Din dragoste pentru artă

ARTE APARTE 1 Ionela Lungu: sădind poveşti în huma din Humuleşti

ARTE DRAMATICE – TEATRU 7 Oana Rainer: “eu sunt o iubitoare de teatru, ba mai mult, o îndrăgostită de El”

ARTE PLASTICE – FOTOGRAFIE 10 Monica Lazăr – “Dincolo de tehnica folosită, cred că ceea ce face diferența este emoția”

ARTE PLASTICE – FOTOGRAFIE 18 Vernisaj Andrei Apostol

LITERATURĂ – POEZIE 20 Lansare de carte: Liliana Negoi – “aparenta curgere a lucrurilor”

LITERATURĂ – PROZĂ 22 Interviu cu Erika Ciuică – despre farmecul cuvântului scris

LITERATURĂ – POEZIE & PROZĂ 24 Portret de creator: Constantina Dumitrescu

CUPRINS

Din dragoste pentru artă Ianuarie 2016

ARTE APARTE

Ionela Lungu: sădind poveşti în huma din Humuleşti

“Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu, când mă gândesc la

copilaria mea…” Aşa îşi începe una din scrieri cel cu

suflet veşnic de copil din literatura română, Ion

Creangă. O să fiu optimistă şi o să cred că sunt prea

puţini cei cărora nu li s-a povestit, pe vremea când

erau copii (mai mici sau mai mari) de păţaniile lui Nică

a lui Ştefan a Petrii. Nu ştiu însă câtor dintre voi le este

cunoscut numele Ionelei Lungu, cea care, deşi

nenăscută pe plaiuri humuleştene, se numără printre

cei mai înfocaţi susţinători ai lui Creangă şi a tot ceea

ce a însemnat el. Azi am norocul să îmi fie aproape, e

drept, doar la nivel virtual, iar răspunsurile ei la câteva

întrebări pe care i le-am pus sper să vă încălzească

inima tuturor!

L.N.: – Hai să începem cu începutul. Cine este Ionela Lungu de fapt şi ce anume face ea?

I.L.: – Ionela Lungu? Sunt eu, femeie măritată în Humuleşti, la câteva case depărtare de curtea

povestitorului Ion Creangă. Îmi place să spun că m-am desprins, barcă, din valurile Dunării Tulcene şi

am ajuns corabie pe Ozana. Zâmbesc acum. Pentru că în fapt sunt meşter popular şi modelez în lut

figurine ce întruchipează lumea lui Ion Creangă în personaje. Din bulgări de humă îi fac pe Păcală, moş

Ion Roată, fata babei sau Smărăndiţa popii.

L.N.: – Care e conexiunea ta cu Humuleştiul lui Creangă? Cum ai

ajuns să fii atât de îndrăgostită de locurile natale ale lui?

I.L.: – Am terminat facultatea la Iaşi, Universitatea Tehnică „Gh.

Asachi”. Sunt inginer şi imediat după absolvire (luând în calcul şi

masterul), am intrat în învăţământ la o Şcoală Profesională aproape de

Târgu Neamţ.

Atunci am recitit poveştile lui Creangă şi am putut să descopăr o lume

nouă, diferită de ceea ce ştiam din copilărie, când îmi spuneau

poveştile mama sau învăţătoarea. Am privit prin ochii adultului toată

enumerarea faptelor descrise de povestitor, am înţeles altfel şi umorul

lui din spatele cuvintelor.

Iubirea faţă de Humuleşti a venit şi s-a sădit treptat. Pentru că

Humuleştii lui Creangă nu ţi se descoperă brusc. Am observat în timp

oamenii, locurile, vorbele cu talc ale acestora.

Ionela Lungu Foto © Felicia Aron

Ionela Lungu Foto © Cristian Șuțu

1


Merg pe uliţele satului şi mă uit cu ochii deschişi la tot ce mă înconjoară. Îmi plac anumite porţi, ori sunt

garduri frumoase cu scânduri vechi, poţi să te întâlneşti cu oameni bătrâni ai satului sau cu copii

jucându-se. E imposibil să nu iubeşti Humulestiul. Doar că eu îl văd că pe ceva…personal. Poate că

ceea ce îmi place mie, să nu vezi tu, sau tu. Sunt case vechi, nişte bijuterii, au prispă şi cerdac şi

modele traforate din lemn sub streşini. Pe toate astea le văd.

La fel am descoperit şi Ozana, nu e o apă curgătoare simplă. E o poveste începând cu scăldatul lui

Nică şi terminând, poate, cu potcoave găsite de mine pe malurile ei sau cai adăpându-se ori floricele

ieşite printre lespezile (pietrele) din maluri. Am pozat nişte apusuri spectaculoase pe Ozana sau nişte

dimineţi minunate, care parcă-ţi dădeau speranţă.

Da, n-am ce să fac, iubesc locurile astea, mi-au intrat în suflet.

L.N.: – Ce anume din creaţiile lui Creangă ţi-a dat ideea lucrurilor pe care le faci? Care a fost

personajul sau ideea care “a spart gheaţa”?

I.L.: – E simplu: mai întâi am deschis cartea cu poveşti din biblioteca. Apoi am dat de Dănilă Prepeleac,

un personaj care şi-a dat boii împrumutaţi de la frati-su pe o căruţă, căruţa pe o capra, capra pe o

gâscă, gâsca pe o traistă goală. Am râs cu lacrimi, recunoscându-mă, pe alocuri sau cu prieteni de ai

mei care au făcut la fel. Apoi cum acest Dănilă Prepeleac a tras învăţăminte din prostiile pe care le-a

făcut, devenind mai înţelept dar tot cu mult umor. Ei, şi-apoi, am luat şi eu în căuşul palmelor o bucată

de humă de Humuleşti din malurile Ozanei, din aia cleioasă, bună de modelat, şi m-am luat la întrecere

cu Costin, soţul meu, întrebându-ne care din noi face un cap mai expresiv. S-au uscat figurinele, apoi

mi-a venit ideea să le pictez şi am văzut cum capătă viaţă dacă le fac ochişori şi le lipesc păr.

2


L.N.: – Cum sau de la cine ai învăţat să creezi aceste lucruri?

I.L.: – Mama mea a fost educatoare şi am crescut făcând permanent material didactic pentru grădiniţă.

Şi eu şi sora mea mai mare o ajutam la confecţionarea a tot felul de lucruşoare pentru cei mici. De

aceea creativitatea şi abilităţile practice mi-au fost de mică dezvolate. Doar că pe parcurs s-a adăugat

aplecarea spre meşteşuguri, către artă populară şi tradiţii. S-au întâlnit ceea ce ştiam să fac, cu ceea

ce urma să învăţ, rezultând această lume a personajelor lui Creangă, aşa cum le văd eu.

Dar de învăţat nu termini niciodată, să ştii. Vizitez muzee de etnografie şi folclor, interacţionez cu alţi

meşteri olari, ceramişti, vorbesc cu muzeografi, răsfoiesc albume de artă. Încerc să mă dezvolt singură,

să descopăr lucruri noi, tehnici, instrumente. Nu mă opresc niciodată.

L.N.: – Lucrezi singură sau sunt şi alţi oameni cu care colaborezi? Dacă sunt, cum aţi ajuns să

colaboraţi?

I.L.: – Personajele le fac singură, desigur. Nu poţi să dai unui alt pictor să picteze ceea ce tu vezi în

tablou. Aşa şi cu figurinele din lut. Le modelez,

pictez, lipesc par şi căciuliţe singură. Atâta doar,

căciuliţele din miel de pe capul personajelor

masculine – Păcală, Ivan Turbincă, Stan Păţitu

sau moş Nichifor Coţcariul mi le face un meşter

tăbăcar care tăbăceşte piei de oaie şi coase

căciuli din miel pentru cine mai poartă. Dar la

început mi le coseam singură, doar că acum i-

am dat lui tiparul, îmi zdreleam degetele de la

cusut cu acul.

Fotografie © Florin Ghimis

3


L.N.: – Ce presupune confecţionarea unei păpuşi? Dar a unei măşti?

I.L.: – Mai întâi am lutul pe care îl modelez dintr-o bucată, cam cât intră în căuşul palmelor. Folosesc

eboşoare, nişte instrumente de degroşare (decupare, scobire) în lut, pentru urechi sau nas, expresia

feţei o dau prin culoare, adică fac uşoare umbre la ochi, le pun puţin roşu în obraji şi mutriţele sunt în

general spre caricatură, să fie amuzante precum poveştile când le citim (dacă le mai citim…) Adică le

mai exagerez puţin nasul sau urechile, iar gura, gura lor mereu râde sau e căscată. Sunt mucaliţi

omuleţii mei :))

L.N.: – Ce materiale foloseşti? Presupun că le cumperi tu însăţi, cât timp îţi ia etapa aceasta?

I.L.: – Lut pentru chip, culori, pentru păr fuior de cânepă sau blăniţe de oaie iar pentru fete băsmăluţe şi

pentru băieţi căciuliţe din miel.

L.N.: – Ai vreun personaj preferat? Vreun model care ţi-e mai drag de confecţionat?

I.L.: – Toate îmi sunt dragi. Poate că moş Ion Roată, cel din Moş Ion Roată şi Unirea sau din Moş Ion

Roată şi Cuza e cel mai serios, de aceea îi pun mustăţi lungi, albe, din blană de oaie, cu firul mai lung.

Şi de Smărăndiţa popii îmi place, că-i năzdrăvană şi o fac cu o feţişoara mai poznaşă.

Dar am lucrat cu copii în tabere de creaţie, ca profesor coordonator, elemente din poveşti care îmi erau

cu atât mai dragi, tocmai pentru că îi învăţam pe copii. Din „Fata babei şi fata moşneagului” realizam

părul cu pere, căţeluşa bolnavă, cuptorul cu poale în brâu sau fântâna şi cuferele alese de fata babei

sau a moşneagului. E un mod de a spune povestea prin realizarea acestor figurine, şi cu ocazia asta îi

puneam pe ei să spună ce făcea fiecare personaj din poveste.

L.N.: – Cum reacţionează adulţii când îţi văd creaţiile? Dar copiii? A existat vreo reacţie anume care ţi-a

rămas în memorie?

I.L.: – Mi-a plăcut întotdeauna reacţia trecătorilor sau a turiştilor când treceau prin faţa standului nostru.

Merg, merg şi cu capul înclinat spre masă, chiar dacă unii poate trec absenţi, ei, atunci le văd mimica

feţei, încep să zâmbească, se opresc în loc şi-i văd amuzându-se. Da, e clar de mult pentru mine, Nică

e de fapt copilul din noi, din fiecare şi nu spun vorbe goale acum, stereotipice. Cine dintre noi nu a făcut

vreo boacănă în copilărie, nu a furat vreo cireaşă dintr-un pom sau nu a fugit la scăldat? Cine?

4


Poate tocmai reacţia trecătorilor m-a făcut să nu renunţ niciodată la acest meşteşug, ba din contră, să

devin mai bună în crearea figurinelor. Mi-am dat seama că există acest segment căruia mă adresez.

Foarte mult m-a impresionat la un Târg de Turism din Berlin, unde am reprezentat România, că am

avut nişte turişti chinezi care se amuzau copios de Păcală şi fata moşneagului sau tuşa Mărioara. Păi

de unde să ştie chinezul poveştile noastre?

Sau trec copii cu părinţii lor şi mă caută special pentru a–şi mări colecţia de personaje. Mai sunt iar unii

care identifică personajele cu prieteni apropiaţi sau cu soţul ori soţia. Lor le zic întotdeauna că orice

asemănare cu personaje din realitate e pur întâmplătoare. Frumos a fost odată când cineva l-a luat pe

Ivan Turbincă spunând că semăna atât de mult cu primarul din oraşul lui, încât a vrut neapărat să i-l

ofere. Nu ştiu dacă între timp acel primar mai este sau nu…primar.

L.N.: – Unde expui de obicei? Există vreo pagină virtuală

unde doritorii de creaţii de-ale tale te pot găsi? Ai expus

vreodată în afara ţării?

I.L.: – La baza Cetăţii Neamţ am un mic atelier de artă

populară, ca un mic magazinel căruia îmi place să-i zic

Lungu’s Mall. În fine, e un joc de cuvinte, pe mine mă

cheamă Lungu şi mall, de la…Mall. Dar e foarte mică

această căsuţa şi face parte din poveste această

denumire.

Pagină virtuală am pe www.viziteazaneamt.ro şi,

bineînţeles pagina de Facebook Ionela Lungu unde

trâmbiţez şi sunt destul de activă, povestesc în felul meu

ce fac, mai pun poze cu Ozana, cu Humuleştiul, cu

oameni pe care îi întâlnesc, fapte, întâmplări.

Facebook-ul e o lume pe care ne-o alegem şi care ne

alege, unde vrem să arătăm o bucăţică din noi. Eu exist

puţin şi aici, pe Facebook.

Am avut expoziţii la Madrid, la invitaţia unei firme de telefonie mobilă spaniole. Era un eveniment

adresat românilor de acolo şi am fost invitaţi doar cinci meşteri din toată ţara. Am fost onorată. Apoi la

Praga la invitaţia ICR. Şi la Târgul de Turism de la Berlin.

La Bucureşti expunem la Muzeul Ţăranului Român – la cele două mari şi importante târguri doar cu

meşteri, de Florii şi Sf. Nicolae, dar şi de Mărţişor. Iar la Muzeul Satului „Dimitrie Gusti” de Petru şi

Pavel, în vară, şi de Sf. Dumitru, în toamnă.

De asemenea vreau să spun că am înfiinţat şi o Asociaţie a Meşterilor Populari din Ţinutul Nreamt,

unde am adunat mai mulţi meşteri din zonă laolaltă: ţesători, pielari, sculptori în lemn, tăbăcări şi cu

care am şi derulat o serie de proiecte, organizând Târgul „Iarmarocul din Cetatea Neamţ”.

L.N.: – Cum altfel hrăneşti copilul din tine? Dar artistul?

I.L.: – Îmi place ciocolata de casă. Nu m-am putu abţine să nu fac glumiţa asta.

Să vă povestesc ceva. Am trecut acum ceva vreme pe uliţa satului şi mi-a plăcut o poartă veche, foarte

veche părea. Am oprit să o pozez. Exact atunci a ieşit o fetiţă, avea un pacheţel în mâna şi îmbrăcată

în fugă trebuia să treacă strada, la vreun vecin. Am dat s-o pozez şi a avut un mic, foarte mic gest de a

5


se retrage. Atunci i-am zâmbit. Şi ea mi-a zâmbit. A fost

singurul ei gest de cochetărie. Să zâmbească. Am zis că

prin asta rămânem puri, zâmbind oamenilor. Cu seninătate

şi sincer.

Cred că asta ar trebui să fie hrana copilului din noi. Lumina

cu care vedem lucrurile care ne înconjoară. E greu? Nu e

greu.

Iar artistul din mine… Încerc să mă înconjor de oameni de

calitate, cu umor şi spirit. Merg la teatru, mă întâlnesc cu

prietenii, lucrez în atelierul meu şi ascult muzică bună. Merg

cu bicicleta în fiecare zi şi-mi iau şi căţelul meu Axi, pe uliţele

din Humuleşti. Mi-am făcut program de citit o oră pe zi. Acum Nostalgia lui Cărtărescu. Vedeţi? Hrană

simplă, sănătoasă, la-ndemana.

L.N.: – Şi ca o ultimă întrebare, câtă nevoie crezi ca e de poveştile lui Creangă sau de poveşti în

general?

I.L.: – Dacă e nevoie? E obligatoriu. Măcar din când în când. Altfel e pustiu. Trei minute într-o seară, de

citit o poveste, nu au omorât pe nimeni. Poate fi chiar balsam la o zi grea şi în plus rămânem cu poveţe

şi învăţăminte. Citiţi o poveste, citiţi poveşti.

Îţi mulţumim mult pentru că ne-ai fost alături astăzi şi sperăm să rămâi mereu la fel de plină de

entuziasm şi de optimism!

Autor articol: Liliana Negoi

6


ARTE DRAMATICE - TEATRU

Oana Rainer: “eu sunt o iubitoare de teatru, ba mai mult, o îndrăgostită

de El”

Așteptarea a luat sfârșit! După cum spuneam în articolul

anterior, Oana a terminat Antropologia și este o mare iubitoare

de teatru. Să facem cunoștință cu ea și haideți să aflăm

povestea pasiunii ei pentru teatru. Enjoy it! :)

A.C: În primul rând să facem cunoștință cu tine: cine e Oana

Rainer?

O.R: O maniacă! Glumeam! (râde). Nu-mi place să vorbesc despre

mine la persoana a treia; eu sunt o iubitoare de teatru, ba mai

mult o îndrăgostită de El (uneori reușesc să fac diferența dintre îndrăgostire și iubire). Eu fac în așa

fel încât să nu stau prea mult despărțită de el, de aceea profit de orice oportunitate ca să respir teatru…

cum ar fi: Undercloud, diferite locuri pe unde am încercat să fac treabă (Teatrul Arca, Noaptea Albă a

Teatrului Independent, Noaptea Devoratorilor de Teatru, Godot Café, etc). În același timp îmi dau

seama că sunt un antropolog în devenire care visează să aducă teatrul și antropologia într-o formulă de

succes.

A.C: Hai să ne povestești: Cum ai ajuns să iubești teatrul?

O.R: Am făcut prima oară cunoștință cu teatrul la spectacolul “Femeile savant” al lui Moliere – a propos

de asta, ador versul lui Macanache “Putred este teatrul Marelui Moliere/Ca pateul meu uitat de

lume în frigider“; am rezonat destul de bine cu această idee fiind vorba de o ironie. După aceea au

urmat spectacole văzute la Studioul Casandra (de care îmi e foarte dor) și zeci de piese văzute prin

teatre naționale și independente. Dorința de a merge la teatru a venit din interior, a fost ca o chemare.

7


A.C.: Te-ai vedea vreodată pe scenă?

O.R. : O să sune ciudat, dar e un Poate foarte sigur. Am jucat când eram în liceu și când am fost pe

scenă am simțit ceva extraordinar: în momentul acela simțeam că pot să conduc lumea, că dacă

făceam chiar și un simplu gest cu mâna, toți or să-l vadă. Pe măsură ce am început să înaintez în

vârstă mi-am dat seama că îmi place mai mult să fiu un spectator decât un actor.

A.C: Ca spectator, cum vezi poveștile puse în scenă?

O.R.: Le văd bucăți de viață, de aceea aleg teatrul înaintea filmului; pe de altă parte sunt două planuri

pe care le observ când sunt la teatru: povestea și ceea ce ar trebui să planteze în sufletul și

conștiința mea, iar celălalt plan se axează pe o oarecare viziune critică, pe care o am atunci când îi

privesc pe actori în jocul lor. Tocmai din cauza faptului că m-am construit așa îmi dau seama că uneori,

unul dintre planuri îmi fură prea mult din atenție.

A.C: Cum sunt actorii din spatele scenei?

O.R. : Sunt emoționați, sunt ființe vii, unii dintre ei își fac griji, alții nu mai au răbdare, alții cred că au

nevoie de mai mult timp înainte să urce pe scenă… dar toți sunt oameni. Unii dintre ei, chiar sunt

oameni frumoși și asta mă duce mereu cu gândul la piesa lui Bean Mc, Ca o molie:

Viața de artist

E-ntodeauna fascinantă

Fii gata să urci

Și fii gata să cazi pe pantă.

Intrii în istorie

Intrii plin de glorie,

Dar cât trăiești mănânci din buzunare ca o molie.

8


A.C.: Ce apreciezi la un actor/o actriță?

O.R. : Apreciez modestia si omenia; un actor, oricât ar fi de mare și oricât de mult succes ar avea,

vorbește cu același respect și cu un spectator și cu femeia de serviciu. Mai apreciez și că, oricât de

încărcat ar fi programul lui, acesta își face mereu timp să comunice deschis cu cei care-l apreciază.

A.C. : Ai putea să ne spui un actor și o actriță pe care îi admiri?

O.R. : Orice s-ar întâmpla, Toma Caragiu va fi un zeu pentru mine până când nu o să mai fiu în

această lume; dar daca e să vorbim de care sunt , mă gândesc la: Oana Pellea, Răzvan Vasilescu,

Antoaneta Cojocaru, Dorina Chiriac și Gheorghe Visu, dar nu pot să nu-i menționez și pe: Cristi Iacob,

Adrian Ciobanu, Marian Râlea, Victor Rebengiuc, Mariana Mihuț și lista nu o să se oprească vreodată.

A.C.: Ce proiecte ai pe viitor?

O.R.: Momentan sunt ca un burete, absorb orice informație din jur și Dumnezeu cu mila! Vreau să mă

implic în proiecte de teatru, după cum spuneam, vreau să aduc antropologia și teatrul împreună și să

ajung în zona concertelor live, pe partea de organizare.

A.C. Îți mulțumesc pentru că mi-ai acordat acest interviu și ca să încheiem vreau să întreb dacă

ai vreun mesaj pentru cei care citesc revista “ Din dragoste pentru artă“ ?

O.R. : În primul rând, vreau să vă spun vouă, că sunteți niște oameni faini care vreți să hrăniți sufletele

oamenilor cu frumosul și vă doresc multă sănătate și la cât mai multe ediții alese … iar pentru cititori

vreau să le spun doar atât: Dacă citiți această revistă e deja foarte bine și să o țineți tot așa.

Autor articol: Ana Celea

9


ARTE PLASTICE - FOTOGRAFIE

Monica Lazăr – “Dincolo de tehnica folosită, cred că ceea ce face

diferența este emoția”

Și iată, așa cum v-am promis în numărul trecut, interviul cu

Monica Lazăr, un interviu în care Monica nu doar că a fost

extrem de deschisă și ne-a povestit întreg parcursul pe drumul

fotografiei până în prezent, dar a și retrăit fiecare moment

amintindu-și acest drum frumos.

R.I: După cum am spus și în interviul anterior, am fost furată

de lumea din spatele fotografiilor tale de cum le-am văzut.

Povestește-ne te rog când și cum a început această istorie

dintre tine și fotografie?

M.L: Primul aparat foto l-am cumpărat în ianuarie, 2012, cu puțin

timp înainte de ziua mea. A fost un Canon 1100D cu un obiectiv de

kit. Nu știu exact ce am avut în cap în momentul în care am căutat

un aparat foto. Nu m-a pasionat până atunci fotografia, nici nu am

avut vreun aparat foto cu film în copilărie care să mă fascineze. A fost un impuls de moment.

Primele poze le-am făcut celor 2 porcușori de Guineea pe care îi aveam atunci. Tot în perioada aceea

am dat întâmplător peste fotografiile lui Beatrice Peltre (http://www.beatricepeltre.com) pe care le

consider și acum la fel de minunate. Mi s-a părut o provocare să faci asemenea fotografii unor simple

alimente. Mi-a luat mai bine de un an să îmi formez un stil personal de food photography, perioadă în

care am învățat despre lumină, compoziție și minimul de postprocesare.

La obiectivul de kit am renunțat după vreo 6 luni și am achiziționat un 50mm f/1.8, un obiectiv pe care l-

am folosit mult în perioada de food photography, dar pe care l-am abandonat complet de când fac

portrete.

Ceea ce poate părea surprinzător e că aproape toate imaginile făcute în perioada de food photography

au fost făcute cu lumină artificială, iar dacă atunci îmi era teribil de teamă de lumina naturală, acum mi-

ar fi teamă să folosesc lumina artificială în portrete.

Cât despre cum am ajuns să fac portrete, nu a fost dorința mea să explorez aria aceasta. O prietenă m-

a rugat să fac câteva poze fetiței ei și, cu toate că am ezitat când am auzit propunerea, curiozitatea m-a

făcut să încerc. Mi s-a părut dificilă trecerea de la un subiect asupra căruia ai control total, la unul care

presupune multă interacțiune și mult neprevăzut. Ce m-a ajutat să fac trecerea a fost momentul în care

am descoperit cât de multe lucruri se pot face în postprocesare pe o fotografie de portret.

În scurt timp am renunțat la food photography și m-am concentrat exclusiv pe portret. Nu am regretat

nici o secundă alegerea aceasta.

10


R.I: Edit-ul reprezintă polish-ul final al imaginii, șlefuirea care face respectiva imagine să te

reprezinte, să transmită exact povestea pe care tu ți-o dorești. Cum ai ajuns la acest stil de

editare și la tonurile calde care predomină în imaginile tale?

M.L: Aș putea spune că întâi am învățat editare, apoi fotografie. Încă pot spune că am mai multe

cunostiinte de editare decât cele de fotografie. Am investit mult timp în asta. Am lucrat zilnic în

Photoshop între 2 și 6 ore. Dacă mă întreabă cineva care e secretul, acesta e răspunsul meu: exercițiu

zilnic. Mare parte din ce am învățat legat de editare a fost învățat prin descoperire și nu prin urmărirea

de tutoriale.

Mereu spun că dacă nu aș putea să-mi editez imaginile, nu aș mai face fotografie. Nu fotografia în sine

îmi place, ci faptul că îmi dă posibilitatea să ilustrez niște lucruri pe care nu știu/nu pot să le transmit

altfel.

Editarea e cea care dă stare unei serii. În Photoshop se conturează povestea și emoția.

Până să ajung la stilul acesta de editare, am schimbat multe stiluri și tehnici. Aș putea spune acum că,

după ce am încercat tot ce se poate, mi-am simplificat cât am putut workflow-ul. Nu și timpul de editare.

Dacă ar fi să fac o comparație, e ca și cum ai coase o rochie. Înainte tot ce făceam era să fac cumva să

pun pe rochie tot ce se poate. Paiete, volane, dantelă, pene, etc. Totul pe o singură rochie. Acum mă

concentrez doar ca modul în care e cusută să fie impecabil și materialul de cea mai bună calitate.

Preferința pentru tonurile calde nu știu exact de unde vine. Dar da, așa e, majoritatea imaginilor mele

sunt editate în tonuri calde. Cu siguranță stilul de editare încă este în schimbare, însă simt că acum

schimbarea e mai lentă. Am ajuns după aproximativ 2 ani de exercițiu continuu la o oarecare constantă.

11


R.I: De ce autoportret? Ce reprezintă această serie de imagini pentru tine?

M.L: Autoportretul a început printr-o întâmplare. Nu l-am gândit dinainte. Urma să plec 2 zile la bunicii

mei, la Eibenthal, un sat mic, între dealuri. Ca să ajungi aici trebuie să urci mai bine de 20 de minute pe

un drum de pădure. E un loc fabulos.M-am gândit că

nu ar fi rău să fac câteva poze, însă nu voiam să

fotografiez doar peisajul, cum am mai făcut deja.

Stabilisem rapid în capul meu că o să fac o sesiune de

autoportret, asta pentru că nu aveam pe cine altcineva

să folosesc drept model. Plecarea era sâmbătă

dimineață, vineri am hotărât că o să fac ședința foto și

tot vineri era singura zi în care puteam să găsesc ceva

de îmbrăcat, ceva care să se potrivească cu peisajul.

Așa că am plecat să caut în magazinele second-hand

din cartier. În al doilea am găsit rochia pe care am și

purtat-o. A fost pur și simplu noroc.

Așa a început proiectul meu cu autoportrete. Motivul

pentru care nu știu dacă o să renunț la el prea curând

este că îmi e foarte ușor să lucrez cu mine și doar cu

mine. Ca și oricărui introvertit, îmi place să lucrez

singură și să interacționez cât se poate de puțin cu alții.

Pe de altă parte, a fost o provocare să accept să mă văd așa cum sunt. E o mare diferență între a te

vedea în oglindă și a te vedea în fotografii. A trebuit să accept că sunt total inexpresivă, ca apoi să

învăț să lucrez la asta. Acum, din pregătirea dinaintea fiecărei sesiuni de autoportret fac parte și

exercițiile în oglindă.

R.I: În afară de fotografia de portret, ce altfel de imagini îți mai place să suprinzi?

M.L: De încercat am încercat și fotografia pentru nou-născuți, familie, copii, însă dacă ar fi să fac

altceva pe lângă portrete, ar fi food photography-ul, însă nu cel comercial, ci cel în care e mai mult

despre emoție și nu despre mâncarea din farfurie.

R.I: La ce te gândești atunci când declanșezi? Îți compui cadrele înainte, ai în vedere imaginea

finală încă de la început sau îți place să te orientezi la fața locului?

M.L: Întotdeauna încerc să plec cu un plan în minte. Mă gândesc înainte la mood-ul pe care vreau să îl

surprind. Îmi stabilesc și îmi exersez din timp posingul. Urmăresc să văd dacă vremea susține povestea

din capul meu. La fața locului mă orientez în funcție de lumină și de background.

Multă lume m-a întrebat cum reușesc să îmi fac autoportretele. Toate autoportretele mele sunt făcute

cu ajutorul unei alte persoane. Asta nu le face mai puțin autoportrete. Procesul propriu-zis este în felul

următor: ajung la locul în care urmează să fac fotografiile, îmi rog “asistentul” să se așeze în locul unde

urmează să stau eu, fac setările aparatului, fac schimb de locuri cu asistentul, el apasă pe buton, apoi

îmi arată ce a ieșit și așa mai departe. Așa că nu am dileme de acordare a creditului pentru fotografii.

Tocmai pentru că cine mă ajută de obicei nu știe nimic despre fotografie, s-a întâmpla și să mai apese

fără intenție pe alte butoane, ceea ce a dus la imagini nefocalizate, subexpuse, etc, dar asta probabil

că s-ar întâmpla și cu un remote control, așa că îmi asum riscul.

12


R.I: Henri Cartier Bresson spunea că: “Primele 10.000 de imagini ale tale sunt cele mai proaste.”

Ce părere ai? Din ce moment/ după cât timp reușește un fotograf să poată spune că a început să

realizeze imagini cu adevărat bune?

M.L: Cred că poți face 10.000 de imagini într-o săptămână, dacă nu știi exact ce vrei de la imaginile

tale, următoarea săptămână nu vei face 10.000 de imagini mai bune.

În ceea ce privește imaginile mele, mereu au simțit că diferența a făcut-o pregătirea atentă pentru

sesiunea foto. Dacă tot planul tău e coerent și bine pus la punct, e puțin probabil să nu surprinzi cel

puțin una sau două imagini bune.

R.I: Ce face diferența între o imagine bună și o imagine de referință, care va “trăi” în timp?

M.L: Încă încerc să înțeleg asta. Sunt imagini care au prins la public chiar dacă eu nu le dădeam multe

șanse și sunt imagini pe care eu le-am considerat bune, dar care nu au fost atât de apreciate.Dincolo

de tehnica folosită, cred că ceea ce face diferența este emoția.

R.I: Numește-mi câțiva fotografi (străini sau români) care te inspiră și spune-ne de ce.

M.L: Primul fotograf care m-a inspirat prin modul în care și-a început cariera a fost Maja Topčagić. I-am

studiat mult portretele, iar tehnica ei impecabilă de postprocesare a fost un standard pentru mine, cu

atât mai mult cu cât și Maja a fost autodidactă. Pe parcurs lista a devenit mai mult decât lungă, însă o

să îi amintesc pe cei care îmi plac în momentul acesta în mod deosebit: Anna Ådén, Patty Maher,

Nicholas Javed, Anita Anti și Emily Soto.

R.I: Care este cel mai drag proiect fotografic pe care l-ai realizat

până acum?

M.L: Evident cel de autoportret. Am învățat și învăț încă multe lucruri

despre mine, pe de altă parte a avut un impact ce mi-a făcut munca

remarcată într-un timp foarte scurt.

R.I: Ai cochetat până în prezent și cu fotografia pe film?

M.L: Nu și nici nu e ceva care să mă tenteze în prezent.

R.I: Ce planuri ai pentru 2016? Pe când o expoziție?

M.L: În 2016 intenționez să-mi ridic standardele și să continui la un

alt nivel ce am început în 2015. Îmi doresc mult să-mi văd măcar o

imagine pe coperta unei cărți. Deja am stabilit o colaborare cu o

agenție unde imaginile fotografilor colaboratori sunt selectate cu acest scop.

De asemenea, îmi propun să dau mai departe din ce am învățat eu până în punctul acesta și să

răspund cererilor referitoare la tutoriale și workshopuri.

Cât despre expoziție, nu mi-a trecut prin minte un asemenea gând. Pare ceva posibil într-un viitor mult

mai îndepărtat.

În încheiere vreau să îți mulțumesc pentru invitație. A fost prima dată când am vorbit în detaliu despre

pasiunea mea și a fost o plăcere să îmi amintesc de tot procesul prin care am trecut.

13


14


15


16


Autor articol: Raluca Ioana Chipriade

17


ARTE PLASTICE - FOTOGRAFIE

Vernisaj Andrei Apostol

Așa cum spunea însuși Andrei

Apostol, Sâmbătă, 19 Decembrie, a

avut loc vernisajul unei “serii de

portrete dreamy”, în cadrul Allkimik

Photohub.

Unul din motivele pentru care mi-am

dorit să ajung a fost faptul că admir de

mult timp fotografiile lui și chiar am

vrut să le pot vedea și în varianta

print. Atmosfera a fost aceeași ca în

imaginile lui – caldă: prieteni de-ai lui

Andrei și oameni care iubesc fotografia, o lumină difuză care părea că te introduce în lumea imaginilor

și multă voie bună.

În ceea ce privește imaginile care au fost expuse, sunt din cele pe care le-ați putut vedea pe pagina lui

de fotografie dar și pe profilul personal. Sunt imagini care au fost realizate așa cum spunea și Andrei în

invitația la vernisaj, atât în țară cât și în diverse orașe din străinătate.

Cu ce anume am plecat de la vernisaj? Cu multă emoție și cu un sentiment că în câteva zeci de minute

i-am cunoscut pe toți cei din fotografii și am călătorit alături de ei.

Pentru cei care nu au reușit să ajungă la vernisaj, vă invit să aruncați o privire peste imaginile de mai

jos, iar cei care își doresc să își amintească de interviul cu Andrei Apostol, găsesc la adresa

https://dindragostepentruarta.wordpress.com/2014/07/01/andrei-apostol-muzica-mi-a-influentat-

fotografia/ răspunsurile lui la întrebările noastre.

Felicitări Andrei și la cât mai multe astfel de imagini și de vernisaje pline de emoție!

18


19



LITERATURĂ - POEZIE

Lansare de carte: Liliana Negoi – “aparenta curgere a lucrurilor”

Liliana Negoi, prietena mea dar și cea alături de care am pus bazele acestei reviste, este cea care vă

încântă cu articole noi, cu interviuri ale unor oameni deosebiți, îndrăgostiți de artă.

Însă pasiunea pentru cuvânt este una care se manifestă și în afara revistei noastre, Liliana fiind și o

foarte bună poetă. Atribui aceste epitete datorită emoției pe care am regăsit-o citind poeziile ei, poezii

care trebuie să recunosc că m-au făcut să văd cu alți ochi literatura cu ceva timp în urmă.

Pe data de 19 Decembrie, în cadrul Tucano Coffee, Liliana a lansat volumul “aparenta curgere a

lucrurilor”, ce conține o selecție de poezii nu doar sensibile, ci și pline de esență. Sunt poezii care prin

cuvintele folosite reușesc să creeze imagini aproape palpabile și să îți lase senzația că ai fost acolo

atunci când ea le-a trăit.

Cadrul în care s-a desfășurat lansarea a fost unul intim, într-o sală decorată cu cărți și o bibliotecă ce

erau întocmai potrivite pentru eveniment. Prieteni de-ai Lilianei dar mai ales oameni care iubesc arta și

în special literatura i s-au alăturat pentru a-i adresa întrebări sau a petrece timp împreună.

Pentru cei care nu au reușit să ajungă la eveniment, pot vedea în imaginile de mai jos cum a fost

atmosfera, iar cei care doresc cartea, o pot contacta pe Liliana la adresa

http://curcubeeinalbsinegru.wordpress.com.

În rândurile ce urmează, împărtășesc cu voi una dintre poeziile mele preferate din volum. Felicitări

Liliana încă o dată și așteptăm cu drag noul volum :).

20


tăceri de lapte

mi-e dor de libertatea din gustul unei piersici

aşa cum râdea ea către mine pe vremuri,

sfâşiată de caninii mei de lapte –

uneori cuvintele pe care le dezgrop din amintiri

încă îi mai poartă stigmatul zemos şi aromat,

mâinile îmi miros iar a funingine şi aripi de fluturi

iar soarele îşi jupoaie lumina fragedă de pe pielea mea,

suferind de vară continuă.

cândva piersicile nu ştiau să tacă.

acum privirea mea e aidoma monstrului livid al unei dimineţi hibernale,

iar gustul diluat al fructului

se chinuie să îşi facă loc printre cuvinte nespuse,

şi, nereuşind,

se îngroapă înapoi în tăcerea arsă pe la colţuri

ca pergamentele vechi,

tânjind după dinţii de lapte

prea demult căzuţi

21



LITERATURĂ – PROZĂ

Interviu cu Erika Ciuică – despre farmecul cuvântului scris

Ca o continuare a articolului despre Clubul Scriitoarelor, iată

în prim plan astăzi un interviu cu creatoarea acestuia, Erika

Ciuică.

L.N.: Ştim că pasiunii tale pentru cuvântul scris i se datorează

existenţa Clubului Scriitoarelor, dar cui sau cărui fapt i se datorează

dragostea ta pentru cuvinte?

E.C.: Acum ceva timp ți-aș fi răspuns cu ceva siguranță că a pornit

din nevoia de a mă povesti pe mine. Scriu în jurnal de la

paisprezece ani. Dar acum nu mai cred asta. Poate că, în timp,

lucrurile se mai schimbă, poate că nici nu contează de unde a pornit totul. Important este să nu se

termine, să nu rămâi fără cuvinte. Să nu se oprească șuvoiul, ca un râu căruia i s-a construit un baraj.

Nu mă mai gândesc de unde vin cuvintele, ci unde se duc și cum.

L.N.: Ce înseamnă cuvântul scris pentru tine?

E.C.: Regizorii și actorii au atât de multe la îndemână pentru a crea o imagine, o stare, un sunet. Ca

scriitor trebuie să faci același lucru, dar cu cuvinte. Și poate fi foarte greu dacă nu-ți îmbogățești

limbajul, vocabularul. Putem spune aceleași lucruri în feluri diferite, iar fiecare rezonează în felul lui cu

ce citește. Ăsta e tocmai farmecul cuvântului scris. Pentru mine el înseamnă libertate, imaginație.

L.N.: Cum este Erika cea din viaţa de zi cu zi?

E.C.: Acum… foarte ocupată. Am un job, am un copil, am Clubul Scriitoarelor, am prieteni. Încerc să

petrec cât mai mult timp cu fiica mea, îi citesc. Sunt un om plin de viață pentru că simt că timpul meu nu

e irosit pe lumea asta, ca fac ceva ce contează și sunt foarte atentă la cum îl împart, cu cine. Îmi place

ce fac și mă trezesc zi de zi cu chef de viață. Uneori mai obosesc, dar e plăcut.

L.N.: Cum ţi-a venit de fapt ideea înfiinţării unui Club al Scriitoarelor?

E.C.: Foarte pe scurt, nevoia de comunitate, de a fi înțeleasă, de a strânge rândurile în jurul unui lucru

pe care iubim foarte mult să-l facem – să scriem. Eram sigură că mai sunt altele ca mine, care nu se

regăsesc nicăieri, care nu au parte de susținerea

unui grup. Este o raritate să vezi demersuri

culturale din zona asta de discriminare pozitivă,

mulți nici nu înțeleg ce înseamnă asta. Noi

promovăm un grup adesea trecut cu vederea de

marea masă a cititorilor și consumatorilor de

carte și privit dintr-un unghi, din păcate, sastisit

de stereotipuri și prejudecăți. Cred că femeile,

când sunt sincere și deschise și se ajută între

ele, fac minuni, produc schimbări importante,

indiferent de domeniu.

22


L.N.: Ce reprezintă acest Club pentru tine, atât ca om, cât şi ca scriitoare?

E.C.: Ca om, Clubul este pentru mine o gură de aer proaspăt, o sursă de energie, de viață. Suntem o

familie prin prisma faptului că am ajuns să ne cunoaștem atât de bine. Ne-am dat voie să fim noi aici, la

Club, și cred că asta ne-a încurajat pe toate să ne încredem mai mult în forțele proprii. Ne susținem

foarte mult și ne ajutăm cu orice, oricând. Ca niște surori. Ca scriitoare, mi-a schimbat complet

perspectiva din care puneam cuvintele pe pagină. Înainte, mă scriam mai mult pe mine, aveam un stil

mai confesiv și cumva nu mă mai regăseam în el, dar nici nu știam încotro s-o iau. Cu ajutorul lor, prin

feedback și multă înțelegere, am înțeles mai bine despre ce și cum vreau să scriu. M-am înțeles mai

bine pe mine și ce vreau să transmit de fapt.

L.N.: În urmă cu aproape 100 ani a existat, după cum aţi menţionat şi pe pagina voastră, o Societate a

Scriitoarelor. Voi, membrele Clubului, vă simţiţi legate în vreun fel de membrele Societăţii precursoare

vouă? Dacă da, în ce mod?

E.C.: Sigur că da, ne simțim legate de ele. Eu, cu siguranță, mă simt foarte legată de aceste femei care

au făcut un lucru atât de curajos la vremea aceea. Și datorită lor noi suntem aici. Desigur, pentru ele

lucrurile au fost diferite în acel context, erau private de mult mai multe lucruri decât suntem noi acum.

Inclusiv dreptul de vot. Existența Clubului este o dovadă de maturitate a spațiului cultural românesc.

Aici nu este vorba despre un singur om, ci de un întreg organism, viu și puternic, care trebuie să ajungă

la cât mai mulți oameni. Cultura, informația stau la baza oricărei schimbări pozitive.

L.N.: Care ar fi scriitoarea româncă pe care o preferi şi de ce? Dar cea de altă origine?

E.C.: Scriitoare românce am multe preferate. În ultimii doi-trei ani am citit aproape exclusiv cărți scrise

de scriitoare autohtone. Din cele străine îmi plac, la fel, foarte multe. Le-aș menționa pe Virginia Woolf,

Margaret Atwood, Simone de Beauvoir.

L.N.: Crezi că e mai greu să fi scriitor/scriitoare în România decât în alte locuri?

E.C.: Cred că este greu din punct de vedere financiar, al recunoașterii meritelor, al promovării autorilor

de calitate. Cred că se face ce se poate în contextul actual, dar e loc de mai bine și toată lumea știe

asta și, sper, luptă pentru asta. Am văzut că s-au făcut în ultima vreme două turnee de carte, anunțate,

în mai multe orașe, cel al lui Chris Simion pentru ”40 de zile” și, mai recent, cel al lui Marin Mălaicu-

Hondrari pentru ”Războiul Mondial al Fumătorilor”, ceea ce nu prea s-a făcut pe la noi. Se produc

schimbări în bine, dar e nevoie de timp.

L.N.: Ţi-ar plăcea ca fiica ta să îţi calce pe urme cândva, în viitor?

E.C.: Ea o să aleagă exact ce-i place ei. Poate o să calce pe urmele tatălui ei și o să învețe programare

sau o să vrea cu totul altceva decât ce facem noi. Este în totalitate decizia ei. Noi o s-o iubim și o s-o

susținem în tot și în toate.

L.N.: Care este cel mai important lucru, din punctul tău de vedere, pe care o scriitoare în devenire ar

trebui să îl ia în considerare?

E.C.: Să scrie. Atât.

Îi mulţumim încă o dată Erikai pentru prezenţa la noi pe pagină, şi îi urăm din toată inima ca şi în

2016 Clubul prezidat de ea să continue să crească şi să îşi sporească atât numărul de scriitoare

membre cât şi numărul de admiratori printre care ne regăsim şi noi!

23



LITERATURĂ – POEZIE & PROZĂ

Portret de creator: Constantina Dumitrescu

Constantina Dumitrescu s-a născut în ultima decadă a lunii mai

a anului 1953 în Podari – Craiova într-o familie de etnici

macedoneni. Geamăn prin naştere şi definiţie şi-a dorit

întodeauna ca această lume să fie un loc mai frumos şi mai bun.

În primul rând mai frumos. Anii comunismului nu au reuşit să-i

ştirbească cu nimic spiritul creator, gândirea versatilă şi

nonconformistă care aveau să o caracterizeze întreaga viaţă.

S-a căsătorit în anul 1972 şi a adus pe lume o fiică la începutul

anului 1973.

În anul 1990 a devenit una dintre primele femei întreprinzător din

Craiova, ocazie cu care a demarat un salon de înfrumuseţare.

În anul 1998 a luat decizia de a se implica mai mult în viaţa

comunităţii macedonene din România şi astfel a început să se

gândească la o modalitate prin care etnicii macedoneni din

această ţară şi-ar putea păstra, exprima şi dezvolta identitea

etnică, culturală şi lingvistică şi de a le transmite mai departe. Aşa a luat naştere Asociaţia

Macedonenilor din România în anul 2000.

Încă de la început doamna Constantina Dumitrescu a fost desemnată să devină persoana care să

reprezinte public această organizaţie şi astfel a fost aleasă în unanimitate preşedintele acesteia.

Alături de fiica sa – Liana Dumitrescu – a început lupta pentru recunoaşterea etniei macedonene şi

introducerea acesteia pe listele de recenzie din anul 2002. A fost încă o bătălie câştigătă în lungul şir al

confruntărilor purtate în numele unui înalt ideal social.

Activitatea de zi cu zi ca preşedinte al unei organizaţii entice a însemnat pe de o parte promovarea şi

organizarea de programe, manifestări, evenimente, acţiuni, mese rotunde şi seminarii privind

garantarea, păstrarea, exprimarea, promovarea şi dezvoltarea identităţii etnice, culturale, lingvistice şi

religioase a macedonenilor din România, iar pe de altă parte a însemnat cultivarea valorilor comune,

combaterea discriminării şi a prejudecăţilor prin promovarea diversităţii culturale.

Doamna Constantina Dumitrescu a promovat strategii şi politici de dezvoltare organizaţională dar şi

comunitară, lucru care a însemnat lucrul în permanenţă cu oamenii, relaţionarea cu aceştia. În poziţia

sa de persoană care promovează etnia, doamna Constantina Dumitrescu a promovat, identitatea,

cultura şi s-a luptat pentru păstrarea şi punerea în valoare a elementelor definitorii ale etniei

macedonene, precum limbă, folclor, şi tradiţii. Cu elocvenţă a susţinut modificările necesare în legislaţia

românească legate de minorităţile naţionale.

Doamna Constantina Dumitrescu a considerat că pentru o mai bună afirmare a spiritului civic, a

toleranţei şi acceptării diferenţelor culturale, lingvistice şi de religie în vederea integrării armonioase intr-

o Europă unită a etniei macedonene din România este necesar ca atât la nivel local, la nivel de ţară dar

şi la nivelul Uniunii Europene comunităţile etnice trebuie să fie libere să se manifeste în domeniul

cultural, acceptarea diversităţii fiind primul pas în acest proces.

24


Încă de la începutul activităţii Asociaţiei Macedonenilor din România, doamna Constantina Dumitrescu

s-a dedicat şi activităţii de presă, fiind fondatorul Editurii Macedoneanul, iar în anul 2012 fondatorul

editurii Liana Dumitrescu care funcționează în cadrul Fundației ”Liana Dumitrescu”. Dânsa a devenind

redactorul şef al primei publicaţii lunare a etniei macedonene din România – Macedoneanul. De-a

lungul timpului această publicaţie a ajuns ca pe lângă numărul central să mai aibă şi apariţii trimestriale,

locale. De asemenea doamna Constantina Dumitrescu a fost iniţiatoarea publicaţiilor “Copiii mileniului

trei” şi “Femeia mileniului trei”.

Spiritul creator al doamnei Constantina Dumitrescu nu s-a mărginit numai la atât. Dânsa a început să

compună melodii pe ritmurile muzicale caracteristice etniei şi nu numai. La aceasta s-a adăugat şi

crearea textelor şi adaptarea lor pentru melodii deja existente. De aici şi până la publicarea primului

volum de poezii a fost numai un pas şi acesta s-a înfăptuit în aprilie 2008 când a fost lansat volumul de

poezii “Viața în anotimpuri”. Acestuia i-au urmat “Mirosul vieţii” – cel de al doilea volum de poezii în

2009. 2010 s-a arătat a fi un an foarte prolific pentru doamna Constantina Dumitrescu. În acest an au

fost publicate: „Sunetele vieţii” – culegere de texte şi melodii, „Puritatea vieţii” – volum de poezii,

„Scopul vieţii în pilde şi cugetări”, „Răscrucea vieţii” – volum de poezii şi „Maxime purtate de viață”.

Acestora li s-a adăugat de-a lungul anilor: ”Cartea Vieții”, ”Învață din pildele vieții”, ”Din învățăturile

vieții”, ”Înțelepciunile vieții”, ”Cugetări și pilde rupte din viață”, ”Viața în timp”, ”Viața și gândul”, ”Poezii

alese din viață”, ”Viața mea pentru Liana”, ”Viața se naște prin moarte”, ”Dragostea vieții pentru neam”,

”Tinerețe fără bătrânețe și viață”, ””Cunoaște viața în maxime”. Trebuie menționate aici și cărțile pentru

copii care conțin atât povești cât și poezii: ”Învățați să colorați, scrieți și caligrafiați copii”, ”Adevăr și

povești și viață”, ”Povestea celor 7 copii” și ”Viața în povești și povețe”. Nu trebuie să uităm nici CD-ul

„Melodii pentru suflet” care conține creații al căror text și muzică au fost realizate de către doamna

Constantina Dumitrescu și a apărut prima dată la sfârşitul anului 2008. Nu în cele din urmă trebuie

menționat volumul 1 al trilogiei Jurnalul Vieții – Puterea gândului – carte inițiatică a modalității cum prin

stăpânirea puterii gândului se pot popula universurile. În curs de apariție se mai află: ”Necunoscută

viața curge”, ”Poarta vieții”, ”Puterea și viața”, volumul 2 al Jurnalului vieții – Puterea inimii, volumul 3 al

Jurnalului vieții – Puterea spiritului, ”Monștrii și viața”, ”Istorie și bucătărie”.

Dedicată în întregime ideii că o cultură aparținând comunităților etnice reprezintă o moștenire care se

transmite cu ajutorul elementelor de comunicație specifice cum ar fi gesturile ori cuvintele, scrisul și

artele, mass media și că istoria nescrisă se transmite prin gesturile, ritualurile, cunoștințele teoretice,

normele abstracte și de religie și prin intermediul memoriei obiective, doamna Constantina Dumitrescu

a devenit co-autor la culegerea în trei volume despre tradițiile etnicilor macedoneni, la culegerea în

două volume de rețete tradiționale, a celor 18 volume bilingve de cărți de bucate macedonene și a

”Micului dicționar cu cuvinte uzuale macedonene”.

Creațiile artistice ale doamnei Constantina Dumitrescu au apărut în diverse publicații printre care s-au

numărat: ”Macedoneanul”, ”Macedoneanul de Timișoara”, ”Macedoneanul de Urzicuța”, ”Macedoneanul

de Craiova”, ”Macedoneanul de Băilești”, ”Copiii mileniului trei”, ”Carolina” și ”Cafeneau politică și

literară”.

Din activitatea întreprinsă de-a lungul timpului trebuie menționat și faptul că doamna Constantina

Dumitrescu a sprijinit inființarea editurii etniei albaneze și a sprijinit timp de 17 ani activitatea A.L.A.R

condusă de Oana Manolescu, începând cu înființarea acesteia. La inițiativa dânsei a fost ales și numele

publicației comunității albaneze din România. Doamna Constantina Dumitrescu a sprijint-o pe Oana

Manolescu în cadrul procesului electoral în perioada 1996-2012.

Altruistă şi plină de dăruire, Constantina Dumitrescu, a ghidat paşii multor oameni de talent din

comunitatea macedoneană care cu susţinerea şi sub oblăduirea dânsei au putut să-şi concretizeze

visele.

25


Dominată de spiritul căutării independente, caracterizată de dragostea sa pentru oameni şi altruism

dezinteresat, doamna Constantina Dumitrescu şi-a dezvoltat capacităţile extrasenzoriale şi de

bioenergoterapeut în beneficiul indivizilor şi al comunităţii. Referiri la capacităţile sale au fost făcute în

publicaţiile din domeniu în perioada 1995-2002.

De asemenea, în anul 2012 Constantina Dumitrescu devine președintele Fundației ”Liana Dumitrescu”,

fundație care prin activitatea sa dorește în primul rând să propovăduiască prin intermediul ”Clubului

Puterii Soarelui” Lumina în interesul vieții pe Pământ și păstrarea la nivel planetar a întregului sistem

biologic natural.

Vă invităm să citiţi în continuare o scurtă selecţie din creaţiile dânsei, pentru a face astfel cunoştinţă cu

universul său interior creator.

Poziția vieții

Ce este viața?

Cine o cunoaște?

Ce știți voi despre viață și trăirile ei?

Eu cred că este doar clorofilă

Ce face să se plimbe sângele,

Fie el verde sau roșu,

Galben sau albastru,

Prin venele pline de durere.

Această hârtie albă ce poartă cerneală

Are viață sau ce este cu ea?

Îmi puteți răspunde exact

Sau și ea conține clorofilă

Și este părticică din tine,

Din zorile ce inundă planeta

Și suflete ce zac în necunoscut

Pe acest pământ ce poartă

Visele vieții eterne.

Apa

Sunt cuprinsă de furia apelor

Ce sălășluiesc în trupul meu

Și imi amintesc de liniștea cerului

Ce-și plimba apele pe corăbiile de nori,

Eliberand surplusul, alimentând vieți,

Oriunde merg, apă gasesc,

In plante, în insecte, în mine,

Și furia ei mă dezlănțuie,

Ca pe o furtună în calea oceanului,

Clocotesc apele în viața mea,

Precum apele în magma vulcanului

26


Radiografia

Radiografia sufletului

Se citește în harta ochilor,

În mersul trupului

Și în zborul gândurilor.

Radiografia speranțelor

Se citește în stelele Universului,

Că și în puterea iubirii

Și a dorințelor divine.

Radiografia trupurilor

Este doar un biet clișeu voalat

De timpul ce trece peste el

În adâncul necunoscutului.

Azi

Azi am avut numai gânduri urate

Am invitat un pelican să îmi scoată un ochi

Pentru a plăti tributul vieții

M-am agatat de vapor și-mi doream

Catargul de pe vas să mă ucidă

Da, să mă ucidă cu adevarat

Nu cu o jucărie de lemn

Dar nimic din toate acestea nu s-a întamplat

Azi merg și iar merg

Cu sufletul meu îndurerat

M-aș agăța de aripa unui pescaruș

Ca să mă unesc cu Soarele

Ce plutește peste verdele mării senin

Radiografia sincerității

Este în candoarea Luminii

Pe care o revarsă cei buni

Și pe care o poartă mereu cu ei.

Radiografia iubirii

Se găsește în emanarea energiilor

Din corpul uman

Ce se revarsă prin sorpul astral.

27



Despre noi

„Din dragoste pentru artă” s-a născut dintr-un impuls de a sprijini arta şi artiştii români, indiferent de câmpul în care

activează, mai ales pe cei aflaţi la început şi care au nevoie de oameni care să aibă încredere în ei şi în ceea ce

fac. Pentru că, dragilor, am văzut şi am cunoscut români ale căror suflete nasc minuni artistice în orice domeniu v-

ar putea trece prin cap, şi nu înţelegem de ce mândria că îi avem e la o scară atât de mică. Aşa că am creat

aceasta publicaţie pentru a demonstra nevoia noastră, a tuturor, de frumos, pentru a arăta că frumosul este

întotdeauna lângă noi, într-un fel sau altul, şi că trebuie doar să vrem să îl vedem, şi pentru că noi credem că arta

românilor merită preţuită la adevărata ei valoare.

Ce găsiţi în paginile noastre? Prezentări, interviuri, imagini, articole, toate cu şi despre români care au descoperit

cotloane ale frumosului în direcţii mai mult sau mai puţin obişnuite şi care merită atenţia şi admiraţia celor din jur.

Ce sperăm? Să vă placă, să vă deschidă ochii şi să ajutaţi la creşterea oamenilor şi lucrurilor despre care vă

vorbim.

Suntem Liliana Negoi, Raluca Ioana Chipriade şi Ana Celea şi vă urăm bun venit pe pagina noastră!

Liliana Negoi

Liliana Negoi e, la ora actuală, traducător, poet şi prozator în limbile română şi engleză, autoare a câteva colecţii de poezii şi de asemenea a două bloguri de literatură, Endless Journey (http://summaryofmysoul.wordpress.com) şi Curcubee în alb şi negru (http://curcubeeinalbsinegru.wordpress.com). Despre ea ca autor se pot afla mai multe de pe oricare din paginile respective – pe această pagină e prezentă ca fondator, editor şi redactor principal.

Raluca Ioana Chipriade

Fotograf, editor foto și redactor, Raluca încearcă să găsească în fiecare obiect sau persoană din jurul ei o poveste pe care să le-o împărtășească și celorlalți. Dragostea pentru artă dar și pentru litere, a condus-o, alături de prietena ei Liliana Negoi, la crearea acestei reviste care are rolul de a vorbi despre tot ce înseamnă frumos-de la oameni până la pasiunile artistice ale acestora.În aceste pagini, Raluca va sta de vorbă cu oameni talentați și va încerca să afle cât mai multe despre omul din spatele artistului.

Ana Celea

Cine e Ana Celea? În primul rând (şi ne bucurăm s-o spunem) mai noua noastră colegă, absolventă de management, pregătindu-se să devină o femeie de afaceri. O să întrebaţi de ce o viitoare femeie de afaceri s-ar ocupa de artă, în special de teatru, iar ea vă va răspunde foarte simplu: „pentru că e o pasiune şi vreau să-i promovez pe tinerii care vor să se afirme în România, şi pentru că vreau să transmit oamenilor un îndemn: închideţi televizorul şi hai la o porţie reală de cultură!”

Din dragoste pentru artă

Art & Photos

Transcript of Din dragoste pentru artă