MANIFESTARE CENTENAR ȘI OMAGIEREA LUI CANTEMIR LA OTOPENI

În ziua de 11 decembrie 2018, la OTOPENI, în aula CENTRULUI 48 COMUNICAȚII

ȘI INFORMATICĂ STRATEGICE, a avut loc manifestarea dedicată CENTENARULUI

MARII UNIRI și lansării cărților:

1) DIMITRIE CANTEMIR ȘI CONȘTIINȚA UNITĂȚII ROMÂNILOR. STUDII ȘI

ARTICOLE DEDICATE CENTENARULUI MARII UNIRI.

2) TELEORMAN. NUME INTRATE ÎN ISTORIA MILITARĂ ROMÂNEASCĂ.

La această activitate au participat reprezentanții a patru unități militare din

garnizoana București.

Manifestarea a fost deschisă de secretarul general al ASOCIAȚIEI EUROPENE

”DIMITRIE CANTEMIR”, domnul col. r. Viorel Ciobanu, care a mulțumit gazdelor,

pentru posibilitatea de a aduce la cunoștința participanților file de istorie autentică de

acum 100 de ani, precum și din secolele XVII-XIX.

În continuare domnul col.r. Viorel Ciobanu a prezentat cartea TELEORMAN.

NUME INTRATE ÎN ISTORIA MILITARĂ ROMÂNEASCĂ, precum și câteva date despre

acest colț de țară:

”Teleorman, nume cu adânci rezonanțe și dimensiuni în istoria neamului nostru, este unul dintre cele mai vechi județe ale țării. Dovada o regăsim în documentul emis la 14 mai 1441, de către domnitorul Țării Românești, Vlad Dracul, prin care întărește mânăstirii Glavacioc „satele anume: la Neajlov, ocina lui Berilă și în Butești, ocina lui Micul al lui Baico și în Teleorman, Mircești, pe care a dat-o Radul banul”, aceasta fiind prima mențiune documentară, într-un document românesc, a numelui județului Teleorman.

Situat într-o regiune fertilă de câmpie, beneficiind de drumurile comerciale și terasele râurilor ce îl tranzitau, în Teleorman au luat naștere vetre de sat, care au devenit, în condiții istorice favorabile, importante centre comerciale pentru valorificarea cerealelor și vitelor.

Dezvoltarea relațiilor comerciale în secolul al XIX-lea, după eliminarea monopolului otoman asupra comerțului exterior, a determinat creșterea semnificativă a numărului negustorilor și meseriașilor, în special, în Alexandria, Turnu-Măgurele, Zimnicea și Roșiorii-de-Vede, fapt ce a condus la organizarea lor și participarea activă la viața economică, socială și politică.

Teleormanul a fost o prezență activă la marile evenimente din istoria națională. Semnalul Revoluției de la 1848, din Țara Românească, a fost tras în acest județ, la Islaz. În

această localitate teleormăneană, la 9 iunie 1848, Ion Heliade Rădulescu a citit cele 22 de puncte ale “Proclamației de la Islaz”.

Realizarea Unirii de la 24 ianuarie 1859 a produs multă emoție printre locuitorii județului; dovada dragostei pentru Alexandru Ioan Cuza o constituie statuia acestuia din grădina publică a

orașului Alexandria, dezvelită la 24 ianuarie 1915. În timpul Războiului de Independență, județul Teleorman a fost locul de trecere a grosului

trupelor rusești peste Dunăre, una din zonele importante, unde s-au depozitat muniții și armament și s-au instalat importante centre sanitare ale armatei române, iar Zimnicea și Alexandria au găzduit comandamente rusești.

În lupta pentru făurirea Statului Național Unitar Român, locuitorii Teleormanului au adus o contribuție deosebită, în această zonă având loc lupte crâncene la Ulmuleț, Șoimu, Roșiorii-de-Vede, Drăgănești-Vlașca și Prunaru, în această ultimă localitate având loc celebra șarjă din 15 octombrie 1916, la care au participat și dorobanții Regimentului 20 Teleorman.

Printre cei căzuți la datorie în Războiul pentru Întregirea Neamului se numără și generalul David Praporgescu, născut la Turnu-Măgurele.

De altfel, Teleormanul a dat neamului românesc o serie de personalități de prestigiu, care au marcat cultura românească.

La Salcia, în 1902 se naște scriitorul, ziaristul și academicianul Zaharia Stancu. Urmează școala primară în satul natal, liceul la Roșiorii-de-Vede și debutează în publicistică la Turnu-Măgurele. Jurnalist de forţă şi un poet important, autor al romanului Desculț, a fost președinte al Uniunii Scriitorilor și director al Teatrului Național.

Comuna Siliștea Gumești și viața satului devin celebre prin scrierile unui alt fiu al Teleormanului, Marin Preda, personalitate marcantă a literaturii române, al cărui roman, Moromeții a dus imaginea satului dincolo de granițele României.

Preotul, prozatorul și poetul Gala Galaction, pe numele său real Grigore Pișculescu, s-a născut la Didești, în anul 1879. A fost unul dintre cei care l-au sprijinit pe Tudor Arghezi, din punct

de vedere material și literar. Un alt poet, prozator, gazetar și dramaturg de valoare, născut pe plaiuri teleormănene, este

Miron Radu Paraschivescu. Desigur, nu poate fi uitat Alexandru Depărățeanu. Deși a murit la numai 31 de ani, a lăsat

în urmă o operă literară prodigioasă, iar o școală generală din Roșiorii-de-Vede îi poartă numele. Dar Teleormanul a dăruit neamului românesc personalități și în alte domenii. De pe aceste

plaiuri a plecat și filozoful Constantin Noica, cel care a întemeiat o adevărată școală filosofică contemporană românească.

Nu trebuie să uităm pe reprezentanții folclorului teleormănean, dintre care două nume vor rămâne în memoria colectivă, Liviu Vasilică și Floarea Calotă, artiști ale căror melodii sunt fredonate cu plăcere de toate categoriile sociale.

Desigur, cei care promovează Teleormanul și valorile sale vor rămâne în memoria colectivă, printre aceștia numărându-se și militarii, oameni cu care ne mândrim și care, prin muncă asiduă și responsabilitate, au reușit să ajungă miniștri ai apărării, șefi și locțiitori ai Statelor majore ale

Armatei sau categoriilor de forțe armate, comandanți de mari unități și unități, precum și comandanți de instituții militare de învățământ sau cadre didactice în aceste instituții.

Toți, aceștia, sunt evidențiați în volumul ”TELEORMAN. NUME INTRATE ÎN

ISTORIA MILITARĂ ROMÂNEASCĂ”, pe care vă invit să-l răsfoiți și dacă timpul vă

permite, să-l citiți!”

ȘI PENTRU CĂ SUNTEM ÎNTR-O INSTITUȚIE MILITARĂ, VĂ ROG SĂ-MI

PERMITEȚI SĂ EVOC UNELE ASPECTE MILITARE ALE ACESTOR MELEAGURI: Județul Teleorman se încadrează în zona de operații de sud.

Zona de operații de sud are o dezvoltare de la vest la est de aproximativ 480 km, iar de la nord la sud de 150-200 km. Are o suprafață de 76.000 km pătrați, reprezentând 32% din teritoriul țării. Zona cuprinde 14 județe și municipiul București; 9,2 milioane de locuitori, reprezentând 40% din populație. Județul Teleorman intră în cadrul primului aliniament de importanță strategică, având limita dinaintea apărării pe malul nordic al fluviului Dunărea și al doilea aliniament cu limita dinainte pe localitățile Strehaia-Craiova, Slatina-Videle-București-Urziceni. În varianta apărării orientate spre sud, județul Teleorman are următoarele direcții de interzis:

1. Turnu-Măgurele-Slatina-Rm.Vîlcea; 2. Zimnicea-Roșiorii de Vede-Costești-Pitești.

Aliniamente de contraatac: 1. 20 km Sud Roșiori de Vede-Zimnicea;

2. Toporu-Zimnicea; 3. Sud-Est Videle-Giurgiu. Sunt multe de spus despre Teleorman și fiii săi, dar cei ce doresc să cunoască mai bine istoria

acestor locuri, obiceiurile teleormănenilor, modul cum au evoluat de-a lungul istoriei, o pot face cercetând și documentele de arhivă, unde regăsim dovezi palpabile care atestă continuitatea pe aceste meleaguri, precum și dacă citesc această carte, intitulată sugestiv ”TELEORMAN. NUME

INTRATE ÎN ISTORIA MILITARĂ ROMÂNEASCĂ”.

Secretarul general al ASOCIAȚIEI EUROPENE ”DIMITRIE CANTEMIR” a

prezentat apoi pe scurt volumul despre DIMITRIE CANTEMIR:

”Asociația Europeană ”Dimitrie Cantemir”, în colaborare cu Editura Universul Academic, pune

la dispoziția cititorilor, cu ocazia Centenarului Marii Uniri, volumul ”DIMITRIE CANTEMIR ȘI CONȘTIINȚA UNITĂȚII ROMÂNILOR. STUDII ȘI ARTICOLE

DEDICATE CENTENARULUI MARII UNIRI” Cu o întindere de 400 de pagini și o grafică de excepție, acesta cuprinde 35 de studii și

articole semnate de 32 de autori: cercetători științifici, cadre didactice din învățământul universitar și preuniversitar, laici și clerici, militari și civili, membri ai Asociației sau profesând în instituțiile care-l au ca patron spiritual pe Dimitrie Cantemir.

În ansamblu, volumul surprinde nu numai fațetele multiple ale personalității marelui cărturar, într-o nouă viziune exhaustivă, ci și ideea forță a conștiinței și necesității unității românești, care transpar din întreaga operă a academicianului european și bărbatului de stat care a fost Dimitrie

Cantemir. Al doilea dintr-o serie, care constituie un obiectiv central al Asociației Europene ”Dimitrie

Cantemir”, actualul volum poate fi achiziționat din librării, și constituie pentru Asociație o datorie de onoare în a-l pune la dispoziția cercetătorilor și pasionaților de cultură și istorie din țară și străinătate.

Membrii Asociației Europene ”Dimitrie Cantemir” aduc pe această cale mulțumiri S.N.G.N. ROMGAZ S.A. MEDIAȘ, care finanțând proiectul a făcut posibilă nașterea acestui eveniment

editorial!”

În continuare, domnul col. r. dr. istoric Mircea Dogaru a făcut o amplă analiză de

factură istorică a poporului nostru din perioada anterioară și posterioară învățatului

Dimitrie Cantemir.

”Realitatea, astăzi uitată sau ucisă prin deznaţionalizare, evidentă la începutul secolului XX şi în

secolele anterioare, era aceea evidenţiată la 1714 de la istoricul sas Georg Soterius: "Românii sunt acele

populaţii europene care stăpânesc nu numai Valahia şi Moldova şi care se întâlnesc şi în mai aproape toate localităţile din Transilvania unde chiar şi alcătuiesc comunităţile săteşti în întregime,

ba se întind şi dincolo de Dunăre până în Grecia și Dalmaţia/ .../ Grecii îi numesc Blachos de unde a derivat latinescul Blachi sau Valahi şi săsescul Blâch. Ei înșiși se numesc romani, de

unde opinia că ei s-ar trage din romani, ceea ce este numai în parte adevărat, întrucât coloniile romane s-au amestecat cu neamurile scitice şi dace după vremurile lui Aurelian şi din acest

amestec îşi trag obârşia românii". Într-adevăr, spaţiul etnogenetic, de cultură şi civilizaţie românească, spaţiu al Romaniei Orientale din

secolele V-VI corespunde în bună, măsură spaţiului tracic nord-balcanic, acoperind o bună parte a Europei Centrale, Răsăritene şi Sud-Estice între Dunărea de mijloc în Pannonia, Carpaţii Slovaciei, Munţii Balcani,

Nipru şi Marea Neagră. Unificat politic între anii 55-48 î.e.n. de "cel dintâi şi cel mai mare dintre regii care au domnit vreodată peste Tracia, stăpân peste tot tinutul de dincolo şi d e d i n c o a c e d e

f l u v i u , g e t u l B u r e b i s t a ( c c a . 8 2 - 4 4 î . e . n . ) a c e s t v a s t t e r i t o r i u a constituit creuzetul în

care, pe măsura avansării legiunilor romane spre Dunărea Inferioară şi Carpaţi s-a plămădit, între secolele II î.e.n.-VI e.n. sinteza traco-daco-romană. Este motivul pentru care românii au considerat Dunărea până în

pragul epocii moderne nu un hotar, ci însăşi ”axa vieţii poporului" nostru (Simion Mehedinţi). Iar unitatea etno-culturală: a acestui spaţiu a fost spartă, nu prin retragerea legiunilor romane în valea Dunării, ci

prin două "accidente" consecutive, atât de frecvente în istoria umanităţii: 1) forţarea frontierei nordice a imperiului de Răsărit şi aşezarea masivă a slavilor şi bulgarilor în cursul

secolului VII între fluviu şi Munţii Balcani, având drept consecinţă dislocarea unei mari mase a românilor sud-dunăreni ar(u)mânii restrângerea arealului lor la zonele montane şi împingerea treptată spre sud până, în

Thessalia, Etolia, Epir, Acarnania; 2) venirea la sfârşitul secolului IX a valului de migraţie condus de maghiari şi stabilirea acestora

între Dunărea de Mijloc şi Tisa, fapt ce a dus la slăbirea elementului etnic românesc în Pannonia şi Transdanubia şi la dislocarea unor grupări de români vestici, obligaţi să se refugieze spre est, spre Carpaţii

Occidentali sau spre sud, până pe coasta Adriaticei (rumerii). Sedentarizarea migratorilor şi apariţia ducatului, apoi regatului Ungariei, a statelor vest şi sud-

slave, apoi a Hoardei de Aur la Răsărit şi Imperiului otoman la Dunăre, a definitivat această operă corozivă,

din secolul XIV până în pragul epocii contemporane, spaţiul românesc căpătând aspectul unui continent

Georgius Soterius, Transilvania celebris, Arhivele statului Sibiu, A, 1-5, nr. 16. Decretul dyonissopoliton în, cinstea lui Acornio, apud G. Mihailov Inscriptiones grecae in Bulgaria repertae, Serdice, doc MCMLVI, nr. 13. Simion Mehedinți, Legăturile noastre cu Dunărea și Marea, în Opere complete, I/2, Geographica, București, 1943, p.150.

latin între Tisa, Ceremus, Nistru, Marea Neagră şi Valea Dunării înconjurat de o mare slavo -maghiară, şi a unor iinsule în marea slavă (în N şi E) şi slavo-greacă a Peninsulei Balcanice, având legături

intermitente cu continentul.

Istoricul german de origine săsească Adolf Armbruster: ” Apărat de Centura Carpaţilor care include podişul Transilvaniei, leagănul Daciei preromane, «îmblănit» de câmpii înconjurătoare despărţite

unele de altele de hotare naturale evidente, acest spaţiu geografic va deveni pentru un alt mileniu, cadrul noii realităţi etnice care, în curând avea să corespundă şi unei realităţi politice.

Istoria Romanităţii Orientale este, de fapt, un proces de contracţie şi deznaţionalizare la capătul căreia ea îşi va pierde toate poziţiile în afară de chintesenţa ei din spaţiul carpato-

dunărean. (Menţinerea unor «atoli» de azi ai Romaniei Orientale în afara spaţiului carpato-dunărean nu scade valoarea generală a acestei afirmaţii). Odată fixată asupra

acestei poziții, Romanitatea Orientală -care, de acum înainte, se va identifica cu poporul român— s-a apărat în împrejurări externe permanent nefavorabile şi, împotriva tuturor primejdiilor, a

reuşit să se păstreze, dovedindu-se o cetate inexpugnabilă. Contemporanilor nu le-a scăpat acest proces dramatic../ .../, care avea să ducă la o nouă sinteză etnică, pentru a o desemna, e i

aveau f i reşte , nevoie de un termen corespunzător, care să-i exprime trăsăturile

caracteristice. Această nouă realitate etnică o surprindem documentar sub un nume propriu într-o scrisoare a împăratului bizantin Vasile al II-lea Macedoneanul din anul 980/ .../ Numele sub

care întâlnim poporul român în hrisovul imperial este cel de vlahi". Astfel, prin spargerea unităţii spaţiului etnogenetic, arealul românesc s-a lărgit treptat prin secolele VII-

XIV. Insulele "vlahe" sau amintirea lor au supravieţuit până astăzi în Ungaria dintre Tisa şi Dunărea Mijlocie, în Slovacia şi Polonia unde se recunoştea comunităţilor de păstori montani dreptul la organizarea proprie şi

conducerea după, ius valahicum, la est de Nistru şi în toată Peninsula Balcanică. Atât ele cât şi nucleul puternic rămas în Munţii Carpaţi, în rezervorul etnic transilvan, în Câmpia Română împădurită, în valea şi Delta

Dunării, adică în ceea ce denumim astăzi între Tisa, Nistru, Carpaţii Păduroşi, Dunărea Inferioară şi Marea Neagră spaţiul carpato-dunăreano-pontic, au fost supuse unui asalt necontenit în epoca migraţiilor târzii

şi a apariţiei regatelor şi imperiilor evului mediu şi modern, concurente la stăpânirea Europei Centrale, răsăritene şi Sud-Estice.

Adolf ArmBruster , Romanitatea românilor. Istoria unei idei, București, pp. 12-13.

Drama poporului român care "a trăit asediat"1 (Simion Mehedinţi) a constat în situarea sa geopolitică "în

calea răotăţilor", potrivit cronicarului Grigore Ureche (cca. 1590-1647). În acelaşi timp însă, permanenta ameninţare externă a avut un rol pozitiv în păstrarea conştiinţei autohtoniei, descendenţei traco-romane şi

moştenirii latine, a unității de limbă, cultură materială și spirituală, impulsionând factorii politici de decizie

români, spre realizarea unității statale in integrum până în ”secolul naționalităților”, când s-a simțit nevoia unei reanalizări a concepției privind Unirea. Hotărârea, dictată de bun simț și logică, expusă cu începere din

1913, a fost aceea a realizării unității politico-statale doar în spațiul carpato-danubiano-pontic (Moldova între Carpați și Nistru, Muntenia între Carpați și Dunăre, Dobrogea între Dunăre și Marea Neagră, Banatul,

Crișana, Partium și Maramureșul între Carpați și Tisa, Transilvania în centru) și renunțarea la ”atoli”, a căro r populație românească, urma să fie sprijinită doar sub aspect cultural și religios, urmând să se integreze cu

specificul său în sânul popoarelor nou formate în spațiul românesc.

A fost un program minimal realizat integral doar în anul Marii Uniri, 1918, parțial eludat de conferințele

de pace de la Traianon și Sevres, în favoarea Ungariei și a Regatului sîrbo-croato-sloven, și compromis după 1939 de intervenția marilor puteri continentale. Pentru că românii au trăit și continuță să trăiască drama

poporului de veche obârșie, cultură și civilizație, plasat la interferența sferelor de interese ale Orientului și Occidentului. ”Când Nordul a vrut să meargă spre Sud, când Apusul a vrut să se atingă cu Răsăritul,

aici s-au întâlnit”2, concluziona Nicolae Iorga (1872-1940). Mai marii lumii i-au neguțat în secret soarta, ca ființă etnică, politică, economică, socială și spirituală la Tilsit (1807), Moscova (1939), Ialta (1945) și,

mai recent Malta (1989), plasându-i de fiecare dată rezultatul luptei pentru împlinirea aspirațiilor sale

legitime sub semnul incertitudinii. Iar faptul că a reușit să ocolească adversitățile și să supraviețuiască de fiecare dată, constituie esența a ceea ce istoricii și politologii ultimelor două secole au numit ”miracolul

românesc”. Un popor ”miracol” care, prin întreaga sa istorie, prin contribuția adusă la dezvoltarea culturii și civilizației, a configurației etnice și statale continentale, aparține în egală măsură Europei Centrale,

Răsăritene, și Sud-Estice.”

1 S. Mehedinți, Fruntaria Romania spre Răsărit, p. 271.

2 Nicolae Iorga, Chestiunea Dunării (O istoire a Europei răsăritene în legătură cu această chestie), Vălenii de Munte, 1913, p.8

În continuare, domnul colonel Crăciun, reprezentantul eșalonului superior, a

mulțumit lectorilor și a prezentat pe scurt acestora câteva date relevante despre

CENTRUL 48 COMUNICAȚII ȘI INFORMATICĂ STRATEGICE:

”La 10 ianuarie 2017 s-au împlinit 75 de ani de când se înfiinţa, pentru a fi aruncat direct în

luptă, Regimentul 4 Transmisiuni.

Astăzi, această structură militară o găsim într-o cazarmă istorică din Bucureşti, Fortul 3 Otopeni, a Regimentului 2 Pionieri Gardă, sub denumirea modernă: Centrul 48 Comunicaţii şi Informatică Strategice.

Acum, după aceşti 76 de ani de la fiinţare, când rosteşti Centrul 48 Comunicaţii şi Informatică Strategice, gândul se împarte între performanţe militare atestate de misiunile unităţii şi istoricul acestei arme a armatei noastre, chiar de dinaintea celui de Al Doilea Război Mondial şi până în prezent.

Denumirea centrului este strâns legată de Modulul de Comunicaţii şi Informatică Dislocabil DCM E, pus la dispoziţia NATO de către România, cât şi de Muzeul Comunicaţiilor şi Informaticii, ambele aflate în curtea aceleiaşi unităţi militare.

O cazarmă în care se alătură, iată, ca într-un joc educativ, celor mai vechi mijloace militare de transmisiuni din încăperile muzeului, cea mai nouă tehnică de comunicaţii şi informatică intrată

în dotarea Armatei României, pe care o desluşesc şi se instruiesc specialiştii unităţii. Nu mai departe de acum 2 ani, a avut loc aici cel mai important exerciţiu NATO desfăşurat,

până în prezent, în ţara noastră, Steadfast Cobalt 2016. În cadrul lui s-a testat şi evaluat tocmai interoperabilitatea sistemului de comunicaţii şi

informatică, în sprijinul structurii de comandă şi de forţe ale NATO. Iar acestea sunt dintre cele mai recente realizări notabile, fără a aminti de misiunile din

teatrele de operaţii. Cu toate ne aduc aminte de o veche vorbă românească, pe care o şi întăresc,

cum că: Omul sfinţeşte locul!”

În încheirea manifestării, domnul col.r. Viorel Ciobanu a oferit reprezentanților

celor 4 unități militare prezente cele 2 cărți, care au fost prezentate și lansate.