste un interval de variatie propriu si un punct de referinta intern sau norma (distanta pe care se deplaseaza punctul difera de la un individ la altul, dar ramane relativ constanta la acelasi individ). In a doua conditie experimentala, subiectii evaluatori, care au deja norme individuale fixate, in ciuda diferentelor initiale ale perceptiilor lor, ajung sa stabileasca o norma intrunind adeziunea tuturor. Aceasta norma este acceptata privat, dovada fiind faptul ca subiectii fac apel la ea in sedinte individuale ce urmeaza sedintelor de grup, adica atunci cand presiunea grupului lipseste.

Fenomenul fundamental in situatiile de normalizare consta in inexistenta unei norme stabilite dinainte, pe care grupul ar impune-o indivizilor fara ca el insusi sa fiesensibil la pozitia acestora. Lipsa consensului majoritatii cu privire la raspunsul corect face ca membrii, nesiguri pe raspunsurile lor, sa exercite influenta unul asupra altuia si sa sfarseasca prin a adopta o norma comuna, ce intruneste adeziunea tuturor si exprimapozitia grupului fata de stimulul respectiv.

Sherif considera ca factorul fundamental ce explica normalizarea consta in lipsa criteriului obiectiv pentru determinarea exactitatii judecatilor. Mecanismul ce intervineeste castigarea certitudinii prin fixarea unor repere. Floyd Allport explica normalizarea prin conceptul de concesii reciproce (experiment: in prezenta altora, subiectii apreciau mirosuri respingatoare ca fiind mai putin respingatoare si mirosuri deosebit de placute ca fiind mai putin placute). Indivizii converg spre o valoare centrala pentru a evitadezacordul cu ceilalti: o judecata moderata are mai mari sanse sa intruneasca adeziunea celorlalti.2. ConformismulConformismul reprezinta procesul prin care grupul exercita presiuni asupra membrilor pentru a respecta normele de grup. A fi diferit de ceilalti poate avea consecinte mari in raport cu receptionarea recompenselor sau pedepselor (pierderea statutului de membrual grupului, etichetarea ca „anormal”).

Studiul lui Solomon Asch asupra proceselor care determina gradul de independenta sau de supunere a unui membru fata de grup cand acesta exercita presiuniuniformizatoare este foarte cunoscut. Autorul prezinta subiectilor sai sarcina ca pe una de discriminare vizuala. Subiectii au de rezolvat o sarcina simpla: compararea lungimii a 3 linii cu o linie etalon pentru a identifica linia identica. Membrii grupului sunt complicii experimentatorului si dau raspunsuri gresite la trei sferturi din itemi, iarsubiectul naiv raspunde in pozitie penultima. Grupul reuseste sa deformeze judecatile indivizilor, 32% dintre raspunsuri fiind gresite, fata de 0,68% raspunsuri gresite in grupul de control. Variind dimensiunea grupului (de la 1 pana la 15 complici), Asch

3

arata ca raspunsurile eronate se inmultesc de la 1 la 4 membri ai grupului ce exercita influenta, dupa aceasta limita fiind constante.

O conditie esentiala este unanimitatea grupului. Influenta scade cand exista un complice instruit sa dea mereu raspunsul corect. „Suportul social” rupe consensul majoritar. Asch explica acest lucru prin disparitia fricii de costurile sociale ale deviantei.

Efectele conformismului au fost explicate prin influenta informationala si influenta normativa. Realitatea in care traiesc oamenii nu este de multe ori clara, precis definita, ceea ce genereaza o anumita insecuritate in privinta perceperii si evaluarii ei corecte. De aceea oamenii cauta la ceilalti garantii de corectitudine pentru opiniile lor.Influenta informationala apare din incertitudinea subiectilor cu privire la raspunsul corect si din nevoia lor de a avea opinii exacte, in concordanta cu adevarul obiectiv. O sursa capabila sa exercite influenta informationala este o sursa experta sau care detineinformatii ce-i lipsesc tintei.

Dependenta individului de grup nu este numai informationala, ci si normativa, grupul exprimand expectante privind comportamentul adecvat in grup. Influenta estenormativa atunci cand oamenii se tem de consecintele faptului de a aparea ca deviant. Ne place sa ne consideram unici, dar lipsa acordului intre noi si grupul de apartenenta poate fi foarte stresanta – indivizii care deviaza de la norma de grup sunt, in general,rejectati.

Aceste doua tipuri de influenta releva doua tipuri distincte de conformism :• conformismul (acceptare) privat sau intern – apare atunci cand persoana accepta in forul sau intim ca judecatile celorlalti sunt corecte. Aceasta presupune ca nu isi schimba doar comportamentul ca sa faca pe plac, ci si convingerile. Acest tip de conformism implica interiorizarea regulilor.• conformismul public sau de complezenta – nu atinge convingerile subiectului, este doar de suprafata, are rol instrumental (ajuta persoana sa obtina ceva, de exemplu acceptare din partea grupului), subiectul mimand acordul cu ceilalti, pentru a obtine un avantaj.

In cazul influentei informationale, ne conformam atunci cand :• situatia este ambigua (cand apar zvonurile) – cand suntem nesiguri asupra raspunsurilor sau reactiei corecte intr-o situatie, atunci receptivitatea noastra la influenta celorlalti creste.• este vorba despre o situatie de criza (de forta majora) – nu avem timpul necesar pentru a gandi asupra cursului pe care-l vor lua evenimentele. Panica, de exemplu, inlaturand luciditatea ne face sa actionam ca o turma, facand ceea ce fac ceilalti.

• alta persoana este perceputa ca expert.In cazul influentei normative, urmatorii factori sunt relevanti :

• Puterea pe care o are grupul asupra noastra;• Cat de aproape in spatiu si timp ne aflam de grupul care exercita influenta;• Numarul membrilor grupului;

4

• Cat de semnificativ este grupul pentru noi, influenta normativa fiind cu atat mai puternica cu cat provine de la oameni pe care ii respectam, iubim sau veneram, intrucat exista costuri serioase pentru noi daca prin conduita noastra devianta vom pierde prietenia, dragostea sau respectul lor;• Coeziunea grupului, in sensul ca aderarea la o norma este cvasiunanima;• Tipul de cultura in care ne-am format;• Tipul de personalitate – cei cu anxietate sociala, stima de sine scazuta, care au continuu nevoie de validare externa, este probabil sa dezvolte mai frecvent acest tip de comportament.

3. ObedientaObedienta (supunerea fata de autoritate) reprezinta conduita de ascultare si

urmare a indemnurilor, ordinelor venite de la o persoana investita cu autoritate.Ca si in cazul conformismului, se poate vorbi despre obedienta ca despre o

trasatura de personalitate, pe care o detinem intr-un grad mai mic sau mai mare, ca de ocaracteristica indusa intr-o cultura anume unei anumite parti (clase, etnii etc.) de catre societate – de exemplu, pentru femeia musulmana, obedienta fata de sot este singura conduita considerata adecvata – dar si ca de un fenomen psihosocial.

Experimentul lui Stanley Millgram asupra obedientei este celebru. In cadrul acestuia, experimentatorul este luat in considerare nu numai in rolul sau de instructor ce asigura o procedura, ci in rolul sau explicit de sursa de influenta. In cadrul experimentului standard, li se propunea voluntarilor sa participe (contra unei remuneratii modice) la un test menit sa studieze influenta pedepsei asupra capacitatii de memorare. Testul consta in citirea unor perechi de cuvinte pe care elevul trebuia sa le memoreze, el fiind supus apoi verificarii.

Subiectul naiv este, intotdeauna profesor, iar elevul este un complice al experimentatorului, un om de varsta medie, cu infatisare simpatica. La fiecare greseala aelevului, profesorul trebuie sa-l pedepseasca pe acesta prin aplicarea unor socuri electrice, progresive, mergand de la 15 la 450 de V, esalonate fiind din 15 in 15 volti. Rezultatele au depasit asteptarile cele mai pesimiste ale studentilor, adultilor din claselemedii si chiar ale psihiatrilor, care prevazusera un soc mediu maxim de aprox. 130 de volti si un procent de obedienta de 0 %. Socul mediu maxim administrat a fost de 360 de volti, iar 62, 5% dintre subiecti s-au supus pana la capat.

Explicatia acestui fenomen este legata de autoritatea experimentatorului si de reactia pe care cei mai multi dintre noi suntem conditionati sa o avem in fata autoritatii sau insemnelor sale. Dincolo de tendinta de a face pe plac celui investit cu autoritate, exista si un fenomen de plasare a responsabilitatii in afara propriei persoane, chiar dacaactele ne apartin, prin justificarea ca am actionat la ordin. A primi un ordin echivaleaza deci cu exonerarea de raspundere. Milgram vorbeste de „starea agentica”, subiectul simtindu-se un instrument in mana autoritatii.

5

Milgram a investigat experimental diversi factori ce pot duce la diminuarea obedientei:

• ordinele date prin telefon de experimentator au dus la o scadere a obedientei fata de situatia in care erau trasnmise prin comunicare fata-n fata;

• locul de desfasurare a experimentului (intr-un spatiu ce presupune o anumita autoritate-laboratorul din Universitate- sau unul neutru din acest punct de vedere- un birou dintr-un orasel de provincie; diferentele nu sunt semnificative);

• ordinele contradictorii ale autoritatii scad obedienta (2 cercetatori care dau ordine opuse incurajeaza independenta subiectului);

• relatia spatiala dintre „profesor” si elev (victima) (obedienta scade o data cu cresterea distantei dintre agresor si victima si pe masura ce victima devine mai impersonala).

1

Polarizarea de grup. Fenomenul gandirii de grup (groupthink) CURS 10

1. Polarizarea de grupCare ar fi rezultatul unei discutii in grup a unor puncte de vedere diferite? Bunul

simt sugereaza doua predictii alternative:1. deplasarea spre atitudinea medie. Dupa ce membrii grupului isi prezinta punctele lor

de vedere, decizia grupului va fi un compromis general, intrucat fiecare tinde saadopte pozitia cel mai des sustinuta.

2. inclinatia catre prudenta. Ingrijorati de ideea ca ar putea conduce grupul spre o decizie riscanta, oamenii se situeaza pe pozitii mult mai prudente atunci cand discutaproblemele decizionale cu ceilalti membri ai grupului. Ideea ar fi aceea ca indivizii sunt dornici sa isi asume riscuri si sa implementeze idei originale, pe cand grupurile tind sa fie precaute si sa actioneze extrem de lent.

Campul acesta de cercetare - luarea deciziei de grup - a fost inaugurat de James Stoner in 1961. El a comparat luarea deciziei in situatii care implicau riscuri de catre indivizi si de catre grupuri. In vederea acestei comparatii, Stoner a folosit dilemedecizionale: subiectului individual ori membrilor grupului li se prezenta un scenariu in care evolua un personaj si li se cerea sa dea un sfat personajului respectiv in privinta alegerii pe care urma sa o faca. Contrar tuturor previziunilor, Stoner a constatat cagrupurile iau decizii mai riscante decit indivizii izolati. Schimbarea riscanta (risky shift) a fost definita ca tendinta discutiilor de grup de a produce decizii de grup mai riscante decit media opiniilor membrilor din faza de pre-discutie.

Alte studii au dat rezultate ce pareau sa contrazica fenomenul risky shift,constatand ca, in cazul anumitor tipuri de probleme, grupurile au tendinta de a fi mai precaute decat indivizii, fenomen numit coutious shift (schimbare prudenta). Cercetatorii si-au dat seama ca tendinta grupurilor de a lua decizii riscante nu apare intotdeauna. Mai mult, au fost scoase la iveala situatii in care grupurile au facut alegeri mai prudente decit indivizii. Astfel, psihologii sociali au realizat ca acest fenomen de grup nu este, asa cum s-a crezut la inceput, o schimbare consistenta catre opinii mai riscante, ci mai curind o calitate a discutiilor de grup de a intari opiniile initiale ale membrilor. In 1969, Serge Moscoici si Marisa Zavalloni au propus termenul de polarizare de grup pentru tendinta discutiilor de grup de a produce decizii de grup mai extreme in raport cu media opiniilor membrilor din faza de pre-discutie, in directia favorizata de medie. Polarizarea de grup reprezinta exagerarea, prin discutii in grup, a intentiilor si a opiniilor initiale ale membrilor grupului. Risky shift in grupuri devenea astfel un caz particular al polarizarii de grup.

Grupurile au calitatea de a face mai extreme ori de a intensifica opiniile membrilor in directia in care ele inclinau deja inaintea discutiei de grup. Polarizarea nu semnifica nicidecum ca discutia de grup ar imparti membrii in doua tabere. Ea corespunde gruparii

2

opiniilor la un pol (la o extrema), si anume la polul spre care opiniile membrilor tindeau in faza de pre-interactiune.

Polarizarea de grup nu se restrange la deciziile care implica alegerea intre risc sau prudenta. Orice decizie de grup poate fi influentata de polarizare; cu toate acestea, fenomenul se produce mai ales atunci cand sunt in dezbatere decizii asupra unorchestiuni importante.

Un experiment privind prejudecatile rasiale: intr-un studiu, elevi de liceu au raspuns la un chestionar, pe baza caruia au fost impartiti in trei categorii: indivizi cu prejudecati rasiale accentuate, medii si de mica intensitate. Dupa aceea, grupuri de elevicu atitudini asemanatoare s-au reunit ca sa discute chestiuni rasiale; atitudinile lor au fost estimate inainte si dupa dezbaterile in grup. Polarizarea in grup s-a dovedit dramatica. Elevii cu prejudecati slabe la inceput au manifestat, in urma discutiilor,prejudecati si mai inofensive; in schimb, elevii cu prejudecati moderate sau accentuate si-au intarit prejudecatile rasiale dupa dezbaterile in grup.

Grupurile determina intensificari ale atitudinilor in functie de orientarea lor initiala:pe cele favorabile le face si mai favorabile, iar pe cele negative, si mai negative.

Explicatii ale fenomenului de polarizare in grup:1. Teoria argumentelor persuasive (TAP), elaborata de Amiram Vinokur si EugeneBurnstein. Potrivit autorilor, pozitia unui individ intr-o anumita chestiune este determinata de numarul si capacitatea persuasiva a argumentelor pro si contra pe care el le actualizeza din memorie atunci cind isi formuleaza pozitia. Ei au stabilit doi factori principali ce determina capacitatea persuasiva a unui argument: validitatea si noutatea. Potrivit teoriei argumentelor persuasive, intr-o discutie de grup, indivizii fac publice argumentele pe care se bazeaza pozitia lor. Daca grupul contine indivizi cu opinii similare, atunci este probabil ca fiecare individ va auzi, pe linga argumentele familiare, citeva argumente noi in favoarea pozitiei sale. In consecinta, pozitia fiecaruia se va intari, iar pozitia grupului ca intreg se va polariza - deci va deveni mai extrema. Simpul fapt de a-i auzi pe altii repetand propriile noastre argumente (fara sa ofere elemente noi) poate fi de natura sa valideze modul nostru de gandire, dandu-ne mai multa incredere in ceea ce, la inceput, putea sa fi fost doar o slaba inclinatie. In acest fel, polarizarea in grup se intensifica atunci cand un participant enunta un argument, dupa care il aude repetat de catre alti membri ai grupului.2. Compararea sociala.. Potrivit teoriei compararii sociale, elaborate de Leon Festinger, indivizii sunt motivati sa se perceapa si sa se prezinte pe ei insisi intr-o lumina favoabila.Pentru a reusi acest lucru, indivizii trebuie sa observe cum se prezinta ceilalti si sa-si ajusteze in consecinta auto-prezentarea. Discutia de grup indica modele de comportament dezirabile social si astfel indivizii isi schimba pozitia in directia grupului pentru a castiga aprobare si pentru a evita dezaprobarea. Polarizarea de grupse produce si numai prin simplul fapt ca membrii grupului vin in contact cu opiniile altor persoane, chiar daca ele nu sunt sustinute cu argumente. Indivizii isi formeaza conceptia despre realitatea sociala comparandu-se cu ceilalti.

3

3. Factori culturali – acolo unde societatea valorizeaza asumarea riscului, la nivelul grupului deciziile vor raspunde acestui deziderat.

2. Fenomenul gandirii de grup (Groupthink)Procesele implicate de polarizarea de grup pot crea premisele unei tendinte

deformatoare (bias) si mai profunde, poate chiar si mai periculoase, in luarea deciziilor in grup.

Examinand decizii de grup ce au avut consecinte catastrofale (atacul japonez de laPearl Harbour, razboiul din Vietman, invazia americana din Golful Porcilor, lansarea navetei Challenger), in 1972, intr-o carte intitulata “Victime ale gandirii de grup”, Janis aconsiderat ca ceea ce s-a intimplat in aceste situatii ilustreaza exemplar deteriorarea procesului de luare a deciziei pe care el a numit-o gandire de grup. “Groupthink” serefera la tendinta membrilor grupului de a ajunge la solidaritate si coeziune, tendinta care-i face sa ocoleasca orice chestiuni ce ar conduce la dispute. In astfel de cazuri, daca membrii anticipeaza contra-argumente cu privire la o anumita problema, ei evita saridice problema respectiva pentru a nu-i supara pe alti membri al grupului sau pentru a nu fi etichetati ca devianti, deplasati sau stupizi. Daca ei cred ca nu se poate raspunde la o intrebare, nu o pun. De aceea, ca rezultat al pornirii irationale de a mentine unanimitateasi coeziunea, deciziile grupului sunt nerealiste si lipsite de simt practic.

Fenomenul gandirii de grup afecteaza aproape toate etapele procesului decizional, care sunt:

• Identificarea problemei- decizia presupune alegerea unei variante de actiune, care sa reprezinte solutia unei probleme;

• Documentare asupra problemei- culegere de informatii relevante, suficiente, recente privitoare la problema identificata;

• Elaborarea variantelor posibile de actiune;• Analiza variantelor identificate, prin evaluarea avantajelor si dezavantajelor

rezultate din aplicarea lor;• Alegerea unei variante;• Punerea in practica a variantei alese;• Evaluarea calitatii deciziei.

Una din hotaririle absurde emanate de un grup alcatuit din oameni deosebit de competenti se refera la parasutarea in 1961 in Golful Porcilor de pe coasta cubaneza, a1400 de exilati cubanezi care fusesera pregatiti de serviciile secrete americane. Ei aveau sentimente anti-castriste si sperau sa poata rasturna regimul de la Havana. Fortele lui Castro au ucis aproape 200 si au facut prizonieri restul, silindu-i pe americani sa-irascumpere pe o suma uriasa. Decizia cu privire la aceasta invazie fusese luata de un grup de inalti functionari americani, intre care ministri si specialisti in strategie militara si in politica externa, condusi de presedintele J.F. Kennedy. Presedintele i-a fortat pe membrisa ajunga la consens foarte repede si, ca atare, presiunile spre uniformitate au devenit

4

puternice, facind sa dispara opiniile dizidente.

5

Janis a considerat ca termenul de gandire de grup se refera la situatii in care presiunile din grup duc la diminuarea eficientei mentale a indivizilor, la deteriorarea

simtului realitatii si a judecatii morale. El afirma in 1972 ca „gandirea de grup este un gen de gindire in care se angajeaza indivizii cind sunt puternic implicati intr-un grup

coeziv, cind incercarile lor de a pastra unanimitatea depasesc motivatia lor de a evalua realist cursuri alternative de actiune”. Ea poate sa apara in orice grup de decizie

(de ex: in grupul familial ori intr-un grup de colegi care hotarasc unde isi vor petrece vacanta) atunci cind sunt intrunite urmatoarele conditii, acestea reprezentand premise ale aparitiei fenomenului: Coeziune puternica - grupurile foarte coezive au tendinte mai

pronuntate de a-irespinge pe membrii cu opinii deviante;Omogenitatea membrilor grupului in privinta ideologiei si a background-ului(originii si statusului) social;Izolarea grupului de alte grupuri, persoane, experti care ar aduce informatii suplimentare si contrare opiniilor membrilor grupului;Lipsa unor proceduri temeinice de a cauta si a evalua alternativele – existadeficiente la nivelul procesului decizional;Leadership directiv – conducatorul grupului, in timpul procesului decizional directioneaza discutiile in anumite zone, evitandu-le pe altele;Presiunea timpului, determinind stres si convingerea ca exista putine sanse sa se gaseasca o solutie mai buna decit cea favorizata de lider ori de o alta persoana influenta.

Simptome comportamentaleJanis a stabilit patru simptome ale acordului prematur generat de presiunea

grupului:1. Presiunile puternice spre conformism - Presiuni spre uniformitate exista in orice

grup, dar in cazul gandirii de grup, aceste presiuni devin evidente si deosebit de nocive. Nu exista toleranta pentru devierile de la opinia majoritara si in unele cazuri se iau masuri foarte dure impotriva celor ce nesocotesc consensul.

2. Auto-cenzurarea ideilor deviante - Desi se spune ca “tacerea e de aur”, in grupurile care iau decizii, retinerea de a manifesta dezacordul poate compromite total decizia.

3. Prezenta paznicilor mintii (mindguards) - Janis a format acest termen prin analogie cu termenul de bodyguard. Mindguard-ul protejeaza persoanele de informatia despre care el crede ca ar diminua increderea persoanei in grup si ar afecta abilitatea grupului de a formula o solutie potrivita. Paznicul mintii poate controla canalele de informatie, tinind informatia daunatoare consensului departe de grup, pierzind-o, uitand sa o mentionze sau facind-o irelevanta si nedemna de atentia grupului. Pe de alta parte, paznicii mintii incearca sa previna contaminarea cu idei deviante, indepartindu-i pe membrii dizidenti sau silindu-i sa pastreze tacerea.

4. Unanimitatea aparenta - presiunea spre uniformitate, auto-cenzurarea, actiunea paznicilor mintii conduc la un acord iluzoriu intre opinii.

6

Erorile de judecata ale grupului sunt cauzate de patru tipuri de iluzii:

7

1. Iluzia de invulnerabilitate – increderea membrilor grupului in corectitudinea deciziei luate si in absenta unor consecinte personale pentru o eventuala decizie gresita.

2. Iluzia moralitatii – credinta membrilor grupului in justetea si moralitatea deciziei luate.

3. Perceptii eronate asupra out-group-ului - in general, conflictul intre grupuriconduce la/ sau este cauzat de perceptii eronate asupra grupului advers.

4. Rationalizarea colectiva - Odata ce se angajeaza intr-o actiune, indivizii incearca sa diminueze conflictul legat de alegere, evitind informatia ce infirma varianta aleasa si cautind informatie care o confirma.Consecinte ale gandirii de grup 1. Deliberare defectuoasa prin:

• Examinare incompleta a alternativelor;• Examinare incompleta a obiectivelor;• Evaluare gresita a riscurilor alternativei preferate;• Refuzul reexaminarii alternativelor respinse initial;• Documentare si informare superficiala;• Procesare tendentioasa a informatiilor diponibile;• Neglijarea elaborarii unor planuri pentru cazuri neprevazute.2. Mare probabilitate de adoptare a unei decizii eronate

Pre v enirea gi n dirii d e gr u p In principiu, orice incercare de a combate gindirea de grup trebuie sa se bazeze pe

evitarea instituirii premature a acordului, fara a compromite coeziunea de grup. Pot fi utilizate urmatoarele strategii:a. Incurajarea exprimarii deschise a ideilor alternative.b. Leadership impartial - liderul trebuie sa refuze sa-si exprime opinia la inceputul intilnirii, sa ceara o dezaprobare reala, sa-i convinga pe ceilati ca atitudinea critica este binevenita, sa permita reunirea grupului de citeva ori fara ca el sa asiste.c. Grupuri multiple de discutie pe aceeasi tema – grupul poate fi divizat in mai multe subgrupuri care discuta independent problema.d. Folosirea unui avocat al diavolului - aceasta strategie garanteaza examinarea dovezilorce exista impotriva deciziei grupului.e. Invitarea unor experti din afara pentru a evalua decizia de grup.f. Incurajarea membrilor de a discuta cu cei apropiati lor despre decizia de grup si de a culege feed-back-uri.g. Informarea membrilor asupra fenomenului gandirii de grup, asupra cauzelor si consecintelor acestuia.