44 octombrie 2016

Seniorii Energiei Dialog de suflet cu domnul prof. dr. ing. Sorin DIMITRIU ­ Președintele Camerei de Comerț și Industrie a Municipiului București Prof. Elena Ratcu, Consilier CNR-CME

Am intrat în biroul domnului Sorin Dimitriu, preşedintele Camerei de Comerț şi Industrie a Muncipiului Bucureşti (CCIB), impresionată de clădirea în care ne aflam, sediul „de jure” al Camerei de Comerț şi Industrie a Municipiului Bucureşti, căruia domnul preşedinte îşi propune să-i redea anvergura şi strălucirea de odinioară. Timp de trei ore şi jumătate am purtat un dialog pe cât de interesant, pe atât de fascinant şi fermecător, pentru că domnul Preşedinte Sorin Dimitriu are o personalitate uimitoare şi este imposibil să nu fi copleşit de multele şi diversele sale activități desfăşurate în paralel pe multiple planuri. Discuția noastră, de la metalurgie şi economie până la muzică şi artă, de la oamenii de afaceri până la studenții pe care îi adoră, de la preşedinții de state cu care şi-a intersectat activitatea până la Papa Ioan Paul al II-lea şi majestatea sa, Regele Mihai, de la academicieni, profesori, industriaşi marcanți ai mediului de afaceri şi până la muncitorii calificați din industria grea, domnul Sorin Dimitriu şi-a depănat amintirile şi trăirile cu atâta drag, emoție şi implicare, încât un singur interviu este nedrept pentru un om care are atât de multe de spus. Ne-am despărțit, într-un final, cu promisiunea de a continua interviul nostru sub o altă formă, pentru a descoperi şi alte fațete inedite ale copleşitoarei sale activități.

Absolvent al Institutului Politehnic Bucureşti-Facultatea de Metalurgie, dom nul prof. dr. ing. DHC Sorin Dimitriu şi-a început cariera profesională ca in-gi ner tehnolog la IPROMET Bucureşti, de venind apoi şef de proiect şi director Complex Industrial Debre Zeit-Etiopia şi Krivoi Rog – Ucraina (1969-1988). În-tre 1988-1992 a deținut diferite funcții de conducere în Ministeul Industriei Me talurgice: director adjunct/director la Direcția Tehnică, director general – Di recția Retehnologizare Ecologizare, Se cretar de stat – şef Departament In dustria Metalurgică şi consilier al Ministrului Industriilor. În cadrul Fon-du lui Proprietății de Stat (FPS) a fost preşedintele Comitetului de Res truc tu-rare pentru Industrie (1993-1994) şi director executiv, până în 1995. În pe-ri oada 1996-2000, a fost membru al Par lamentului României, vicepreşedinte al Comisiei pentru Politică Economică, Re formă şi Privatizare din Camera De-pu taților, preşedinte al Consiliului de Administrație al FPS, ministru al pri-va tizării, consilier al Preşedintelui României, Emil Constantinescu, con-si lier al preşedintelui Macedoniei, Bo-ris Trajkovski, vicepreşedinte AGIR. În tre 1997-2008 a fost preşedintele In stitutului de Prognoză Metalurgică a Ţărilor Balcanice, vicepreşedinte al CCIR, vicepreşedinte al Uniunii Balcanice

a Metalurgiştilor, membru în Consiliul de Aministrație al Agenției de Cercetare Şti ințifică şi Inovare Transfer Tehnologic (ANCSIT), preşedintele Federației In gi-nerilor Metalurgi. Din anul 2008 până în prezent, domnul Sorin Dimitriu în-deplineşte următoarele funcții: pre şe-din te/vicepreşedinte al Consiliului de Administrație la Institutul Național de Cer cetări Aerospațiale „Ellie Carafoli” – INCAS, preşedintele CCIB, preşedintele Uniunii Balcanice a Metalurgiştilor, vi-ce preşedinte al Asociației Camerelor de Comerț Dunărene, vicepreşedinte CCIR. În paralel cu aceste activități, domnul Sorin Dimitriu a desfăşurat şi o intensă activitate didactică. Activitatea o începe ca asistent, Catedra Deformări Plastice de la Facultatea de Metalurgie, Institutul Politehnic Bucureşti, în 1978. Reia ac-ti vitatea la Universitatea „Dunărea de Jos”, în 1981, ca şef de lucrări la catedra Me talurgie, Facultatea Mecanică până în 1996, când, prin concurs, ocupă postul de conferențiar la Facultatea Ştiinte şi In gineria Materialelor, catedra Utilaje Teh nologice la Universitatea Politehnica Bucureşti, iar în 2001, prin concurs, de-vine profesor titular. În 2002 devine şeful Departamentului de Inginerie Economică, membru al Consiliului Fa-cul tății. Este membru al şcolii doctorale şi al Consiliului Ştiințific al ASE. Este cer cetător gradul I asociat la Institutul

Na țional de Cercetări Economice al A cademiei Române. În perioada 1993-2003 a fost preşedintele Consiliului de Ad ministrație al Institutului Național de Dez voltare Economică, creat ca urmare a acordului încheiat între Academia de Stu dii Economice şi istoricul Conservator Na țional de Arte şi Meserii (CNAM) – Paris. La Universitatea „Dunărea de Jos” a proiectat şi a organizat Laboratorul de Tra tamente Termice, iar la Universitatea Po litehnica Bucureşti – Facultatea de Şti-in țe şi Inginerie, a înființat şi organizat, îm preună cu conducerea facultății, De-par tamentul de Inginerie Economică şi la boratorul acestui departament. Este, de asemenea, autorul sau coautor a şase invenții, al Programului de sta bi-lizare şi relansare a metalurgiei pâ nă în anul 2001 (elaborat în 1991), pre-

octombrie 2016 45

cum şi a 19 manuale universitare, patru tratate de specialitate, peste 190 articole şi lucrări de cercetare publicate sau susținute în țară si în străinătate, 15 studii de sinteză (siderurgie, re for-mă economică), circa 800 proiecte teh-nice (siderurgie). Este preşedinte, vi-cepreşedinte şi membru fondator a nu-me roase asociații profesionale din țară şi din străintate, Doctor Honoris Causa al Universității Valahia Târgovişte, iar pen tru rezultatele sale de excepție a fost distins cu peste 25 de diplome, or-di ne şi medalii, printre care amintim: Di ploma specială a Consiliului Europei (1997); Medalia oficială a Vaticanului pri mită de la Papa Ioan Paul al-II-lea în ca binetul de la Vatican (1998), Diploma spe cială: acordarea promoției a IV-a INDE – CNAM Paris, a numelui „Profesor Sorin Dimitriu”; Diploma de excelență şi medalia de aur „Virgil Madgearu” (ASE, 2013) Diploma şi Medalia „Pierre Werner”, (Academia Română, 2015).

„Metalurgia mă fascinează per ma-nent”

Elena Ratcu: Domnule pre șe dinte, sunteți absolvent al Institutului Politehnic Bu cu rești, Facultatea de Me ta lurgie, promoția 1968. Me ta-lurgia, ramură industrială dez voltată încă în antichitate, es te fascinantă pentru omul ne familiarizat cu domeniul, iar spectaculozitatea cur-ge rii șar je lor de oțel, cu lo rile in can-des cen te ale acestora pro iec tate pe fețele oa me nilor pline de sudoare care manevrează u tilajele, în dă răt ni-ci a cu care a ceștia muncesc sunt de-a drep tul uimitoare. Cum de ați ales această specializare?

Sorin Dimitriu: A fost o întîmplare. Noi, eu și cu fratele meu geamăn, Andrei, suntem din Roman, unde tatăl nostru fusese primar la începutul anilor ’40. În perioada refugiului din 1944, echipa Primăriei Roman s-a refugiat la Alexandria, unde ne-am născut noi. Ulterior, familia a revenit la Roman. Un bun și vechi prieten al părinților, distins diplomat, cu domiciliul obligatoriu în Roman, revenit din pușcărie, a fost angajat ca translator la Fabrica de Ţevi. Curiozitatea m-a determinat să apelez la domnul Mureșan și să îl rog să-mi faciliteze vizitarea uzinei. Am fost curios să văd cum arată laminorul acela uriaș.

Oricine intră într-un complex metalurgic este categoric fascinat de spectacolul culorilor metalului topit, de producerea oțelului și de munca oamenilor. Acest lucru m-a determinat să mă orientez că tre metalurgie. Am ajuns inginer me-ta lurg și mă bucur enorm că am ales această specialitate, care mă fascinează și acum, când merg cu studenții mei în practică. Mă bucur că unii dintre ei profesează în do me niu și sunt dedicați meseriei, au performanță și conduc complexe me talurgice care funcționează în România.

‒ Se mai înscriu studenții la Fa-cul tatea de metalurgie, domnule președinte? Ce combinate me ta -lurgice mai sunt acum în fun cți une?

‒ Se înscriu. În România mai funcționează combinatele de la Reşița, Hunedoara, Galați, Târ go viş te, Călăraşi. Profilul de fabricație a rămas același, însă nivelul pro duc ției a scăzut, comparativ cu pe-rioada de dinainte de 1989. Nu mă rul de salariați s-a redus, pe fondul diminuării cererii, dar și al au tomatizării anumitor etape ale pro ce sului tehnologic.

‒ Ce se întâmplă acum cu oțelul produs la noi?

‒ Mare parte din ceea ce producem noi astăzi, exportăm în vest, cir ca 70% din exportul românesc se îndreaptă către țările Uniunii Europene. Reprezintă o gravă e roare politică, în opinia mea. Î nainte de 1990, produsele realizate în România erau livrate către trei tipuri de piețe (în funcție de nivelul competiției și de calitatea ofertei). În prima categorie intrau țările vest-europene, în a doua, intrau țările CAER, iar în a treia categorie, piața românească, țările din Africa, Asia, dar și o parte a Americii Latine și de Sud. După 1990, odată cu apariția e conomiei competitive,

s-a produs un lucru inaceptabil: producătorul ro mân a abandonat piața lui tra di ți onală, estică și asiatico-africană și s-a orientat preponderent că tre vest. Dacă ne referim la in dus trie în general și ne uităm la evoluția întreprinderilor noastre, constatăm că a dispărut o parte semnificativă din tot ceea ce fusese destinat acestor piețe. În perioada man-datului pe care l-am deținut la Mi nis-terul Metalurgiei, o mare parte dintre directorii noștrii se orientau că tre vest și puțini se mai uitau spre Egipt, China, sau Emiratele Arabe Unite. „Vedetele epocii” erau Germania, Canada, SUA. Cred că aceasta a fost o greșeală pro-vo cată de lipsa de cultură și de res-pon sabilitate a managerilor, pentru că nu puteam fi competitivi fără in vestiții, ceea ce presupunea cre di bi litate pe piața financiară. Astăzi, lu crurile s-au schimbat, majoritatea în treprinderilor fiind cu capital străin.

‒ Chiar a murit industria ro mâ neas-că, așa cum se vehiculează prin diverse medii?

‒ Industria automobilelor merge foarte bine, la fel și industria ci men tului în care s-a investit mult în modernizare și tehnologii de pro tec ția mediului. Industria cauciucului merge iarăși bine, dacă ne gândim nu mai la Fabrica Continental An ve lope Timișoara, sau la cea de la Slatina (Pirelli). Funcționează bine și fabricile de zahăr, cele de rul-menți și chiar IMGB-ul, unde există o secție de oțelărie complet mo der-nizată și forjă grea. Problema noastră o reprezintă falsa problemă a șomajului din România. Sunt oa meni care ori nu vor să lucreze, ori nu vor să învețe. Din păcate, sta tul român încurajează mult prea mult segmentul asistaților social, în de tri mentul unor politici cu accent pe o incluziune socială reală și pe formarea profesională pe tot par cursul vieții. O

46 octombrie 2016

componentă im portantă a activității CCIB vizează pro movarea ofertei românești și atragerea de investiții. Firmele stră-ine sunt interesate de România, însă nu reușim să răspundem ne ce sităților acestora. Este nevoie, de exemplu, de 2000 de muncitori cu pre gătire electromecanică, iar noi pu tem oferi doar 50. În acest caz, es te evident că firmele respective plea că în alte țări care au o mai mare disponibilitate a forței de mun că. Aproape că nu mai avem mun citori de înaltă calificare! Pentru ca lucrurile să evolueze în sens po zi-tiv ar trebui ca managerii să do rească să se implice în formarea pro fesională, în învățământul dual, care este soluția momentului. Pro fe sioniștii încă există în multe do me nii de activitate, dar nu prea mai au orizont, din cauza lipsei de pre-dic tibilitate a mediului economic, ceea ce nu este normal.

‒ Este interesant ce spuneți și vom mai reveni. Povestiți-mi, vă rog, puțin despre începutul ca rierei dum-nea voastre pro fe si o nale.

‒ Eu și cu fratele meu am făcut ingineria. Mi-am început activitatea profesională în 1969, ca inginer la IPROMET Bucureşti (Institutul de Proiectare și In ginerie Tehnologică pentru Industria Me ta-lurgică), un institut performant, cu vreo 3000 de angajați și cu filiale pe mai multe platforme metalurgice. Directorul IPROMET, un om inteligent și în țe lept, a avut ideea extraordinară de a constitui un Consiliu Tehnico-Economic (CTE), format din foștii directori ai fabricilor particulare, mare parte foști deținuți politici, că rora le dăduse libertate to-ta lă de gîndire. Când Ministerul Me ta-lurgiei dispunea realizarea unor pro iec-te industriale, directorul nostru lansa o competiție de proiecte printre toți in ginerii de la IPROMET, stabilea un ter men fix de realizare, iar pro iec te-le realizate erau supuse dez ba terii și apro bării CTE. Autorul pro iec tului câș-ti gător devenea șef de proiect. Eu am câș tigat competiția la etapa a 3-a de dezvoltare de la Com binatul de la Galați (erau 7 etape) și, la vârsta de 30 de ani, de veneam șef de proiect complex pen tru dezvoltarea și extinderea Com-binatului. Era o investiție destul de mare atunci, de circa 200 mil. do-lari. După aceea, tot la institut am cîștigat și competiția de proiecte pri-

vind realizarea Combinatului de oțeluri speciale de la Târgoviște. A fost de fapt platforma care m-a lan sat profesional cel mai mult. Apoi, am fost șef de proiect pe șan tierele siderurgice de la Galați, Târgovişte, Hunedoara, Aiud, la toa te conducând câte o etapă de dez-voltare. Revin puțin la etapa a treia de dezvoltare de la Târgovişte, care viza realizarea de produse tu bulare (prăjini de foraj). Cu anu mite adaptări ale tehnologiei se puteau realiza acolo chiar și țevi de tun. Ca să vă dați seama ce performanță înregistram la Târ go viș te, dacă la Reșița se realiza o țea vă la opt ore, la Târgoviște se re-alizau opt țevi pe oră, adică 64 de țevi/schim b. Formidabil! Acum, toată linia tehnologică se află la Moscova (zâm-beşte amar). Această teh nologie a fost prezentată ministrului Marin Enache și generalului Victor Stănculescu, primul adjunct al ministrului apărării, cărora le-a plă cut mult. În perioada aceea, pre șe dintele Etiopiei, Mengistu Haile Mariam, făcuse o vizită în România, cu deplasări pe platformele IMGB și Galați pentru că voia să facă și în țara sa un combinat similar. Vi ce președintele Comisiei Mixte Ro mâ no-Etiopiene era generalul Stăn culescu, iar președinte era Ştefan Andrei. România s-a an ga-jat să realizeze un complex în Etiopia. La 38 de ani, am fost numit, prin Ho tărâre de Guvern, director de pro iect la Debre Zeit (Etiopia). Nu am uitat nici acum experiențele unice și teribile, din toate punctele de vedere, trăite în Etiopia, oamenii cu care m-am întâlnit și am lucrat, cul tura lor de țară, cu adevărat for mi dabilă, evenimentele inedite la care am participat. La Debre Zeit am construit o oțelărie, laminorul de profile grele, o turnătorie, o forjă și o parte din secția de fabricație a pieselor mecanice. Tot acolo, spe cia liș tii din Italia realizau o fabrică de echipamente, iar România coordona și partea italiană. Proiectul era uriaș. Președintele Mengistu era atât de interesat de acesta, încât, atunci când ajungeam în Etiopia, la aeroport mă aștepta un consilier al său, care mă conducea direct în cabinetul lui. Tot când eram la IPROMET am proiectat partea me ca no-energetică de la Krivoi Rog (Ucraina).

„O industrie de succes se menține nu mai prin calitatea produselor și prin capabilitatea financiară”

‒De aici până la funcțiile de di rector, director general și se cre tar de stat la Ministerul In dustriei Metalurgice pe ca re le-ați deținut între 1988-1992, a fost doar un pas. Cum ați făcut față sarcinilor de la fi na lul regimului comunist și la în ceputul economiei de piață, de după 1990?

‒ Am fost director adjunct al Di rec-ției Tehnice din Ministerul Me ta lur giei până în 1990, apoi director general și ministru pentru o lună, funcție care s-a transformat în cea de secretar de stat. Când eram directorul Direcției Tehnice, res pon sa bilitatea era foarte mare, pentru că făceam parte din comisiile care vi zau calitatea produselor realizate. Ţin minte și acum când, pentru a urmări niște reclamații făcute la Târgoviște, mă strecuram noaptea spre ora 22 printre vagoanele de la oțelărie, pentru a nu fi observat, și verificam cu ochii mei dacă teh no lo gia pentru oțelul reclamat fusese res pectată întocmai. Asta o făceam din pasiune, pentru că altfel puteam să mă limitez doar la a vedea niște pro be de laborator și atât. Ca să menții o industrie de succes, trebuie să ai în vedere două lucruri im por tante: capacitatea de a realiza pro duse de calitate și controlul cos turilor. Fără finanțare pentru mo der-nizare, nu faci nimic.

Cât despre ce s-a întâmplat după revoluție cu poziția mea, aici este o poveste interesantă. Într-o seară m-am întâlnit cu un vechi prieten și, vorbind despre problemele in dus triei autohtone, i-am povestit că pregătisem un punct de vedere pri vind metalurgia, pe care in ten ți onam să-l prezint guvernului. În ma terial spuneam, printre altele, că, de regulă, prelucrarea oțelului se face doar acolo unde există mi ne reuri și cărbune cocsificabil. În context, punctam faptul că în Ro mânia materia primă se aducea de la distanțe mari, costurile fiind pe măsură. În plus, subliniam că, pen tru a cumpăra și a menține o linie tehnologică cu echipamente de ultimă generație trebuia să ai ca pabilitate financiară. Înainte de 1990, România producea chiar și 14-15 milioane de tone de oțel pe an pen tru acoperirea pieței românești și pentru export. În materialul meu am arătat că România putea produce la momentul respectiv cam 5-6 mi li oane de tone de oțel, din care aproximativ 30% pentru export. În două zile am trimis

octombrie 2016 47

materialul la guvern. Prietenul meu primise de la Alexandru Georgescu, mi nis trul metalurgiei de atunci, un alt studiu care vorbea despre o pro duc-ție de 18 milioane tone oțel, adică o nebunie! Petre Roman, ca re era prim-ministru și Eugen Dijmărescu, care era ministru de stat, au analizat studiul meu și au con cluzionat că este mult mai bun și mai realist decât celălalt. Ca atare, am fost numit secretar de stat – șef De partament Industria Metalurgică. Se întâmpla în 1991. În 1992, ca ur-mare a unui articol apărut într-un ziar străin am fost demis. Eram în de legație la Bruxelles, iar un ziarist de la „Libre Belgique” m-a întrebat ce părere am despre declarația dlui. Ion Iliescu, susținută și de dl. Petre Roman, care spusese că în România industria este doar „un morman de fiare vechi”. Neavând experința politică necesară, i-am răspuns că această declarație arată in competența celor care au afirmat acest lucru. A doua zi a apărut ar ti co-lul în ziar cu titlul: „Ministru român cere demisia primului-ministru al României”. Între timp eu ajunsesem în București și nu știam de apariția ar ticolului de la Bruxelles. Ulterior, am fost sunat de la Guvern și in for mat că am fost demis.

‒ Fără nicun fel de explicații?‒ Fără nicio explicație. În pe ri oa da în care fusesem ministrul me talurgiei mă ocupasem însă mult și de informatizarea acestui do me niu, vizitasem niște combinate me talurgice din Germania și mă fa miliarizasem cu automatizările fă cu te de IBM, cel mai mare furnizor IT din lume. După demisia mea de la minister, cunoscând implicarea mea în modernizarea metalurgiei, cei de la IBM mi-au propus să fiu di rector general la IBM-Metal și m-au delegat ca reprezentant IBM în Polonia, Cehia și Slovenia. Am avut mari satisfacții profesionale la IBM, plus motivarea salarială care nu era de loc de neglijat.

‒ Ştiți cum se spune, orice rău spre bine (râdem amândoi). La FPS când ați ajuns?

‒ În 1992 s-a înființat Fondul Pro pri-etății de Stat (FPS), pentru pri va tizarea societăților comerciale de stat. Bunurile din domeniul privat al statului treceau în proprietate pri va tă, prin modalitățile prevăzute de legile în vigoare. În 2001,

FPS a devenit Autoritatea pentru Pri va ti-zare și Administrarea Proprietății Sta tului (APAPS), care în 2004 a fost reorganizată prin absorbție cu Autoritatea pentru Valorificarea Ac ti velor Statului (AVAS). Eu lucram la IBM cînd, într-o seară, am aflat de la te levizor că președintele FPS, Emil Dima, caută consilieri în domeniul res tructurării industriale, adică exact ceea ce îmi plăcea mie. M-am dus la directorul general al FPS, dl. Mercan, care m-a condus la pre șe dintele Emil Dima. I-am spus că m-ar interesa postul de consilier. Mi-a răspuns: „Un om care i-a în frun tat pe Roman și pe Stolojan, nu poate fi consilier, ci director la FPS”. (râdem amândoi amuzați). Așa am devenit directorul Direcției de restructurare pentru industrie, care, printr-o Hotărâre de Guvern, s-a transformat în Comitetul pentru Res-tructurare pentru Industrie, iar eu am fost numit președintele a cestuia, cu rang de secretar de stat. Președintele FPS am devenit în 1997, când eram deja parlamentar.

‒ Câte societăți comerciale au fost privatizate atunci?

‒ Vă spun cu mare plăcere că am pri-vatizat atunci circa 30% din în tre-prinderile din România, față de 5%, cât fuseseră privatizate până atunci. Nimeni, niciodată nu mi-a spus că am făcut ceva prost în pri va tizare. Ajuns la FPS, știam că Ro mâ nia avea obligatoriu nevoie de pri vatizare, pentru că trebuia să ne în scriem într-o economie de piață, în care privatizarea era prioritatea ze ro. România nu era pregatită pen tru acea etapă, pentru că nu se în țe legea ce înseamnă competiția pe piață. Pe de altă parte, bugetul Ro mâniei nu putea susține nevoia de creștere a competitivității în-tre prinderilor de stat, pentru a re zis ta pe o piață concurențială. Primul lucru pe care l-am facut când am ajuns la FPS a fost creșterea sa la riilor cu 70%, gândind că, fiind mo tivat salarial, angajatul nu va pu tea fi corupt. În al doilea rînd, am mo dificat statutul FPS, adăugînd o clauză conform căreia președintele FPS nu poate participa la nicio Co mi sie de privatizare. Ca atare, toa te litigiile se discutau în Consiliul de Administrație, nu la mine. Un atuu în plus a fost acela că la acea vreme Guvernul era condus de CDR (Convenția Democrată Ro-mâ nă), ceea ce a crescut enorm cre-

dibilitatea României pe toate pla nurile. Cele mai importante pri va tizări au avut loc în perioada în care președintele României era Emil Constantinescu, iar CDR era la guvernare. Pentru creș-te rea atractivității ofertei de pri va tizare și a promovării acesteia la po tențiali parteneri, am înființat 14 birouri de reprezentare ale FPS în principalele centre financiare din lume. Până atunci, ofertele de privatizare se făceau doar la Bucuresti. Am gândit că, de e xemplu, unui francez interesat de pro dusele românești i-ar fi mai ușor să meargă la biroul FPS de la Paris, de cât să vină la București. Aceasta s-a dovedit o măsură excelentă, care a condus la accelerarea pro ce sului de privatizare. Această idee am preluat-o și aici, la CCIB. O altă măsură bună pe care am lu a t-o a fost să deleg privatizarea în tre prinderilor mici și mijlocii către Cen trele de privatizare județene, man da tate de FPS.

‒ Care au fost privatizările de succes ale acelei perioade?

‒ Uzinele de automobile Dacia – Re-nault, fabricile de Rulmenți de la Bârlad și Alexandria, fabricile de zahăr din Câmpia Română și de la Roman, Fabrica de oțel inox de la Târgovişte, fabricile de țevi de oțel de la Alexandria și Slatina, unele șantiere navale, fabricile de în-gră șăminte, fabrica de anvelope de la Timişoara și Slatina, fabrica de cabluri de la Slatina, fabricile de conserve și altele. Toate merg foar te bine.

‒ Au fost însă și privatizări con tes-ta te în presă...

‒ Privatizările contestate în presă nu au fost realizate când eram eu la FPS. De exemplu, motivul principal al demisiei mele de la FPS a fost Romtelecom, de a cărui privatizare am fost acuzat. De fapt, ca strategie și procedură, Romtelecom nu a fost pri vatizat de FPS, ci de Ministerul Co municațiilor de atunci, însă, con-form reglementărilor în vigoare, sin gu ra entitate care putea să vândă în numele Guvernului României era FPS, pentru că de aceea fusese creat. Ministerul nu putea sa vândă. Deci, Ministerul Comunicațiilor a ges tionat prima etapă a procesului de privatizare din 1997 pâna în iunie 1998, iar actul de vânzare propriu-zis a fost transferat ulterior către FPS. Romtelecom era o com pa-

48 octombrie 2016

nie importantă și foarte atractivă. Ci tind atent toate criteriile stipulate în Caietul de sarcini pentru a ceastă licitație, am considerat că erau incorecte, pentru că, în opinia mea, acestea nu protejau in te resele României și că nu era mo men tul potrivit să promovăm atunci această ofertă. Vă spun și de ce: Pe piața telefoanelor erau pre zente oferte mult mai atractive de la alte companii de telefonie din lume, pentru care se putea obține un preț mai bun. Eu am sugerat o amânare a privatizării Romtelecom și deschiderea competiției către ori ce alt investitor care dorea să-și diversifice domeniul de activitate. Pro-blemele s-au acutizat, au în ce put să apară în presă o serie de atacuri foarte dure la adresa mea și, la un moment dat, am fost so mat de premierul Radu Vasile să sem-nez contractul de privatizare Romtelecom, pentru că în caz con trar, guvernul va demisiona. I-am răspuns că eu gândesc ver ti cal, că funcția de ministru este vre-mel nică și că nu țin atât de mult la ea, asigurându-l că nu va cădea gu ver nul dacă eu nu voi semna acel con tract. M-a chemat apoi pre șe din tele Emil Constantinescu, că ru ia îi fusesem consilier timp de 2 ani, și care a insistat să demisionez pentru salvarea guvernului. Ca atare, m-am dus la mine în birou, mi-am scris demisia pe patru pa gini, punctând motivele mele de ne mulțumire privind modalitatea și stra-tegia aleasă pentru privatizarea Rom-telecom și am prezentat-o pre mi erului. Nici așa nu a fost bine! Au apărut alte atacuri în presă: spuneau că sunt comunist, iar comuniștii nu vor să facă privatizare. Eu, fiu de de ținut politic, comunist!? Vă dați seama ce enormitate!

Tot așa am fost desființat în presă și la privatizarea rafinăriei Petromidia, al cărei eșec l-am explicat încă din 1998. Privatizarea Combinatului Pe tromidia Năvodari începuse în anul 1997, acesta fiind inclus pe lista societăților ce urmau să fie pri vatizate prin lichidare ad mi nis trativă, considerându-se a fi cea mai importantă tranzacție a anului re alizată de FPS. Valoarea com bi natului a provocat, pe parcursul lun gului drum al privatizării sale, foarte multe momente tensionate, care nu s-au terminat nici acum. Nu am privatizat Petromidia, ci am anulat legal licitația de vânzare!

‒ Nu ați răspuns nicodată ata cu rilor murdare din presă?‒ Nu am răspuns niciodată atacurilor din presă și nici nu am dat vreodată

drept la replică, deși s-au scris mul-te neadevăruri despre mine. Vă spun și de ce. Prin 1992, cînd mă af lam la o întâlnire în cabinetul lui Cor neliu Coposu, l-am informat că în tr-unul din ziarele vremii îi a pă ru se poza într-un articol de făi mător la adresa sa, care pur și simplu îl des ființa. I-am arătat zia rul și ar ti colul, iar dl. Coposu, cu un calm ex traordinar, mă întreabă: „Ştii cine este autorul articolului?” „Nu ştiu”. „Ştii ziarul?” „Nu!” „Nici eu”, a precizat preşedintele Coposu. Şi a con tinuat „La ceva care nu e xistă, nu poți să dai o replică”, a răs puns el cu același calm.

‒ Formidabil, Seniorul!‒ Da, era teribil! Atunci am învățat să nu dau niciodată replică în ziar. Dând o replică, vine alta, apoi alta și se dezvoltă subiectul de nici nu știi un de mai ajungi.

‒ Apropo de Seniorul Coposu. Ați fost membru al Partidului Na ți o nal Tărănesc, deputat în cir cum scrip ția electorală Hu ne doara și vice pre-șe dintele Co mi si ei pentru po litică economică, re formă și pri va tizare de la Ca me ra Deputaților. V-ați în -scris din convingere în PNŢ?

‒ L-am cunoscut pe președintele Coposu la înmormântarea unui văr de-al familiei. Mare OM, Corneliu Coposu! Primul motiv pentru care m-am înscris în PNŢ era, evident, din con vin gere pentru că în copilărie și adolecență ascultasem acasă, în fa-mi lie, multe istorii despre acest su-biect, familia mea fiind foarte le ga tă de personalitățile politice ale vre mii. În al doilea rând, eu am fost con vins că, după revoluția din 1989, chiar se va produce schimbarea re a lă pe care ne-o doream cu toții. Schim barea aceasta se produce to tu şi acum, dar cu o viteza mai mică de cât credeam noi că va fi. Am părăsit însă politica în anul 2000. După îndelungi convorbiri cu mine însumi, mi-am dat seama că eu nu sunt făcut pentru politică, astfel în cât am ieşit din această lume şi cred că am făcut-o într-un moment in spirat.

‒ Să continuăm incursiunea în in te-re santa dumneavoastră ac ti vitate. Ce ați făcut după ce ați ple cat de la FPS?

‒ După ce am plecat de la FPS a ur-mat o perioadă în care am fost doar con ferențiar la Facultate. Fiecare trea-ptă sau poziție din învățământ am câștigat-o numai în perioadele în care nu eram și demnitar. Am fost conferențiar universitar vreo 12 ani și numai după ce am ieșit din Parlament am avansat în grad, pen tru că nu voiam să fiu cumva acuzat de cineva că m-am prevalat de funcțiile politice pentru a avansa în învățământul superior.

„Cultura reprezentativității este fun damentală pentru orice domeniu”

‒ Din 1998 până în 2008 ați fost vicepreședintele CCIR, cu mul te întreruperi iar din 2008 până acum îndepliniți fun cția de președinte al CCIB (Camera de Comerț și Industrie a Mu ni cipiului București). Ce ac ti vități desfășoară CCIB și cu ce avantaje pentru mediul de a fa ce-ri bucureștean?

‒ Din păcate, există un element grav, care limitează șansele de succes ale firmelor, și anume lipsa culturii re-prezentativității, fundamentală pen tru orice domeniu. Camera bu cu reșteană este reprezentantul au torizat al mediului de afaceri al ca pitalei și participă activ la a si gu rarea unui climat de afaceri stabil, co erent și transparent, favorabil dez-voltării durabile a economiei bu cureștene, prin promovarea de i nițiative legislative benefice pentru me diul de afaceri și sprijinirea a u torităților administrației pu bli ce locale și centrale pentru dez-vol tarea economico-socială a Ca pi ta lei, inclusiv prin implicarea în ca drul unor acțiuni desfașurate în parteneriat public-privat. Pro mo văm oferta românească în stră i nătate, mai ales în țările non-mem-bre ale Uniunii Europene, prin mijloacele tradiționale, adică fo rumuri, conferințe și misiuni e conomice, dar și cu ajutorul unor in strumente specifice, prin birourile noas tre de reprezentare deschise pe piețe-țintă, birouri dublate de ex poziții permanente cu produse rea lizate în România. Avem relații ex celente cu omologii noștri de pe toate continentele, o dovadă în acest sens fiind cele aproape 100 de acorduri de colaborare și par te-ne riate încheiate.De asemenea, ne străduim să apropiem mediului academic de me diul economic

octombrie 2016 49

și să pregătim co munitatea de afaceri pentru a tra gerea responsabilă de fon-duri europene. Unul dintre succesele cu care ne mândrim este aderarea Ro-mâ niei ca membru cu drepturi depline la CERN – Organizația Europeană pen-tru Cercetare Nucleară, cel mai mare centru de cercetare în fi zi ca particulelor elementare. Îmi fa ce plăcere să punctez că CCIB a avut o contribuție importantă. În pre mi eră, anul trecut, în luna mai, Ca-mera bucureșteană și Institutul Național pentru Fizică şi Inginerie Nucleară „Horia Hulubei”-IFIN HH, al cărui director ge ne-ral este prof.dr. Nicolae Victor Zamfir, au or ga nizat vizita unei delegații de fir-me românești la CERN, pentru ar mo-nizarea ofertei românești cu ne voile de aprovizionare cu bunuri și servicii ale CERN. Organizarea pri mei misiuni economice la CERN a fost o provocare pentru CCIB și a con solidat colaborarea noastră cu IFIN HH. După nouă ani de pregătiri serioase în acest sens, pe data de 17 iulie 2016, România a devenit cel de-al 22-lea stat membru al CERN. Acest lucru a fost posibil și da torită colaborării excelente între CCIB și INFI HH. Acesta este un exemplu perfect al colaborării dintre in sti tu țiile private și cele publice,

în beneficiul dezvoltării economiei na ți-onale și promovării sectorului in dus trial, pentru activități noi care le vor aduce un venit și prestigiu in con testabil.

‒ Păcat că aceste frumoase re a lizări sunt umbrite de unele in formații denaturate privind ac tivitatea CCIB. Ştiu că ați pu bli cat și o scrisoare deschisă în acest sens. Ați putea comenta pu țin, vă rog?

‒ Poate ar fi important să clarificăm acest aspect, deși am publicat și scrisoarea aceea deschisă. Eu am avut două mandate la CCIB, iar acum sunt la al treilea. Citind istoria Camerei de Comerț București – prima cameră de pe teritoriul de atunci al României, înființată în ianuarie 1868 – am realizat contribuțiile uriașe pe care le-a avut această instituție la mo dernizarea economiei românești. Ca mera bucureșteană a pus bazele unor instituții fără de care astăzi nu am concepe viața economică – Bursa și Registrul Comerțului. De asemenea, Camera a avut de-a lungul timpului o contribuţie ho tă râ toare la elaborarea unor legi de mare importanţă pentru economia na-ţională. Legile privind încurajarea in-dustriei naţionale, reglementarea relaţiilor de muncă şi a repausului du-minical, mărcile de fabrică şi de comerţ, falimentul sunt doar câteva exemple care atestă preocuparea con secventă a Camerei din Capitală pentru bunul mers al economiei ro mâneşti. Nu există nimic în afara ei (creşte intensitatea vocii sa le). Mă lupt de ani buni ca se diul Bibliotecii Naționale să fie re tro cedat Camerei de Comerț si In dus trie a Municipiului București și con sider că acesta este un act de drep tate, prin care se legiferează re cuperarea patrimoniului istoric de că tre CCIB. Preocuparea conducerii Ca merei

bucureștene pentru un sediu propriu s-a concretizat în 1904, când Regele Carol I a de cis să doneze Camerei un teren al sta tului, cu o suprafață de 2215 metri pătrați, aflat pe actuala stradă Ion Ghica, destinată inițial Senatului țării. Inițiativa a fost consființită prin Legea 863/25.02.1906, iar la 11 mai 1908 s-a pus piatra de temelie a clădirii, în prezența re pre zen tanților Casei Regale, care și-au legat astfel numele de clădirea Ca merei de Comerț și Industrie a Bu cureștiului și, prin aceasta, de dezvoltarea afacerilor și industriei naționale.

În toamna anului 2008, imobilul a reintrat, prin hotărâre ju de că to rească definitivă și irevocabilă, în patrimoniul CCIB, care își pro pu ne să redea sediului său istoric an ver gura și strălucirea de altădată, ast-fel încât să redevină ceea ce fusese în perioada interbelică, „Casa oa me nilor de afaceri”. În condițiile acestea, este perfect justificată do rința mea de a recupera clă-di rea unde ne aflăm astăzi. Până acum, datorită demersurilor mele, am recuperat o jumătate din pa tri moniu, dar mi-am dorit să re cuperez întreaga clădire din Bd. Ion Ghica, adică fosta clădire a CCIB, pentru a reda României o bu cățică din clădirile ei istorice și a le păstra destinația inițială. Din pă cate nu toți gândesc așa ca mine. Mo mentul dramatic care, practic, a de clan șat un adevărat război pentru com pro miterea mea definitivă, a fost când am introdus în Statutul CCIB o clauză privind patrimoniul istoric al CCIB și când am dispus instalarea unei Plăci pe frontispiciul clădirii, cu denumirea integrală a CCIB, prin care doream să se vadă clar că imo bilul este proprietatea Camerei. As ta se întâmpla în perioada în care la CCIB începusem și un proces de re organizare, în urma căruia câțiva an gajați fuseseră disponibilizați. De aici

50 octombrie 2016

a venit ideea unui grup de interese care avea în vedere câș tigarea patrimoniului CCIB și care m-a acuzat de o mulțime de gro ză vii: sponsorizări efectuate de sa-lariații CCIB din drepturile lor sa la riale; constrângeri, amenințări sau șantaj asupra salariaților; con stituirea unui grup infracțional or ga nizat, trei infracțiuni de abuz în serviciu, infracțiuni împotriva in te reselor financiare ale Uniunii Europene; obținerea pe nedrept de fon-duri europene, în scopul obținerii de bani, bunuri sau alte foloase.

Ca urmare, eu și câțiva colegi de la CCIB am fost trimiși în judecată de către DNA. Asta se întâmpla între 2012-2014. În aprilie 2012 am transmis opiniei publice o Scrisoare deschisă pentru o corectă in-for mare și pentru clarificarea informațiilor de naturate apărute în presă. A fost singura da tă în care nu am urmat sfatul Seniorului Corneliu Coposu și am răspuns în presă unor atacuri nefondate.

‒ Cine v-a sprijinit moral în toa tă acea perioadă?

‒ Suportul cel mai mare și neașteptat l-am avut de la studenții mei. Într-o zi de aprilie 2012, când eram în pline discuții cu procuratura și cu DNA, mă duceam la curs, ur cam îngândurat scările și mă gân-deam ce să le spun la copii. Am ajuns pe platformă și am văzut 73 de studenți care stăteau în picioare și care, când m-au văzut, au început toți să mă aplaude. Nu mi-au dat voie nici să vorbesc. Formidabil! A fost cel mai emoționant moment din toată activitatea mea. Culmea este că, tot în mai 2012 am fost ales membru al Academiei Oa me nilor de Ştiință din România. La 15 ianuarie 2014, de Ziua Culturii Naționale, Con ducerea Institutului Academiei Ro mâ ne mi-a conferit medalia „Cen te nar Pierre Werner”, denumită și „Medalia consensului”, decernată „în semn de pre țuire a contribuțiilor la susținerea şi în tărirea dialogului me diului de afaceri ro mânesc cu par tenerii sociali, pentru a firmarea creşterii economice sustenabile şi dez voltării economiei naționale”. Es te una dintre cele mai importante distincții ale Academiei Române pe care au mai pri-mi t-o doar opt personalități din țară și din stră inătate.

Tot în aprilie 2012 am fost reales președinte al CCIB cu unanimitate de voturi și Adu-na rea Generală a CCIR m-a reales

vicepreședinte.Categoric familia și prietenii au fost un suport firesc, dar de neînlocuit.

‒ Astfel de momente e mo ți o nante te fac să crezi ca n-ai tre cut degeaba prin viața asta.‒ Aveți dreptate. Sunt lucruri care te mar-chea ză mult prin unicitatea lor în viața unui om.

‒ Ați susținut teza de doctorat cu titlul „Cercetări experimentale cu privire la reducerea con su mu rilor energetice și de material la forjarea pieselor mari”. Cum se realiza economia de energie în industria metalurgică a acelor ani?

‒ Legătura mea cu energia a început în 1982 când s-a înfiinţat Comitetul Ro mân pentru Electrotermie, eu fi ind ales vi ce pre-şe dintele acestuia. Doc toratul meu a fost cu probleme. La şase luni după ce m-am în scris la doc torat, înainte de 1989, a murit con ducătorul meu de doctorat, prof. dr. Iancu Drăgan, care fusese pro fe sor la Fa cultatea de Metalurgie şi pre şedintele In stitutului de Cercetări Me talurgice. Mi-am pierdut apoi şi al doilea conducator de doctorat, o pro fesoară care, pentru că fu-se se se cretar de partid înainte de 1990, a fost suspendată din învăţământ. Cel de-al treilea conducător a fost prof. Vasile Popescu, căruia i-am fost şi asistent uni-versitar. De aceea doc to ra tul meu s-a ter-mi nat în 1996.

Lucrările practice pentru doctorat le-am re alizat la IMGB și am avut drept temă re ducerea consumurilor energetice și de materiale la fa bri carea pieselor mari (rotori, tur bi ne, paleți). Tehnologiile utilizate cu prindeau un număr mare de o -pe ra ți uni tehnologice, care pre su pu neau

încălziri în cuptoare mari. Pe baza cercetării pri vind asigurarea struc turii necesare pen-tru această ca tegorie de piese, am com-binat unele faze tehnologice, am eli mi nat alte faze tehnologice și chiar am in tro dus o fază nouă, modificări care au asigu rat o reducere de 28% a con sumurilor ener -getice. Și azi IMGB fo lo sește această teh-no logie. ‒ Aveți o activitate de mare com ple -xitate desfășurată pe mai mul te pla-nuri în paralel. De un de vă trageți e nergia?

‒ Probabil ceva genetic. Mama avea o vi-talitate și un optimism molipsitor. Cu si gu-ranță colaboratorii mei, stu den ții mei, de-a lungul timpului, au avut con tri buții sem ni-ficative, iar în mod cert, un rol distinct îl are familia mea.

‒ Într-un articol publicat în 2015 de preotul Constantin Stur zu pri vind cartea „Biblia și me ta lur gia”, publicată în Bu cu rești, acesta spune că studiind Bib lia a constatat că 3,44% din tre ver se te le acesteia con țin re fe rin țe la metale. Existența în Biblie a unor referințe la me ta le, ne poa te face să credem că materia în că mai joacă un rol important în via ța noastră?

‒ Autorul cărţii, Moisa Strul, este unul dintre colaboratorii noştri. Prima ediţie a cărţii a fost lansată în acest se-diu, în prezența ambasadorului Israelului şi a altor personalităţi şi spe cialişti din ţară. Spre deosebire de multe tehnologii, metalurgia are o anumită vrajă, care, iată, a fost i dentificată şi în Biblie. Da, poate că materia joacă un rol important în viaţa noastră, alături de spirit, bi neî nţeles.

octombrie 2016 51

‒ Lucraţi mult cu tinerii şi le vedeți evoluția în timp. Vor reuşi ei să facă performanţă aici, în România? ‒ Lumea politică trebuie să înțeleagă, tinerii de performanţă au alte ţinte. Motivaţia e fun-da mentală pen tru deciziile pe care le iau. Cei per for manţi sunt preocupaţi mai mult de com-petiţie şi mai puţin de partea materială. Tre-buie soluţii care să ga ran teze celor com pe titivi competiţii ne viciate! Este condiţia prin cipală care, respectată, poate asigura că per for-manţa se poate evalua corect și ga ran ta în România. Astăzi, această garanţie nu există.

În încheierea dialogului nostru vă rog să răspundeți la câteva în tre bări fulger:Tabletă sau laptop?Tabletă Ziare on­line sau pe suport de hârtie?HârtieLectură, film sau concert?Concert şi lecturăTenis, fotbal, schi sau golf?SchiPictură, gravură sau sculptură?Pictură Filosofie sau religie?Filosofie Monarhie sau republică?Monarhie constituţională Cravată sau papion?Cravată Mare sau munte?Munte Mâncare românească, asiatică sau meridională? Mâncare românească

Completaţi vă rog propoziţiile de mai jos cu un cuvînt:

Principalele trăsături ale ca rac terului meu sunt corectitudinea şi fermitatea.La familia mea apreciez cel mai mult

echilibrul şi iubirea.Copiii mei înseamnă pentru mine ziditorii viitorului.Ocupaţia mea preferată este aceea de profesor. La prieteni apreciez fidelitatea şi francheţea.Colaboratorii mei înseamnă pentru mine depozitarii unor experiențe utile.Greşeala care îmi inspiră indulgenţă este prostia.Greşeala pe care nu o iert niciodată este delaţiunea, lipsa de caracter.Extravaganţa mea principală este nu ştiu să am.Ultima dată am dat search pe google la Irak (pentru pregătirea întâlnirii cu ambasadorul).Personalitatea contemporană pe care o admiraţi cel mai mult acad. N.Zamfir şi preşedintele PNT, Corneliu Coposu.Personajul istoric ce mă inspiră este I.C. Brătianu.Profesorul meu preferat a fost prof.dr. doc. Florea Oprea.Cel mai mult mă emoţionează suferinţa.Bucuria mea ce mai mare este reuşita unui proiect util unei comunităţi.Plăcerea mea vinovată discuţiile colocviale.Primul lucru pe care­l fac atunci cînd mă întorc dintr­o delegaţie din străinătate să aflu noutăţile din familie.În momentul acesta îmi doresc cel mai mult să păstrez patrimoniul istoric al CCIB pe care l-am redobândit.

Domnule preşedinte, trebuie să re cunosc că m-aţi copleşit. Este greu de înţeles cum poate un om să aibă atât de multe activităţi, pe atât de multe planuri, să le realizeze pe toa te la modul superlativ, făcând în acelaşi timp faţă şi „urâtului” din ju rul nostru şi rămânând în acelaşi timp un gentleman desăvîrşit, de o eleganţă comportamentală şi spi ri tua lă cum rar mai întâlneşti astăzi. Mă bucur însă că este aşa şi vă mul ţumesc pentru timpul generos pe care mi l-aţi acordat şi pentru pri vi legiul acestui dialog. Vă doresc să realizaţi toate proiectele la care vă gândiţi şi, aşa cum am spus în in tro ducere, poate dialogul nostru va con tinua, pentru că sunt convinsă că mai aveţi încă multe evenimente şi în-tâmplări inedite de povestit. n 26.09.2016